Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
20
POZIŢIA GEOGRAFIEI UMANE
ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR GEOGRAFICE
VASILE S. CUCU*
Cuvinte cheie: mediu geografic, geografie umană, geografie economică, geografie socială, sistemul
ştiinţelor geografice
Abstract: Recent geographical literature conveys multiple opinions on the concept of human
geography, anthropogeography and economic geography. This study presents the main opinions in
this domain, bringing arguments for the generalization of the new concept of human and economic
geography. Without underapreciating the classical concept of human geography, arguments are
brought forth concerning the methodological need that geography should reflect the complex
relations established between society and the environment. It is highlighted the interaction between
population – economic development and environment quality, component which, through their
effects, influence on the one hand, the quality of life, and on the other the demands of environment
protection. From this perspective of the effects of the interaction between population – development
and natural environment, it is imperative to established a much clearer taxonomy capable to reflect,
on the one hand, the fundamental characteristics of the human communities, and, on the other hand,
the role of productive activity. This study gives an appropriate content to the specific laws, natural
structures, geo-demographical structures and economic structures to their interaction and
respectively to the unitary character of the system of geographical sciences.
1. Mediul geografic – suportul ştiinţelor geografice
În condiţiile actuale, cerinţele adâncirii studiilor geografice sunt din ce în ce mai
mari, ele trebuie să corespundă nivelului tehnicii contemporane, cerinţelor societăţii de azi
şi de mâine.
Geografia se transformă treptat, într-o ştiinţă complexă, în cadrul căreia se disting
ramuri strâns unite între ele având în acelaşi timp trăsături bine individualizate. Baza
întregului complex o formează legătura strânsă, respectiv interacţiunea obiectelor şi
fenomenelor studiate – adică obiectele şi fenomenele de pe pământ care ne înconjoară şi în
mijlocul cărora trăiesc oamenii şi îşi desfăşoară activitatea lor productivă. Într-un sens mai
larg aceasta reprezintă mediul geografic, în cadrul căruia factorul uman nu numai că este
componentă inseparabilă, ci în zilele noastre deţine chiar locul central, orientând toate
celelalte variabile ale dezvoltării.
Factorul uman dă expresie unui şir de discipline geografice ca geografia populaţiei,
toponimie, etnografie, etc.
Prin geografia umană, unitatea dintre marile componente ale mediului geografic
este indisolubilă. O asemenea abordare elimină acel „dualism” nedecretat, dar recunoscut
uneori între laturile naturale şi sociale ale geografiei. Acest dualism s-a diminuat pe măsura
afirmării în geografie a factorilor sociali şi respectiv a celui uman, afirmare fără precedent
în zilele noastre. Este şi firesc ca omul şi activităţile sale implicate direct în teritoriu să fie
privite ca atare. Această realitate confirmă necesitatea acceptării unei viziuni unitare dar nu
globale a celor două laturi – omul şi activitatea sa.
* Universitatea Valahia Târgovişte
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
21
Evoluţiile contemporane şi mai ales cele previzibile ne impun o abordare concretă,
la „obiect” a relaţiilor existente în interiorul mediului geografic, respectiv o investigaţie a
manifestărilor fiecărui component major caracteristic structurilor naturale, sociale şi
politice.
O asemenea accepţunie transpusă într-o schemă – sistem scoate în evidenţă legătura
organică dintre componentele şi structurile fundamentale; relevă caracterul informativ
formativ, educativ şi tehnologic pe care îl are geografia ca ştiinţă; demonstrează
posibilităţile şi cerinţele de perfecţionare într-o direcţie sau alta, indicând în acelaşi timp
căile de integrare între funcţiile formative şi cele legate de producţia socială. Această
concepţie asupra mediului geografic impune o tratare orientată spre procesele actuale
rezultate din relaţiile omului cu mediul înconjurător.
Abordarea mediului geografic ca un ansamblu de elemente componente diverse
aflate în interacţiune şi formând un tot organizat tinzând spre o anumită finalitate nu este o
chestiune de „modă ştiinţifică”, ci o necesitate imperioasă. Numai un asemenea mod de
tratare sistemică ridică pe o treaptă superioară gândirea teoretică, orientează activitatea
practică în direcţia scopului urmărit.
Se poate astfel constata că ciclurile naturale, comportamentul fiecăreia dintre
componentele naturii, nu pot fi înţelese fără o raportare concretă şi precisă la celelalte
componente şi mai cu seamă la cele „umane”, cum sunt presiunea demografică crescândă,
progresul urbanizării şi industrializării, mobilitatea teritorială a grupurilor omeneşti,
transportul de materii prime, exploatarea accelerată a energiei şi alte activităţi ale omului.
Sistemele naturale sunt deci „deschise” unor modificări mai lente sau mai
accelerate, provocate de om. Aglomeraţiile urbane, bunăoară, depăşesc astăzi limitele unor
regiuni biologice naturale. Creşterea rapidă a oraşelor şi îndeosebi marile aglomeraţii
impun preocupări pe linia unei adaptări active a omului la un mediu în plină evoluţie,
impun preocupări care să asigure hrana şi sănătatea publică, crearea unui mediu sănătos
pentru generaţiile viitoare.
Dacă în trecut prezenţa omului în analiza geografică a constituit un subiect de mari
dispute, astăzi se impune de la sine că omul nu poate să fie considerat ca parte integrată a
ecosistemelor, atât prin calităţile sale fireşti de producător, de consumator, cât mai ales de
„modificator al mediului local”. În calitatea sa de consumator, de exemplu, populaţia tinde
întotdeauna a avea contacte, a asigura schimburi de produse în timp şi spaţiu, ceea ce se
reflectă în realitatea concretă din natură şi societate. Apare astfel, acum mai mult ca
oricând, necesitatea de a controla socialmente forţele naturii, de a calcula şi dirija efectele
îndepărtate ale activităţii noastre.
În zilele noastre rolul de „modificator al mediului local” definit prin ceea ce numim
„presiune umană” este mult mai subtil şi în acelaşi timp alarmant.
3. Apariţia conceptelor de Geografie Umană
Am schiţat câteva elemente ale structurării “mediului geografic” pentru a putea
desprinde “actul de naştere” al Geografiei Umane ceea ce avea să se numească
Antropogeografie.
Efervescenţa ştiinţifică, în general, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
actualitatea ideilor darvinismului, ecoul ideilor ce preocupase pe Montesquien şi mai ales
pe Herder, dar îndeosebi controversele dintre patriarhii geografi Humboldt şi Ritter,
impuneau necesitatea firească a determinării poziţiei omului, comunităţii omeneşti în
relaţiile cu armoniile fizice ale planetei.
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
22
În mod concret în unele lucrări, în speţă în opera lui Humboldt apărea prin excesiva
subordonare a anului, faţă de celelalte componente ale naturii o indiscutabilă lipsă de
simetrie şi de justă perspectivă logică, în ce priveşte studiul fenomenelor geografice.1
În aceeaşi perioadă K. Ritter încerca să argumenteze faptul, că tot pământul era o
casă de educaţie a omenirii. Erau controverse fireşti etapei respective, de dezvoltare a
geografiei care antrenau cugetările şi altor oameni ai ştiinţei. În asemenea condiţii
geografii din a doua jumătate a secolului al XIX-lea încearcă să anihileze contrazicerile
care împietau dezvoltarea întregii Geografii ca ştiinţă.
Astfel, se creează de către Fr. Ratzel conceptul de Antropogeographie (1892), în
care ideea centrală evidenţiază faptul că omul, comunitatea umană dacă nu poate fi
considerat ultimul scop al planetei, este în mod indiscutabil partea esenţială a
organismului planetar.
Reţinem în acest context opinia dascălului nostru Simion Mehedinţi, care vorbind
despre valoarea operei lui Ratzel – Antropogeographia sublinia: “ea era o întregire şi o
rectificare a Geografiei lui Humboldt şi Ritter...”. Într-adevăr cine răsfoieşte pagină cu
pagină, Cosmos-ul, vede cu mirare că autorul acestei scrieri nu acordă omului decât un loc
foarte mărginit. "...Îţi vine să crezi că fără voia sa, călătorul care îţi pierduse urma ani de
zile în ierburile din Manos, în pădurile Braziliei şi pe vârfurile pustii ale Cordilierilor,
uitase aproape de existenţa neamului omenesc.2 "
Parcă în replică, contemporanul său K. Ritter, scoate în evidenţă, în lucrările sale, ideea că
planeta fusese înadins creată pentru om.3
În asemenea confruntări, geografice geografia ca ştiinţă, trebuie să cuprindă şi
comunitatea umană ca o parte esenţială. Totodată amplificarea proceselor de organizare a
societăţilor geografice, a dus la apariţia accelerată a catedrelor de geografie şi nu mai puţin
conturarea unor şcoli geografice în Germania, Franţa şi alte ţări.
Asemenea preocupări fundamentează în Franţa, în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, şcoala de Geografie Umană, recunoscută prin personalitatea
istoricului Paul Vidal de la Blache. Se naşte deci o Antropogeographie şi o Geografie
Umană care aveau ca bază metodologică acelaşi obiectiv: omul ca entitate şi realitate
geografică.
De acum se pune problema clarificării unei metodologii capabilă să dea înţeles
ştiinţific relaţiilor comunităţii umane ca celelalte învelişuri ale planetei.
Semnificativ este faptul că în aceeaşi perioadă (în unele cazuri cu mult înainte)
s-au conturat concepte de “Geografie Socială”4, Geografie Economică5 şi mai presus de
toate conceptul de Geografie Politică6 şi alte concepte complet independente de înţelesurile
date de terminologiile de Geografie Umană sau Antropogeographie.
Asemenea căutări confirmă pe deplin sublinierile lui Simion Mehedinţi care
conchidea în prezentarea operei lui Fr. Ratzel “Antropogeographie” că în acest fel
Geografia a scăpat pentru întâiaşi dată şi cred pentru totdeauna de alternativa de a fi
unilaterală devenind o roabă a ştiinţelor naturale, după cum era în primejdie cu şcolarii
lui Humboldt sau de a deveni, cum fusese pe vremea lui Strabo, o roabă a istoriei, după
cum se îndruma iarăşi cu ucenicii lui K. Ritter.7
3. Incertitudini metodologice
1 Simion Mehedinţi, Antropogeographia şi întemeietorul ei Fr. Ratzel, I.V. Soacu 1904, pag. 13. 2 Simion Mehedinţi, Ibidem 3 K. Ritter, Allgemaine Erkunde, pag. 17-76 4 Nestor V. A. Urechea (1902) 5 N. Gotz (1890) 6 Fr. Ratzel (1898) 7 Simion Mehedinţi, op. Cit pag. 15
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
23
Conturarea celor două şcoli “Antropogeographie” şi “Geografia Umană” au
constituit un moment remarcabil în dezvoltarea Geografiei moderne.
Mediul geografic, ca obiect de cercetare şţtiinţifică al Geografiei, capătă un înţeles
raţional deşi înţelesul lui conceptual avea un caracter relativ limitat.
Schematic conceptul de mediu geografic se definea prin următoarele categorii:
Într-adevăr, este de reţinut că începuturile geografiei se remarcă prin realizări
ştiinţifice remarcabile, capabile să consolideze începuturile sistemului ştiinţelor
geografice.
De reţinut astfel:
Cunoaşterea învelişurilor planetare se află într-un proces ascendent;
Structurile cadrului natural se definesc din ce în ce mai clar prin lucrări de
amploare, de sinteză sau lucrări parţiale;
Structurile sociale capătă un contur geografic determinat în principal de evoluţiile
dualiste (afirmate în timpul lui K. Ritter) şi mai ales de apariţia şcolilor de
Antropogeographie şi Geografie Umană;
Cuprinderea structurilor sociale într-o titulatură adecvată întâmpină o serie de
dificultăţi, datorită definirii incerte a metodologiei celor două mari şcoli germană şi
franceză. Se folosesc astfel termenii de: Antropogeographie, Geografie Umană,
Geografie Socială (Pierre George), Geographie des Mensches (H. Hassinger),
Geografie omenească (Gh. Năstase), Geografia omului (Vintilă Mihăilescu).
La finele secolului al XIX-lea cunoştinţele geografice oferă o imagine exactă a
lumii. Prin intermediul cartografiei deţinem detalii valoroase privind structura suprafeţei
Pământului şi particularităţile geografice ale oceanelor. S-au obţinut primele date despre
natura geologică a continentelor, variaţia climei, structura lumii vegetale şi animale. În
această perioadă cunosc un puternic avânt ştiinţele despre Pământ.
Se dezvoltă geologia, ştiinţa despre structura subsolului Pământului şi a bogăţiilor
minerale, geografia fizică, ştiinţa suprafeţei Pământului, a orografiei, hidrografiei, ale
regnului animal şi vegetal, oceanografia şi meteorologia care studiază principalele
caracteristici ale oceanelor, mărilor, atmosferei şi ale proceselor ce au loc aici; se dezvoltă
vertiginos ramurile geografiei care are la bază structurile social-economice.
Încă din această perioadă evoluţiile cugetării geografice, pe plan mondial şi
naţional confirmă consolidarea fundamentelor geografiei moderne, dând naştere unei
concepţii unitare asupra structurilor naturale şi sociale, care se vor găsi mai târziu la baza
gândirii asupra sistemului ştiinţelor geografice. Se recunosc, caracteristicile fundamentale
ale geosferelor respectiv structurile naturale pe de o parte şi structurile sociale pe de altă
parte.
Incertitudini încep să se evidenţieze în conceptualizarea relaţiilor şi raporturilor
omului cu mediul natural. Reprezentanţii şcolii umane încearcă o legătură expresivă (prin
definirea “modului de viaţă”) între multitudinea trăsăturilor, chiar foarte mici ale modului
de viaţă, material local şi al culturii locale, cu condiţiile naturale ale unei anumite localităţi,
Mediu geografic
Structuri naturale Structuri ale sociosferei Cartografiere geografică
Tendinţe de specializare – integrare - globalizare
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
24
până la dependenţa formelor acoperişurilor caselor, de răspândirea pe verticală a stratului
de zăpadă din munţi. Preponderenţa conceptului “natura oferă, omul dispune” cu toate
incertitudinile metodologice, fundamentează necesitatea abordării structurilor sociale ca
factori inseparabili în cadrul relaţiilor dintre învelişurile planetare şi componentelor
sociosferei.
Asemenea relaţii, în fazele primare ale geografiei moderne sau regăsit adeseori în
conţinutul global a ceea ce s-a definit “biosferă”. “Biosfera” însă nu putea oferi un cadru
adecvat pentru înţelegerea complexităţii structurilor sociale. Fr. Ratzel preia unele
concepte “antropocentriste” promovate încă din antichitate şi încearcă să determine locul
antropogeografiei în cadrul geografiei, în general.
Ulterior, datorită concepţiilor metodologice concrete ale ceea ce s-a definit
“Antropogeografie” se încearcă o determinare mai la obiect. Astfel Otto Maul
individualizează “Geografia omului ca produs al peisajului”. H. Hassinger dă
“Antropogeografiei” un înţeles mai larg “Studiul pământului locuit de oameni”.
Paul Vidal de la Blache “încearcă o conciliere între manifestările omenirii şi
influenţele suferite de om în relaţiile cu celelalte geosfere, definind ca obiectiv general al
cunoaşterii geografice, modul de viaţă”.
Simion Mehedinţi promovează o metodologie conciliantă considerând antropogeografia ca
ramură a geografiei care studiază legăturile dintre cele patru învelişuri ale planetei şi om
urmărind atât acţiunea mediului asupra omenirii cât şi reacţiunea omului asupra celorlalte
învelişuri.
Este interesant de reţinut că în acest proces de efervescenţă metodologică de la
începuturile geografiei moderne, încă în anul 1902 geograful român Nestor V.A. Urechea
nu analizează nici “antropogeografia” nici “Geografia Umană”, ci introduce pentru
prima dată în Geografie noţiunea de “Geografie Socială” publicând studiul “Pentru un
concept de Geografie Socială în România”.
De la acel început de secol şi până astăzi s-a vehiculat o gamă terminologică extrem
de variată (“Geografie Socială”, “Geografia omului”, “Antropogeografie”, “Geografie
Umană" şi “Geografie Economică”). La baza acestor orientări
s-a încercat o determinare a ceea ce s-a numit “Sociosferă – componentă de bază a
mediului geografic”.
Revenind la această terminologie, noi considerăm că această noţiune de Sociosferă,
în înţelesul învelişurilor planetare, dă conţinut terminologiei moderne de “mediu
geografic”. Sociosfera semnifică totalitatea structurilor sociografice adică acele structuri
sociale care conturează ceea ce numim Geografie Umană pe deoparte, Geografie
Economică pe de altă parte, structuri într-o interdependenţă organică reciprocă pe care le
regăsim, la nivel microregional ori macroregional, în raporturi specifice cu geosferele
fizice, naturale ale sistemului planetar.
Sociosfera este învelişul cel mai dinamic atât sub aspectul evoluţiei proprii cât şi
sub aspectul influenţelor pe care le are asupra celorlalte învelişuri. Celelalte învelişuri rămân
în ştiinţă fără finalizare dacă nu sunt raportate la intensitatea influenţei sociosferei.
Dinamica sociosferei este concretizată în ceea ce noi definim sub noţiunea de
presiune a colectivităţii umane asupra învelişurilor planetare. Aspectul de dinamizare al
sociosferei este redat de asemenea de relaţiile pe care noi le urmărim între societate şi
natură. Prin efectul dinamicii sociosferei înţelegem rolul cadrului natural asupra dezvoltării
societăţii.
Sociosfera se distinge prin cea mai înaltă complexitate care este dată de însăşi
modul de existenţă al colectivităţii umane, de la comportamentul demografic până la
modul de organizare, până la gradul colectivităţii de creativitate. Asemenea elemente
constituie baza unei discipline sociale.
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
25
Sociosfera dă expresie legăturilor dintre societăţile omeneşti şi mediul geografic în
ansamblul lui. Ea reflectă complexitatea relaţiilor stabilite între colectivităţile umane şi
însuşirile învelişurilor naturale, precum şi gradul lor de interdependenţă, influenţă sau
determinare.
De reţinut în acest sens sublinierile marelui geograf român Ion Conea, care încă din
anul 1950 încearcă să descifreze conceptele, la modă atunci, privind rolul factorilor
geografici naturali în dezvoltarea societăţii.
Ion Conea sublinia că “în factorii geografici consideraţi în ei însăşi nu trebuie să
vedem aşadar, decât simpla posibilitate latentă, simpla potenţă, care nu devine realitate
activă şi nu influenţează dezvoltarea unei societăţi decât abia după punerea lor în funcţie
umană. Factorului geografic îi este indiferent ca să spunem astfel, dacă el este sau nu poate
deveni favorabil şi în orice măsură. Depinde de om, de voinţa lui şi de puterea lui, de
munca lui, după acest factor geografic poate deveni din indiferent şi pasiv un factor activ în
slujba omului, favorabil acestuia”.8 Din această înţeleaptă accepţiune noi reţinem că în
cadrul mediului geografic se afirmă în primul rând frecvenţa unor structuri social distincte,
echivalente sau chiar prioritare înţelesurilor de “sferă” atribuite învelişurilor fizico-
geografice.
De reţinut în acest concept, faptul că adepţii înţelesului “global” atribuit Geografiei
Umane, deformează înţelesul cuvântului social, ajungând până la crearea unor ramuri de aşa
zisă “Geografie socială atribuită unui anumit gen de activităţi ori cuvântul “social” care are
înţeles axiomatic provenit din latinescul “sociales” înseamnă “propriu societăţii”, legat de
viaţa oamenilor în societate, de raporturile lor în societate sau faţă de societate”. Cuvântul
“social” se referă la tot ceea ce a creat societatea, adică acel “humanitas” sau “antropos”
(totalitatea oamenilor, omenirea) şi economie (totalitatea ramurilor muncii sociale,
determinată de stadiul de dezvoltare al forţelor şi relaţiilor de producţie).
Complexitatea acestor structuri sociale, unele dificultăţi de ierarhizare şi de
interpretare a impactului lor cu geosferele naturale au generat adeseori confuzii ce au
influenţat negativ în unele perioade conceptele metodologice de bază ale geografiei.
Aşa se explică faptul că structurile sociale, deşi predominante în componenţa
mediului geografic au fost asimilate de termeni globali de genul “biosferă” sau singulari de
genul “geografia omului”. Se impune deci o “aliniere” firească la nivelul conceptelor
ştiinţifice contemporane determinate de progresul tehnologiei moderne, de cerinţele atât de
diversificate ale societăţii.
Să realizăm în acest context că pe primul plan al interferenţelor geosferelor
planetare se înscriu structurile geodemografice, adică comunităţile umane care
configurează ceea ce numim antroposferă.
Antroposfera stă la baza a ceea ce unii geografi au determinat Antropogeografia
adică ştiinţa care studiază omul şi caracteristicile lui sau aşa cum se precizează în
Dicţionarul explicativ al limbii române, “ramură a geografiei care se ocupă cu studiul
populaţiei şi al aşezărilor omeneşti”.
Termenul “antropogeografie” enunţat pentru prima oară de Fr. Ratzel a avut
corespondent de Geografie Umană în limba franceză preluat de la latinescul “humanitas”.
La origine, înţelesul celor două cuvinte antropos şi humanitas este acelaşi. Nuanţările din
cadrul unor şcoli au dus la terminologii inconsecvente.
Unii geografi au încercat o readucere la înţelesul real promovând termenul de
“Geografie Socială” pentru a cuprinde tot ceea ce este creat de societate, aşa precum tot ce
a fost creat de procesele naturale s-a numit “Geografie fizică”. În asemenea accepţiune noi
definim în structurile sociale antroposfera şi ecosfera.
8 Ion Conea, Principii călăuzătoare în studiul raporturilor dintre societăţile omeneşti şi mediul geografic, volumul: Din lucrările Institutului de Cercetări Geografice, 1950, pag. 8
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
26
Este vorba deci de accepţiunea “mediului geografic” ca obiect de cercetare
ştiinţifică al geografiei moderne. Mediul geografic în accepţiunea modernă vizează în mod
firesc “sudura” organică între tipurile de medii geografice învelişurile naturale şi cele
specifice sociosferei asigurându-le o metodologie şi metode proprii de investigaţie în
scopul obţinerii unei analize concrete, reale a fenomenelor capabilă să ofere o sinteză şi
prognoză corespunzătoare cerinţelor sociale.
Schematic conceptul asupra mediului geografic în etapa afirmării depline a
geografiei moderne s-ar prezenta în felul următor:
În această accepţiune fenomenele sociale se investighează printr-o metodologie
proprie, alimentată într-o anumită măsură de specificul fiecărui tip de mediu. Nu poţi de
exemplu aborda problematica aşezărilor umane şi problematica economico-geografică a
agriculturii sau industriei fără a ţine cont de ceea ce “oferă” prioritar mediile naturale,
precum nu poţi studia o unitate fizico-geografică fără a ţine seama de complexitatea
activităţilor umane.
Înţelesurile de “geografie fizică”, “socială”, “umană”, “economică”, “politică” au o
cuprindere foarte largă necesară în principal cerinţelor de sistematizare didactică sau de
informare mass-media, deoarece în activitatea practică fiecare din disciplinele componente
îşi exercită o metodologie ştiinţifică proprie.
Nu ne gândim câtuşi de puţin ca o consecinţă a integrării sintezei sau prognozei în
geografie ar trebui să fie ignorarea atributelor ramurilor geografiei fizice sau ale geografiei
economice. Viaţa demonstrează că aşa-zisa „integrare brută” a cunoştinţelor pe domenii
geografice mai (ales în învăţământ) a fost şi este principal inacceptabilă. O asemenea
viziune „unitaristă” nu are ca finalitate decât adâncirea şablonizării în predarea geografiei.
Să ne închipuim, de pildă, că am accepta să predăm geografia patriei pe domeniile: munţi
(cu fragmentările lor), dealuri şi podişuri, câmpii ş.a.m.d. Ce ar rezulta? Aceeaşi descriere
clasică (de la geneză, structură şi până la peisaj geografic actual), presărată cu realizările şi
modificările determinate de evoluţia societăţii sau cu „opinii noi” asupra unor fenomene –
în esenţă configuraţia unui almanah.
Este necesară în esenţă o abordare corelativă cu alte domenii ale ştiinţei (mai ales cu
istoria), o adevărată înfăţişare sistemică a fiecărui component geografic fundamental, ceea
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
27
ce implică o concepţie bine determinată asupra structurilor naturale, ne mai vorbind despre
cele sociale. În acelaşi timp, este o necesitate imperioasă a se efectua o cercetare integrată
a realităţii înconjurătoare, a unităţii teritoriale aşa cum se prezintă ele în evoluţia actuală
a peisajului geografic şi în perspectiva imediată, în condiţiile în care factorul de extremă
mobilitate şi de acţiune transformatoare nu este altul decât omul. Numai acest mod de
abordare răspunde comenzii sociale de a orienta şi realiza gestiunea mediului geografic.
Nu întâmplător încă în acea perioadă se sublinia necesitatea de a aprecia la
dimensiunile dezvoltării actuale latura socio-umană în geografie. Aceasta impune în mod
firesc restructurarea arhitectonicii şi metodologiei întregului ansamblu disciplinar al
geografiei. Creşterea calitativă a ponderii socio-umane în contextul sistemului de relaţii
proprii geografiei imprimă acesteia specificul de ştiinţă a corelaţiilor dintre diversele forme
ale mişcării, impune recunoaşterea simultană a tuturor factorilor (naturali şi sociali) impune,
de asemenea, prezentarea cauzelor, explicarea corelaţiilor generate de acestea în raport cu
structurile propriu – zise. Aşa cum subliniam mai înainte, sistemele naturale sunt sisteme
„deschise”, în sensul că ele suferă o influenţă continuă generată în special de către om, de
societatea omenească. Ele semnifică în acest sens necesitatea sublinierii că mediul
înconjurător este constituit din totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi
umane, care, în strânsă interacţiune, asigură menţinerea echilibrului ecologic, determină
condiţiile de viaţă pentru om şi de dezvoltare a societăţii.
2. Tendinţe centrifugale
Interpretarea relaţiilor dintre structurile mediului înconjurător, respectiv cele
naturale, geodemografice şi economice a generat în geografie conceptele de Geografie
umană, Antropogeografie, Geografie economică.
Fiecare dintre aceste orientări îşi are locul şi perioada proprie de apariţie.
Antropogeografia (care preia termenul utilizat în antichitate) se renaşte prin
lucrarea lui Fr. Ratzel „Antropogeographie” publicată în anii 1882-1884.
Geografia umană termen utilizat de Paul Vidal de la Blache – (1845 – 1918) se
individualizează prin activitatea la catedră din perioada finalului secolului al XIX-lea şi
prin lucrarea „Principe de Geographie” publicată în 1921.
Geografia economică este un termen utilizat în anul 1882 de către învăţatul german
N. Götz.
Deci începuturile geografiei moderne sunt marcate de „sistematizarea” a trei
discipline geografice, de către trei „îndrumători” de specializări diferite.
Fiecare din aceşti trei exponenţi au beneficiat de susţinători mai mult sau mai puţin
recunoscuţi. Termenilor de Antropogeografie şi Geografie Umană le-au fost acordate
acelaşi interes. Locul Geografiei Economice în contextul ştiinţelor geografice, a rămas mai
puţin definit.
Încă de la începuturile secolului XX se desprind totuşi trei direcţii:
1. Limitarea fenomenelor economico-geografice la prezentarea unor capitole în cadrul
Geografiei Umane sau Antropogeografiei (P. Vidal, J. Bruhnes, P. Bertoqui ş.a.);
2. Disciplină autonomă divizată în alte ramuri independente (B. Dietrich, H. Leiter,
K. Dove şi alţii);
3. Geografia economică, o disciplină unitară, separată dar dependentă de
Antropogeografie, care îi serveşte ca suport explicativ (Passarge, Sappeer, etc.).
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
28
În geografia românească concluzionând asupra acestor opinii prof. Nicolae
Rădulescu menţionează că „adevărul fiind totdeauna la mijloc”, îşi însuşeşte această din
urmă concepţie”.9
Reţinem atenţia în mod deosebit asupra modului în care distinsul geograf român
explică provenienţa acestor concepte.
Susţinând ideea considerării Geografiei economice drept „disciplină unitară şi separată”,
autorul împărtăşind această concepţie subliniază că „ea aparţine acelei categorii de
specialişti „plecaţi de la Geografie” (subl. N. Rădulescu) care au ţinut ca fenomenele
economice să fie strict geografic încadrate, în timp ce tendinţele centrifugale
aparţin cercetătorilor care au la bază alte specialităţi decât Geografia10”.
Aliniindu-ne întru totul sublinierilor profesorului N. Rădulescu reamintim că
fondatorii „termenilor” şi „conceptelor” de Geografie Umană (Paul Vidal de la Blache) şi
Antropogeografiei (Fr. Ratzel) au fost la bază istoric şi respectiv naturalist.
Reţinem în acest context remarca dascălului nostru, Simion Mehedinţi, care
analizând concepţia fundamentală a lui Fr. Ratzel în lucrarea Anthropogeographia (1882),
sublinia că "valoarea specială a acelei lucrări constă în o întregire şi rectificare a Geografiei
lui Humboldt şi Ritter…" care "... nu acordă omului decât un loc foarte mărginit în această
operă (vezi Cosmos) care era menită să devină normativă pentru geografi." Clasicul scriitor
"...de dragul acestei planete pierduse din vedere pe om, considerându-l ca ceva accesoriu şi de
puţină însemnătate în viaţa pământului”11.
În anul 1964, la Conferinţa Naţională a geografiei, când se încerca negarea completă
a Geografiei Economice este totuşi adoptată concepţia prof. dr. doc. Ioan Şandru, prin care se
reuşeşte încadrarea Geografiei Economice alături de Geografia Fizică, în conceptul şi
metodologia geografică.
Iată schema acestui concept care dăinuie şi astăzi în practica geografică:
9 Este vorba de articolul “Introducere sumară în Geografia economică”, publicat în Revista Geografică Română, anul IV, 1941, pag. 156-169 10 Nicolae Rădulescu, Introducere sumară în Geografia Economică, Revista Geografică Română, anul IV 1941, pag. 166 11 Simion Mehedinţi Antropogeografia şi întemeietorul ei Fr. Ratzel, Bucureşti, I. V. Socecu 1904, pag. 12
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
29
Este clar că pentru acel moment a fost în câştig ştiinţific considerabil disociind
structurile mediului geografic în „fenomene naturale” şi „fenomene economice”, despre
fenomenele geodemografice însă nici vorbă.
Conferinţa Mondială a Populaţiei ţinută sub egida ONU, la Bucureşti, în anul 1974,
precum şi lucrările Congresului Uniunii Internaţionale de Geografie din 1976 au oferit un
cadru extrem de favorabil pentru valorificarea unor concepte geografice din practica
mondială şi nu mai puţin de reconsiderare a unor concepte de tradiţie din literatura
geografică românească.
Ca urmare s-au introdus cursuri de Geografie a Populaţiei şi Aşezărilor Umane la
Facultatea de Geografie din Bucureşti, apoi în celelalte centre universitare din ţară. Apar
manualele şcolare cu titulatura Geografie Umană şi Economică, iar în anul 1984 volumul
al II - lea din Geografia României este denumit „Geografie Umană şi Economică”, marcat
printr-un capitol introductiv prin care se argumentează necesitatea promovării unui
asemenea concept.
Am materializat astfel termenul de Geografie Umană şi Economică atenţionând
faptul că marile „prefaceri” politice, de care geografia nu poate face abstracţie, au de
regulă la bază problemele etnice, evoluţiile demografice, cât mai ales problemele
economice, sferele de influenţă politică şi economică şi nu mai puţin geostrategice
relevând astfel recunoaşterea celor două domenii – uman şi economic ca structuri distincte
dar într-o inseparabilă interdependenţă. Avem în vedere, în primul rând caracterul de
complexitate proprie, continuitate şi stabilitate a fenomenelor umane pe departe, caracterul
de dependenţă şi perisabilitate a fenomenelor economice sub aspectele spaţiale ale
producţiei, distribuţiei, consumului. Esenţialul constă, pentru geografie, de a esenţializa
interdependenţa lor într-o anumită perioadă istorică.
S-a acceptat şi promovat conceptul de Geografie Umană şi Economică regăsit în
toate manifestările ştiinţifice, în teze de doctorat, lucrări de licenţă, etc., fără nici un fel de
obstrucţie sau subtilitate.
3. Sens unic
Geografia este o ştiinţă complexă, un sistem de discipline de o largă diversitate care
în mod firesc se ordonează în sensuri unice alcătuind în final caracterul de ştiinţă unitară.
Fiecare componentă fie naturală ori socială îşi are un sens unic din punct de vedere
metodologic, prin care asigură relaţiile de interdependenţă şi de unitate cugetării
geografice.
În asemenea accepţiune, recunoscând caracterul social al unor componente ale
mediului geografic, au căutat termenul adecvat care să înmănuncheze metodologic
denumirile respective.
Astfel mult înainte de 1984, într-o sesiune ştiinţifică a Facultăţii de Geografie
Economică din cadrul Universităţii din Timişoara s-a emis ideea unui concept unitar, care
să reunească toate ramurile geografiei care au la bază legile sociale predominându-le sub
denumirea generală de Geografie Socială.12
Ne-am bazat totodată pe tradiţiile Geografiei româneşti. Este cunoscut că încă din
anul 1902 Nestor V. A. Urechea pleda “Pentru un concept de Geografie Socială în
România.”13
12 Vasile S. Cucu, Pentru un concept de Geografie Socială, Sesiunea Ştiinţifică Unio – Timişoara (1972) 13 Buletinul Societăţii din România, 1902
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
30
Se avea în vedere recunoaşterea unui şir de discipline ştiinţifice care decurg din structurile
sociale şi mai ales recunoaşterea şi afirmarea tot mai activă a unor discipline ştiinţifice care
promovează concepte de un real interes privind relaţiile spaţiale ale
structurilor populaţiei, aşezărilor omeneşti şi nu mai puţin disparităţilor economice
şi semnificaţia lor din punct de vedere geopolitic şi geostrategic.
În asemenea accepţiune în cadrul sistemului ştiinţelor geografice s-a conturat mult
mai clar ceea ce putem numi Geografie Socială reţinând că noţiunea de „social” exprimă
structurile create de societatea omenească, noţiunea din ce vizează societatea omenească
în ansamblu, raporturile ce se stabilesc în timp între comunităţile umane.
După specificul relaţiilor ce se stabilesc între comunităţile umane putem defini o
anumită „clasă” a societăţii sau distinge anumite „genuri de activităţi” sociale (economice,
culturale, medicale, economice, educative, etc.).
Distincţia în cadrul anumitor direcţionări în ştiinţă (în speţă „geografice”) impun
specificarea genurilor de activitate: „geografie culturală”, „geografie economică”,
„geografie politică” etc.
Denumirea de „Geografie socială nu poate fi deci limitată doar la o anumită
structură a societăţii, la un anumit segment (economic, uman, cultural, ori medical) al
acesteia. Ea vizează ansamblul structurii sociale cu direcţionări care abordează, aşa cum
am mai arătat un anumit domeniu: uman (populaţie, aşezări), economie (activităţi
productive - schimb), ori culturale – sanitare.
Geografia socială reuneşte astfel forţele umane, habitatul, funcţiile sociale şi
politice prin care se afirmă o entitate naţională în limitele unor anumite tipuri de spaţii
geografice. Geografia Socială, astfel, cuprinde genurile de activităţi grupate în:
a) geografie umană adică colectivitatea omenească în raporturile cu însuşirile
spaţiului geografic în care se dezvoltă, având ca ramuri de bază: geografia
populaţiei, aşezărilor umane şi alte discipline;
b) geografia economică adică munca – produsul activităţii colectivităţilor omeneşti
concretizate în domeniile industriei, agriculturii, comunicaţiilor etc.
c) geografia politică care studiază inter-relaţiile spaţiale caracteristice fiecărui stat şi
zonelor în care acestea au apărut şi s-au dezvoltat.
În asemenea accepţiune, geografia nu limitează fiinţa umană la nivelul
fenomenelor biologice. Geografia în mod obiectiv constată prelungirea acestora în timp şi
spaţiu, devenirea lor în fenomene geografice, structuri aflate la nivel naţional, regional sau
mondial bine individualizate în diferite stadii de dezvoltare şi în strânse legături de
întrepătrundere şi interdependenţă. Un asemenea obiectiv fundamental al cercetării
geografice evidenţiază faptul că în condiţiile revoluţiei tehnico – ştiinţifice contemporane,
sfera de acţiune a cercetării geografice depăşeşte considerabil ansamblul proceselor şi
fenomenelor naturale. Geografia, practic, depăşind în cercetările sale studiile primare
asupra naturii, pătrunde adânc în realitatea materială şi umană, participă activ, alături de
alte ştiinţe, la elaborarea de prognoze, la realizarea concretă a obiectivelor de manifestare
socială şi politică de ansamblu sau în profil teritorial.
Asemenea implicare a cercetării geografice capătă forme cu totul noi faţă de
trecutul apropiat datorită ritmurilor actuale de dezvoltare, acţiunii permanente şi de
intensitate neîntâlnită până în prezent pe care o exercită omenirea asupra învelişurilor
planetare, componentelor cadrului natural în general.14
14 Este de reţinut faptul că omenirea, în prezent, a ajuns să valorifice şi să exploateze deja peste 56% din suprafaţa uscatului, să utilizeze aproximativ 15% din debitul apelor curgătoare şi aproximativ 55% din fondul natural al pădurilor. În procesul activităţii economice omul extrage anual din adâncurile pământurilor peste 100 de miliarde tone minereuri şi materiale de construcţii,
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
31
Procesul intens de modernizare relevă cu prisosinţă faptul că omul a devenit o forţă
transformatoare principală, forţă de presiune, la scară planetară şi bineînţeles la scară
zonală, regională exercitând tot mai intens influenţa sa asupra mecanismului tuturor
proceselor naturale.
Este adevărat că în contextul evoluţiilor contemporane populaţia nu poate fi
analizată decât în contextul complexităţii relaţiilor dintre presiunea umană, mediu
înconjurător şi dezvoltare. Fiecare însă din aceşti factori de evoluţie prezintă însă
caracteristici proprii care nu permit globalizări şi abstractizări.
Populaţia bunăoară rămâne componentă fundamentală care configurează conceptul de
Geografie Umană prin diversitatea relaţiilor şi impactului ecosistemului antropic şi natural, prin
influenţarea evoluţiilor geodemografice sau tehnologice. Prin asemenea demersuri capătă valoare
cunoaşterea fenomenelor ce stau la baza Geografiei Economice sau Geografiei Politice şi nu mai
puţin starea de echilibru a învelişurilor naturale.
Pătrunderea accelerată a societăţii în intimitatea proceselor naturale se repercutează
în dezvoltarea echilibrului mobil al autodezvoltării naturii de-a lungul a milioane de ani,
accentuând decalajul dintre capacitatea potenţială a naturii şi cerinţele tot mai mari ale
societăţii.
În faţa unor asemenea probleme specifice ale revoluţiei tehnice ştiinţifice
contemporane, geografia în mod obiectiv îşi remodelează fundamental unele poziţii şi
conceptele sale teoretice, afirmându-se treptat ca o ştiinţă experimentală cu valenţe
transformatoare şi de prognoză în care geografia umană şi economică au roluri prioritare.
Problematica economico-socială, generată de revoluţia tehnico-ştiinţifică actuală, a
impus astfel lărgirea ariei de fenomene studiate de geografie, ea pătrunzând adânc şi în
disciplinele geografice cunoscute prin profilul lor naturalist dominant. Este un proces firesc de
umanizare a disciplinelor geografice, situaţie ce asigură o calitate nouă în geografie în general,
favorizând amplificarea cercetărilor în scopuri directe solicitate de practică.
Relaţiile de interdependenţă dintre aceste structuri de bază oferă posibilitatea
afirmării unor orientări sau discipline ştiinţifice a căror metodologie decurge din fiecare
asemenea structură.
Paradoxal, unii geografi includ în ultima perioadă în cadrul Geografiei Umane şi
direcţii (discipline)ştiinţifice de mare notorietate cum sunt „Geopolitica”, „Geografia
politică”, „Geografia economică”, ş.a., discipline care au la bază în aceeaşi măsură
structurile naturale, geodemografice şi economice.
Nimeni nu cugeta bunăoară să demonstreze cum poate fi tratată geografia
„agriculturii” sau „industriei”, fără a recunoaşte semnificaţia (uneori determinantă) a
învelişurilor naturale. Poţi oare prezenta un stat ori un sat ignorând favorabilităţile ori
restrictivităţile cadrului geografic natural, istoric şi conexiunea lor cu ceea ce
caracterizează uman şi economic asemenea formaţiuni sociale? Formal da, ştiinţific este
exclus.
Tradiţia şcolii geopolitice româneşti demonstrează necesitatea abordării ştiinţifice,
eliminând formalisme şi combătând ignoranţa.
În complexitatea legilor care stau la baza Geografiei, pentru a promova o metodologie
ştiinţifică, se impune necesitatea selectării unui sens unic pentru fiecare din structurile
componente, fără a exclude elementele obiective de interdependenţă şi osmoză.
Conceptul bunăoară de „Geografie Umană şi Economică” poate fi astfel înţeles prin
analogie cu o bază perfectă în care se reflectă clar atât poziţia subiectului (respectiv
Geografia umană) cât şi a predicatului (Geografia economică).
arde 8 milioane tone combustibil convenţional, aruncă în circuitul apelor 600 miliarde de tone reziduuri industriale şi menajere. În atmosferă se elimină cca. 20 miliarde CO2 (bioxid de carbon), peste 1 miliard tone alte substanţe chimice, etc.
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
32
Schematic poziţia Geografiei Umane şi Economice se prezintă în felul următor:
Se poate afirma că deşi au fost încercări de abatere de la metodologia firească,
şcoala geografică românească a promovat constant unitatea organică dintre Geografia
fizică şi Geografia socială, ca un adevărat sistem de ştiinţe, strâns unite şi interdependente.
Problema cea mai controversată decurge din stabilirea raportului care există şi de
care trebuie să se ţină seama, între cele două tipuri de complexe teritoriale şi între legile
care stau la baza dezvoltării obiectelor de studiu respective. În ambele cazuri avem de-a
face cu legi obiective care generează complexe naturale (zone, regiuni) şi complexe
teritoriale de producţie cu o amplă diversitate geografică umană şi economică. Complexele
naturale se formează şi se dezvoltă potrivit legilor de dezvoltare a naturii, fiind rezultatul
unei dezvoltări îndelungate de sute de milioane de ani, iar complexele teritoriale de
umanizare se dezvoltă potrivit legilor de dezvoltare a societăţii, acestea schimbându-se la
intervale de timp mult mai scurte. Astfel, limitele regiunilor naturale se modifică foarte
lent, pe când ale celor antropice depind de tipurile sociale şi sunt instabile.
Acest lucru ar părea însă că disociază geografia, că duce la pierderea
individualităţii ei în raport cu celelalte ştiinţe, că se confundă cu acestea. Nu se poate
susţine aşa ceva, pentru că în afara ştiinţelor geografice nici o altă ştiinţă nu studiază
complexele teritoriale, iar faptul că ambele categorii de complexe (fizice şi sociale) se
asociază teritorial este foarte important pentru legătura reciprocă dintre geografia fizică,
umană şi economică.
Există deci o unitate a teritoriului, ceea ce duce la apariţia unei puternice legături
între mediu natural, uman şi respectiv productiv. Natura, oamenii şi producţia nu sunt
izolate; ele se influenţează reciproc într-o măsură mai mare sau mai mică. În procesul de
producţie a bunurilor materiale oamenii intră în relaţii de interacţiune cu natura, utilizându-
i resursele, schimbându-i ritmul şi direcţia dezvoltării complexelor naturale, în timp ce, la
rândul lor, acestea influenţează permanent, dar într-un grad diferit, dezvoltarea şi repartiţia
forţelor de producţie. Ori interpretarea necorectă a acestor legături, teama de a nu cădea în
determinism geografic, fuga de ceea ce îi este propriu geografiei, a dus pe unii geografi
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
33
economişti către un economism exagerat. A fost astfel adeseori neglijat specificul lor
teritorial, au fost neglijate deosebirile şi cauzele acestora de la unitate la unitate.
4. Geografia populaţiei – disciplină fundamentală a Geografiei Umane
Populaţia – oamenii, răspândiţi în cele mai diferite regiuni ale pământului, a fost
întotdeauna temă de studiu pentru geografi. Primele descrieri frecvente din cele mai vechi
timpuri – se refereau în primul rând la modul de viaţă al oamenilor. Omul este în prezent în
toate manifestările materiale sau spirituale din toate timpurile. Înţelegerea existenţei
umane, indiferent la ce epocă ne referim, a fost posibilă numai prin intermediul cunoaşterii
relaţiilor obiective existente între om (în sens restrâns), colectivitate umană (în sensul larg
al concepţiei asupra omului) şi realitatea socială şi materială caracteristică vremurilor
respective. În cadrul acestor relaţii, un rol important la avut din totdeauna natura, sau într-
un sens mai concret, diferitele componente ale mediului geografic, ale mediului
înconjurător. Străduinţa, necesitatea de a cunoaşte, de a înţelege conţinutul, esenţa,
direcţiile acestor relaţii, au generat opere istorice, literare, au fundamentat obiectul a
numeroase ramuri în cadrul unor ştiinţe. În rândul acestor ramuri ale ştiinţei, într-un anumit
grad de autonomie sau dependenţă, au apărut o serie de discipline ştiinţifice, cum este
„Geografia Populaţiei”, disciplină ştiinţifică concretă, vie, dinamică.
Prin recunoaşterea geografiei populaţiei ca domeniu al geografiei s-a fundamentat
conţinutul ştiinţific al geografiei umane.
Geografia populaţiei a „consolidat” poziţia colectivităţii umane în geografie,
argumentând faptul că omul nu trăieşte numai pentru a se reproduce. Omul, ca şi alte fiinţe,
intră în contact cu natura pentru a folosi ceea ce aceasta îi oferă, dar, spre deosebire de
celelalte fiinţe, el nu se limitează la ce i se oferă. Omul acţionează mai mult sau mai puţin
raţional asupra naturii, cunoştinţele lui dezleagă treptat tainele mediului înconjurător. Omul
ştie astfel să producă, să-şi creeze sursele existenţei sale, dar în acelaşi timp el consumă.
Asemenea atribute se concretizează în natură prin o puternică varietate de forme de habitat
şi tipuri de economie.
În această accepţiune, pentru înţelegerea relaţiilor dintre om şi mediul său
înconjurător, rezultă de la bun început necesitatea imperioasă de a studia populaţia nu ca
un scop în sine, ci pentru sine, strâns legat de condiţiile naturale şi social – economice date.
Realităţile contemporane privind manifestările populaţiei, prognozele, viitorul
apropiat sau mai îndepărtat confirmă pe deplin faptul că modernizarea structurilor
economice, ascendenţa ritmurilor de creştere a acestora, determină o creştere continuă a
rolului factorului uman.
Evoluţiile numerice ale populaţiei, mutaţiile în structurile ei de bază atestă faptul că
factorul uman a devenit factor hotărâtor pentru dinamismul social-economic şi cultural,
raţiunea tuturor acţiunilor noastre.
Este de la sine înţeles că astăzi populaţia, ca principală forţă de producţie a
societăţii, ocupă locul central în orice domeniu al abordării cercetării ştiinţifice.
Poziţia centrală a populaţiei în optica cercetării ştiinţifice defineşte coordonatele
relaţiilor complexe ce s-au stabilit şi se stabilesc între creşterea numerică a populaţiei,
dezvoltarea social-economică şi calitatea mediului înconjurător.
Relaţia dintre om şi natură devine de asemenea o relaţie activă, care relevă în
ultimă instanţă funcţia şi funcţionalitatea fiecărui component al mediului înconjurător în
general.
Recunoscând, în mod firesc, factorul uman drept variabilă centrală, este de la sine
înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale dezvoltării se raportează la populaţie
ca disciplină ştiinţifică formativă, ca fundament al geografiei umane.
În acest fel „geografia populaţiei” analizează populaţia prin prisma:
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
34
a) dimensiunilor ei specifice în raport cu celelalte dimensiuni ale Terrei: fizice,
valorice şi materiale, de unde se naşte întrebarea: „Poate răspunde dimensiunea
fizică a Planetei la explozia populaţiei?”;
b) relaţiei permanente dintre dezvoltarea economică şi dinamica populaţiei,
considerând-o drept coordonată permanentă a dezvoltării social-economice, pe
plan mondial şi regional;
c) atributele naţionale, reafirmând faptul că populaţia este o latură a independenţei
naţionale, răspunde la comenzile social-naţionale, presupune politici demografice
proprii (naţionale);
d) avuţiei naţionale considerând-o alături de teritorii, ca pe una dintre cele mai
constante avuţii, unii dintre indicatorii fundamentali ai unităţii naţionale;
e) efectele presiunii ce se exercită asupra mediului natural, asupra calităţii vieţii, în
general;
f) impactul dintre populaţie şi resurse, populaţie şi economie, omul înţeles ca
producător, omul în înţelesul de consumator;
g) prin prisma marilor şi complexelor procese concrete de formare şi valorificare a
resurselor de muncă. Poziţia resurselor de muncă în structurile de bază ale
populaţiei arată legătura indisolubilă a acestei valoroase avuţii cu dezvoltarea
social-economică. Valoarea forţei de muncă ca resursă a dezvoltării este direct
proporţională cu capacitatea omului de a cunoaşte legile acestei dezvoltări, de a
prevedea ritmul şi sensul ei, în strânsă corelaţie cu numărul membrilor societăţii.
Puterea de a influenţa dezvoltarea este legată de nivelul de pregătire a celor ce
muncesc, de nivelul tehnic de care dispun, de gradul de ocupare şi de repartiţia lor
teritorială. Pentru a cunoaşte asemenea aspecte ale resurselor umane, este necesară o
privire generală asupra principalelor manifestări actuale ale populaţiei pe plan mondial,
vizând în principal raporturile dintre: populaţie şi habitat, populaţie şi producţie, populaţie
şi consum.
Rezultă, din toate sublinierile de mai sus, că studiul populaţiei din punct de vedere
al geografiei nu se limitează la fenomenele demografice propriu-zise. El abordează
totodată modul de viaţă al omului, modul de organizare al teritoriului, spaţialitatea în care
el îşi desfăşoară activitatea, deci aşezările umane sau în termeni recunoscuţi, habitat urban
şi rural.
În esenţă, putem recunoaşte că geografia populaţiei şi aşezările umane studiază şi
interpretează complexitatea fenomenelor de populaţie, factorii, condiţiile răspândirii ei pe
glob, ţări, regiuni geografice, în funcţie de timp şi spaţiu, de condiţiile concrete, naturale,
economice şi sociale. Geografia populaţiei şi aşezărilor umane se impune ca „disciplină de
reper” în Geografia Umană, contribuind din plin la evidenţierea deosebirilor spaţiale şi
cauzelor ce au determinat legăturile teritoriale dintre caracterul stabilirii oamenilor şi
factorii sau elementele concrete ale cadrului natural, condiţiile sociale şi economice
specifice unei regiuni geografice.
Sarcina de bază a geografului care studiază populaţia şi aşezările umane constă în
aprecierea tipurilor de fenomene, în elucidarea legilor repartiţiei populaţiei şi aşezărilor, în
întocmirea sintezei documentărilor ştiinţifice necesare activităţii practice.
Procedând ca atare, geograful în afară de contribuţiile la cunoaşterea realităţilor
planetei noastre, poate asigura căile ştiinţifice de investigaţie asupra potenţialului de
habitat şi productiv al diferitelor zone geografice şi de valorificare a acestora.
Geografia populaţiei, ca ramură de bază a Geografiei Umane, apare totodată ca un
veritabil liant între disciplinele ştiinţifice ale Geografiei.
Analele Universităţii ”Valahia” Târgovişte, Seria Geografie, Tomul 3, 2003
_______________________________________________________________________________________
35
Bibliografie
Conea I., (1950), Principii călăuzitoare în studiul raporturilor dintre societăţile omeneşti şi
mediul geografic, volumul: Din lucrările Institutului de Cercetări Geografice, pag. 8;
Cucu V., (1972), Pentru un concept de Geografie Socială, Sesiunea Ştiinţifică Univ –
Timişoara
Gotz N., (1890), Geografie Economică, Berlin;
Mehedinţi S., (1904), Antropogeografia şi întemeietorul ei Fr. Ratzel, Bucureşti, I. V.
Socecu, pag. 12 - 13
Ratzel Fr., (1898), Geografia politică, Leipzig;
Rădulescu N. Al., (1941), Introducere sumară în Geografia Economică, Revista
Geografică Română, anul IV, pag. 166;
Ritter K., Allgemaine Erkunde, pag. 17-76, Berlin;
Urechea Nestor V. A. (1902), Geografie Socială, în Buletinul Societăţii din România
Top Related