ISTORIA FARMACIEI -Tematica
1.Introducere. Farmacia in Mesopotamia si Egiptul antic.
2.Istoria farmaciei chineze. Farmacia in India. Istoria farmaciei iudaice. 3.Farmacia in Grecia antica. Farmacia in Dacia. Farmacia in Imperiul Roman.
4.Farmacia in America precolumbiana. Farmacia in Bizant.
5.Istoria farmaciei arabe. Farmacia in Europa medievala.
6.Dezvoltarea farmaciei in perioada Renasterii.
ISTORIA FARMACIEI -Bibliografie
-SAMUEL IZSAK –Farmacia de-a lungul secolelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979
-SORIN URSONIU –Istoria medicinei universale, Editura de Vest, Timişoara, 2000
-MIRUNA LUIZA SPRINŢEROIU, ROBERT DANIEL VASILE –Farmacia în civilizaţia
omenirii, Editura Multi Press Internaţional, Bucureşti, 2003
-http://www.brukenthalmuseum.ro/farmacie/expo.htm
-ION HORAŢIU CRIŞAN –Medicina în Dacia, Editura Dacica, Bucureşti, 2007
INTRODUCERE
Istoria descoperirilor utile omenirii nu poate să nu cuprindă şi pe cele din domeniul
farmaceutic
Descoperirile din domeniul farmaceutic au condus la prelungirea vieţii de la un secol la
altul
În civilizaţia omenirii farmacia înseamnă 7000 de ani de căutări, acumulări, de punere în
valoare:
Produse naturale de origine
Vegetală
Animală
Chimică
Farmacia – artă care s-a născut odată cu existenţa omului
Existenţa omului a dus la apariţia, încă din epoca primitivă, a unor forme de terapeutică
Chirurgii preistorici – chirurgia craniană
Africa, America de Sud
Utilizarea ierburilor
Alimentaţie
Ritualuri secrete
Istoria farmaciei – nu se limitează la consemnarea descoperirilor remediilor împotriva
diferitelor boli
Istoria farmaciei – istoria acumulării observaţiilor, studiilor şi descoperirilor privind
modul de a reacţiona al organismului uman de-a lungul vieţii sale
Naştere → Moarte
Ştiinţele farmaceutice au fost create de om pentru om
Uşurarea suferinţei
Redarea stării de sănătate
HEGEL – omul a dorit “să se cunoască pe el însuşi în forma lucrurilor, să schimbe lumea
exterioară şi să alcătuiască o lume nouă, o lume umană”
EUGENE HUMBERT GUITARD – “Farmacia este o înmănunchiere de ştiinţe, o artă şi
o profesie”
FARMACIA ÎN MESOPOTAMIA Grecii - “Ţara dintre fluvii” – situată în zona fluviilor Tigru şu Eufrat
Existau 3 populaţii mileniul V î.H.
Sumerienii – sudul ţării de-a lungul coastei Golfului Persic
Akkadienii de origine semită fondatorii Babilonului – zona centrală
Asirienii – zona muntoasă
din nord
Textele medicale
cuneiforme din mileniile
IV-III, î.H. Au dat posibilitatea
reconstituirii “sistemului
medico-farmaceutic” din
Mesopotamia
Biblioteca regelui
Assurbanipal din Ninive
(sec. VII, î.H.) oferă
mărturii despre practicile
medico-farmaceutice din
mileniile anterioare
Plantele medicinale
constituiau baza terapeuticii şi erau cultivate sub îngrijirea unor grădinari specializaţi
Pe o tăbliţă semnată Nabű-Leű, există 3 coloane
În prima sunt numerotate 150 de specii vegetale, cu indicarea părţii folosite şi a
precauţilor la recoltare
În a doua coloană este precizată afecţiunea
în care se foloseşte o anumită plantă şi
tratamentul
În a treia se menţionează modul de preparare
şi administrarea preparatului
Assyrian Herbal (Londra 1924) – R.
Campbell Thomson – babilonienii foloseau o
farmacopee care cuprindea aproximativ 250
plante, minerale şi de origine animală
Plantele cele mai folosite
Palmierul
Cedrul
Pinul
Smochinul
Muştarul
Cicoarea
Ceapa
Usturoiul
Susanul
Produsele de origine animală (aprox 180)
Şerpi
Şopârle
Lupi
Câini
Lapte de vacă, capră
Produsele apicole
Untura de leu
Excrementele de castor
Urina de vite
Produsele de origine minerală (aprox 120)
Gipsul (sulfat de calciu)
Sulful
Alaunul (sulfat dublu de aluminiu şi potasiu)
Oxizii metalici
Salpetru (azotat de potasiu, de soiu, de
calciu)
Clorura de sodiu
Săruri de sodiu şi potasiu
Tăbliţele de lut de la Nippur
Obţinerea prin ardere a cenuşei vegetale alcaline
Planta Salicornia fructicosa (Brânca lemnoasă)
Foarte des utilizat în reţetele Mesopotamiene
Farmacopeea sumero-akkadiană
Seminţe
Rădăcini
Tulpina
Frunza
Fructul
Seva vlăstarilor
Farmacopeea sumero-akkadiană
Macerate
Decocturi
Cataplasme
Linimente
Supozitoare
La administrarea medicamentelor se folosea berea şi vinul de palmier
Se foloseau un număr apreciabil de excipienţi
Apa
Berea
Vinul de palmier
Pulberi alcaline vegetale, argiloase, calcaroase
Uleiuri
Formele în care se administrau preparatele
Soluţii
Unguente
Macerate
Supozitoare
Fumigaţii
Cataplasme
Stomac inflamat
Clisme cu Acorus calamus, Assa foetida, curmale, terebentină de brad, macerate
în bere
“Dacă un om are stomacul inflamat, se pun laolaltă şi se macină muştar, spânz, brânca
lemnoasă, obligeană, chimen, eucalipt, salpetru, terebentină de brad; acestea le bea în
bere pe stomacul gol şi se face bine”
“Dacă un om are brusc dureri de stomac, dacă pulpele şi organele genitale îl dor, acesta
va avea dureri în anus ori de câte ori va merge. Pentru a-l vindeca, se macină şi se
amestecă Ammi (chimen indian), terebentină de pin, terebentină de brad şi trandafir; se
amestecă cu o porţiune egală de grăsime; din asta se face un supozitor şi se unge cu ulei
de chiparos, se bagă în anus şi bolnavul se va însănătoşi”
“Pentru afecţiuni ale plămânilor se presară praf de catran peste crengi aprinse de arbuşti
ţepoşi. Se lasă fumul să intre în anusul bolnavului, în gură şi nările lui şi el va începe să
tuşească. Se freacă bolnavul cu o loţiune de apă şi oţet şi apoi se unge trupul de sus până
jos cu unt purificat; se macină seminţe de in şi se pun în lapte. Din asta se face o
cataplasmă şi se lasă trei zile. Limba bolnavului să guste miere şi ulei fin şi el se va
vindeca”
“Dacă un om nu poate urina când simte nevoia, să bea bere în care să pună câteva
seminţe de mac. Se fierbe răşină de Galbanum în ulei, se filtrează şi se suflă în ureter cu o
ţeavă de bronz”
FARMACIA ÎN EGIPTUL ANTIC Civilizaţia egipteană
Cea mai veche civilizaţie
Rezultatul unei gândiri politice
sprijinită pe credinţa în zei
Un medic din timpul domniei lui Ramses I
“Incantaţiile sunt excelente cure, iar curele sunt excelente pentru incantaţii”
Egiptenii foloseau un mare număr de formula magice pentru a face leacurile mai eficiente
Zeii binefăcători invocaţi pentru vindecare
Ra, Isis, Osiris, Horus
Zeul medicinei – Thot
“Cel ce conferă siguranţă” = ph-ar-maki
Grec. pharmakon = “ceea ce poartă pământul”
Herodot:
“În Egipt, medicina, ca şi oracolele, era specializată. Pentru fiecare boală era un
doctor, şi nu exista ceva care să se numească medicină generală. Pretutindeni se
găsea o supraabundenţă de doctori; în timp ce unii erau doctori de ochi, alţii erau
specialişti în cap, dinţi, stomac şi boli interne. ”
Faraonii au dat Egiptului numele de chim = “tărâmul negru”
Papirusul Ebers – lucrare medicală, aprox. 1580 î.H.
Conţine 877 remedii
În ciuda bogăţiei farmacopeei egipteene, tratamentul începea cu o dietă
Medicamentele de uz extern erau foarte des folosite
Durerile de cap
Alifii, masaje şi comprese
Alifie: tulpini de trestie, ienupăr,
fructe de dafin, terebentină, grăsime
Tratarea corizei
Vin de palmier administrat nazal
Dureri de urechi
Melilot şi răşină de Cistus ladamiferus
Dureri de dinţi
Spălături cu Colocynth, eucalipt, anason, Ficus Aegyptie
Blefarită
Cremă cu Aloe, făină de Colocynth, fructe de salcâm, coajă de abanos
Reţetele egiptenilor cuprindeau indicaţii cu privire la modul de preparare şi forma de
administrare a medicamentului prescris
Tehnicile farmaceutice cuprindeau
Zdrobirea
Măcinarea
Fierberea
Răcirea
Strecurarea
Amestecarea
Origine vegetală , animală, minerală
Forme farmaceutice
Poţiuni
Decocturi
Macerate
Pilule
Cataplasme
Unguente
Creme
Inhalaţii
Supozitoare
Clisme
Ustensile farmaceutice
Mojare
Balanţe
Linguri
Site
Cuţite
Greutăţi
Recipiente
Cunoştinţele despre medicamente erau
transmise din tată în fiu sau maestru
discipol
Materiile prime erau depozitate în vase de
teracotă, lăzi, cutii din lemn, coşuri
împletite
Datorită relaţiilor comerciale şi culturale,
terapia egipteană s-a răspândit cu uşurinţă,
regăsindu-se în civilizaţia greacă şi romană
Multe din reţetele străvechi egiptene au trecut în farmacopeea greacă şi apoi în cea
europeana din Evul Mediu.
FARMACIA ÎN INDIA
După civilizaţia Indusului (3000-
1400 î.H.)
Civilizaţia indo-ariană
(vedică) 1400 î.H.–VII d.H.
Civilizaţia medievală
hindusă (hinduismul)
→XIII
Civilizaţia islamo-hindusă
XIII-XVIII
Odată cu renaşterea hinduismului artele şi gândirea ştiinţifică cunosc o perioadă de
înflorire
Cele mai vechi tratate medicale indiene
Samitha sau Corpus → Ayurveda (ştiinţa vieţii)
Ayurveda → cel mai vechi sistem indian de medicină (peste 5000 ani)
Consideră că sănătatea şi boala sunt elementele aceluiaşi sistem
Sănătatea → energiile corpului sunt în echilibru
Dr. Jivaka: “Pentru ca un leac să fie considerat un adevărat pilon al medicinei, el ar trebui
să fie compus din plante crescute într-un sol excelent, culese într-o zi bună şi ar trebui să
fie administrate în doză corespunzătoare la timpul potrivit”
Plante medicinale frecvent folosite
Usturoiul
Piperul, Ghimbirul
Obligeana
Ricinul
Medicamente de origine minerală
Sulfatul de cupru
Boraxul
Sulful, mercurul
Medicamente de origine animală
Veninul de şarpe
Laptele, mierea
Susrutasamitha se descriu peste 700 specii de plante medicinale folosite ca şi
medicamente
“Cel care cunoaşte virtuţile plantelor şi rădăcinilor este un om, cel care cunoaşte virtuţile
apei este un demon, iar cel ce cunoaşte virtuţile mercurului este un zeu”
Forme farmaceutice
Infuzii
Macerate
Decocturi
Pilule
Colir
Unguente
Soluţii
FARMACIA ÎN CHINA Este cea mai mare porţiune din omenire şi
civilizaţie care rămâne şi astăzi un mister
pentru lume
Având în centrul atenţiei Omul, aici se făureşte
de mii de ani o etică care nu va înceta să
frământe contiinţa chineză
Principalele preocupări ale gânditorilor chinezi
Omul ca prezentă în Univers
Omul în relaţia cu mediul înconjurător
Omul şi starea lui de sănătate mentală şi
fizică
Încă din antichitate China avea legături cu:
India
Persia
Egiptul
Grecia
Bizanţ
Roma
unde şi de unde făcea schimb de idei şi
lucruri cu aceştia:
Porţelanurile chineze, creşterea
viermilor de mătase, maşinile
deţesut, hârtia (105 d.H), specii
de arbori, plante şi flori, ceaiul
Tehnica imunizării are origini chineze
Vaccinarea antivariolică
(inocularea virusului din pustula
variolică în nara bolnavului) era
de uz curent încă din secolul XI
Acupunctura
Lumea compusă din 5 elemente de bază: apa, focul, metal, pământ şi lemn
Două principii fundamentale
Yang
Yin
Tratatul lui Li She Cen (1518-1593), Pen-Tsao-
Kang-Mu
52 volume
1074 vegetale
443 animale
354 minerale
8161 reţete
16000 prescripţii
Panax ginseng (tonic)
Ephedra vulgaris (antiasmatic)
Dichroa febrifuga (antimalaric)
Farmacia avea 2 compartimente
Unul pentru primirea clienţilor
Unul pentru farmacist şi elevii săi
Substanţele medicale uscate sunt închise în sertare îmbrăcate în lemn şi dispuse unul sub
altul
Vase de porţelan sau sticlă
Pe fiecare sertar sunt lipite etichete roşii sau galbene pentru indicarea conţinutului lor
Infuzii, decocturi, vinuri medicinale, pilule
Ulcerele venerice erau tratate cu calomel
Guşa era tratată cu alge (iodoterapie)
Ephedra sinica (Ma huang) era folosită în tratarea tulburărilor respiratorii încă din sec. II
î.H (în Europa efedrina este descoperită abia la sfârşitul
sec. XIX)
Produse de origine animală
Placenta
Urina
Sperma
Laptele de femeie
Medicamente de origine minerală
Sulful în tratarea scabiei
Sulfatul de zinc ca diuretic
Aurul
Argintul
Preparate cu arsen
Preparate cu mercur
Forme farmaceutice
Soluţii
Decocturi
Unguente
Pilule
Paste
Prafuri
Sucuri
FARMACIA IUDAICĂ
O parte din cunoştinţele evreilor au fost preluate
de la vechile culturi mesopotamiene
Convingerea că boala este o pedeapsă dată de
zei
Spre deosebire de mesopotamieni, chiar dacă
credeau în etiologia supranaturală a bolilor,
evreii nu acordau atâta importanţă demonilor şi
spiritelor
Pentru ei esenţial era Dumnezeu, cel care
dădea sau lua sănătatea oamenilor
Contaminarea era privită ca un semn de impuritate spirituală
Regulile de igienă trebuiau respectate mai degrabă din motive religioase şi
disciplinare, decât din motive medicale
Existau reglementări legate de numeroase activităţi:
Izolarea bolnavilor
Stabilirea locului şi momentului unde se făceau incinerările
Frecvenţa actului sexual
Spălarea înainte de fiecare masă
Îmbăierea după actul sexual sau după menstruaţie
Tăierea animalelor
Prepararea alimentelor
Interzicerea unor alimente nu avea la bază doar motive medicale:
Interzicerea consumului de carne de porc
- Mare consumator de apă potabilă şi grâne
Permiterea consumului de carne de vită şi oaie
- Comsum mic de apă, consumator de ierburi şi furaje necomestibile
pentru om
Numeroase boli şi epidemii sunt menţionate în Biblie:
Atenţie specială era acordată leprei, ciumei, holera
Medici îşi aveau originea în familia Leviţilor
Era interzisă practicarea medicinei celor cu acuitate vizuală scăzută
Nu era permisă examinare bolnavului la asfinţitul soarelui, în zilele înnorate sau într-o
cameră întunecoasă
În Biblie sunt menţionate unele medicamente:
Balsamurile, mătrăguna, condimentele, uleiurile
Numeroase cunoştinţe medicale sunt menţionate în enciclopedia numită Talmud
În manuscrisele de la Marea Moartă sunt menţionate arta vindecării practicată de esenieni
cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase (litoterapie)
Evreii au făcut parte dintre cei care au urmat cursurile şcolii medicale greceşti din
Alexandria în sec. IV î.H
Şi-au însuşit cunoştinţe de anatomie şi fiziologie dar şi de alimentaţie,
medicamente şi masaj
Medicii se numeau “rophe” şi se ocupau atât de partea medicală cât şi de cea chirurgicală
Sunt amintiţi şi “făcătorii de aromate”, adică farmaciştii de mai târziu, dar se pare că
aceştia nu preparau medicamente, ci mir pentru ritualurile religioase
Medicina şi farmacia iudaică nu au adus nici o concepţie nouă, nu au dat nici o mare
personalitate medicală, dar au avut meritul de a fi ridicat deprinderile de viaţă igienică la
rangul de reglementare sanitară
FARMACIA GREACĂ
Ţările lumii antice, situate în regiunea
Mării Mediterane, în special Grecia şi
Roma, au influenţat considerabil
dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei umane.
Istoria Greciei Antice reprezintă istoria
destrămării relaţiilor gentilice şi constituirii
relaţiilor sclavagiste. Din punct de vedere
conceptual şi cronologic ea se împarte în 5
perioade:
1.Cretano-miceniană sau egeică – mileniile
III – II î.Chr.;
2.Prepolistică – sec. XI – IX î.Chr.;
3.Polistică sau arhaică – sec. VIII – VI
î.Chr.;
4.Clasică – sec. V – IV î.Chr.;
5.Elenistă – a II jum. a sec. IV î.Chr. – prima
jum. a sec. I d.Chr.
O altă divizare pe etape este:
1. Vechea medicină greacă;
2. Medicina homerică;
3. Filozofii-medici;
4. Hippocratică;
5. Medicina posthippocratică sau elenistă.
Surse de informare pentru medicina greacă sunt:
a) Literare – „Iliada” şi „Odisea” de
Homer; „Corpus Hippocraticum”;
„Historiile” lui Herodot, „Theogonia” de
Hesiod, operele filosofilor.
b) Arheologice – descoperirea Troei (H.
Schliemann, 1870), palatului Cnossos (A.
Evans, 1900), asclepeionului din Epidaur (1881-1887).
Medicina şi farmacia din perioada
cretano-miceniană. Medicina empirică.
Pe teritoriul palatului Cnossos urmare săpăturilor arheologice au fost descoperite
construcţii sanitaro-tehnice: un sistem de canalizare, minunate încăperi de baie,
sistem de ventilaţie.
Grecii practicau o chirurgie simplă, eficientă. Săgeţile erau extrase, plăgile tratate
raţional. Atât cretanii, cât şi grecii antici ştiau că praful de rocă calcaroasă este
hemostatic. Spălau plăgile cu vin vechi (alcool-tanin), le oblojeau cu plante
aromatice hemostatice şi cicatrizante, adesea cu lapte şi miere – acţiune trofică şi
antiseptică.
Se utilizau frecţiile cu ulei şi vin, iar exerciţiile fizice erau considerate izvor al
sănătăţii
Medicina şi farmacia mitică. Zeii vindecători.
Printre zeii panteonului olimpic
mulţi aveau tangenţe cu vindecarea şi
păstrarea sănătăţii. Un zeu vindecător
prin excelenţă era APOLO – zeul
soarelui. Apolo era considerat
vindecătorul zeilor şi zeul
vindecătorilor, fiind supranumit şi
Apolo prophylax (salvatorul sănătăţii,
purificatorul). Observând că o plagă
expusă la soare se vindecă mai repede,
grecii vechi au tras concluzia că
vindecarea se datoreşte intervenţiei
sale. Apolo însă, era acuzat şi de
provocarea bolilor şi epidemiilor prin
intermediul săgeţilor sale otrăvite.
Între zeii invocaţi de cei sănătoşi sau
bolnavi se afla:
HERA – protectoarea familiei, casei,
a gravidelor, a naşterilor, a lăuzelor;
PALAS ATENA – zeiţa încelepciunii;
HIPNOS – întruchiparea somnului;
ARTEMIS – zeiţa vînătorii;
AFRODITA – zeiţa dragostei şi frumuseţei.
Cel mai ilustru reprezentant medical al panteonului olimpic a fost ASKLEPIOS
(ESCULAP la romani), fiul lui APOLO.
Conform miturilor greceşti
Asklepios era semizeu, fiind născut din
legătura lui Apolo cu o muritoare.
Ulterior Asklepios a fost încredinţat
centaurului KIRON, care l-a învăţat
astronomia, botanica, medicina. În
curând elevul şi-a întrecut profesorul şi
a însuşit nu numai măestria vindecării
bolnavilor, ci şi readucerii la veaţă pe
cei morţi, prin ce provoca furia zeului
regatului morţilor Aid.
Asklepios s-a căsătorit la rându-i cu
o muritoare, cu care a avut trei fii şi
trei fiice:
Fii erau: Machaon (patronul
chirurgiei), Podalir (patronul dieteticii
şi medicinei interne) şi Telesphor (ocrotitorul convalescenţei).
Fiicele erau: Hygeia (Igiena), Panakeea (cunoscătoarea leacurilor) şi Epione
(alinătoarea durerilor).
Medicina şi farmacia din perioada prepolistică.
Perioada prepolistică se mai numeşte homerică, deoarece până în secolul XIX,
când pe teritoriul Greciei au demarat săpăturile arheologice, informaţia de bază
despre ea se conţinea doar în poemele epice „Iliada” şi „Odisea” de Homer.
Referirile medicale din aceste opere reflectă nivelul anilor 1000-850 î.Chr.
Conform datelor oferite de Daremberg, în poemele lui Homer sînt descrise 141 de feluri
de leziuni ale trunchiului şi extremităţilor – plăgi superficiale, penetrante, luxaţii, fracturi,
procese purulente.
Tratamentul se reducea la extragerea săgeţilor şi altor obiecte de luptă, scurgeri de sânge,
utilizarea pulberilor analgetice şi hemostatice vegetale cu aplicarea ulterioară a
pansamentelor.
Medicina şi farmacia din perioada polistică. Perioada polistică a istoriei Greciei Antice se evidenţiază prin două fenomene importante
pentru istoria medicinei:
1. Constituirea filosofiei materialiste;
2. Constituirea medicinei sacerdotale.
Medicina sacerdotală se dezvolta pe fondul celei empirice, care exista din timpuri
străvechi. Formarea şi fortificarea cultului lui Asclepios s-a manifestat prin construcţia a
peste 300 de temple în cinstea lui – asklepioane.
Asclepionul de la Epidaur este cel mai cunoscut şi considerat cel mai măreţ.
La Epidaur existau izvoare minerale şi termale, zone împădurite, un teatru şi astăzi
celebru, cu o acustică ce umileşte multe teatre moderne. În plus, existau băi, bibliotecă,
stadion.
Peste tot se înălţau numeroase statui ale zeilor şi ziduri pe care se incrustau texte
Totuşi, principalele forme de tratament erau hidroterapia, procedurile de călire, masajul şi
gimnastica.
Despre utilizarea medicamentelor nu se menţionează.
În cazuri de evoluţie gravă a maladiei preoţii medici apelau la serviciile medicilor laici.
Medicina şi farmacia din perioada clasică. Şcolile medicale
Medicina în Grecia Antică timp îndelungat s-a păstrat ca o tradiţie familială. La
începutul perioadei clasice limitele şcolilor de familie s-au extins: în ele se
admiteau la studii şi persoane ce nu aveau legături de rudenie.
Aşa au luat naştere primele şcoli de medicină, care în perioada clasică se găseau
cu predilecţie după hotarele Greciei propriu-zise.
Dintre şcolile medicale primare se menţionează şcoala din Rhodos (insulă în partea estică
a Mării Egee), din Kyrene (oraş în Africa de Nord), din Sicilia. Ambele şcoli au dispărut
rapid.
Apărute mai târziu şcoala din Krotona (oraş în sudul Italiei de astăzi), din Knidos (oraş de
pe litoralul estic al Asiei Mici) şi din Kos (insulă în partea estică a Mării Egee) au
constituit faima medicinei greceşti antice.
Sănătatea este rezultatul echilibrului forţelor antagoniste – uscat şi umed, cald şi rece,
dulce şi amar etc. – iar predominarea uneia din ele este cauza bolii.
Tratamentul se efectua conform principiului „contraria contrariis curantur”.
S-a pus bazele teoriei umorale („humores” - lichid), conform căreia sănătatea este
amestecul proporţional (eucrasia) a 4 umori – sânge, bila galbenă, bila neagră şi flegma.
Knidienii descriu 7 boli ale bilei, 12 ale sângelui, 5 boli de splină, 5 tipuri de tifos, 4 boli
de rinichi, 5 hidroptizii, 7 ftizii şi numeroase boli ale creerului
Elaborarea principiului de observare şi tratament a bolnavului la patul acestuia – baza
direcţiei clinice în medicină.
Dezvoltarea principiilor etice în medicină.
Şcoala din Kos este asociată cu numele lui Hippocrate al II-lea cel Mare (460 – 377
î.Chr.), care a intrat în istorie sub numele de Hippocrate.
Lucrările lui Hippocrate şi a contemporanilor săi sunt adunate în „Corpus
Hippocraticum”, care cuprinde 67 de cărţi şi e considerat enciclopedia perioadei clasice a
medicinii greceşti.
„Viaţa e scurtă, arta e lungă, ocazia favorabilă trecătoare, experienţa înşelătoare, judecata
dificilă.”
În lucrarea „Despre aer, ape şi locuri” sunt analizate influenţa formelor de relief, a
climei, tipului de apă potabilă, stării aerului asupra stării de sănătate şi de boală. Medicul
este sfătuit să analizeze atent relaţiile cald-rece; umed-uscat; să studieze în ce măsură
plasamentul unui oraş sau al casei; modul de viaţă sunt favorabili sănătăţii.
Principiile tratamentului hippocratic:
1. Primum non nocere;
2. „contraria contrariis curantur”;
3. reechilibrarea umorilor prin eliminarea a ceea ce era în plus (sângerări,
vomismente, clisme, purgaţii);
4. Stimularea forţei naturale de vindecare a organismului.
Medicina în perioada elenistă. Şcoala medicală din Alexandria
După ocuparea Greciei de către armatele macedonene (337 î.Chr.), centrele de
activitate politică, economică şi culturală din cetăţile greceşti se deplasează spre
Asia Mică, Mesopotamia şi Egipt şi îndeosebi spre oraşul Alexandria (fondat în
333 î.Chr.).
Aici viaţa ştiinţifică şi medicală era organizată într-un fel de academie ştiinţifică,
întreţinută de stat.
Termeni medicali de origine grecească:
Chirurgie,
Pediatrie,
Psihiatrie,
Dermatologie,
Oftalmologie,
Hematologie
Etica medicală în Grecia Antică
În „Corpus Hippocraticum” sînt incluse 5 cărţi, dedicate eticii medicale şi normelor ce
reglementează activitatea medicală profesională: „Despre comportarea cuvenită”,
„Jurământul”, „Despre lege”, „Despre medic”, „Îndrumări”.
Farmacia
Medicamente din plante
Medicamente din animale
Medicamente din minerale
FARMACIA ÎN IMPERIUL ROMAN
Medicina şi farmacia în Roma Antică Periodizare:
1. Perioada regală (sec. VIII – VI
î.Chr.);
2. Perioada republicii (510 – 31
î.Chr);
3. Perioada imperiului (31 î.Chr –
476 d.Chr).
Surse de informaţie:
Literare:
„De rerum natura” – Titus
Lucreţius Carus
„De arte medica” – Aulus
Cornelius Celsus
„Historia naturalis” de Pliniu
cel bătrân
„De usu partium corporis
humani” – Galenus
Surse interesante de
informaţie referitor la medicina
timpului sunt şi epigramele
greceşti şi latine
Descoperirile arheologice au
completat esenţial datele refritor la dezvoltarea medicinii romane.
Seturi de instrumente medicale au fost găsite în oraşul Pompeia (1771), Baden (1893),
Bingen (1925).
Importante pentru istoria medicinii sunt construcţiile hidrotehnice:
Apeducturi, terme, sisteme de
canalizare, care s-au păstrat până în
prezent în Europa, Asia şi Africa
În lucrarea „De arte medica” scrisă de Aulus
Cornelius Celsus:
Se află preocupări de dietetică, se
proclamă importanţa climei şi a
constituţiei bolnavului ca factor de
diagnostic, terapie şi prognostic, se
dau indicaţii terapeutice concrete:
sângerare, purgaţie, aplicarea
ventuzelor.
Celsus a introdus în medicină caracterele
inflamaţiei: rubor et tumor cum calo ret dolor
În perioada regală şi până în sec. II î.Hr.
medici calificaţi nu existau.
Tratamentul se făcea la domiciliu, utilizând remediile medicinei populare: ierburi,
rădăcini, fructe, decocturi şi infuzii din acestea, combinate cu remedii magice.
Unul din cele mai populare remedii curative era considerată varza
Medicina şi farmacia
în perioada republicii Anul 510 î.Chr – anul
răsculării romanilor – este considerat
hotar convenţional între perioadele
regală şi a republicii.
În domeniul medicinei această perioadă se
remarcă prin dezvoltarea legislaţiei sanitare şi construcţia ediificiilor sanitaro-tehnice;
apariţia medicilor specialişti; constituirea şi dezvoltarea activităţii medicale şi a
elementelor reglementării statale a acesteia.
Confirmare a atenţiei acordate măsurilor sanitar-
igienice sunt:
Legile celor Douăsprezece tăbliţe (Leges XII
tabularum, 451-450 î.Chr.), concizia şi
simplitatea cărora şi astăzi este admirată de jurişti.
Postulatele imprimate pe plăci de cupru, erau fixate pe coloanele Senatului Roman.
Fiind compuse în perioada republicii timpurii sub presiunea plebeilor, ele au devenit un
exemplu caracteristic al unui cod de legi într-o societate de clasă timpurie.
Pentru înlăturarea deşeurilor organice, începând cu secolul VI î.Chr, în Roma se
construiau numeroase canale subterane de scurgere – cloaca.
Cea mai cunoscută – cloaca maxima, funcţionează până în prezent, fiind inclusă în
sistemul de canalizare a capitalei Italiei.
Toate canalele se deschideau în rîul Tibru, prin ce se explică interdicţia referitor la
folosirea apei de râu.
„Varza este prima între toate legumele. Consum-o fiartă şi crudă...
Ea ajută miraculos la digestie, restabileşte funcţia stomacului, iar
urina celuia care o consumă este un medicament eficace contra
tuturor bolilor... Fărâmiţând-o, trebuie aplicată pe orice plagă şi
supuraţie... Ea va vindeca orice, va alina durerea din cap şi ochi ”.
În secolul IV î. Chr. a demarat construcţia apeductelor terestre şi subterane („aqua”- apă;
„duco”- a duce), deoarece izvoarele subterane nu mai puteau asigura oraşul cu apă
potabilă.
Primul apeduct, cu lungimea de 16,5 km, a fost construit în anul 312 î.Chr. Cu 40 de ani
mai târziu a fost construit următorul cu lungimea de 70 km.
În anul 144 î.Chr. a fost construit al treilea apeduct, care funcţionează până în prezent.
Lungimea acestuia constituia 61 km.
Primii medici profesionişti au fost medicii sclavi (servus medicus), din numărul
ostaticilor militari, în special greci. Sclavul trata familia stăpânului său şi rudele acestuia.
Nivelul înalt al culturii şi cunoştinţele vaste în domeniu cu timpul au promovat imaginea
medicului sclav, şi stăpânii le-au oferit dreptul de liberă practică.
Medicul liber era obligat să trateze fără taxă fostul stăpân, familia, rudele, prietenii,
sclavii acestuia şi să-i ofere o anumită parte din venituri. Au trebuit câteva secole pentru
ca medicina greacă să fie acceptată în Republica Romană.
Un nivel înalt de organizare şi dezvoltare l-a atins medicina militară. Armata permanentă
necesita prezenţa medicilor.
Fiecare cohortă (1000 de ostaşi) era
asigurată cu 4 medici chirurgi.
Pe fiecare corabie militară se afla în
serviciu câte un medic.
Fiecare ostaş era obligat să aibă cu sine materialul de pansament pentru acordarea
primului ajutor şi ajutorului reciproc.
Personalităţi marcante ale medicinii romane
Asclepiade din Bitinia. Iniţiatorul
curentului metodic în medicină
Considera că starea de sănătate sau
de boală depinde de starea în care se
găsesc porii din piele şi mucoase.
Când porii sânt prea închişi
(stenoză) sau prea deschişi (areoză)
apare boala, deoarece se periclitează
intrarea sau ieşirea liberă a atomilor
din natură în corp şi invers.
Principiul de bază al tratamentului, conform
opiniei lui Asclepiade, era următorul: tuto,
celeriter et incunde curare (tratează cu
siguranţă, repede şi plăcut).
Pentru restabilirea stării porilor Asclepiad
recomanda dieta, respectarea igienei personale, hidroterapia, masaj, băi, exerciţii fizice
etc.
Claudius Galenus. Cel mai celebru medic al antichităţii romane.
Născut la Pergam, Asia Mică. Studiază medicina la Pergam, Smirna, Korinf,
Atena şi Alexandria.
După finisarea studiilor călătoreşte mult, iar după revenire în oraşul natal
activează medic în şcoala de gladiatori.
După răscoala gladiatorilor se stabileşte la Roma unde a devenit medicul personal
al împăratului Marcus Aurelius şi al fiului acestuia Commodus.
Este recunoscut autor al circa 125 lucrări dedicate mediciniei, dintre care s-au păstrat
circa 80.
Cele mai ilustre sînt:
„De usu partium corporis humani”;
„De simplicium medicamentorum”;
„Despre anatomie”;
„Metode terapeutice”;
„Anatomia muşchilor”.
Terapeutica lui Galen se baza pe mii de reţete, care includeau plante, minerale,
opoterapice – leacuri preparate din produse animale – splină, ficat, creier, carne de
viperă, excremente etc.
El este acel care a introdus în practica medicală Teriacul, un preparat ce conţinea 70 de
ingrediente între care şi carnea de viperă şi care, pe parcursul perioadei Medievale şi a
Renaşterii era prescris ca panaceu universal indiferent de cauza bolii sau semnele bolii
respective.
Principala lucrare farmaceutică a lui Galen este „De simplicium medicamentorum”, care
conţinea descrierea a 473 de droguri vegetale.
Galen are meritul de a fi clasificat medicamentele după origine, aspect exterior şi acţiune;
de a diferenţia medicamentul de aliment.
Tot el a dat indicaţii în ce măsură un medicament poate să-l înlocuiască pe altul.
Termenul de farmacie galenică are legătură directă cu numele lui Galen.
Dioscoride din Anazarba
S-a distins în special în botanica farmaceutică.
Opera sa principală este De materia medica în care sunt descrise 600 de
medicamente vegetale, minerale, opoterapice.
El descrie obţinerea mercurului, a lanolinei şi altor remedii.
FARMACIA ÎN DACIA
Herodot
“cei mai viteji şi mai drepţi din marele neam al
tracilor”
Dacii aveau o medicină care se situa la un nivel superior
celei populare
La curtea regilor geto-daci se găseu preoţi care aveau în
subordine un anumit număr de sacerdoţi
Chiar şi despre legendarul Zamolxes se spune că
a fost medic
Sacerdoţii făceu experimente, studiind însuşirile
tămăduitoare ale diverselor plante
Concomitent ei aveau şi preocupări astronomice,
urmărind mişcarea astrelor
Concepţia integralistă a medicinei geto-dacice a fost
foarte bine descrisă de Platon
Acesta scrie că Socrates a cunoscut în armată un medic trac care fusese elev al lui
Zamolxes
A învăţat să îngrijească omul în întregime (concepţie
întâlnită şi la Hippocrate)
“Zamolxes, regele nostru, care este şi Zeu,
spune că precum nu trebuie să încercăm a
vindeca ochii fără a fi vindecat întâi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate
să încercăm a vindeca trupul fără să ne îngrijim şi de suflet, şi că tocmai de aceea
sunt boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar
trebui să se ocupe, căci dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să
meargă bine”
Un rol fundamental în practica medicală la geto-daci l-au avut plantele.
Plantele medicinale din Dacia erau căutate şi în lumea greco-romană
Dioscoride menţionează plante din Dacia
Pseudo-Apuleius (400 d.H)
“Herbarius” plante preluate
de la Dioscoride şi plante
reactualizate din acestă zonă
Erau cunoscute plante cu acţiune:
Calmant-anestezică
Cicatrizantă
Antiinflamatoare
Expectorantă
Antihelmintică
Purgativă
Despre medicamentele de origine
animală şi minerală izvoarele nu
spun nimic
Trusă medicală descoperită la
Grădişte Muncelului:
Pensă
Lamă de bisturiu
Placă de cenuşă vulcanică cu
acţiune cicatrizantă
Alifii pe bază de grăsime
animală
În scop terapeutic erau folosite apele
termale şi minerale (Geoagiu Băi)
FARMACIA ÎN AMERICA PRECOLUMBIANĂ
Civilizaţia aztecă
Civilizaţia incaşă
Civilizaţia mayaşă
În domeniul medicinei incaşii îi întreceau pe azteci şi pe mayaşi
Cunoşteau metoda sterilizării în terapia rănilor
Erau pricepuţi la fitoterapie
Ştiau să plombeze dinţii
Vechile idei şi practici cu privire la boală şi medicină pot fi interpretate ca un maestec
inseparabil de religie, magie şi ştiinţă
Utilizau intensiv drogurile halucinogene
Medicamentele erau din plante
Lumea minerală nu a fost nici ea absentă din farmacopeea perioadei precolumbiene
Seva frunzelor de porumb accelera vindecarea rănilor
Grâul măcinat, fiert şi amestecat cu o băutură alcoolică fermantată era folosit la
preapararea cataplasmelor calmante
Cataplasmele pe bază de cartofi erau utilizate în gută
Făina de fasole era utilizată în dizenterie
Seva frunzelor de coca opre voma şi săngerările din nas şi usca ulcerele
FARMACIA ÎN BIZANŢ
În Imperiul Roman de rasarit, cu capitala la Bizant (apoi Constantinopol)
Despre medicina bizantina s-a scris putin
Au dezvoltat o noua organizare medicala.
Actius din Amida a scris un tratat de medicina in 4 volume, in care vorbeste si despre
difterie si unele medicamente
noi din India.
Pavel din Egina (sec. VII)
a fost cel mai mare
chirurg al Bizantului
a folosit bisturiul,
metode chirurgicale noi
lucrari despre tumorile
maligne, cancerul de
san, hemoroizi
În anul 325 la Niceea, la primul
sinod, biserica crestina s-a
decis sa preia grija ingrijirilor
medicale umane. S-au inchis
templele dedicate zeilor
vindecatori, deschizandu-se institutii de caritate creştina, pe specialitati si tipuri de boli.
FARMACIA ARABĂ
Se disting 3 perioade in evolutia culturii si civilizatiei arabe medievale:
1. etapa de asimilare (mijlocul sec. VII - sfarsitul sec. IX)
- este o perioada a traducerilor
- sunt traduse principalele opere din cultura greco-romana si orientala
2. perioada de inflorire (sec. X-XI)
3. perioada de declin (dupa 1100)
In etapa de asimilare, mai ales la Bagdad, dar si la Damasc (initial), apoi la Cairo; se
realizeaza o veritabila scoala de traduceri in limba araba a lui Hipocrate, Oribazius,
Galen, Dioscoride.
Traditia bizantina a spitalului (intemeiat de Vasile cel Mare - 370) a fost preluata, cel mai
celebru fiind spitalul din Bagdad.
Arabii au fost primii mari chimisti ai lumii, ducând la aparitia farmacistului
Medicul trebuia sa delege aceasta functie cuiva cu o pregatire specifica, cu
responsabilitate morala si intelectuala, permitand astfel dedicarea unui timp mai mare
activitatii medicale propriu-zise.
„Cartea lui Mansur” (numele califului) este o lucrare originală, scrisă cu o atitudine
conservatoare („dacă poti, foloseste dieta şi nu medicamente sau daca folosesti
medicamente, alege unele simple si nu complicate”);
nu se admite decat ceea ce se poate deomonstra la patul bolnavului
Cel mai important ramane însă Avicena, din ale carui lucrari amintim:
„Canonul medicinei” (ultima mare sinteza a întregului câmp al medicinei, realizata de o
singura persoană; cea mai limpede şi clară dintre sintezele Evului Mediu)
„Poemul medicinei” - o colectie de 5 carti
FARMACIA ÎN EUROPA MEDIEVALĂ
Primele elemente de medicina apar in manastiri.
Odata cu crestinarea popoarelor germanice, ei adopta punctul de vedere crestin al
medicinei.
Au existat calugari specializati la nivelul medicinei populare.
Prima scoala de medicina propriu-zisa laica din Europa Occidetala este Şcoala medicala
din Salermo
Igiena precara a oraselor a permis producerea marilor epidemii al Evului Mediu (lepra,
ciuma, variola, sifilis)
Are loc o decadere a chirurgiei, nu erau permise manevre sangerande, pentru ca medicii
erau si preoti
Primele orase cu facultate de medicina au fost Montpellier (1220), apoi Padova si
Salermo
FARMACIA ÎN PERIOADA RENAŞTERII
Renasterea (sec. XV-XVI) a readus in prim-plan valorile antichitatii.
Pe plan laic se dezvolta doctrina umanista, care considera ca Dumnezeu l-a creat pe om
liber si omul trebuie sa aiba demnitate („Despre demnitatea omului” - Pico della
Mirandelo).
Pana atunci, disectiile fusesera interzise, dar odata cu aparitia facultatilor de medicina, au
inceput sa se permita (prin bule papale) disectii in scop didactic
Andreas Vesalius (Vesal) - belgian, fiu de farmacist, a studiat la Paris (universitatea era
de tip Galenic), dar a terminat studiile la Padova, unde a devenit mai tarziu profesor de
anatomie.
Este considerat intemeietorul medicinei moderne.
Paracelsius (Philipus Theophrastus Bombast von Hohenheim)
considera ca medicina trebuie sa se invete din practica, nu din carti
a facut si chirurgie, chiar daca din punct de vedere religios îi era interzis
precursor în balneologie şi patologie profesionala
Tratate despre medicamente
Top Related