PROCEDURA CIVILA
1) Achiesarea.
Achiesarea reprezinta un act de dispozitie prin care paratul recunoaste pretentiile
reclamantului sau adera la hotararea pronuntata impotriva sa. Exista doua forme ale achiesarii:
achiesarea la pretentiile reclamantului si achiesarea la hotarare. Conditiile acestui act de
dispozitie nu difera esentialmente de cele ale renuntarii la drept. Ele se refera la capacitatea de
exercitiu a partii si la exprimarea valabila a consimtamantului. Achiesarea la pretentii consta
intr-o recunoastere pura si simpla a pretentiilor reclamantului. O atare achiesare poate fi totala
sau partiala, dupa cum paratul recunoaste in intregime sau numai in parte pretentiile
adversarului. In ambele cazuri recunosterea trebuie sa fie pura si simpla, adica neconditionata.
O marturisire calificata sau complexa nu constituie o achiesare. Recunoasterea pretentiilor
partii adverse se obtine cel mai adesea pe calea interogatoriului, dar ea poate fi si spontana.
Recunoasterea totala a pretentilor conduce la finalizarea activitatii judiciare in cauza supusa
instantei spre solutionare. Achiesarea poate fi si partiala, caz in care instanta poate pronunta o
hotarare in acest sens. Codul de procedura civila se ocupa in mod special doar de
recunoasterea partiala. Potrivit art. 270 C. proc. civ: "Daca paratul recunoaste o parte din
preteniiile reclamantului, instanta la cererea acestuia, va da o hotarare partiala in masura
recunoasterii. Rezulta ca achiesarea la pretentii este conditionata de acordul reclamantului, in
sensul ca numai in atare conditi se poate pronunta o hotarare partiala. Pentru a constitui temei
al unei hotarari partiale recunoasterea paratului trebuie sa fie data in forma unei marturisiri
judiciare; ea trebuie sa fie de asemenea expresa. Marturisirea extrajudiciara nu poate
determina pronuntarea unei hotarari partiale. De asemenea, hotararea partiala nu poate fi
pronuntata pe temeiul unei prezumtii de recunoastere dedusa din refuzul partii de a raspunde
la interogatoriu sau de a se infatisa pentru a raspunde la interogatoriul propus. Hotararea
partiala pronuntata in aceste conditii devine executorie de drept, astfel cum precizeaza art. 278
pct. 7 C. proc. civ. In caz de renuntare la insusi dreptul pretins, instanta da o hotarare prin care
va respinge cererea in fond si va hotari asupra cheltuielilor. Renuntarea la drept se poate face
si fara invoirea celeilalte parti, atat in prima instanta cat si in apel. Renuntarea se poate face in
sedinta sau prin inscris autentic. Hotararea se da fara drept de apel. Cand renuntarea este
facuta in instanta de apel, hotararea primei instante va fi anulata in totul sau in parte, in
masura renuntarii.
2) Actele de procedură: noţiune, condiţii de valabilitate, sancţiuni procesuale.
1
Prin act de procedura se intelege orice act (operatiune juridica sau inscris) facut pentru
declararea procesului, in cursul si in cadrul procesului civil de catre instanta judecatoreasca,
parti si ceilalti participanti la proces, legat de activitatea procesuala a acestora. Actele de
procedura sunt clasificate in literatura de specialitate, dupa mai multe criterii, marea
diversitate a acestora fiind determinata practic de numarul mare de acte procedurale care, in
inlantuirea lor determina intreaga structura a procesului civil. Astfel sunt: actele procedurale
ale instantei, partilor, tertelor persoane si organelor de executare silita, acte de procedura
verbale si acte de procedura scrise; acte de procedura obligatorii si acte de procedura scrisa;
acte de procedura obligatorii si acte de procedura facultative; acte unilaterale, acte bilaterale si
acte multilaterale; acte judiciare si acte extrajudiciare; acte de procedura specifice judecatii in
prima instanta; acte specifice judecatii in fata instantelor de control judiciar si acte de
executare silita etc. In ceea ce priveste conditiile generale de valabilitate ale actelor de
procedura civila, aceasta determinare este extrem de complexa tocmai datorita caracterului
variabil al acestora. O prezentare a conditiilor generale de validitate a actelor de procedura
este necesara pentru o mai buna cunoastere a mecanismului actelor juridice ce intereseaza
activitatea de infaptuire a justitiei, determinare ce se refera atat la conditiile de fond cat si la
cerintele de forma ale actelor. Astfel in mod traditional literatura juridica de specialitate a
apreciat ca doua sunt conditiile generale de validitate ale actelor de procedura: forma scrisa si
indicarea in chiar continutul actului ca cerintele legii au fost indeplinite, actele de procedura
se intocmesc numai in limba romana. Forma scrisa reprezinta o conditie de valabilitate a celor
mai multe acte de procedura. Majoritatea actelor dispuse de catre instantele de judecata si de
organele de executare trebuie indeplinite in forma scrisa. De la aceasta regula exista o
importanta exceptie in privinta actelor ce reprezinta manifestari unilaterale sau bilaterale de
vointa ale partilor. O a doua conditie o contituie mentiunea in acte ca cerintele legii au fost
respectate. Aceasta inseamna ca actul de procedura nu poate fi completat cu probe extrinseci,
ci trebuie sa faca dovada prin el insusi. Exceptia de la aceasta regula o reprezinta principiul
echivalentei. Potrivit acestui principiu, in cazurile prevazute de lege un act de procedura poate
fi inlocuit printr-un act de procedura care sa produca aceleasi efecte. De asemenea se
considera ca actele de procedura care imbraca forma scrisa trebuie redatctate in limba romana.
In afara acestor conditii exista si unele cerinte care vizeaza locul sau timpul intocmirii actelor
de procedura. Actele de procedura nu se pot intocmi oricand, ci numai in termenele prevazute
de lege, iar in unele cazuri doar in anumite faze ale procesului civil. Actele de procedura se
intocmesc de regula la sediul instantei de judecata si in cadrul unei sedinte publice.
Nerespectarea acestor conditii atrage nulitatea actelor. Actele de procedura indeplinite de un
2
judecator necompetent sunt nule. Actele indeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un
functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o
vatamare ce nu se poate inlatura decat prin anularea lor. In cazul nulitatilor prevazute anume
de lege, vatamarea se presupune pana la dovada contrarie. Anularea unui act de procedura
atrage si nulitatea actelor urmatoare, in masura in care acestea nu pot avea o existenta de sine
statatoare. Judecatorul va putea sa dispuna indreptarea neregularitatilor savarsite cu privire la
actele de procedura. Presedintele va amana judecarea pricinii ori de cate ori constata ca partea
care lipseste nu a fost citata cu respectarea cerintelor prevazute de lege sub pedeapsa nulitatii.
Nulitatile de ordine publica pot fi ridicate de parte sau de judecator in orice stare a pricinii.
Celelalte nulitati se declara numai dupa cererea partii care are interes sa o invoce.
Neregularitatea actelor de procedura se acopera daca partea nu a invocat-o la prima zi de
infatisare ce a urmat dupa aceasta neregularitate si inainte de a pune concluzii in fond. Nimeni
nu poate invoca neregularitatea pricinuita prin propriul sau fapt.
3) Acţiunea civilă. Clasificarea acţiunilor civile
Dupa scopul material urmarit de reclamant: actiune in realizarea dreptului; actiuni in
executare, in condamnare, in adjudecare prin care reclamantul care se pretinde titularul unui
drept subiectiv civil, solicita instantei obligarea paratului la respectarea dreptului sau, iar daca
acest lucru nu mai este posibil la despagubiri pentru prejudiciul cauzat (actiune in
revendicare, in restituirea unor imobile, evacuare, prin care se cere rezolutiunea unei actiuni)
actiune in constatarea dreptului -prin care reclamantul cere instantei sa se constate numai
existenta unui drept al sau inexistenta unui drept al paratului impotriva sa. Art.111 Codul de
Procedura Civila. pot fi: pozitive negative declaratorii, prin care se cere constatarea existentei
sau inexistenta unui raport juridic interogatoriu-reclamantul cheama in mod preventiv in
judecata o persoana care ar putea sa-i conteste dreptul provocatorii, prin care titularul
dreptului cheama in mod direct in judecata pe cel ce-l tulbura in exercitiul dreptului sau
actiune in constituire de drepturi - prin care se solicita aplicarea legii la anumite date sau fapte
invocate pentru a deduce consecintele ce se impun in vederea creeri unei situatii juridice noi.
Dupa natura dreptului ce se valorifica prin actiuni personale-se valorifica un drept personal de
creanta, sunt nelimitate ca numar. Din punct de vedere teritorial, in cazul actiunilor personale,
regula este ca cererea se depune la instanta de la domiciliul paratului 1 Reale-se valorifica un
drept real. Pot fi mobiliare sau imobiliare, dupa cum dreptul valorificat are ca obiect un bun
mobil sau imobil. Pot fi petitorii sau posesorii. 2 Mixte-se valorifica in acelasi timp un drept
3
real si un drept de creanta. Se clasifica in actiuni ce urmaresc executarea unui act juridic si
actiuni prin care se solicita anularea sau rezolutiunea unui act juridic prin care se transmite
sau se constata un drept real imobiliar. In ceea ce priveste calitatea procedurala in cazul
actiunilor personale titularul se va indrepta impotriva subiectului pasiv din raportul juridic
obligational. Dupa calea procedurala aleasa de parte: art.17 Cod Procedura Civila. Cererile
accesorii si incidentale sunt in competenta instantei competente sa judece cererea principala-
principale, accesorii, incidentale
4) Acţiunea în constatare. Definiţie, reglementare, condiţii de admisibilitate.
Partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui
drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului. Cereri în
recunoaşterea dreptului sau în confirmare - acelea prin care reclamantul solicită instanţei
constatarea existenţei sau inexistenţei unui raport juridic concret cu pârâtul; sediul materiei: art.
111 C. proc. civ.; acţiunea în constatare are un caracter subsidiar faţă de cererea în realizare,
urmând a se respinge ca inadmisibilă dacă partea poate cere realizarea dreptului, în temeiul
dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ. acţiunea în constatare nu trebuie confundată cu cererea
privitoare la constatarea unor situaţii de fapt în cadrul procedurii de asigurare a dovezilor.
Aceasta actiune nu poate fi admisa daca se solicita constatarea unie situatii de fapt. Admiterea
actiunii in constatare este conditionata de existenta unui interes legitim, actual si nascut.
Cererea de chemare in judecata se formuleaza in scris, trebuie sa indeplineasca cerintele
prevazute de lege si se adreseaza instantei care este competenta sa judece cererile avand ca
obiect executarea prestatiei. Cererea se timbreaza. Hotararea instantei de judecata are putere de
lucru judecat, dar nu are efecte executorii.
5) Acţiunile petitorii şi posesorii (asemănări şi deosebiri)
La randul lor actiunile reale se pot imparti in actiuni petitorii si actiuni posesorii.
Sunt actiuni petitorii, acele actiuni reale menite sa apere dreptul de proprietate sau alt drept
real, cum ar fi actiunile in revendicare, actiunile confesorii, actiunile in granituire. Sunt
actiuni posesorii acele actiuni reale destinate sa apere posesiunea unui imobil. Intre cele 2
categorii de actiuni exista insa mai multe deosebiri, dintre care cele mai importante sunt 2 : -
spre deosebire de actiunile petitorii care vizeaza fondul dreptului, cele posesorii protejeaza
doar posesia; in vreme ce actiunile petitorii nu pot fi promovate decat de titularul dreptului
real incalcat, actiunile posesorii pot fi promovate de catre posesor. Cererile petitorii-Cererile
4
privitoare la bunuri imobile se fac numai la instanta in circumscriptia careia se afla imobilele.
Cand imobilul este situat in circumscriptiile mai multor instante, cererea se va face la instanta
domiciliului sau resedintei paratului, daca acestea se afla in vreuna din aceste circumscriptii,
iar in caz contrar, la oricare din instantele in circumscriptiile carora se afla imobilul. Cererile
privitoare la posesiune vor fi admise numai daca: nu a trecut un an de la tulburare sau
deposedare; reclamantul dovedeste ca, inainte de aceasta data, el a posedat cel putin un an;
posesiunea lui intruneste conditiile cerute. In cazul cand deposedarea sau tulburarea s-a facut
prin violenta, reclamantul este scutit de a face dovada ceruta. Cererile posesorii se judeca de
urgenta si cu precadere. Intampinarea nu este obligatorie. Asemenea cereri se pot face si
pentru ocrotirea servitutilor continue si aparente. Cererile posesorii pot fi facute si de cel care
detine lucrul in interesul sau propriu, in temeiul unui contract incheiat cu posesorul, afara
numai daca tulburatorul nu este cel pentru care el detine.
6) Admiterea şi administrarea probei cu înscrisuri
Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic, facuta prin scrieri de
mana sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hartie sau orice material. Inscrisurile
reprezinta unul din cele mai importante mijloace de proba, usor de pastrat, usor de administrat
in fata instantei si greu alterabil prin trecerea timpului, iar uneori constituie chiar conditia de
valabilitate a actului juridic ce urmeaza a fi probat. Ca mijloc de probatiune judiciara,
inscrisurile se clasifica in: inscrisuri preconstituite, intocmite cu intentia de a fi folosite ca
mijloc de proba in cazul ivirii unui eventual litigiu si, inscrisuri nepreconstituite, acele
inscrisuri care nu s-au intocmit in scopul de a fi folosite ca mijloc de proba intr-un litigiu, dar
care in mod accidental si in lipsa de alte mijloace de proba, sunt totusi utilizate pentru
dovedirea raportului juridic litigios. Inscrisuri sub semnatura privata-sunt inscrisuri intocmite
de parti, fara interventia unui organ de stat si semnate de partile sau partea care le emana. In
principiu, singura conditie care se cere pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata
este semnatura partilor, care trebuie executata de mana partilor chiar daca inscrisul poate fi
scris de mana, dactilografiat, litografiat sau imprimat. In unele cazuri, legea cere si unele
conditii speciale: testamentul olograf trebuie scris in intregime, datat si semnat de mana
testatorului, (art. 859 C.civ.); formalitatea multiplului exemplar, ceruta in cazul inscrisurilor
care constata conventii sinalagmatice pentru ca, fiecare din partile conventiei sa o poata
dovedi in caz de eventual litigiu, (art. 1179 C.civ.); mentiunea bun si aprobat; ceruta in cazul
inscrisului sub semnatura privata care constata conventii din care se nasc obligatii ale uneia
5
din parti fata de alta, (art. 1180 C.civ.). Alte inscrisuri-In afara de inscrisurile autentice si
inscrisurile sub semnatura privata, Codul civil se refera si la: registrele comerciantilor (art.
1183-1184), registrele, caietele sau hartiile casnice (art. 1185), mentiunea creditorului pe titlul
de creanta (art. 1186), facturi acceptate, corespondenta, telegrame si registrele partilor.
Administrarea probei prin inscrisuri-Partile vor anexa la cererea de chemare in judecata si la
intampinare copii certificate de pe inscrisurile folosite ca mijloace de proba, sau daca nu au
procedat astfel, le vor depune la prima zi de infatisare. Administrarea probei prin inscrisuri
este reglementata de art. 172-185 Cod procesual civil. Cand partea invedereaza ca partea
potrivnica detine un inscris privitor la pricina, instanta poate ordona infatisarea lui. Cererea de
infatisare nu poate fi respinsa daca inscrisul este comun partilor sau daca insasi partea
potrivnica s-a referit in judecata la inscris ori daca, dupa lege, ea este obligata sa infatiseze
inscrisul. Instanta va respinge cererea de infatisare a inscrisului, in intregime sau in parte, in
cazurile: cand cuprinsul inscrisului priveste chestiuni cu totul personale; cand infatisarea
inscrisului ar incalca indatorirea de a pastra secretul; cand infatisarea ar atrage urmarirea
penala impotriva partii sau a unei alte persoane, ori ar expune-o dispretului public. Daca
partea refuza sa raspunda la interogatoriul ce s-a propus in dovedirea detinerii sau existentei
inscrisului, daca reiese din dovezile administrate ca l-a ascuns sau l-a distrus sau daca, dupa
ce s-a dovedit detinerea inscrisului, nu-l infatiseaza la cererea instantei, aceasta va putea
socoti ca dovedite pretentiile partii care a cerut infatisarea, cu privire la cuprinsul acelui
inscris. Daca inscrisul se gaseste in pastrarea unei autoritati, instanta va lua masuri pentru
aducerea lui, putand pronunta impotriva sefului autoritatii, in caz de refuz neintemeiat,
despagubiri pentru fiecare zi de intarziere. Daca inscrisul este detinut de o alta persoana,
aceasta va putea fi citata ca martor, punandu-i-se in vedere sa aduca inscrisul in instanta, sub
pedeapsa platii de despagubiri pentru fiecare zi de intarziere. Aceasta este indreptatita sa
refuze aducerea inscrisului. Reguli generale şi comune privind admisibilitatea probelor-
Dovezile nu pot fi folosite în dezlegarea pricinii decât dacă îndeplinesc cumulativ anumite
condiţii, care nu sunt reglementate ca atare, ci rezultă din interpretarea dispoziţiilor privind
probele. Se reţineau următoarele condiţii de admisibilitate a probelor: faptele ce trebuie
dovedite să fie contestabile şi contestate de partea adversă, adică tăgăduite, căci de ce să mai
dovedeşti un fapt deja mărturisit sau recunoscut; faptele a căror existenţă trebuie dovedită să
nu fie socotite de lege ca adevărate, deoarece proba acestora este inutilă; proba să nu fie oprită
de lege; proba să fie verosimilă; proba să fie pertinentă; proba să fie concludentă. Primele
două condiţii reţinute se referă la faptele ce trebuie dovedite, ca obiect al probei, şi nu la
probă, în înţeles de mijloc de dovadă. În doctrina recentă, sunt reţinute următoarele condiţii
6
generale de admisibilitate a probelor : proba să fie legală sau proba să nu fie oprită de lege;
proba să fie verosimilă; proba să fie pertinentă; proba să fie concludentă. Proba să nu fie
oprită de lege – se pune atât din punctul de vedere al dreptului material, cât şi din punctul de
vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă, fie în dovedirea unor împrejurări
contrare legii. Nici o probă nu poate fi încuviinţată de către instanţă dacă nu este admisă de
lege. Impotriva constatărilor personale ale agentului instrumentator al unui act autentic nu se
poate face dovada decât prin procedura specială a înscrierii în fals. Proba să fie verosimilă,
adică să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la dovedirea unor fapte imposibile.
Verosimilitatea înseamnă ca faptele să fie cu putinţă. Instanţa trebuie să cerceteze în concret
problema verosimilităţii probei, examinând cu atenţie faptele ce se tind a fi probate şi
concordanţa lor cu legile naturii. Instanţa trebuie să aprecieze verosimilitatea probei în raport
cu datele ştiinţifice existente în momentul administrării probei, căci în timp o probă deşi
iniţial neverosimilă poate face ulterior credibil faptul pretins. Proba să fie pertinentă-Este
admisibilă proba unui fapt numai în măsura în care are legătură directă sau măcar indirectă cu
obiectul pretenţiilor sau apărările părţilor şi poate influenţa într-un fel sau altul soluţia
litigiului în care este invocată. Orice fapt care nu are legătură cu obiectul procesului şi care
deci nu ar fi susceptibil în principiu de a crea, modifica sau stinge un raport juridic nu poate fi
invocat cu succes ca obiect al probaţiunii judiciare. Pertinenţa probei implică şi utilitatea ei,
adică faptul verificat prin probaţiune trebuie să fie persuasiv, de natură să conducă pe
judecător la o anumită convingere. Pertinenţa presupune: verificarea admisibilităţii juridice a
probei, a legalităţii şi a utilităţii ei. În acest sens judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate
mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice
şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă
părţile se împotrivesc. De asemenea, pertinenţa presupune şi verificarea relaţiei existente între
pretenţiile formulate şi faptul susceptibil de probare, un fapt nemijlocit sau unul vecin şi
conex. Deci, ultima condiţie de admisibilitate a probei reţinută în doctrina juridică este
concludenţa probei. Proba este concludentă atunci când poartă asupra unor împrejurări care
sunt de natură să ducă la rezolvarea, soluţionarea cauzei respective. Dovezile se pot încuviinţa
numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, însă permite instanţei
să încuviinţeze proba, fără a mai examina concludenţa, dacă este primejdie ca ele să se piardă
prin întârziere. O probă concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă, căci dacă a dus la
soluţionarea cauzei înseamnă că proba a avut legătură cu acea cauză, însă nu întotdeauna o
probă care este pertinentă duce la soluţionarea litigiului.
7
7) Apelul. Noţiune, obiect, subiecte, cauza apelului, termen de declarare
Hotararile date in prima instanta de judecatorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotararile
date in prima instanta de catre tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Impotriva
incheierilor premergatoare nu se poate face apel decat o data cu fondul, in afara de cazul cand
prin ele s-a intrerupt s-au s-a suspendat cursul judecatii. Apelul impotriva hotararii se
socoteste facut si impotriva incheierilor premergatoare. Partea care a renuntat expres la apel
cu privire la o hotarare nu mai are dreptul de a face apel. Termenul de apel este de 15 zile de
la comunicarea hotararii, daca legea nu dispune altfel. Termenul de apel curge chiar daca
comunicarea hotararii a fost facuta o data cu somatia de executare. Daca o parte face apel
inainte de comunicarea hotararii, aceasta se socoteste comunicata la data depunerii cererii de
apel. Pentru procuror termenul de apel curge de la pronuntarea hotararii, in afara de cazurile
in care procurorul a participat la judecarea cauzei, cand termenul curge de la comunicarea
hotararii. Termenul de apel se intrerupe prin moartea partii care are interes sa faca apel. In
acest caz se face din nou o singura comunicare a hotararii, la cel din urma domiciliu al partii,
pe numele mostenirii, fara sa se arate numele si calitatea fiecarui mostenitor. Pentru
mostenitorii incapabili, cei cu capacitate restransa sau disparuti ori in caz de mostenire
vacanta, termenul va curge din ziua in care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul
provizoriu. Apelul nu constituie prin el insusi un act de acceptare a mostenirii. Termenul de
apel se intrerupe si prin moartea mandatarului caruia i s-a facut comunicarea. In acest caz se
va face o noua comunicare partii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va incepe sa curga din
nou de la aceasta data.
8) Aprecierea probelor în procesul civil.
Aprecierea probelor consta in operatiunea mentala facuta de instanta pentru a determina
puterea probanta si valoarea fiecarei probe in parte, precum si ale tuturor probelor impreuna.
Este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber. In cadrul procesului civil, instanta trebuie
sa examineze admisibilitatea probelor, apoi sa le administreze pe cele incuviintate, si cu
ocazia deliberarii, sa aprecieze probele administrate. In privinta admisibilitatii probelor, exista
anumite conditii care trebuie indeplinite si anume: proba sa fie legala, adica sa nu fie oprita de
legea materiala sau de cea procesuala; proba sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea
unor fapte reale, posibile, credibile, sa nu contrazica legile naturii; proba sa fie utila; proba sa
fie pertinenta, adica sa aiba legatura cu obiectul procesului; proba sa fie concludenta, sa duca
la rezolvarea cauzei respective. Este posibil ca o proba sa fie pertinenta, dar sa nu fie
8
concludenta. In legatura cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte: propunerea
probelor se face de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata, iar de catre parat prin
intampinare; incuviintarea probelor. Asupra probelor impuse de parti instanta se pronunta
printr-o incheiere motivata, atat in caz de admitere cat si in caz de respingere a acestora;
administrarea probei se face in fata instantei de judecata, in ordinea statornicita de aceasta.
Este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber.
9) Arătarea titularului dreptului
Paratul care detine un lucru pentru altul sau care exercita in numele altuia un drept asupra
unui lucru va putea arata pe acela in numele caruia detine lucrul sau exercita dreptul, daca a
fost chemat in judecata de o persoana care pretinde un drept real asupra lucrului. Cererea
privitoare la aratarea titularului dreptului va fi motivata si se va depune o data cu
intampinarea, iar, daca aceasta nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.
Cererea va fi comunicata celui aratat ca titular, impreuna cu citatia, copiile de pe cerere si
inscrisurile de la dosar. Daca cel aratat ca titular recunoaste sustinerile paratului si
reclamantul consimte, el va lua locul paratului, care va fi scos din judecata. Se poate aplica
doar in cazul actiunilor reale. Pune in discutie in primul rand posesia bunurilor. Avandu-se in
vedere ca bunurile pot fi urmarite in mainile oricui s-ar afla, calitatea de parat revine
detinatorului care va putea implica pe cel in numele caruia detine sau exercita dreptul.
Trasaturi: este posibil numai in actiuni reale; prin intermediul ei se urmareste substituirea
paratului din proces cu persoana care are calitatea de titular al dreptului care face obiectul
actiunii. Paratul din momentul in care este chemat in judecata trebuie sa faca la randul sau o
cerere pe care o va depune o data cu intampinarea, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.
Dezbaterile ulterioare ale procesului depind de atitudinea pe care o va adopta terta persoana,
respectiv daca i se recunoaste sau neaga aceasta calitate. Daca i se recunoaste si reclamantul
consimte, tertul va lua locul paratului care va fi scos din proces. Daca neaga se vor aplica
dispozitiile legale. Ea poate fi facuta numai de paratul care, detinand un lucru pentru altul, sau
exercitand in numele altuia, un drept asupra lucrului, este chemat in judecata de o persoane ce
pretinde un drept real asupra lucrului. Cu alte cuvinte presupune existenta unui raport juridic
intre parat si titularul dreptului, cu privire la lucrul determinat ce formeaza obiectul cererii, pe
de o parte, iar pe de alta parte, prin cerere trebuie sa se valorifice un drept real. Cererea
privitoare la aratarea titularului dreptului va fi motivata si se va depune o data cu
intampinarea, iar daca aceasta nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.
9
Tertului i se va comunica cererea de aratare a titularului dreptului, copie de pe cererea de
chemare in judecata, copie de pe inscrisurile aflate la dosar. Pentru a se putea admite o
asemenea cerere, trebuie cumulativ: reclamantul sa urmareasca valorificarea unui drept real,
deci sa fi introdus o cerere reala; paratul sa fie un simplu detentor precar al bunului asupra
caruia poarta dreptul real invocat de reclamant; paratul sa afirme ca titularul dreptului este un
tert; paratul sa faca cererea de aratare a titularului dreptului; cererea sa fie introdusa cel mai
tarziu la prima zi de infatisare.
10) Calitatea procesuală - condiţie cerută pentru a fi parte în proces.
Calitatea procesuala presupune existenta unei identitati între persoana reclamantului si cel
care este titularul dreptului pretins (calitate procesuala activa), precum si între persoana
chemata în judecata (pârât) si cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecatii
(calitate procesuala pasiva). Reclamantul fiind cel care porneste actiunea trebuie sa justifice
atât calitatea sa procesuala activa cât si calitatea procesuala pasiva a persoanei pe care a
chemat-o în judecata prin indicarea obiectului cererii si a motivelor de fapt si de drept pe care
se întemeiaza pretentia sa. Drepturile si obligatiile procedurale pot fi transmise în cursul
procesului ceea ce echivaleaza cu o transmisiune a calitatii procesuale active sau pasive.
Transmisiunea poate fi legala sau conventionala. În cazul persoanelor fizice transmisiunea
legala se realizeaza pe calea mostenirii sau a succesiunii, mostenitorii care accepta
succesiunea preluând pozitia procesuala pe care o avea decuius, cu exceptia cazurilor pe care
legea nu permite acestea pentru ca este vorba de drepturi nemijlocit legate de persoane
(drepturi strict personale). În cazul persoanelor juridice transmisiunea legala are loc pe calea
reorganizarii sau transformarii persoanei juridice care este parte în proces. Transmisiunea
conventionala a calitatii procesuale poate avea loc ca urmare a cesiunii de creanta, a vânzarii
sau a donarii bunului litigios, a preluarii datoriei cu consimtamântul creditorului. Exceptia
lipsei calitatii procesuale este o exceptie de fond si consta în respingerea cererii ca fiind
introdusa de catre o persoana fara calitate procesuala sau care da în judecata o persoana fara
calitate. Una din conditiile pentru a fi parte in procesul civil sau pentru exercitarea actiunii
civile, alaturi de capacitatea procesuala si existenta interesului judiciar.
11) Capacitatea procesuală
10
Condiţie cerută pentru a fi parte în proces. In dreptul civil capacitatea civila a fost definita ca
fiind acea parte a capacitatii juridice care consta in aptitudinea subiectului de drept civil de a
avea si de a-si exercita drepturi subiective civile si de a avea si de a-si asuma obligatii civile
prin incheierea de acte juridice civile. Ea reprezinta aplicarea pe plan procesual a capacitatii
civile. Exista 2 tipuri de capacitate: capacitatea procesuala de folosinta; capacitatea procesuala
de exercitiu. Capacitatea procesuala de folosinta consta în aptitudinea unei persoane de a avea
drepturi si obligatii pe plan procesual. În cazul persoanelor fizice capacitatea de folosinta
începe de la nasterea lor si înceteaza la decesul lor. Nimeni nu poate fi lipsit total de aceasta
capacitate, însa în cazurile si conditiile expres prevazute de lege capacitatea procesuala de
folosinta poate fi limitata. Capacitatea procesuala de folosinta a persoanelor juridice se
dobândeste de la data înfiintarii lor (înregistrare, act de dispozitie, autorizare) si înceteaza la
data desfiintarii prin dizolvare, faliment.
Capacitatea procesuala de exercitiu consta în aptitudinea unei persoane de a-si valorifica
singura drepturile procesuale si de a-si îndeplini singura obligatiile procedurale, deci de a sta
în instanta. În cazul persoanelor fizice capacitatea de exercitiu se dobândeste la 18 ani.
Minora de 16 ani sau dupa caz 15 ani dobândeste prin casatorie capacitate deplina de
exercitiu. Reprezentarea legala intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de
exercitiu (minori sub 14 ani) si interzisii judecatoresti. Acestia nu stau în proces procesual ci
prin reprezentantii lor (parinti, tutore, curatori). Asistarea intervine în cazul persoanelor cu
capacitate de exercitiu restrânsa (14-18 ani). Acestia vor fi citati si vor sta personal în proces
dar vor fi asistati de catre parinti sau tutori care vor semna alaturi de minori cererile adresate
instantei. Autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate
de exercitiu (minorul cu capacitate restrânsa) si ocrotitorul care îl asista efectueaza acte de
dispozitie. Capacitatea de exercitiu a persoanelor juridice se dobândeste în temeiul legii de la
data înfiintarii lor si sfârseste la data încetarii persoanei juridice. Persoana juridica îsi exercita
drepturile si obligatiile prin intermediul organelor sale în limitele puterilor ce le-au fost
oferite, aceste acte fiind considerate ca apartinând persoanei juridice însasi. Capacitatea
procesuala este aplicatia pe plan procesual a capacitatii civile, respectiv aptitudinea generala a
persoanelor de a dobandi si exercita drepturi si de a-si asuma obligatii in plan procesual.
12) Cazurile de revizuire.
Revizuirea unei hotarari ramase definitiva in instanta de apel sau prin neapelare, precum si a
unei hotarari data de o instanta de recurs atunci cand evoca fondul, se poate cere in
11
urmatoarele cazuri: daca dispozitivul hotararii cuprinde dispozitii potrivnice ce nu se pot
aduce la indeplinire; daca s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a
pronuntat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decat s-a cerut; daca obiectul pricinii
nu se afla in fiinta; daca un judecator, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost
condamnat irevocabil pentru o infractiune privitoare la pricina sau daca hotararea s-a dat in
temeiul unui inscris declarat fals in cursul sau in urma judecatii, sau daca partea care a jurat a
fost condamnata irevocabil pentru fals; daca, dupa darea hotararii, s-au descoperit inscrisuri
doveditoare, retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr-o imprejurare
mai presus de vointa partilor, ori daca s-a revizuit hotararea unei instante penale sau
administrative pe care ea s-a intemeiat; daca statul ori alte persoane juridice de drept public
sau de utilitate publica, disparutii, incapabilii sau cei pusi sub curatela sau consiliul judiciar
nu au fost aparati de loc sau au fost aparati cu viclenie de cei insarcinati sa-i apere; daca exista
hotarari definitive potrivnice date de instante de acelasi grad sau de grade deosebite, in una
sau aceeasi pricina, intre aceleasi persoane, avand aceeasi calitate. Aceste dispozitii se aplica
si in cazul cand hotararile potrivnice sunt date de instante de recurs. In cazul cand una dintre
instante este Curtea Suprema de justitie, cererea de revizuire se va judeca de aceasta instanta;
daca partea a fost impiedicata sa se infatiseze la judecata si sa instiinteze instanta despre
aceasta, dintr-o imprejurare mai presus de vointa sa.
13) Căile de atac. Noţiune, clasificare, principii generale.
Caile de atac sunt posibilitati legale de verificare a hotarârilor date în prima instanta,
identificându-se în aceasta privinta cu un control ierarhic superior. Caile de atac in procesul
civil se clasifica in cai ordinare de atac: apelul si recursul si cai extraordinare de atac:
contestatia in anulare, recursul in interesul legii si revizuirea. Principiile procesului civil sunt
următoarele: principiul liberului acces la justiţie; principiul dreptului la un proces echitabil,
într-un termen optim şi previzibil; principiul legalităţii; principiul egalităţii; principiul
disponibilităţii; principiul bunei-credinţe; principiul dreptului la apărare; principiul
contradictorialităţii; principiul oralităţii; principiul nemijlocirii; principiul publicităţii;
principiul respectului cuvenit justiţiei, principiul continuităţii; funcţionarea justiţiei ca serviciu
public; principiul rolului activ al judecătorului, în strânsă interdependenţă cu exercitarea
dreptului de dispoziţie al părţilor şi cu responsabilizarea acestora şi a apărătorilor lor;
principiului legalităţii căilor de atac, în sensul că hotărârea este supusă numai căilor de atac
12
prevăzute de lege; regulile ierarhiei şi unicităţii căilor de atac recunoscute deja în doctrină şi
jurisprudenţă, fapt ce va avea drept consecinţă imposibilitatea exercitării unei căi
extraordinare de atac înainte de exercitarea apelului. În cazul în care părţile vor conveni
expres, hotărârea susceptibilă de apel va putea fi atacată cu recurs, dar numai pentru
încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
14) Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi.
Cercetarea procesului in cazul administrarii probei de catre avocati se aplica numai in cazul
litigiilor patrimoniale, afara de acelea ce privesc drepturi asupra carora legea nu permite a se
face tranzactie. La prima zi de infatisare partile pot conveni ca avocatii care le asista si le
reprezinta sa administreze probele in cauza. Consimtamantul pentru administrarea probelor,
se va da de catre parti, personal sau prin mandatar cu imputernicire speciala, in fata instantei,
luandu-se act despre aceasta in incheiere, sau prin inscris intocmit in fata avocatului, care este
obligat sa certifice consimtamantul si semnatura partii pe care o asista sau o reprezinta. Daca
sunt mai multe parti asistate de acelasi avocat, consimtamantul se va da de fiecare dintre ele
separat. Totodata, fiecare parte este obligata sa declare ca isi alege domiciliul la avocatul care
o reprezinta. Dupa constatarea valabilitatii consimtamantului dat instanta: va rezolva
exceptiile ce se invoca ori pe care le poate ridica din oficiu; va hotari asupra cererilor de
interventie formulate de parti sau de terte persoane, in conditiile legii; va examina fiecare
pretentie si aparare in parte, pe baza cererii de chemare in judecata, a intampinarii si a
explicatiilor avocatilor; va constata care dintre pretentii sunt recunoscute si care sunt
contestate; la cerere, va dispune, in conditiile legii, masuri asiguratorii, masuri pentru
asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situatii de fapt, in cazul in care aceste masuri
nu au fost luate, in tot sau in parte; va lua act de renuntarea reclamantului, de achiesarea
paratului sau de tranzactia partilor; va incuviinta probele solicitate de parti, pe care le gaseste
concludente, precum si pe cele pe care, din oficiu, le considera necesare pentru judecarea
procesului; va decide in legatura cu orice alte cereri care se pot formula la prima zi de
infatisare. Pentru administrarea probelor de catre avocati instanta va stabili un termen de pana
la 6 luni, tinand seama de volumul si complexitatea acestora. Termenul va putea fi prelungit
daca in cursul administrarii probelor: se invoca o exceptie sau un incident procedural asupra
caruia, potrivit legii, instanta trebuie sa se pronunte; in acest caz, termenul se prelungeste cu
timpul necesar solutionarii exceptiei sau incidentului; a incetat, din orice cauza, contractul de
asistenta juridica dintre una din parti si avocatul sau; in acest caz, termenul se prelungeste cu
13
cel mult o luna pentru angajarea altui avocat; una dintre parti a decedat; in acest caz, termenul
se prelungeste cu timpul in care procesul este suspendat sau cu termenul acordat partii
interesate pentru introducerea in proces a mostenitorilor; in orice alte cazuri in care legea
prevede suspendarea procesului, termenul se prelungeste cu perioada suspendarii.In cel mult
15 zile de la incuviintarea probelor avocatii partilor vor prezenta instantei programul de
administrare a acestora, purtand semnatura avocatilor, in care se vor arata locul si data
administrarii fiecarei probe. Programul se incuviinteaza de instanta, in camera de consiliu, si
este obligatoriu pentru parti si avocatii lor. Probele pot fi administrate in cabinetul unuia
dintre avocati sau in orice alt loc convenit, daca natura probei impune aceasta. Partile, prin
avocati, sunt obligate sa-si comunice inscrisurile si orice alte acte, prin scrisoare recomandata
cu confirmare de primire sau in mod direct, sub luare de semnatura. Daca in cursul
administrarii probelor una dintre parti formuleaza o cerere, invoca o exceptie,
inadmisibilitatea vreunei probe sau orice alt incident privind administrarea probelor, ea va
sesiza instanta care, cu citarea celeilalte parti, prin incheiere data in camera de consiliu, se va
pronunta de indata, iar cand este necesar, in cel mult 30 de zile de la data la care a fost
sesizata. Incheierea poate fi atacata numai o data cu fondul procesului.
15) Cererea de apel şi motivarea ei. Felurile apelului.
Ce trebuie să cuprindă cererea de apel:- numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, pentru
persoanele juridice, denumirea şi sediul, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi codul
bancar. Dacă persoana locuieste în străinătate trebuie indicat şi domiciliul ales în România,
unde urmează să se facă comunicările privind procesul; hotărârea care se atacă ( numărul, data
pronunţării, instanţa şi dosarul în care s-a pronunţat); motivele pentru care se apreciaza că
hotărârea apelata este nelegală şi netemeinică (motivele de fapt şi de drept); dovezile invocate
în soluţionarea apelului; semnătura. Motivarea apelului se poate face până la prima zi de
înfăţişare, respectiv când procedura de citare este legal îndeplinită iar părţile pot pune
concluzii în fond. Se poate motiva apelul fie odată cu declaraţia de apel, fie separat, până la
prima zi de înfăţişare. Dacă nu se arata care sunt motivele pentru care se apreciaza că
hotărârea primei instanţe este nelegală şi netemeinică, instanţa de apel va analiza apelul
14
declarat în raport de mijloacele de apărare şi dovezile de la prima instanţă fără a lua în
considerare alte motive noi, ce nu au fost avute în vedere de prima instanţă. În cererea de apel
trebuie să se arate care sunt dovezile de administrat, iar dacă se face referire la înscrisuri
trebuie alăturate cererii de apel în atâtea exemplare câte părţi sunt, inclusiv pentru instanţă.
Dacă sunt în limbă străină, sau cu litere vechi, trebuie să se depuna traduceri sau copii cu
litere latine, certificate. Dacă se solicita proba cu martori trebuie să se indice numele şi
adresele martorilor, iar dacă se solicita proba cu interogatoriul părţii, trebuie să se solicite
înfăţişarea acesteia în persoană. Această cerinţă poate fi împlinită până la prima zi de
înfăţişare. Instanţa de apel poate administra probele noi doar dacă au fost propuse prin
motivele de apel. Altfel, administrarea de probe noi se poate face de către instanţa de apel
doar dacă necesitatea acestora rezultă din dezbateri. Cât priveşte semnătura cererii de apel,
lipsa acesteia poate fi împlinită la prima zi de înfăţişare următoare termenului la care s-a
invocat excepţia, dacă nu persoana nu a fost prezenta la termenul la care s-a invocat lipsa
semnăturii de pe cererea de apel. Cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, sub sancţiunea nulitatii. Această prevedere legală se referă numai la declaraţia de apel,
deoarece motivele de apel formulate separat se depun până la prima zi de înfăţişare şi se
depun direct la instanţa de apel. De asemenea, apelul incident sau apelul provocat se depun
direct la instanţa de apel. Cererea de apel se depune în atâtea exemplare câţi intimaţi sunt. La
cererea de apel trebuie anexata dovada achitării taxei judiciare de timbru şi timbru judiciar. Se
poate depune cererea de apel direct sau prin poştă. Dacă se depune personal cererea de apel,
la cerere, se poate elibera dovadă scrisă. Cererea de apel formulată de învesteşte instanţa de
apel şi suspendă executarea hotărârii atacate. Apelul poate îmbrăca mai multe forme: Daca o
persoana e reclamant şi, prin hotărârea pronunţată în cauza în care are calitate de parte, s-a
respins acţiunea, împotriva hotărâri ise poate formula apel. Această formă a apelului este
apelul principal. Daca o persoana e intimat în cauza în care partea adversă a declarat apel şi
vrea schimbarea hotărârii primei instanţe, se poate, prin cerere proprie, să se adere la apelul
principal. Această formă a apelului este apelul incident. Dacă, într-o cauză în care, la judecata
în primă instanţă, au fost doi pârâţi, iar prin hotărâre doar faţă de un pârât au fost admise
pretenţiile reclamantului, acest pârât poate declara apel principal, pentru schimbarea hotărârii.
La rândul său, reclamantul, în apelul pârâtului, poate avea interes să declare apel împotriva
celuilalt intimat-pârât, care să fie obligat la plata sumei solicitate, dacă se va admite apelul
principal. Această formă a apelului este apelul provocat.
16) Cererea de chemare în garanţie. NU
15
Partea poate sa cheme in garantie o alta persoana impotriva careia ar putea sa se indrepte, in
cazul cand ar cadea in pretentiuni cu o cerere in garantie sau in despagubire. In aceleasi
conditii, cel chemat in garantie poate, la randul sau, sa cheme in garantie o alta persoana.
Cererea va fi facuta in conditiile de forma pentru cererea de chemare in judecata. Cererea
facuta de parat se va depune o data cu intampinarea; cand intampinarea nu este obligatorie,
cererea se va depune cel mai tarziu la prima zi de infatisare. Cererea de chemare in garantie
facuta de reclamant se poate depune, pana la inchiderea dezbaterilor, inaintea primei instante.
Instanta va dispune ca cererea sa fie comunicata celui chemat in garantie si, daca intampinarea
este obligatorie, va soroci termenul in care aceasta urmeaza sa fie depusa de cel chemat in
garantie. Cererea de chemare in garantie se judeca o data cu cererea principala. Cand
judecarea cererii principale ar fi intarziata prin chemarea in garantie, instanta poate dispune
despartirea ei spre a fi judecate deosebit. Această formă de intervenţie forţată este posibilă ori
de câte ori partea care ar putea pierde procesul poate să cheme în garanţie o altă persoană
împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere de garanţie sau în despăgubire. Legea
permite ca terţul chemat în garanţie să cheme în judecată, la rândul lui, o altă persoană.
Posibilitatea chemărilor în garanţie este limitată la două, adică prima chemare făcută de unele
dintre părţile iniţiale şi a doua cerere făcută de cel astfel chemat în garanţie. Chemarea în
garanţie presupune existenţa unui proces civil aflat în faza judecăţii în primă instanţă. De
asemenea, între cererea principală şi cererea de chemare în garanţie trebuie să existe o
legătură de dependenţă astfel încât soluţia ce se va da în cererea principală să poată influenţa
soluţia ce se va pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie. Cererea de chemare în
garanţie trebuie să fie întocmită cu respectarea cerinţelor pentru cererea de chemare în
judecată.
17) Cererea de chemare în judecată
Cererea trebuie să cuprindă datele personale şi de identificare ale reclamantului şi ale persoanei
chemate în judecată cara se referă la: nume, prenume, domiciliu sau reşedinţă, iar pentru
persoanele juridice, numărul de înmatriculare la Registrul Comerţului, codul fiscal şi contul
bancar. În situaţia în care persoana locuieste în străinătate, are obligaţia să menţioneze
domiciliul ales din România unde urmează să primeasca toate comunicările privind procesul.
Cererea va cuprinde numele şi sediul profesional al avocatului, respectiv numele şi calitatea
celui care o reprezintă. Dacă nu se cunoaste domiciliul persoanei chemate în judecată, va trebui
să se mentioneze în cerere această împrejurare şi să se prezinte dovezi instanţei unde se depune
16
cererea, în sensul că s-au facut demersuri pentru aflarea domiciliului părţii adverse. În
momentul depunerii cererii la instanţă, în procedurile ce vor urma pentru judecarea pricinii, va
fi citat în calitate de reclamant, iar persoana chemată în judecată vor fi citate în calitate de
pârât. După menţionarea datelor personale şi de identificare ale reclamantului şi ale persoanei
chemată în judecată, trebuie să se arate ce drept solicitaţi să vă fie recunoscut de către pârât.
Atunci când pretenţiile formulate în cerere sunt evaluabile se va indica valoarea. După
prezentarea pe scurt a faptelor care au determinat să introduceţi cererea, este recomandat să se
indice textul de lege pe care se intemeiaza cererea, însă această precizare nu este obligatorie
întrucât calificarea acţiunii se va face de instanţa sesizată cu judecarea procesului. De
asemenea, trebuie să se arate dovezile pe care se sprijina dreptul pretins, iar dacă exista
înscrisuri, trebuie anexate la cererea depusă. În situaţia în care se cheama în judecată, mai
multe persoane, atât cererea cât şi actele anexate trebuie depuse în atâtea exemplare câţi pârâţi
sunt în cauză plus un exemplar pentru instanţă. Dacă înscrisurile depuse sunt într-o limbă
străină sau cu litere vechi, trebuie traduse. În cuprinsul cererii se poate solicita, şi proba cu
martori, indicând numele şi domiciliul acestora sau prezenţa în instanţă a pârâtului pentru a fi
supus la interogatoriu. După întocmirea cererii, se va proceda la semnarea ei, iar în situaţia în
care cererea nu a fost formulata personal, aceasta va fi semnată de persoana care a întocmit-o.
Cererea de chemare în judecată se depune fie personal sau prin reprezentant, fie prin postă.
Excepţie de la această regulă o reprezintă cererea de divorţ care trebuie depusă personal de
către reclamant. La primirea cererii de chemare în judecată de către preşedintele instanţei sau
de către judecătorul care îl înlocuieşte, dacă aceasta nu întruneşte cerinţele prevăzute de lege,
se pune în vedere să se completeze cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă,
cererea se va înregistra şi se acordă un termen scurt. În cazul în care se depune cererea de
chemare în judecată prin poştă, se vor comunica în scris lipsurile ei, având obligaţia ca până la
termenul acordat să se faca completările sau modificările necesare. În toate cazurile,
neîndeplinirea în termen a obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage
suspendarea judecăţii. Dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru
cererea de chemare în judecată, procesul îşi urmează cursul firesc. Paratul are posibilitatea sa
se apere faţă de pretenţiile reclamantului prin depunerea unei cereri denumită
„întâmpinare”. Întâmpinarea trebuie să cuprinsă aceleaşi elemente ca şi o cerere de chemare în
judecată, excepţiile de procedură care se ridica la cererea reclamantului, răspunsul la pretenţiile
în fapt şi în drept formulate de acesta, dovezile prin care se apăra împotriva acestora şi
semnătura. Ca şi în cazul cererii de chemare în judecată, întâmpinarea trebuie depusă în atâtea
exemplare câţi reclamanţi sunt în cauză, plus un exemplar pentru instanţă. Dacă în cauză o
17
persoana are calitatea de pârât alături de alte persoane, se poate depune o singură întâmpinare
pentru toţi pârâţii sau numai pentru cei care doresc să o formuleze. Întâmpinarea poate fi
depusă cel mai târziu cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată. În situaţia în care nu
se depune întâmpinare, la prima zi de înfăţişare, instanţa va pune în vedere să se arate
excepţiile, dovezile şi mijloacele de apărare la cererea formulată de reclamant. La solicitarea,
instanţa poate acorda un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării. Atunci
când o persoana a fost chemata în judecată de o alta persoană şi se apreciaza că este îndreptăţit
să solicite pretenţii de la persoana respectivă, are posibilitatea legală să formuleze o cerere
denumită „cerere reconvenţională”. La fel ca cererea de chemare în judecată şi întâmpinarea,
cererea reconvenţională trebuie întocmită ţinând cont de elementele prezentate anterior.
Cererea reconvenţională o depuneţi o dată cu întâmpinarea, iar dacă nu sunteţi obligat la
întâmpinare, o puteţi depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. În situaţia când
reclamantul îşi modifică cererea de chemare în judecată, se poate depune cererea
reconvenţională cel mai târziu până la termenul încuviinţat de instanţă. De regulă, cererea
reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală, iar în cazul în care cererea
reclamantului este în stare de judecată, cererea reconvenţională se poate judeca separat.
18) Cererea de chemare în judecată a altor persoane.
Această formă de atragere a terţilor în judecată presupune chemarea în judecată a altor
persoane prin care una dintre părţile iniţiale solicită introducerea în proces a unei terţe
persoane ce ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. De regulă, interesul de a
formula o cerere de chemare în judecată a altor persoane, care pot pretinde aceleaşi drepturi
ca şi reclamantul aparţine pârâtului. Şi reclamantul are posibilitatea să formuleze o astfel de
cerere întrucât este posibil ca acesta să afle de existenţa unui terţ care ar fi în măsură să
pretindă aceleaşi drepturi ca şi el, după declanşarea procesului, fie în susţinerile pârâtului, fie
din probele administrate în cauză. Indiferent dacă terţul este chemat în judecată de reclamant
sau de pârât acesta dobândeşte calitate de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi
opozabilă. Cererea prin care se doreşte ca un terţ să fie atras în proces trebuie făcută în
condiţiile de formă prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată iar, în plus,
trebuie să ofere date şi cu privire la procesul care deja să află pe rol. Întrucât pârâtul este în
măsură să cunoască persoanele care pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul doar după
ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, legea a stabilit ca acesta să depună o
asemenea cerere de chemare în judecată a altor persoane o dată cu întâmpinarea sau, când
18
întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu prima zi de la înfăţişare. Pentru reclamant,
legea nu a stabilit ca termen limită pentru introducerea acesteia prima zi de înfăţişare întrucât,
în primul rând, dacă ar fi cunoscut că există vreo persoană care ar fi reclamat aceleaşi drepturi
ca şi el l-ar fi chemat în judecată ca pârât, iar în al doilea rând, el ia cunoştinţă de această
împrejurare abia în cursul judecăţii. Un efect specific al cererii de intervenţie forţată constă în
scoaterea din proces a pârâtului în cazul în care acesta este chemat pentru o datorie bănească
şi recunoaşte pretenţiile băneşti formulate împotriva sa. Dacă acesta declară că doreşte să-şi
achite datoria faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul şi va depune suma respectivă,
judecata va continua între reclamant şi terţul chemat în judecată.
19) Cererea de recurs şi motivarea ei. Cuprins.
Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni: numele,
domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor,
precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul
bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; indicarea hotărârii care se atacă;
motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz,
menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; semnătura. În lipsa acestor
elemente, cererea de recurs va fi anulată. Motivele de recurs trebuie să exprime nemulţumirea
cu privire la hotărârea atacată, adică trebuie să se determine greşelile imputate instanţei, cu
precizarea că, critica formulată trebuie să se încadreze în unul sau mai multe dintre motivele
de nelegalitate: instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; hotărârea s-a dat de alţi
judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii; hotărârea s-a dat cu
încălcarea competenţei altei instanţe; instanţa a depăşit atribuţiie puterii judecătoreşti; instanţa
a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, prin hotărârea dată;
instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura
pricinii; instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori
înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic al acestuia; hotărârea pronunţată este lipsită de temei
legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; Dacă se indica greşit motivele
de recurs, instanţa nu va dispune nulitatea recursului, dacă criticile formulate pot fi încadrate
într-unul din motivele de nelegalitate. De asemenea, dacă se indica greşit textele de lege,
19
instanţa nu va dispune nulitatea recursului, important este ca, criticile pe care le formulate să
se încadreze în motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Deci cererea de recurs nu trebuie să
facă referire doar la motivele de nelegalitate, ci trebuie, în parte, fiecare motiv de nelegalitate.
Această argumentare a motivelor de recurs poate fi depusă şi printr-un memoriu separat, însă
trebuie să precizate în cererea de recurs că expunerea pe larg a motivelor de recurs se vor
depune printr-un memoriu separat. Dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri
judecătoreşti care nu este supusă apelului acesta nu este limitat la motivele de nelegalitate
prevăzute de lege, instanţa având obligaţia să examineze cauza sub toate aspectele. Motivarea
cererii de recurs se face prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul
pentru depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă
recursul s-a făcut mai înainte. În cazul în care nu se conforma acestor dispoziţii legale,
sancţiunea care intervine este nulitatea recursului. Cererea de recurs se depune la instanţa a
cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii. Dacă motivele de recurs se formuleaza separat
de cererea de recurs, acestea nu trebuie depuse neapărat la instanţa a cărei hotărâre se atacă, ci
se pot depune direct la instanţa de recurs. Cererea de recurs se depune în atâtea exemplare câţi
intimaţi sunt. Este în interesul părţii să se conformeze acestei cerinţe deoarece, în caz contrar,
instanţa va fi nevoită să acorde un alt termen de judecată pentru a comunica tuturor părţilor
cererea depusă. Alăturat cererii de recurs trebuie anexata dovada achitării taxei judiciare de
timbru. Dacă legea prevede că cererea de recurs se timbrează, atunci se aplică, în mod
obligatoriu, şi timbru judiciar. Dacă nu se conforma dispoziţiilor legale privitoare la timbraj,
sancţiunea care intervine este anularea cererii de recurs. Se poate depune cererea de recurs
personal sau prin poştă. Cererea de recurs formulată învesteşte instanţa cu soluţionarea
recursului. Spre deosebire de apel, cererea de recurs nu suspendă, de drept, executarea
hotărârii recurate, decât în cazurile expres prevăzute de lege. Însă, pentru a beneficia de acest
efect al recursului, exista posibilitatea solicitarii instanţei de recurs să dispună suspendarea
executării hotărârii recurate. Condiţia esenţială pentru a formula cerere de suspendare a
executării hotărârii recurate este aceea a exercitării recursului. Cererea de suspendare se poate
formula prin cererea de recurs sau separat pe cale principală, în condiţiile dreptului comun sau
pe cale de ordonanţă preşedinţială. Pentru soluţionarea cererii trebuie să depusa cauţiunea, în
cuantumul fixat de instanţă, după ascultarea părţilor, care vor fi citate în acest sens. Încheierea
prin care s-a fixat cauţiunea nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care instanţa
a dispus suspendarea executării este supusă separat recursului, în termen de 15 zile de la data
comunicării.
20
20) Cererea reconvenţională
Daca paratul are pretentii in legatura cu cererea sau cu mijloacele de aparare ale
reclamantului, el poate sa faca cerere reconventionala. Cererea trebuie sa indeplineasca
conditiile prevazute pentru cererea de chemare in judecata. Cererea reconventionala se depune
o data cu intampinarea sau, daca paratul nu este obligat la intampinare, cel mai tarziu la prima
zi de infatisare. Cand reclamantul si-a modificat cererea de chemare in judecata, cererea
reconventionala se va depune cel mai tarziu pana la termenul ce se va incuviinta paratului,
spre acest sfarsit. Cererea reconventionala se judeca o data cu cererea principala. Cand insa
numai cererea principala este in stare de a fi judecata, instanta o poate judeca deosebit.
Cererea reconvenţională reprezintă actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte
valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o
facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea
pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată. Valorificarea pretenţiilor
pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă însă o serie de avantaje dintre care pot
fi amintite: asigură soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină
realizarea unei economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată,
judecătorii fiind puşi în situaţia de a cu noaste în toată complexitatea lor raporturile juridice
dintre părţi; constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului şi evită posibilitatea
pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive. Din punct de vedere al naturii sale juridice
cererea reconvenţională are o fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acţiune
civilă, cât şi de condiţiile particulare de exercitare. Cererea reconvenţională este mai mult
decât o simplă apărare; ea este o contra-acţiune, un “contra atac” sau o “contraofensivă”,
întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu fată de
reclamant. Prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept propriu – cererea
reconvenţională trebuie considerată ca o veritabilă acţiune civilă. Din punct de vedere al
condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate cerinţele unei
acţiuni civile obişnuite. Din punct de vedere al formei cererea reconvenţională este asimilată
cu o cerere de chemare în judecată, C. proc. civ. statuând că: “cererea trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”. Pe lângă aceste condiţii generale
C. proc. civ. impune ca şi condiţie suplimentară, aceea ca acţiunea reconvenţională să aibă
legătură cu “cererea reclamantului”. Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum
precizează C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această condiţie
decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale. Cererea
reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea principală. Potrivit C.
21
proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată cu întâmpinarea sau dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenului
menţionat mai sus atrage după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea
principală. Cu toate acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare
împreună cu acţiunea principală dacă reclamantul consimte la aceasta. O situaţie specială
întâlnim în materia divorţului. Astfel, soţul pârât poate să facă şi el cerere de despărţenie,
până la prima zi de înfăţişare, dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată.
Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat, procedeu care
este recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării. Cererea
reconvenţională se judecă o dată cu cererea principală. Dacă, însă, numai cererea principală
este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat. Disjungerea este şi trebuie să fie o
situaţie de excepţie. Măsura disjungerii trebuie să fie luată însă cu multă precauţiune spre a nu
se împieta asupra operei de administrare a justiţiei prin dispoziţii ce ar putea determina
pronunţarea inevitabilă a unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. În procesul civil cererea
reconvenţională poate fi formulată de către părţi şi împotriva unei intervenţii principale, căci
şi aceasta din urmă se înfăţişează ca o veritabilă acţiune civilă. Dispoziţiile procedurale
potrivit cărora acţiunea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare nu constituie un impediment legal pentru admiterea cererii
reconvenţionale, întrucât întâmpinarea poate fi depusă până la termenul stabilit de instanţă,
adică şi după prima zi de înfăţişare. Asupra acţiunii principale şi asupra cererii
reconvenţionale formulate de pârât instanţa trebuie să se pronunţe printr-o singură hotărâre,
care va cuprinde soluţii cu privire la toate pretenţiile.
21) Cheltuielile de judecată.
Partea care cade in pretentiuni va fi obligata la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata.
Judecatorii nu pot micsora cheltuielile de timbru, taxe de procedura si impozit proportional,
plata expertilor, despagubirea martorilor, precum si orice alte cheltuieli pe care partea care a
castigat va dovedi ca le-a facut. Judecatorii au insa dreptul sa mareasca sau sa micsoreze
onorariile avocatilor, potrivit cu cele prevazute in tabloul onorariilor minimale, ori de cate ori
vor constata motivat ca sunt nepotrivite de mici sau de mari, fata de valoarea pricinii sau
munca indeplinita de avocat. Paratul care a recunoscut la prima zi de infatisare pretentiile
reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecata, afara numai daca a fost
pus in intarziere inainte de chemarea in judecata. Cand pretentiile fiecarei parti au fost
22
incuviintate numai in parte, instanta va aprecia in ce masura fiecare din ele poate fi obligata la
plata cheltuielilor de judecata, putand face compensarea lor. Daca sunt mai multi reclamanti
sau mai multi parati, ei vor fi obligati sa plateasca cheltuielile de judecata in mod egal,
proportional sau solidar, potrivit cu interesul ce are fiecare sau dupa felul raportului de drept
dintre ei. Conform art. 274, C.pr.civ. partea care cade in pretentii va fi obligat la plata
cheltuielilor de judecata. La fundamentul acestei obligatii se afla culpa procesuala a partii.
Art. 275, C.pr.civ. arata ca, daca paratul recunoaste pretentiile reclamantului la primul termen,
el va fi absolvit de plata cheltuielilor de judecata. Chiar facand o asemenea recunoastere, el va
fi obligat la plata cheltuielilor de judecata in urmatoarele situatii: atunci cand instanta nu
poate pronunta hotararea judecatoreasca numai pe baza recunoasterii facuta de parat, ea
trebuind sa administreze si alte probe; in cazul in care recunoasterea pretentiilor s-a facut de
catre parat in apel, recurs sau in faza rejudecarii in urma casarii cu trimitere; cand
recunoasterea pretentiilor nu este efectiva, ea rezultand doar implict, din anumite acte sau
fapte procesuale; atunci cand paratul a fost pus in intarziere de reclamant, inainte de a
introduce cererea de chemare in judecata; in situatia in care paratul trebuie considerat de drept
in intarziere, pe temeiul unor dispozitii ale legii, precum si in cazul pensiei de intretinere sau a
alocatiei de stat pentru copii; in situatia in care, prin natura litigiului si a hotararii instantei, nu
era necesar sa se procedeze la punerea in intarziere.
22) Competenţa generală a instanţelor judecătoreşti
Competenta generala reprezinta acea institutie procesuala prin intermediul careia se
delimiteaza activitatea instantelor judecatoresti de atributiile altor autoritati statale sau
nestatale. Dupa ce se stabileste ca o anumita cauza civila intra in sfera de activitate a
autoritatii judecatoresti, este necesar apoi sa se stabileasca care anume dintre diferitele
instante judecatoresti are caderea de a solutiona cauza respectiva. Competenta instantelor
judecatoresti-reprezinta distribuirea diverselor litigii spre solutionare diferitelor instante.
Aceasta se face prin reguli de competenta. Incalcarea acestor reguli de competenta generala
semnifica un exces de putere (incalcarea principiului separatiei puterilor) si justifica, dupa
caz, exercitarea recursului impotriva hotararii sau exercitarea recursului in anulare, daca
hotararea a devenit deja irevocabila. Principiile cu privire la competenta instantelor
judecatoresti. Competenta instantelor judecatoresti este aceeasi pentru toti. Nu este admisa
nici o discriminare intre justitiabili in ceea ce priveste competenta instantelor. Nici un
justitiabil nu poate fi sustras competentei instantelor determinata prin lege. Competenta
23
instantei este legala. Este prevazuta prin lege, in art. 1-16, C.pr.civ. Instanta nu-si poate delega
competenta. Acest principiu are in vedere doua aspecte: numai in situatiile expres prevazute
de lege unele atributii jurisdictionale pot fi realizate de catre o alta instanta decat aceea la care
s-a introdus cererea de chemare in judecata. Daca legea nu prevede altfel, atributiile
jurisdictionale se realizeaza de catre intregul complet de judecata (legea prevede ca tranzactia
poate fi privita si de un singur judecator). Instanta este competenta in circumscriptia ei
teritoriala. Singura exceptie admisa in acest caz este competenta conventionala. Competenta
instantelor este subiectivata, adica determinata prin cererea de chemare in judecata. In acest
caz instanta isi va verifica competenta in raport cu regulile de procedura in vigoare la
momentul introducerii cererii, tot atunci verificand si daca exista vreo dispozitie privind
ultraactivitatea unor norme in materie de competenta. Instantele judecatoresti se bucura de
plenitudine de jurisdictie. Daca legea nu prevede expres altfel, toate diferendele juridice se
rezolva de catre instante. Judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiilor si a oricaror alte
incidente in judecata. Astfel se asigura unitatea litigiului si celeritatea judecatii. Doar in doua
cazuri o alta instanta se pronunta asupra incidentelor in judecata: Rezolvarea unor chestiuni
prejudiciale, adica dezlegarea de catre o alta instanta a unei chestiuni litigioase, dezlegare de
care depinde solutia ce o va da instanta investita cu cererea de chemare in judecata. Exceptia
de neconstitutionalitate, care se rezolva numai de catre instanta de jurisdictie constitutionala
(Curtea Constitutionala). In acest caz, la invocarea exceptiei, se suspenda judecata.
Conflictele de competenta intre instantele judecatoresti se rezolva in interiorul acestor
instante. Acestea se rezolva de catre instanta ierarhic superioara celor aflate in conflict (art.
22, C.pr.civ.). Principiul forum re-reprezinta regula conform careia cererea se introduce la
instanta in circumscriptia careia se afla domiciliul paratului. Legea are in vedere domiciliul
real, efectiv, nu cel mentionat in actele de evidenta a populatiei. Daca instantele savarsesc un
exces de putere, incalca normele generale de competenta, hotararea este lovita de nulitate.
Nulitatea poate fi invocata prin recurs sau recurs in anulare
23) Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti
Este vorba despre competenta instantelor pe varticala. Criteriile competentei materiale sunt:
natura obiectului litigiului; valoarea obiectului litigiului; calitatea partilor; urgenta; natura
obiectului material-este criteriul principal de determinare, obiectiv si determinat prin lege.
Competenta materiala a tribunalelor este instituita la art. 2, C.pr.civ. Uneori, acest simplu
criteriu nu este suficient pentru delimitarea competentei materiale, motiv pentru care
24
opereaza, in subsidiar, celelalte trei criterii. Valoarea obiectului litigiului-litigiile civile dintre
judecatorie si tribunal sunt distribuite dupa valoare. Tot dupa valoare se distribuie litigiile
comerciale dintre tribunal si Curtea de Apel. Valoarea obiectului litigiului este determinata de
reclamant prin cererea sa de chemare in judecata (legea dispune ca acest lucru se face “dupa
pretuirea reclamantului, in virtutea principiului disponibilitatii”). Se considera ca desi
valoarea se determina dupa “pretuirea reclamantului”, instanta poate si trebuie sa controleze
determinarea valorii facute de reclamant din urmatoarele motive: regulile cu privire la
competenta materiala (art. 159, C.pr.civ.) sunt reguli de ordine publica, ele neputand fi
ignorate nici de instanta si nici de parti; daca instanta nu ar avea posibilitatea sa verifice
valoarea, reclamantul ar putea exercita abuziv dreptul sau de a pretui valoarea; daca instanta
nu ar avea posibilitatea sa verifice valoarea, paratul ar fi pus in imposibilitatea de a-si formula
mijloacele sale de aparare, inclusiv in ceea ce priveste pretuirea valorii facute de reclamant;
daca instanta nu ar avea posibilitatea sa verifice valoarea, paratul ar fi impiedicat, de la
inceput, sa puna in opera (sa intrebuinteze) una din exceptiile esentiale de procedura: exceptia
de necompetenta. Astfel cum rezulta din dispozitiile legii, pe parcursul judecatii, reclamantul
poate sa mareasca sau sa micsoreze valoarea obiectului litigiului fara ca astfel cererea sa se
considere modificata (art. 132, C.pr.civ.). Art. 181, C.pr.civ. prevede ca, daca pe parcursul
procesului se modifica valoarea litigiului, instanta nu se dezinvesteste, ci continua sa
solutioneze acel litigiu. In valoarea litigiului se cuprinde nu numai prejudiciul propriu-zis, dar
si, dupa caz, dobanzile, penalitatile si orice alte cheltuieli facute de catre parte anterior
deschiderii litigiului, dar in legatura cu litigiul. Nu se cuprind insa in valoarea obiectului
litigiului penalitatile, dobanzile ulterioare recuzarii instantei si nici cheltuielile de judecata
care nu se pot determina decat la sfarsitul procesului si care oricum au un regim juridic diferit
(art. 274, C.pr.civ.). Daca reclamantul face mai multe cereri evaluabile in bani nu se
cumuleaza valoarea acestora, afara doar de situatia in care obligatia este indivizibila sau
solidara. In principiu, reclamantul poate sa solicite numai o parte din creanta, nu valoarea
intreaga a creantei, si anume doar acea parte care a devenit exigibila (a ajuns la termen). Daca
intreaga creanta a devenit exigibila, reclamantul nu o poate fragmenta pentru a schimba
competenta instantei legal investite. Toate modificarile ce intervin in proces prin renuntarea
reclamantului la o parte din pretentii, prin achiesarea la pretentii din partea paratului, ori prin
compensare judecatoreasca, nu afecteaza competenta instantei in raport cu valoarea creantei
initial determinata. Calitatea partilor-in legatura cu unele litigii, competenta instantelor e
determinata uneori si in raport cu subiectele procesuale, astfel: in materie de contencios
administrativ, competenta este distribuita intre tribunal si Curtea de Apel in raport cu autorul
25
actului administrativ incalcat in justitie Urgenta-intervine doar in mod exceptional.
Judecatoriile judeca:. in prima instanta, toate procesele si cererile in afara de cele date de lege
in competenta altor instante; plangerile impotriva hotararilor autoritatilor administratiei
publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate, in cazurile
prevazute de lege; in orice alte materii date prin lege in competenta lor. Tribunalele judeca: in
prima instanta: procesele si cererile in materie comerciala cu exceptia celor al caror obiect are
o valoare de pana la 10 milioane lei inclusiv; procesele si cererile privind drepturi si obligatii
rezultand din raporturi juridice civile, al caror obiect are o valoare de peste 150 milioane lei;
procesele si cererile in materie de contencios administrativ, in afara de cele date in
competenta curtilor de apel; procesele si cererile in materie de creatie intelectuala si de
proprietate industriala; procesele si cererile in materie de expropriere; cererile pentru
incuviintarea adoptiilor; cererile privind punerea sub interdictie, declararea disparitiei si
declararea mortii; cererile privitoare la nulitatea casatoriei, nulitatea sau desfacerea adoptiei si
cele pentru decaderea din drepturile parintesti; cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate
prin erori judiciare savarsite in procesele penale; cererile pentru recunoasterea, precum si cele
pentru incuviintarea executarii silite a hotararilor date in tari straine; ca instante de apel,
apelurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in prima instanta; ca
instante de recurs, recursurile impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii in ultima
instanta; in orice alte materii date prin lege in competenta lor. Curtile de apel judeca: in prima
instanta, procesele si cererile in materie de contencios administrativ privind actele de
competenta autoritatilor administratiei publice centrale, ale prefecturilor, ale serviciilor
publice descentralizate la nivel judetean, ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, ale
autoritatilor publice judetene a municipiului Bucuresti; ca instante de apel, apelurile declarate
impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in prima instanta; ca instanta de recurs,
recursurile declarate impotriva hotararilor pronuntate de tribunale in apel, precum si in alte
cauze prevazute de lege; in alte materii date prin lege in competenta lor. Curtea Suprema de
Justitie judeca: recursurile declarate impotriva hotararilor curtilor de apel si a altor hotarari, in
cazurile prevazute de lege; recursurile in interesul legii; recursurile in anulare; in orice alte
materii date prin lege in competenta.
24) Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti
26
Este competenta comuna, dau obisnuita, fiind determinata potrivit principiului “forum re”,
adica cererea de chemare in judecata se introduce la instanta in circumscriptia careia isi are
domiciliul sau sediul paratul. Regulile astfel stabilite de competenta teritoriala au un caracter
dispozitiv, astfel incat partile pot sa deroge de la aceste reguli daca astfel nu incalca normele
juridice imperative de competenta. Pentru determinarea competentei teritoriale se ia in
considerare domiciliul efectiv sau real, nu cel care figureaza in actele de evidenta a populatiei.
Art. 19, C.pr.civ. reglementeaza asa zisa alegere de domiciliu, in realitate fiind vorba despre
alegerea instantei, partile putand conveni ca litigiul lor sa fie rezolvat de o alta instanta decat
cea determinata prin lege, daca sunt indeplinite conditiile: intelegerea sa se faca in scris;
intelegerea sa mentioneze instanta aleasa; astfel sa nu se incalce normele juridice imperative
de competenta; daca intelegerea este facuta exclusiv in favoarea reclamantului, el are astfel o
competenta alternativa, putand introduce cererea si la instanta de la domiciliul paratului; daca
intelegerea e facuta in favoarea ambelor parti, reclamantul este obligat sa introduca cererea la
instanta aleasa. Art. 9, C.pr.civ reglementeaza competenta instantei in cazul pluralitatii de
parati: cererea poate fi introdusa la instanta de la domiciliul oricaruia dintre parati; intre parti
trebuie sa existe o legatura cat priveste obiectul litigiului; toti paratii trebuie sa aiba calitatea
de debitori principali; instanta sa fie competenta in raport cu toti paratii instanta sa fie
competenta fata de oricare dintre parati, in raport cu domiciliul acestora. Competenta
teritoriala alternativa-reglementata prin dispozitiile art. 6, 7, 8, 10, C.pr.civ., in sensul ca in
ipotezele aratate de aceste articole, reclamantul are posibilitate sa aleaga intre doua sau mai
multe instante, dar odata aleasa o anumita instanta, alegerea este irevocabila. Competenta
teritoriala exclusiva (exceptionala)-reglementata in sensul ca, in ipotezele expres si limitativ
prevazute de lege, cererea de chemare in judecata trebuie introdusa numai la o anumita
instanta. Astfel, in cazul in care litigiul are ca obiect un imobil, cererea se introduce la instanta
in circumscriptia careia se afla imobilul. In caz de mostenire, cererea se introduce la instanta
in circumscriptia careia de cujus si-a avut ultimul domiciliu. In caz de reorganizare
judecatoreasca si faliment, cererea se introduce la instanta in circumscriptia careia debitorul in
cauza si-a avut sediul principal al activitatii sale comerciale. In caz de divort, cererea se
introduce la instanta in circumscriptia careia sotii au avut ultimul domiciliu. In caz de
declarare a disparitiei sau a mortii, cererea se introduce la instanta in circumscriptia careia cel
disparut sau decedat a avut ultimul domiciliu. Cererea se face la instanta domiciliului
paratului. Daca paratul are domiciliul in strainatate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se
face la instanta resedintei sale din tara, iar daca nu are nici resedinta cunoscuta, la instanta
domiciliului sau resedintei reclamantului. Cand paratul, in afara de domiciliul sau, are in chip
27
statornic o indeletnicire profesionala ori una sau mai multe asezari agricole, comerciale sau
industriale, cererea se poate face si la instanta locului acelor asezari sau indeletniciri, pentru
obligatiile patrimoniale si care sunt nascute sau care urmeaza sa se execute in acel loc.
Cererea impotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanta sediului ei
principal. Cererea se poate face si la instanta locului unde ea are reprezentanta, pentru
obligatiile ce urmeaza a fi executate in acel loc sau care izvorasc din acte incheiate prin
reprezentant sau din fapte savarsite de acesta. Cererea impotriva unei asociatii sau societati
fara personalitate juridica se face la instanta domiciliului persoanei careia, potrivit intelegerii
dintre asociati, i s-a incredintat presedintia sau directia asociatiei ori societatii, iar, in lipsa
unei asemenea persoane, la instanta domiciliului oricaruia dintre asociati. In acest din urma
caz, reclamantul va putea cere instantei numirea unui curator, care sa reprezinte interesele
asociatilor. Cererile indreptate impotriva statului, directiilor generale, regiilor publice, caselor
autonome si administratiilor comerciale, se pot face la instantele din capitala tarii sau la cele
din resedinta judetului unde isi are domiciliul reclamantul.
25) Condiţiile de admisibilitate a probelor
In cadrul procesului civil, instanta trebuie sa examineze admisibilitatea probelor, apoi sa le
administreze pe cele incuviintate, si cu ocazia deliberarii, sa aprecieze probele administrate. In
privinta admisibilitatii probelor, exista anumite conditii care trebuie indeplinite si anume:
proba sa fie legala, adica sa nu fie oprita de legea materiala sau de cea procesuala (exemplu,
art 612, alin. final C.pr.civ). proba sa fie verosimila, adica sa tinda la dovedirea unor fapte
reale, posibile, credibile, sa nu contrazica legile naturii. proba sa fie utila (proba este inutila
cand tinde la dovedirea unor fapte incontestabile). proba sa fie pertinenta, adica sa aiba
legatura cu obiectul procesului. proba sa fie concludenta, sa duca la rezolvarea cauzei
respective. Este posibil ca o proba sa fie pertinenta, dar sa nu fie concludenta. Reguli generale
şi comune privind admisibilitatea probelor Dovezile nu pot fi folosite în dezlegarea pricinii
decât dacă îndeplinesc cumulativ anumite condiţii, care nu sunt reglementate ca atare, ci
rezultă din interpretarea dispoziţiilor privind probele. Se reţineau următoarele condiţii de
admisibilitate a probelor:- faptele ce trebuie dovedite să fie contestabile şi contestate de partea
adversă, adică tăgăduite, căci de ce să mai dovedeşti un fapt deja mărturisit sau recunoscut;-
faptele a căror existenţă trebuie dovedită să nu fie socotite de lege ca adevărate, deoarece
proba acestora este inutilă;- proba să nu fie oprită de lege;- proba să fie verosimilă;- proba să
fie pertinentă;- proba să fie concludentă. Primele două condiţii reţinute se referă la faptele ce
28
trebuie dovedite, ca obiect al probei, şi nu la probă, în înţeles de mijloc de dovadă. În doctrina
recentă , sunt reţinute următoarele condiţii generale de admisibilitate a probelor :- proba să fie
legală sau proba să nu fie oprită de lege;- proba să fie verosimilă;- proba să fie pertinentă;-
proba să fie concludentă . Proba să nu fie oprită de lege – se pune atât din punctul de vedere al
dreptului material, cât şi din punctul de vedere al dreptului procesual, fie ca mijloc de probă,
fie în dovedirea unor împrejurări contrare legii. Nici o probă nu poate fi încuviinţată de către
instanţă dacă nu este admisă de lege. Impotriva constatărilor personale ale agentului
instrumentator al unui act autentic nu se poate face dovada decât prin procedura specială a
înscrierii în fals. Proba să fie verosimilă, adică să nu contrazică legile naturii, să nu tindă la
dovedirea unor fapte imposibile. Verosimilitatea înseamnă ca faptele să fie cu putinţă.
Instanţa trebuie să cerceteze în concret problema verosimilităţii probei, examinând cu atenţie
faptele ce se tind a fi probate şi concordanţa lor cu legile naturii . Instanţa trebuie să aprecieze
verosimilitatea probei în raport cu datele ştiinţifice existente în momentul administrării
probei, căci în timp o probă deşi iniţial neverosimilă poate face ulterior credibil faptul pretins .
Proba să fie pertinentă Este admisibilă proba unui fapt numai în măsura în care are legătură
directă sau măcar indirectă cu obiectul pretenţiilor sau apărările părţilor şi poate influenţa într-
un fel sau altul soluţia litigiului în care este invocată .Orice fapt care nu are legătură cu
obiectul procesului şi care deci nu ar fi susceptibil în principiu de a crea, modifica sau stinge
un raport juridic nu poate fi invocat cu succes ca obiect al probaţiunii judiciare . Pertinenţa
probei implică şi utilitatea ei, adică faptul verificat prin probaţiune trebuie să fie persuasiv ,de
natură să conducă pe judecător la o anumită convingere .Pertinenţa presupune: verificarea
admisibilităţii juridice a probei, a legalităţii şi a utilităţii ei .În acest sens judecătorii au
îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind
aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în
scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea
probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. De asemenea,
pertinenţa presupune şi verificarea relaţiei existente între pretenţiile formulate şi faptul
susceptibil de probare, un fapt nemijlocit sau unul vecin şi conex . Deci, ultima condiţie de
admisibilitate a probei reţinută în doctrina juridică este concludenţa probei. Proba este
concludentă atunci când poartă asupra unor împrejurări care sunt de natură să ducă la
rezolvarea, soluţionarea cauzei respective Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa
socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, însă permite instanţei să încuviinţeze proba,
fără a mai examina concludenţa, dacă este primejdie ca ele să se piardă prin întârziere. O
probă concludentă este întotdeauna şi o probă pertinentă , căci dacă a dus la soluţionarea
29
cauzei înseamnă că proba a avut legătură cu acea cauză, însă nu întotdeauna o probă care este
pertinentă duce la soluţionarea litigiului.
26) Conflictele de competenţă şi regulatorul de competenţă
Exista conflict de competenta:1. cand doua sau mai multe instante se declara deopotriva
competente sa judece aceeasi pricina;2. cand doua sau mai multe instante, prin hotarari
irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeasi pricina. Instanta, inaintea careia s-
a ivit conflictul de competenta, va suspenda din oficiu orice alta procedura si va inainta
dosarul instantei in drept sa hotarasca asupra conflictului. Conflictul ivit intre doua judecatorii
din circumscriptia aceluiasi tribunal se judeca de acel tribunal. Daca cele doua judecatorii nu
tin de acelasi tribunal sau daca conflictul s-a nascut intre o judecatorie si un tribunal, sau intre
doua tribunale, competenta este Curtea respectiva. Daca cele doua instante in conflict nu se
gasesc in circumscriptia aceleiasi Curti, precum si conflictul intre doua Curti, se judeca de
Curtea Suprema de Justitie. Exista conflict de competenta, si in cazul in care el se iveste intre
instante judecatoresti si alte organe cu activitate jurisdictionala. In acest caz, conflictul de
competenta se rezolva de instanta judecatoreasca ierarhic superioara instantei in conflict.
Instanta competenta sa judece conflictul va hotari in camera de consiliu, fara citarea partilor,
cu drept de recurs in termen de 5 zile de la pronuntare. Cand, din pricina unor imprejurari
exceptionale, instanta competenta este impiedicata un timp mai indelungat sa functioneze,
Curtea Suprema de Justitie, la cererea partii interesate, va desemna o alta instanta de
acelasi grad care sa judece pricina. Indiferent de forma conflictului, el se rezolva printr-un
regulator de competenta, care, sub aspectul regimului sau procedural se caracterizeaza prin
urmatoarele: a) Regulatorul de competenta e cerut in fata instantei unde s-a ivit conflictul. b)
Odata solicitat regulatorul de competenta, se suspenda orice act de procedura in acel litigiu. c)
Regulatorul de competenta e dat de instanta ierarhic superioara celor aflate in conflict. d)
Regulatorul de competenta e dat in Camera de Consiliu, fara citarea partilor. e) Impotriva
regulatorului de competenta se poate exercita recurs in 5 zile de la comunicarea lui. f)
Recursul se sloutioneaza totdeauna cu citarea partilor. g) Hotararea data in recurs se impune
instantei desemnata ca fiind competenta sa solutioneze acel litigiu.
27) Contestaţia în anulare. Noţiune şi cazuri.
Se caracterizeaza prin atributele rezultate din reglementarile cuprinse in art. 317-321,
C.pr.civ. Este o cale extraordinara de atac pentru ca poate fi exercitata numai impotriva
30
anumitor hotarari si numai pentru motive expres si limitativ prevazute de lege. De asemenea,
este o cale de atac comuna, pentru ca se afla la dispozitia partilor si este o cale de atac de
retractare, pentru ca se adreseaza chiar instantei care a pronuntat hotararea atacata. In
principiu, e o cale de atac nesuspensiva de executare, instanta putand totusi sa dispuna
suspendarea hotararii atacate la cererea partii si cu plata unei cautiuni.Legea reglementeaza
doua forme de contestatie in anulare: a) Obisnuita (de drept comun) b) Speciala
Situatiile (motivele) exercitarii caii de atac a contestatiei in anulare obisnuite sunt:1. Cand
partea nu a fost citata sau nu a fost citata legal pentru ziua cand s-a judecat pricina. 2. Cand
instanta a incalcat regulile cu privire la competenta, indiferent daca ar fi vorba de competenta
generala, materiala sau de cea teritoriala exceptionala. Contestatia in anulare speciala priveste
numai hotararile instantei de recurs si poate fi exercitata pentru unul dintre urmatoarele
motive: 1. Cand instanta de recurs care a pronuntat hotararea a savarsit o greseala materiala 2.
Cand instanta de recurs, respingand recursul sau admitandu-l numai in parte a omis sa
cerceteze unul dintre motivele de recurs care ar fi fost determinante pentru solutionarea
cauzei, cu conditia ca acest motiv sa fi fost invocat de parte si el sa fi avut relevanta pentru
solutionarea recursului. Obiectul contestatiei in anulare il constituie hotararea irevocabila,
adica cele aratate expres de art. 337 (2), C.pr.civ. Daca partea are la dispozitie mai multe
motive pentru contestatia in anulare, ea trebuie sa le invoce deodata, nefiind posibil
exercitarea contestatiei in anulare in mod repetat, pentru diverse motive. Termenul in care
poate fi exercitata contestatia in anulare este, dupa caz: 1. In cazul hotararilor judecatoresti
susceptibile de executare silita, contestatia poate fi exercitata inaintea de inceperea executiei,
pe toata durata executiei, pana la ultimul act de executare. 2. In cazul hotararii judecatoresti
nesusceptibile de executare silita, contestatia in anulare poate fi exercitata in 15 zile de la data
cand partea a cunoscut hotararea, dar sa nu fi trecut mai mult de 1 an de la data cand a devenit
irevocabila.Intampinarea la contestatie este obligatorie. In raport cu motivele contestatiei
solutia instantei poate fi urmatoarea:- Pentru lipsa de citare sau citare defectuoasa se rejudeca
fondul litigiului si se pronunta o alta hotarare.- Pentru incalcarea reglementarilor cu privire la
competenta, admitandu-se contestatia, cauza se trimite la instanta competenta. - Pentru
savarsirea unei greseli materiale, admitandu-se contestatia, se rejudeca calea de atac a
recursului. Pentru omiterea unui motiv de recurs, se completeaza hotararea in urma examinarii
si a acestui motiv. In cazul contestatiei in anulare, partii care a recurs la aceasta cale nu i se
poate agrava situatia in urma rezolvarii contestatiei. Hotararea data in urma rezolvarii
contestatiei in anulare poate fi atacata prin aceleasi cai de atac prin care a fost atacata si
hotararea care a facut obiectul contestatiei.
31
28) Contestaţia la executarea silită – competenţa şi efectele hotărârii.
Contestatia prin care dobanditorul se opune la scoaterea la vanzare se va putea face numai in
termen de 10 zile de la comunicarea incheierii biroului de carte funciara prin care s-a dispus
notarea in cartea funciara a somatiei de incepere a urmaririi silite.
Contestatia se introduce la instanta de executare. Contestatia privind lamurirea intelesului,
intinderii sau aplicarii titlului executoriu se introduce la instanta care a pronuntat hotararea ce
se executa. Daca o asemenea contestatie vizeaza un titlu executoriu ce nu emana de la un
organ de jurisdictie, competenta de solutionare apartine instantei de executare.Impartirea
bunurilor proprietate comuna poate fi hotarata, la cererea partii interesate, si in cadrul
judecarii contestatiei la executare.Contestatia la executare se judeca cu procedura prevazuta
pentru judecata in prima instanta, care se aplica in mod corespunzator. Instanta sesizata va
solicita de indata organului de executare sa-i transmita, in termenul fixat, copii certificate de
acesta de pe actele dosarului de executare in cauza,. Partile vor fi citate in termen scurt, iar
judecarea contestatiei se face de urgenta si cu precadere.Hotararea prin care s-a solutionat
contestatia privind intelesul, intinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusa acelorasi
cai de atac ca si hotararea ce se executa.Pana la solutionarea contestatiei la executare sau a
altei cereri privind executarea silita, instanta competenta poate suspenda executarea, daca se
depune o cautiune in cuantumul fixat de instanta, in afara de cazul in care legea dispune
altfel.Daca bunurile urmarite sunt supuse stricaciunii, pieirii sau deprecierii, se va suspenda
numai distribuirea pretului. Daca admite contestatia la executare, instanta, dupa caz, anuleaza
actul de executare contestat sau dispune indreptarea acestuia, anularea ori incetarea executarii
insesi, anularea ori lamurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a carui
indeplinire a fost refuzata.
29) Coparticiparea procesuală.
Mai multe persoane pot fi impreuna reclamante sau parate daca obiectul pricinii este un drept
sau o obligatiune comuna ori daca drepturile sau obligatiile lor au aceeasi cauza. Actele de
procedura, apararile si concluziile unuia dintre reclamanti sau parati nu pot folosi nici pagubi
celorlalti.Cu toate acestea, daca prin natura raportului juridic sau in temeiul unei dispozitii a
legii, efectele hotararii se intind asupra tuturor reclamantilor sau paratilor, actele de procedura
indeplinite numai de unii din ei sau termenele incuviintate numai unora din ei pentru
indeplinirea actelor de procedura folosesc si celorlalti. Cand actele de procedura ale unora
sunt potrivnice celor facute de ceilalti, se va tine seama de actele cele mai favorabile.
32
Reclamantii sau paratii care nu s-au infatisat sau nu au indeplinit un act de procedura in
termen vor continua totusi sa fie citati.
30) Excepţia de necompetenţă
Este mijlocul tehnic procedural prin care, dupa caz, instanta, din oficiu, sau procurorul, daca
participa la dezbateri, ori oricare dintre parti sau numai paratul, pot sa invoce nerespectarea
regulilor de competenta. Regimul juridic procedural al exceptiei de necompetenta: se
caracterizeaza prin: 1) Exceptia de necompetenta trebuie invocata inaintea altor exceptii. 2) In
raport cu natura normei juridice de competenta incalcate, exceptia poate fi invocata oricand in
cursul procesului sau numai intr-un anumit stadiu al procesului. Daca instanta admite exceptia
pentru incalcarea normei juridice generale de competenta, atunci ea va respinge cererea de
chemare in judecata ca inadmisibila. Daca va respinge exceptia de necompetenta, incheierea
ei va putea fi atacata numai odata cu fondul. In cazul admiterii exceptiei de necompetenta,
decurg urmatoarele consecinte: a) Instanta se dezinvesteste de solutionarea acelui litigiu. b)
Toate actele de procedura facute in acel proces devin nule in baza art. 105, C.pr.civ. c)
Dovezile administrate in cauza se pastreaza, ele apartinand cauzei si nu par-tilor, pentru a fi
valorificate la instanta competenta. d) Impotriva hotararilor de admitere a exceptiei, partea
poate declara recurs (numai recurs) in 5 zile de la pronuntarea hotararii atacate. e) Dupa
ramanerea irevocabila a hotararii de admitere a exceptiei, dosarul se trimite la instanta
considerata competenta (aceasta instanta poate sa se considere si ea necompetenta, rezultand
un conflict de competenta). Dosarul va fi trimis instantei competente sau, dupa caz, altui
organ cu activitate jurisdictionala competent, de indata ce hotararea de declinare a
competentei a devenit irevocabila. Trimiterea dosarului, dupa caz, instantei competente sau
altui organ cu activitate jurisdictionala competent, nu este impiedicata de exercitarea caii de
atac de catre partea care a obtinut declararea necompetentei. Daca necompetenta nu este de
ordine publica, partea care a facut cererea la o instanta necompetenta nu va putea cere
declararea necompetentei. Necompetenta este de ordine publica:1. cand pricina nu este de
competenta instantelor judecatoresti;2. cand pricina este de competenta unei instante de alt
grad; 3. cand pricina este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot
inlatura;In cazul declararii necompetentei, dovezile administrate in instanta necompetenta
raman castigate judecatii si instanta competenta nu va dispune refacerea lor decat pentru
motive temeinice.
31) Desistarea.
33
In materie civila, desistarea este renuntarea reclamantului fie la judecata, fie renuntarea la
insusi dreptului pretins. Renuntarea la judecata poate fi facuta oricand in cursul judecatii
(verbal, sau prin cerere scrisa) si are ca efect inchiderea procesului. De asemenea, renuntarea
la dreptul pretins poate fi facuta oricand in fata primei instante si chiar in fata instanti de apel
si duce la stingerea procesului si o data cu aceasta, se stinge si posibilitatea formarii unui nou
proces pentru valorificarea dreptului la care s-a renuntat. In prima situatie, instana da
incheiere fara drept de apel, iar in a doua, da hotarare fara drept de apel. Renuntarea la
judecata se constata prin incheiere data fara drept de apel. Daca renuntarea s-a facut dupa
comunicarea cererii de chemare in judecata, instanta, la cererea paratului, va obliga pe
reclamant la cheltuieli. Cand partile au intrat in dezbaterea fondului, renuntarea nu se poate
face decat cu invoirea celeilalte parti.In caz de renuntare la insusi dreptul pretins, instanta da o
hotarare prin care va respinge cererea in fond si va hotari asupra cheltuielilor.Renuntarea la
drept se poate face si fara invoirea celeilalte parti, atat in prima instanta cat si in
apel.Renuntarea se poate face in sedinta sau prin inscris autentic.Hotararea se da fara drept de
apel. Cand renuntarea este facuta in instanta de apel, hotararea primei instante va fi anulata in
totul sau in parte, in masura renuntarii.
32) Divorţul prin acordul părţilor. Judecata, probele, măsuri provizorii, hotărârea, căi de atac
In cazul in care cererea de divort se intemeiaza pe acordul partilor, ea va fi semnata de ambii
soti. Atunci cand este cazul, in actiunea de divort, sotii vor stabili si modalitatile in care au
convenit sa fie solutionate cererile accesorii divortului. Primind cererea de divort formulata
presedintele instantei va verifica existenta consimtamantului sotilor, dupa care, va fixa un
termen de doua luni in sedinta publica. La termenul de judecata, instanta va verifica daca sotii
staruie in desfacerea casatoriei pe baza acordului lor si, in caz afirmativ, va trece la judecarea
cererii, fara a administra probe cu privire la motivele de divort. Pentru solutionarea cererilor
accesorii privind numele pe care sotii il vor purta dupa divort, pensia de intretinere si
atribuirea locuintei, instanta va putea dispune, atunci cand considera necesar, administrarea
probelor prevazute de lege. Hotararea care se pronunta este definitiva si irevocabila in ce
priveste divortul. Pentru a putea solicita divorţul prin acordul părţilor, trebuie să îndepliniţi
următoarele condiţii: să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei; să nu existe copii
minori rezultaţi din această căsătorie.
33) Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor. Abuzul de drept procesual.
34
Abuzul de drept procedural presupune două elemente, deduse din dispoziţiile înscrise în art.
723 alin. (2) C. proc. civ. şi anume: un element subiectiv: constă în exercitarea cu rea-credinţă
a dreptului procedural, în scop de şicană / hărţuire, fără justificarea unui interes special şi
legitim, ci numai cu intenţia de a-l vătăma pe adversar, pentru a diminua sau întârzia
posibilităţile de apărare ori de valorificare a drepturilor acestuia, pentru a-l constrânge la
abandonarea susţinerilor sale ori la concesiuni;un element obiectiv: care constă în deturnarea
dreptului procedural de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, actul
săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim. Drepul este considerat ca abuziv: autorul
actului să fie titularul dreptului procedural în cauză şi să fie capabil să îl exercite; dreptul
procedural să fie utilizat în limitele sale externe, fixate de lege, să respecte dispoziţiile legale
referitoare la condiţiile în care se exercită dreptul procedural, la forma actului şi la termenul în
care trebuie efectuat acesta; dreptul procedural să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât
acela pentru care a fost acordat de lege; dreptul procedural să fie exercitat cu rea-credinţă: art.
723 alin. (2) C. proc. civ. dispune că partea care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv
răspunde pentru pagubele suferite; pentru a nu se încălca principiul disponibilităţii,
despăgubirile nu pot fi acordate din oficiu de către judecătorul cauzei, ci numai la cererea
expresă a părţii interesate; conform principiului de drept accesorium sequitur principale,
instanţa competentă a se pronunţa asupra cererii de despăgubiri va fi instanţa sesizată cu
rezolvarea litigiului în care s-a săvârşit acel abuz.
34) Efectele apelului.
In apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in
judecata si nici nu se potalte cereri noi. Exceptiile de procedura si alte asemenea mijloace de
aparare nu sunt considerate cereri noi. Se vor putea cere insa dobanzi, rate, venituri ajunse la
termen si orice alte despagubiri ivite dupa darea hotararii primei instante. De asemenea,va
putea solicita compensatia legala. Instanta de apel va putea incuviinta refacerea sau
completarea probelor administrate la prima instanta, precum si administrarea altor probe, daca
le considera necesare pentru solutionarea cauzei. Instanta de apel poate pastra ori schimba in
tot sau in parte hotararea atacata. In cazul in care se constata ca, in mod gresit, prima instanta
a rezolvat procesul fara a intra in cercetarea fondului ori judecata s-a facut in lipsa partii care
nu a fost legal citata, instanta de apel va desfiinta hotararea atacata si va trimite cauza spre
rejudecare primei instante. Daca hotararea a fost desfiintata pentru lipsa de competenta, cauza
se trimite spre judecare instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala
35
competent. Dispozitiile de procedura privind judecata in prima instanta se aplica si in instanta
de apel, in masura in care nu sunt potrivnice celor cuprinse in prezentul capitol. Dezinvestirea
instantei care a pronuntat hotararea atacata si investirea instantei de apel. Aceasta operatiune
este necesara intrucat instanta de apel nu se poate investi din oficiu, spre deosebire de instanta
de fond. Atat termenul de apel, cat si apelul propriu-zis suspenda executarea hotararii atacate,
exceptand hotararea judecatoreasca cu executie vremelnica, deoarece apelul are caracter
devolutiv, astfel incat reabordandu-se fondul, ar fi posibil sa se dea o cu totul alta solutie.
Efectul devolutiv se refera la posibilitatea instantei de apel de a reaborda fondul litigiului. In
apel, daca apelul este admis, instanta va putea proceda la rejudecarea fondului litigiului. In
apel nu sunt admise cereri noi. Totusi, art. 294, C.pr.civ. prevede ca nu se considera a fi cereri
noi si, prin urmare, sunt admise in apel urmatoarele: invocarea unor exceptii de procedura;
invocarea unor mijloace de aparare; solicitarea de rate, dobanzi si alte datorii ajunse la termen
pana la judecarea apelului; compensatia legala de drepturi; In conditiile unor reglementari
speciale sunt admisibile in apel urmatoarele: cererea de interventie voluntara principala a unui
tert, dar numai cu acordul partilor; cererea de interventie voluntara accesorie a unui tert,
pentru ca ea este o simpla cerere in aparare. In conditiile actualelor reglementari, intampinarea
in apel este obligatorie si trebuie depusa cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata.
Solutiile la care se poate opri instanta de apel sunt: 1) Respingerea apelului ca nefondat. In
aceasta situatie, hotararea primei instante devine definitiva si este susceptibila de atac cu
recurs. 2) Evocarea fondului de catre instanta de apel. Aceasta s-ar putea opri atunci cand
prima instanta a respins sau a anulat cererea de chemare in judecata si instanta de apel
considera apelul intemeiat. 3) Admiterea apelului, dar cu trimiterea cauzei spre rejudecare la
prima instanta, atunci cand aceasta nu a abordat fondul pentru ca nu s-a considerat
competenta, iar instanta de apel nu se considera nici ea competenta. 4) Admiterea apelului si
retinerea cauzei pentru judecare, daca instanta de apel este competenta sa rezolve litigiul.
Instanta de apel va putea da si alte solutii: nulitatea apelului (pentru ca nu a fost timbrat,
motivat etc.); tardivitatea apelului (daca a fost exercitat dupa implinirea termenului de apel);
constatarea perimarii judecatii in apel; inadmisibilitatea apelului, pentru ca acea hotarare nu
putea fi atacata decat direct cu recurs. Hotararea instantei de apel este supusa urmatoarelor cai
de atac: a) Recursul; b) Contestatia in anulare obisnuita sau de drept comun; c) Revizuirea; d)
Contestatia la titlu, daca s-a ajuns deja in faza executarii silite;
35) Efectele primirii cererii de chemare în judecată.
36
Sesizarea instantei se face prin intermediul cererii de chemare in judecata. Prin intermediul
acesteia de pune in miscare actiunea civila investindu-se instanta cu ajutorul unei
cauze.Presedintele instantei sau judecatorul de serviciu verifica daca s-au stabilit conditiile
legale in ceea ce rpiveste continutul cererii si numarul de exemplare.In caz contrar,
reclamantului i se pune in vedere sa completeze sau sa modifice cerere, sa depuna copii
certificate de pe toate inscrisurile pe care isi intemeiaza cererea. Daca cererea este trimisa prin
posta reclamantului i se va comunica lipsurile ei, cu mentiunea ca pana la termenul acordat sa
faca modificarile necesare. In caz contrar poate interveni suspendarea judecatii. Presedintele
instantei indata ce constata ca sunt indeplinite conditiile legale pentru cererea de chemare in
judecata fixeaza termenul de judecata, pe care sub semnatura il da in cunostinta reclamantului
prezent sau reprezentantului acestuia. Se dispune in acelasi timp sa se comunica paratului
odata cu citatia copii de pe cerere si inscrisuri punandu-i-se in vedere sa depuna la dosar
intampinarea cel mai tarziu cu 5 zile inainte de termenul stabilit. Termenul de judecata va fi
stabilit astfel incat de la data primirii citatiei, paratul sa aiba la dispozitie cel putin 15 zile
pentru a-si pregati apararea, iar in cauzele urgente 5 zile. Daca paratul locuieste in strainatate,
presedintele instantei poate stabili un termen mai indelungat. Prin citatie paratul va fi informat
ca are obligatia sa isi aleaga un domiciliu in Romania unde urmeaza sa i se faca toate
comunicarile privind procesul. In caz contrar orice comunicare i se va face prin scrisoare
recomandata. Prin primirea cererii, instanta se investeste cu judecarea ei. Lucrari pregatitoare
pentru judecarea cauzei :- se verifica plata taxei de timbru ;-se fixeaza primul termen de
judecata ;-se dispune citarea partilor. In urma depunerii si primirii cererii se produc
urmatoarele efecte :-investirea instantei cu judecarea cauzei ;-se fixeaza natura si obiectul
procesului ;-se stabileste cadrul procesual cu privire la partile litigante ;-se determina
competenta teritoriala a instantei ; -intreruperea cursului prescriptiei dreptului la actiune chiar
daca cererea a fost introdusa la o instanta sau alt organ necompetent. Cererea se considera
depusa in ziua in care a fost primita si inregistrata la instanta. Daca a fost trimisa prin posta,
ziua in care a fost trimisa recomandat. Depunerea cererii de chemare in judecata prezinta si
efectul punerii in intarziere care se prezinta de la caz la caz :-pentru posesorul de buna-
credinta inceteaza dreptul de a mai culege fructele ;-daca paratul e chemat pentru predarea
unui bun cert, riscurile trec asupra sa din mometul chemarii in judecata ;-daca pretentiile
reclamantului se refera la o obligatie de a face sau de a da, din ziua chemarii in judecata,
paratul va fi tinut sa plateasca daune-interese. Daca este vorba de o suma de bani din ziua
chemarii in judecata vor incepe sa curga dobanzile ;-in materie de pensie de intretinere data
depunerii cererii va fi considerata data la care urmeaza sa se plateasca pensia. Cand este cazul,
37
reclamantului i se pune in vedere sa completeze sau sa modifice cererea si sa depuna cererea
si copii certificate de pe toate inscrisurile pe care isi intemeiaza cererea. Reclamantul va
completa cererea de indata. Atunci cand completarea nu este posibila, cererea se va inregistra
si i se va acorda reclamantului un termen scurt. In cazul in care cererea a fost primita prin
posta, reclamantului i se vor comunica in scris lipsurile ei, cu mentiunea ca, pana la termenul
acordat, urmeaza sa faca completarile sau modificarile necesare. Acordarea termenului, se
face, in toate cazurile, cu mentiunea ca neindeplinirea in acest termen a obligatiilor privind
completarea sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecatii.In procesele in care,
sunt mai multi reclamanti sau parati, presedintele instantei, tinand cont de numarul foarte
mare al acestora, de necesitatea de a asigura desfasurarea normala a activitatii de judecata, cu
respectarea drepturilor si intereselor legitime ale partilor, va putea dispune reprezentarea lor
prin mandatar si indeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele
mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.
36) Excepţiile procesuale. Noţiune, clasificare şi procedura de soluţionare
Exceptiile sunt diferite incidente care pot aparea in cursul procesului, iar mijlocul tehnic de
invocare a acestor incidente il constituie exceptiile procesuale. Exceptiile procesuale nu
apartin in exclusivitate paratului, ele putand fi invocate si de reclamant, dar, de regula, ele
sunt invocate de catre parat, in sens larg vorbind, ca mijloace de aparare de catre acesta in
procesul civil. Exceptiile pot fi numeroase si foarte variate: 1) Exceptiile cu privire la partile
din proces: lipsa de capacitate procesuala a partii; lipsa de calitate procesuala; lipsa calitatii de
reprezentant, de mandatar; 2) Exceptiile cu privire la instanta de judecata: depasirea de catre
instanta a atributiilor puterii judecatoresti, adica incalcarea de catre instanta a normelor de
competenta generala; incalcarea normelor de competenta materiala sau teritoriala; gresita
alcatuire a completului de judecata sau gresita alcatuire a instantei. In unele procese prezenta
procurorului este obligatorie. Daca el nu este prezent se poate invoca aceasta exceptie;
incompatibilitatea judecatorului; recuzarea judecatorului; stramutarea pricinii 3) Exceptiile in
legatura cu actele de procedura si cu termenele procedurale: prematuritatea cererii de chemare
in judecata; lipsa unui interes in exercitarea actului de procedura; nulitatea actului de
procedura; decaderea partilor, prin implinirea termenului, din dreptul de a mai face un act de
procedura; 4) Exceptiile in legatura cu judecata, cu modul de derulare a procesului:
neindeplinirea de catre reclamant a procedurii prealabile, atunci cand legea instituie o
asemenea procedura; neindeplinirea de catre reclamant a procedurii de conciliere;
38
litispendenta -consta in sesizarea a doua sau mai multe instante concomitent cu rezolvarea
aceluiasi litigiu. Mai exista si alte exceptii: conexitatea; perimarea judecatii; prescriptia
extinctiva; autoritatea de lucru judecat; suspendarea judecatii sau intreruperea judecatii.
Putem distinge doua mari categorii de exceptii: a) Exceptii de fond -; Cele cu privire la
conditia de exercitare a actiunii civile si cu privire la dreptul dedus judecatii. b) Exceptii de
procedura propriu-zisa -; Cele referitoare la desfiintarea procesului civil, precum exceptia de
necompetenta, de perimare a judecatii, lipsa de calitate procesuala. Se pot retine doua reguli:
a) Se va invoca cu prioritate acea exceptie procesuala care face de prisos abordarea fondului
indiciului. b) Se va invoca mai intai acea exceptie procesuala care face de prisos invocarea
altor exceptii. Exceptiile se rezolva de catre instanta printr-o incheiere interlocutorie daca e
respinsa exceptia si instanta retine cauza spre judecata, aceasta incheiere putand fi atacata
odata cu fondul. Tot printr-o incheiere interlocutorie se rezolva exceptiile daca ea este admisa
de instanta, dar totusi retine cauza spre judecare in fond. De asemenea, o astfel de incheiere va
putea fi atacata odata cu fondul litigiului. Exceptia se rezolva printr-o hotarare daca o instanta
o admite, iar prin admitere se dezinvesteste de acea cauza. Hotararea de admitere va putea fi
atacata prin caile de atac prevazute de lege. Cand in fata instantei de judecata se pune in
discutie competenta acesteia, ea este obligata sa stabileasca instanta competenta ori, daca este
cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent. Daca instanta se declara
competenta, va trece la judecarea pricinii, cel nemultumit putand sa faca, potrivit legii, apel
sau recurs dupa darea hotararii asupra fondului. Daca instanta se declara necompetenta, ea va
trimite dosarul instantei competente, sau, dupa caz, altui organ cu activitate jurisdictionala
competent, de indata ce hotararea a devenit irevocabila. Termenul pentru exercitarea caii de
atac curge de la pronuntare.Trimiterea dosarului, dupa caz, instantei competente sau altui
organ cu activitate jurisdictionala competent, nu este impiedicata de exercitarea caii de atac de
catre partea care a obtinut declararea necompetentei. Daca necompetenta nu este de ordine
publica, partea care a facut cererea la o instanta necompetenta nu va putea cere declararea
necompetentei.Necompetenta este de ordine publica: 1. cand pricina nu este de competenta
instantelor judecatoresti; 2. cand pricina este de competenta unei instante de alt grad; 3. cand
pricina este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura. In
cazul declararii necompetentei, dovezile administrate in instanta necompetenta raman
castigate judecatii si instanta competenta nu va dispune refacerea lor decat pentru motive
temeinice. Cand instanta constata lipsa capacitatii de exercitiu al drepturilor procedurale a
partii sau cand reprezentantul partii nu face dovada calitatii sale, se poate da un termen pentru
implinirea acestor lipsuri.Daca lipsurile nu se implinesc, instanta va anula cererea. Exceptiile
39
de procedura de ordine publica pot fi ridicate inaintea instantei de recurs numai cand nu este
nevoie de o verificare a imprejurarilor de fapt in afara dosarului. Nimeni nu poate fi chemat in
judecata pentru aceeasi cauza, acelasi obiect si de aceeasi parte inaintea mai multor
instante.Aceasta exceptie se va putea ridica de parti sau de judecator in orice stare a pricinii in
fata instantelor de fond. Daca exceptia este primita, dosarul se va trimite instantei care a fost
mai intai investita, iar in cazul cand pricinile se afla in judecata unor instante de grade
deosebite, la instanta cu grad mai inalt. Partile vor putea cere intrunirea mai multor pricini ce
se afla inaintea aceleiasi instante sau instante deosebite, de acelasi grad, in care sunt aceleasi
parti sau chiar impreuna cu alte parti si al caror obiect si cauza au intre dansele o stransa
legatura. Intrunirea poate fi facuta de judecator chiar daca partile nu au cerut-o. Dosarul va fi
trimis instantei mai intai investita, afara numai daca amandoua partile cer trimiterea lui la una
din celelalte instante. Cand una din pricini este de competenta unei instante, si partile nu o pot
inlatura, intrunirea se va face la acea instanta.
37) Executarea silită directă.
Executarea silită (urmărirea silită) este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al
dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu,
constrânge cu concursul organelor de stat competente pe debitorul său, care nu-şi execută de
bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire, în mod
silit.Legislaţia execuţională reglementează două modalităţi diferite de executare:executarea
silită directă şi executarea silită indirectă. Executarea silită este directă atunci când creditorul
tinde să obţină realizarea în natură a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei debitorului,
astfel cum aceasta este înscrisă în titlul executoriu, obligaţie de a face. Această modalitate de
executare
mai este cunoscută şi sub denumirea de executare silită în natură. Dacă obiectul obligaţiei
debitorului îl constituie un bun determinat, după natura bunului, mobil sau imobil, executarea
silită directă va fi mobiliară sau imobiliară. În cazul executării silite directe imobiliare,
executorul judecătoresc este cel de la locul aşezării bunului. Tot în cadrul aceleiaşi modalităţi
există şi executarea silită directă a obligaţiilor de a face sau a nu face ceva care implică faptul
personal al debitorului. Această obligaţie nu poate fi realizată pe calea constrângerii fizice.
Singura cale de constrângere pentru a determina pe debitor să-şi execute obligaţia în natură
constă în aplicarea daunelor cominatorii, ca o sancţiune constând în plata unei sume de bani
40
pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei în natura sa specifică, sau
încuviinţarea de a executa creditorul obligaţia debitorului, dar pe cheltuiala acestuia.
Executarea silită directă sau în natură se realizează sub trei forme: a predării bunurilor
mobile; a predării bunurilor imobile şi a executării altor obligaţii de a face sau a obligaţiei
de a nu face. a. predarea silită a bunurilor mobile. Procedura predării silite a bunurilor
debutează printr-o somaţie transmisă prin executorul judecătoresc debitorului, pentru a i se
oferi acestuia posibilitatea de a se conforma obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. Dacă
partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin cantitate şi calitate, nu-şi îndeplineşte
obligaţia în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită
(art. 575 C. proc. civ.). În scopul realizării executării, executorul judecătoresc va ridica bunul
urmărit de la debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale,
stabilite prin titlul executoriu. Despre aceste operaţii executorul judecătoresc va încheia un
proces-verbal, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească
debitorul. Procesul-verbal menţionat constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de
executare stabilite în sarcina debitorului. b. predarea silită a bunurilor imobile. Procedura
predării silite a bunurilor imobile constituie o formă de urmărire directă a obligaţiei care
formează obiectul raportului juridic recunoscut printr-un titlu executoriu. Această formă de
executare se poate realiza în cazul admiterii unei acţiuni în revendicare, a unei acţiuni în
evacuare şi în cazul oricărei hotărâri prin care s-a dispus restituirea sau predarea unui bun
imobil. Această procedură cuprinde, în principiu, aceleaşi etape ca şi în cazul predării silite a
bunurilor mobile. Astfel, dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi
îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată
prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit. În vederea executării silite a
obligaţiei, executorul judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în
caz de împotrivire, va elibera imobilul cu ajutorul forţei publice, punând pe creditor în
drepturile sale. Dacă executarea priveşte un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu
formează obiectul executării şi pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa
aceste bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala debitorului. Despre îndeplinirea
executării potrivit prevederilor prezentei secţiuni executorul judecătoresc va întocmi un
proces-verbal. c. executarea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face. Necesitatea
executării silite se poate ivi nu doar în cazul în care urmăritul a fost obligat printr-un titlu
executoriu să predea un bun mobil sau imobil determinat, ci şi atunci când el a fost obligat să
facă ceva sau să se abţină de la o anumită acţiune. Astfel, dacă debitorul refuză să
îndeplinească o obligaţie de a face, cuprinsă întrun titlu executoriu, în termen de 10 zile de la
41
primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere
irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe
cheltuiala debitorului. Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât
debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile.
Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea
părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă, stabilită pe zi de întârziere până la
executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate
prin neîndeplinirea obligaţiei creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese.
Aceste dispoziţiile sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul când titlul executoriu
cuprinde o obligaţie de a nu face. Creditorul va putea cere instanţei de executare să fie
autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin
alte persoane, dacă este cazul, pe socoteala debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva
obligaţiei de a nu face. Dacă debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor,
acesta va putea obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul organelor de
poliţie, jandarmerie sau al altor agenţi ai forţei publice, după caz.Obligatia stabilita prin
hotararea unei instante sau printr-un alt titlu se aduce la indeplinire de bunavoie.In cazul in
care debitorul nu executa de bunavoie obligatia sa, aceasta se aduce la indeplinire prin
executare silita, daca legea nu prevede altfel. Executarea silita are loc in oricare dintre formele
prevazute de lege, simultan sau succesiv, pana la realizarea dreptului recunoscut prin titlu
executoriu, achitarea dobanzilor, penalitatilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin
acesta, precum si a cheltuielilor de executare. Pot fi executate silit obligatiile al caror obiect
consta in plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosintei acestuia, desfiintarea unei
constructii, plantatii ori altei lucrari sau in luarea unei alte masuri admise de lege. In cazul in
care prin titlul executoriu au fost acordate dobanzi, penalitati sau alte sume, fara sa fi fost
stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. Daca
titlul executoriu contine suficiente criterii in functie de care organul de executare poate
actualiza valoarea obligatiei principale stabilite in bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda,
la cererea creditorului, si la actualizarea acestei sume. In cazul in care titlul executoriu nu
contine niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare in functie de
rata inflatiei, calculata de la data cand hotararea judecatoreasca a devenit executorie sau, in
cazul celorlalte titluri executorii, de la data cand creanta a devenit exigibila si pana la data
platii efective a obligatiei cuprinse in oricare dintre aceste titluri.Veniturile si bunurile
debitorului pot fi supuse executarii silite daca, potrivit legii, sunt urmaribile si numai in
masura necesara pentru realizarea drepturilor creditorilor. Bunurile supuse unui regim special
42
de circulatie pot fi urmarite numai cu respectarea conditiilor prevazute de lege.In tot cursul
executarii silite, sub supravegherea organului de executare, creditorul si debitorul pot conveni
ca aceasta sa se efectueze, in total sau in parte, numai asupra veniturilor banesti ale
debitorului, ca vanzarea bunurilor supuse urmaririi sa se faca prin buna invoiala sau ca plata
obligatiei sa se faca in alt mod admis de lege.
38) Executarea silită indirectă – imobiliară.
Urmarirea bunurilor imobiliare este una din cele mai importante forme de executare silita
indirecta, ea fiind folosita cu precadere pt valorificarea creantelor insemnate. In general,
aceasta valorificare constituie o vanzare a bunurilor urmarite, creditorii fiind indestulati din
pretul realizat, in anumite cazuri ei fiind indreptatiti a prelua bunul in contul creantei. Prin
executarea sau urmarirea silita imobiliara- procedura executionala indirecta- se valorifica
bunurile imobile ale debitorului, in vederea realizarii drepturilor creditorului. Pot forma
obiectul urmaririi silite imobiliare si dreptul de uzufruct asupra unui imobil, precum si dreptul
de superficie, iar dreptul de servitute poate fi urmarit silit numai odata cu fondul dominant
caruia ii profita. Urmarirea silita imobiliara se intinde de plin drept si asupra bunurilor
accesorii imobilului. Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdictie nu poate fi
urmarit silit inaintea urmaririi mobilelor sale. Contestatia prin care dobinditorul se opune la
scoaterea la vanzare se va putea face numai in termen de 10 zile de la comunicarea incheierii
biroului de carte funciara prin care s-a dispus notarea in cartea funciara a somatiei de de
incepere a urmaririi silite. Nu orice bun imobiliar poate fi urmarit. Printre bunurile imobile ce
nu pot fi urmarite figureaza, in principal, bunurile proprietate publica, inalienabile. Imobilele
urmarite silit se valorifica prin vanzarea la licitatie publica, vanzarea directa si prin alte
modalitati admise de lege. In vederea identificarii imobilului urmarit, executorul judecatoresc
se va deplasa la locul unde este situat acesta si va incheia un proces verbal de situatie.
Procesul-verbal va cuprinde si descrierea cat mai amanuntita a imobilului urmarit. Dreptul de
servitute poate fi urmarit silit numai o data cu fondul dominant caruia ii profita. Urmarirea
imobilelor inscrise in cartea funciara se face pe corpuri de proprietate in intregimea lor. Se pot
urmari in mod separat constructiile ce formeaza o proprietate distincta de sol, drepturile
privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum si orice alte drepturi privitoare
la bunuri pe care legea le declara imobile. Urmarirea silita imobiliara se intinde de plin drept
si asupra bunurilor accesorii imobilului. Bunurile accesorii nu pot fi urmarite decat o data cu
imobilul. Imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdictie nu poate fi urmarit
silit inaintea urmaririi mobilelor sale. Creditorul ipotecar poate urmari in acelasi timp si
43
imobilele neipotecate ale debitorului sau. In cazul in care se urmareste un imobil ipotecat
instrainat, dobanditorul acestui bun, care nu este personal obligat pentru creanta ipotecara,
poate sa ceara instantei de executare urmarirea altor imobile ipotecate pentru aceeasi
obligatie, aflate in posesiunea debitorului principal. Pana la solutionarea cererii urmarirea
imobilului ipotecat este suspendata.Creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau
codevalmas nu vor putea sa urmareasca partea acestuia din imobilele aflate in proprietate
comuna, ci vor trebui sa ceara mai intai imparteala acestora.Creditorii personali pot urmari
insa cota-parte determinata a debitorului lor din imobilul aflat in coproprietate, fara a mai fi
necesar sa ceara imparteala.
39) Executarea silită indirectă – mobiliară.
Daca in termen de o zi de la primirea somatiei debitorul nu plateste suma datorata, executorul
judecatoresc de pe langa instanta de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile
urmaribile ale debitorului, chiar daca acestea sunt detinute de un tert. In cazul in care exista
pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmarire, la cererea creditorului sau a
executorului judecatoresc, presedintele instantei de executare va putea dispune, prin incheiere
irevocabila, data fara citarea partilor, ca o data cu inmanarea somatiei sa se aplice si
sechestrul. Executorul judecatoresc este obligat sa identifice si sa evalueze cu acordul partilor
bunurile sechestrate, iar in caz contrar va solicita efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi
evaluate la valoarea lor de circulatie. O copie de pe raportul de expertiza se comunica si
debitorului. Pentru bunurile sechestrate asigurator nu este necesara o noua sechestrare,
executorul judecatoresc fiind insa obligat sa verifice daca bunurile respective se gasesc la
locul aplicarii sechestrului si daca nu au fost substituite sau degradate, precum si sa
sechestreze alte bunuri ale debitorului, in cazul in care cele gasite la verificare nu sunt
suficiente pentru realizarea creantei. Executorul depune la instanta originalul procesul-verbal
al listei, iar instanta dispune ziua si locul unde se va face vanzarea la licitatie (nu in mai putin
de 2 saptamani de la ridicarea bunurilor – nulitatea vanzarii – timp pentru debitor sa isi achite
totusi obligatia; dar nu in mai mult de 1 luna de la ridicare); locul licitatiei poate fi: in fata
judecatoriei, la locul unde se afla bunurile sau in alte locuri destinate licitatiilor). Instanta
instiinteaza debitorul de data si locul vanzarii cu 3 zile inainte, iar executorul lipeste afise
pentru publicitatea vanzarii: pe strazi, la usa judecatoriei, la Primarie, la locul vanzarii. In ziua
licitatiei, executorul se duce la locul unde se afla bunurile – ii da custodelui o chitanta de
eliberare, ia bunurile si le duce la locul vanzarii. La licitatie: executorul striga pretul minim –
44
le adjudeca cel care ofera pretul cel mai mare; dupa ce a vandut toate bunurile care acopereau
creanta intocmeste proces-verbal despre modul in care s-a desfasurat licitatia, iar restul
bunurilor le preda debitorului; executorul depune banii la CEC iar recipisa si procesul-verbal
la instanta. Pretul se distribuie astfel (1) sumele pentru executor; (2) suma ce reprezinta
creanta creditorului si sumele pe care acesta le-a cheltuit cu executarea. Instanta finalizeaza
executarea, dand ultimul act de executare.
40) Executarea silită indirectă – prin poprire.
Poprirea este acea formă a executării silite indirecte prin care se valorifică sumele de bani,
titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a
treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice
existente. Poprirea poate fi folosită nu numai în cazul în care debitorul este o persoană fizică,
ci şi în cazul în care acesta are calitatea de persoană juridică. Vocaţia de a deveni parte într-un
raport juridic de poprire are un caracter general, căci nimeni nu se poate sustrage, în principiu,
de la această procedură. Pe de altă parte, poprirea se realizează prin intermediul unei
proceduri ce conferă supleţe şi rapiditate în recuperarea creditului, elemente de natură a o face
preferabilă altor proceduri execuţionale. În cadrul unei popriri participă, de regulă, trei
subiecţi de drept: creditorul urmăritor, denumit şi creditor popritor, debitorul urmărit, denumit
şi debitor poprit şi o terţă persoană, denumită terţ poprit, care datorează o sumă de bani
debitorului urmărit, între aceste trei subiecte de drept se stabilesc tot atâtea raporturi juridice.
Dintre aceste raporturi juridice două preced înfiinţarea popririi. Este vorba de raportul de
creanţă dintre creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, precum şi de raportul de creanţă dintre
debitorul poprit şi terţul poprit, acesta din urmă caracterizându-se prin aceea că terţul este
dator faţă de debitorul urmărit. Cele două raporturi juridice menţionate sunt raporturi de drept
substanţial, raporturi de creanţă, care-şi au izvorul, cel mai adesea, în raporturile contractuale
dintre părţi. Al treilea raport juridic implicat într-o poprire are un caracter cu totul particular,
căci el nu precede raportul execuţional, ci ia naştere tocmai în cadrul procedurii de urmărire
silită. Cel de-al treilea raport juridic este tot un raport de creanţă, un raport de la creditor la
debitor, în sensul că debitorul poprit este creditor al terţului. Dar acest raport juridic se
creează prin adresa de înfiinţare sau, după caz, de validare a popririi. Prin adresa de înfiinţare
sau, după caz, prin sentinţa de validare ia naştere raportul de creanţă dintre creditorul
urmăritor şi terţul poprit, în sensul că acesta din urmă va trebui să plătească sumele datorate
debitorului - în limitele necesare pentru acoperirea creanţei - direct în mâinile creditorului
45
urmăritor. Obiectul popririi îl constituie sumele de bani pe care terţul poprit le datorează
debitorului urmărit. Potrivit legii, sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani,
titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale urmăribile. Poprirea se înfiinţează la
cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de
la domiciliul sau sediul terţului poprit. Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de
întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de
despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale
sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice
cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu,
de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii. Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin
adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia
persoane, înştiinţându-se totodată şi debitorul despre măsura luată. În adresa de poprire se va
pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine terţ poprit, interdicţia de a plăti
debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va
datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută
silit. În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asigurătorie şi nu a fost desfiinţată
până la obţinerea titlului executoriu, se va comunica terţului poprit copie certificată de pe
titlul executoriu în vederea îndeplinirii obligaţiilor pe care le are. Indisponibilizarea sumelor
de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite va înceta dacă debitorul consemnează, cu
afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul
va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe
terţul poprit. Poprirea rămâne în fiinţă şi atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă la o
altă unitate sau este pensionat. În aceste cazuri, unitatea de la care pleacă debitorul va trimite
actele prin care s-a înfiinţat poprirea unităţii la care se află noul loc de muncă al debitorului
sau organului competent de ocrotire socială care, de la data primirii acestor acte, devine terţ
poprit. Dacă debitorul părăseşte unitatea fără ca aceasta să cunoască noul loc de muncă, ea îl
va încunoştinţa pe creditor despre această împrejurare. După aflarea noului loc de muncă al
debitorului, creditorul îl va aduce la cunoştinţă unităţii de la care debitorul a plecat. În termen
de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la
scadenţa acestora, terţul poprit este obligat: a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să
indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului; b) să
plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia, în cazul popririlor pentru
sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în
cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte,
46
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau
asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor. La cererea creditorului suma îi
va fi trimisă la domiciliul indicat sau, dacă este cazul, la reşedinţa indicată, cheltuielile de
trimitere fiind în sarcina debitorului. Dacă sunt înfiinţate mai multe popriri, terţul poprit va
comunica, după caz, executorului ori creditorilor numele şi adresa celorlalţi creditori, precum
şi sumele poprite de fiecare în parte. În cazul debitorului titular de conturi bancare, la data
sesizării băncii, sumele existente, precum şi cele provenite din încasările viitoare sunt
indisponibilizate în măsura necesară realizării creanţei. Din momentul indisponibilizării şi
până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu terţul poprit nu va face
nici o altă plată sau altă operaţiune care ar putea diminua suma indisponibilizată, dacă legea
nu prevede altfel. Aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazurile în care poprirea se înfiinţează
asupra titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare
la unităţi specializate. Executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei
de bani consemnate, numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de
consemnare a acestei sume. Creditorilor care nu locuiesc sau nu-şi au sediul în localitatea
unde funcţionează executorul, acesta le va trimite sumele plătite de terţul poprit pe cheltuiala
debitorului. În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor
depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, va reţine şi va consemna
suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Dacă terţul
poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul
în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul,
debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să
consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea
validării popririi. Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din
probele administrate rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o
hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în
limita creanţei, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi.
Terţul poprit, care, cu rea-credinţă, a refuzat să-şi îndeplinească obligaţiile privind efectuarea
popririi, va putea fi amendat, prin aceeaşi hotărâre. Dacă sumele sunt datorate periodic,
poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi
scadente în viitor, validarea producându-şi efectele numai la data când sumele devin scadente.
După validarea popririi terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plată. În caz de
nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza
hotărârii de validare care constituie titlu executoriu. Dacă poprirea a fost înfiinţată asupra
47
unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale, executorul va proceda la
valorificarea lor ţinând seama şi de reglementările speciale referitoare la aceste bunuri,
precum şi la eliberarea sau distribuirea sumelor obţinute. Nu sunt supuse executarii silite prin
poprire a) sumele care sunt destinate unei afectatiuni speciale prevazute de lege si asupra
carora debitorul este lipsit de dreptul de dispozitie; b) sumele reprezentand credite
nerambursabile sau finantari primite de la institutii sau organizatii internationale pentru
derularea unor programe ori proiecte; c) sumele necesare platii drepturilor salariale, dar nu
mai mult de 6 luni de la data infiintarii popririi. Poprirea se infiinteaza la cererea creditorului,
de executorul judecatoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau
sediul tertului poprit.Pentru sumele datorate cu titlu de obligatie de intretinere sau de alocatie
pentru copii, precum si in cazul sumelor datorate cu titlu de despagubiri pentru repararea
pagubelor cauzate prin moarte, vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii, cand
executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de
debitor, infiintarea popririi se dispune de instanta de fond, din oficiu, de indata ce hotararea
este executorie potrivit legii.
41) Executarea vremelnică a hotărârii judecătoreşti
Hotararile primei instante sunt executorii de drept cand au ca obiect: 1. plata salariilor 2.
despagubiri pentru accidente de munca; 3. rente sau pensii alimentare; 4. reparatii grabnice; 5.
punerea sau ridicarea pecetilor ori facerea inventarului; 6. pricini privitoare la posesiune,
numai in ce priveste posesiunea; 7. in orice alte cazuri in care legea prevede ca hotararea este
executorie. Instanta poate incuviinta executia vremelnica a hotararilor privitoare la bunuri ori
de cate ori va gasi de cuviinta ca masura este de trebuinta fata cu temeinicia vadita a
dreptului, cu starea de insolvabilitate a debitorului sau ca exista primejdie vadita in intarziere;
in acest caz instana va putea obliga la darea unei cautiuni.Executia vremelnica nu se poate
incuviinta: 1. in materie de stramutare de hotare, desfiintare de constructii, plantatii sau a
oricaror lucrari avand o asezare fixa; 2. cand prin hotarare se dispune intabularea unui drept
sau radierea lui din cartea funciara. Cererea de executie vremelnica se va putea face si verbal
in instanta pana la inchiderea dezbaterilor. Daca cererea a fost respinsa de prima instanta, ea
poate fi facuta din nou in apel. Cererea pentru suspendarea executiei vremelnice se va putea
face fie o data cu apelul fie deosebit in tot cursul instantei de apel. Cererea se va depune la
prima instanta sau instanta de apel, in care caz se va alatura in copie legalizata dispozitivul
hotararii. Cererea de suspendare se va judeca de instanta de apel.Suspendarea va putea fi
48
incuviintata cu sau fara cautiune. Pana la dezlegarea cererii de suspendare, suspendarea va
putea fi incuviintata vremelnic, prin ordonanta presedintiala, chiar inainte de sosirea
dosarului.
42) Expertiza judiciară.
Mijloc legal de proba, constand in efectuarea de investigatii, lucrari, analize, calcule, aprecieri
si concluzii, de catre un specialist intr-un anumit domeniu, din dispozitia organului de
urmarire penala sau jurisdictie, in scopul elicidarii unor fapte sau imprejurari care formeaza
ori ar urma sa formeze obiectul unui proces. Dupa domeniul in care se executa, expertizele
judiciare pot fi de mai multe feluri: contabile, balistice, biologice, genetice, medico-legale,
grafologice, tehnice. Cand pentru lamurirea unor imprejurari de fapt instanta considera
necesar sa cunoasca parerea unor specialisti, va numi, la cererea partilor ori din oficiu, unul
sau trei experti, stabilind prin incheiere punctele asupra carora ei urmeaza sa se pronunte si
termenul in care trebuie sa efectueze expertiza. Termenul va fi stabilit astfel incat depunerea
expertizei la instanta sa aiba loc. Cand este necesar, instanta va solicita efectuarea expertizei
unui laborator sau unui institut de specialitate. In domeniile strict specializate, in care nu
exista experti autorizati, din oficiu sau la cererea oricareia dintre parti judecatorul poate
solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalitati ori specialisti din domeniul
respectiv. Punctul de vedere va fi prezentat in camera de consiliu sau in sedinta publica,
partile fiind indreptatite sa puna si ele intrebari. Daca partile nu se invoiesc asupra numirii
expertilor, ei se vor numi de catre instanta, prin tragere la sorti, in sedinta publica, de pe lista
intocmita si comunicata de catre biroul local de expertiza, cuprinzand persoanele inscrise in
evidenta celor autorizate, potrivit legii, sa efectueze expertize judiciare.Incheierea de numire
va stabili si plata expertilor.
43) Hotărârea de partaj
Hotărârea judecătorească de partaj imobiliar, declarativă de drepturi, constituie titlu valabil în
baza căruia, se înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate imobiliară. Partajul este
operatiunea juridica prin care se pune capat starii de indiviziune prin transformarea drepturilor
la cote-parti abstracte de proprietate din mostenire in drepturi de proprietate individuale
asupra bunurilor facand parte din masa partajabila, prin atribuirea efectiva a acestora
mostenitorilor defunctului. Partajul bunurilor comune dupa desfacerea casatoriei se poate
face: pe cale conventionala pe cale judiciara In cazul partajului in timpul casatoriei, acesta
49
se poate realiza numai pe cale judiciara. Pentru efectuarea partajului conventional, trebuie sa
existe acordul unanim si valabil exprimat al sotilor. El poate fi solicitat oricand de oricare
dintre coindivizari, cu exceptia cazului cand intre coindivizari exista o intelegere de
suspendare temporara a dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv sau de proprietate se
deosebeste de partajul de folosinta sau provizoriu care se refera doar la posesia si folosinta
bunurilor succesorale pe timpul starii de indiviziune, fiecare copartas folosind individual
bunurile ce i-au fost atribuite, avand dreptul la fructele si veniturile produse de acestea, fara
obligatia de a da socoteala celorlalti coindivizari. Spre deosebire de partajul definitiv, care
produce efecte retroactive de la data deschiderii succesiunii, partajul de folosinta nu produce
efecte decat de la data realizarii sale prin buna intelegere sau pe cale judecatoreasca. Partajul
poate fi total, in privinta intregului patrimoniu succesoral si in privinta tuturor coindivizarilor,
dar poate fi si partial, fie doar in privinta unor anumite bunuri, restul ramanand in indiviziune,
fie doar in privinta unuia sau unora dintre coindivizari, restul ramanand in indiviziune.
Partajul poate fi realizat amiabil sau pe cale judecatoreasca. Partajul amiabil-In conformitate
cu dispozitiile art. 730 alin. 1 C. civ., partajul amiabil se poate realiza atunci cand toti
coindivizarii sunt de acord si acestia au capacitate deplina de exercitiu, adica drept de
dispozitie asupra drepturilor lor. Acest partaj se poate realiza atat in forma scrisa cat si
consensual, situatie in care insa pentru a putea fi invocat cu succes trebuie sa poata fi probat
in conditiile dreptului comun. In orice caz, partajul verbal trebuie sa fie dovedit neindoilenic,
neputand fi dedus din stari de fapt echivoce. Avand in vedere dispozitiile art. 965 alin. 2 C.
civ. care opresc pactele asupra succesiunilor nedeschise, partajul voluntar nu se poate realiza
in mod valabil decat dupa deschiderea mostenirii . Partajul amiabil poate fi realizat nu numai
extrajudiciar, ci si printr-o tranzactie facuta printr-o hotarare de expedient in fata instantei de
judecata , chiar daca printre coindivizari se afla si minori sau interzisi judecatoresti, daca
exista incuviintarea prealabila a instantei tutelare, precum si, atunci cind este cazul, a
ocrotitorului legal.Partajul amiabil realizat fara respectarea normelor legale referitoare la
ocrotirea minorilor nu este nul absolut, ci doar anulabil, putand fi ratificat de acestia dupa
ajungerea la majorat. Daca intre coindivizari s-a realizat un partaj amiabil, nici unul dintre ei
nu poate cere ulterior un alt partaj. Partajul judiciar-are loc atunci cand: coindivizarii nu se
inteleg in privinta realizarii unui partaj amiabil; exista coindivizari care nu pot fi prezenti la
partaj; precum si in cazul in care printre coindivizari exista minori sau interzisi judecatoresti,
iar autoritatea tutelara nu si-a dat acordul la impartirea amiabila. Primii indreptatiti sa ceara
partajul sunt coindivizarii. Nimeni nu poate fi obligat sa ramana in indiviziune, motiv pentru
care oricare dintre coindivizari poate cere partajul. Nu pot cere partajul mostenitorii lipsiti de
50
drepturi asupra masei indivize, cum este cazul legatarilor sau instituitilor contractuali cu titlu
particular, ori a mostenitorilor anomali, toti acestia primind individual direct de la defunct
anumite bunuri. De asemenea, cumparatorul unui bun succesoral individual determinat de la
unul dintre coindivizari este un avand-cauza particular, care nu dobandeste prin aceasta
calitatea de coindivizar, astfel incat nu poate cere partajul in nume propriu . Dat fiind faptul ca
indiviziunea nu poate exista decat intre persoane care au drepturi de aceeasi natura, nudul
proprietar nu poate cere „partajul” contra uzufructuarului, dar daca exista mai multi nuzi-
proprietari sau mai multi uzufructuari, asadar doua indiviziuni diferite asupra aceleiasi
succesiuni oricare dintre nuzii-proprietari poate cere partajul in privinta indiviziunii de nuda-
proprietate, in timp ce oricare dintre uzufructuari poate cere partajul in privinta indiviziunii de
uzufruct; dar daca unul dintre coindivizari are drepturi in ambele indiviziuni, acesta poate cere
partajul in oricare dintre acestea. Partajul se diferentiaza de alte actiuni in justitie prin aceea
ca oricine ar introduce actiunea, exista un judicium duplex, adica dubla calitate, fiecare
coindivizar fiind reclamant in ceea ce priveste cota sa parte si parat in ceea ce priveste cota-
parte revenind din succesiune fiecaruia dintre ceilalti coindivizari, motiv pentru care conditiile
de capacitate cerute pentru a initia actiunea in partaj sunt cerute si pentru a sta in justitie ca
parat . Creditorii personali ai coindivizarilor pot actiona pe cale oblica. Intrucat creditoruii
coindivizarilor nu actioneaza in nume propriu, ci pe cale oblica, ei nu pot cere partajul decat
in cazul in care si debitorul lor ar fi putut sa-l ceara, nu si atunci cand, de pilda, ar exista o
conventie valabila de mentinere temporara a indiviziunii. Din momentul in care creditorii sunt
dezinteresati prin plata creantelor lor, actiunea de partaj pornita de acestia nu mai poate fi
continuata, fiind lipsita de interes. Desi partajul produce efecte declarative, iar nu translative
de drepturi, actiunea pentru realizarea acestuia nu este una obisnuita intrucat prin intermediul
ei se realizeaza o transformare profunda a dreptului de proprietate, drepturile indivize asupra
masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale asupra unor bunuri determinate,
participarea la partaj necesita deplina capacitate de exercitiu a tuturor coindivizarilor,
reclamanti si parati in acelasi timp. De aceea, in timp ce majorii, avand capacitate deplina de
execitiu, participa singuri la partaj, minorii sub 14 ani si interzisii judecatoresti participa prin
reprezentantii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercitiu restransa participa fiind
asistate de ocrotitorii legali. Introducerea actiunii de partaj de catre un minor sub 14 ani prin
reprezentantul sau legal poate fi realizata fara incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare,
drepturile sale fiind suficient ocrotite prin realizarea partajului de catre instanta de judecata
Cererea de partaj trebuie sa arate persoanele intre care urmeaza a avea loc imparteala, titlul de
mostenire al fiecareia dintre acestea, bunurile supuse impartelii, evaluarea acestora dupa
51
aprecierea reclamantului, locul unde se afla si persoanele care le detin sau le administreaza.
Daca exista trei sau mai multi coindivizari, partajul poate fi realizat si partial, doar fata de
unul sau unii dintre coindivizari, restul, la cererea lor, ramanand in indiviziune. Partajul
partial este insa inadmisibil atunci cand toti coindivizarii solicita iesirea din indiviziune. Toate
pretentiile reciproce dintre succesori care au legatura cu mostenirea vor fi rezolvate in cadrul
procesului de partaj. Cand obiectul partajului il formeaza o mostenire care nu ridica probleme
deosebite de evaluare a bunurilor succesorale si de atribuire a acestora, instanta de judecata va
proceda direct prin hotararea pe care o pronunta, mai intai, la stabilirea bunurilor supuse
impartelii, a persoanelor cu vocatie la acestea, a cotelor-parti ce se cuvin fiecarui mostenitor, a
creantelor pe care mostenitorii le au unii fata de altii, precum si a pasivului mostenirii, dupa
care se va proceda la atribuirea in natura a loturilor si la stabilirea eventualelor sulte pentru
echilibrarea valorica a acestora intre fostii coindivizari. Daca mostenirea nu poate fi impartita
direct de instanta intrucat sunt necesare masuratori sau evaluari ale bunurilor care compun
masa de impartit, instanta de judecata va proceda mai intai la stabilirea printr-o incheiere de
admitere in principiu a cererii de partaj a bunurilor supuse impartelii, a persoanelor care au
vocatie la mostenire, a cotelor-parti ce revin acestora din mostenire, a creantelor pe care
coindivizarii le au unii fata de altii, precum si a pasivului succesiunii, dupa care, prin aceeasi
incheiere, se va desemna un expert pentru evaluarea bunurilor si propuneri de formare a
loturilor ce urmeaza a fi atribuite coindivizarilor. Egalitatea in drepturi a coindivizarilor si
echitatea partajului impun stabilirea valorii de circulatie a bunurilor indivize la data impartelii,
dar avandu-se in vedere starea acestora din momentul deschiderii mostenirii ; diminuarea sau
sporul de valoare trebuie sa fie suportata, respectiv sa profite, tuturor coindivizarilor in
proportia cotei-parti ce revine fiecaruia din mostenire. Efectele hotararii de partaj. Afara de
cazul in care instanta decide inchiderea dosarului de partaj intrucat nici una din modalitatile
prevazute de lege pentru aceasta nu s-a putut realiza imparteala propriu-zisa se realizeaza
printr-o hotarare judecatoreasca. Efectele aceste hotarari judecatoresti sunt diferite. Astfel, in
timp ce partea din hotarare prin care se constata calitatea de coindivizari, masa partajabila,
cotele ce revin fiecarui mostenitor si impartirea in natura sau atribuirea bunurilor succesorale
unuia sau altuia dintre coindivizari nu este susceptibila de executare silita, fiind
imprescriptibila sub aspectul autoritatii lucrului judecat, partea din hotarare prin care se
dispune predarea bunurilor celor carora li s-au atribuit si nu le detin este supusa prescriptiei
extictive in privinta dreptului de a cere executarea silita; dat fiind insa faptul ca dreptul sau de
proprietate recunoscut prin partaj ramane intact, nefiind supus prescriptiei extinctive,
coindivizarul atributar poate revendica bunurile respective de la cei care le detin, aceasta
52
actiune fiind imprescriptibila. Predarea bunurilor atribuite prin partaj se poate cere de catre
coindivizari chiar daca nu au solicitat aceasta prin actiunea de partaj si instanta nu s-a
pronuntat in acest sens, problemele legate de realitatea detinerii bunurilor si a identitatii
acestora urmand a fi solutionate, daca este cazul, pe calea contestatiei la executare .In cazul in
care prin hotararea de partaj un coindivizar a fost obligat sa predea altui coindivizar o serie de
bunuri mobile sau contravaloarea acestora calculata in raport cu data partajului, iar ulterior
instraineaza aceste lucruri si ofera reclamantului contravaloarea stabilita prin hotarare, dar
aceasta este diminuata in termeni reali prin inflatie, reclamantul este in drept sa introduca o
actiune in despagubire pentru a obtine echivalentul actual al bunurilor instrainate de parat fara
drept, neputandu-i-se opune autoritatea lucrului judecat intrucat obiectul si cauza celor doua
actiuni sunt diferite. Reclamantul trebuie sa mentioneze in cererea de partaj urmatoarele
aspecte: persoanele intre care urmeaza a avea loc imparteala; titlul pe baza caruia se cere
imparteala; toate bunurile supuse impartelii si evaluarea lor; locul unde se afla bunurile
supuse impartelii precum si persoana care le detine sau le administreaza. Daca partile sunt
prezente, instanta le va cere declaratii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse impartelii si
va lua act daca este cazul, de recunoasterile si acordul lor cu privire la existenta bunurilor,
locul unde se afla si valoarea acestora. Daca partile nu se invoiesc, instanta va stabili: bunurile
supuse impartelii; calitatea de coproprietar si cota parte ce se cuvine fiecaruia; creantele
nascute din starea de proprietate comuna pe care coproprietarii le au unuii fata de altii;
datoriile transmise prin mostenire, datoriile si creantele comostenitorilor fata de defunct,
precum si sarcinilie mostenirii (in situatia partajului unei mosteniri).Incheierea poate sa fie
atacata cu apel sau, dupa caz cu recurs, odata cu fondul, fiind supusa acelorasi cai de atac ca si
hotararea data asupra fondului procesului. De asemenea, se poate ataca si incheierea prin care
mai inainte de pronuntarea hotararii de imparteala se constata ca exista si alti coproprietari sau
ca au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse impartelii, fara ca, privitor la acesti
coproprietari sau la acele bunuri, sa fi avut loc o dezbatere contradictorie. Instanta va tine cont
pentru formarea si atribuirea loturilor de urmatorele aspecte: de acordul partilor; marimea
cotei-parti cuvenita; natura bunului; domiciliul si ocupatia partilor; imbunatatirile sau
constructiile facute cu acordul celorlati coproprietari. La cererea unuia dintre coproprietari
instanta poate sa ii atribuie prin incheiere intregul bun in urmatoarele cazuri: cand imparteala
in natura a bunului nu este posibila; cand s-ar cauza prin imparteala o scadere importanta a
valorii bunului; cand s-ar modifica in mod pagubitor distinatia economica a bunului. Tinand
seama de imprejurarile cauzei, instanta de judecata poate sa atribuie bunul unui coproprietar
in mod direct dand in acest sens o hotarare asupra fondului procesului. In cazul in care nici
53
unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, desi acesta a fost atribuit provizoriu,
nu s-au dispus, in termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalti coproprietari, instanta, va
dispune prin incheiere vanzarea bunului. Incheierea poate fi atacata separata cu apel. Daca
nu s-a recurs la aceasta cale de atac, incheierea nu mai poate sa fie atacata odata cu
hotararea asupra fondului. Vanzarea se poate face fie de catre parti prin buna invoiala, fie de
catre executorul judecatoresc. Daca s-a dispus ca vanzarea sa fie facuta de parti trebuie sa se
respecte un termen de 6 luni. Daca bunul nu a fost vandut pana la implinirea acestui termen,
instanta, prin incheiere, va dispune ca vanzarea sa fie efectuata de catre executorul
judecatoresc. In toate cazurile, asupra cererii de imparteala instanta se va pronunta prin
hotarare. In situatia in care imparteala nu se poate realiza in niciuna dintre modalitatile
prevazute de lege, instanta va hotari inchiderea dosarului.
44) Hotărârea judecătorească. Cuprinsul hotărârii judecătoreşti. Efectele hotărârii
judecătoreşti.
Hotararea judecatoreasca este actul culminativ al judecatii, act jurisdictional prin care instanta
transeaza diferendul dintre parti. Ea trebuie data si trebuie sa indeplineasca urmatoarele
conditii: Hotararea trebuie adoptata de o instanta judecatoreasca; Hotararea trebuie data cu
respectarea principiului continuitatii, adica de catre acei judecatori care au participat la
punerea concluziilor in fond; Hotararea trebuie data cu respectarea principiului secretului
deliberarii, adica fara participarea partilor sau a altor persoane. In cazul unui complet alcatuit
din mai multi judecatori, hotararea trebuie adoptata cu majoritate, iar daca nu se realizeaza
majoritatea se constituie un complet de divergenta, prin intrarea in complet si a presedintelui
instantei sau a unui judecator desemnat de presedinte. Indata dupa deliberare se redacteaza
minuta, adica dispozitivul hotararii ce va fi comunicata partilor. Sub sanctiunea nulitatii,
minuta trebuie semnata de judecatorii, care au participat la deliberare si de grefier. Minuta
trebuie pronuntata in sedinta publica pentru a se respecta principiul publicitatii. Ea trebuie sa
cuprinda urmatoarele: Solutia data de instanta cererii principale, cererilor incidentale si
accesorii; Mentiunea ca a fost pronuntata in sedinta publica; Eventuala mentiune ca partea,
ascultand minuta, a declarat calea de atac sau ca a renuntat la exercitarea caii de atac; La
sfarsitul minutei se va mentiona calea de atac impotriva hotararii si termenul in care aceasta
poate fi exercitata, cu mentiunea ca partea beneficiaza de caile de atac conferite prin lege;
Odata pronuntata hotararea, instanta se dezinvesteste. Judecatorii nu mai pot reveni asupra
hotararii pronuntate. Exista exceptii de la aceasta regula, dar ele sunt numai aparente: a)
54
Indreptarea hotararii b) Lamurirea hotararii c) Completarea hotararii. Indreptarea hotararii-Se
realizeaza in conditiile prevazute de art. 281, C.pr.civ. Daca hotararea cuprinde erori
materiale, nu de judecata in fond, ea poate fi indreptata. Indreptarea se face de catre aceeasi
instanta si in acelasi complet. Ea poate fi realizata din oficiu sau la cererea uneia dintre parti.
Cererea partii poate fi facuta oricand, ea nefiind circumscrisa intr-un termen determinat.
Indreptarea se face in camera de consiliu, cu sau fara citarea partilor. Partile nu vor putea fi
obligate la cheltuieli de judecata suplimentare. Lamurirea hotararii-Se realizeaza in conditiile
prevazute de art. 2811, C.pr.civ. Poate interveni atunci cand intelesul sau intinderea
dispozitivului nu sunt suficient de clare ori atunci cand dispozitivul curpinde elemente
potrivnice care fac imposibila punerea lui in executare silita. Lamurirea nu poate interveni
decat la cererea partii; Cererea trebuie facuta inlauntrul termenului prevazut de lege pentru
eventuala exercitare a caii de atac; Lamurirea se realizeaza de catre aceeasi instanta si in
aceeasi compunere; Lamurirea dispozitivului hotararii se va face printr-o incheiere data in
camera de consiliu, cu citarea partilor; Incheierea poate fi atacata prin aceleasi cai prin care
poate fi atacata si hotararea lamurita; Partile nu pot fi obligate la plata unor cheltuieli de
judecata suplimentare; Completarea hotararii-Se realizeaza in conditiile prevazute de art.
2812, C.pr.civ. Completarea poate interveni atunci cand instanta s-a pronuntat minus petita,
adica daca ea nu a rezolvat un capat de cerere. Completarea se va face la cererea partii.
Cererea poate fi facuta inlauntrul termenului prevazut pentru exercitarea caii de atac. Asupra
cererii de completare se pronunta aceeasi instanta si in acelasi com-plet. Instanta se pronunta
printr-o hotarare, rezolvand si capatul de cerere indicat. Hotararea este supusa acelorasi cai de
atac ca si hotararea completata (initiala). Partile nu pot fi obligate la plata unor cheltuieli de
judecata suplimentare.
45) Incompatibilitatea. Abţinerea şi recuzarea
Judecatorul care a pronuntat o hotarare intr-o pricina nu poate lua parte la judecata aceleiasi
pricini in apel sau in recurs si nici in caz de rejudecare dupa casare. De asemenea nu poate lua
parte la judecata cel care a fost martor, expert sau
arbitru in aceeasi pricina. Judecatorul care stie ca exista un motiv de recuzare in privinta sa
este dator sa instiinteze pe seful lui si sa se abtina de la judecarea pricinii. Abtinerea se
propune de judecator. Judecatorul poate fi recuzat:1. cand el, sotul sau, ascendentii ori
descendentii lor, au vreun interes in judecarea pricinii sau cand este sot, ruda sau afin, pana la
al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din parti; 2. cand el este sot, ruda sau afin in linie directa
55
ori in linie colaterala, pana la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei parti
sau daca este casatorit cu fratele ori sora sotului uneia din aceste persoane; 3. cand sotul in
viata si nedespartit este ruda sau afin a uneia din parti pana la al patrulea grad inclusiv, sau
daca, fiind incetat din viata ori despartit, au ramas copii; 4. daca el, sotul sau rudele lor pana
la al patrulea grad inclusiv au o pricina asemanatoare cu aceea care se judeca sau daca au o
judecata la instanta unde una din parti este judecator; 5. daca intre aceleasi persoane si una din
parti a fost o judecata penala in timp de 5 ani inaintea recuzarii; 6. daca este tutor, curator sau
consiliu judiciar al uneia din parti; 7. daca si-a spus parerea cu privire la pricina ce se judeca;
8. daca a primit de la una din parti daruri sau fagaduieli de daruri ori altfel de indatoriri; 9.
daca este vrajmasie intre el, sotul sau una din rudele sale pana la al patrulea grad inclusiv si
una din parti, sotii sau rudele acestora pana la gradul al treilea inclusiv. Nu se pot recuza
judecatorii, rude sau afini ai acelora care stau in judecata ca tutor, curator, consiliu judiciar
sau director al unei institutii publice sau societati comerciale, cand acestia nu au interes
personal in judecarea pricinii. Propunerea de recuzare se va face verbal sau in scris pentru
fiecare judecator in parte si inainte de inceperea oricarei dezbateri.Cand motivele de recuzare
s-au ivit dupa inceperea dezbaterilor, partea va trebui sa propuna recuzarea de indata ce
acestea ii sunt cunoscute. Judecatorul impotriva caruia e propusa recuzarea poate declara ca se
abtine. Recuzarea judecatorului se hotaraste de instanta respectiva, in alcatuirea careia nu
poate sa intre cel recuzat. In cazul cand din pricina recuzarii nu se poate alcatui completul de
judecata, precum si in cazul cand recuzarea priveste pe toti judecatorii unei instante, aceasta
se judeca de instanta la care se indreapta calea de atac respectiva. Recuzarea tuturor
membrilor nei sectiuni a Curtii Supreme de Justitie se judeca de cealalta sectiune a Curtii
Supreme de Justitie. Instanta decide asupra recuzarii, in camera de consiliu, fara prezenta
partilor si ascultand pe judecatorul recuzat numai daca gaseste de cuviinta. Nu se admite
interogatoriul sau juramantul ca mijloc de dovada a motivelor de recuzare. In cursul judecarii
cererii de recuzare nu se va face nici un act de procedura. Incheierea asupra recuzarii se
citeste in sedinta publica. Daca recuzarea s-a primit, judecatorul se retrage si nu poate sa stea
fata la chibzuirea asupra pricinii. Incheierea prin care s-a hotarat recuzarea va arata in ce
masura actele indeplinite de judecatorul recuzat urmeaza sa fie pastrate. Instanta superioara
investita cu judecarea cererii de recuzare va dispune trimiterea pricinii la o instanta de acelasi
grad, in cazul cand gaseste ca cererea de recuzare este intemeiata. Daca cererea este respinsa,
pricina se inapoiaza spre judecare instantei inferioare. Incheierea prin care s-a incuviintat sau
respins abtinerea, ca si aceea prin care s-a incuviintat recuzarea, nu este supusa la nici o cale
de atac. Incheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o data cu fondul. Cand
56
instanta superioara de fond constata ca recuzarea a fost pe nedrept respinsa, reface toate actele
si dovezile administrate la prima instanta. Cand cererea de recuzare a fost facuta cu rea-
credinta, instanta va condamna pe cel care a facut-o la o amenda si la despagubirea partii
vatamate.
46) Încheierea de şedinţă.
Este hotararea pronuntata de instanta de judecata in cursul judecatii care nu rezolva fondul
cauzei, ci se pronunta asupra diverselor cereri, probleme sau exceptii ori masuri procesuale
care se ivesc in timpul judecatii. Dezbaterile urmate in sedinta se vor trece in incheierea de
sedinta, care va fi semnata de judecatori si de grefier. La cerere, grefa va elibera copii de pe
incheierea de sedinta, de pe hotarare sau dispozitiv sau de pe celelalte inscrisuri aflate la
dosar. Copiile de pe incheieri, dispozitiv sau hotarari se vor putea elibera numai dupa ce
acestea au fost semnate de toti judecatorii, sub pedeapsa pentru grefieri de a fi urmariti ca
falsificatori.In cazul cand dezbaterile s-au urmat in sedinta secreta, alte persoane decat partile
nu pot dobandi copii de pe incheieri, expertize sau declaratii de martori decat cu incuviintarea
presedintelui. Elementele incheierii de sedinta sunt aceleasi oricarei hotarari judecatoresti:
preambulul in care se consemneaza compunerea instantei, obiectul cauzei, rezumatul
sustinerii partilor; considerentele sau motivarea masurilor luate de instanta dispozitivul- se
consemneaza masura ordonata de catre instanta. Se semneaza sub sanctiunea nulitatii de catre
membrii completului si grefierului de sedinta. Cu ajutorul incheierii se poate reconstitui
intregul parcurs al procesului, asigurandu-se posibilitatea efectuarii efectuarii controlului
judiciar. Doctrina si practica judiciara numesc prima categorie incheieri interlocutorii si cea
de a doua categorie incheieri preparatorii (instanta ia unele masuri in vederea cercetarii si
solutionarii cauzei fara a anticipa asupra solutiilor viitoare si definitive). Instanta nu rezolva
aspecte sau imprejurari legate de fondul cauzei. Masura luat de instanta prin astfel de incheieri
nu are putere de lucru judecat, deci instanta poate reveni asupra masurii luate daca se impune
pentru solutionarea cauzei. Incheierile interlocutorii- instanta rezolvand fondul unor
imprejurari de fapt sau drept lasa sa se intrezareasca solutia finala a procesului. Se
caracterizeaza prin faptul ca prejudiciaza fondul si au autoritate de lucru judecat. Judecatorul
nu este strans legat prin incheierile interlocutorii, in sensul ca autoritatea de lucru judecat nu
are valoare decat pentru faptul sau imprejurarea care a facut obiectul masurii luate si pentru
stadiul in care se afla procesul in acel moment.
57
47) Îndreptarea, completarea şi lămurirea hotărârii judecătoreşti
Îndreptarea hotărârii Potrivit art.281 alin.1 C.proc.civ., erorile sau omisiunile cu privire la
numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale
din hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere. Cererea de îndreptare poate
fi formulată oricând şi nu doar în termenul de prescripţie a dreptului de a solicita executarea
silită, întrucât legiuitorul nu prevede nici o limitare în timp. Îndreptarea poate fi dispusă şi din
oficiu. Soluţionarea cererii se face de către instanţa care a dat hotărârea sau încheierea ce
formează obiectul îndreptării, în aceeaşi compunere, nefiind obligatoriu să participe la
judecată aceiaşi judecători. Asupra cererii, instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera
de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar să dea anumite
lămuriri (art.281 alin.2 C.proc.civ.). Pe baza încheierii, îndreptarea se va face în ambele
exemplare originale ale hotărârii (art.281 alin. ultim C.proc.civ.). Incheierea pronunţată în
temeiul art. 281 C.proc.civ. este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu care
s-a solicitat îndreptarea. Lămurirea hotărârii-in cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire
la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii
potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau
să înlăture dispoziţiile potrivnice. Instanţa va rezolva cererea de urgenţă, prin încheiere dată în
camera de consiliu, cu citarea părţilor. Încheierea se va ataşa la hotărâre, atât în dosarul
cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al instanţei. Încheierea este supusă aceloraşi căi de atac ca
şi hotărârea în legătură cu care s-a solicitat lămurirea sau îndreptarea dispoziţiilor potrivnice
Părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată. Completarea hotărârii-Dacă prin
hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau
accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în
acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar
în cazul hotărârilor date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la
pronunţare. Cererea de completare a hotărârii poate fi formulată de partea interesată în acelaşi
termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în
cazul hotărârii date în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare.
Cererea se soluţionează de urgenţă, cu citarea părţilor, de către instanţa care a pronunţat
hotărârea a cărei completare se solicită. Instanţa se va pronunţa în aceeaşi compunere, prin
hotărâre separată, care se va ataşa atât în dosarul cauzei, cât şi în dosarul de hotărâri al
instanţei. Hotărârea pronunţată este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea în legătură cu
58
care s-a solicitat completarea, iar părţile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de
completare.
48) Întâmpinarea
Intampinarea este actul de procedura prin care paratul raspunde la cererea de chemare in
judecata, urmarind sa se apere fata de pretentiile reclamantului. Intampinarea nu se timbreaza
si va fi depusa cu cel putin 5 zile inainte de termenul fixat pentru judecata. Intampinarea va
cuprinde:1. exceptiile de procedura ce paratul ridica la cererea reclamantului; 2. raspunsul la
toate capetele de fapt si de drept ale cererii; 3. dovezile cu care se apara impotriva fiecarui
capat din cerere; cand va cere dovada cu martori, paratul va arata numele si locuinta lor; La
intampinare se vor alatura atatea copii de pe intampinare cati reclamanti sunt; de asemenea se
va alatura acelasi numar de copii certificate de pe inscrisurile pe care se sprijina, mai mult un
rand de copii pentru instanta. Daca mai multi reclamanti au un singur reprezentant, sau un
reclamant sta in judecata in mai multe calitati juridice, se va depune la dosar pentru aceste
parti cate o singura copie. Cand sunt mai multi parati, ei pot raspunde toti impreuna sau numai
o parte din ei, printr-o singura intampinare. Depunerea intampinarii nu este obligatorie. In
cazul in care nu s-a depus intampinare, presedintele ii va pune in vedere paratului, la prima zi
de infatisare, sa arate exceptiile, dovezile si toate mijloacele sale de aparare, despre care se va
face vorbire in incheierea de sedinta.
49) Litispendenţa şi conexitatea.
Litispendenta (art. 163, C.pr.civ.)-Reprezinta situatia creata ca urmare a sesizarii a doua sau
mai multe instante, chiar de grade diferite, cu solutionarea aceleiasi cauze. Conditiile si
regimul juridic procedural al litispendentei se caracterizeaza prin: Intre cele doua sau mai
multe cauze cu care au fost sesizate diferite instante trebuie sa existe deplina identitate sub
aspectul obiectului, partilor si al fundamen-tului juridic astfel incat, intrunite fiind conditiile
autoritatii de lucru judecat, daca una din instante ar pronunta deja o hotarare, s-ar putea invoca
exceptia autoritatii de lucru judecat in fata celorlalte instante. Cauzele cu care au fost investite
diferitele instante trebuie sa fie pendinte (pe rol). Astfel, daca intr-una din cauze s-a pronuntat
deja o hotarare se va invoca excep-tia autoritatii de lucru judecat. Instantele sesizate cu
rezolvarea aceleiasi cauze trebuie sa fie competente, alt-minteri, incidentul rezultat din
sesizarea a doua instante cu aceeasi cauza s-ar putea eventual rezolva prin ridicarea exceptiei
de necompetenta.Exceptia litispendentei se invoca in fata instantei cea din urma sesizata.
59
Exceptia poate fi invocata atat de catre parti, cat si de catre instanta, din oficiu, care nu o va
putea rezolva decat dupa punerea ei in dezbaterea contradictorie a partilor. Exceptia se poate
invoca in orice etapa procesuala dar, in orice caz, numai in fata instantei de fond, nu si in fata
instantei de control judiciar (apel sau recurs). Daca instanta admite exceptia de litispendenta,
ea va trimite cauza la instanta mai intai sesizata, iar daca una din instantele sesizate e de un
grad superior, cauza se va trimite acesteia. Daca exceptia de litispendenta este respinsa,
solutia instantei va putea fi atacata, dar numai odata cu fondul pricinii. Conexitatea reprezintã
o institutie destinatã a servi, alãturi de litispendentã, la o mai bunã administrare a justitiei prin
evitarea posibilitãtilor virtuale de pronuntare a unor hotãrâri judecãtoresti contradictorii. Cu
toate asemãnãrile si finalitãtile comune ale celor douã institutii deosebirile sunt si ele
semnificative sub multiple aspecte. Pãrtile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se
aflã înaintea aceleiasi instante sau instante deosebite, de aceiasi grad, în care sunt aceleasi
pãrti sau chiar împreunã cu alte pãrti si al cãror obiect si cauzã au între dânsele o strânsã
legãturã. Conexitatea presupune existenta unor litigii diferite. Aceasta constituie si nota
distinctivã a conexitãtii în raport cu situatia de litispendentã. Altfel spus, în cazul conexitãtii
ne aflãm în prezenta unor actiuni diferite, dar care pentru o administrare mai eficientã a
justitiei se impune sã fie reunite. În schimb, în cazul litispendentei, jonctiunea cauzelor se
impune spre a se evita, în esentã, o dubla judecatã în una si aceeasi cauzã. Pentru a fi
aplicabilã conexitatea trebuie sã fie îndeplinite anumite conditii. Prima conditie se referã la
existenta a douã sau mai multe cauze aflate pe rolul aceleiasi instante, sau în instante diferite
de acelasi grad, în care sã existe cel putin o parte comunã. În legãturã cu aceastã conditie
esentialã a conexitãtii remarcãm ca ea vizeazã îndeosebi aspectul subiectiv al institutiei,
respectiv pãrtile din cele douã sau mai multe actiuni. Din acest punct de vedere, legea impune
cerinta ca cel putin una dinpãrti sa fie comuna în cele douã sau mai multe actiuni pendinte în
fata instantelor judecãtoresti. Cerinta enuntatã este statornicitã printr-o exprimare neechivoca
a legiuitorului, art. 164 alin (1) din Codul de procedurã civilã referindu-se la posibilitatea
conexãrii pricinilor în care sunt aceleasi pãrti sau chiar împreunã cu alte pãrti. Prin urmare,
dacã într-o cauzã civilã nu figureazã cel putin una dintre pãrtile dintr-un alt proces conexitatea
este inoperantã. A doua conditie se referã la existenta unei strânse legãturi de obiect si cauzã
între cele douã sau mai multe procese. Tripla identitate de pãrti, obiect si cauzã între cele douã
actiuni nu este cerutã în cazul conexitãtii, asa cum ea este impusã de lege în cazul
litispendentei sau al autoritãtii lucrului judecat, fapt pentru care prin conexare actiunile îsi
pãstreazã întreaga lor individualitate si nu se realizeazã o contopire a acestora într-un singur
proces. Prin conexare actiunile sunt si rãmân distincte, doar judecata lor se face de aceeasi
60
instantã. Ca atare, pretentiile formulate în cele douã actiuni nu trebuie sã fie sprijinite cu
necesitate pe aceleasi motive de fapt si de drept, fiind suficient un izvor comun juridic sau
numai acelasi obiect ori numai aceeasi cauzã. Situatiile care pot justifica conexarea pricinilor
civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu exemplificativ, mentionãm câteva asemenea
situatii: cazul unei actiuni pentru executarea prestatiei stabilite de pãrti într-un contract si al
celeilalte pãrti pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a douã actiuni exercitate de
victimele unui accident de circulatie împotriva aceluiasi pârât; actiunea de partaj succesoral si
actiunea promovatã de unii dintre mostenitori pentru reductiunea donatiilor excesive etc.
Totusi, între cele douã sau mai multe cauze trebuie sã existe o asemenea legãturã încât
conexarea cauzelor sã se impunã spre a se asigura o mai bunã judecatã, anume în sensul de a
se evita posibilitatea pronuntãrii unor hotãrâri judecãtoresti contradictorii si pentru a se realiza
economie de timp si de cheltuieli. Conexarea pricinilor revine în exclusivitate instantei în fata
cãreia s-a ridicat exceptia de conexitate. Pentru a se pronunta asupra exceptiei, instanta va
trebui sã aprecieze dacã reunirea cauzelor este de naturã sã conducã la o mai bunã
administrare a justitiei. Acest drept de apreciere nu are un caracter nelimitat. O primã limitare
decurge din faptul cã prorogarea de competentã nu poate opera, în principiu, împotriva
regulilor imperative cu privire la atributiile instantelor judecãtoresti si nici între organe de
jurisdictie care fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitatã la
acele cazuri în care între obiectul si cauza celor douã actiuni existã o strânsã legãturã. Pe de
altã parte, trebuie sã recunoastem si instantelor de control, în anumite circumstante, dreptul de
a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a douã sau mai multe actiuni. Exceptia de
conexitate are un regim juridic aparte în raport cu alte exceptii de procedurã. Înainte de a
analiza acest regim juridic al conexitãtii este necesar sã facem precizarea cã normele care o
reglementeazã nu au un caracter imperativ. Aceastã concluzie este dedusã de doctrinã si
jurisprudentã din împrejurarea cã legea îi conferã judecãtorului un drept de apreciere asupra
necesitãtii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie sã remarcãm cã exceptia de
conexitate are unele trãsãturi care o apropie de exceptiile absolute. Pe de altã parte, nu se
poate ignora faptul cã institutia conexitãtii a fost reglementatã ca atare de legiuitor spre a servi
unui interes general, acela al unei bune administrãri a justitiei. Prima problemã care trebuie
analizatã în legãturã cu regimul juridic al exceptiei de conexitate este aceea a persoanelor care
o pot invoca. În acest sens art. 164 alin. (2) din Codul de procedurã civilã precizeazã cã
întrunirea poate fi fãcutã de judecãtor chiar dacã pãrtile nu au cerut-o. Ca urmare, exceptia de
conexitate poate fi invocatã nu numai de pãrti, ci si de instanta din oficiu. Exceptia de
conexitate poate fi invocatã numai dacã actiunile vizate de aceastã situatie procesualã se aflã
61
în fata unor instante de acelasi grad. Aceastã cerintã rezultã în mod explicit din prevederile
art. 164 alin. (1) din Codul de procedurã civilã. Prin urmare, conexitatea nu este admisibilã
dacã una din pricini se aflã pe rolul unei instante de fond iar alta formeazã obiectul apelului
sau recursului, în schimb, este posibilã conexarea a douã apeluri sau recursuri. O problemã
importantã este si aceea determinãrii momentului procesual pânã la care este posibilã
invocarea exceptiei de conexitate. Dispozitiile procedurale care reglementeazã exceptia de
conexitate sunt clare, art. 164 din Codul de procedurã civilã nu cuprinde nici o limitare în
privinta momentului procesual în care poate fi invocatã exceptia de conexitate si prin urmare,
aceastã exceptie poate fi invocatã în tot cursul dezbaterilor în fata primei instantei Exceptia de
conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre solutionare la
instanta mai întâi învestitã. În aceste conditii, se realizeazã practic o prorogare legalã de
competentã. Instanta la care s-a trimis cauza spre conexare nu este tinutã de aprecierea fãcutã
de cealaltã instanta; ea poate aprecia asupra oportunitãtii conexãrii cauzelor. In cazul în care
instanta de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instantei desesizate, iar în acest
mod se poate crea un conflict negativ de competentã. De regulã, în caz de admitere a exceptiei
de conexitate, cauza se trimite la instanta mai întâi învestitã cu exceptia situatiei în care
amândouã pãrtile cer trimiterea lui la una din celelalte instante. O asemenea întelegere între
pãrti nu este totusi posibilã, atunci când una din pricini este de competenta unei instante si
pãrtile nu o pot înlãtura. Pentru o asemenea situatie conexarea cauzelor se va face la instanta
competentã în mod absolut. Aceste dispozitii procedurale confirmã inadmisibilitatea
prorogãrii de competentã împotriva regulilor de ordine publicã privitoare la atributiile
instantelor judecãtoresti. Este de mentionat faptul cã în cazul respingerii exceptiei de
conexitate instanta se pronuntã printr-o încheiere si procedeazã la solutionarea în continuare a
cauzei. Încheierea prin care se respinge exceptia de conexitate poate fi atacatã cu apel sau
dupã caz cu recurs dar numai odatã cu fondul cauzei. Opusul conexãrii este disjungerea. Art.
165 din Codul de procedurã civilã prevede cã: În orice stare a judecãtii se pot despãrti
pricinile întrunite, dacã instanta socoteste cã numai una din ele este în stare de a fi judecatã.
Dispozitiile privitoare la conexare si disjungere desi nu sunt imperative, ci lãsate la aprecierea
instantelor, trebuie sã fie aplicate în asa fel încât sã ajute mai bine si mai repede la realizarea
drepturilor ce formeazã obiectul judecãtii, ca scop final al procesului civil.
50) Măsurile asiguratorii. Sechestrul judiciar. Sechestrul asigurator. Poprirea asiguratorie.
Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a carui creanta este constatata prin act scris si este
exigibila, poate solicita infiintarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile si
62
imobile ale debitorului, daca dovedeste ca a intentat actiune. El poate fi obligat la plata unei
cautiuni in cuantumul fixat de catre instanta. Acelasi drept il are si creditorul a carui creanta
nu este constatata in scris, daca dovedeste ca a intentat actiune si depune, o data cu cererea de
sechestru, o cautiune de jumatate din valoarea reclamata.Instanta poate incuviinta sechestrul
asigurator chiar daca creanta nu este exigibila, in cazurile in care debitorul a micsorat prin
fapta sa asigurarile date creditorului sau nu a dat asigurarile promise ori atunci cand este
pericol ca debitorul sa se sustraga de la urmarire sau sa-si ascunda ori sa-si risipeasca
averea.Instanta va decide de urgenta, in camera de consiliu, fara citarea partilor, prin incheiere
executorie, fixand totodata, daca este cazul, cuantumul cautiunii si termenul inauntrul caruia
urmeaza sa fie depusa aceasta. Incheierea este supusa numai recursului, in termen de 5 zile de
la comunicare. Recursul se judeca de urgenta si cu precadere, cu citarea in termen scurt a
partilor. Sechestrul judiciar poate fi definit drept acea masura asiguratorie prin care sunt
indisponibilizate bunuri mobile sau imobile care fac obiectul unui proces privind proprietatea
sau un alt drept real, posesia, folosinta ori administrarea bunului proprietate comuna, atunci
cand acest lucru este necesar pentru conservarea bunului respectiv. Masura sechestrului
judiciar priveste bunuri mobile sau imobile in legatura cu care exista un proces. Obiectul
procesului trebuie sa poarte asupra proprietatii sau altui drept real principal, asupra posesiunii
unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosintei sau administrarii bunului proprietate comuna.
Cu toate acestea sechestrul va putea fi instituit fara conditia existentei procesului in anumite
situatii expres si limitativ enumerate de lege. O conditie necesara pentru instituirea
sechestrului judiciar este depunerea unei cautiuni, in cuantumul fixat de instanta, atunci cand
aceasta va considera necesar. Cererea se solutioneaza de urgenta si cu precadere, dar cu
citarea partilor, fiind o procedura de natura contencioasa. Persoana careia i se incredinteaza
paza bunului pus sub sechestru poarta denumirea de administrator-sechestru. In cazul
sechestrului aplicat unor bunuri imobile, incheierea va fi inscrisa de indata in cartea funciara,
pentru a face opozabil sechestrul tuturor acelora care dupa inscriere vor dobandi vreun drept
asupra imobilului respectiv. Sechestru judiciar ia sfarsit odata cu ramanerea definitiva a
hotararii date asupra fondului, moment la care bunul conservat va fi predat partii care a
castigat procesul. Ori de cate ori exista un proces asupra proprietatii sau altui drept real
principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosintei sau administrarii
unui bun proprietate comuna, instanta competenta pentru judecarea cererii principale va putea
sa incuviinteze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, daca
aceasta masura este necesara pentru conservarea dreptului respectiv.Se va putea, de asemenea,
incuviinta sechestrul judiciar, chiar fara a exista proces:1. asupra unui bun pe care debitorul il
63
ofera pentru liberarea sa;2. asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive
temeinice sa se teama ca va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul sau actual;3. asupra unor
bunuri mobile care alcatuiesc garantia creditorului, cand acesta invedereaza insolvabilitatea
debitorului sau ori cand are motive temeinice sa banuiasca ca debitorul va fugi ori sa se teama
de sustrageri sau deteriorari. In aceste cazuri, competenta este instanta in circumscriptia careia
se afla bunul. Masura sechestrului asigurator se aduce la indeplinire de catre executorul
judecatoresc, potrivit regulilor privitoare la executarea silita, care se aplica in mod
corespunzator.In cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor
urmaribile numai in masura necesara realizarii creantei.Sechestrul asigurator pus asupra unui
imobil se va inscrie de indata in cartea funciara. Inscrierea face opozabil sechestrul tuturor
acelora care, dupa inscriere, vor dobandi vreun drept asupra imobilului respectiv.Impotriva
modului de aducere la indeplinire a masurii sechestrului cel interesat va putea face contestatie.
Daca debitorul va da, in toate cazurile, garantie indestulatoare, instanta va putea ridica, la
cererea debitorului, sechestrul asigurator. Cererea se solutioneaza in camera de consiliu, de
urgenta si cu citarea in termen scurt a partilor, prin incheiere supusa numai recursului in
termen de 5 zile de la pronuntare. Recursul se judeca de urgenta si cu precadere. In cazul in
care cererea principala, in temeiul careia a fost incuviintata masura asiguratorie, a fost
anulata, respinsa sau perimata prin hotarare irevocabila, ori daca cel care a facut-o a renuntat
la judecarea acesteia, debitorul poate cere ridicarea masurii de catre instanta care a
incuviintat-o. Asupra cererii instanta se pronunta prin incheiere irevocabila, data fara citarea
partilor. Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decat dupa ce creditorul a
obtinut titlul executoriu. Poprirea asiguratorie se poate infiinta asupra sumelor de bani,
titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmaribile datorate debitorului de o a
treia persoana sau pe care aceasta i le va datora in viitor in temeiul unor raporturi juridice
existente.
51) Mijloacele generale de apărare ale pârâtului. Noţiune. Clasificare. Analiza lor.
Renuntarea de catre parat la invocarea decaderii. Decaderea este sanctiunea care intervine in
cazul in care un act de procedura nu a fost facut in termenul prevazut de lege sau pana la etapa
procesuala stabilita prin lege (Ex: Apelul exercitat in 15 zile de la darea hotararii).Se pune
problema in ce conditii, operand decaderea, paratul poate renunta la in-vocarea decaderii.
Daca e vorba de o norma juridica imperativa, paratul nu poate sa renunta la executarea
dreptului decazut. Pentru a renunta la invocarea acestei sanctiuni trebuie indeplinite
64
urmatoarele cinci conditii: a) Norma care stabileste termenul sa fie dispozitiva, nu una
imperativa sau de ordine publica. b) Termenul de decadere sa se fi implinit (Nu se renunta
anticipat la invocarea incalcarii unor termene, ci doar dupa implinirea termenului). c)
Renuntarea la invocarea decaderii trebuie sa se faca personal si numai pentru el, nu si pentru
alti participanti in proces, iar daca se face prin mandatar trebuie sa aiba o procura speciala. d)
Renuntarea la invocarea decaderii trebuie sa se faca conditii si fara rezerve. e) Renuntarea,
facandu-se prin manifestare unilaterala de vointa, trebuie sa fie neindoielnica si
neviciata.Neinvocarea nulitatii unui act de procedura sau confirmarea (acoperirea) nulitatii
unui act de proceduraAcest lucru se face in urmatoarele conditii: a) Nulitatea actului sa
rezulte din incalcarea unei norme juridice dispozitive, adica sa fie vorba despre o nulitate
relativa, nu absoluta. b) Nulitatea sa se fi produs, paratul neputand sa renunte anticipat la
invocarea nulitatii actelor de procedura din proces. c) Renuntarea sa se faca expres sau, daca
ea rezulta tacit, vointa de a renunta sa fie reala, neindoielnica si neviciata. d) Paratul sa aiba
capacitatea juridica de a renunta sau de a confirma nulitatea relativa. e) Renuntarea sau
confirmarea sa se faca personal, iar daca se realizeaza prin mandatar, acesta sa aiba procura
speciala. Prin aceasta se intelege luarea in discutie a insusi dreptului dedus judecatii sau a
fundamentului juridic al dreptului elegat (dedus in judecata). Apararile in fond se
caracterizeaza prin urmatoarele: a) Apartin in exclusivitate paratului. b) Pot fi facute numai
ulterior rezolvarii tuturor exceptiilor de procedura. Doar in mod exceptional, instanta poate sa
uneasca o exceptie de procedura cu apararile in fond daca este necesara administrarea de
probe comune atat exceptiei, cat si rezolva-rii fondului litigiului. c) Apararile in fond, spre
deosebire de exceptiile de fond, pot fi facute uneori chiar in afara unui proces civil (Ex:
Inainte de deschiderea procesului, partea poate invoca exceptia de neexecutare a contractului,
iar apararile in fond pot fi facute chiar in afara unui proces civil).Cerere reconventionala-
Reprezinta cererea prin care paratul insusi formuleaza contrapretentii fata de reclamant si
totodata isi formuleaza apararile fata de cele invocate de reclamant prin cererea de chemare in
judecata. De regula, paratul poate face cerere reconventionala pentru a se ajunge la
compensatia judecatoreasca a datoriei.Cererea reconventionala trebuie sa indeplineasca
urmatoarele conditii: a) Sa fie o cerere conexa celei principale, sa fie in legatura cu aceasta,
pentru a putea fi judecate impreuna. De exemplu, daca reclamanta face o cerere de divort
pentru vina exclusiva a paratului, iar paratul face cerere reconventionala pentru vina exclusiva
a reclamantei. In lipsa acestei cereri instanta nu ar putea pronunta desfacerea casatoriei din
vina exclusiva a reclamantei, potrivit principiului “nimeni nu poate sa-si invoce propria
culpa”. b) Sa fie facuta deodata cu intampinarea, la termenul stabilit de instanta sau pana cel
65
mai tarziu la prima zi de infatisare (prima zi de infatisare este o institutie procesuala definita
in Codul de procedura civila ca fiind ziua in care partile, fiind legal citate, pot pune concluzii
in fond). c) Cererea reconventionala, in principiu, nu e obligatorie, paratul putand sa o faca
separat intr-un cu totul alt proces, exceptand situatia in care aceasta este indiso-ciabila de
cererea principala.
52) Obiectul executării silite.
Executarea silita este procedura prin mijlocirea careia creditorul, titular al dreptului
recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca sau prin alt titlu executoriu, constrange – cu
concursul organelor competente – pe debitorul sau care nu isi executa de buna voie obligatiile
decurgand dintr-un asemenea titlu, de a si le aduce la indeplinire in mod silit. Pot fi executate
silit obligatiile al caror obiect consta in plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a
folosintei acestuia, desfiintarea unei constructii, plantatii ori altei lucrari sau in luarea unei alte
masuri admise de lege.In cazul in care prin titlul executoriu au fost acordate dobanzi,
penalitati sau alte sume, fara sa fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de
organul de executare, potrivit legii. Daca titlul executoriu contine suficiente criterii in functie
de care organul de executare poate actualiza valoarea obligatiei principale stabilite in bani,
indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, si la actualizarea acestei sume.
In cazul in care titlul executoriu nu contine niciun asemenea criteriu, organul de executare va
proceda la actualizare in functie de rata inflatiei, calculata de la data cand hotararea
judecatoreasca a devenit executorie sau, in cazul celorlalte titluri executorii, de la data cand
creanta a devenit exigibila si pana la data platii efective a obligatiei cuprinse in oricare dintre
aceste titluri. Veniturile si bunurile debitorului pot fi supuse executarii silite daca, potrivit
legii, sunt urmaribile si numai in masura necesara pentru realizarea drepturilor creditorilor.
Bunurile supuse unui regim special de circulatie pot fi urmarite numai cu respectarea
conditiilor prevazute de lege.In tot cursul executarii silite, sub supravegherea organului de
executare, creditorul si debitorul pot conveni ca aceasta sa se efectueze, in total sau in parte,
numai asupra veniturilor banesti ale debitorului, ca vanzarea bunurilor supuse urmaririi sa se
faca prin buna invoiala sau ca plata obligatiei sa se faca in alt mod admis de lege.
53) Ordonanţa preşedinţială. Condiţii de admisibilitate, procedură de judecată şi căile de atac.
Desemneaza procedura speciala contencioasa in cadrul careia se urmareste obtinerea rapida,
in cazuri urgente, a unei hotarari judecatoresti provizorii sau desemneaza chiar hotararea pe
66
care o da instanta in cadrul unei asemenea proceduri. Exista doua conditii minime ale
existentei ordonantei presedintiale: Urgenta – de exemplu pericolul pierderii unui drept;
prevenirea unui prejudiciu care nu s-ar mai putea repara; inlaturarea unor piedici din
procedura executarii silite; Pot opera si orice alte situatii de urgenta, daca sunt aratate si daca
instanta le va retine. Neabordarea fondului -; Pe aceasta cale nu se trateaza litigiul in fond, ci
doar sunt adoptate unele masuri provizorii si urgente Masurile provizorii pot fi schimbate si
inainte sa inceapa fondul daca se schimba conditiile de fapt. Aceste masuri, luate printr-o
ordonanta presedintiala, pot deveni masuri defi-nitive, atunci cand partea a introdus cererea,
iar apoi nu a mai introdus cererea prin-cipala si nici adversarul nu face nici o cerere.
Trasaturile ordonantei presedintiale: Este o procedura contencioasa si speciala, care poate fi
deschisa anterior unei cereri de chemare in judecata sau concomitent cu rezolvarea unei cereri
principale de chemare in judecata. Este o procedura rapida, fapt care rezulta din urmatoarele:
instanta poate da ordonanta cu sau fara citarea partilor; in principiu, ordonanta trebuie
pronuntata deindata, iar daca se amana pro-nuntarea, amanarea nu poate fi mai mare de 24 de
ore; ordonanta trebuie sa fie motivata in cel mult 48 de ore; ordonanta este executorie prin ea
insasi, fara cerinta unei somatii prealabile, ca in cazul punerii in executare a hotararii
judecatoresti; ordonanta este susceptibila de atac direct cu recurs intr-un termen de maxim 5
zile, termen ce incepe sa curga, dupa caz, de la pronuntarea hotararii si de la comunicarea
hotararii. Ordonanta cuprinde masuri vremelnice, adica atata timp cat imprejurarile avute in
vedere la emiterea ei au ramas neschimbate. Daca aceste imprejurari se schimba, partea poate
cere o noua ordonanta presedintiala prin care sa se modifice prima ordonanta presedintiala
sau, daca prima data a fost respin-sa emiterea ordonantei presedintiale, se poate cere din nou
emiterea acesteia. Ordonanta nu e inzestrata cu autoritate de lucru judecat, pentru ca prin
ordonanta nu se transeaza fondul litigiului, dar ordonanta se bucura de stabilitate cat timp
imprejurarile care au justificat emiterea ei au ramas neschimbate. In principiu, ordonanta
presedintiala e admisibila in orice domeniu, in orice raport juridic. Ea nu este, totusi,
admisibila in unele situatii din contencios administrativ, se da dreptul partii sa solicite
instantei suspendarea executarii pedepsei. Are ca elemente definitorii urmatoarele
caracteristici: Partea care solicita ordonanta presedintiala trebuie sa faca o cerere in care sa
arate si sa motiveze cel putin urmatoarele: urgenta, apatenta dreptului, masurile concrete pe
care le solicita; competenta in materie de ordonante presedintiale revine, dupa caz, fie ins-
tantei care a fost deja investita cu o cerere principala de chemare in judecata, fie ins-tantei
care ar fi putut sa fie investita cu o asemenea cerere si era competenta sa o rezolve; intrucat in
procedura ordonantei presedintiale nu se abordeaza fondul liti-giului, nu sunt admisibile
67
urmatoarele cereri de interventie fortata a unui tert in pro-cesul civil: chemarea in judecata a
unei alte persoane; chemarea in garantie; aratarea titularului dreptului. In schimb, sunt
posibile formele de interventie voluntara a unui tert, princi-pala sau accesorie, insa in limitele
unei ordonante presedintiale, fara abordarea fondului. Respectarea limitelor ordonantei
presedintiale -se poate face si o cerere reconventionala. Instanta va aprecia urgenta si
oportunitatea masurilor la momentul statuarii, cand cererea de ordonanta a fost facuta, pentru
ca este posibil ca intre timp impre-jurarile sa se fi schimbat. Ordonanta presedintiala poate fi
data si fara citarea partilor, daca instanta apreciaza stringenta luarii immediate a unor masuri.
Pentru ca nu se abordeaza fondul litigiului nu este posibil retractul litigios in cadrul
ordonantei presedintiale. Este posibila incheierea unei tranzactii intre parti cu privire la ceea
ce s-a cerut prin cererea de ordonanta presedintiala. Este posibila transformarea unei cereri de
ordonanta presedintiala intr-o cerere de chemare in judecata, sa invers, transformarea unei
cereri de chemare in judecata intr-o simpla cerere de ordonanta presedintiala. Caile de atac
impotriva ordonantei presedintiale: Recursul -; Poate fi exercitat in termen de 5 zile.
Contestatia in anulare obisnuita. Nu este posibila revizuirea, pentru ca o cerere in revizuire nu
poate avea ca obiect decat o hotarare prin care s-a transat fondul litigiului. Recursul in anulare
-Daca vor exista unul dintre motivele ale recursului in anulare. Pentru ca ordonanta
presedintiala e executorie, fara o somatie prealabila, e posibila o contestatie la executare silita,
daca s-a trecut deja la punerea in executare a ordonantei presedintiale.
54) Partajul judiciar – noţiune, domenii de aplicabilitate, cererea de ieşire din indiviziune,
competenţa instanţei.
Cazurile in care survine. Partajul judiciar are loc atunci cand: coindivizarii nu se inteleg in
privinta realizarii unui partaj amiabil; exista coindivizari care nu pot fi prezenti la partaj;
precum si in cazul in care printre coindivizari exista minori sau interzisi judecatoresti, iar
autoritatea tutelara nu si-a dat acordul la impartirea amiabila. Primii indreptatiti sa ceara
partajul sunt coindivizarii. Nimeni nu poate fi obligat sa ramana in indiviziune, motiv pentru
care oricare dintre coindivizari poate cere partajul. Titlul de mostenitor este indiferent.
Mostenitorii legali, legatarii universali sau cu titlu universal, ori instituitii contractuali
universali sau cu titlu universal pot solicita deopotriva partajul. Nu pot cere partajul
mostenitorii lipsiti de drepturi asupra masei indivize, cum este cazul legatarilor sau
instituitilor contractuali cu titlu particular, ori a mostenitorilor anomali, toti acestia primind
individual direct de la defunct anumite bunuri. De asemenea, cumparatorul unui bun
68
succesoral individual determinat de la unul dintre coindivizari este un avand-cauza particular,
care nu dobandeste prin aceasta calitatea de coindivizar, astfel incat nu poate cere partajul in
nume propriu. Partajul se diferentiaza de alte actiuni in justitie prin aceea ca oricine ar
introduce actiunea, exista un judicium duplex, adica dubla calitate, fiecare coindivizar fiind
reclamant in ceea ce priveste cota sa parte si parat in ceea ce priveste cota-parte revenind din
succesiune fiecaruia dintre ceilalti coindivizari, motiv pentru care conditiile de capacitate
cerute pentru a initia actiunea in partaj sunt cerute si pentru a sta in justitie ca parat . Creditorii
personali ai coindivizarilor pot actiona pe cale oblica. Desi partajul produce efecte
declarative, iar nu translative de drepturi, actiunea pentru realizarea acestuia nu este una
obisnuita intrucat prin intermediul ei se realizeaza o transformare profunda a dreptului de
proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi
individuale asupra unor bunuri determinate , participarea la partaj necesita deplina capacitate
de exercitiu a tuturor coindivizarilor, reclamanti si parati in acelasi timp. De aceea, in timp ce
majorii, avand capacitate deplina de execitiu, participa singuri (in nume propriu sau prin
mandatar) la partaj, minorii sub 14 ani si interzisii judecatoresti participa prin reprezentantii
lor legali (parinti sau tutori), iar persoanele cu capacitate de exercitiu restransa (minorii intre
14-18 ani) participa fiind asistate de ocrotitorii legali (parinti sau tutori). Introducerea actiunii
de partaj de catre un minor sub 14 ani prin reprezentantul sau legal poate fi realizata fara
incuviintarea prealabila a autoritatii tutelare, drepturile sale fiind suficient ocrotite prin
realizarea partajului de catre instanta de judecata . Daca minorul vine la partaj in concurs cu
unul sau ambii parinti este necesara numirea unui curator care, dupa caz, sa-l reprezinte sau
sa-l asiste pe acesta, existand contrarietate de interese .Cererea de partaj trebuie sa arate
persoanele intre care urmeaza a avea loc imparteala, titlul de mostenire al fiecareia dintre
acestea, bunurile supuse impartelii, evaluarea acestora dupa aprecierea reclamantului, locul
unde se afla si persoanele care le detin sau le administreaza. Daca exista trei sau mai multi
coindivizari, partajul poate fi realizat si partial, doar fata de unul sau unii dintre coindivizari,
restul, la cererea lor, ramanand in indiviziune. Partajul partial este insa inadmisibil atunci
cand toti coindivizarii solicita iesirea din indiviziune . Toate pretentiile reciproce dintre
succesori care au legatura cu mostenirea vor fi rezolvate in cadrul procesului de partaj . Este
vorba, de pida, de plata echivalentului lipsei de folosinta a unui bun succesoral de catre un
singur coindivizar in afara unui partaj de folosinta, de indemnizarea coindivizarilor care au
facut cheltuieli necesare si utile cu unul sau altul din bunurile succesorale, de aducrea la partaj
a fructelor produse de bunurile succesorale de la data deschiderii mostenirii si pana la pataj
etc. Cand masa succesorala supusa partajului este compusa din doua sau mai multe mosteniri
69
succesive, se va proceda la partaj in ordinea deschiderii acestora . Cand obiectul partajului il
formeaza o mostenire care nu ridica probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale si
de atribuire a acestora, instanta de judecata va proceda direct prin hotararea pe care o
pronunta, mai intai, la stabilirea bunurilor supuse impartelii, a persoanelor cu vocatie la
acestea, a cotelor-parti ce se cuvin fiecarui mostenitor, a creantelor pe care mostenitorii le au
unii fata de altii, precum si a pasivului mostenirii, dupa care se va proceda la atribuirea in
natura a loturilor si la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorica a acestora intre
fostii coindivizari. Daca mostenirea nu poate fi impartita direct de instanta intrucat sunt
necesare masuratori sau evaluari ale bunurilor care compun masa de impartit, instanta de
judecata va proceda mai intai la stabilirea printr-o incheiere de admitere in principiu a cererii
de partaj a bunurilor supuse impartelii, a persoanelor care au vocatie la mostenire, a cotelor-
parti ce revin acestora din mostenire, a creantelor pe care coindivizarii le au unii fata de altii,
precum si a pasivului succesiunii, dupa care, prin aceeasi incheiere, se va desemna un expert
pentru evaluarea bunurilor si propuneri de formare a loturilor ce urmeaza a fi atribuite
coindivizarilor. Aceasta incheiere este interlocutorie, fiind obligatorie pentru judecatorii
fondului. Incheierea de admitere in principiu poate fi completata printr-o noua incheiere daca
dupa .pronuntarea celei dintai, dar inainte de pronuntarea hotararii de imparteala se constata
ca exista si alti coindivizari sau alte bunuri supuse impartelii despre care nu s-a discutat. De
asemenea, conform aceluiasi text de lege, cu acordul tuturor coindivizarilor, instanta de
judecata poate scoate un bun care a fost cuprins din eroare in masa de impartit. Egalitatea in
drepturi a coindivizarilor si echitatea partajului impun stabilirea valorii de circulatie a
bunurilor indivize la data impartelii, dar avandu-se in vedere starea acestora din momentul
deschiderii mostenirii ; diminuarea sau sporul de valoare trebuie sa fie suportata, respectiv sa
profite, tuturor coindivizarilor in proportia cotei-parti ce revine fiecaruia din mostenire
Evaluarea propriu-zisa se va face dupa criterii specifice fiecarei categorii de bunuri.
Principiul atribuirii bunurilor succesorale in natura. Loturile formate de expert -pe cat este
posibil corespunzand valorii cotei-parti ce revine fiecarui coindivizar din mostenire -; vor fi
atribuite in principiu in natura de instanta, Pentru formarea si atribuirea loturilor instanta de
judecata va tine seama, daca este cazul, de acordul partilor, iar in lipsa acestuia de criterii cum
ar fi: marimea cotei-parti ce revine fiecaruia din masa bunurilor de impartit; natura bunurilor;
domiciliul si ocupatia partilor; faptul ca unii dintre coindivizari au adus imbunatatiri bunurilor
succesorale cu acordul celorlalti. Nici unul din aceste criterii nu poate fi absolutizat in dauna
celorlalte, impunandu-se corelarea lor. Eventuala diferenta valorica intre loturi va fi
compensata prin plata unor sume de bani (sulte) in favoarea coindivizarilor ale caror loturi au
70
valoare mai mica decat cota lor parte. Obligatia de plata a sultei stabilite in sarcina mai multor
coindivizari este divizibila, iar nu solidara, fiecare fiind tinut la plata doar pentru partea sa, iar
nu pentru intreg . Neplata sultei la termen nu poate atrage rezolutiunea partajului (acesta nu
este o vanzare), ceilalti coindivizari neavand alta solutie decat aceeea de a urmari silit
bunurile debitorului. Atribuirea provizorie sau definitiva a bunurilor succesorale unui singur
coindivizar. Daca imparteala in natura a unui bun nu este posibila sau daca aceasta ar cauza o
diminuare sau o modificare pagubitoare a valorii sale economice, la cererea unuia sau mai
multora dintre coindivizari, instanta de judecata va proceda, printr-o incheiere, la atribuirea
provizorie a intregului bun celui care a solicitat acest lucru. Daca cel in favoarea caruia s-a
facut atribuirea provizorie achita la termenul stabilit sumele cuvenite celorlalti coindivzari,
instanta ii va atribui definitiv bunul prin hotarare pronuntata asupra fondului cauzei. Daca
plata nu este facuta la termen, bunul poate fi atribuit altui coindivizar in aceleasi conditii.
Vanzarea bunurilor succesorale si impartirea pretului intre condivizari. Cand nici partajul in
natura, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile sau cand toti coindivizarii solicita acest
lucru, se va proceda la vanzarea bunurilor succesorale fie prin buna invoiala, fie prin
intermediul executorului judecatoresc, prin licitatie, in vederea lichidarii acestora, adica a
transformarii lor in bani, care sa fie impartiti apoi prin hotarare judecatoreasca intre
coindivizari conform cotelor ce le revin fiecaruia din mostenire. Aceasta modalitate de partaj
este una extrema, neputamd fi impusa de instanta daca partile cer impartirea in natura sau prin
atribuire . Efectele hotararii de partaj. Afara de cazul in care instanta decide inchiderea
dosarului de partaj intrucat nici una din modalitatile prevazute de lege pentru aceasta nu s-a
putut realiza, imparteala propriu-zisa se realizeaza printr-o hotarare judecatoreasca. Efectele
aceste hotarari judecatoresti sunt diferite. Astfel, in timp ce partea din hotarare prin care se
constata calitatea de coindivizari, masa partajabila, cotele ce revin fiecarui mostenitor si
impartirea in natura sau atribuirea bunurilor succesorale unuia sau altuia dintre coindivizari nu
este susceptibila de executare silita, fiind imprescriptibila sub aspectul autoritatii lucrului
judecat, partea din hotarare prin care se dispune predarea bunurilor celor carora li s-au atribuit
si nu le detin este supusa prescriptiei extictive in privinta dreptului de a cere executarea silita;
dat fiind insa faptul ca dreptul sau de proprietate recunoscut prin partaj ramane intact, nefiind
supus prescriptiei extinctive, coindivizarul atributar poate revendica bunurile respective de la
cei care le detin, aceasta actiune fiind imprescriptibila . Predarea bunurilor atribuite prin partaj
se poate cere de catre coindivizari chiar daca nu au solicitat aceasta prin actiunea de partaj si
instanta nu s-a pronuntat in acest sens, problemele legate de realitatea detinerii bunurilor si a
identitatii acestora urmand a fi solutionate, daca este cazul, pe calea contestatiei la executare
71
In cazul in care prin hotararea de partaj un coindivizar a fost obligat sa predea altui
coindivizar o serie de bunuri mobile sau contravaloarea acestora calculata in raport cu data
partajului, iar ulterior instraineaza aceste lucruri si ofera reclamantului contravaloarea stabilita
prin hotarare, dar aceasta este diminuata in termeni reali prin inflatie, reclamantul este in drept
sa introduca o actiune in despagubire pentru a obtine echivalentul actual al bunurilor
instrainate de parat fara drept, neputandu-i-se opune autoritatea lucrului judecat intrucat
obiectul si cauza celor doua actiuni sunt diferite. Caracterul declarativ si retroactivitatea
partajului. Se consacra regula caracterului declarativ al partajului, ceea ce inseamna ca, in
scopul asigurarii egalitatii coindivizarilor, fiecare dintre acestia suporta doar consecintele
propriilor sale acte facute in timpul starii de indiviziune asupra bunurilor succesorale, nu si ale
actelor facute de ceilalti coindivizari. De pilda, daca un coindivizar constituie singur, fara
acordul celorlalti, o ipoteca asupra unui imobil succesoral, ipoteca este inopozabila
coindivizarilor care nu au consimtit la aceasta, iar daca la partaj imobilul ipotecat va cadea in
lotul unui asemenea coindivizar, ipoteca este lipsita de efecte. In acest caz, coindivizarul
atributar fiind considerat ca a dobandit imobilul direct de la defunct, de la data deschiderii
mostenirii, ipoteca se dovedeste a fi facuta de un neproprietar si ca atare este lipsita de efecte.
Caracterul declarativ al partajului face ca efectele sale sa urce pana la data deschiderii
mostenirii, ceea ce inseamna ca retroactiveaza. Intre declarativitate si retroactivitate exista
asadar o legatura. Aceasta nu este insa indisolubila, caci, pe de o parte, exista acte declarative
care nu sunt retroactive, iar pe de alta parte exista retroactivitate fara a exista un act declarativ
(cazul unui contract sub conditie) . In timp ce declarativitatea tine de natura partajului,
neputand fi inlaturata, retroactivitatea nu tine de aceasta, astfel incat poate ceda fie in privinta
actelor de administrare sau de dispozitie indeplinite de coindivizari in timpul indiviziunii cu
respecatrea regulii unanimitatii, care, fiind legal indeplinite, trebuie respectate de
coindivizarul atributar , fie in fata conventei partilor, cum se intampla atunci cand, de
exemplu, coindivizarii cad de acord ca o ipoteca constituita de unul dintre ei in timpul
indiviziunii cu incalcarea regulii unanimitatii sa ramana valabila chiar daca bunul ipotecat
este atribuit altui coindivizar decat cel care a constituit-o. Nerespectarea regulilor privitoare la
forma judiciara a partajului in cazul persoanelor absente, a minorilor si interzisilor
judecatoresti este sanctionata cu nulitatea relativa a partajului, fiind vorba de dispozitii
referitoare la protectia incapabililor . Ea nu poate fi ceruta decat de persoana protejata sau de
reprezentantii sai legali, confirmarea partajului de catre acestia inlaturand sanctiunea .
Actiunea se prescrie in termenul general de prescritie de trei ani. Anularea pentru violenta sau
dol-legea prevede in mod expres anularea partajului pentru viciile de consimtamant ale
72
violentei sau dolului . Anularea pentru violenta sau dol urmeaza regimul de drept comun.
Dolul trebuie sa emane de la un coindivizar, caci in caz contrar el ramane fara incidenta
asupra partajului, dand dreptul doar la o actiune in daune-interese contra tertului vinovat de
acesta . Coindivizarul care in urma descoperirii dolului sau incetarii violentei instraineaza in
tot sau in parte bunurile ce i-au fost atribuite la partaj nu mai poate cere anularea partajului. In
asemenea situatii se prezuma irefragabil confirmarea actului anulabil, proba contrara fiind
inadmisibila . In principiu, eroarea nu constituie in sine cauza de anulare a partajului. Cu toate
acestea, pratcica judiciara si doctrina nu exclud cu totul anularea partajului pentru eroare, dar
numai in acele cazuri exceptionale care nu intra in categoriile mentionate mai sus. Astfel, pot
duce la anularea partajului includerea din eroare -; lucru care trebuie probat - in masa
partajabila a unui bun propriu al unui coindivizar, care nu poate sa-l evinga pe atributar
conform principiului ca acela care datoreaza garantia nu poate sa evinga, sau falsa apreciere a
drepturilor coindivizarilor in masa indiviza datorita ignorarii existentei unui testament in
favoarea unuia dintre acestia, cazuri in care se considera ca este vorba de erori asupra cauzei
partajului. Nulitatea absoluta pentru omiterea unui coindivizar la partaj. Omiterea unui
coindivizar la partaj constituie o cauza de nulitate absoluta, intrucat „este un viciu profund
care afecteaza partajul si, lasandu-l sub amenintarea unei petitii de ereditate iminente, ii
rapeste orice regularitate si stabilitate”. Ca efect al nulitatii, partajul este desfiintat cu efecte
retroactive, ca si cand nu ar fi existat, coindivizarii fiind considerati ca nu au iesit niciodaa din
indiviziune. Drepturile dobandite de terti ulterior partajului asupra bunurilor atribuite in
proprietate individuala fiecarui coindivizar nu se desfiinteaza automat, dar vor fi supuse
elementului aleatoriu pe care il reprezinta un nou partaj; daca vor cadea din nou in lotul
coindivizarului care le-a constituit, se vor consolida definitiv, iar daca vor cadea in lotul altui
coindivizar se vor rezolutiona cu efecte retroactive . Fructele bunurilor atribuite individual vor
fi pastrate de coindivizarul de buna-credinta care le-a perceput pe intervalul de timp de la data
partajului pana la data anularii, in timp ce coindivizarul de rea-credita va fi obligat la
restituirea acestora masei indivize fara nici o exceptie. Partajul bunurilor comune dupa
desfacerea casatoriei se poate face: pe cale conventionala pe cale judiciara In cazul
partajului in timpul casatoriei, acesta se poate realiza numai pe cale judiciara. Pentru
efectuarea partajului conventional, trebuie sa existe acordul unanim si valabil exprimat al
sotilor. Partajul judiciar este realizat de instanta de judecata. Dreptul de a cere partajul este
imprescriptibil, cu alte cuvinte, partajul poate fi cerut oricand, indiferent de intervalul scurs de
la data nasterii starii de indiviziune. In calea partajului pot exista doua obstacole: uzucapiunea
de 30 de ani si existenta unui act de imparteala. Instanta competenta sa judece procesul de
73
partaj al bunurilor comune, in cazul in care bunurile sotilor se impart o data cu solutionarea
actiunii de divort, cererea de partaj avand caracter accesoriu acesteia, este judecatoria in
circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. In cazul impartirii
bunurilor comune ale sotilor cerute pe cale principala, in timpul casatoriei sau dupa
desfacerea casatoriei, competenta se stabileste potrivit regulilor comune: cand bunurile a
caror impartire se cere sunt toate mobile, este competenta instanta de la domiciliul paratului
(art. 5 C. proc. civ.) atunci cand exista si bunuri imobile in masa partajabila, este competenta
instanta in a carei raza se afla imobilul (art. 13 C. proc. civ.)cand fiecare din parti sesizeaza o
alta instanta, ambele fiind competente si daca exista identitate de parti, de obiect si de cauza,
instanta cea din urma investita trimite cauza instantei mai intai sesizate (daca sunt de acelasi
grad) sau instantei de grad mai inalt (daca sunt de grade diferite) (art. 163 C. proc. civ.)
55) Participarea procurorului în procesul civil.
Procurorul nu este pur si simplu o parte in procesul civil, el avand si atribute specifice in acest
proces, din urmatoarele motive: a) Daca partile propriu-zise pot avea aceasta calitate
procesuala in orice proces civil, procurorul dobandeste calitatea de parte numai in anumite
procese. b) Procurorul nu a fost parte in raportul civil dedus judecatii si pe care se muleaza, de
fapt, raportul procesual, el nu are in procesul civil toate dreprturile si obligatiile specifice unui
pati oarecare din proces. c) Chiar atunci cand procurorul exercita actiunea civila, fiind astfel
“parte principala”, cel in numele caruia s-a exercitat actiunea este introdus in proces si
dispune de soarta procesului, procurorul devenind astfel, din “parte principala”, “parte
alaturata”. d) Desi nu a participat in procesul civil, procurorul poate sa exercite caile de atac
impotriva hotararii judecatoresti, cu toate ca, de regula, caile de atac stau doar la dispozitia
persoanelor care au participat in judecata, dobandind astfel calitatea de parte in proces. e)
Efectele hotararii judecatoresti, chiar atunci cand procurorul a exercitat actiunea civila, nu se
rasfrang asupra procurorului, ci asupra titularilor de drepturi si obligatii la care se refera
actiunea si hotararea judecatoreasca. f) Procurorul isi exercita atributiile sale si in procesul
civil, si numai in subsidiar el isi exercita drepturile si obligatiile procesuale. Potrivit art. 45,
c.pr.civ. formele de participare a procurorului in procesul civil sunt urmatoarele: Procurorul
exercita actiunea civila in cauzele ce-i privesc pe minori, persoane puse sub interdictie sau
disparuti. In textul actual, spre deosebire de cel trecut, nu se mai face mentiune cu privire la
imposibilitatea procurorului de a exercita si sanctiunile strict personale. Practica judiciara
considera ca actiunea strict personala este o actiune intim legata de persoana. Procurorul,
74
exercitand actiunea, este “parte principala” in proces. Partea poate renunta la judecata, la
dreptul dedus judecatii si poate incheia o tranzactie. Procurorul poate pune concluzii in orice
proces civil, chiar daca nu el este acela care a exercitat actiunea civila, daca considera necesar
pentru apararea drepturilor si libertatilor participantilor in proces. Procurorul poate exercita
orice cale de atac impotriva hotararii judecato-resti, chiar daca nu a participat la judecata. In
cazul in care procurorul a participat la judecata termenul pentru exercitarea caii de atac curge
pentru el de la comunicarea hotararii. In cazul in care nu a partcipat la judecata termenul
pentru exercitarea caii de atac curge de la pronuntarea hotararii. Procurorul supravegheaza
respectarea legii in actiunea in punere in execu-tare a hotararii judecatoresti ori a altor titluri
executorii. El vegheaza la respectarea legii numai daca aceasta vizeaza interesele minorilor,
persoanelor puse sub interdic-tie sau disparutilor. Desi din formularea art. 45 ar rezulta ca
procurorul urmareste doar punerea in executare a titlurilor executorii, trebuie sa intelegem ca
el, de fapt, supravegheaza, sub aspectul legalitatii, intreaga activitate de executare silita astfel
incat va putea sa faca contestatie la titlu, contestatie la o operatiune de executare silita ori va
putea sa ceara intoarcerea executarii.
56) Perimarea.
Lasarea in nelucrare a unei cauze timp indelungat, atrage consecinta perimarii procesului.
Este o sanctiune procesuala ce consta in stingerea procesului in faza in care se gaseste si se
bazeaza pe prezumtia de desistare a partii de la cererea facuta dedusa din faptul inactivitatii in
judecata. Institutia perimarii are la baza doua idei: ideea de renuntare tacita dedusa din
nestaruinta partii vreme indelungata in judecata si ideea de sanctiune pentru lasarea in
nelucrare a procesului. Orice cerere de chemare in judecata apel, recurs, revizuire si orice alta
cerere de reformare sau revocare se perima de drept, chiar impotriva incapabililor, daca a
ramas in nelucrare din vina partii timp de 1 an. Cererile care nu obliga instanta la judecarea
lor in fond nu sunt supuse perimarii : luarea masurilor asiguratorii. Opereaza impotriva tuturor
partilor din proces. Ori de cate ori in proces mai multi reclamanti sau parati perimarea isi
produce efectele fata de toate partile deopotriva. Conditiile in care opereaza perimarea :
cererea trebuie sa fi dat nastere unei activitati judiciare de fond prin aplicarea regulilor
comune de procedura; cererea trebuie sa fi ramas in nelucrare timp de 1 an in materie civila si
6 luni in materie comerciala. Oricare dintre parti poate solicita intreruperea perimarii sau
instantei din oficiu. In cazul coparticiparii procesuale actul de procedura intrerupator de
perimare al unuia foloseste si celorlati. Sunt trei cazuri in care curgerea termenului de
75
perimare este suspendata : opereaza o cauza de suspendare facultativa a judecatii, termenul de
perimare nu curge pe perioada cat tine suspendarea; cand opereaza o cauza de suspendare a
judecatii legala de plin drept, termenul de perimare nu curge timp de 3 luni de la data cand s-a
petrecut faptul care a determinat suspendarea; partea este impiedicata a sta in judecata dintr-o
imprejurare mai presus de vointa sa, cursul perimarii este suspendat pe intreaga perioada cat
dureaza acea impiedicare. Pentru ca perimarea sa opereze, procesul trebuie sa fi ramas in
nelucrare din vina partii. Partea nu se considera a fi in culpa in urmatoarele cazuri :cand actul
de procedura urma sa fie indeplinit din oficiu; fara vina partii cererea nu a ajuns la instanta
competenta; cererii nu i se poate fixa termen de judecata. Termenul de perimare curge de la
data ultimului act de procedura indeplinit in cauza :timbrarea actiunii, data la care cererea a
ajuns la instanta competenta sa o judece. Perimarea opereaza de drept prin implinirea
termenului de 1 an in materie civila si de 6 luni in materie comerciala. Se constata din oficiu
sau la cererea partii interesate. Partile interesate pot invoca perimarea printr-o cerere directa
sau pe cale de exceptie. Presedintele instantei va repune cauza pe rol fixandu-i termen de
judecata. Se va dispune citarea partilor. Se va asculta mai intai darea de seama sau concluziile
partilor asupra motivelor care au determinat lasarea in nelucrare a cauzei. Daca se constata ca
perimarea a operat se pronunta printr-o hotarare ce poate fi atacata cu recurs in 5 zile de la
pronuntare. Perimarea stinge procesul impreuna cu toate actele de procedura efectuate pana in
momentul ramanerii in nelucrare a cauzei. Nu stinge nici dreptul pretins de reclamant si nici
dreptul la actiune.
57) Prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Dreptul de a cere executarea silita se prescrie in termen de 3 ani, daca legea nu prevede altfel.
In cazul titlurilor emise in materia actiunilor reale imobiliare, termenul de prescriptie este de
10 ani. Termenul de prescriptie incepe sa curga de la data cand se naste dreptul de a cere
executarea silita. Prin implinirea termenului de prescriptie orice titlu executoriu isi pierde
puterea executorie. Cursul prescriptiei se suspenda:a) in cazurile stabilite de lege pentru
suspendarea termenului de prescriptie a dreptului material la actiune; b) pe timpul cat
suspendarea executarii silite este prevazuta de lege ori a fost stabilita de instanta sau de alt
organ jurisdictional competent; c) atata timp cat debitorul isi sustrage veniturile si bunurile de
la urmarire; d) in alte cazuri prevazute de lege. Dupa incetarea suspendarii, prescriptia isi reia
cursul, socotindu-se si timpul scurs inainte de suspendare.Prescriptia nu se suspenda pe timpul
76
cat executarea silita este suspendata la cererea creditorului urmaritor. Cursul prescriptiei se
intrerupe:a) pe data indeplinirii de catre debitor, inainte de inceperea executarii silite sau in
cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligatiei prevazute in titlul executoriu ori a
recunoasterii, in orice alt mod, a datoriei; b) pe data depunerii cererii de executare, insotita de
titlul executoriu, chiar daca a fost adresata unui organ de executare necompetent; c) pe data
trimiterii spre executare a titlului executoriu; d) pe data indeplinirii in cursul executarii silite a
unui act de executare; e) pe data depunerii cererii de reluare a executarii, f) in alte cazuri
prevazute de lege. Dupa intrerupere incepe sa curga un nou termen de prescriptie. Prescriptia
nu este intrerupta daca cererea de executare a fost respinsa, anulata sau daca s-a perimat ori
daca cel care a facut-o a renuntat la ea. Dupa implinirea termenului de prescriptie creditorul
poate cere repunerea in acest termen, numai daca a fost impiedicat sa ceara executarea
datorita unor motive temeinice.Cererea de repunere in termen se introduce la instanta de
executare competenta, in termen de 15 zile de la incetarea impiedicarii.
58) Prima zi de înfăţişare.
Este socotita ca prima zi de infatisare aceea in care partile, legal citate, pot pune concluzii. Cel
dintai termen intr-un litigiu civil la care, partile fiind legal citate, pot pune concluzii. La prima
zi de infatisare reclamantul isi poate modifica actiunea in ceea ce priveste obiectul ei sau
chemarea in judecata a altor persoane, iar paratul poate formula cererea reconventionala si
poate introduce terte persoane in proces, de exemplu, chemarea in garantie. De asemenea,
partile au posibilitatea de a ridica exceptiile si de a cere probe si contraprobe. Pentru
identificarea momentului numit prima zi de infatisare se cer a fi indeplinite 2 conditii : partile
sa fi fost legal citate si partile sa poata puna concluzii. Acest moment reprezinta inceputul
fazei publice si contradictoriu a procesului. Nu trebuie confundata cu primul termen de
judecata. Din acest moment se leaga posibilitatea efectuarii unor acte procesuale menite a
intrebi cadrul procesual al procesului si de a complini anumite deficiente semnalate pana la
acea data. Neefectuarea acestor acte pana la termenul considerat prima zi de infatisare atrage
sanctiunea decaderii din dreptul de a le mai putea indeplini ulterior. Reclamantul are dreptul
de a cere instantei un nou termen pana la prima zi de infatisare pentru intregirea sau
modificarea cererii de chemare in judecata sau pentru a propune noi probe. Intregirea cererii
se refera la complinirea unor lipsuri precum : aratarea motivelor de fapt si de drept, indicarea
domiciliului partilor, calitatea procesuala. Modificarea vizeaza schimbarea unor elemente
indicate gresit : temeiul de drept al actiunii, obiectul cererii. Intregirea sau modificarea cererii
77
poate fi ceruta numai daca cererea se judeca pentru prima data in fond. Cererea de chemare in
judecata nu se considera modificata si nu se vada termen, luandu-se act de declaratiile verbale
ale reclamantului in incheierea de sedinta in urmatoarele cazuri:cand se indreapta greselile
materiale din cuprinsul cererii; cand se mareste / micsoreaza catemea sau obiectul cererii;
cand se solutioneaza valoarea obiectului pierdut/ pierit; cand se inlocuieste cererea in
constatare printr-o cerere in realizarea dreptului sau dimpotriva, in cazul in care cererea in
constatare poate fi primita. Paratul care nu a depus intampinarea la prima zi de infatisare
trebuie sa-si anunte verbal, probele, apararile de care urmeaza sa se foloseasca. Chemarea in
judecata a altor persoane, chemarea in garantie, cand sunt facute de catre parat, precum si
aratarea titularului dreptului trebuie facute pana la prima zi de infatisare. In caz contrar de
sanctioneaza cu judecarea lor separata. Dovezile, probele care nu au fost cerute pana la prima
zi de infatisare sub sanctiunea decaderii nu vor mai putea fi invocate in cursul dezbaterilor
decat cu exceptia urmatoarelor cazuri: cand nevoia administarrii dovezii ar reiesi din dezbateri
si partea nu o poate prevedea; cand administrarea dovezii nu impune amanarea judecatii; cand
dovada nu a fost propusa in conditiile legii din cauza nestiintei sau lipsei de pregatire a partii
ce nu a fost asistata sau reprezentata de avocat.
59) Proba prin audierea martorilor. Propunere. Admisibilitate. Obligaţia de a depune mărturie.
Prezentarea şi ascultarea martorilor. Aprecierea probei.
Marturia este o relatare orala facuta de o persoana, in fata instantei de judecata, cu privire la
acte sau fapte litigioase savarsite in trecut si despre care are cunostinta personal. Martorii sunt
persoane straine de procesul civil, care relateaza in fata instantei de judecata despre actele sau
faptele privitoare la pricina care se judeca, ce pot servi la judecarea ei. Regula generala in
materie de administrare a probei cu martori este ca faptele juridice pot fi dovedite neingradit
cu martori. Problema admisibilitatii probei cu martori este reglementata in art. 1191-1198 Cod
civil. Prin art. 1191 se instituie doua interdictii in legatura cu dovada prin martori a actelor
juridice: interdictia de a dovedi cu martori actele juridice a caror valoare depaseste 250 lei,
pecum si,interdictia de a dovedi cu martori impotriva si peste masura unui inscris. Aceste
reguli nu au caracter imperativ. Proba cu martori devine admisibila in cazurile expres
prevazute de lege, analizate ca exceptii de la regulile prevazute de art. 1191 Cod civil:
inceputul de dovada scrisa, imposibilitatea preconstruirii probei scrise, imposibilitatea
conservarii probei scrise. Martori pot fi numai persoanele fizice care au cunostinta despre
faptele ce formeaza obiectul judecatii, fara conditie de varsta, dar, la aprecierea depozitiei
78
minorului de sub 14 ani ca si la persoanele vremelnic lipsite de discernamant, instanta va tine
seama de situatia speciala a martorului. Exceptie de la aceasta regula fac: rudele si afinii pana
la gradul trei inclusiv; sotul sau fostul sot; interzisii judecatoresti; cei condamnati pentru
marturie mincinoasa. Dupa incuviintarea probei, instanta dispune citarea martorilor, ei
urmand a fi ascultati in instanta sau la locuinta lor, atunci cand sunt impiedicati sa vina in
instanta. Fiecare martor va fi ascultat deosebit, cei neascultati neputand fi de fata. Ascultarea
martorilor va fi realizata de catre instanta cu respectarea stricta a prevederilor codului de
procedura, care reglementeaza aceasta materie. In aprecierea probei cu martori exista anumite
practici judecatoresti avand de rezolvat succesiv doua probleme: daca martorul este sincer, iar
apoi,presupunand ca martorul este de buna credinta, daca declaratia lui corespunde realitatii.
Marturisirea prezinta urmatoarele caractere: este un act unilateral de vointa, constituie un
mijloc de proba, este un act personal, este un act expres. Marturisirea extrajudiciara poate fi
scrisa sau verbala si este facuta in afara judecatii procesului in care se foloseste aceasta proba.
Marturisirea judiciara se obtine in cursul judecatii inaintea judecatorului, prin intermediul
interogatoriului, dar ea poate fi si spontana, inscriindu-se in incheierea de sedinta. Dupa
modul de exprimare, marturisirea poate fi: marturisire expresa, sau marturisire tacita. Dupa
structura: marturisirea simpla sau fara rezerve; marturisirea calificata; marturisirea complexa,
prin care, se recunoaste de catre parat a faptului pretins de reclamant, dar si a un alt fapt,
ulterior, care anihileaza pe primul. In principiu, marturisirea este admisibila in toate materiile.
Insa art. 612 alin. final, C.pr. civ., interzice folosirea interogatoriului pentru dovedirea
motivelor de divort, iar art. 31 alin. 2 C. pr. Civ. nu permite utilizarea interogatoriului ca
mijloc de dovada a motivelor de recuzare. De asemenea, marturisirea nu este admisibila nici
atunci cand: prin admiterea ei s-ar eluda dispozitii imperative ale legii, ori s-ar putera ajunge
la pierderea unui drept la care nu se poate renunta, sau care nu poate face obiectul unei
tranzactii, si nici cand legea cere ca unele fapte judiciare sa fie dovedite prin anumite mijloace
de proba, prevazute in mod expres. Marturisirea nu poate fi luata decat in intregime impotriva
celui care a marturisit….”, consacrandu-se astfel regula indivizibilitatii marturisirii
judiciare.Potrivit art. 218 Cod civil, interogatorul se va incuviinta numai cand este vorba de
chestiuni de fapt si cu respectarea urmatoarelor cerinte: faptele sa fie personale ale partii
chemate in instanta, faptele sa fie in legatura cu pricina, putand duce la rezolvarea ei (deci
faptele pertinente si concludente). Din punct de vedere al efectelor, se pot distinge trei situatii:
cand partea chemata la interogator tagaduieste faptele aratate de partea adversa, aceasta din
urma trebuie sa-si dovedeasca sustinerile cu alte mijloace de proba, atitudinea de
nerecunoastere neavand nici un efect probatoriu; cand partea chemata la interogator refuza
79
nejustificat sa se prezinte in fata instantei sau, desi se prezinta, refuza fara motive temeinice sa
raspunda la interogatoriu, instanta poate socoti aceste imprejurari ca o marturisire deplina sau
doar ca un inceput de dovada in folosul partii potrivnice; cand partea chemata la interogatoriu
se prezinta si recunoaste sustinerile adversarului, ne aflam in prezenta unei marturisiri simple,
calificata sau complexa.
60) Proba prin înscrisuri. Definiţie, clasificare, aspecte generale.
Prin inscris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic, facuta prin scrieri de
mana sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hartie sau orice material (panza, lemn,
metal, etc.). Inscrisurile reprezinta unul din cele mai importante mijloace de proba, usor de
pastrat, usor de administrat in fata instantei si greu alterabil prin trecerea timpului, iar uneori
constituie chiar conditia de valabilitate a actului juridic ce urmeaza a fi probat.Ca mijloc de
probatiune judiciara, inscrisurile se clasifica in: inscrisuri preconstituite, intocmite cu intentia
de a fi folosite ca mijloc de proba in cazul ivirii unui eventual litigiu si, inscrisuri
nepreconstituite, acele inscrisuri care nu s-au intocmit in scopul de a fi folosite ca mijloc de
proba intr-un litigiu, dar care in mod accidental si in lipsa de alte mijloace de proba, sunt
totusi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios. Inscrisurile sub semnatura privata
sunt inscrisuri intocmite de parti, fara interventia unui organ de stat si semnate de partile sau
partea care le emana. In principiu, singura conditie care se cere pentru valabilitatea inscrisului
sub semnatura privata este semnatura partilor, care trebuie executata de mana partilor
(manuscrisa), chiar daca inscrisul poate fi scris de mana (de una din parti, de ambele parti sau
de un tert), dactilografiat, litografiat sau imprimat. In unele cazuri, legea cere si unele conditii
speciale: testamentul olograf trebuie scris in intregime, datat si semnat de mana testatorului,
formalitatea multiplului exemplar, ceruta in cazul inscrisurilor care constata conventii
sinalagmatice pentru ca, fiecare din partile conventiei sa o poata dovedi in caz de eventual
litigiu, mentiunea bun si aprobat; ceruta in cazul inscrisului sub semnatura privata care
constata conventii din care se nasc obligatii ale uneia din parti fata de alta. In afara de
inscrisurile autentice si inscrisurile sub semnatura privata, Codul civil se refera si la: registrele
comerciantilor, registrele, caietele sau hartiile casnice, mentiunea creditorului pe titlul de
creanta, facturi acceptate, corespondenta, telegrame si registrele partilor. Partile vor anexa la
cererea de chemare in judecata si la intampinare copii certificate de pe inscrisurile folosite ca
mijloace de proba, sau daca nu au procedat astfel, le vor depune la prima zi de infatisare.
61) Proba prin prezumţii.
80
Prezumtiile sunt consecintele pe care magistratul sau legea le trag dintr-un fapt cunoscut la un
fapt necunoscut (art. 1199 C. civ.). Prezumtiile sunt probe indirecte, reprezentand concluziile
trase de lege sau judecata, de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea
raportului juridic dintre parti, este necesar sa se apeleze la inductia sau deductia realitatilor
imprejurarilor cazului, pe calea rationamentelor de la cunoscut la necunoscut.In esenta,
prezumtia este o presupunere facuta de legiuitor sau de catre judecator, in cursul judecarii
procesului civil.Din art. 1199 Cod civil rezulta ca prezumtiile pot fi: legale – “determinate
special prin lege”- si simple – “care nu sunt stabilite de lege”, ci “lasate la luminile si
intelepciunea magistratului”. Art. 1202 al. 1 Cod civil precizeaza ca nici o dovada nu este
primita impotriva prezumtiilor legale, cand legea, in temeiul unei astfel de prezumtii, anuleaza
un act oarecare, ori nu da drept a se reclama in judecata, cu exceptia cazurilor in care legea
permite dovada contrara si afara de ceea ce se va zice in privinta marturisirii ce ar face o parte
in judecata. De aici rezulta ca prezumtiile legale sunt de doua feluri: absolute, iuris et de iure,
impotriva carora nu este permisa dovada contrara, si relative, iuris tantum, impotriva carora se
poate face dovada contrara; majoritatea prezumtiilor legale este formata din prezumtii
relative. Legea determina expres, limitativ prezumtiile legale. In art. 1200 Cod civil sunt date
ca exemplu patru cazuri: declararea ca nule a unor acte pe motiv ca sunt facute in frauda legii,
dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor, atunci cand acestea rezulta
din anumite imprejurari determinate, liberatiunea rezultata din anumite imprejurari de fapt,
puterea de luuru judecat, care prezuma ca hotararea judecatoreasca ramasa irevocabila
corespunde adevarului. Exista si o categorie intermediara sau mixta de prezumtii legale,
prezentata uneori ca o subdiviziune a prezumtiilor legale relative, care pot fi combatute, dar
numai de anumite persoane sau numai prin anumite mijloace de proba. Concluziile logice pe
care judecatorul le poate trage de la un fapt cunoscut la unul necunoscut si care nu sunt
determinate prin lege se numesc prezumtii simple. Prezumtiile simple se pot baza pe anumite
mijloace de proba directe sau pe anumite imprejurari ce permit judecatorului sa traga
concluzia existentei sau inexistentei faptului care trebuie probat. Prezumtiile simple pot fi:
deductive – cand se desprinde o concluzie practica dintr-una generala – si inductive – daca se
desprinde o concluzie generala din mai multe concluzii practice. Prezumtiile simple se pot
baza pe anumite mijloace de proba directe sau pe anumite imprejurari ce permit judecatorului
sa traga concluzia existentei sau inexistentei faptului care trebuie probat. Pentru
admisibilitatea prezumtiilor simple se cer doua conditii: prezumtia sa aiba o greutate si
“puterea de a naste probabilitatea”, si sa fie admisibila proba cu martori, “afara numai daca un
act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta”.
81
62) Procedura asigurării dovezilor.
Oricine are interes sa constate de urgenta marturia unei persoane, parerea unui expert, starea
unor lucruri, mobile sau imobile, sau sa dobandeasca recunoasterea unui inscris, a unui fapt
ori a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi daca este primejdie ca ele sa
dispara sau sa fie greu de administrat in viitor. Cererea poate fi facuta chiar daca nu este
primejdie in intarziere, in cazul cand paratul isi da invoirea.Cererea se va indrepta, inainte de
judecata, la judecatoria in circumscriptia careia se afla martorul sau obiectul cercetarii, iar in
timpul judecatii, la instanta care judeca pricina. Partea va arata in cerere dovezile a caror
administrare o pretinde, faptele ce voieste sa dovedeasca, precum si primejdia intarzierii sau
invoirea paratului. Paratul nu este obligat sa depuna intampinare. Instanta va hotari prin
incheiere data in camera de consiliu. In caz de primejdie in intarziere, instanta va putea
incuviinta cererea si fara citarea partilor. Administrarea dovezii va putea fi facuta de indata
sau la termenul ce se va fixa. Incheierea instantei este executorie si poate fi atacata cu recurs
in termen de 5 zile de la pronuntare, daca s-a dat cu citarea partilor, si de la comunicare, daca
s-a dat fara citarea lor.Incheierea data in timpul judecarii unei pricini nu poate fi atacata decat
o data cu fondul. Orice persoana care are interes sa constate de urgenta o anumita stare de fapt
care ar putea sa inceteze ori sa se schimbe pana la administrarea dovezilor va putea cere
instantei in circumscriptia careia urmeaza sa se faca constatarea sa delege un executor
judecatoresc din aceeasi circumscriptie sa constate la fata locului aceasta stare de fapt.
Presedintele poate incuviinta facerea constatarii fara instiintarea aceluia impotriva caruia se
cere. Procesul-verbal de constatare va fi comunicat in copie celui impotriva caruia s-a facut
constatarea, daca nu a fost de fata. El va face dovada pana la dovada contrarie. In caz de
primejdie in intarziere, administrarea dovezii si constatarea prin executori judecatoresti se vor
putea face si in zilele de sarbatoare si chiar in afara orelor legale, cu incuviintarea anume a
magistratului. Dovezile administrate in conditiile mai sus prevazute pot sa fie folosite si de
partea care nu a cerut administrarea lor. Cheltuielile facute cu administrarea dovezilor vor fi
tinute in seama de instanta care judeca pricina in fond.
82
63) Procedura de judecată a apelului.
Atributele apelului sunt urmatoarele: a) Cale de atac ordinara -; Poate fi exercitat pentru orice
motive de drept sau de fapt. b) Cale de atac comuna -; Se afla la dispozitia oricareia dintre
partile din proces. c) Cale de atac de reformare -; Solutionarea lui apartine instantei ierarhic
superioare aceleia care a pronuntat hotararea atacata. d) Cale de atac devolutiva -; In cadrul
solutionarii apelului, instanta de control judiciar poate sa reabordeze fondul litigiului sub toate
aspectele acestuia. Totusi, caracterul devolutiv al apelului e marginit de doua reguli: Atat cat
s-a judecat in fond se judeca si in apel si atat devolueaza judecata in apel, cat s-a cerut de
catre partea apelanta. Pe temeiul principiului disponibilitatii, partea poate sa atace doar
anumite chestiuni pe care o intereseaza. e) Atat termenul de apel, cat si judecata in apel sunt
suspensive de executarea hotararii atacate, exceptand situatia cand hotararea a fost data de
instanta de fond cu executie vremelnica, provizorie, fie in temeiul legii, fie la cererea partii.S-
au consacrat doua noi forme de apel: aderarea la apel si declararea apelului. Orice cerere
ulterioara alteia principale este incidentala. Asadar, avem trei forme de apel: un apel principal
si doua forme de apel incidentale. Intre apelul principal si cel incidental pot fi stabilite
urmatoarele deosebiri: a) Apelul principal poate fi exercitat de oricare parte din proces, in
timp ce apelul incidental poate fi exercitat numai de catre intimat (adica de acea parte din
proces care a dobandit calitatea de intimat in urma exercitarii apelului principal). b) Apelul
principal poate fi exercitat impotriva oricareia dintre partile la judecata in fond. Aderarea la
apel se exercita impotriva apelantului principal. Decla-rarea apelului poate fi exercitata si
impotriva altui intimat sau a altei persoane care a participat la judecata in fond. c) Apelul
principal se exercita independent de existenta unui alt apel, in timp ce apelul incidental se
exercita numai daca exista deja un apel principal. d) Daca legea nu prevede altfel in mod
expres, apelul principal se exercita in termen de 15 zile de la comunicarea hotararii date, in
timp ce apelul incidental, spune legea, poate fi exercitat chiar si dupa implinirea termenului de
apel (pana la prima zi de infatisare). e) Apelul principal nu poate fi exercitat daca respectiva
parte a achiesat la hotararea pronuntata in fond, in timp ce apelul incidental poate fi exercitat
chiar daca partea a achiesat la hotararea pronuntata in fond, putandu-se considera ca
achiesarea ei expresa sau tacita s-a facut sub conditia neexercitarii apelului nici de catre
cealalta parte. f) Potrivit art. 288, c.pr.civ., apelul principal, sub sanctiunea nulitatii acestuia,
trebuie depus la instanta a carei hotarare se ataca. In schimb, apelul incidental se depune
direct la instanta de apel (de control judiciar). Obiectul apelului il constituie hotararea
pronuntata in fond de judecatorii si tribunale, daca legea nu prevede direct calea de atac a
83
recursului. O data cu exercitarea apelului impotriva hotararii pronuntate in fond se consi-dera
atacate si toate incheierile date in acea judecata, exceptand situatiile cand unele incheieri pot
fi atacate separat de fond, inaintea acestuia. Nu fac obiectul apelului: hotararile date in
materie de pensie alimentara si intretinere; hotararile date in materie civila, privind pretentii
de pana la 200 mil. lei; hotararile date in actiuni posesorii; hotararile date in actiuni privind
inregistrari in registrele de stare civila; hotarararile date pentru rezolvarea conflictului de
competenta in materie de perimare;In toate aceste situatii avem calea de atac a recursului.
Subiectele apelului: partile; Ministerul Public; alte autoritati (Ex: autoritatea tutelara), in
conditiile unor legi speciale. Este, de regula, de 15 zile de la momentul comunicarii hotararii.
Efectele apelului: Dezinvestirea (Desesizarea) instantei care a pronuntat hotararea atacata si
investirea instantei de apel. Aceasta operatiune este necesara intrucat instanta de apel nu se
poate investi din oficiu, spre deosebire de instanta de fond. Atat termenul de apel, cat si apelul
propriu-zis suspenda executarea hota-rarii atacate, exceptand hotararea judecatoreasca cu
executie vremelnica (Ex: hota-rarea pentru despagubire in caz de accident de munca, pentru
plata salariilor sau a alocatiilor), deoarece apelul are caracter devolutiv, astfel incat
reabordandu-se fondul, ar fi posibil sa se dea o cu totul alta solutie. Efectul devolutiv se refera
la posibilitatea instantei de apel de a reaborda fondul litigiului.
In apel, daca apelul este admis, instanta va putea proceda la rejudecarea fon-dului litigiului.
Aceasta insa sub guvernamantul a doua limite (restrictii) exprimate prin adagiile tantum
devolutum cuantum indicati (Atat devolueaza in apel, cat s-a judecat deja in prima instanta) si
tantum devolutum cuantum apelatum. Intampinarea in apel este obligatorie si trebuie depusa
cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata. Solutiile la care se poate opri instanta de
apel sunt:respingerea apelului ca nefondat. In aceasta situatie, hotararea primei ins-tante
devine definitiva si este susceptibila de atac cu recurs; evocarea fondului de catre instanta de
apel. Aceasta s-ar putea opri atunci cand prima instanta a respins sau a anulat cererea de
chemare in judecata si instanta de apel considera apelul intemeiat. Nu mai opereaza adagiul
tantum devolutum cuantum apelatum, dar ramane operabil adagiul tantum devolutum
cuantum indicati, judecata in apel neputand fi o noua judecata decat cea care s-a dorit a se
realiza la nivelul primei instante; admiterea apelului, dar cu trimiterea cauzei spre rejudecare
la prima instanta, atunci cand aceasta nu a abordat fondul pentru ca nu s-a considerat compe-
tenta, iar instanta de apel nu se considera nici ea competenta; admiterea apelului si retinerea
cauzei pentru judecare (reprezinta regula), daca instanta de apel este competenta sa rezolve
litigiul.In apel nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in
judecata si nici nu se potalte cereri noi. Exceptiile de procedura si alte asemenea mijloace de
84
aparare nu sunt considerate cereri noi. Se vor putea cere insa dobanzi, rate, venituri ajunse la
termen si orice alte despagubiri ivite dupa darea hotararii primei instante. De asemenea,va
putea solicita compensatia legala.Instanta de apel va putea incuviinta refacerea sau
completarea probelor administrate laprima instanta, precum si administrarea altor probe, daca
le considera necesare pentru solutionarea cauzei. Instanta de apel poate pastra ori schimba in
tot sau in parte hotararea atacata. In cazul in care se constata ca, in mod gresit, prima instanta
a rezolvat procesul fara a intra in cercetarea fondului ori judecata s-a facut in lipsa partii care
nu a fost legal citata, instanta de apel va desfiinta hotararea atacata si va trimite cauza spre
rejudecare primei instante. Daca hotararea a fost desfiintata pentru lipsa de competenta, cauza
se trimite spre judecare instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala
competent.
64) Procedura de judecată a cererii de partaj judiciar – faze (etape)
Acte necesare pentru introducerea actiunii de partaj: cerere de chemare in judecata; acte
doveditoare privind proprietatea bunurilor;dovada achitare taxa de timbru judiciar + timbru
judiciar Cererea de chemare in judecata trebuie sa contina: nume, domiciliu sau resedinta
partilor numele, calitatea, sediul profesional in cazul reprezentarii prin avocat obiectul
cererii motivele de fapt si de drept pe care se intemeiaza cererea aratarea dovezilor pe care se
sprijina fiecare capat de cerere. Instanta competenta sa judece procesul de partaj al bunurilor
comune, in cazul in care bunurile sotilor se impart o data cu solutionarea actiunii de divort,
cererea de partaj avand caracter accesoriu acesteia, este judecatoria in circumscriptia careia se
afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. In cazul impartirii bunurilor comune ale sotilor
cerute pe cale principala, in timpul casatoriei sau dupa desfacerea casatoriei, competenta se
stabileste potrivit regulilor comune: cand bunurile a caror impartire se cere sunt toate mobile,
este competenta instanta de la domiciliul paratului (art. 5 C. proc. civ.) atunci cand exista si
bunuri imobile in masa partajabila, este competenta instanta in a carei raza se afla imobilul
(art. 13 C. proc. civ.) cand fiecare din parti sesizeaza o alta instanta, ambele fiind competente
si daca exista identitate de parti, de obiect si de cauza, instanta cea din urma investita trimite
cauza instantei mai intai sesizate (daca sunt de acelasi grad) sau instantei de grad mai inalt
(daca sunt de grade diferite) (art. 163 C. proc. civ.) Conform dispozitiilor art. 6732 C. pr. civ.,
cererea de partaj trebuie sa arate persoanele intre care urmeaza a avea loc imparteala, titlul de
mostenire al fiecareia dintre acestea, bunurile supuse impartelii, evaluarea acestora dupa
aprecierea reclamantului, locul unde se afla si persoanele care le detin sau le administreaza.
85
Daca exista trei sau mai multi coindivizari, partajul poate fi realizat si partial, doar fata de
unul sau unii dintre coindivizari, restul, la cererea lor, ramanand in indiviziune. Partajul
partial este insa inadmisibil atunci cand toti coindivizarii solicita iesirea din indiviziune. Toate
pretentiile reciproce dintre succesori care au legatura cu mostenirea vor fi rezolvate in cadrul
procesului de partaj . Este vorba, de pida, de plata echivalentului lipsei de folosinta a unui bun
succesoral de catre un singur coindivizar in afara unui partaj de folosinta, de indemnizarea
coindivizarilor care au facut cheltuieli necesare si utile cu unul sau altul din bunurile
succesorale, de aducrea la partaj a fructelor produse de bunurile succesorale de la data
deschiderii mostenirii si pana la pataj etc. Cand masa succesorala supusa partajului este
compusa din doua sau mai multe mosteniri succesive (de pilda, copiii impart mostenirile
ramase dupa tatal si mama lor care au decedat unul dupa altul la un anumit interval de timp),
se va proceda la partaj in ordinea deschiderii acestora .Cand obiectul partajului il formeaza o
mostenire care nu ridica probleme deosebite de evaluare a bunurilor succesorale si de atribuire
a acestora, instanta de judecata va proceda direct prin hotararea pe care o pronunta, mai intai,
la stabilirea bunurilor supuse impartelii, a persoanelor cu vocatie la acestea, a cotelor-parti ce
se cuvin fiecarui mostenitor, a creantelor pe care mostenitorii le au unii fata de altii, precum si
a pasivului mostenirii, dupa care se va proceda la atribuirea in natura a loturilor si la stabilirea
eventualelor sulte pentru echilibrarea valorica a acestora intre fostii coindivizari. Daca
mostenirea nu poate fi impartita direct de instanta intrucat sunt necesare masuratori sau
evaluari ale bunurilor care compun masa de impartit, instanta de judecata va proceda mai intai
la stabilirea printr-o incheiere de admitere in principiu a cererii de partaj a bunurilor supuse
impartelii, a persoanelor care au vocatie la mostenire, a cotelor-parti ce revin acestora din
mostenire, a creantelor pe care coindivizarii le au unii fata de altii, precum si a pasivului
succesiunii, dupa care, prin aceeasi incheiere, se va desemna un expert pentru evaluarea
bunurilor si propuneri de formare a loturilor ce urmeaza a fi atribuite coindivizarilor Aceasta
incheiere este interlocutorie, fiind obligatorie pentru judecatorii fondului. Incheierea de
admitere in principiu poate fi completata printr-o noua incheiere daca dupa .pronuntarea celei
dintai, dar inainte de pronuntarea hotararii de imparteala se constata ca exista si alti
coindivizari sau alte bunuri supuse impartelii despre care nu s-a discutat. De asemenea,
conform aceluiasi text de lege, cu acordul tuturor coindivizarilor, instanta de judecata poate
scoate un bun care a fost cuprins din eroare in masa de impartit. Egalitatea in drepturi a
coindivizarilor si echitatea partajului impun stabilirea valorii de circulatie a bunurilor indivize
la data impartelii, dar avandu-se in vedere starea acestora din momentul deschiderii mostenirii
; diminuarea sau sporul de valoare trebuie sa fie suportata, respectiv sa profite, tuturor
86
coindivizarilor in proportia cotei-parti ce revine fiecaruia din mostenire . Principiul atribuirii
bunurilor succesorale in natura. Loturile formate de expert -pe cat este posibil corespunzand
valorii cotei-parti ce revine fiecarui coindivizar din mostenire -; vor fi atribuite in principiu in
natura de instanta, respectandu-se in masura posibilului dispozitiile art. 741 alin. 1 C. civ.
conform carora „la formarea loturilor si compunerea partilor, trebuie sa se dea in fiecare parte,
pe cat se poate, aceeasi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi
natura si valoare”. De aceea, fara consimtamantul coindivizarilor, este nelegala atribuirea
tuturor bunurilor succesorale unuia (unora) dintre coindivizari iar celorlati numai a
cotravalorii in bani, atata timp cat atribuirea in natura este posibila . Cu toate acestea, pentru
evitarea diminuarii valorii economice a bunurilor succesorale (mai ales a imobilelor), se va
evita „imbucatatirea peste masura” a mostenirilor si „diviziunea exploatatiilor” (art. 741 alin.
2 C. civ.) , ceea ce inseamna ca, in cele din urma, componenta lorturilor este o chestiune de
apreciere de fapt, iar nu de drept. Pentru formarea si atribuirea loturilor instanta de judecata va
tine seama, daca este cazul, de acordul partilor, iar in lipsa acestuia de criterii cum ar fi:
marimea cotei-parti ce revine fiecaruia din masa bunurilor de impartit; natura bunurilor;
domiciliul si ocupatia partilor; faptul ca unii dintre coindivizari au adus imbunatatiri bunurilor
succesorale cu acordul celorlalti etc. (art. 6739 C. pr. civ.) . Nici unul din aceste criterii nu
poate fi absolutizat in dauna celorlalte, impunandu-se corelarea lor . Eventuala diferenta
valorica intre loturi (unii coindivizari primind loturi care depasesc valoarea cotei-parti ce le
revine din mostenire) va fi compensata prin plata unor sume de bani (sulte) in favoarea
coindivizarilor ale caror loturi au valoare mai mica decat cota lor parte (art. 742 C. civ. si art.
6735 alin. 2 C. pr. civ.). Obligatia de plata a sultei stabilite in sarcina mai multor coindivizari
este divizibila, iar nu solidara, fiecare fiind tinut la plata doar pentru partea sa, iar nu pentru
intreg . Neplata sultei la termen nu poate atrage rezolutiunea partajului (acesta nu este o
vanzare), ceilalti coindivizari neavand alta solutie decat aceeea de a urmari silit bunurile
debitorului . Atribuirea provizorie sau definitiva a bunurilor succesorale unui singur
coindivizar. In conformitate cu dispozitiile art. 67310 alin. 1 C. pr. civ., daca imparteala in
natura a unui bun (sau chiar a intregii succesiuni) nu este posibila sau daca aceasta ar cauza o
diminuare sau o modificare pagubitoare a valorii sale economice, la cererea unuia sau mai
multora dintre coindivizari, instanta de judecata va proceda, printr-o incheiere, la atribuirea
provizorie a intregului bun celui care a solicitat acest lucru sau, daca mai multi coindivizari au
solicitat aceasta, celui desemnat de instanta conform criteriilor de atribuire mentionate mai sus
(supra nr. 717), stabilindu-se termenul in care trebuie varsate sultele cuvenite celorlalti
coindivizari.Daca cel in favoarea caruia s-a facut atribuirea provizorie achita la termenul
87
stabilit sumele cuvenite celorlalti coindivzari, instanta ii va atribui definitiv bunul prin
hotarare pronuntata asupra fondului cauzei (art. 67310 alin. 2 C. pr. civ.). Daca plata nu este
facuta la termen, bunul poate fi atribuit altui coindivizar in aceleasi conditii (art. 67310 alin. 3
C. pr. civ.).Vanzarea bunurilor succesorale si impartirea pretului intre condivizari. Cand nici
partajul in natura, nici partajul prin atribuire nu sunt posibile sau cand toti coindivizarii
solicita acest lucru, se va proceda la vanzarea bunurilor succesorale fie prin buna invoiala, fie
prin intermediul executorului judecatoresc, prin licitatie (art. 67311 si 673 12 C. pr. civ.) , in
vederea lichidarii acestora, adica a transformarii lor in bani, care sa fie impartiti apoi prin
hotarare judecatoreasca intre coindivizari conform cotelor ce le revin fiecaruia din mostenire
(art. 67314 alin. 1 si 2 C. pr. civ.). Aceasta modalitate de partaj este una extrema, neputamd fi
impusa de instanta daca partile cer impartirea in natura sau prin atribuire.
65) Procedura de judecată a cererii de revizuire.
Cererea de revizuire se judeca potrivit dispozitiilor prevazute pentru cererea de chemare in
judecata. Intampinarea este obligatorie si se depune la dosar cu cel putin 5 zile inaintea
termenului de judecata. Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii si la faptele pe
care se intemeiaza. Daca instanta incuviinteaza cererea de revizuire, ea va schimba, in tot sau
in parte, hotararea atacata, iar in cazul hotararilor definitive potrivnice, ea va anula cea din
urma hotarare. Se va face aratare de hotararea data in revizuire, in josul originalului hotararii
revizuite. Hotararea asupra revizuirii este supusa cailor de atac prevazute de lege pentru
hotararea revizuita. Daca revizuirea s-a cerut pentru hotarari potrivnice calea de atac este
recursul, cu exceptia cazului in care instanta de revizuire este Inalta Curte de Casatie si
Justitie, a carei hotarare este irevocabila
66) Procedura de judecată a recursului. Soluţii în recurs.
Presedintele va da cuvantul partilor dupa citirea raportului. Procurorul vorbeste cel din urma,
afara de cazul cand este parte principala sau recurent. Daca nu se dovedeste, la prima zi de
infatisare, ca recursul a fost depus peste termen sau daca aceasta dovada nu reiese din dosar,
el se va socoti facut in termen. Hotararea casata nu are nici o putere. Actele de executare sau
de asigurare facute in puterea unei asemenea hotarari sunt desfiintate de drept, daca instanta
88
de recurs nu dispune altfel. Instanta poate admite recursul, il poate respinge sau anula ori
poate constata perimarea lui. In caz de admitere a recursului, hotararea atacata poate fi
modificata sau casata, in tot sau in parte. Daca sunt gasite intemeiate mai multe motive, dintre
care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanta de recurs va casa in intregime
hotararea atacata pentru a se asigura o judecata unitara. In caz de casare, curtile de apel si
tribunalele vor rejudeca pricina in fond, fie la termenul cand a avut loc admiterea recursului,
situatie in care se pronunta o singura decizie, fie la un alt termen stabilit in acest scop. Cu
toate acestea, in cazul in care instanta a carei hotarare este recurata a solutionat procesul fara a
intra in cercetarea fondului ori judecata s-a facut in lipsa partii care nu a fost regulat citata atat
la administrarea probelor, cat si la dezbaterea fondului, instanta de recurs, dupa casare, trimite
cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea casata sau altei instante de acelasi
grad.In caz de casare a hotararii atacate. Daca instanta de recurs constata ca ea insasi era
competenta sa solutioneze pricina in prima instanta sau in apel, va casa hotararea recurata si
va solutiona cauza potrivit competentei sale. Sunt supuse recursului: hotărârile judecătoreşti
date fără drept de apel; încheieri prin care s-a finalizat judecata unei cereri, cum ar
fi:încheierea asupra sechestrului asigurator, încheierea dată asupra popririi asigurătorii,
încheierea pronunţată în rezolvarea unei cereri de îndreptare sau de lămurire a hotărârii dacă
şi hotărârea în legătură cu care s-a făcut cererea este susceptibilă de recurs etc; hotărârile
pronunţate în apel, indiferent dacă au soluţionat cauza pe fond sau prin excepţie (exemplu: nu
aţi introdus în termen apelul, nu aţi timbrat corespunzător cererea de apel, etc.); încheierile
date pe parcursul judecării cauzei, de regulă, ca şi la apel, pot fi atacate cu recurs doar odată
cu fondul. Recursul declarat împotriva hotărârilor se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor
premergătoare; există încheieri care pot fi atacate separat cu recurs, cum ar fi:încheierea prin
care s-a suspendat judecata cauzei, încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol
a procesului etc; există şi încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, nici măcar odată cu
hotărârea de fond, cum ar fi: încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea ori s-a
admis recuzarea, încheierea cu privire la cererea de asistenţă judiciară sau prin care s-a revenit
asupra asistenţei încuviinţate etc; Pot declara recurs părţile din litigiu care au avut calitate de
reclamant sau pârât la judecata în fond şi, eventual, apelant şi intimat în apel. Procurorul –
indiferent dacă a participat sau nu la judecată în primă instanţă, poate să declare recurs
împotriva oricăror hotărâri, în condiţiile legii. Sunt şi cazuri în care persoane care nu au
participat la judecată în primă instanţă, nici personal nici prin reprezentare, pot declara recurs.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Există situaţii în care legea prevede un alt termen de recurs decât cel de 15 zile. Spre
89
deosebire de apel, legea prevede că dacă la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că recursul
a fost depus tardiv sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, instanţa va socoate recursul
declarat în termen. Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele
menţiuni: numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea
şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de
înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal
şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în
românia, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; indicarea hotărârii
care se atacă; motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau,
după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. semnătura. În lipsa
acestor elemente, cererea de recurs va fi anulată. Motivele de recurs trebuie să exprime
nemulţumirea cu privire la hotărârea atacată, adică trebuie să determinaţi greşelile pe care le
imputaţi instanţei, cu precizarea că, critica formulată trebuie să se încadreze în unul sau mai
multe dintre motivele de nelegalitate mai jos prezentate: 1. instanţa nu a fost alcătuită potrivit
dispoziţiilor legale; 2.hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la
dezbaterea în fond a pricinii; 3. hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;
4.instanţa a depăşit atribuţiie puterii judecătoreşti; 5. instanţa a încălcat formele de procedură
prevăzute sub sancţiunea nulităţii, prin hotărârea dată; 6. instanţa a acordat mai mult decât s-a
cerut, ori ceea ce nu s-a cerut; 7. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când
cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; 8. instanţa, interpretând greşit
actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic al
acestuia; 9. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greşită a legii. Dacă recursul este declarat împotriva unei hotărâri judecătoreşti
care nu este supusă apelului acesta nu este limitat la motivele de nelegalitate prevăzute de
lege, instanţa având obligaţia să examineze cauza sub toate aspectele. Motivarea cererii de
recurs se face prin cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru
depunerea motivelor de recurs se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a
făcut mai înainte. Sancţiunea care intervine este nulitatea recursului. Cererea de recurs se
depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii. Alăturat cererii de recurs
trebuie anexata dovada achitării taxei judiciare de timbru. Dacă legea prevede că cererea de
recurs se timbrează, atunci se aplică, în mod obligatoriu, şi timbru judiciar. Dacă nu vă
conformaţi dispoziţiilor legale privitoare la timbraj, sancţiunea care intervine este anularea
cererii de recurs.Se poate depune cererea de recurs personal sau prin poştă. Dacă depuneţi
cererea personal, la cerere, vi se poate elibera dovadă scrisă. Cererea de recurs formulată
90
învesteşte instanţa cu soluţionarea recursului. Spre deosebire de apel, cererea de recurs nu
suspendă, de drept, executarea hotărârii recurate, decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Însă, pentru a beneficia de acest efect al recursului, se poate cere suspendarea hotararii
recurate. Condiţia esenţială pentru a formula cerere de suspendare a executării hotărârii
recurate este aceea a exercitării recursului. Cererea de suspendare se poate formula prin
cererea de recurs sau separat pe cale principală,în condiţiile dreptului comun sau pe cale de
ordonanţă preşedinţială. Pentru soluţionarea cererii trebuie depusa cauţiunea, în cuantumul
fixat de instanţă, după ascultarea părţilor, care vor fi citate în acest sens. Încheierea prin care
s-a fixat cauţiunea nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care instanţa a dispus
suspendarea executării este supusă separat recursului, în termen de 15 zile de la data
comunicării. Pentru motive temeinice, instanţa poate reveni asupra suspendării executării
hotărârii, în condiţiile legii. Această cerere se judecă în camera de consiliu, cu ascultarea
părţilor. În cazul în care a fost admisă cererea intimatului şi instanţa a revenit asupra
suspendării dispuse, recurentul poate solicita instanţei restituirea cauţiunii, în condiţiile legii.
La fel ca la stabilirea cauţiunii şi la restituirea acesteia, instanţa trebuie să citeze părţile.
67) Procedura ofertei reale.
Cand debitorul va voi sa plateasca aceea ce e dator si creditorul nu va voi sa primeasca plata,
debitorul e in drept a face oferta reala si a consemna ce e dator. Procedura pe care o poate
folosi debitorul in cazul cand creditorul refuza sa primesca plata sumei ce i se cuvine. Oferta
reala se realizeaza prin executorul judecatoresc, care constata, dupa invitarea creditorului intr-
un anumit loc, intr-o anumita zi si la o anumita ora, fie prezentarea acestuia si efectuarea
platii, fie refuzul acestuia de a primi plata, fie neprezentarea lui. Pe baza procesului verbal
incheiat de executorul judecatoresc, debitorul poate consemna suma la C.E.C., la dispozitia
creditorului si se poate adresa judecatoriei cu o cerere distincta solicitand validarea platii.
Legea reglementeaza corespunzator procedura ofertei reale si cu privire la predarea unui
obiect , corp cert, datorat.
68) Propunerea şi încuviinţarea probelor în procesul civil.
Propunerea probelor se face de catre reclamant prin cererea de chemare in judecata, iar de
catre parat prin intampinare. Incuviintarea probelor. Asupra probelor impuse de parti instanta
se pronunta printr-o incheiere motivata, atat in caz de admitere cat si in caz de respingere a
acestora. De regulă, propunerea probelor se face în etapa scrisă a procesului civil, etapă care
91
are rolul de informare reciprocă a părţilor privind pretenţiile lor, probele folosite în susţinerea
pretenţiilor, precum şi rolul de informare a instanţei privind cauza ce urmează a fi soluţionată
şi dovezile pe baza cărora se va pronunţa.Conform dispoziţiilor legale, propunerea probelor se
face prin cererea de chemare în judecată, prin întâmpinare, prin cererea reconvenţională. De
asemenea, probele se propun prin cererea de intervenţie în cazurile în care se formulează o
astfel de cerere.Reclamantul trebuie să arate în cererea de chemare în judecată dovezile pe
care se sprijină fiecare capăt de cerere, pârâtul trebuie să arate în întâmpinare dovezile cu care
se apără împotriva fiecărui capăt din cerere. Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională,
el va arăta dovezile pe care îşi întemeiază pretenţiile. În cazul în care se va formula o cerere
de intervenţie, aceasta, având natura juridică a unei cereri introductive , trebuie să cuprindă
elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, adică intervenientul va
arăta şi probele pe care se sprijină. La prima zi de înfăţişare , instanţa poate acorda
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii, precum şi pentru a
propune noi dovezi, în care caz instanţa dispune amânarea cauzei şi comunicarea cererii de
întregire sau modificare pârâtului în vederea întocmirii întâmpinării, în care va arăta dovezile
cu care se apără faţă de noile pretenţii ale reclamantului. Pe de altă parte, când se formulează
cerere reconvenţională, reclamantul poate cere un termen pentru a depune întâmpinare la
aceasta şi a propune dovezile în apărare.
În cazul în care pârâtul, care nu este reprezentat sau asistat de avocat, nu a depus întâmpinare,
preşedintele completului îi va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile,
dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de
şedinţă. La cerere, instanţa poate acorda pârâtului un termen pentru pregătirea apărării şi
depunerea întâmpinării. În situaţiile expres prevăzute de lege în care întâmpinarea nu este
obligatorie, pârâtul poate propune probele la prima zi de înfăţişare. Până la modificarea
Codului de procedură civilă, întâmpinarea nefiind obligatorie , probele se puteau propune de
către pârât la prima zi de înfăţişare. Probele care nu au fost propuse nu mai pot fi invocate în
tot cursul instanţei respective. Sancţiunea care intervine în caz de nesocotire a acestor
dispoziţii este decăderea părţilor din dreptul de a propune probele cu care doresc să-şi
dovedească pretenţiile şi apărările. Însă, instanţa nu poate refuza administrarea unei dovezi,
propusă tardiv, dacă partea adversă nu a invocat sancţiunea decăderii. Există trei excepţii în
care nu va opera sancţiunea decăderii, deşi probele nu au fost propuse în condiţiile cerute de
lege. Astfel: când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea; când
administrarea dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; când dovada nu a fost cerută în
condiţiile legii, din pricina neştiinţei sau lipsei de pregătire a părţii, care nu a fost asistată sau
92
reprezentată de avocat . Prima excepţie se justifică pe deplin, căci proba, trebuind să se refere
la fapte pertinente şi concludente, nu poate fi cerută de la început cu privire la fapte şi
împrejurări a căror legătură cu litigiul părţilor n-a apărut decât în cursul dezbaterilor . Astfel
că, instanţa va aprecia împrejurările care îndreptăţesc partea de a cere noi probe, pe care nu le-
a putut solicita prin cerere sau întâmpinare ori la prima zi de înfăţişare, fără a se presupune
vreo vină în seama (sarcina) acesteia . În situaţia celei de-a doua excepţii, decăderea nu
trebuie să opereze decât în cazurile în care solicitarea dovezilor ar putea fi folosită ca un
mijloc de tergiversare a soluţionării procesului. Dacă proba se poate efectua chiar în şedinţa în
care este propusă sau dacă judecata se amână oricum, pentru alte motive, nu este indicat ca
proba să fie respinsă, deşi este concludentă, numai pentru motivul nepropunerii ei în termenul
prevăzut de lege. Ultima excepţie, este lăsată la aprecierea judecătorului şi reflectă grija
legiuitorului român de a ocroti partea care nu are cunoştinţe juridice şi care nu este asistată
sau reprezentată de avocat. Sancţiunea decăderii este prevăzută în mod expres şi în cazul
încuviinţării probei prin înscrisuri propuse în condiţiile de excepţie. Astfel, art.138 alin.3
C.proc.civ. prevede că dacă judecata se amână, partea este obligată, sub sancţiunea decăderii,
să depună, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată, copii certificate de pe
înscrisurile invocate. De asemenea, în cazul admiterii probei cu martori, lista cu numele şi
locuinţa acestora se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la
încuviinţare .La cele trei excepţii prezentate mai sus trebuie să adăugăm rolul activ al
judecătorului, adică dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a ordona din oficiu probele
neadministrate de părţi, pe care el le apreciază ca fiind necesare în rezolvarea litigiului, chiar
dacă părţile se împotrivesc, precum şi convenţia expresă a părţilor . De asemenea, principiul
aflării adevărului în cauză şi îndatorirea judecătorilor de a stărui prin toate mijloacele legale
pentru a preveni orice greşeală şi pentru a pronunţa o hotărâre temeinică şi legală, vor
determina instanţele să admită probele propuse tardiv de către părţi şi în alte cazuri decât cele
prevăzute de art.138 C.proc.civ., atunci când partea potrivnică celei care a propus proba nu
ridică excepţia decăderii la primul termen. Încuviinţarea probelorProbele propuse în condiţiile
arătate vor fi încuviinţate de către instanţă, după ce aceasta a cercetat dacă probele sunt
admisibile şi după ce le-a pus în discuţia contradictorie a părţilor. Instanţa va aprecia dacă
probele propuse pot fi utile cauzei. Partea trebuie să arate instanţei faptele pe care vrea să le
dovedească prin proba solicitată. Dacă este vorba de dovedirea faptului generator de drepturi
care face obiectul litigiului, proba apare ca folositoare de vreme ce se referă la însuşi acest
fapt. Dacă este vorba de un fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi, instanţa trebuie
să aprecieze dacă legătura dintre cele două fapte este suficient de strânsă încât să facă utilă
93
cunoaşterea faptului vecin şi conex în vederea soluţionării cauzei . Instanţa trebuie să
aprecieze cu multă atenţie utilitatea probelor cu ocazia încuviinţării, întrucât numai după
administrarea probelor legale şi concludente ea poate să pronunţe o hotărâre justă şi în
cunoştinţă de cauză . De la regula că probele se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte
că ele pot să aducă dezlegarea pricinii avem o excepţie, caz în care instanţa va încuviinţa
proba fără a mai analiza concludenţa acesteia dacă există pericolul ca proba „să se piardă prin
întârziere”. Cu privire la această excepţie, în doctrină se consideră că înţelesul dispoziţiei nu
poate fi acela de a se încuviinţa o probă inutilă, ci acela că pertinenţa probei nu este evidentă
în momentul în care a fost solicitată, dar sunt semne că administrarea ei ar putea fi utilă în
viitor, în cursul instanţei . Asupra încuviinţării sau respingerii probei instanţa se pronunţă
printr-o încheiere motivată. Este de principiu că admiterea sau respingerea probelor va fi
lăsată la aprecierea instanţei, care este însă obligată să motiveze măsura luată. În practică s-a
statuat că respingerea nemotivată a cererii pentru efectuarea unei expertize contabile face ca
hotărârea pronunţată în aceste condiţii să fie netemeinică şi nelegală, deoarece nu se poate
verifica raţiunea pentru care proba sau probele solicitate nu au fost admise. Incheierea prin
care se încuviinţează dovezile va arăta faptele ce vor trebui dovedite şi mijloacele de dovadă
încuviinţate pentru dovedirea lor. Încheierea de încuviinţare a probelor este o încheiere
preparatorie, care nu leagă instanţa, astfel că aceasta poate reveni asupra unei probe
încuviinţate care a devenit neconcludentă, dar are obligaţia să arate de ce administrarea probei
a devenit inutilă. Dacă proba a fost încuviinţată şi nu s-a revenit asupra ei, instanţa este
datoare să o administreze chiar în lipsa părţii care a propus-o. Când o parte s-a opus la o probă
solicitată de cealaltă parte, încheierea va cuprinde şi temeiurile pentru care proba a fost
încuviinţată sau respinsă, pentru că această încheiere, formând corp comun cu hotărârea ce se
va da pe fond, este supusă controlului judiciar o dată cu hotărârea ce se va pronunţa în cauză,
iar instanţa superioară trebuie să aibă posibilitatea de a aprecia temeinicia şi legalitatea
încheierii pronunţate. Când s-au încuviinţat dovezi a căror administrare implică unele
cheltuieli, partea care a propus proba este obligată să consemneze suma fixată de instanţă în
termen de 5 zile de la încuviinţarea probei şi să depună recipisa la grefa instanţei. Dacă proba
a fost dispusă din oficiu sau la cererea procurorului în procesul pornit de acesta, instanţa va
stabili, prin încheiere, cheltuielile de administrare a probei şi partea care trebuie să le
plătească, putându-le pune şi în sarcina ambelor părţi. Termenul de 5 zile poate fi prelungit
până la 15 zile, când s-au încuviinţat părţilor dovezi. Neîndeplinirea în termen a acestei
obligaţii atrage decăderea părţii vinovate din dreptul de a mai administra proba încuviinţată în
instanţa respectivă, afară de cazul în care întârzierea nu provoacă amânarea judecăţii. În
94
doctrină se consideră că sancţiunea poate fi înlăturată dacă cealaltă parte nu invocă excepţia
decăderii, întrucât normele care consacră termenele menţionate au caracter dispozitiv .
69) Prorogarea de competenţă
Prorogarea de competenţă constă în extinderea competenţei unui organ judiciar şi asupra unor
infracţiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenţă. Un organ judiciar nu va putea, prin
prorogare de competenţă, să preia în competenţa sa cauze care revin organelor superioare ci
numai celor inferioare sau egale în grad. Cazurile de prorogare de competenţă sunt prevăzute
de lege, nefiind posibilă prorogare convenţională. Prorogarea de competenta este reglementata
in interesul unei bune administrari a justitiei si poate fi: legala, cand este prevazuta expres in
lege, de exemplu, cererile accesorii si incidentale se rezolva de catre instanta care este
competenta sa judece cererea principala; judiciara, cand este stabilita pe cale judecatoresca, de
exemplu, in caz de stramutare; conventionala, cand rezulta din acordul partilor, de exemplu,
cand paratul accepta sa fie judecat de catre o alta instanta decat a domiciliului sau.
70) Recunoaşterea – mijloc de probă.
Recunoasterea de catre una dintre parti a anumitor acte sau fapte, pe care partea adversa isi
intemeiaza exceptiile, recunoasterea care este de natura sa produca efecte impotriva autorului
ei. Ca mijloc de proba, recunoasterea are ca obiect actele si faptele pe care partea adversa isi
intemeiaza pretentiile, nu drepturile pe care partea adversa le invoca. Recunoasterea dreptului
(drepturilor) nu este un simplu mijloc de proba, ci este un act procesual de dispozitie si are ca
efect incetarea procesului, deoarece acesta ramane fara obiect. Recunoasterea nu este o simpla
explicatie data, ci este, in cele din urma, si ea un act unilateral care poate sa produca efecte
impotriva autorului ei. Mai mult, in calitate de act unilateral, recunoasterea este un act de
dispozitie si ca urmare ea poate sa fie facuta doar in cazul in care este vorba de drepturile de
care partile pot sa dispuna, poate sa fie facuta numai personal de catre partile aflate in litigiu
ori de catre un reprezentant al lor, imputernicit cu procura speciala; poate sa fie facuta de catre
o persoana care are deplina capacitate de exercitiu si este irevocabila, putand fi retractata doar
daca cel care a facut-o va dovedi ca recunoasterea a fost rezultatul unei erori de fapt.
Dispozitiile Codului civil privitoare la marturisire ca mijloc de proba, fac distinctie intre
marturisirea judiciara si cea extrajudiciara. Marturisirea judiciara este cea care se face in fata
instantei de judecata, in cursul procesului in care ea este folosita si cu privire la obiectul acelui
95
proces. Orice recunoastere facuta in alte conditii, deci inclusiv in fata unei instante de
judecata, dar cu prilejul unui alt proces este o marturisire extrajudiciara. In masura in care a
fost consacrata intr-un inscris, aceasta marturisire va avea valoare probatorie specifica
inscrisurilor. In masura in care marturia extrajudiciara s-a facut verbal, , ea nu poate servi ca
dovada cand obiectul cererii nu poate fi dovedit prin martori, ceea ce inseamna ca marturia
extrajudiciara verbala va putea fi folosita, in principal, neconditionat in materie de fapte
juridice, iar in privinta actelor juridice va putea fi folosita doar in cazurile de exceptie, in care
poate fi folosita proba cu martori. Marturisirea este individuala, ceea ce inseamna ca instanta
trebuie sa si-o insuseasca asa cum autorul ei a facut-o, fara sa o poata fractiona pentru a retine
doar anumite parti. In practica marturisirea imbraca forma calificata, caracterizata prin aceea
ca la faptul pretins de partea adversa autorul adauga imprejurarile anterioare care schimba
calificarea acelor fapte, au forma complexa, caracterizata prin aceea ca autorul recunoasterii
adauga niste fapte anterioare, care fie inlatura pretentiile celeilalte parti, fie le diminueaza. In
cazul acestor doua forme ale recunoasterii posibilitatea divizarii marturisirii nu trebuie
exclusa. Recunoasterile privitoare la drepturile in judecata, renuntarile, cum si propunerile de
tranzactie nu se pot face decat in temeiul unei procuri speciale. Avocatul care a asistat pe o
parte la judecarea pricinii, chiar fara mandat, poate face orice acte pentru pastrarea drepturilor
supuse unui termen si care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate sa exercite de
asemenea orice cale de atac impotriva hotararii date; in acest caz insa, toate actele de
procedura se vor indeplini numai fata de partea. Daca paratul recunoaste o parte din pretentiile
reclamantului, instanta, la cererea acestuia, va da o hotarare partiala in masura recunoasterii
71) Recursul – noţiune, obiect, subiecte, motive, termenul de declarare.
Care sunt hotărârile judecătoreşti supuse recursului: hotărârile judecătoreşti date fără drept de
apel; încheieri prin care s-a finalizat judecata unei cereri, cum ar fi:încheierea asupra
sechestrului asigurator, încheierea dată asupra popririi asigurătorii, încheierea pronunţată în
rezolvarea unei cereri de îndreptare sau de lămurire a hotărârii dacă şi hotărârea în legătură cu
care s-a făcut cererea este susceptibilă de recurs etc; hotărârile pronunţate în apel, indiferent
dacă au soluţionat cauza pe fond sau prin excepţie (exemplu: nu aţi introdus în termen apelul,
nu aţi timbrat corespunzător cererea de apel, etc.); încheierile date pe parcursul judecării
cauzei, de regulă, ca şi la apel, pot fi atacate cu recurs doar odată cu fondul. Recursul declarat
împotriva hotărârilor se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor premergătoare; există
încheieri care pot fi atacate separat cu recurs, cum ar fi:încheierea prin care s-a suspendat
96
judecata cauzei, încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului etc;
există şi încheieri care nu pot fi atacate cu recurs, nici măcar odată cu hotărârea de fond, cum
ar fi: încheierea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea ori s-a admis recuzarea,
încheierea cu privire la cererea de asistenţă judiciară sau prin care s-a revenit asupra asistenţei
încuviinţate etc; Ca şi la apel, în principal, părţile din litigiu care au avut calitate de reclamant
sau pârât la judecata în fond şi, eventual, apelant şi intimat în apel. Nu numai reclamantul şi
pârâtul au dreptul să declare recurs, ci şi persoanele care ai intervenit din voia lor sau forţat în
proces (exemplu: intervenientul principal, chematul în garanţie, etc.). Avocatul care a asistat
la judecarea pricinii, chiar dacă nu a fost împuternicit în acest sens, poate să declare recurs
împotriva hotărârii. Însă, pentru susţinerea recursului, trebuie incheiata o nouă împuternicire
avocaţială cu acesta. Dacă recursul este declarat de un avocat care nu a asistat în primă
instanţă şi nici nu a fost angajat în acest sens, trebuie să confirmaţi în instanţă că vă însuşiţi
recursul (confirmarea poate fi făcută şi după împlinirea termenului de recurs). Procurorul –
indiferent dacă a participat sau nu la judecată în primă instanţă, poate să declare recurs
împotriva oricăror hotărâri, în condiţiile legii. Sunt şi cazuri în care persoane care nu au
participat la judecată în primă instanţă, nici personal nici prin reprezentare, pot declara recurs.
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Există situaţii în care legea prevede un alt termen de recurs decât cel de 15 zile. Termenul de
recurs poate fi prelungit cu 5 zile de către preşedintele instanţei, care primeşte cererea de
recurs, când constată că aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege. Această
prelungire a termenului de recurs se face de către preşedintele instanţei unde trebuie depusa
cererea de recurs şi numai dacă este depusa personal. Spre deosebire de apel, legea prevede
că dacă la prima zi de înfăţişare nu se dovedeşte că recursul a fost depus tardiv sau dacă
această dovadă nu reiese din dosar, instanţa va socoate recursul declarat în termen. Cererea de
recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele menţiuni; numele, domiciliul sau
reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz,
numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă
recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în românia, unde urmează să i se
facă toate comunicările privind procesul; indicarea hotărârii care se atac; motivele de
nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că
motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; semnătura. În lipsa acestor elemente,
cererea de recurs va fi anulată. Motivele de recurs trebuie să exprime nemulţumirea cu privire
la hotărârea atacată, adică trebuie determinate greşelile care sunt imputate instanţei, cu
97
precizarea că, critica formulată trebuie să se încadreze în unul sau mai multe dintre motivele
de nelegalitate mai jos prezentate:1. instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale;
2.hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a
pricinii; 3. hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe; 4.instanţa a depăşit
atribuţiie puterii judecătoreşti; 5. instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii, prin hotărârea dată; 6. instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea
ce nu s-a cerut; 7. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii; 8. instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus
judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoelnic al acestuia; 9. hotărârea
pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;
Deci cererea de recurs nu trebuie să facă referire doar la motivele de nelegalitate, ci trebuie
dezvoltate în parte, fiecare motiv de nelegalitate. Această argumentare a motivelor de recurs
poate fi depusă şi printr-un memoriu separat, însă trebuie precizat în cererea de recurs că
expunerea pe larg a motivelor de recurs le veţi depune printr-un memoriu separat. Dacă
recursul este declarat împotriva unei hotărâri judecătoreşti care nu este supusă apelului acesta
nu este limitat la motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanţa având obligaţia să
examineze cauza sub toate aspectele. Motivarea cererii de recurs se face prin cererea de
recurs sau înăuntrul termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor de recurs se
socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte. Sancţiunea
care intervine este nulitatea recursului. Exista posibilitatea, dacă nu e motivat recursul, să fie
invocate oral motive de ordine publică (exemplu: încălcarea normelor de competenţă
materială, adică hotărârea nu a fost pronunţată de înstanţa competentă material) iar instanţa
are obligaţia să le analizeze, chiar în lipsa motivării recursului (aceste motive de ordine
publică pot fi invocate şi de instanţă din oficiu). Cererea de recurs se depune la instanţa a
cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii. Dacă motivele de recurs sunt formulate
separat de cererea de recurs, acestea nu trebuie depuse neapărat la instanţa a cărei hotărâre se
atacă, ci pot fi depune direct la instanţa de recurs. Cererea de recurs se depune în atâtea
exemplare câţi intimaţi sunt. Dacă cererea de recurs este depusa personal şi nu sunt copiile
necesare, se va cere să fie depuse în termen de 24 de ore, în vederea comunicării şi se va
semna pe exemplarul care rămâne la instanţă că a luat la cunoştinţă despre această obligaţie.
Este în interesul părţii să se conformeze acestei cerinţe deoarece, în caz contrar, instanţa va fi
nevoită să acorde un alt termen de judecată pentru a comunica tuturor părţilor cererea depusă.
Alăturat cererii de recurs trebuie să anexata dovada achitării taxei judiciare de timbru. Dacă
legea prevede că cererea de recurs se timbrează, atunci se aplică, în mod obligatoriu, şi timbru
98
judiciar. Dacă nu se conforma dispoziţiilor legale privitoare la timbraj, sancţiunea care
intervine este anularea cererii de recurs. Se poate depune cererea de recurs personal sau prin
poştă. Cererea de recurs formulată învesteşte instanţa cu soluţionarea recursului. Spre
deosebire de apel, cererea de recurs nu suspendă, de drept, executarea hotărârii recurate,
decât în cazurile expres prevăzute de lege. Însă, pentru a beneficia de acest efect al recursului,
exista posibilitatea de a solicita instanţei de recurs să dispună suspendarea executării hotărârii
recurate. Condiţia esenţială pentru a formula cerere de suspendare a executării hotărârii
recurate este aceea a exercitării recursului. Cererea de suspendare se poate formula prin
cererea de recurs sau separat pe cale principală,în condiţiile dreptului comun sau pe cale de
ordonanţă preşedinţială. Pentru soluţionarea cererii trebuie depusa cauţiunea, în cuantumul
fixat de instanţă, după ascultarea părţilor, care vor fi citate în acest sens. Încheierea prin care
s-a fixat cauţiunea nu este supusă nici unei căi de atac. Încheierea prin care instanţa a dispus
suspendarea executării este supusă separat recursului, în termen de 15 zile de la data
comunicării. Pentru motive temeinice, instanţa poate reveni asupra suspendării executării
hotărârii, în condiţiile legii. Această cerere se judecă în camera de consiliu, cu ascultarea
părţilor. În cazul în care a fost admisă cererea intimatului şi instanţa a revenit asupra
suspendării dispuse, recurent, poate solicita instanţei restituirea cauţiunii, în condiţiile legii.
La fel ca la stabilirea cauţiunii şi la restituirea acesteia, instanţa trebuie să citeze părţile.
72) Reprezentarea părţilor în procesul civil.
Persoanele care nu au exercitiul drepturilor lor nu pot sta in judecata decat daca sunt
reprezentate, asistate ori autorizate in chipul aratat in legile sau statutele care randuiesc
capacitatea sau organizarea lor. Reprezentarea convenţională este reprezentarea în temeiul
căreia o persoană, parte într-un proces civil, dă unei alte persoane alese împuternicirea de a o
reprezenta în acel proces. Temeiul juridic al reprezentării convenţionale îl găsim înscris în art.
67 alin. 1 c.proc.civ. care prevede: „Părţile pot să exercite drepturile procesuale personal sau
prin mandatar”. Ca urmare, părţile au posibilitatea de a decide dacă vor sta personal în proces
sau printr-un mandatar. Reprezentarea convenţională judiciară în cazul persoanelor fizice ia
naştere prin acordul părţilor, în baza unui contract de mandat. Deoarece are caracterul unui
contract de mandat, reprezentarea convenţională a persoanelor fizice este reglementată în
principiu de dispoziţiile codului civil privitoare la contractul de mandat, faţă de care legea
procesuală civilă a stabilit reguli speciale cerute de specificul acestei reprezentări. Părţile pot
fi reprezentate şi printr-un mandatar. În principiu, orice persoană capabilă poate reprezenta în
99
instanţă pe o altă persoană care este parte într-un proces civil. Mandatul poate fi dat unei
persoane fizice care nu are calitatea de avocat sau unui avocat. Dacă mandatul este dat unui
neavocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului
juridic care, potrivit legii, reprezintă partea – este vorba despre persoane juridice. Această
cerinţă a legii are drept scop de a se realiza o mai bună apărare a intereselor părţilor prin
reprezentarea lor de către persoane cu pregătire specială, precum şi de a înlătura exercitarea
clandestină a profesiei de avocat de către terţe persoane. Prin urmare, se poate da mandat unei
persoane sa reprezinte interesele altei persoane intr-un litigiu civil.
73) Revizuirea – noţiune, caracteristici, obiect, subiecte.
Este reglementata de art. 322-328, C.pr.civ. Atributele acesteia sunt: este o cale de atac de
retractare, indreptandu-se impotriva instantei a carei hotarare se ataca; este o cale de atac
comuna, pentru ca sta la dispozitia partilor; este o cale de atac extraordinara, pentru ca poate
fi exercitata numai pentru unul dintre cele opt motive prevazute expres si limitativ prin lege.
In principiu, este nesuspensiva de executare, dar executarea poate fi suspen-data la cererea
partii si cu plata unei cautiuni. Poate fi exercitata impotriva unei hotarari irevocabile sau
definitive, daca prin aceasta hotarare s-a solutionat fondul sau s-a trasat un diferend juridic
intre parti. Legea prevede aici o singura exceptie, si anume ca nu pot face obiectul revizuirii
hotararile de divort sub aspectul desfacerii casatoriei, Vor putea face insa, obiectul revizuirii
hotararile pronuntate in legatura cu cererile accesorii sau hotararile prin care se rezolva
partajul bunurilor. Motivele revizuirii pot fi invocate separat, prin cereri succesive, atunci
cand competenta de rezolvare a acestora apartine unor instante diferite. Cele opt motive de
revizuire ar putea fi grupate in urmatoarele categorii:1. Unele motive sunt intrinseci hotararii
atacate. Dispozitivul hotararii cu-prinde elemente potrivnice, instanta s-a pronuntat plus si
ultra petita in una si aceeasi cauza sau s-au pronuntat doua hotarari potrivnice. 2. Alte motive
sunt extrinseci hotararii atacate. Astfel, putem intalni situatii in care obiectul pricinii nu se
mai afla in fiinta si, prin urmare, nu se poate executa silit hotararea. De asemenea, se poate ca
un judecator, un martor sau un expert sa fi fost condamnat pentru o infractiune in legatura cu
pricina sau ca partea sa fi fost impiedicata, dintr-un motiv de forta majora, sa se prezinte la
dezbateri si sa instiinteze despre aceasta instanta de judecata. 3. Unele motive sunt de ordin
procesual -; Lipsa de aparare a statului, a altor persoane de drept public sau utilitate publica, a
minorilor, a interzisilor judecatoresti ori a absentilor sau apararea lor cu viclenie. 4. Motive de
fond -; Faptul ca hotararea cuprinde dispozitii potrivnice. Termenul de revizuire este, dupa
100
caz: a) De regula, termenul este de o luna, care incepe sa curga de la data comunicarii sau
pronuntarii hotararii, de la ultima hotarare, in cazul pronuntarii a doua hotarari cu acelasi
obiect, de la data descoperirii unui inscris nou (in inteles restrictiv, nu o alta proba, cum ar fi
un martor), decisiv pentru solutionarea cauzei. b) Termenul este de 6 luni de la data dobandirii
capacitatii in cazul lipsei de aparare sau daca apararea incapabilului sau a absentului s-a facut
cu viclenie. c) Termenul este de 15 zile, cand partea a fost impiedicata sa se prezinte la
instanta si sa instiinteze despre aceasta instanta. Cele 15 zile curg de la incetarea cazului de
forta de majora. Procedura revizuirii se caracterizeaza prin: competenta rezolvarii cererii de
revizuire apartine, de regula, instantei careia a pronuntat hotararea atacata. Totusi, pentru
motivul de revizuire constand in existenta a doua hotarari judecatoresti contradictorii,
competenta apartine instantei ierarhic superioare acelora care au pronuntat hotararea; partea
trebuie sa faca o cerere de revizuire, aratand si motivele de revizuire; partea poate sa solicite
repunerea in termen de revizuire; intampinarea este obligatorie; in principiu, daca nu se face o
cerere, judecata unei cereri de revizuire, nu suspenda executarea hotararii judecatoresti
atacate. Cererea de revizuire va fi rezolvata de aceeasi instanta care a pronuntat hotararea
atacata si in aceeasi compunere a completului de judecata. Solutia instantei de revizuire in
raport de motivele de revizuire va fi, dupa caz: 1. Pentru situatii de minus petita se
completeaza hotararea. 2. Pentru situatii de plus sau ultra petita se modifica hotararea. 3. Daca
obiectul pricinii nu mai exista, va fi obligata partea la plata contrava-lorii acestuia. 4. Pentru
motiv de condamnare a judecatorului cu privire la o infractiune ce are legatura cu pricina, se
va pronunta o noua hotarare. 5. Se pronunta o noua hotarare in cazul descoperirii unui inscris,
in cazul im-piedicarii partii sa se prezinte la instanta sau in cazul lipsei de aparare sau de
aparare cu viclenie. 6. In cazul in care exista doua hotarari potrivnice, instanta ierarhic
superioara va anula cea de-a doua hotarare pronuntata. Hotararea instantei de revizuire va
putea fi atacata prin aceleasi cai de atac prin care poate fi atacata si hotararea care face
obiectul revizuirii. Revizuirea unei hotarari ramase definitiva in instanta de apel sau prin
neapelare, precum si a unei hotarari data de o instanta de recurs atunci cand evoca fondul, se
poate cere in urmatoarele cazuri: 1. daca dispozitivul hotararii cuprinde dispozitii potrivnice
ce nu se pot aduce la indeplinire; 2. daca s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut
sau nu s-a pronuntat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decat s-a cerut; 3. daca
obiectul pricinii nu se afla in fiinta;4. daca un judecator, martor sau expert, care a luat parte la
judecata, a fost condamnat definitiv pentru o infractiune privitoare la pricina sau daca
hotararea s-a dat in temeiul unui inscris declarat fals in cursul sau in urma judecatii ori daca
un magistrat a fost sanctionat disciplinar pentru exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava
101
neglijenta in acea cauza;5. daca, dupa darea hotararii, s-au descoperit inscrisuri doveditoare,
retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr-o imprejurare mai presus
de vointa partilor, ori daca s-a desfiintat sau s-a modificat hotararea unei instante pe care s-a
intemeiat hotararea a carei revizuire se cere; 6. daca statul ori alte persoane juridice de drept
public sau de utilitate publica, disparutii, incapabilii sau cei pusi sub curatela nu au fost
aparati deloc sau au fost aparati cu viclenie de cei insarcinati sa-i apere;7. daca exista hotarari
definitive potrivnice date de instante de acelasi grad sau de grade deosebite, in una si aceeasi
pricina, intre aceleasi persoane, avand aceeasi calitate.8.sa se infatiseze la judecata si sa
instiinteze instanta despre aceasta, dintr-o imprejurare mai presus de vointa sa. 9. daca Curtea
Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor
fundamentale datorata unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari
continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii
pronuntate.Cererea de revizuire se indreapta la instanta care a dat hotararea ramasa definitiva
si a carei revizuire se cere.
74) Sarcina probei în procesul civil.
Sarcina probei revine celui care face o propunere (afirmatie) inaintea judecatii, deoarece
trebuie sa o dovedeasca. Deci, in procesul civil, sarcina probei este impartita intre reclamant
(pentru a-si dovedi pretentiile) si parat (pentru a dovedi netemeinicia pretentiilor
reclamantului), la care se adauga si rolul activ al instantei (care poate ordona probe din oficiu,
chiar daca partile se impotrivesc). Într-un proces există trei personaje : reclamantul, care
intentează acţiunea, pârâtul contra căruia aceasta este introdusă şi judecătorul, care are
misiunea de a spune dacă cererea este fondată, întemeiată. Sarcina probei constă în a şti care
dintre aceste personaje trebuie să caute şi să aducă proba pretenţiilor. Cronologic, reclamantul
este primul care are sarcina probei, întrucât procesul civil este pornit de către acesta prin
introducerea cererii de chemare în judecată. Pârâtul nu are de făcut nici o dovadă, atâta timp
cât nu face nici o propunere instanţei de judecată, ci doar neagă dreptul pretins de reclamant.
Numai după ce reclamantul a făcut dovada faptelor pe care-şi întemeiază pretenţia, pârâtul
trebuie să iasă din pasivitate şi să se apere, criticând probele aduse de reclamant şi solicitând
respingerea acţiunii ca neîntemeiată sau nefondată. În această ultimă situaţie sarcina probei o
are pârâtul, deoarece el este cel care face o afirmaţie înaintea judecăţii. Sunt situaţii în care
pârâtul are mai întâi sarcina probei. Este cazul excepţiilor invocate de către pârât pentru a
paraliza pretenţiile reclamantului. De exemplu, prescripţia, puterea lucrului judecat,
102
litispendenţa. În aceste împrejurări, sarcina probei revine mai întâi pârâtului, deoarece el este
cel care face o propunere înaintea judecătorului, transformându-se astfel în reclamant în
raportul probatoriu. Când pârâtul introduce o cerere reconvenţională sau o cerere de chemare
în garanţie a unui terţ, el se transformă în reclamant atât în instanţă cât şi în raportul
probatoriu, aplicându-i-se în întregime regula comună privind sarcina probei. În această
situaţie, reclamantul din cererea de chemare în judecată va avea sarcina probei după ce pârâtul
şi-a dovedit afirmaţiile. Regula privind sarcina probei rezultă, atât din reglementările legale,
cât şi din logică şi echitate. Între reclamantul care doreşte să schimbe o situaţie ce există şi
pârâtul care beneficiază de aceasta, mai demn de protecţia legii, până la efectuarea
probaţiunii, este pârâtul care are în favoarea sa situaţia de fapt – ce corespunde în general
situaţiei de drept – decât reclamantul care formulează doar pretenţii . Cel care introduce o
cerere în justiţie solicită să se constate că actuala stare de fapt este neconcordantă cu cea de
drept şi, ca urmare, cere să modifice în favoarea sa situaţia respectivă. Însă această pretenţie
nu poate fi acceptată de instanţă decât dacă este dovedită, adică reclamantul trebuie să-l
convingă pe judecător că el are dreptate. Indiferent că se pretinde un drept real sau un drept de
creanţă, se va presupune că actuala stare de lucruri de care beneficiază pârâtul, dar a cărei
schimbare o solicită reclamantul, corespunde adevărului. Odată ce pretenţia reclamantului
pare a corespunde realităţii, prin mijloacele de probă produse, situaţia prezumată la
declanşarea litigiului şi favorabilă pârâtului este înlocuită cu o altă situaţie, favorabilă de data
aceasta reclamantului, care va avea câştig de cauză, dacă pârâtul nu va dovedi că noua situaţie
nu este reală. Prin urmare, fiecare parte, atunci când invocă un fapt nou în sprijinul pretenţiei
sau apărării sale, trebuie să-i dovedească existenţa. De regulă, într-un proces obişnuit, sarcina
probei se împarte între reclamant şi pârât . Mai exact, această sarcină revine întâi
reclamantului, apoi pârâtului. Se întâlnesc, însă, cazuri în care părţile au o situaţie egală cu
privire la sarcina probei. De exemplu, într-o cerere în grăniţuire, în care fiecare dintre părţi are
îndoitul rol de reclamant şi pârât. Tot la o judecată dublă dă naştere şi partajul judiciar.
Pârâtul fiind şi el considerat ca reclamant, deoarece poate obţine „condamnarea”
reclamantului iniţial, chiar fără să se fi îndreptat cu o cerere împotriva lui. Cât priveşte
repartizarea sarcinii probei între reclamant şi pârât, în doctrină s-a pus problema întinderii
obligaţiei fiecăreia dintre părţi, adică ce elemente trebuie să dovedească unul şi ce elemente
celălalt, desprinzându-se următoarele formule: reclamantul va face proba creării raportului
juridic dintre el şi pârât; pârâtul va invoca şi va dovedi, după caz, fie faptele care au dus la
ineficacitatea faptului generator de raport juridic, fie faptele care au modificat raportul juridic
dintre părţi, fie faptele care au stins raportul juridic dintre ele ori faptele-obstacol care au
103
împiedicat crearea acestui raport sau care au stins dreptul la acţiune în sens material. Dacă din
aceste formule nu reiese cui revine sarcina probei, precum şi atunci când se pune din oficiu în
discuţia părţilor o împrejurare de fapt, judecătorul poate hotărî care dintre părţi să facă proba.
În anumite cazuri, judecătorul poate dispune ca reclamantul să facă o probă care, în mod
normal, revine pârâtului sau invers. În aceste situaţii, judecătorul trebuie să aibă în vedere
după cum una sau alta dintre părţi poate face proba mai uşor şi mai bine, precum şi
respectarea regulii înscrise în C.civ. Ca urmare, regula statornicită în C.civ. trebuie completată
cu îndatorirea judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale în vederea descoperirii
adevărului şi cu dreptul acestuia de a ordona probele pe care le consideră necesare, chiar dacă
părţile se împotrivesc. Judecătorul caută probe alături de părţi, dar nu se substituie lor .
Obligaţia judecătorului de a colabora la aflarea adevărului este independentă de sarcina
probei. Răsturnarea sarcinii probei-Pârâtul în această calitate are primul sarcina probei, spre
deosebire de excepţii şi cererea reconvenţională, unde are mai întâi sarcina de a proba pentru
că dobândeşte calitatea de reclamant. Doctrina opinează că sarcina probei este răsturnată ca
urmare a stabilirii unor prezumţii legale, trecând de la cel care trebuia s-o facă la partea
adversă. „Prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută”.
Cu alte cuvinte, dispensând de dovadă pe beneficiarul prezumţiei, oricare ar fi poziţia sa în
proces, şi dând celeilalte părţi posibilitatea să răstoarne prezumţia, legea în realitate operează
o răsturnare a sarcinii probei . Însă aceasta este strict exact numai în cazul prezumţiilor
relative, care permit proba contrară, a prezumţiilor absolute ce pot fi răsturnate prin
mărturisire, precum şi în cazul prezumţiilor calificate ca intermediare sau mixte, deoarece
împotriva prezumţiilor absolute irefragabile legea interzice dovada contrară. Astfel, în cazul
prezumţiilor legale relative, când legea presupune că stării de fapt îi corespunde o anumită
stare de drept, beneficiarul prezumţiei trebuie să dovedească numai faptul din care decurge
prezumţia, iar partea potrivnică, dacă doreşte să răstoarne această stare, este obligată să
administreze proba contrară . În cazul prezumţiilor legale absolute ce pot fi răsturnate prin
mărturisire, beneficiarul prezumţiei va proba faptul vecin şi conex pe care se sprijină
prezumţia, iar partea adversă va administra interogatoriul pentru a încerca să obţină
recunoaşterea faptului contrar . Şi în cazul prezumţiilor legale intermediare sau mixte,
beneficiarul prezumţiei nu are de făcut decât proba faptului vecin şi conex pe care se bazează
prezumţia, iar partea potrivnică trebuie să dovedească că prezumţia nu corespunde realităţii,
în cazul respectiv.
75) Strămutarea şi delegarea pricinilor
104
Cand una din parti are doua rude sau afini pana la gradul al patrulea inclusiv printre
magistratii instantei, cealalta parte poate cere stramutarea pricinii la o alta instanta de acelasi
grad. Stramutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de banuiala legitima sau de
siguranta publica. Banuiala se socoteste legitima de cate ori se poate presupune ca
nepartinirea judecatorilor ar putea fi stirbita datorita imprejurarilor pricinii, calitatii partilor
ori vrajmasiilor locale. Stramutarea pentru motiv de rudenie sau de afinitate trebuie ceruta mai
inainte de inceperea oricarei dezbateri; cea intemeiata pe banuiala legitima sau siguranta
publica se poate cere in orice stare a pricinii. Stramutarea pentru siguranta publica se poate
cere numai de procurorul de pe langa Curtea Suprema de Justitie. Cererea de stramutare
intemeiata pe motive de rudenie sau de afinitate se depune la instanta imediat superioara.
Cererea de stramutare intemeiata pe motive de banuiala legitima sau de siguranta publica se
depune la Curtea Suprema de Justitie. Cererea de stramutare se judeca in camera de consiliu.
Presedintele instantei va putea cere dosarul pricinii si sa ordone, fara citarea partilor,
suspendarea judecarii pricinii, comunicand de urgenta aceasta masura instantei respective. In
caz de admitere, pricina se trimite spre judecata unei alte instante de acelasi grad.Hotararea
asupra stramutarii se da fara motivare si nu este supusa nici unei cai de atac. Ea va arata in ce
masura actele indeplinite de instanta inainte de stramutare urmeaza sa fie pastrate.
76) Suspendarea procesului civil.
Instanta va suspenda judecata:1. cand amandoua partile o cer;2. daca nici una din parti nu se
infatiseaza la strigarea pricinii.Cu toate acestea pricina se judeca daca reclamantul sau paratul
au cerut in scris judecarea in lipsa. Judecata pricinilor se suspenda de drept:1. prin moartea
uneia din parti, afara de cazul cand partea interesata cere termen pentru introducerea in
judecata a mostenitorilor; 2. prin interdictie sau punere sub curatela a unei parti pana la
numirea tutorelui sau curatorului; 3. prin moartea mandatarului uneia din parti, intamplata cu
mai putin de 15 zile inainte de ziua infatisarii;4. prin incetarea functiei tutorelui sau
curatorului; 5. prin deschiderea procedurii reorganizarii judiciare si a falimentului asupra
reclamantului, in temeiul unei hotarari judecatoresti irevocabile. Faptele aratate mai sus nu
impiedica pronuntarea hotararii, daca ele s-au ivit dupa inchiderea dezbaterilor.Instanta poate
suspenda judecata:1. cand dezlegarea pricinii atarna, in totul sau in parte, de existenta sau
neexistenta unui drept care face obiectul unei alte judecati;2. cand s-a inceput urmarirea
penala pentru o infractiune care ar avea o inraurire hotaratoare asupra hotararii ce urmeaza sa
se dea. Suspendarea va dainui pana cand hotararea pronuntata in pricina care a motivat
105
suspendarea a devenit irevocabila. Asupra suspendarii judecarii procesului, instanta se va
pronunta prin incheiere care poate fi atacata cu recurs in mod separat, cu exceptia celor
pronuntate in recurs. Recursul se poate declara cat timp dureaza suspendarea cursului
judecarii procesului, atat impotriva incheierii prin care s-a dispus suspendarea, cat si
impotriva incheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.Judecata
reincepe: 1. prin cererea de redeschidere facuta de una din parti, cand ea s-a suspendat prin
invoirea partilor sau prin lipsa lor;2. prin cererea de redeschidere, facuta cu aratarea
mostenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului
mandatar sau, dupa caz, a partii interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar.
77) Termenele procedurale. Noţiune, clasificări, mod de calcul, caracterele termenelor,
sancţiuni specifice, repunerea în termen
Termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau, după caz,
este oprit să se săvârşească un anumit act de procedură. Termenele procedurale pot fi
clasificate în funcţie de mai multe criterii, astfel: a. în funcţie de caracterul lor, termenele
sunt: imperative (peremptorii), înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act de procedură sau
prohibitive (dilatorii), înăuntrul cărora nu poate fi săvârşit actul de procedură. b. în funcţie de
modul în care sunt stabilite, termenele sunt: legale, atunci când sunt stabilite prin lege;
judecătoreşti, stabilite de instanţă în cursul procesului sau convenţionale, stabilite de părţi (ex:
termenul arbitrajului). c. în funcţie de sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare,
termenele sunt: absolute, a căror nerespectare afectează valabilitatea actelor de procedură sau
relative, care în caz de nerespectare nu afectează valabilitatea actului de procedură ci atrag,
cel mult, sancţiuni disciplinare sau pecuniare pentru cei vinovaţi de nerespectarea lor. Mod de
calcul. C. proc. civ. Se stabileşte modul de calcul al termenelor procedurale pe ore, zile,
săptămâni, luni şi ani. Termenul pe ore începe să curgă de la miezul nopţii zilei următoare.
Termenul se înţelege pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început, nici ziua
când s-a împlinit. Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se împlinesc în ziua
anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Termenul care, începând la 29,
30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi, se va socoti împlinit în
ultima zi a lunii. Termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când serviciul
este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Caracterele
termenului. Termenele joacă un rol particular în cadrul procedurii judiciare. De altfel,
106
procedura judiciară nici nu poate fi concepută fără existenţa unor termene în cadrul cărora
legea impune anumite obligaţii sau îndreptăţeşte părţile să-şi exercite drepturile lor. Astfel, se
poate spune că termene sunt menite să disciplineze activitatea procesuală. Un alt caracter al
termenelor este dat de faptul că ele au menirea de a impulsiona desfăşurarea procesului civil şi
de a limita toate acele situaţii care ar putea conduce la întârzierea judecăţii. În această ordine
de idei se poate afirma că cel mai adesea termenele sunt statornicite pentru a ţărmuri în timp
exerciţiul unui drept sau pentru a restrânge limitele de timp în care se pot îndeplini anumite
formalităţi procedurale. Termenele procedurale trebuie să ţină seama, însă, şi de interesele
părţilor litigante, care trebuie să aibă un timp rezonabil pentru a reflecta asupra exerciţiului
drepturilor lor şi pentru realizarea efectivă a formelor de procedură impuse sau admise de
lege. Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu
dispune altfel. Termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la
data când a cerut-o. Sancţiuni specifice (Decăderea). Potrivit C. proc. civ., neexercitarea
oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage
decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest din urmă caz, actul de
procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen
vor fi arătate şi motivele împiedicării. Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a
termenelor legale, imperative şi absolute. Aceasta deoarece: nerespectarea termenului
prohibitiv duce la nulitatea actului de procedură; dacă nu este respectat un termen
judecătoresc, sancţiunea constă în posibilitatea judecătorului de a nu mai acorda un nou
termen pentru îndeplinirea actului de procedură care nu a fost îndeplinit în termenul iniţial.
Decăderea intervine în următoarele cazuri: când prin lege este stabilit un termen fix pentru
săvârşirea unui act de procedură sau pentru exercitarea unui drept, iar partea a lăsat să expire
acel termen fără să beneficieze de el; când legea procesuală a stabilit că exercitarea unui drept
trebuie să se facă într-o anumită etapă a procesului sau într-un anumit moment procesual, iar
partea nu a respectat această cerinţă; când legea procesuală stabileşte o anumită ordine în
efectuarea actelor de procedură, pe care partea nu a respectat-o. Sancţiunea decăderii nu
intervine dacă: nu a fost constatată de instanţă; partea care putea să invoce sancţiunea, renunţă
la acest drept; decăderea priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de solidaritate sau
de indivizibilitate, cu condiţia ca cel puţin una dintre celelalte părţi să fi săvârşit actul de
procedură în termen; decăderea se acoperă, potrivit legii; partea interesată a fost împiedicată
de o împrejurare mai presus de voinţa ei să efectueze actul de procedură în termen şi s-a
admis cererea de repunere în termen. Ca efect al decăderii, se pierde dreptul procedural care
107
nu a fost exercitat în termen. Repunerea în termen. În condiţiile C. proc. civ., decăderea nu
operează atunci când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de
voinţa ei să săvârşească actul de procedură în termen. în acest caz, actul de procedură
78) Titlurile executorii.
Executarea silita se va efectua numai in temeiul unei hotarari judecatoresti ori al unui alt
inscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. Hotararea judecatoreasca sau alt titlu se
executa numai daca este investit cu formula executorie afara de incheierile executorii, de
hotararile executorii provizoriu si de alte hotarari sau inscrisuri prevazute de lege, care se
executa fara formula executorie. Investirea hotararilor cu formula executorie se face de prima
instanta. Incuviintarea executarii silite in Romania a hotararilor date in tari straine se face
potrivit legii speciale. Se investesc cu formula executorie hotararile care au ramas definitive
ori au devenit irevocabile, precum si orice alte hotarari sau inscrisuri, pentru ca acestea sa
devina executorii, in cazurile anume prevazute de lege. Actele autentificate de o reprezentanta
diplomatica sau consulara a Romaniei se vor putea investi cu formula executorie de
judecatoria domiciliului unei din partile partase la actul autentic. Daca nici una din parti nu
are domiciliul cunoscut in tara, investirea cu formula executorie se face de Judecatoria
sectorului III din Capitala Romaniei.
79) Tranzacţia.
Contract prin care partile termina un proces inceput ori preintampina un proces ce poate sa se
nasca, facandu-si concesii reciproce. Tranzactia este un act de dispozitie, implicand deci
capacitatea de exercitiu deplina, iar in cazul celor lipsiti de capacitate, autorizatia prevazuta de
lege. Tranzactia trebuie sa aiba un caracter licit, instantele judecatoresti fiind obligate sa
verifice legalitatea ei. De exemplu, este inadmisibila tranzactia care are ca obiect drepturile
persoanei incadrate in munca, tranzactia intre institutii etc. Potrivit legii, tranzactia trebuie sa
fie constatata prin act scris; daca intervine in cursul unui process, continutul ei este inserat in
hotararea judecatoreasca. In toate cazurile tranzactia produce efectele unei hotarari definitive.
Ca orice alt contract, tranzactia poate fi anulata pentru vicii de consimtamant, eroare, dol,
violenta. Reciprocitatea concesiilor deosebeste tranzacita de achiesare, care constituie
recunoasterea neconditionata de catre o parte a drepturilor ori pretentiilor celeilalte parti.
Partile se pot infatisa oricand in cursul judecatii, chiar fara sa fi fost citate, pentru a cere sa se
dea hotarare care sa consfinteasca invoiala lor. Daca partile se infatiseaza la ziua fixata pentru
108
judecata, cererea pentru darea hotararii va putea fi primita, chiar de un singur judecator,
urmand ca hotararea sa fie data de instanta in sedinta. Daca ele se infatiseaza intr-o alta zi,
instanta va da hotararea in camera de consiliu. Invoiala va fi infatisata in scris si va alcatui
dispozitivul hotararii. Hotararea care consfinteste invoiala partilor se da fara drept de apel.
109