An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 1
MEMORIA
OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr. 4 (62), aprilie 2017
Editată de Asociaţia Culturală
MEMORIA OLTULUI
Director: Ion D. Tîlvănoiu
Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.
Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,
dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana
Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.
Planşele noastre
1. Poetul Virgil Carianopol (n. Caracal 29 martie 1908- m. Bucureşti 6 aprilie
1984). Fotografia a fost executată la Caracal de prof. C-tin Dumitrescu în
1977, şi este reprodusă pe coperta volumului Cântece olteneşti (Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1977).
2. Poetul Virgil Carianopol în viziunea caricaturistului Eugen Drăguţescu.
3. Sus: col. Constantin Carianopol (fratele poetului), poetul-medic Dumitru
Nicolcioiu, poetul Virgil Carianopol, poetul Mircea Stănculescu (unchi al
pictorului Sorin Chirimbu), profesorul Dumitru Botar- fotografiaţi la 13 iunie
1973 lângă mormântul lui Gogu Carianopol, tatăl poetului, în cimitirul din
Caracal.
Jos: fraţii Constantin şi Virgil Carianopol lângă mormântul tatălui lor Gogu
Carianopol, la 13 iunie 1973.
4. Sus: Ion Larian Postolache, Radu Gyr şi Virgil Carianopol într-o imagine din
1956 (anul în care Virgil Carianopol este arestat la 10 noiembrie pentru
,,uneltire contra ordinii sociale”. Va trece prin închisorile de la Jilava, Aiud,
Galaţi şi Periprava, fiind eliberat la 8 noiembrie 1963).
Jos: Col. C-tin Carianopol, poetul Virgil Dumitrescu, poetul Virgil
Carianopol şi poetul Dumitru Nicolcioiu la 13 iunie 1973, în faţa librăriei din
Caracal (fotografii din arhiva prof. Dumitru Botar).
ISSN 2284 – 7766
Tiparul executat la Editura Hoffman
www.EdituraHoffman.com
Tel./fax: 0249 460 218
0740 984 910
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 2
Cuprins
1. Ion Andreiţă- O scrisoare....................................................................................../3
2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (IX)................................................./4
3. Nicu Petria- Amintiri cu şi despre Paul Dogaru................................................./13
4. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (aprilie- iulie 1945)............................/20
5. Dumitru Botar- Din presa romanaţeană de altădată (II).................................../27
6. Cornel Manolescu- Negustori caracaleni- Iulius Spak....................................../36
7. Alina-Elena Marin, Sabina-Elena Vasilescu- Eroi din Romanaţi.
Sublocotenentul aviator Ştefan Raicea din Osica de Sus..................................../38
8. Floriana Tîlvănoiu- Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (II)................../45
9. Ilie Dumitru- Dumitru Caracostea- contribuţii................................................../50
10. Col. (r.) Dumitru Matei- La război ca la război: patrioţi şi trădători (II)........./54
11. Floriana Tîlvănoiu- Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti (II)................/76
12. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Alegerea moşiei Caracal- 16 februarie 1847
(VIII)....................................................................................................................../82
13. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: mănăstirea Dobruşa (V)...../86
14. Corneliu Vasile- Autori şi cărţi: Mircea Tomescu- ,,Un vechiu lăcaş de
închinare: Schitul Seaca-Muşăteşti (Olt)”.........................................................../89
15. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - aprilie......................................./91
16. Pentru biblioteca dumneavoastră........................................................................./93
17. Nicolae Scurtu- Inscripţii. O nouă contribuţie la bibliografia lui Ioan S.
Floru....................................................................................................................../96
-Câteva însemnări despre poetul Virgil Carianopol.............../100
-Note despre bibliologul Mircea Tomescu............................../102
-O epistolă şi un autograf ale lui Ion Potopin......................../103
18. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Eroi şi monumente din
Olt şi Romanaţi. Eroii satului Vineţi, comuna Spineni-Olt............................../107
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 3
O scrisoare
Ion Andreiţă
Am primit, recent, din partea marelui muzician, compozitor şi scriitor Doru
Popovici, o scrisoare. Citez: „Volumul dumneavoastră „Minunea de a fi” este, cum ar
spune italienii, „una meraviglia dell’arte”. Cuvintele cântă ca’n poemele lui Amphion, cel
care clădea Teba, în sunetul lirei sale fermecate. Citindu-vă şi recitindu-vă, cu „sufletul ca
o risipă de luceferi”… mi-au venit în minte cuvintele lui Heine: „Muzica este ultimul
cuvânt al artelor, aşa cum moartea este ultimul cuvânt al vieţii”… Când dai naştere la
versurile: „În timp ce noi / Cercetăm Calea Lactee / Şi Steaua Polară / Aşteptând din
frunzişul sonor / Planeta Eminescu să răsară”… – înseamnă că ai înţeles că „Muzica şi
Poezia / S’au născut împreună / Şi s’au despărţit / Ca să se reîntâlnească”. Sunteţi un poet
al „dorului-dor” având, precum divinul Kant, deasupra cerul înstelat şi’n inimă legea
morală. În timp ce, pentru mine, Muzica este cel mai scurt drum către Bunul şi
Omniprezentul Dumnezeu, pentru dumneavoastră, Poet, care ne face să cădem „în mintea
florilor”, arta este „nostalgia lui Dumnezeu”.
Ce poţi să spui, să răspunzi, în faţa unui atare gest de tandră şi împovărătoare
apreciere? Venit din partea unui senior al artelor, aflat în piscul vârstei de 82 de ani?!
La mulţi ani, iubite Magistre!
Pentru mine – dar, desigur, nu numai pentru mine – fiecare zi trăită în
contemporaneitatea dumneavoastră este un prilej de înfloritoare bucurie; aceea de a şti că
acolo, undeva, într-o veche căsuţă de pe strada Vaselor, Magistrul trăieşte, gândeşte,
iubeşte. Atâta – şi ne este de ajuns.
Vă cunoaşte toată lumea. Vă cunosc toţi cei care au nevoie, ca să poată trăi
normal, de adevăr; deopotrivă cel universal şi deopotrivă cel românesc. Este vorba cu
precădere de adevăruri culturale, artistice şi, poate în primul rând, ale muzicii. Puţini
oameni din timpul vieţii mele au dovedit să aibă atâta credinţă, pasiune, dăruire şi, mai
ales, putere de sacrificiu.Aveţi foarte mulţi prieteni. Şi – spre cinstea dumneavoastră şi a
operei dumneavoastră – şi inamici pe măsură. Ei fiind, desigur, inamicii ideilor pe care le
apăraţi.De câte ori s-a întâmplat să pierd o revistă în care publicaţi sau o emisiune la Radio
– semnate de dumneavoastră – m-am considerat nefericit. Stare din care mi-am revenit cu
ajutorul unor apropiaţi, din aceeaşi comunitate de simţire şi gândire – pe care, cu voia
dumneavoastră, aş îndrăzni s-o numesc comunitatea Eminescului.
Ce să vă mai spun, domnule Doru Popovici? Că în acest început de an am primit
unul din cele mai frumoase cadouri din viaţa mea: am găsit în cutia poştală – alături de alte
mesaje dragi, între facturi îngrijorătoare – scrisoarea dumneavoastră. V-am cerut
permisiunea s-o fac publică – nu integral, desigur – nu atât în interes personal, cât mai ales
în interes general, cultural. Vă mulţumesc pe această cale.
Vă caracterizează asemenea gesturi minunate – şi le doresc cât mai multor confraţi
să se poată bucura de un astfel de mesaj de suflet.
Dar şi nefericiţilor inamici ai Eminescului, ca, poate în ultima clipă, să-şi revină
din rătăcire, să se echilibreze şi să-şi poată trăi mai liniştiţi, fără convulsii, modesta lor
existenţă.Să ne trăiţi, Magistre, ani mulţi şi liniştiţi! Acasă, înconjurat de grija şi iubirea
minunatei dumneavoastră soţii şi muză – şi de copilul domniei voastre.
P. S. Aflu, stupefiat, în ultima clipă, că scaunul dumneavoastră de drept, de la
Academie, continuă să fie ocupat de alte persoane – şi nu întâmplător, poate, din aceeaşi
altă comunitate, decât aceea a Eminescului.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 4
Amintirile unui scriitor slătinean (IX)
Ion Lazu
Nu-mi găseam în adolescenţă, (cînd insul uman îşi intuieşte cu o teribilă siguranţă
devenirea, ca apoi să piardă destul de repede şi pentru totdeauna acest “fler” cu privire la
propriile disponibilităţi şi direcţii de dezvoltare) oricît mi-aş fi fost drag, şi oricît m-aş fi
părtinit, în afară de o accentuată melancolie şi de o devorantă patimă pentru citit, la care aş
adăuga ca beneficiu de inventar cumsecădenia, nu-mi descopeream deci niciuna dintre
însuşirile pe care, deductiv, le consideram obligatorii pentru un scriitor. Am spus deja, deşi
poate aţi luat-o ca o alintare sau ca o stratagemă prin care să mă “pun în pagină”, (ceea ce
vă asigur că nu e cazul!): despre scriitor, pentru că nu aveam date concrete asupra vieţii
sale pămînteşti, îmi făcusem în fierbinţeala lecturilor adolescenţei cele mai extravagante
păreri.
Poate am reuşit măcar să vă conving cu privire la admiraţia entuziastă pe care
mi-o stîrneau marii mei profesori de la Radu Greceanu – în asemenea măsură cultura sub
diversele ei aspecte (lumina spirituală care vine dintr-acolo) îmi stârnea cea mai frisonantă
emulaţie. Or, la mine, nici tu o memorie fabuloasă, nici tu o fantezie debordantă,
inepuizabilă şi de neoprit, nici tu o voce percutantă, nici măcar darul atît de râvnit al
improvizaţiei, care altora le dă aripi şi îi poartă spre triumf, ca şi darul imitaţiei, de altfel.
Pe de altă parte, încă din copilărie am fost în preajma unor colegi cu charismă, inşi care
ştiau să-ţi capteze atenţia, interesul, iniţiind mereu ceva, povestind ceva, pretinzînd ceva de
la cei din jur – e vorba despre micii lideri de grup, cum se întâmplă în orice colectivitate.
Cu destulă mirare, eram constrîns să constat că talentul lor de povestitori, de umorişti, nu
avea neapărat legătură cu performanţele lor strict didactice, ba poate dimpotrivă… Am fost
atras de câţiva ,,tartori” de acest fel. Virgil Ş., de pildă, mă ţinea sub vraja poveştilor lui cu
draci, se poate să fi consemnat una sau două dintre ele chiar în Veneticii, partea întâi.
Simpatia s-a menţinut ani în şir şi devenisem student când încă îi mai scriam lui Virgil,
luat la oaste la Buzău. Avea deci datele cu care să mă surclaseze, să mi-o ia înainte într-ale
vieţii, dacă vreţi. Nu mi-e lesne să explic. O siguranţă de sine, salutară, un echilibru
interior, sau poate mai curând sentimentul pe care ţi-l dădea în orice moment: că ai
de-aface cu un om întreg, autonom; plus ascendentul că era în fapt cu aproape doi ani mai
în vârstă decît mine, şcolarul nerăbdător să-i urmeze fratelui mai mare. (Şi totuşi n-aş fi
reuşit, dar doamna Tătaru, basarabeanca părtinitoare, m-a trecut pe listă fără ezitare.)
Ca să-i cîştig simpatia, i-am dăruit într-o recreaţie lui V. o jumătate de măr; surprins, dar
înţelegînd, a propus: ,,să-l împărţim!”, la care i-am răspuns cu o minciună, care s-a dovedit
mai bună decât adevărata explicaţie: ,,Eu am mâncat partea mea acasă!” Nu era aşa, vezi
bine; însă a părut convingător: când mi-am mâncat partea, m-am gândit la el. O invitaţie
foarte elocventă la prietenie. În fapt, mama oprise cealaltă jumătate pentru fratele mai
mare, care învăţa în seria de după-amiază. Sacrificiul pus la temelia prieteniei, ca la orice
altă construcţie.
În ce mă priveşte, aveam o nevoie insaţiabilă de fructe. Merele erau cu adevărat o
raritate în Cireaşov, de fapt în toată zona Slatinei, n-aş putea să spun de ce. Poate pentru că
săteanul care sădea astfel de pomi ar fi trebuit să-i păzească zi-noapte, încă din faza de
floare-fruct, într-atât de prădalnici erau vecinii, mai cu seamă noi, copiii. Am descris un
drum de noapte la furat mere în valea Porcului, tocmai la câţiva km de sat, fiindcă alţi
pomi roditori prin apropiere nu erau. Nici la ,,Prunii şcolii”, minuscula livadă de pe
terenul agricol al şcolii săteşti, nu plantaseră altceva decât pruni, cum spune cu precizie şi
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 5
toponimicul. O explicaţie ar fi că prunele crude sînt
de neconsumat, iar pe de altă parte, coacerea lor are
loc cam în acelaşi timp, livada fiind mai uşor de
păzit pe o perioadă scurtă. Bunicul meu, Timofei
Spiridoncic a fost angajat paznic la ,,prunii şcolii” de
directorul Barbu, un haretist. Părea o bună ocazie să
ne mai rotunjim bugetul, însă acolo l-a prins o ploaie
teribilă şi a făcut imediat o dublă pneumonie care în
timp i-a fost fatală…
În satele comunei Cireaşov nu găseai decât
corcoduşi şi duzi. Eram grămadă pe ei, iar mama, ca
să ne ferească de pântecăraie, ne-o lua înainte, ne
făcea un fel de compot. Oltenii nu adăugau zahăr (de
unde?!) şi zeama acrişoară obţinută din fierberea
corcoduşelor se numea chisăliţă. O substanţă şi un
cuvânt la care cătam cu silă. Pe vremea legionarilor,
din câte am înţeles, fuseseră plantaţi caişi pe ambele părţi ale drumului comunal, pînă la
şoseaua naţională; nu pot da altă explicaţie a faptului că prin '48-'‟50 mai rămăseseră doar
câţiva, decât că fuseseră devastaţi deîndată ce au ieşit pe rod... De cum se coceau duzii, noi
ne căţăram în ei, cu mic cu mare şi acolo ne prindea amiaza; erau dude albe, dulcege-sălcii
la gust, precum în duzii din gardul şcolii noastre haretiste şi erau dude negre, acestea mai
bune la gust, acrişoare; dar şi la Şcoala Ionaşcu existau câţiva duzi în gardul grădinii din
vecini şi nu ne mai dădeam jos din ei decât cînd ne chemau să intrăm la examen. După
aceea n-am mai pus toată viaţa o dudă în gură, fie ea albă sau purpurie.
Noi, copiii veneticilor ne scoteam pârleala în privinţa fructelor abia la culesul
viilor, cînd totul trebuia terminat într-o singură zi. Mâncam struguri în disperare, iar seara
gospodina ne mai dădea şi cîteva joarde cu struguri, pe care mama îi agăţa la căpriorii
podului, pentru la iarnă. Poate din cauza cosoarelor care în mintea mea semănau cu armele
dacilor, culesul viilor mi se părea sărbătoresc şi cumva ancestral.
Citeam cărţi uimitoare despre personaje fascinante şi, dincolo de sentimentul că
n-aş fi în veci capabil de asemenea performanţe, simţeam că nici măcar n-am pătruns de-a
binelea toate sensurile textului, că graba şi emoţia mă fac să scap unele clenciuri pe care
numai o nouă lectură mi le va decripta. Gândul la o reluare a lecturii îmi dădea sentimentul
că fericirea adevărată abia urmează să vie.
,,Te uitai la ceilalţi copii de la distanţă, cu mîinile la spate”, mi-a spus mama, prin
anii ‟80. Înseamnă că încă de pe atunci îmi alesesem faţă de colegi şi prieteni distanţa
optimă: să-i observ în tihnă şi să încerc a-i înţelege, pe măsură ce reuşeam să mă descifrez
pe mine însumi. În acest fel, aveam posibilitatea să aleg din comportamentul lor numai
ceea ce îmi stârnea admiraţia şi ceea ce bunul simţ îmi spunea că se cuvine să iau. Şi
niciodată n-aş fi repetat ceea ce la prietenii mei mi se părea greşit. La un moment dat,
Virgil mi-a destăinuit, din prietenie desigur, un secret în legătură cu o fată din sat. O
mărturisire pe care mi-am dat seama că eu n-aş fi făcut-o în ruptul capului, nici măcar unui
prieten ca el. Să mă împăunez în defavoarea altcuiva echivala în mintea mea cu o trădare.
Calităţi eclatante aveau colegi de clasă din liceu Anton V. şi Caius D., două minţi
briante; alţi colegi povesteau captivant, ceea ce eu nici măcar nu am încercat vreodată, de
teamă. Asistam cu interes la micul spectacol de autor al vreunui comesean mai guraliv.
Fascinat de miracolul vieţii, nu mai aveam timp să mă întreb ce rol aş putea/aş merita să
ocup eu însumi în hora ei. Or, oltenii, nu neapărat cei din comuna de adopţiune, ci de data
Ştampila satului Cireaşov din
judeţul Olt (1861)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 6
asta cei ,,du peste Olt” născociseră până şi la acest joc prin definiţie democratic,
egalizator, care este dintotdeauna hora, posibilitatea ca unul dintre participanţi, mai isteţ,
mai orgolios, mai… să ,,ia hora înainte”, înşirându-i pe ceilalţi în urma sa…Or, eu m-am
considerat dintotdeauna un om cu secrete, un om care mereu are ceva de ascuns (multele
mele îndrăgostiri), de tăinuit (părerea mea „la rece” despre cei din jur), de ţinut în
espectativă (planurile mele obscure), pregătind o surpriză… - căruia deci nu-i cade bine să
ştie că lumea stă cu ochii pe el…
Tema fratelui minunat este de găsit, cum e şi firesc, în ,,cel mai autobiografic
dintre romanele mele”. Dar găsim tema şi în Rămăşagul. Acolo însă năzdrăvan şi norocos
este fratele mai mic Costea, care i-o lua înainte celui mare, ca şi tuturor de altfel. Am
schimbat rolurile anume ca să pun un accent în plus pe faptul că înzestrarea specială nu
ţine seamă de vârstă. În mod firesc, până şi fata pe care o plăcea Ion, fratele cel mare,
(Moşul meu) se îndrăgosteşte de mai norocosul mezin. (E mezinul din basmele noastre, în
fond!)
În Sălbaticul sînt cei doi talentaţi scriitori pe care îi ţin foarte sus în consideraţia
mea: Mircea Ciobanu şi Dumitru Alexandru – acesta din urmă un talent înnăscut,
debordant, deşi în fapt aproape un analfabet, bobinator cu 4 clase primare, lucru pe care
nu-l eludez, anume pentru a scoate în evidenţă excelenţa înzestrării native. Dar este vorba
şi de Năică Şt., colegul cu memorie fantastică. Am dat aceste exemple, în speranţa că se va
înţelege bine ideea pe care o am eu însumi despre ,,omul fără însuşiri”, categorie în care de
bună voie m-am încadrat. Şi pe care cu precădere am prezentat-o în prozele mele: pentru
că are ea însăşi nu doar ponderea ei însemnată în lume, ci şi şansa ei de împlinire umană.
Dar iată cum se leagă lucrurile, fără ca măcar iscusitul autor să tragă nevăzutele sfori: a
venit alaltăieri în vizită la noi fostul coleg de facultate Nelu D., cel mai bun prieten de
pe-atunci, omul care îmi cunoştea dorinţele şi eşecurile, însă a avut delicateţea să nu se
bage în sufletul meu (rănit, cum altfel?) şi, mai cu seamă, să nu întindă vorba, ceea ce
pentru mine ar fi echivalat cu o catastrofă la pătrat! De data asta, după un debut cam
anodin, în mijlocul unei familii pe care nu o cunoştea decât din …cărţi - ar fi putut să fie
complet diferită – scriitorii inventează, nu? – prietenul Nelu D. (cu acest nume şi în
Ruptura) s-a dezmeticit, apoi cu multă aplicaţie şi-a deşertat sacul, le-a povestit alor mei
de-a fir a păr viaţa noastră de căminişti, inclusiv poziţia paturilor noastre, cum stingeam eu
lumina întinzînd mâna spre comutatorul de deasupra patului, cum dormeam cu cartea de
poezii a lui Eminescu sub cap, necum să o fi ţinut în dulap! Doamne, câte a mai povestit,
numai şi numai întâmplări pe care eu le igor cu desăvârşire. Ei trei la masă, vorbind anume
despre mine – şi eu tăcând chitic sau aprobând monosilabic, din politeţe, în timp ce mă
minunam de memoria prodigioasă a prietenului meu de demult, la fel de tandru şi azi.
Îmi apare ca evident şi absolut explicabil faptul că şi pe-atunci mă surclasa în
modul cel mai firesc, mi-o lua înainte în toate ale vieţii. Or, cu o aşa restrictivă părere
despre însuşirile mele, e de înţeles de ce nu m-am ,,văzut” în postura de scriitor.
Sigur, după ce am avut primele confirmări literare, m-am străduit din răsputeri să
nu mă fac de ruşine – asta era grija mea de căpetenie. Întreruperea drastică din perioada
„71-‟78 mi-a reactivat îndoielile cu privire la înzestrarea mea. Abia Mircea C. m-a făcut
să-mi recapăt încrederea, deşi din partea lui mi-ar fi căzut bine un mesaj mai explicit. Cu
instinct sigur, m-a lăsat să trag la galeră, prea bine ştiind că acolo şi numai acolo se decide
soarta manuscrisului.
În ce mă priveşte, mi-au ajuns refugiul părinţilor mei şi viaţa mea de terenist 7-8
luni pe an. Nu mi-am dorit nimic altceva decât să fiu cu ai mei, indiferent de locul unde se
aflau ei.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 7
Am suferit îngrozitor, noi cei născuţi în timpul războiului, în toţi aceşti 45 de ani ai
nefericirii generalizate. Dar încă mai mult cred că au suferit cei din generaţia precedentă, a
părinţilor noştri. Ca să nu mai vorbim de cei care au înfundat puşcăriile, etc. Pe când cei
din generaţia noastră, oricât ar părea de anapoda această constatare, ne-am format pentru
orânduirea comunistă; personal, am urmat un liceu, imediat după aceea o facultate şi îmi
era foarte clar că voi lucra ca geolog pe şantierele patriei, aşa cum erau ele: ne resemnasem
că trebuie să te aliniezi, să nu cârteşti şi griji prea mari nu vei avea: statul îţi dădea o
repartiţie, o locuinţă, un salariu la limită. Şi aproape nimic altceva.
În vara lui ‟77, după cutremurul care declanşase nenumărate alunecări de teren,
lucram în zona Guşoieni-Botorani, judeţul Vâlcea. Am ieşit dintre râpi, am urcat panta şi
înainte de a ajunge la şosea, am traversat un imens lan de porumb; la un moment dat
aproape că m-am izbit de un om care şi el traversa lanul, apărut fără veste. Un om
neobişnuit de înalt, în vârstă, dar vânjos. Pe care, am simţit asta, nu l-ai fi putut abate din
drumul său. Am făcut un pas lateral şi ne-am postat faţă în faţă, surprinşi, foarte atenţi
dintr-o dată. Bătrînul domn s-a uitat o clipă la rucsacul din spatele meu, la porthart, la
busola din mînă şi numai ce-l aud: ,,Eu ştiu cine sînteţi voi! Dumnezeu să vă ajute în
lucrarea ce aţi început. Va veni eliberarea! Sapă-ţi în inimă cuvintele mele!” După care s-a
întors şi a dispărut din faţa ochilor mei. Ca într-o întîlnire de gradul trei. ,,Sapă-ţi în inimă
aceste cuvinte!” Totuşi, o scenă cum nu se poate mai reală, însă încărcată de emoţie
indicibilă. Mi-am revenit din buimăceală şi am căutat să ies la şosea…
Încetineala. ,,De cel mai mare folos mi-a fost tocmai această încetineală a mea”,
spune Vera, în Veneticii. Dar a spus-o Vera, realmente? Nu neapărat, în această formă.
Însă toată viaţa ei de rezistenţă pe baricadele înălţate din cratiţe şi farfurii nu făcea decât să
confirme valabilitatea acestei formule.
Cu judecata mea de acum, eliberată de obide, jenă, orgolii, etc., amânarea
debutului în poezie nu mi se mai pare inexplicabilă, iar pe de altă parte simt chiar o bucurie
că volumul n-a apărut în 1968. De altfel versurile mele nu aveau nimic spectaculos, le
lipsea tonul peremptoriu; era vorba mai curând de un cântecel sincer şi emoţionat, ce-i
drept, de-o simplitate dezarmantă, la care gustul critic are reflexul de a strâmba din nas:
,,Ei şi?” Erau stări, clipe, fiori, presentimente şi o structură care întârzia să se definească:
,,Un gând prea trudnic, încât mă tem că am murit pe la mijlocul lui.” Titlurile şi ele vădeau
intimismul: Cîntec în mine, Versuri pe întuneric. Deci figura mea spirituală s-a precizat
mai anevoie, deplasîndu-se abia simţit de la poezia elegiacă la proza de ficţiune, până să-şi
găsească formula adecvată, a romanului-jurnal, de după întîlnirea cu Mircea C.
Tot aşa: înainte de Decembrie n-aş fi putut ataca subiectul Veneticii, în primul rînd
din motive politice, desigur. În fapt, am amânat redactarea încă cinci ani după aceea, până
la dispariţia tatei; abia din acel moment puteam să scriu fără inhibiţii, fără sfiala de rigoare,
despre părinţii mei, eroii principali ai romanului. Ca să nu spun că subiectul Sălbaticul a
trebuit şi el să aştepte aproape două decenii. Aşa după cum ,,lumina creează umbră iar
umbra crează relief”, tot aşa trecerea timpului aduce tabloului asupra căruia stărui, cea de a
treia dimensiune: profunzimea, perspectiva. Tîlcul. N-aş fi făcut imprudenţa să dau
publicităţii textul primar al celor trei campanii la Ocna de Fier, el avea nevoie (ca de aer!)
de perspectiva pe care numai meditaţia în timp i-au putut-o adăuga.
Abia angajându-mă în scrierea Veneticilor am realizat faptul că există o adevărată
poveste a familiei mele de refugiaţi. Mi-am dat seama că se pot pierde cu mare uşurinţă,
din inabilitatea noastră, şansele de a face dintr-o virtualitate un roman – poate de aceea
avem atât de puţine romane în literatura română şi în schimb prea multe cărţi, care ne
excedează prin insignifianţa lor redundantă. Sunt de aceea împotriva stilului, a scriitorilor
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 8
filologi, care au învăţat la şcoală fel de fel de tehnici ultramoderne şi consideră că ştiu cum
se scrie un roman (neapărat de succes!), ca buni cunoscători de procedee narative, de
efecte obţinute prin combinări şi permutări şi reluări - altfel inşi întreprinzători din fire,
care însă fac greşeala că nu se exercită în domenii lucrative. Sunt puse la lucru diverse
strategii textualiste care îţi iau ochii, însă la urmă constaţi că te-ai ales doar cu un vertij – o
barbotare de vorbe care nu duce la nimic. Dezabuzare şi sictir, la asta se reduce demersul
lor ,,milenarist”. Din păcate nici cealaltă abordare, veristă, nu duce în multe cazuri decât la
rezultate descurajatoare. Un episod dramatic din propria viaţă nu te transformă cu
necesitate într-un scriitor – decât dacă erai dinainte un scriitor care se ignoră.
*
Totuşi, care ar fi diferenţa dintre personajele sale imaginare şi personajele mele
principale din Veneticii, tatăl şi mama mea? Sunt fapte, sunt nişte biografii, sunt povestiri
care le aparţin fără dubiu, cum dincolo sînt textele scrisorilor; însă adevărul e că Grigore şi
Vera din romanul meu sunt şi ei, poate în aceeaşi măsură, nişte personaje imaginare. Aşa
cum Moşul meu din Rămăşagul era un personaj întru totul imaginar, aşa părinţii mei din
roman, măcar în bună parte, sunt personaje imaginare. Abia când am început să scriu la
romanul autobiografic, abia atunci i-am dibuit ca oameni pe părinţii mei, reuşind de la un
capitol la altul să-i înţeleg aşa cum au fost. Şi, în plus, am avut revelaţia să mă înţeleg pe
mine însumi, ca fiind o combinaţie a celor doi, în proporţii greu de precizat. El era un ins
sociabil, un om ahtiat după prietenie şi comuniune sufletească – iar cu un termen care face
vogă în aceste zile: un european avant la lettre; pe când mama era tăcută, retrasă,
interiorizată; altfel spus: un temperament plebeu (tata) faţă cu o fire nobiliară (mama)…
Cui să-i dea scriitorul cîştig de cauză? Niciunuia, desigur. Fiecare semen de-al nostru îşi
are în viaţă propria îndreptăţire, propria individualitate ce-şi cere dreptul la existenţă. Dacă
semenii săi nu se reped să-i acorde acest drept, ci i-l contestă cu vehemenţă, musai să i-l
dea scriitorul, prin compensaţie. Scriitorul trebuie să facă dreptate tuturor. De la Cehov am
înţeles că în orice loc te-ai duce, vei găsi oameni despre care merită să scrii. În fapt, el
mergea şi mai departe spunînd: ,,Poţi să scrii despre orice, chiar şi despre prune uscate, cu
o singură condiţie - să scrii în aşa fel încît să-l interesezi pe cititor”.
Sensul ultim al artei pare a fi performanţa. Să atingi desăvârşirea. (În ultimii
treizeci de ani marele Brâncuşi n-a făcut decât să reia ideile din tinereţe, polizând,
lustruind cu mâna, desăvârşind...). Desăvârşirea înseamnă simplitate. În cazul scrisului,
lapidaritate. Ceea ce am apreciat la maximum în cazul cronicii medievale găsite la dl. Gh.
Purcărescu, sau în inscripţia lui Ion Dănăiaţă zis Păi-cum. Ceea ce mie nu mi-a prea
reuşit… Mă minunez: Cum am putut să scriu romane de 400-500 de pagini? Mă luasem
după alt maestru al meu, Th. Mann, care spune: Arta nu poate ieşi decît din mulţimea
detaliilor… din descrierea migăloasă a lumii. Dar de ce? ,,Pentru că voia să fie devotat”
(Tonio Kröger).
Să scriu despre acel sat, Cireaşov, de pe malul Oltului, pe care cu grăbire l-am
părăsit la terminarea liceului, la nici şaptesprezece ani, căci am avut neşansa unui liceu cu
zece clase; să scriu despre oamenii de acolo, care de la un anumit moment mă indispuneau,
deranjându-mă pe cînd citeam; despre părinţii pe care am dorit să-i surclasez, să devin
altceva, mai sus pe scara socială… Niciodată nu am avut un plan ferm, sau o idee clară
despre ce aş fi dorit să devin şi să fac în viaţă; nici atunci cînd am decis să mă înscriu la
facultatea de geologie nu-mi era clar ce-mi doresc. E drept, cu un an înainte, un consătean
intrase la geografie. Apoi, în preajma absolvirii a început să-mi dea târcoale un coleg de la
A, Liciu, până atunci neluat în seamă, se remarcase ca sportiv şi asta nu mă interesa, voia
să dea la geologie şi avea nevoie de un ortac. Nu cred că ştia mai multe despre a fi geolog,
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 9
dar oricum mă simţeam atras mai curând de o activitate ca asta decît de medicină, de pildă,
sau să fiu profesor, sau inginer. Excursia din clasa a noua la munte, în zona Iezer-Păpuşa
era cea mai luminoasă amintire a mea, aşa că în mod firesc am înclinat spre geologie. La
drept vorbind a fost în chestiune o intuiţie şi nimic mai mult. Însă o intuiţie fericită căci
geologia s-a potrivit de minune firii mele.
Erau în satul Cireaşov câţiva gospodari mai în vîrstă, chiar în partea dinspre
Găiţoaia: Ion Raită, Vasile Dincă, Gheorghe Puiu, Gheorghe Majuru -, iar spre celălalt
capăt: Sorescu, Radu Ene, Cocoș - oameni pe care tata de la început i-a intuit fără greş şi
i-a respectat fără ezitare. Nu erau nicicum bogaţi, ci extrem de serioşi ca gospodari – pe
acei oameni, în timp, nu i-am văzut să treacă pragul cârciumii. Tocmai pe aceşti oameni
tata, care nu ducea la ureche, îi ţinea la mare preţ. Avea deci criterii înalte.
31 august 005. Între malul stâng al Oltului şi părăsitul de ai mei mal drept al
Nistrului spaţiul se îngusta sub puterea dorului, devenea un limb bântuit de nostalgii.
Cireaşovul, pe podul terasei înalte de pe stânga Oltului, ferăstruită de câteva gârle – gârla e
un alt cuvânt slav, mici pâraie cu obârşia la contactul terasei respective cu platoul mai înalt
al câmpului. Pâraie care în tendinţa de a ajunge la nivelul Oltului, au săpat adânc în
depozitele moi cuaternare, astfel că au rezultat văi adânci şi înguste, lipsite de luncă, deci
necultivabile; pereţii abrupţi, pe care n-ar fi rezistat decât pomii fructiferi, livezile, erau goi
ca-n palmă şi constituiau izlazul comunal; spre oraş, s-a conservat un petec de pădure,
Strehareţul, probabil pentru că a fost proprietatea schitului cu acelaşi nume. Sau, pe
cestălalt mal, pădurea boierească, devenită pe vremea mea pădurea statului. Ce-i drept,
satul însuşi, mai exact câţiva localnici aveau un petec de pădure, care şi el a trecut la stat.
Iar în coasta Satului Vechi, acum zis Cireaşov, se află cimitirul comunal. Morţii celor cinci
cătune, oasele lor însămânţate la adâncimea reglementară, ca să fie asigurată încolţirea lor
în Rai. Satele, întinse pe o singură linie, iar din spatele grădinilor, terenul agricol, cu loturi
împărţite prin căsătorii succesive până ajunseseră înguste de 5 paşi, jumătăţi şi sferturi de
pogon... Fiecare familie avea pământuri în 3-4 locuri, însămânțate unele cu grâu, altele cu
porumb, mai rar cu lucernă, cu floarea soarelui. Cartofii și zarzavaturile, în grădina din
spatele casei.
Ian. 06. De cînd am parvenit la înţelegerea a ce se întîmplă cu omul în viaţă, m-a
preocupat să nu-mi ratez locul în lume: să nu nimeresc într-un destin meschin, printre cei
care nu lasă o urmă în trecerea prin viață. Pînă să-mi răspund convingător cu privire la
nemurirea sufletului (sintagmă care în adolescenţa mea avea de fiecare dată o nuanţă
ironică-blasfematorie), până să mă lămuresc dacă am vocaţie mistică, dacă sunt decis să
mizez totul pe salvarea sufletlui în rai, cu bunul meu simţ care frizează lipsa de imaginaţie,
m-am gândit pe cât se poate de serios la locul meu printre oameni. Mereu foarte exigent,
căutând să aflu ce se ascunde după aparenţe şi declaraţii formale, am văzut destul de
repede că omul este sluga propriei nimicnicii; se complace cu starea sa dependentă,
mulţumit să aibă ce mînca şi ce îmbrăca, bucuros să supravieţuiască. Marile satisfacţii,
triumfurile, jubilaţiile (iubirea, fericirea, consacrarea…) nu mi-au sărit în ochi, la aceşti
oameni n-am văzut decît euforia bahică şi mahmureala de după aceea. De cum se scoală,
omul îşi bagă grumazul în jug şi în această postură încearcă să facă faţă cerințelor, uneori
cu conştiinciozitate, cu râvnă chiar. Iubirea? Aspiraţiile spre ideal, spre perfecţiune?
Numai în cărţi se aducea vorba despre acestea.
Prin clasa şasea la Ionaşcu a fost transferat în clasa noastră, sau abia venise din altă
localitate (iar după un an a fost mutat la o clasă paralelă, cu multe fete), un băietan mai
năltuţ, blondiu, cu faţa prelungă; fiu dintr-o familie de adventişti. Răzleţit prin condiţia de
sectant, a părut că vrea să se ataşeze de mine, probabil simţind că nu sunt agresiv,
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 10
băşcălios etc. Cred că făceam figura unei perechi prea delicate, suspecte; în fapt, din
instinct sau din vocaţie, încerca să mă atragă spre secta lor; a început să-mi vorbească de
credinţa în Cristos şi după cum mi-e felul nu l-am bruscat. La un moment dat, când s-a
sunat de recreaţie, m-a luat de braţ, m-a dus la tablă şi acolo, punând mâna pe cretă a
desenat un drum larg din care doar o îngustă secţiune se continua în linie dreaptă iar restul
executa o cotitură şi asta sugera îndepărtarea celor mulţi şi păcătoşi de la linia lui
Dumnezeu. Băietanul m-a privit o clipă cu intensitate şi am observat că era încântat de
inspiraţia lui sau poate de acea parabolă la care se gândise îndelung, înainte să mă
abordeze. Ştefan şi nu mai ştiu cum, un băietan care mi-a adresat această atenţionare-
somaţie; ca nu mult după aceea să se mute în altă clasă, dacă nu cumva în altă localitate,
lucru care nu mă miră când e vorba de sectanţi adventişti. Mesajul era deosebit de clar:
numai prin credinţă vei fi salvat şi vei intra în Paradis. Prin strâmta poartă la care nu ajung
păcătoşii, oamenii ignoranţi, de rând…
Or, schema aceasta deja fucţiona în mentalul meu, aşa că ideea nu m-a luat prin
surprindere. Vecinii, consătenii, ţăranii care intrau în prăvălie, colegii, toţi erau oameni de
rând, le lipsea harul. Nu păreau nici aleşi, nici că ar dori să aleagă ei înşişi. Iar ca să fiu
sincer până la capăt, mie pe atunci nici calea mântuirii nu mi se părea o mare tentaţie, care
să-mi absoarbă toate energiile sufleteşti. Însă de salvat trebuia să mă salvez în vreun fel, în
această privinţă n-aveam nici o umbră de îndoială. Cum? Nicio bănuială. Citeam
dezlănţuit. Şi nu voiam nicicum să mă amestec în această gloată amorfă, care se lăsa dusă
de valurile vieţii. Vreo patimă cumplită, demenţială, care să merite sacrificiul unei vieţi?
Să obţin în acest fel satisfacţia supremă? Nu găseam în mine nici impulsul, nici pierderea
de sine-nebunia corespunzătoare, fără de care nu te poţi arunca cu capul înainte, în vreo
patimă oarbă, totală. M-am făcut trepăduşul cărţilor, ucenicul scriitorilor, aşteptând un
semn, o sugestie. Iluminarea, care nu mai venea odată, să mă scape de mediocritate.
Aşa mi-a trecut adolescenţa şi prima tinereţe, fără să ştiu cumva ce o să se întîmple
cu mine, însă dorindu-mi din tot sufletul să nu mă pierd în masa neisprăviţilor din jurul
meu. (Căci pe vremea studenţiei, deja împărţeam semenii în oamenii adevăraţi şi
neisprăviţi; făceam asta cu fervoare, tranșant și fără ezitare; şi aveam o teamă grozavă să
nu mă las dus de val în tagma neisprăviţilor. Ne-isprăvit mi se părea un cuvânt care te
condamna definitiv la nemernicie, la nefiinţă.) Iar de la un timp, Adevărul şi Frumosul au
devenit stelele mele călăuzitoare. Niște semnalizări vagi și îndepărtate, cum altfel? Am
început să-mi notez unele gânduri, să scriu. Ca să mă salvez din gloata anonimă. Cu o altă
fire, m-aş fi călugărit, din aceeaşi teamă de a nu împărţi soarta ignobilă a celor din jur.
Aşa am început să scriu, să mă refugiez în imaginar. Să mă însingurez, să mă baricadez cu
scrisul meu. Ce n-aş fi vrut însă cu niciun chip era să măsluiesc adevărul, să prezint
realitatea cosmetizată, din oportunism. Căci nu doream să fac din scrisul meu un mijloc de
afirmare, de căpătuială, ci era vorba de un demers identitar. Când am prezentat la redacţii
primele mele poezii, apoi primele proze, ele nu au dat gata pe nimeni. Nu descoperisem o
nouă formulă literară, un procedeu insolit, care să atragă atenţia, să impresioneze. În cel
mai bun caz, redactori precum G. Bălăiţă, citindu-mi încercările în proză, simţeau că eu
caut să spun adevărul, că nu-l truchez, că nu măsluiesc, că lucrez cinstit, cu modestie şi
bună-credinţă. Ba şi cu oarecare emoţie, în preajma miracolului vieţii. În aşteptarea
revelaţiei, a cântecului. Dar analiştii politici, ideologii, criticii cei isteţi n-ar fi putut spune
despre prozele mele decât că sunt rezultatul unei tendinţe evazioniste. Injust, căci eu nu
evadam din faţa realităţii ignobile, ci evadam din faţa minciunii care căuta să cosmetizeze
chipul realităţii..
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 11
19 martie 06. Două scene care m-au şocat în vremea ciclului doi: Sinuciderea din
dragoste a Tatianei Ionescu, folosind pistolul iubitului ofiţer. Şi scena cu Cazangiu, vecinul
nostru din spatele grădinii: era o zi de vară, tanti Dona se afla la noi şi din curte priveam cu
groază cum Cazangiu, cu o rangă, spărgea acoperişul casei părinteşti. Înjura, blestema,
arunca priviri crunte, sălbatice – efectul era terifiant, căci acest Cazangiu (în realitate
Constantin...?, dar aşa îi era porecla), avea un ochi căprui și altul zbanghiu, albastru
spălăcit cu care privea câş. Se certase cu frate-său mai mic, scoseseră acoperişul de pe casa
părintească – fratele mai mic îşi făcea o nouă casă, într-o curte alăturată, rezultată din
împărţirea în două a curţii părinteşti. Nu se înţeleseseră la împărţeală şi acum, Cazangiu,
turbat de furie, distrugea acoperişul de şiţă, numai ca să nu-l folosească fratele mai mic.
Scena, de o cruntă sălbăticie, absurdă în fapt, m-a îngrozit, m-a scârbit, mi s-a părut de o
răutate scandaloasă: nu o iau eu, dar nici ţie să nu-ţi folosească. La ce mare lucru ar fi putut
folosi un acoperiş de şiţă veche, depreciată, asta nu mai ştiu sigur. Scena a scârbit-o şi pe
mătuşa mea, care de atunci, în glumă, îi zicea fratelui mai mic „ce mai faci, Ca-zan-gi-
ule?” Furia de a distruge. Acoperişul fusese dat jos, bucată cu bucată, sprijinit de peretele
casei vechi şi bruta aceea, un ins înalt, deşirat, de faţă cu toţi vecinii care priveau de la gard
sau din drum, continua să înjure şi să spargă şiţa veche, putrezită, cu buşituri. Acele
bușituri-desfundări le aud parcă și astăzi. Miezul verii. Miezul zilei. Miezul copilăriei
mele... Săreau aşchii, se ridica praful... Nimeni n-a îndrăznit să se apropie, dintre vecini,
dintre cei ce treceau pe drum, să-i spună ceva liniştitor, care să-l scoată din transă. Bruta cu
ranga de fier în mână, fiara dezlănţuită...
2 octombrie, luni. Spre ziuă, visez că eram acasă la Slatina, pe marginea patului
din camera de la drum şi de pe un scaun de lîngă sobă s-a ridicat cu dificultăţi tata, betegit,
bătrân, cu mult alb în ochi. Eu, cu un fel de veselie, l-am bătut cu palma pe umăr şi m-am
adresat celorlalţi din încăpere: Mama, Anişoara, poate şi Georgeta, îi ştiam acolo dar nu
mă uitam cu dinadins spre ei: Cu tata ăsta al nostru, nici nu mai ştii bine dacă e cel
adevărat sau cel de dincolo, după atâtea figuri pe care ni le-a făcut... (Mă refeream,
desigur, la cele câteva căderi ale lui, când şi-a revenit cu greu şi ne temeam că-l vom
pierde. Acum tata era cât de cât bine, se putea mişca singur şi eu/ noi eram bucuroşi, aşa că
aproape nu mai conta dacă este tata cel viu, din viaţă, sau cumva tata întors printre noi. Ne
bucuram de prezenţa lui, cum şi el părea bucuros că suntem împreună şi părea să se amuze
de confuzia în care ne aflam din cauza firii lui năstruşnice...).
Apoi am ieşit afară, prin bucătărie, cu încă cineva. Eram foarte necăjit că nu
vedeam bine, deşi luminile erau aprinse, deci am exclamat: Ce e oare cu lumina asta de la
noi, parcă e redusă la jumătate, nu văd aproape deloc. Totuşi m-am luat după Prelipceanu,
care a apucat două căldări cu lături şi a pornit spre grădină, deschizând portiţele; eu, după
el. Între timp apăruse şi fratele Aurel, în stânga mea, s-a aplecat să dea şi el ajutor, l-am
bătut pe spate cu palma stângă, avea un pulover bej-maroniu, pufos; fratele era tânăr, în
formă şi în forţă, spatele lui amplu, viguros. Am început să le povestesc un vis – un vis pe
care îl avusesem tot în noaptea asta, cu ceva mai devreme, însă un vis care mă
impresionase şi voiam să-l povestesc. Visul: Plecasem de acasă cu Andrei, el pe-atunci
avea vreo 4 ani, era cam aşa cum este Gelucu acum – nepoţelul îmi apăruse în stânga lui
Aurel, mititel şi blondiu, ca la 4-5 anişori, cu ochii decoloraţi, şi zâmbitor, cum este el
într-o poză de familie, pe treptele de la intrare... Plecasem pe pârâu în sus, în porţiunea
unde drumul merge paralel cu apa, dar undeva pârâul face nişte bucle-meandre şi acolo,
între copaci, e un loc liniştit, iar apa face un gâldău. Mă uitam spre malul nu prea înalt,
lutos şi am observat un fel de nişă, la început am crezut că este vizuina vreunei nevăstuici,
sau vidre sau castor, un animal de apă care a găsit aici locul propice pentru a se ascunde.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 12
Dar cercetînd bolovanii dinspre oglinda apei am văzut că nu erau înnoroiţi, deci am tras
concluzia că nu e vorba de o vizuină de vidră; şi într-adevăr, culcuşul acela nu era decât o
nişă bine săpată în mal, semicirculară, probabil a vreunei păsări. M-am uitat spre stânga şi
l-am zărit printre câteva trunchiuri de copac pe Andrei, la 4-5 ani, vioi, încântat şi i-am
spus: Îţi plac păsările astea? Erau câteva păsări pe mal, între noi doi, nesperioase deci, cu
capul pe sus, cam de mărimea unor gâşte, însă cu corpul mai mic, dar cu gâturile foarte
lungi, înălţate drept în sus, mai groase decât m-aş fi aşteptat şi foarte frumos colorate; iar
capetele păsărilor erau nemaipomenit de frumos colorate, în cenuşiu şi albastru. I-am spus
lui Andrei: Să mai venim aici, e aşa de frumos şi multă linişte, nici nu te-ai aştepta, la aşa
apropiere de drum... Nu e un vis frumos?
Apoi ne-am întors din grădină, pe cărare şi la uşa bucătăriei, m-am revăzut cu tata,
care venea dinspre poartă, acum se încurcase între foliile de plastic cu care fusese dublată
uşa bucătăriei, ca pentru a o proteja în anotimpul friguros. Tata mi-a spus, tot moşmondind
la uşă: Ia du-te pînă la poartă şi te uită atent, mi se pare că în camionul de pe drum l-am
zărit pe Ion Colectoru (persoană necunoscută mie, dar tata credea că îl ştiu), i-am
recunoscut ochii. Ia vezi, este el sau nu?
7 octombrie. Azi-noapte am un vis minunat, pe care din păcate nu l-am notat la
timp, ocupat fiind de la prima oră cu spălatul caloriferelor. Eram într-o casă la ţară, într-o
zonă de deal. Pe un balcon, împreună cu Nuţă sau Florea, nu ştiam care dintre ei este, căci
unul deja murise. Eu încercam să potrivesc o folie de tablă pe bordura balconului, iar Nuţă
punea şi el o folie alături de a mea, dar se căţărase pe balustradă, care ce-i drept era foarte
lată, dar nu într-atât ca să nu ajungă cu mâinile la ea stând în picioare, la loc sigur. Apoi
mi-am ridicat privirea şi am văzut două culmi de deal paralele, colorate în verde vegetal,
de aspectul unor foarte lungi acoperişuri, separate printr-o vale lineară, iar în partea din
dreapta se desfăşura o a treia culme, la fel de riguros trasată, însă aceasta de culoare
argintie, m-aş fi putut gîndi la o fâneaţă coaptă. Aceste trei culmi paralele şi ca trase cu
rigla se desfăşurau la aceeaşi înălţime pe o mare distanţă. Dar în capătul zării se întîmpla
un lucru minunat, prodigios: relieful făcea deodată o buclă în sus, parcă trasă cu compasul
şi suprafaţa reliefului se ridica la verticală, înălţându-se fără limită parcă, sus, sus de tot, de
abia puteam să-mi ridic privirile până acolo. Şi în vârful vârfului se desena conturul unui
pisc alpin, alb-străluminat de gheaţă, asemenea unui imens cristal în montura lui argintie.
Priveam fascinat şi fericit acea „fugă a reliefului, redresarea lui lină şi totodată viguroasă la
verticală, un lucru care sfida toate legile naturale - eram în plin vis – şi ca să nu ies din el
m-am întâlnit cu un prieten scriitor şi i l-am povestit în cel mai mic amănunt.
Mă întreb, nu cumva este vorba într-adevăr de nişte vise migratoare – nu m-aş
mira să se fi transmis altui scriitor. Mai ieri, visasem o situaţie similară cu Nae
Prelipceanu. Îmi dau seama că esenţialul din vis s-a pierdut, azi noapte am vrut să i-l
povestesc Lidiei, dar ne-am luat cu alte vorbe, apoi am re-adormit şi am visat că îl
povesteam nu-mai-ştiu-cui...
17 oct. 08 Am scris 7 ani la Veneticii, dar de fapt toată viaţa nu am scris decât la
această carte sau m-am pregătit pentru scrierea ei, deoarece era lucrul pe care îl cunoşteam
cel mai bine - iar ce a ieşit, dacă e valabil artistic, este nu pentru că aş fi vrut să fac din
părinţii mei nişte personaje de prim plan sau chiar nişte eroi, ci pentru că am vrut să
vorbesc despre valoarea umană indestructibilă.
Nu am scris niciodată cu gândul de a ieşi în faţă, nu am ţintit gloria, mi s-a părut o
onoare prea mare să mă prenumăr printre cei care au reuşit să scrie ceva demn de respect –
în viaţă contează atitudinea, să te poziţionezi corect faţă de provocările ei şi să alegi soluţia
onorantă; în literatură însă, alt coleg de liceu, clasă paralelă, Ilie Mărgărit, de pe str. Piteşti.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 13
A dispărut la un moment dat. Un an şi jumătate de închisoare. Apoi s-a căsătorit cu fosta
soție a colegului nostru Mihail, din Craiova. Vecină cu Vătăşescu, luat apoi ca naş, cam cu
japca. În viaţă contează atitudinea, să te poziţionezi corect faţă de provocările ei şi să alegi
soluţia onorantă; în literatură însă nu contează decât stilul-talentul şi mesajul uman.
9 mai 009. Cazul colegului de liceu C. Cazan, din Cocorăşti-Ipoteşti: este
exmatriculat înainte de a da examenul de absolvire a liceului. Asta i-o face Mustaţă, fostul
colonel. E nevoit să meargă la o şcoală de socotitori C.A.P.. Apoi se duce la securitate, să
le dea el la cap celor care l-au nedreptăţit. Dar, om cu suflet, nu o prea face. Iar când
Mustaţă ajunge la spital, cine îl vizitează, cu flori? Chiar nedreptăţitul C. Cazan. Dar ce
anume făcuse el? Se îmbătase la internat şi a sfâşiat un cearceaf... Nici noul director nu l-a
susţinut, Gh. Ungureanu, cei doi au rămas în conflict. Mi se pare că nici dirigintele Burcin
nu a fost foarte ferm în a-l apăra pe Cazan, elev bun la matematică, sportiv, ceva pe la
internat, pe la comitetul de elevi. Însă Mustaţă era fiară, într-un caz de disciplină. Iar în alte
cazuri, milos, omenos, lucru spus mie chiar de Cazan. Iată oamenii...
AMINTIRI CU ȘI DESPRE PAUL DOGARU
Nicu Petria
S-au scurs fulgerător 5 ani de la moartea lui Paul Dogaru, profesor, poet, publicist
şi critic literar de mare valoare. Dacă, luaţi de grijile zilnice, puţini şi-au mai amintit de el,
noi nu-l putem uita pe colegul plin de spirit şi nădăjduim ca în viitorul nu prea îndepărtat să
vadă lumina tiparului un valoros manuscris al său din tinereţe.
Căutând prin amintiri am dat de un nume, PAUL DOGARU, care mi-a fost prieten
timp de peste patru decenii, un bărbat de nota zece cu plus. Bărbatul era dotat de natură cu
un corp de atlet olimpic, deoarece făcuse box şi înot în tinereţea lui, ducându-se la Olt cu
mai mulţi prieteni, printre
care ţin minte numele unuia
care a ajuns şi el, la rândul
lui, scriitor: Marin Mincu,
un bărbat înalt, cu mustaţă,
ca şi bărbatul despre care
vă voi vorbi în această
poveste. În romanul său
,,Intermezzo”, apărut în
două volume, Marin
Mincu, stabilit ulterior la
Constanţa, descrie într-o
notă tragi-comică episodul
în care cei doi prieteni
merg să facă o baie în Olt,
Mincu fiind pe punctul de a
se îneca.
Am devenit
prieteni – sunt mulţi ani de
atunci, care s-au scurs ca Paul Dogaru în diferite ipostaze
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 14
apa pe a sa albie –, iar el a lăsat,
bineînţeles, amintiri adânci în
sufletul meu de tânăr începător în
ale poeziei şi în ale filosofiei.
L-am cunoscut şi eu pe
acest mare scriitor, când trecea pe
strada mea, dar mi-a lipsit curajul
să-l întreb de vorbă, deoarece
citisem în „România literară”
câteva din poemele sale şi mi-am
dat seama că va ajunge un om
mare. A ajuns la un institut român
în Italia, unde a fost coleg cu Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, critic
literar de anvergură.
Marin Mincu l-a învăţat
pe prietenul meu să înoate şi, mai
ales, să pescuiască. Era o atmoferă plăcută prin anii ʼ55- ʼ56 ai secolului trecut.
Dar să revin la prietenul meu cel cu trup de atlet olimpic, pentru că acest bărbat
tare şi frumos la suflet a fost mult timp profesorul meu de literatură. Când ne întâlneam,
mergeam la o bere, la Cireşica, şi îmi vorbea cu tact despre scriitori, mai ales ai României
ante- și interbelice, printre care mi-a vorbit despre Titu Maiorescu, marele critic literar de
la mijlocul sec. al XIX-lea, spunându-mi că: „dacă T. Maiorescu nu era, Eminescu nu
putea ajunge atât de cunoscut”, apoi despre I. L. Caragiale, Lucian Blaga, Tudor Arghezi şi
mulţi, mulți alţii. De asemenea, vorbea despre Şerban Cioculescu, un critic literar de forţă,
care îi fusese profesor la intitutul din Pitești. Îmi vorbise despre Nicolae Labiş şi despre un
prieten care îl cunoscuse pe poet la Școala de Literatură, unde se învăţa aplicarea doctrinei
comuniste în operele literare. Acolo fusese cu George Tomozei şi cu mai mulţi poeţi sau
prozatori de referinţă. Este vorba de Nicolae Fulga, scriitor şi epigramist, cu care poetul și
prozatorul Paul Dogaru colaborase la Casa
de cultură a municipiului Slatina, ca
metodist, devenind apoi prieteni buni, astfel
încât după moartea lui Fulga a adunat
referinţe despre activitatea lui, alcătuind
monografia intitulată: „NICOLAE FULGA
– între fabulaţie şi adevăr”, la care a
muncit enorm. Mai publicase o carte de
poeme intitulată „Fotografii voalate”, apoi
romanele „Singurătatea lupului” şi
„Obsesiile Mădălinei Crişu”, cărţi care pot
concura cu cele ale marilor scriitori ai ţării.
Venea la mine acasă cu gândul să
se mai recreeze după atâta muncă
intelectuală şi eu îl primeam cu mare
bucurie, deoarece îmi povestea din viaţa lui
personală, dar, mai cu seamă, din viaţa
scriitorilor lui preferaţi. Cel mai adesea
jucam table, pentru că jocul acesta era mai
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 15
reconfortant, şi îmi zicea: „Sunt un joc de
noroc tablele: dacă ai baftă la zar, câştigi;
dacă nu, nu câştigi!” Când ajungea la mine,
nu venea niciodată cu mâna goală. Avea un
bidon plat de plastic, de o jumătate de litru
şi în el aducea ţuică făcută de el la cazan.
La o săptămână sau două, iar mă
pomeneam că-mi dă telefon şi se interesa
dacă sunt liber. Eu de fiecare dată eram
liber: închideam calculatorul şi îl aşteptam.
Nu-i plăcea să lucreze la calculator,
cu toate că avea maşină de scris, dar când
avea ceva vreo lucrare s-o dea la ziar- căci
a colaborat la multe ziare locale cu articole
culturale- venea cu ea scrisă de mână, cu
corecturile de rigoare, şi eu i-o băteam la
maşină, pe urmă mi-am luat calculator,
deoarece e mult mai uşor să scrii la
calculator pentru că ştergi rapid dacă
greşeşti şi nu rămân urme pe colile scrise.
Într-o zi mă pomenesc cu el că-mi zice: „Nicule, roagă-l tu pe Ciprian, că are
maşină, să mergem pe baltă să prindem peşte! Doar ne lasă acolo şi îi dăm telefon, când ne
plictisim, să vină să ne ia”. Ciprian este nepotul meu, care îşi luase maşină. M-am rugat de
Ciprian, dar n-a putut să-şi facă timp să meargă cu noi.
Într-o zi de vară, mă pomenesc cu domnul profesor că vine cu o veste de bun
augur. Îmi spune: „Nicule, mâine mergem cu Marius, nepotul meu, pe baltă să prindem
peşte, aşa că pregăteşte-te sufleteşte, că vin să te iau!” Şi s-a ţinut de cuvânt. A venit cu
Marius, eu am pus într-o plasă o pătură pe care să stau acolo, fiersesem mai înainte nişte
ouă şi am luat şi o bucată de salam şi pâine. Avea o Dacie mai nouă, nu 1300, m-am urcat
în maşină şi ne-am oprit la casa părintească de la Clocociov, să ia undiţele. Am pornit
către baltă, dar ne-am abătut din
drum la un magazin pescăresc, de
unde şi-au luat momeala şi am mers
mai departe către lac. Mi-a spus:
„Nicule, acum ne oprim la Căcâna!”
Aşa este denumită balta unde vom
merge. Eu ce era să spun? Am zis:
„Bine, domnule profesor, mă bucur!”
Ajunşi la baltă, au căutat un loc mai
plat unde au putut să întindă pătura să
stau. Era pentru prima dată când
mergeam la pescuit. Ei au aruncat
undiţele şi le-au fixat pe nişte
crăcane făcute special pentru a nu le
pierde, în cazul în care se agaţă un
peşte mai mare. În fine, după circa 20
de minute, o undiţă se mişcă şi
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 16
domnul profesor trage peștele la mal. Uşor-
uşor, în circa două-trei minute, l-a adus la
mal şi a venit cu el să-i scot eu cârligul din
gură. Era pentru prima dată în viaţa mea
când puneam mâna pe un peşte proaspăt
prins. Aluneca în mână, dar domnul
profesor mă avertizase că va aluneca şi l-am
ţinut strâns şi apoi i-am scos cârligul
undiţei, şi se zbătea de mama focului să
scape, ca orice vietate când este prinsă. L-a
luat şi l-a pus într-o plasă făcută special din
sârmă şi l-a băgat în apă. Era primul peşte
prins în ziua aceea: o plătică de circa cinci
sute de grame. Au urmat şi altele: unele
mai mici, altele mai mari. Marius tocmai îşi
aprindea ţigara când, deodată, firul undiţei
s-a zbătut mai puternic ca de obicei, iar el a
zis: „Unchiule, pe puţin are un kilogram
peştele ăsta!” A început trasul către mal.
Peștele se smucea şi se ducea într-o parte şi-
n alta, tot ca să scape. Marius a zis:
„Doamne, dacă nu s-ar rupe firul! Peştele
este puternic şi s-ar putea să-l rupă!” Firul nu s-a rupt şi, uşor, Marius l-a putut birui. Aşa
a fost: l-a cunoscut după cum se zbătea firul. Un somn de un kilogram şi ceva şi-a făcut
apariţia. A mai durat câtva timp până l-a adus la mal şi a putut fi prins într-o plasă, dar nu
mai ştiu cum a numit-o Marius, apoi l-a adus pe iarbă şi l-a pus în juvelnic. Acolo se
zbătea de mama focului, dar, până la urmă, a fost băgat în apa lacului şi nu l-am mai
văzut. „Frumos peşte! Nu-i aşa, domnule profesor?” îl provoc eu la discuţie pe Paul.
Profesorul se uită la mine cu surâsul lui plăcut şi zise: „Da, Nicule. N-am obiceiul să laud,
dar peştele ăsta merită lăudat. De asta este atât de frumos acest sport: este precum tablele.
Ai văzut? Când ai baftă, îţi vine de trei ori
şase-şase la luat, şi gata: l-ai terminat pe
adversar, chiar dacă el luase patru- cinci
puluri înainte.”. Apoi a luat telefonul mobil
şi i-a spus şi lui Marin Berneanu, un prieten
de-al profesorului, redactor la ziarul unde din
când în când mai publicam şi eu câte o
poezie sau bucăţi de proză scurtă. Eu, curios,
l-am întrebat pe profesor: „Vine şi domnul
Berneanu aici ?” „Nu, Nicule, nu vine. Are
o şedinţă pe la judeţeană. Altfel, ar fi venit,
că-i place şi lui la nebunie să stea cu undiţa-n
mână pe lac.”
Pe la ora unu am întins pe pătură
masa de prânz, fiecare ce adusesem. Eu mă
făcusem roşu ca racu‟! Mă văzuse soarele
atât de alb şi ce şi-a zis: „Hai să-l fac şi pe
ăsta negru, precum sunt Paul şi Marius
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 17
Dogaru”. Apa fiind foarte aproape, iar pielea –
nevăzută de soare, aceasta din urmă s-a înroşit mai
iute decât mi-am dat eu seama şi a început să mă
usture, dar era totuşi plăcut. La Paul, însă, nu se
cunoștea, deoarece deja se bronzase cu mai mult
timp în urmă. Era puternic, iar eu mi-am zis în
gând: „Un Hercule al vremurilor noastre”, cu
muşchii abdomenului împachetaţi ca la un boxer,
dar care nu mai practica sportul de mult timp şi-i
rămăseseră totuşi muşchii intacţi.
Trecuse prin multe în viaţă, se despărţise
de soţia, cu care făcuse o fată şi acum trăia singur
într-o garsonieră. Îşi petrecea timpul între şcoala
generală din Găneasa şi garsoniera unde locuia
pentru că îi dăduse fostei soţii apartamentul cu
două camere de pe lângă Piaţa Zahana.
Firul amintirilor se face un ghem destul de
mare, iar eu îl descopăr pe Bărbatul de platină (cum
i-am spus mai târziu, după titlul unui roman de-al
lui apărut postum) îngândurat şi foarte meditativ. Îmi spunea: „Prietene, eu mă despart de
Stela. Nu mai pot să mă înţeleg cu ea şi-mi dau seama că suferă fetiţa, dar mi-e imposibil
să mai trăiesc cu ea”. Am rămas surprins auzind aceste vorbe şi n-am ştiut ce să mai spun.
Am tăcut. Se spune că tăcerea e de aur, mai ales în astfel de situaţii. Mi-a mai spus că:
„Totul a fost din cauza ei, deoarece este foarte geloasă. Am probleme şi la serviciu din
cauza unui activist de partid, iar în loc să vorbim şi noi ca nişte oameni căsătoriţi ea se
răsteşte la mine de parcă aş fi un nimic în faţa ei îmi face scandal de ne ştiu toţi vecinii”.
Filmul amintirilor se taie aici, dar reîncepe când mi-a spus că: „Nicule, eu am o
prietenă în Găneasa, o femeie căreia i-a murit bărbatul şi are două fete simpatice, care îmi
sunt eleve. Ea o să aibă grijă de mine şi o să-i las garsoniera, căci la bătrâneţe nu ştiu ce se
întâmplă, mai cu seamă că eu am ulcer. Lucrează la un bar în Găneasa şi acolo am
întâlnit-o. I-am propus vă vină să-mi facă curăţenie şi a venit, mi-a aranjat prin casă
lucrurile şi cărţile. Aş vrea să-i găsesc un serviciu pe aici prin Slatina”. Iar am tăcut, n-am
ştiut ce să spun. Omul de platină era fericit. Cine îl făcea fericit? Marusya. De unde îi ştiu
numele? Păi, a venit la mine într-o zi cu o ciornă s-o scriu la calculator, un program pe care
îl făcuse pentru Marusya, în sensul ca să respecte orele de somn, orele pentru învăţat şi ora
de discuţii libere. Apoi am fost invitat la o zi onomastică la casa bătrânească de la
Clocociv şi atunci am
cunoscut-o pe
Marusya. Într-altă zi
m-a chemat la culesul
viei şi, atunci, le-am
cunoscut şi pe fiicele
ei; Mihaela şi Ionela.
Erau amândouă nişte
îngeri, voioase şi bine
dispuse. Mi-au cântat
melodii de muzică
populară, dar şi de Paul Dogaru împreună cu Nicolae Traşcă
Una dintre valoroasele lucrări ale
lui Paul Dogaru
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 18
muzică uşoară. Am observat la ele
talentul nativ, doar că trebuie
îndrumate de un profesor de
specialitate. Se vedea fericirea
Bărbatului de platină în priviri şi-n
mişcări. Omul, când e fericit, râde,
face glume, cântă. Pe toate le făcea
Bărbatul de platină. Când am plecat de
acolo, fetele şi Marusya m-au
îmbrăţişat şi fericirea se transferase şi
la mine. Am ajuns acasă cu mai multă
voie bună, cu mai multă poftă de viaţă.
Am deschis calculatorul şi am
continuat lucrul la monografie.
Nu a trecut chiar mult timp de
la lansarea monografiei. Am fost şi eu
invitat. Știu că era iarnă şi nu puteam
merge cu triciclul meu pe zăpadă, așa
că m-am rugat de sora mea să-mi dea o
maşină care să mă ducă la biblioteca
județeană, unde a vut loc această
lansare. Au fost şi fetele Marusyei,
care au cântat, după ce mai mulţi
intelectuali au vorbit despre cartea
respectivă, dar şi despre Bărbatul de
platină în general. Mi-au dat şi mie cuvântul şi am spus câteva fraze, lăudându-i munca
titanică, dar şi frumoasă pe care a desfăşurat-o scriind această monografie.
În vara anului 2011, Paul a muncit mult pentru a scrie o altă carte, pe care a
publicat-o sub pseudonim, nu am idee de ce. Spre toamnă l-am auzit pentru prima dată
spunându-mi: „Nicule, nu ştiu ce am, dar, după ce mănânc, vomit.” I-am zis să se ducă la
medic. Peste circa o lună primesc un telefon: la capătul firului era Bărbatul de platină,
care-mi spunea: „Nicule, sunt la spital, aici, la Slatina. Mi-am făcut toate analizele şi nu au
idee doctorii din ce cauză vomit. Îmi tot spun că am un microb. Luna viitoare mă trimit la
Bucureşti”. I-am urat
însănătoşire grabnică
pentru că ne aştepta o
muncă foarte grea.
Hotărâsem împreună să
transcriem romanul
neterminat al lui Nicolae
Fulga: „Glonţul
socialismului”. În iarnă
am fost anunţat de Maria
Magdalena că prietenul
meu este la spitalul
Fundeni şi că într-o
săptămână urma să fie
operat la colon. Atunci
Profesorul Ilie Tîlvănoiu (matematică)
împreună cu Paul Dogaru (lb. română) în
curtea şcolii Găneasa
Profesori ai şcolii Găneasa. Primul din dreapta Paul Dogaru
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 19
m-am mai liniştit,
crezând că este o
operaţie uşoară.
Dar n-a fost ce-
am gândit eu, căci
în locul colonului
i-au pus o pungă.
După ce a venit
de la spital, m-a
vizitat împreună
cu Marusya. Era
foarte slab.
Bărbatul de
platină nu mai era
ca un Hercule. De-abia mai mergea, ţinându-se de Marusya. Mi-a zis atunci, în timp ce
jucam table pentru ultima dată: „Nicule, ce mă făceam eu acum dacă nu era păpuşa asta să
mă îngrijească? Surorile au treburile lor, au familiile lor, nu stau să-mi spele mie punga de
rahat. Ea mă scaldă, ea mă duce la baie, îmi face curăţenie, îmi face de mâncare. Uită-te şi
tu, eu nu mai pot să fac nimic! Nu-mi pare de nimic rău, Nicule, decât de fetele Marusyei,
căci, dacă mai eram eu, ajugeau şi ele să-şi termine nişte şcoli mai înalte. Dar, aşa, cine să
le îndrume? Marusya singură nu poate”. Mie îmi curgeau lacrimile de nu mai puteam să le
opresc. Marusya se dusese cu sora mea în altă cameră, să vorbească mai pe îndelete. După
ce mi-a luat trei partide, a zis: „Gata, Nicule, m-am săturat şi de table şi de vorbă cu tine.
Hai, cheam-o pe păpuşa mea, să mă ducă până la baie!” Am chemat-o şi l-a dus la baie.
Apoi s-a întins pe pat la mine în cameră şi a mai stat câteva minute. La plecarea din casă l-
am sărutat pe obraz şi i-am zis să se facă bine, să mai mergem la peşte pe malul lacului
Căcâna. A zâmbit ştrengăreşte, făcându-mi cu ochiul. Apoi a zis: „Mai vin pe la tine
duminica viitoare, mai jucăm, tot aşa, o tablă, mai vorbim”. „Duminica viitoare” a venit
Marius Niţă, un prieten comun, pe la mine, să vedem un meci de fotbal. Şi mi-a zis: „Bă
Nicule, mi-a zis Paul să-l scuzi că n-a putut să vină la tine, dar poate va veni duminica
viitoare, de Florii”. „Nu-i nimic, Mariuse ”, am zis eu, „poate vine de Florii să bem un
pahar de bere sau de vin.” Am văzut meciul împreună cu Marius, şi aşa a trecut săptămâna
până în Florii. Duminică, de Florii, dimineaţa, pe la ora zece, vine tot Marius, eu crezând
că a venit să vadă vreun meci care se transmite dimineaţa. Când colo, mi-a dat vestea cea
mai rea: „Nicule,
prietenul nostru, Paul
Dogaru, a decedat”.
„Cum să decedeze?
Mă păcăleşti!”, am
zis eu. „Nu te
păcălesc, Nicule!
Prietenul nostru a
murit. A murit azi
dimineaţă pe braţele
Marusyei!” „Nu se
poate aşa ceva! Eu îl
aşteptam pe la mine,
la o tablă, şi să bem Paul Dogaru împreună cu
Nicu Petria
Profesori ai şcolii Găneasa. În picioare, Paul Dogaru
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 20
câte un pahar de bere. Bine, acum te cred. Să-i fie ţărâna uşoară şi sufletul lui să stea la
dreapta lui Dumnezeu!” Apoi, Marius a plecat. Am rămas singur şi nişte lacrimi imense m-
au podidit, de nu mai puteam să le opresc... Cel care fusese Bărbatul de platină nu mai era.
Nu m-am dus să-l văd nemişcat, pentru că şi eu eram bolnav cu prostata și aveam sondă și
nici nu-mi place să văd morţi. În viaţa mea nu am văzut decât doar trei sau patru morţi,
rude apropiate, deoarece vreau să îmi aduc aminte de ei vii. Bărbatul de platină, fiind viu
în conştiinţa mea, în interiorul meu, mă simt mai împlinit, mai cu multă putere...
Răsfoind ziarul Fapta (aprilie-iulie 1945)
Ion Tîlvănoiu
Continuăm şi în acest număr prezentarea colecţiei ziarului Fapta, ziar scos de
romanaţeanul
Mircea Damian la
Bucureşti între
februarie 1943-
martie 1948. În
special prin pagina
a doua, consacrată
literaturii, teatrului,
culturii în general-
cele 1018 numere
apărute în acestă
epocă plină de
transformări pot interesa cercetătorii de astăzi.
Cronici plastice semnează Tudor George1 care îşi încearcă norocul şi în poezie
2.
Al. Raicu face investigaţii în lumea teatrală3, are medalioane închinate scriitorilor
4, alte
contribuţii5.
Foarte activ se arată Valeriu Popovici, cu consideraţii pe teme teatrale6,
interviuri7, evocări
8.
1 Despre expoziţiile lui M. Olarian, I. Andrei, Louis Scherer, M. Nistor (An. III, nr. 215/1 apr. 1945);
,,Cronică plastică” (An. III, nr. 229/18 apr. 1945, despre expoziţia pictorului belgian A. Van Kirs); despre Ileana Rădulescu (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); despre pictorul Ghiaţă Colibaş (An. III, nr. 261/31 mai 1945);despre expoziţia de pictuă şi ceramică a Mariei Chelsoi Cristea (An. III, nr. 262/1 iunie 1945); despre expoziţia de pictură şi desen Coca Farago şi Sorin Ionescu (An. III, nr. 264/3 iunie 1945);
2 ,,Letargică” (An. III, nr. 220/ 7 apr. 1945);
3 ,,Reviste teatrale” (An. III, nr. 216/3 apr. 1945); ,,Teatre de cartier” (An. III, nr. 246/13 mai 1945);
4 ,,Un creator: Mihail Sebastian” (An. III, nr. 263/2 iunie 1945, apreciat ca ,,talent de o uimitoare
diversitate, om de cultură de o rar întâlnită fineţe, analist de puternice posibilităţi de exploatare a psihologiei omeneşti”.);
5 ,,O citadelă a culturii” (An. III, nr. 287/3 iulie 1945, elogiind activitatea Fundaţiilor Regale şi a
directorului Al. Rosetti); 6 ,,O generaţie de actori, eliberaţi de principiile teatrului fals, este pregătită de d. Camil Petrescu la
Seminarul de Regie Experimentală” (An. III,nr. 216/3 apr. 1945); la 17 iunie 1945 anunţă într-o notă însoţită de fotografia artistei, revenirea actriţei Nutzi Pantazi; la 1 iulie 1945 semnează o cronică la piesa ,,Roro, Robes et manteaux”, de George Feydeau, copie dâmboviţeană de Sergiu Milorian; la 7 iulie 1945 se ocupă de piesa ,,Izbânda dragostei”, de Puiu Maximilian şi Jack Fulga; la 14 iulie 1945 se ocupă de piesa ,,Gioconda păcii”;
7 ,,Pavel Chihaia, Fundaţiile Regale şi teatrul românesc. Impresiile unui premiant” (An. III, nr. 219/6 apr.
1945); ,,De vorbă cu directorul teatrului din Uranus d. Gh. Damian” (An. III, nr. 222/10 apr. 1945); ,,De vorbă cu o mare revelaţie a pianului: d-na Magda Nicolau”( An. III, nr. 228/17 apr. 1945); ,,D-na Ruxandra Oteteleşanu premiată de Fundaţiile Ragale ne vorbeşte 5 minute” (An. III, nr. 242/5 mai 1945); ,,Interviu-fulger cu d. Ion
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 21
Liviu Bratoloveanu este prezent cu
cronici dramatice9 , evocări
10 ori articole de
actualitate11
. La 15 mai 1945, o notă
informează că Liviu Bratoloveanu care a
publicat în diferite reviste literare câteva
fragmente din piesa ,,Femeia domestică” ,,a
prezentat săptămâna trecută comitetului de
lectură al Teatrului Naţional manuscrisul
acestei piese” care era o replica data ,,Norei”
lui Ibsen.
Dragne Ion Drăgnescu are rubrica
,,Gândul Liber” unde îşi găsesc locul
epigrame savuroase12
. Acesta are un duel
epigramistic cu scriitorul Ion Pribeagu13
iar la
5 mai este anunţată viitoarea apariţie în
volum a acestor contribuţii şi este reprodusă
fotografia autorului14
.
Manolescu” (An. III, nr. 253/22 mai 1945); ,,Kalendismul în lumina ultimelor întâmplări culturale” (An. III, nr. 254/23 mai 1945, interviu cu Mircea Popovici, recent premiat de Fundaţiile Regale); ,,De vorbă cu d. Emanoil Ocneanu, directorul Editurii Forum” (An. III, nr. 271/12 iunie 1945); la 24 iunie 1945 ia un interviu actorului G. Vasiliu-Birlic; ,,Virginica Romanovski îşi face biografia romanţată” (An. III, nr. 288/3 iulie 1945);
8 ,,119 ani de la moartea lui Thomas Jefferson” (An. III. Nr. 289/5 iulie 1945);
9 La piesele ,,Lorelay”, de Sandra Cocorăscu (An. III, nr. 217/4 apr. 1945); ,,Unul cu bani”, comedie de
G.S. Kauman tradusă de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu (An. III, nr. 220/7 apr. 1945); ,,Zaza”, comedie de Mircea Ştefănescu după Pierre Breton şi Charles Simon, cu Elvira Godeanu în rolul titular. Aici debutează ca decorator caricaturistul George Voinescu (An. III, nr. 221/8 apr. 1945); ,,Invazia”, de Leonida Leonov, traducere de N. Massim (An. III, nr. 226/14 apr 1945); ,,Ultimul moştenitor”, comedie de Th. Solacolu după Ugo Falens; ,,Cerşetorii în haine negre”, melodramă de Tudor Muşatescu după Cormon (An. III, nr. 231/20 apr. 1945); ,,Moartea civilă”, de Paolo Giacometti la Teatrul Naţional (An. III, nr. 237/28 apr. 1945, cu un portret al lui H. Polizu); ,,Ana visează”, de Anton Bibescu (An. III, nr. 241/4 mai 1945); ,,Eşti al meu”, de Margareth Kennedy, traducere de Mara Galaction (An. III, nr. 244/10 mai 1945, cu o fotografie a Elenei Galaction, interpreta rolului principal); ,,Copiii cântă, copiii dansează”, de Nell Cobar şi Moş Alexe la Teatrul Alhambra (An. III, nr. 250/18 mai 1945); ,,Nevestele farmacistului”, de Laurent Docillet, traducere de V. Maximilian la Teatrul Maria Filotti (An. III, nr. 267/7 iunie 1945); ,,Este vinovată Mary Dugan?”, de Bayard Willer (An. III, nr. 284/29 iunie 1945);
10 ,,Un mare ridicul: Ion Minulescu” (An. III, nr. 232/21 apr. 1945; ,,[...]Deşi a trecut un an de la
moartea lui, el rămâne acelaşi trubadur răsfăţat de muze şi încurajat de public, adică poetul ridicul care încruntă grav sprânceana dar nu uită să ne facă- complice- cu ochiul”.); ,,Moartea poetului” (An. III, nr. 242/5 mai 1945, cu amintiri despre poetul Ion Pillat a cărui moarte ,,îndurerează profund o naţie dar statorniceşte poetului un loc de frunte în lumea celor care şi-au împlinit cu adevărat misiunea scurtei lor treceri prin viaţă”.);
11 ,,La moartea unui mare cetăţean al lumii” (An. III, nr. 227/15 apr. 1945, la moartea preşedintelui
Roosevelt); ,,Cazul H. Polizu” (An. III, nr. 240/3 mai 1945); ,,Artă şi dezmăţ” (An. III, nr. 254/ 23 mai 1945: ,,Este inadmisibil ca într-o ţară tânără ca a noastră, acum când se pune problema educării mulţimilor, efortul de promovare a teatrului serios să fie înăbuşit de oameni care neavând nici o aderenţă sufletească sau spirituală cu arta, cu adevărata artă, se pun- voit sau inconştient- deacurmezişul oricărei tendinţe de înălţare spirituală a individului”) ; ,,Asasinii de la volan” (An. III, nr. 275/17 iunie 1945, cerând măsuri prefectului Capitalei împotriva şoferilor care provoacă accidente, autorul fiind martor la două în aceeaşi zi);
12 ,,Stai şi-aştepţi la telefon/Telefonul n-are ton/Nu reclami la telefoane/N-are ton, dar are... toane” (An.
III, nr. 215/1 apr. 1945); cu referire la speculanţii de ouă din preajma Paştelui, urmăriţi de autorităţi: ,,Îi paşte neamul păsăresc/Că vina le-o cunoaşte/ Ei de tarif nu se lipsesc/ Dar se roşesc.... CĂ-I PAŞTE!” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);
13 După ce acesta primise o palmă de la Miţa Ciubuc primeşte un catren: ,,Lasă, bre, Pribege/
Constatarea-i veche/ Lumea înţelege:/ Eşti într-o... ureche!” (An. III, nr. 233/22 apr. 1945); tot aici, Mircea Cantemir i se adresează lui Dragne care după ce fusese directorul a două gazete, se ocupase cu cizmăria: ,,Amice Dragne, nu mai scrie/ Căci muza nu te ia în seamă/ Poţi fi artist la cizmărie/Dar eşti cârpaci în epigramă”.
14 ,,Dueluri epigramistice” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);
Mircea Damian, cel mai important
gazetar romanaţean
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 22
Cronicile muzicale sunt semnate de Scarlat Răutu15
.
Profesorul universitar Al. Mironescu colaborează aproape zilnic cu subiecte
referitoare la mersul războiului. Se dau informaţii şi despre conferinţa pe care Al.
Mironescu a susţinut-o în Aula Fundaţiei Carol despre ,,Eroare, valoarea şi semnificaţia
ei”. La 15 aprilie 1945 evidenţiază meritele preşedintelui american Roosevelt în câştigarea
războiului actual16
.
Rene Theo îşi continua seria reportajelor, o atenţie deosebită acordând spaţiului
grecesc ce îi era familiar17
. Îi urmează exemplul şi Marin Sârbulescu cu reportaje de la
marginea capitalei.
Mitriţă Petroianu are contribuţii în cadrul rubricii ,,Omul şi ideea”18
iar Toma
Alexandrescu se arată pasionat de istorie19
.
Publică poezii: Al. Popovici20
, Ioan I. Horga21
, Constantin Mihail22
, Tudor
George23
, Alexandru Lungu24
, Mitriţă Petroianu25
, Constant Tonegaru26
, Valeriu
Popovici27
, Ion Apostol Popescu28
, Al. Raicu29
, Ion Pogan30
, Ioan Georgescu31
, Octav
Sargeţiu32
, George Păun33
, N. Veronescu34
, Dim. I. 35
Păcurariu36
, Mircea Popovici37
, Ana
Luca38
, Ben Corlaciu39
, Radu Teculescu40
, Marcel Gafton41
, Mihail Crama42
.
15
,,Casanova”, de Mihail Daia la Opera Română (An. III, nr. 241/4 mai 1945); ,,Cronica muzicală” (An. III, nr. 242/5 mai 1945, despre concertul violonistului Gabriel Banat, acompaniat la pian de George Enescu); ,,Sărbătorirea d-nei Miciora” (An. III, nr. 261/31 mai 1945); la 20 iunie 1945 apare un interviu nesemnat cu solistul Gică Petrescu însoţit de fotografia artistului; la 11 iulie 1945 se ocupă de soprana Aura Piliuţă, pianiştii Valentin Gheorghiu şi Iosef Prunner şi interpreta Trandafirescu-Eremie;
16 ,,Preşedintele” (An. III, nr. 227/15 apr. 1945);
17 ,,Albania cere alipirea la Grecia” (An. III, nr. 215/1 apr. 1945); ,,Târgul de sclave din Sofienbourg”
(An. III, nr. 216/3 apr. 1945); ,,Eroica rezistenţă a Gibraltarului şi a Canalului de Suez” (An. III, nr. 229/18 apr. 1945); ,,Paştile la popoarele balcanice” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);
18 ,,Imaginea feminină în artă” (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); ,,Un impresionist: Vincent Van Gogh” (An.
III, nr. 284/29 iunie 1945; 19
,,Cum a devenit 1 Mai ziua muncitorimii” (An. III, nr. 239/1 mai 1945); ,,Zece mai 1945” (An. III, nr. 244/10 mai 1945; Toma Alexandrescu este tatăl gazetarului Horia Alexandrescu);
20 ,,Poem pentru citit în nopţile cu lună” (An. III, nr. 215/1 apr. 1945);
21 An. III, nr.218/5 apr. 1945; ,,Amurg transcedental” (An. III, nr. 232/21 apr. 1945, dedicată ,,Prietenului
Constant Tonegaru”); ,,Itinerar” (An. III, nr. 244/10 mai 1945); 22
,,Ermetism”, An. III, nr. 221/8 apr. 1945; ,,Poem decadent pentru Maria Magdalena” (An. III, nr. 231/20 apr. 1945); ,,Metamorfoză” (An. III, nr. 255/24 mai 1945, din volumul ,,Vegetaţii”); Constantin Mihail semnează şi o evocare ,,E. Lovinescu, prietenul tinereţii”(An. III, nr. 230/19 apr. 1945), despre cum a făcut cunoştinţă cu marele critic literar;
23 ,,Sora Pascale” (An. III, nr. 225/13 apr. 1945);
24 ,,April” (An. III, nr. 226/14 apr. 1945); ,,Schiţă pentru Marius” (An. III, nr. 229/18 apr. 1945);
,,Romanţă de vară” (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); ,,Balul păsărilor” (An. III, nr. 248/16 mai 1945); 25
,,Accident de muncă” (An. III, nr. 230/19 apr. 1945); sub semnătura lui Mitriţă Petroianu apare în serial medalionul ,,Serghei Esenin” (An. III, nr. 257/26 mai 1945 şi An. III, nr. 258/27 mai 1945); ,,Efluvii” (An. III, nr. 268/8 iunie 1945; la 7 iulie 1945 se ocupă de poetul Victor Virgiliu Flamură;
26 ,,Iubita cu surâs neutral” (An. III, nr. 233/22 apr. 1945); ,,O mie de vânturi” (An. III, nr. 242/5 mai
1945); 27
,,Alaska” (An. III, nr. 236/27 apr. 1945); ,,Atelier” (An III, nr. 242/5 mai 1945); 28
,,Cântec pentru înaltul sărut” (An. III, nr. 236/27 apr. 1945); ,,Cântec de seară” (An. III, nr. 299/17 iulie 1945); la 9 iunie 1945 semnează o cronică dedicată poetului Ştefan George;
29 ,,Cabaret” (An. III, nr. 237/28 apr. 1945);
30 ,,Flămând” (An. III, nr. 240/3 mai 1945); ,,Singur” (An. III, nr. 244/10 mai 1945);
31 ,,Denii” (An.III. nr. 242/5 mai 1945);
32 ,,Dezrădăcinare” (An. III, nr. 246/13 mai 1945, din volumul manuscris ,,Ţara lanurilor”);
33 ,,Cântec pentru mama fiului risipitor” (An. III, nr.250/18 mai 1945, dedicată lui Mircea Damian); ,,A cui
e mâna asta” (An. III, nr. 294/11 iulie 1945, din manuscrisul ,,Frângeri pe roată”); George Păun traduce ,,Spicele grâului” de V. de Laprade, ,,Pe ruinele Romei” de Baldassare Castiglione (An. III, nr. 268/8 iunie 1945), ,,Casandra”, de Pierre Ronsard (An. III, nr. 273/14 iunie 1945); George Păun semnează şi reportajele ,,Printre ruinele Teatrului Naţional şi Operei Române” (An. III, nr. 260/30 mai 1945); ,,Refugiaţii şi evacuaţii din Ardealul de Nord se întorc acasă (An. III, nr. 263/2 iunie 1945) ; la 3 iunie 1945 are un medalion închinat pictorului Ştefan Luchian; la 21 iunie 1945 se ocupă de Dionisie Pop Marţian, întemeietorul presei economice şi statistice române;
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 23
Ascuns uneori sub iniţialele ,,g.p.”, poetul George Demetru-Pan43
colaborează
sporadic deocamdată, devenind ulterior unul dintre obişnuiţii ziarului. La fel se va
întâmpla şi cu Ion Caraion44
.
Sunt recenzate cărţi apărute în epocă45
iar Grinevici susţine cu ritmicitate o cronică
cinematografică şi ia interviuri46
.
În cadrul rubricii ,,Marginalii” se discută despre proiectele scriitorilor47
şi revistele
apărute48
. La 14 iulie 1945 este remarcat Adrian Marino ,,student de bune merite şi de
certe posibilităţi intelectuale” căruia i se reproşează totuşi nerăbdarea cu care doreşte să
ajungă asistent universitar.
Rubrica ,,Între rampă şi fundal” conţine întâmplări hazlii din lumea teatrală49
redate cu umorul caracteristic al lui Mircea Damian (ascuns sub pseudonimul Causticus).
Eusebiu Camilar este remarcat la 28 iunie 1945 pentru volumul ,,Avizuha” ca ,,un valoros reprezentant al prozei originale, excelând prin subiectele sale alese din lumea osândiţilor pământului”.;
34 ,,Transplantare” (An. III, nr. 254/23 mai 19445),
35 ,,Mărturisire” (An. III, nr. 283/28 iunie 1945, debut);
36 ,,Final” (An. III, nr. 254/23 mai 1945); ,,Poem simplu” (An. III, nr. 255/24 mai 1945); ,,Popas” (An. III,
nr. 257/26 mai 1945); 37
,,Primăvara” (An. III, nr. 255/24 mai 1945); ,,Obsesii” (An. III, nr. 189/5 iulie 1945, din volumul ,,Izobare” premiat de Fundaţiile Regale); ,,Bulevarde” (An. III, nr. 298/15 iulie 1945);
38 ,,Ada” (An. III, nr. 258/27 mai 1945);
39 ,,Schiţa unei rapsodii” (An. III, nr. 261/31 mai 1945); ,,Amanta finală” (An. III, nr. 278/21 iunie 1945);
40 ,,Până la venirea ta” (An. III, nr. 275/17 iunie 1945);
41 ,,Tezaurul” (An. III, nr. 291/7 iulie 1945);
42 ,,Ne aducem aminte” (An. III, nr. 294/11 iulie 1945);
43 ,,Scrisoare deschisă celor tineri” (An. III, nr. 295/12 iulie 1945);
44 ,,Pretexte. Andre Spire” (An. III, nr. 300/18 iulie 1945); ulterior, Ion Caraion va mai semna la Fapta:
,,Se întorc prizonierii” (An. III, nr. 303/21 iulie 1945); 45
,,Franţa 1938-1944”, de Lucian Boz, cu fotografia autorului, Ed. Cartea Românească (An. III, nr. 215/1 apr. 1945); ,,Prinţul” de T. Teodorescu Branişte (An. III, nr. 230/19 apr. 1945, semnat de I.A. Terebeşti); ,,Bătălia”, de John Steinbeck (An. III, nr. 235/26 apr. 1945); ,,Cui îi bate ceasul”, de Ernest Hemingway (An. III, nr. 237/28 apr. 1945, prima traducere în româneşte din opera scriitorului); ,,Portrete şi controverse”, de Petre Pandrea (An. III, nr. 240/3 mai 1945, semnată de N. Bârzeanu); ,,Tinereţe ciudată”, de Dinu Pillat (An. III, nr. 248/16 mai 1945, o carte ,,care deschide o problemă a generaţiilor. Dinu Pillat a făcut un început care trebuie apreciat”.); ,,Zile de lagăr”, roman de Zaharia Stancu (An. III, nr. 255/24 mai 1945, semnată de Liviu Bratoloveanu: ,,E o carte document, o carte în care sinceritatea şi incisivitatea observaţiei trec înaintea calităţilor literare de netăgăduit”.); ,,În umbra celulei”, de dr.Petru Groza; ,,Un veac de frământări sociale”, de Lucreţiu Pătrăşcanu; ,,Mediaş”, de George Togan (An. III, nr. 255/24 mai 1945; despre acest volum se va mai vorbi şi la 3 iulie 1945 în rubrica ,,MarginaliI”: ,,Cu destule informaţii, apeluri la istorie şi cu destule planşe, opera d-lui Togan îşi scoate imediat în evidenţă întâi caracterul ei de monografie scrisă la un remarcabil mod liric şi duios […] Sunt puţine, în literatura noastră, aşa zisele monografii care să prezinte- dincolo de statisticile şi graficele aride- un interes artistic nedezminţit. Am putea cita pe cele mai valoroase dintre ele: ,,Bucureşti”, de Mircea Damian sau ,,Braşov” de Octav Şuluţiu. Cu ,,Viaţa romanţată a Mediaşului”, dl. George Togan continuă la un mod care se face demn de înregistrat, seria de monografii cu calităţi atât ştiinţifice cât şi literare”); ,,Umbrele marelui bal”, poezii de Mircea Alexandru Ioanid (An. III, nr. 294/11 iulie 1945);
46 ,,Ne vorbeşte directorul general al teatrelor N.D. Cocea” (An. III, nr. 254/22 mai 1945);
47 La 13 apr. 1945 citim că Ion Călugăru pledează în pagina a doua din Scânteia pentru desfiinţarea
rotondei scriitorilor din parcul Cişmigiu; la 26 aprilie este remarcat poetul Şt. Augustin-Doinaş cu poezia ,,Odă la o pădure austriacă”; la 28 aprilie 1945 se anunţă apriţia în librării a volumului ,,Oamenii visează pâine” de Ieronim Şerbu; la 22 iunie 1945 aflăm că asociaţia ,,Prietenii lui Ion Minulescu” a instituit un premiu anual în valoare de 50 000 lei pentru un volum inedit al unui poet tânăr. Juriul format din Claudia Millian, Vl. Streinu, Şerban Cioculescu, Perpessicius şi Adrian Maniu a acordat în unanimitate acest premiu lui Alexandru Lungu la 17 iunie în cadrul unei festivităţi la care au mai participat: Alice Voinescu, M. Sadoveanu, Basil Munteanu ş.a.
48 La 8 apr. 1945 este remarcat Ştefan Augustin Doinaş care în Revista cercului literar publicase
poemul ,,Tatuaj pe sânul stâng”; remarcând valoarea celorlalţi colaboratori (Eugen Tudoran, Radu Stanca, I. Negoiţescu, Cornel Regman) recenzentul anonim conchide: ,,Porniţi pe panta realizărilor, entuziaştii de la Sibiu- suntem siguri- se vor depăşi lunar”;
49 La această dată, scena Teatrului Naţional se mutase provizoriu în sala de festivităţi a liceului Sf.
Sava. O anecdotă din această rubrică vorbeşte la 3 aprilie 1945 despre redactorul unei reviste teatrale care cere unei actriţe o fotografie recentă. Aceasta îi răspunde că nu are, dacă vrea îi dă una de când avea 20 de ani.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 24
Colaborează sporadic Ion Panait50
iar de la 3 iulie 1945 şi Pavel Chihaia51
.
De la 20 mai 1945 întâlnim printre colaboratorii ziarului şi pe Barbu Brezianu52
,
care, în anii următori, va deveni unul dintre cei mai activi colaboratori.
Editorialele lui Mircea Damian vorbesc despre menirea gazetarului53
, soarta
scriitorilor54
, problemele zilei55
. La 3 iunie 1945 Mircea Damian este acuzat într-un ziar de
dimineaţă că ar poseda mai multe taxiuri, prilej pentru pamfletar de a răspunde ironic
autorului ascuns sub iniţialele M.R.P. (Miron Radu Paraschivescu?).
Redactorul răspunde prompt: ,, -Cum aşa? Era inventată fotografia pe atunci?”; Iancu Brezeanu, în ultimii ani ai vieţii, este întrebat pe stradă de o admiratoare: ,,-Ce vârstă aveţi de vă mai puteţi ţine încă pe picioare?” Marele actor răspunde: ,,-Regret duduie dar nu pot răspunde nimic până nu cunosc intenţiile dumneavoastră”; la 17 aprilie 1945 citim despre o actriţă care refuzase o mulţime de pretendenţi iar când refuză şi pe un coleg de scenă mai tânăr, îl roagă să nu se supere căci a respins foarte mulţi în viaţă. ,,-Aţi avut şi destul timp”, i-a răspuns acru pretendentul; Radu Beligan întreabă odată pe Tudor Muşatescu dacă noua piesă place publicului. ,,-N-aş putea răspunde precis, fiindcă nu vine nimeni s-o vadă” a răspuns acesta;
50 ,,Pământ gras” (An. III, nr. 242/5 mai 1945);
51 ,,Salonul oficial. Ion Vlad şi Dim. Demu” (An. III, nr. 287/3 iulie 1945);
52 ,,Maşina maestrului George Enescu” (An. III, nr. 252/20 mai 1945, relatând o întâmplare cu George
Enescu ce venea la un concert la Ateneu cu tramvaiul, având în mână vioara, după ce în urmă cu 4 ani i se rechiziţionase maşina); ,,Filarmonica se reacordează” (An. III, nr. 273/14 iunie 1945);
53 ,,Discreţie sau răspundere?” (An. III, nr.215/1 apr. 1945, opinând că ,,astăzi, singura instituţie care
poate să informeze cinstit guvernul asupra tuturor problemelor sociale este presa. Iar politica discreţiunii şi a delicateţii, politica pisicii adică, este cea mai dăunătoare. [...] Nu sunt partizanul stilului senzaţional când este vorba să discuţi o problemă şi să judeci un om”); ,,Ziariştii în faţa justiţiei” (An. III, nr. 261/31 mai 1945: ,,Presa nu este ca o femeie uşoară pe care o poate avea oricine făgăduieşte mai mult [...] Presa are datoria de a reflecta instinctul şi nevoile poporului, peste orice ambiţii de moment. Ea trebuie să reprezinte şi să slujească numai acele idei şi curente care sunt puse în slujba poporului şi a ţării, să lupte pentru libertate şi dreptate, pentru tot ce este adevărat şi frumos”. )
54 ,,Scriitorii” (An. III, nr. 248/16 mai 1945: ,,Pensiile scriitorilor constituie o adevărată ruşine, cu atât
mai de neiertat cu cât o sporire a lor până la un nivel onorabil nu grevează bugetul statului, întrucât fondurile sunt adunate din veniturile unor timbre ce se aplică pe cărţile vândute. Societatea Scriitorilor are poate ceva de spus în această chestiune? Mi se pare că este în primul rând o chestiune de prestigiu”); ,,Absenţe nemotivate”(An. III, nr. 287/3 iulie 1945, înfierând lipsa scriitorilor români dintr-o mişcare de rezistenţă similară Rezistenţei franceze: ,, Ce au făcut atunci majoritatea scriitorilor noştri? Admit, iată, că n-au putut să activeze pe teren. Dar de scris au putut să scrie? Toţi cei cu care m-am întâlnit îmi spuneau că nu pot să publice nimic din pricina cenzurii dar că abia aşteaptă alte vremuri ca să scoată ce au în sertare. Dar timpurile s-au schimbat de aproape un an de zile şi din sertarele scriitorilor noştri n-a trecut nimic în vitrina librăriilor. În zece luni, s-au tipărit trei sau patru cărţi originale scrise de autori profesionişti! Iar Societatea Scriitorilor Români numără peste 200 (două sute) de membri. Cred că această lipsă de activitate, această absenţă incalificabilă a scriitorului român din cea mai frământată epocă a veacului constituie o ruşine greu de spălat”).
55 ,,Tot specula” (An. III, nr. 225/13 apr. 1945); ,,Împotriva vulgarităţii” (An. III, nr. 243/8 mai 1945, cu
consideraţii asupra unor reprezentaţii teatrale şi asupra pervertirii gustului publicului, concluzionând: ,,Se poate să existe un astfel de public. Eu nu cred. Dar poate că există. Înseamnă asta că trebuie să fie coborât nivelul artei la capacitatea de înţelegere a unui anume public foarte puţin numeros?”); ,,Bucureşti” (An. III, nr. 252/22 mai 1945, semnalând mizeria din oraş); ,,Problema refugiaţilor” (An. III, nr. 260/30 mai 1945, cu un apel către ministrul de interne Teohari Georgescu de a repune refugiaţii în drepturile lor acolo unde casele acestora fuseseră ocupate de autorităţi sau particulari); ,,Tot refugiaţii” (An. III, nr. 266/6 iunie 1945); ,,Domnia raţiunii” (An. III, nr. 284/29 iunie 1945 : ,,Trebuie să ne scuturăm sufletul de toate spaimele, să ne uităm în sus şi să vedem cerul, să privim în lături şi să vedem oamenii, oameni liberi în ţări libere, să putem spune ce ne doare şi să râdem nestingheriţi atunci când suntem veseli. Căci omul e născut ca să trăiască în pace, să muncească şi să se bucure şi să moară cu capul pe căpătâi iar nu spânzurat sau topit în cazan”. Articolul a fost remarcat şi de alţi cercetători (vezi ,,În Bucureşti acum 50 de ani” de Ioan Lăcustă, în Magazin Istoric, iunie 1995, p. 85); ,,Altă faţă” (An. III, nr. 292/8 iulie 1945; vorbind despre problema prostituţiei, insistă pe necesitatea educaţiei făcute în familie de la vârste fragede şi prin presă la rubricile feministe care nu trebuie să fie preocupate doar de modă şi reţete culinare); ,,Tinereţe pierdută” (An. III, nr. 296/13 iulie 1945: ,,Este din cale afară de trist să vezi o întreagă pleiadă de tineri în care nu clocoteşte nimic, în care nu arde nimic. Nişte tineri fără energie şi fără ambiţii care nu activează în nici un fel, care au numai pretenţii, care sunt ,,deştepţi” şi ,,geniali”, adică stupizi şi reci”).
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 25
La 21 iulie 1945, împlinindu-se doi ani de la moartea criticului E. Lovinescu,
Mircea Damian semnează o emoţionantă evocare a aceluia care i-a fost îndrumător la
cenaclul ,,Sburătorul”56
: ,,S-au împlinit doi ani de la moartea lui E. Lovinescu. Amintirea
lui a fost pomenită printr-un parastas şi câteva articole de gazetă, niţel cam sarbăde şi
cam ostenite. Pe urmă lumea şi-a văzut de treabă. Mi-
aduc aminte că după moartea lui, câţiva sburătorişti
luaseră initiative de a întemeia o ,,Academie Lovinescu”57
.
Se formase şi un comitet de initiative în frunte, dacă nu mă
înşel, cu un cunoscut critic literar. Dar totul a rămas un
simplu proiect. Mai târziu, câţiva scriitori au hotărât să
continuie în biroul Maestrului şedinţele literare de
duminică. Au avut loc trei sau patru şedinţe şi iar n-a mai
fost nimic. De la moartea lui E. Lovinescu se pare că
scriitorii nostril au rămas fără cârmă şi fără sprijin. Şi nu
numai scriitorii dar şi criticii nostri literari formaţi la
şcoala Maestrului n-au maid at nici un semn. Fireşte că o
personalitate atât de covârşitoare ca E. Lovinescu anevoie
va putea fi înlocuită. Dar mă gândesc că din cele câteva
generaţii de scriitori care au trecut prin casa luis-ar fi
putut allege doi sau trei inşi care să ducă mai departe
făclia pe care el a ars vreme de patruzeci şi mai bine de ani şi în care a crezut. Căci E.
Lovinescu n-a şovăit nici o clipă. El a crezut şi a muncit de dimineaţa până seara. În setea
lui de a descoperi pe marele Necunoscut pe care-l bănuia în fiecare nou venit, nu numai
că n-a închis nimănui uşa, dar ar fi fost în stare să pornească şi să-l caute pretutindeni, ca
să poată avea bucuria de a spune: ,,Iată-l!” E. Lovinescu n-a avut altă bucurie în viaţă
decât cartea, condeiul şi scriitorii pe care i-a iubit şi când aceştia îl înjurau, şi pe care i-a
primit în casa lui şi la masa lui şi după ce plecaseră trântind uşa. Nici o mojicie nu-l făcea
să sufere, nici un sacrificiu nu I se părea destul de greu când era vorba de literature şi
56
,, E. Lovinescu” (An. III, nr. 303/21 iulie 1945); Mircea Damian i-a consacrat criticului şi alte scrieri (vezi ,,E. Lovinescu”, în ,,Informaţia zilei” nr. 549/18 iulie 1943, când, la moartea lui Lovinescu consemna:,,Ultima dată l-am văzut duminică [11 iulie, n.n.]. Spunea că se simte mai bine dar va trebui să intre din nou în sanatoriu pentru nişte analize. N-aş putea să afirm că se gândea la moarte mai mult ca altădată. Pe E. Lovinescu, ideea morţii l-a obsedat de mic copil. N-a avut însă niciodată timp să stăruie asupra ei. El n-a avut timp nici să trăiască pentru sine. A trăit numai pentru alţii. Vreme de aproape o jumătate de veac a ars pe rugul literaturii româneşti. Boala, pentru el avea o latură mai mult plictisitoare: nu putea să scrie şi să primească. În ceasul însă când i s-a îngăduit să părăsească patul, s-a aşezat la birou. Pentru literatură, care a fost marea, unica lui pasiune, a jertfit totul:sănătate, linişte, familie. Mare prieten şi protector al tinerilor, îi asculta întotdeauna cu simpatie şi înţelegere, căutând mereu printre ei pe marele Necunoscut. N-a putut avea bucuria să-l descopere şi mi se pare că asta a fost marea tristeţe a vieţii lui. E. Lovinescu a fost un boier. Oricine îi călca pragul era bine primit. S-a întâmplat de destule ori ca unul dintre oaspeţii de-o seară sau de un an să întoarcă armele împotrivă-i, iar peste un timp să revie în cercul ,,Sburătorului”. Erau bine primiţi, cu simpatia de la început, fără să li se pomenească într-un fel sau altul ceva de recenta lor atitudine. Prieteni n-a avut. În lumea literară, sentimentul prieteniei este aproape inexistent. Din pricina liniei lui, şi în viaţă şi în carieră, care a fost numai una, dreaptă şi demnă, E. Lovinescu nu s-a bucurat de preţuirea oficialităţilor. Pentru el nu s-a găsit o catedră universitară iar Academia i-a respins fotoliul la care nu candidase. Şi nu i s-a acordat nici premiul naţional. Iar monumentala sa operă asupra lui Titu Maiorescu a fost exclusă de la premiul Academiei în favoarea nu ştiu cui. Este desigur prematur a se vorbi despre opera lui E. Lovinescu şi mai ales despre rolul pe care l-a avut el în cultura românească. Oameni competenţi o vor face la timpul său. Eu aş vrea să-mi plec gennchii pentru o clipă şi să vărs o lacrimă pe mormântul proaspăt al unui chinuit; pe mormântul unui om care-a fost atât de mult altceva încât nu l-a-ncălzit nicicând o bucurie pământească, niciuna din acele bucurii zilnice cu care am fost binecuvântaţi noi, oamenii; o lacrimă caldă pentru sufletul lui mereu zbuciumat şi singuratic, pentru toată truda lui şi pentru toate luminile pe care le-a aprins în spiritele atâtor generaţii de scriitori.”
57 Pentru o academie ,,E. Lovinescu” după modelul academiei fraţior Goncourt se pronunţase N.
Papatanasiu în Fapta din 18 februarie 1945.
O reuşită caricatură,
reprezentându-l pe Ion
Minulescu, apărută în
paginile Faptei
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 26
cultura românească. Niciodată nu ostenea ascultând o lectură chiar când devenea
plicticoasă, căci el aştepta să descopere acea piatră rară a talentului. Iată de ce, prin
moartea lui a rămas în noi un gol mare, o lipsă: aceea a îndrumătorului spiritual,
întotdeauna binevoitor şi apropiat faţă de toţi. Căci pe el nu-l interesa nici clasa socială,
nici originea etnică, nici chiar caracterul- ci numai talentul şi pasiunea ce-o puneai în
slujba lui. De aceea, n-aş putea spune că i-am
cinstit amintirea aşa cum se cuvine. Şi cu atât
mai puţin aş putea să afirm că am învăţat de la
el ceea ce este atât de necesar pentru
spiritualitatea românească: muncă fără preget,
pasiune şi încredere”.
Dealtfel şi criticul remarca în ultimele
note ale jurnalului său, referindu-se la Mircea
Damian, prietenia şi dragostea pe care acesta i
le arăta58
.
O notă59
anunţă moartea artistului
Mircea Pella: ,,Ieri a încetat din viaţă la
locuinţa sa din strada Depărăţeanu nr. 11,
cunoscutul artist societar al Teatrului Naţional,
Mircea Pella, în vârstă de 65 de ani. În ultimii 45 de ani a fost unul dintre actorii de frunte
ai scenelor noastre. Venit de la Teatrul Naţional din Iaşi cu prestigiul unui mare creator,
el a ilustrat cu prezenţa lui prima noastră scenă prin creaţiile sale, în special în comediile
lui Caragiale”. Se aminteşte despre prietenia defunctului cu Caragiale, Davilla şi
Delavrancea. La 7 aprilie 1945, se aminteşte despre moartea doctorului Alexandru
Buiculescu în 1943 iar la 17 iunie 1945, Paul Teodorescu îl elogiază pe gazetarul Al.
Antohi la încetarea sa din viaţă60
.
La 4 aprilie 1945 începe serialul lui Al. Nora dedicat ziaristului Constantin Mille,
fost director al ziarelor Adevărul şi Dimineaţa. Materialele respective au alcătuit volumul
,,Un om uitat: Const. Mille” apărut în acelaşi an la editura Cartea Românească. Serialul va
cuprinde mai multe episoade încheindu-se la 17 mai 1945.
O ştire din 7 aprilie 1945 vorbeşte despre expoziţia de caricaturi a lui Grinevici de
la Sala Prometeu, unde au fost expuse portretele lui Tudor Muşatescu, Ionel Ţăranu, N.D.
Cocea, Radu Beligan, Gaby Rădulescu, Birlic, Ştefan Baciu, I. Valjean, Ion Manu etc.
Moartea preşedintelui american F. D. Roosevelt este deplânsă în numărul din 15
aprilie 1945, Mircea Damian apreciind că ,,Gloria numelui său va rămâne pe vecie legată
de lupta împotriva terorii şi asupririi popoarelor”61
.
La 17 aprilie 1945, ziarul publică o lungă listă cu legionari arestaţi expediaţi în
lagărul de la Caracal.
Capitularea Germaniei şi încetarea războiului în Europa este anunţată şi de ziarul
Fapta într-o ediţie specială la 9 mai 1945.
Soarta scriitorului C. Fântâneru este deplânsă de Virgil Gheorghiu62
care
mărturiseşte: ,,Am întâlnit printre molozurile din strada Câmpineanu ruina unui coleg, un
58
,,Miercuri, 16 iunie 1943 […] La 5 Mircea Damian- pretinde că notiţa ,,Bezna” a scris-o Paul Daniel din porunca lui- deci s-o iert pe Judith. Îmi pare rău că nu i-am dat la timp art. Negoiţescu. Mare prietenie” ; ,,Vineri 18 iunie 1943 [....] Telef. Mircea Damian, mare dragoste” (E. Lovinescu- ,,Sburătorul, agende literare”, Ediţie de Monica Lovinescu şi Gabriela Omăt, vol. VI, p. 314-315);
59 An. III, nr. 215/1 apr. 1945;
60 ,,Un om care s-a dus” (An. III, nr. 275/17 iunie 1945);
61 ,,Roosevelt” (An. III, nr. 227/15 apr. 1945);
Mircea Damian l-a considerat
întotdeauna pe E. Lovinescu
mentorul său
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 27
fost prieten, coleg de condei, de boemă şi mizerie. De nerecunoscut. Epavă, spectru, dar
totuşi, scriitor roman, despre care toţi domnii critici oficiali şi neoficiali n-au avut nici o
rezervă atunci când i-au apărut cărţile. Ca să vi-l descriu cum arată astăzi, o fac cu multă
ruşine căci nu merită să umble astfel pedepsit de sărăcie, murdărie şi boală. Ni-e prieten
nouă scriitorilor, l-am cunoscut de aproape şi oricim ar fi gândit prin articolele lui,
omenia şi amintirile ne obligă să ne aplecăm deasupra dezastrului său. Cred că ştiţi că e
vorba de al doilea Enăşescu al Bucureştilor de azi, de C. Fântâneru. Pantaloanii- nişte
cârpe informe, ghetele doar cu numele. Neras, cu ochii clipind nervos, deodată ori apatic
ori aberant când leagă două fraze. Duce o mizerie cruntă. Nimeni nu-l întreabă nimic.
Const. Fântâneru, scriitor român, e vagabond, e muritor de foame. O cămaşă ca noaptea.
Ca noaptea i-s mâinile, fruntea şi mintea. Şi totuşi, Fântâneru, membru al S.S.R.-ului,
epava Capitalei îşi mai adduce aminte câte un vers rar. Încolo, absentă cerşire după o
ţigară […]”.
De interes pentru istoria literară rămâne evocarea lui A. Dumbrăveanu despre
colegul de redacţie Mihail Sebastian63
. Acesta ,,venise, elev de liceu, de la Brăila şi
apăruse în redacţie cu manuscrisul împăturit- nişte file rupte dintr-un caiet dictando. Era
un copil încă dar foiletoanele lui arătau o gândire matură, un rar discernământ dar mai
ales o cinstită concepţie. Încetul cu încetul, Mihail Sebastian a trecut de la foiletonul
literar la articolul politic, la articolul de analiză, la critică. […] Nu înţelegea să facă cu
scrisul lui nici o tranzacţie. Avea oroare de ele; îi repugna prostituarea cuvântului tipărit.
Admirabil camarad de redacţie, el a înţeles cu mult înainte de vremurile noastre spiritual
de echipă şi de prietenie. Şi deşi de mulţi din camarazii săi de presă îi despărţea o
prăpastie, el nu purta nici unuia ranchiună, trecea senin şi calm peste toate nimicurile
vieţii. Era cel mai tânăr dintre noi dar cel mai iubit camarad de redacţie”.
De asemenea semnalăm evocarea lui Gib Mihăescu de Tiberiu Volia64
care
remarca forţa de creaţie a autorului vâlcean.
La 12 iulie 1945 îşi începe colaborarea C. Mihăilescu, evocând figura profesorului
ieşean I. Paul. Ulterior are şi alte contribuţii65
.
DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (III)
Dumitru Botar
Din colecţia ziarului ROMANAŢUL, ne oprim la numărul din 3 mai 1937, unde
găsim un articol cu o tematică de mare actualitate şi în zilele noastre. Chiar dacă nu
împărtăşim în totalitate cele relatate, îl aducem în faţa celor de azi, pentru maniera în care
este scris şi convingerea autorului că prin ceea ce scrie, asemenea fapte nu vor mai fi
văzute prin Caracalul acelor ani: ,,COCOANELOR CU CĂŢEL, DULĂU, PISICĂ ŞI
ALTFEL DE JAVRE: Nu ştiu dacă veţi fi înscrise în Societatea de Protecţie a animalelor,
dar ştiu că aveţi năravul de a vă ocupa în mod deosebit de aceste javre. Sunteţi unele care
aveţi câte 2-3 lighioane şi încă de rasă, ieşiţi cu ele pe stradă, dar n-aveţi nici un copil.
62
,,C. Fântâneru” (An. III, nr. 252/20 mai 1945); 63
,,Mihail Sebastian, camarad de redacţie” (An. III, nr. 262/1 iunie 1945) 64
,,Un poet al pasiunilor: Gib Mihăescu” (An. III, nr. 278/ 65
,,Cea mai mare zi a Franţei” (An. III, nr. 298/15 iulie 1945);
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 28
Cele ce aveţi copii, îi lăsaţi pe socoteala doicilor, iar javrele le îngrijiţi personal. De
multe ori calitatea javrei (rasa) este un indiciu de superioritate al stăpânei. Nu socotiţi că
această practică constituie un pericol social, atunci când înlocuiţi bucuria ce v-ar da
copiii, cu bucuria ce vă dau lighioanele, sau când aveţi şi una şi alta, voi îngrijiţi javrele
iar doicile copiii?
Nu socotiţi că aceste fapte constituie o
perversitate a moralei sociale ce poate să aibă cu
timpul consecinţe dezastruoase? Pe deasupra
acestora, ştiţi că hrana unui semen al vostru, sărac,
pe o zi e: două kilograme mălai şi o oală de ştevie
vara, sau un sfert de varză iarna.
Faceţi socoteala părăleşte şi comparaţi-o cu
costul unei franzele, unui kg de lapte şi unui kg de
carne, ce consumă javra voastră pe zi, tot ar trebui
să ziceţi:
- Ce scrinteală o mai fi şi asta, Doamne?
Câţi neputincioşi şi bătrâni, câţi invalizi şi
copii săraci (mai săraci ca dracu) circulă pe lângă
voi şi nu le daţi atenţie. Gândiţi niţel asupra
posibilităţilor lor de trai şi mai ales asupra
devenirii lor sociale, cu o trăire aşa de vitregă. De
câte ori n-aţi izgonit şi pălmuit astfel de flămânzi în
momentul când guguleaţi pe Bubi ce se desfăta
între o farfurie cu lapte şi alta de sos călduţ. De
câte ori n-aţi întors nasul când v-a ieşit în faţă o
mamă flămândă cu pruncul în braţe. Lăsaţi aceste năravuri care pe lângă că sunt imorale
acum, vor deveni o nenorocire socială pe viitor.
Luaţi sub ocrotirea voastră un neputincios, sau un copil sărac, puteţi să-i ziceţi
chiar Bubi, că nu se va supăra, dar hrăniţi-l, educaţi-l, ajutaţi-l, nu mai mult cu valoarea
numerică cu care îngrijiţi javrele şi va socoti că a venit pe capul lui cea mai mare
blagoslovenie Dumnezeiască. Aţi înfăptui una din cele mai mari opere sociale prin
alinarea atâtor dureri omeneşti şi prin aceasta realizarea unei uşurări a trăirii sociale.
Pentru sufletul vostru folosul ar fi incalculabil. Gheorghe GOANŢĂ- BĂBICIU”
Precizăm că autorul articolului era învăţător, unul dintre dascălii performanţi ai
şcolii romanaţene, din perioada interbelică. Cele relatate de el cu bune şi rele, pot declanşa
mai ales astăzi discuţii pro şi contra, din care nu trebuie exclusă întrebarea: Care-i om şi
care-i câine?
Vă propun în continuare, un moment poetic, semnat de ION P. DACIANU, care
după lectura primului text, poate fi savurat mai bine, găsind şi în aceste versuri unele
similitudini cu ceea ce se mai întâmplă astăzi (ROMANAŢUL din 16.11.1905).
,,BOALA LUI VASILACHE
Vasilache nu mai este
Inginer la primărie
E bolnav. Dar unde-l doare
Nimenea (nici el) nu ştie.
Mulţi n-ar vrea ca el să paţă
Nu pricep însă minunea
Cum din cauză de boală
Îşi dădu demisiunea.
Învăţătorul Gh. Goanţă de la
Băbiciu
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 29
Umblă, doarme şi mănâncă
E tot gras şi nu buhav
Dăm un premiu, cui va spune
De ce boală e bolnav”.
Mergând pe firul amintirilor ne vom opri la
anul 1927, care a fost înnobilat pentru orașul și
județul nostru de prezența marelui George Enescu
pe scena Teatrului Național, dacă nu greșesc, chiar
de trei ori. Dar nu despre acest eveniment cultural
vreau să vorbesc, s-a scris despre el, mă opresc la
unul monden ce s-a derulat atunci, stârnind multă
rumoare și admirație în urbe. Este vorba despre o
nuntă selectă ce a avut loc în ziua de 16 ianuarie
1927, deci acum 90 de ani. Mirii au fost
locotenentul Constantin Căpitănescu din Regimentul
7 Roșiori Craiova, fiul lui Mircea Căpitănescu,
consilier la Curtea de apel Craiova și Emilia
(Milica) Spireanu, fata medicului Spireanu, fost
medic șef al Caracalului. Milica Spireanu devenită
Căpitănescu, era evreică, frumoasă și foarte cultă, vorbea fluent în franceză, germană și
ebraică, avea o superbă bibliotecă trilingvă, de unde am împrumutat și eu unele cărți. Rețin
că aici am văzut volumul de debut al lui Tudor Măinescu „O picătură de parfum”, autorul
fiind în relații bune cu această familie pe vremea când încă nu plecase din Caracal. Nașii
au fost d-ra Ligia Cristide, fiica compozitorului și dirijorului Dimitrie Cristide, fost prefect
de Romanați, și Mihalache Demetrian, figură proeminentă a vieții politice romanațene din
perioada interbelică, președinte prin 1927-1928 al organizației liberale din județ.
Am cunoscut-o foarte bine pe Milica Căpitănescu, era o doamnă distinsă, dispusă
la dialog. Deși viața o ninsese din abundență, pe fața ei se puteau descifra frumusețea și
noblețea de odinioară. Era o mare bucurie intelectuală pentru mine când mă chema la o
discuție, cunoștea multe din literatura franceză, germană și română, dar se chinuia să
supraviețuiască dintr-o pensie modestă. De multe ori îi cumpăram unele alimente (la
rugămintea ei) dar niciodată nu a vrut să primescă ceva de la mine, când doream să fac un
gest de caritate, era demnă,
verticală, deși trăia în niște condiții
grele, casa care odinioară fusese
ceva deosebit, cu ordonanță de la
soțul ei, era prin acei ani, 1983-
1984, un loc în care cu greu cineva
ar fi putut să locuiască. Totuși mai
vindea uneori câte ceva, statuete sau
cărți, dar se ferea să știu eu. Mi-a
arătat fotografii din tineerețe, fusese
superbă, o adevărată stea de cinema,
chiar îmi mărturisea că unii colegi
de-ai soțului îi făceau curte. L-am
cunoscut și pe el, dar vorbea greu,
nu-l înțelegeam, în locul lui vorbea
ea, la puțin timp a decedat, de la el
Medicul Leon Spireanu în 1915
(S.J.A.N. Olt)
Ziarul Romanaţul (seria I), scos de Ştefan
Oprescu de la 12 aprilie 1926 până la 15 aprilie
1928, reapare între 1937-1945
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 30
ne-a rămas un manuscris (aflat la Muzeul Militar Central), despre participarea
Regimentului 2 Călărași-Caracal la Primul Război Mondial. Într-o zi, după ce am discutat
mai multe, în special despre familiile boierești din Caracal și Romanați, s-a ridicat de pe
scaun și a deschis o lădiță de campanie din care a scos un ziar îngălbenit de vreme, când
mi l-a înmânat avea lacrimi în ochi. Era vorba de ziarul Romanațiul din 28 Ianuarie 1927,
în care era o relatare interesantă despre nunta ei, cununia religioasă având loc la Catedrala
„Adormirea Maicii Domnului” din Caracal. Astfel, am aflat că atunci, în ziua de 16
ianuarie 1927, orașul a găzduit o nuntă cum nu se mai văzuse până atunci în Caracal, iar
fastul cu care a fost organizată în saloanele clubului UNIREA a depășit orice închipuire.
Cavalerii de onoare au fost toți ofițerii Regimentului 2 Călărași din Caracal care, conform
unui frumos obicei din cavalerie, i-au întâmpinat, apoi i-au călăuzit pe cei doi miri
făcându-i să treacă pe sub săbiile lor încrucișate. Şi la biserică, și în saloanele clubului
UNIREA, a luat parte la acest eveniment tot ce avea Caracalul mai distins la vremea aceea:
magistrați, profesori, medici, ofițeri, iar la plecare, în zori, toți au făcut-o cu regretul că
acest moment de basm s-a sfârsit prea repede.
În contextul demolărilor din 1984-1985, a dispărut odată cu casa, nu am mai reușit
să o găsesc, dar amintirea ei mă mistuie și astăzi, îi simt și-i aud mereu noblețea cuvântului
ca o adiere spirituală care cândva mi-a mângâiat sufletul, o asemenea distinsă
interlocutoare nu am mai întâlnit. Sicer să fiu îmi este dor de ea, de dialogurile noastre
culturale, de bunătatea ei și de parfumul de epocă pe care-l degaja atunci când vorbea
despre Caracalul de altădată.
În ziarul VREMEA (16. XII. 1928) îmi atrage atenția o scrisoare pe care I.G.Duca o
adresează celor din Romanați cu prilejul alegerilor din acel an, când deși în opoziție, a fost
propus pentru a fi ales parlamentar: ,,IUBIȚI ȘI STIMAȚI CETĂȚENI ROMANAȚENI,
IUBIȚI PREOȚI, ÎNVĂȚĂTORI ȘI COOPERATORI. Pentru a doua oară îmi faceți dovada
dragostei și încrederii d-voastră de a mă trimite să vă reprezint județul în Parlamentul
țării, în opoziție fiind. Faptul mă bucură, desigur, dar mai ales mă onorează, atât pe mine,
cât și pe d-voastră. Mă onorează pe mine fiindcă îmi dovedește că d-voastră apreciați
munca mea dezinteresată și fără răgaz depusă pentru binele neamului și țării. Vă
onorează pe d-voastră fiindcă apreciind afirmați virtutea gratitudinei acestui neam
sănătos la suflet, moral și onest care încredințat de spiritul de sacrificiu și de
devotamentul slujitorilor lui, nu încetează de a-i susține și sprijini cu încredere în cele mai
grele împrejurări.
Înțelegător al faptului că
progresul nu se poate
realiza decât prin
dezrobirea economică a
săteanului, am clădit
primii ani ai tinereții
mele la temelia
Cooperației române.
Încrezător că progresul
nu se poate desăvârși
decât prin lumină, am
căutat, ca fost ministru al
Cultelor și Instrucției
Publice să întăresc
cuvântul vrednicilor I. Gh. Duca în mijlocul simpatizanţilor la o întrunire
politică la Caracal (S.J.A.N. Olt)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 31
apostoli ai neamului, preotul și învățătorul. Pe deplin conștient că marile cuceriri
dobândite de noi nu se pot dezvolta decât în atmosfera liniștei interne și a siguranței din
afară, am căutat și am reușit să realizez aceste două deziderate la departamentele
respective pe care le-am deținut. Vă mulțumesc tuturor, din tot sufletul și toată
recunoștința pentru măgulitoarele dovezi de dragoste ce mi-ați dat încă o dată cu prilejul
acestor alegeri și vă asigur că voi ști să țin la înălțimea dorințelor d-voastră de a fi straja
neadormită la siguranța statului nostru. Să trăiți, I.G.Duca”.
În același ziar găsim tot o scrisoare adresată de un cetățean din Caracal noului
primar Nicu Betulescu, valabilă și astăzi. Nicu Betulescu era un personaj cunoscut în oraș
și județ, exista firma de cereale BETULESCU (NICU ȘI GICĂ) a fraților Betulescu prin
1927-1928, iar tatăl și bunicul, ION ȘI ANDREI, preoți de mare calibru în viața
bisericească din Caracal (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 26/2014; 47, 50/2016; 57,
61/2017). În data de 3. XI. 1928 primarul G.D. SOREANU demisionează, iar pe 7. XII.
1928 Consiliul Comunal Caracal îl alege primar pe NICU BETULESCU, instalat oficial la
sfârșitul lunii august 1929, în prezența prefectului de Romanați Marcu Celăreanu:
,,NOULUI PRIMAR
Sunteți urmașul venerabilei figuri dispărute de
abia acum câțiva ani, a preotului Andrei Betulescu,
bătrân, senin și cuminte, împovărat de cei peste 90 de ani
care încă-i țineau mintea trează și sufletul sănătos și
sunteți urmașul fiului acestuia, cucernicul și respectabilul
preot Ion Betulescu, tatăl d-voastră.
Un neam de oameni așezați, liniștiți, muncitori,
stimați și cuminți. D-le primar, sunteți relativ tânăr
pentru greaua sarcină ce-ați primit pe umeri, dar tocmai
acest cusur sperăm noi să fie calitatea dv. În conducerea
destinelor acestui oraș și în special în rezolvarea grelelor
probleme ce vi se vor pune în cale, după o perioadă de
ani secetoși și într-o epocă de criză vecină cu mizeria. D-
le primar, vă dăm un sfat și vă rugăm să-l primiți: V-au
adus în fruntea acestei comune împrejurările politice.
DAR LA PRIMĂRIE NU TREBUIE SĂ FACEȚI
POLITICĂ, CI GOSPODĂRIE. Chibzuiți singur acasă ce
e bine și ce e rău și de este cerut binele de vrăjmași să-l împliniți și de e răul cerut de
prieteni să-l alungați. La vârsta aceasta se iau măsurile cam repede. D-voastră să le
rezolvați după 24 de ore de meditație și să le lucrați în așa fel ca populația orașului să
poată spune mulțumită: „L-a adus politica în fruntea noastră, dar l-au impus și cimentat
aici meritele lui.” Ca prieten sincer și devotat, personal, nu politic, să îngăduiți D-le
Primar, celui ce vă adresează aceste rânduri a-și dovedi prietenia semnalându-vă nevoile
obștești, eventual greșelile, căci vrăjmaș vă este cel ce vă va îndemna să perseverați în
rău. La lucru dar, modest, serios și încrezător, cu D-zeu înainte.”
Din păcate aceste frumoase și sincere sfaturi nu sunt semnate, dar ele trebuiesc
cunoscute și respectate în mod deosebit și astăzi, când foarte mulți odată ajunși pe scaunul
respectiv, uită total de ceea ce trebuie să facă pentru comunitate, preocupându-se doar de
afacerile personale.
Preotul Andrei Betulescu
(1824-1915), bunicul
primarului N. Betulescu
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 32
Din BURETELE reţinem că pe data de 27.10.1935, în sala APOLO din Caracal a
avut loc marea întrunire a Partidului Naţional Agrar sub preşedinţia lui Ion Vasilescu –
Valjean, fost deputat de Romanaţi. A venit însoţit de 9 personalităţi din Bucureşti între
care sculptorul PAVELESCU DIMO, profesor la Liceul Matei Basarab, şi poetul HORIA
FURTUNĂ. Sala arhiplină alege ca preşedinte pe Gheorghe GOANŢĂ din Băbiciu,
luptător şi apărător al ţăranilor, stegar în lupta contra cametei, care afirmă că este mândru
să facă parte din falanga de luptă a dlui VALJEAN la
Romanaţi. Au luat cuvântul STERIE IONESCU, în numele
debitorilor din Romanaţi, Horia Furtună, ilustrul poet, care
vorbeşte despre personalitatea lui Valjean, apoi Pavelescu
Dimo şi Mareş, din partea Asociaţiei generale a debitorilor.
În încheiere VALJEAN spune: „Numai întărirea plugarilor
cărora să se subordoneze celelalte clase poate da România
bogată de mâine. Am ţinut să încep seria întrunirilor la
Romanaţi, unde am avut
cinstea să fiu deputat”. Sala
în proclamă preşedinte al
Partidului Naţioanl Agrar,
iar un cetăţean din sală
spune o poezie scrisă de
VALJEAN (parodie după
,,Noi” de Octavian Goga,
liderul partidului):
Experţi străini din alte zări
Vin jalea să ne-asculte
La noi sunt pântece şi dări
Şi dobânzi multe, multe.
La noi datornicii plângând
Aşteaptă perceptorul
Şi îmbrăţişându-şi jalea, mor
De gât cu creditorul.
Ziarul ROMANAŢUL din 15.06.1938, ne informează că
poetul şi epigramistul NELLU CRISTESCU, le scrie
următorul catren, colaboratorilor revistei tineretului
românesc – PANDURUL – din Caracal:
Felicit pe acei cari
Scot „Pandurul” tineresc
Îl scriu septuagenarii
Şi copiii îl citesc.
RĂSPUNS (total)
Dar această acuzaţie
„Pandurul” nu ni-l doboară
Oamenii la bătrâneţe
Sunt copii a doua oară.
Despre medicul veterinar al oraşului Caracal, VILAIA ION aflăm lucruri frumoase
din ROMANAŢUL/14.08.1937, între care, că este locotenent-colonel în rezervă, cetăţean
conştient şi cinstit, care permanent a luptat pentru binele public. Fiu de ţărani din
CASTRANOVA – ROMANAŢI, este un bun îndrumător în ştiinţa popularizării şi un bun
mânuitor al condeiului.
Aflăm din ROMANAŢUL/06.10.1938 că dl. colonel ION P. DĂNESCU,
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 33
Comandantul Regimentului 2 Călăraşi, a fost numit Prefect-delegat al judeţului Romanaţi,
post pe care l-a ocupat între 13.09.1938 – 22.05.1939. Era un ofiţer distins, cu vastă
cultură, de o rară energie şi cu un deosebit spirit de iniţiativă. Instalarea lui aduce cu
siguranţă o nouă stare, mai strălucită, în viaţa socială a judeţului, fapt pentru care ziarul
salută cu mult entuziasm această numire. În discursul de instalare, colonelul DĂNESCU, a
ţinut să precizeze: „Înţeleg să mă ocup şi să susţin interesele judeţului cu toată dragostea,
dar mai înţeleg să impun cu toată stricteţea respectarea legilor. Voi lucra civilizat şi voi
avea bună voinţa pentru toţi acei ce-şi vor face datoria”.
Ne reţine atenţia acelaşi ziar dar din 14.05.1940, cu o ştire de mare trăire patriotică
în care se spune că în ziua de 12.06.1940 va avea loc în Caracal, în cadrul unei mari
serbări, botezul noului avion ROMANAŢI, cumpărat cu sumele subscrise de locuitorii
judeţului. Graţie iniţiativei şi muncii neobosit depuse de colonelul M. Dobriceanu,
prefectul judeţului, un avion nou purtând numele judeţului nostru, va spori numărul
avioanelor româneşti ce vor apăra cerul României de vizite nedorite. În aceste timpuri
grele prin care trece ţara „botezul” unui nou avion capătă o semnificaţie deosebită, iar
Romanaţenii pot fi mândri că au contribuit şi vor contribui la dotarea aviaţiei româneşti cu
aparate noi.
În ziarul ACUZ, director T.T. OROVEANU, fost prefect şi deputat de Romanaţi,
citim despre un protest al
birjarilor din Caracal care
se plâng că unii funcţionari
de la poliţia locală fac curse
şi nu plătesc, fapt pentru
care ei nu pot întreţine
trăsurile curate, în special
atunci când sunt luaţi
pentru a transporta var la
locuinţele celor care vor să-
şi văruie casa.
Dl. Alexandru
Vlădescu, locotenent din cavalerie a susţinut în ziua de 12.01.1907, în sala Teatrului
Naţional, în faţa unui numeros public, conferinţa despre „Necesitatea Războiului” obţinând
un succes deosebit, datorită inteligenţei sale şi talentului oratoric. Conferinţa s-a finalizat
cu un mic concert susţinut de d-şoara Georgescu şi d-nii Cristea Marinescu şi Dimitrie
Cristide. Toate acestea le aflăm din VOINŢA ROMANAŢILOR – organ naţional liberal –
din 21.01.1907. Din acelaşi ziar reţinem şi căsătoria religioasă a locotenentului ELIAD din
cavalerie cu d-şoara OLIMPIA
BIBIAN fiica lui MIHAI
BIBIAN, primarul oraşului
Caracal.Tot de aici aflăm că se
va celebra la Craiova logodna
d-şoarei Anetta G. Mărăscu din
Romanaţi, fiica lui Mărăscu din
Ziarul Caracalul a apărut în perioadele electorale
între 1905-1909
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 34
Amărăştii de Sus, cu dl. G. G. VORVOREANU (fiul lui GOGU VORVOREANU)
distinsul prieten al ziarului şi mare proprietar în Romanaţi (Rusăneşti şi Grădinile).
Din CARACALUL / 28.01.1905, ziar naţional liberal selectăm un apel către
alegători semnat de Constantin POROINEANU, care candida la Colegiul I Senat, din
partea Romanaţenilor: ,,Domnule alegător, Între candidaţii Partidului Liberal, figurez şi
eu la Senat, Colegiul I. Sunt 26 de ani de când reprezint Colegiul I de Romanaţi în
Cameră şi Senat. În 9 rânduri m-aţi onorat cu încrederea D-voastră chiar sub guvernele
conservatoare. Am servit întotdeauna fără preget interesele judeţului şi ale oraşelor
Caracal şi Corabia, am căutat pe cât mi-a fost în puteri a sprijini cu dezinteresare
dreptele cereri ale acelora care s-au adresat la mine, fie ei alegători sau nealegători,
chiar şi adversarii mei care azi se află în rândul conservatorilor. Mergeţi dar la vot, fără
şovăire, fără frică. Ca unul care o viaţă întreagă am iubit acest judeţ şi am arătat
prietenie şi devotament conjudeţenilor mei, vă făgăduiesc să fiu în viitor ceea ce am fost în
trecut. C. Poroineanu, Str. Corăbiei – 3, Bucureşti .”
Peste doi ani (1907) din ziarul LUPTA / 13.05.1907, editat de Partidul
Conservator, aflăm că deşi adversari, conservatorii sar în sprijinul lui C. Poroineanu, pe
care liberalii lui îl umilesc prin candidatura lui, care la acea dată era bătrân şi desigur
obosit, mulţi luându-l peste picior,
chiar dintre ai lui, liberalii. Aşadar
chiar liberalii făceau glume pe seama
lui a bietului bătrân. „A trebuit să ne
indignăm noi, conservatorii, când am
auzit pe un liberal din anturajul d-lui
prefect Şuculescu calificând cu
epitetul de mormoloc pe d-l
Poroineanu. Înţelegem că liberalii au
voit să sacrifice pe bietul Poroineanu
ca să scape de el în Cameră, când
l-au pus să candideze contra
popularului şi iubitului nostru Pavel
Brătăşanu, dar nu înţelegem să râdă
în public tot ei de candidatul lor.
Neputinţa şi slăbiciunea unui tovarăş de-al nostru de luptă ne poate inspira doar milă, dar
nu avem dreptul ca noi înşine să batjocorim pe-ai noştri. Dăm acest sfat liberalilor care
batjocoresc pe candidatul lor d-l C. Poroineanu”.
Ziarul CARACALUL / 28.01.1907 ne anunţă că în amintirea Unirii Principatelor,
s-a dat la Teatrul Naţional din localitate ziua de 24 ianuarie a.c. o mică serbare precedată
de interesanta conferinţă a d-lui institutor Petre Rădulescu. Tot din paginile lui aflăm că
trupa lui Petru I. STURDZA, cu concursul d-şoarei ALICE P. STURDZA va juca în
curând în oraşul nostru 2 reprezentaţii cu piesele ,,AMORURI TRISTE” şi ,,O
CĂSĂTORIE DIN DRAGOSTE”. Înscrierile pentru ambele spectacole se fac la depozitul
de ziare VASILE C. BRÂNDUŞARU.
LIBERALUL din 01.05.1932, consemnează despre modul în care s-a desfăşurat o
sărbătoare la MORUNGLAV, relatarea este semnată: UN ELEV: ,,În urma hotărârii
venerabilului luptător Grigore Constantinescu de a părăsi partidul liberal, fostul elev al
acestuia M. Meianu, alături de toţi liberalii georgişti au venit la matca partidului,
regrupându-se comitetul sub preşedenţia bravului luptător VASILE D. ION „nea Sache”.
Ziarul Lupta din 15 mai 1907
prezintă candidaţii Partidului
Conservator din Romanaţi
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 35
Astfel a învăţat „nea Grigore”
elevii, să nu stea la un loc cu
dascălul, să nu se molipsească. A
fost o adevărată sărbătoare la
Morunglav, regruparea partidului
fără „iscoditorul Şubărie”, cum îi
zice lumea. Ne temem că Moş Roată
al Romanaţiului să nu-şi caute
curând şi copiii răspândiţi sub
diferite steaguri. În orice caz o lecţie
ar trebui să tragă bătrânul dascăl de
la elevii lui, căci destul a tras
sforile. Mai felicităm din toată inima
pe elevii lui moş Grigore că nu au
învăţat să-şi răsucească mustaţa şi
să facă cu ochiul ca moşul sfătos”.
Ziarul ROMANAŢUL din 19-25.12.1939,
face un portret frumos dar şi un anunţ referitor la
negustorul caracalean MIHAI FĂGET, ajuns într-
un mare impas: „Există în oraşul nostru un
comerciant român, de iniţiativă şi muncitor, cu
suflet bun şi generos care astăzi trage
consecinţele bunătăţii sale: MIHAI FĂGET,
cunoscutul librar. Cine a avut un copil la şcoală
şi a fost
strâmtorat,
a găsit
sprijin la
Făget care
i-a dat cărţi
pe datorie.
Învăţătorii
au găsit la
el credite
cât le-a
trebuit, iar
cei care au
avut de făcut vre-un cadou şi nu au avut bani, tot la
Făget au găsit scăparea. Rezultatul a fost că toţi
debitorii lui M. Făget au uitat să-şi plătească
datoriile iar azi el se zbate din greu pentru a-şi
menţine magazinul. Acum în preajma sărbătorilor
M. Făget face un disperat apel către toţi datornicii
săi şi-i roagă să-şi achite de urgenţă datoriile”.
Din ziarul Liberalul au apărut neregulat 12
numere între 10 aprilie 1932- 1 februarie 1936
Librăria ,,Unirea” din Caracal...
...şi proprietarul ei, librarul Mihai
Făget
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 36
Negustori caracaleni- Iulius Spak
( n.11.08.1873, Eger-Ungaria – ϯ 16.02.1942, Caracal ).
Prof. Cornel Manolescu
Printre negustorii caracaleni de altădată, o figură aparte a fost Iulius Spak.
În anul 1898, Iulius Spak adresează o cerere ,,D-lui Officer al Stărei Civile
Caracal’’, în vederea căsătoriei cu Ana Bereti:
,, C E R E R E
Iulius Spak de națiune ungară, de religie catolică, de profesie măcelar în vârstă de
24 de ani născut în orașu Egri din Ungaria domiciliat în Caracal, fiul lui Josef Spak de
profesie tâmplar, domiciliat în Caracal și al D. Gulieași Iuliana de profesie menajeră
domiciliată în Caracal. Voesc a lua în prima căsătorie pe D-șόra Ana Bereti Mihail de
națiune ungară de profesie menajeră în vârstă de 17 ani născută în Turnu Severin
domiciliată în Caracal suburbia Sf. Nicolae,
fiica lui Bereti Mihail de profesie săpunar
domiciliat în Caracal și a D-nei Ana. Devotat,
Iulius Spak’’.66
Căsătoria celor doi a avut loc la
12 noiembrie 1898 și a fost înregistrată sub nr.
65.67
În urma mariajului cu Ana Bereti, s-au
născut mai mulți copii:
*IOAN IULIUS SPACK ( n. 10 aprilie
1902 – ϯ act nr. 87 din 08. 04 1981, înregistrat
la Caracal la 10. 04. 1981 ). La 27 februarie
1952 divorțează, în Caracal, de Ștefana Radu iar
pe 14 noiembrie 1952 se căsătorește cu
Gheorghița Amza.
*DUMITRA IULIUS SPACK ( n. 6
octombrie 1903 – ϯ 25 iunie 1904 ),
*IULIUS IULIUS SPACK (,,Lulu’’ ) ( n.30 octombrie 1904 – ϯ act. Nr.156
din 03.07.1985, înregistrat la Caracal,
*HARALAMBIE IULIUS SPACK ( n.25 martie 1906 );
*ANA IULIUS SPACK ( n.08.08.1899
– ϯ 22. 09.1899).
*MARIA IULIUS SPACK ( n.23.08.1900, Caracal, suburbia Sf. Nicolae – ϯ act
de deces nr. 174 din 21 iulie 1970, înregistrat la C.Ex. al Sfatului Popular, oraș Caracal ):
,,Ana Iulius Spak, 25 de ani, născută în orașul Turnu Severin, decedează la șapte februarie
1907, orele șase dimineața în casa cu număru nouăsprezece, din strada Gării’’.68
Iulius Spack se recăsătorește cu Carolina, împreună având următorii copii:
*AFRODITA IULIUS SPAK, decedată la vârsta de numai 27 de zile , în 28
ianuarie 1908, orele nouă dimineața.69
*OTILIA IULIUS SPAK ( n. 1910 ). Căsătorită cu Ilie I. Anghel, act. 31 / 1933.
66
S.J.A.N.Olt, Fond Primăria oraș Caracal, dos.1 / 1898, f.143. 67
S.J.A.N.Olt, Colecția de Registre de Stare Civilă, Reg. 379 / 1898, f.98. 68
Ibidem, Reg.410 / 1907. 69
Ibidem, Reg.411 / 1908.
Iulius Iulius Spak şi soţia sa
(S.J.A.N. Olt)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 37
Căsătoria acestora s-a desfăcut prin sentința definitivă a Tribunalului Romanați, nr.33 /
1934.Decedată, act. Nr.153 din 05.08.1983 înregistrată la Comitetul Executiv al
Consiliului popular al orașului Caracal la 13.09.1983.70
*VICTOR IULIUS SPACK ( n.10 august 1911 ).
În numărul său din 15 mai 1905 Monitorul județului Romanați publica un anunț al
tăbăcarului Iulius Spack, prin care acesta aviza publicul că a instalat un atelier de tăbăcărie
și opincărie.
În 1915, Iulius Spak întocmește un dosar, pentru obținerea naturalizării.
,,Comisiunea de naturalizări
D. Iulius Spak, supus ungur, de profesiune industriaș, domiciliat în Caracal,
strada Golești Nr. 57, născut în comuna Eger ( Ungaria ) la 11 August 1873, a făcut la
această comisiune de a i se
acorda naționalitatea română,
declarând că renunță la
cetățenia ungară și la orice altă
supușenie străină. Conform art.
22 din legea privitoare la
dobândirea și pierderea
naționalității române, se
publică aceasta, spre știința
acelora cari ar voi să facă vreo
întâmpinare, potrivit
dispozițiunilor art.23 din zisa
lege. Dosarul Nr. 382 din
1915’’ .71
În 2 ianuarie 1928, Ion
I. Spach, revine asupra unei
cereri adresată Primăriei
orașului Caracal, prin care cerea
înființarea unei fabrici de
opincărie: ,, Domnule Primar,
Revenind asupra cererei mele
ce am făcut prin petițiunea
înregistrată la nr .8572 din 10
August 1926, de a mi se libera autorizațiune pentru a înființa o fabrică de opincărie în
proprietatea mea din acest oraș str. Golești ( Țuguești ), nr.71, declar că renunț la aceea
cerere întru cât nu am înființat fabrica de care tratează și de atunci lucrez la tatăl meu
Iulius Spach. Devotat, Ion I. Spach din Caracal.
Înregistrată 1928, Ianuarie 2’’.72
Primăria Caracal anunţa prin publicația nr.203 din 11 ianuarie 1936 că Iulius I.
Spak- fiul este ,,autorizat a deschide și funcționa un magazine pentru vânzarea produselor
fabricei sale de mezeluri’’.73
70
Ibidem, Reg.414 / 1910, f.8 v. 71
Monitorul Oficial al României, P.1, nr.93 din 29 aprilie 1929, pag. 3222. 72
S.J.A.N.Olt, Fond. Primăria orașului Caracal, dos.57 / 1928, f.295. 73
S.J.A.N.Olt, Fond, Primăria orașului Caracal, dos.2 / 1936, f.1.
Anunţ apărut în Monitorul Judeţului Romanaţi la 15
mai 1905
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 38
În data de 30.05.1939, Ioan Spac cere Primăriei Caracal să I se elibereze
extractele de naștere ale copiilor săi:
-Maria I.Spac - n. 21.II.1927,
-Ioan I.Spac - n.7.II.1929,
-Ecaterina I.Spac - n.18.VIII.1932,
-Ștefania I.Spac. În 21 martie 1926, Ioan Spack era căsătorit cu Ștefania Gr.P.Radu.
74
Iulius Spack a decedat la vârsta de 69 ani, pe 16 februarie 1942, orele 19 și
jumătate, în Caracal.
EROI DE ROMANAŢI- Sublocotenent aviator Ştefan RAICEA din Osica de Sus
Prof.: Alina-Elena Marin, Sabina-Elena Vasilescu
Multă vreme osicenii şi-l aminteau pe Fănuţă, pe numele complet, oficial, Ştefan
Raicea, un copil născut prin 1917 în plin Prim Război Mondial, în familia lui Gheorghe –
agricultor de profesie, şi a Mariei. O familie aşezată, îndestulată, oarecum, pe măsura
hărniciei şi a măsurii în toate, vreo 10 ha de pământ, la care se adăuga, tot ca avere – cum,
îndeobşte, socotea satul, şase copii - patru băieţi şi două fete.
Educaţie sănătoasă, cuprindere în activităţile gospodăreşti şi ale câmpului,
chibzuinţă şi învăţarea de carte – erau
considerentele în care au fost crescuţi
copiii, ajungând, peste vreme, oameni de
laudă şi ispravă.
Fănuţă, bun de carte la şcoala din
sat, urmează cursurile Liceului ,,Ioniţă
Asan” de la Caracal, şi devine ofiţer pilot
aviator în armata regală, prin absolvirea
Şcolii militare de aviaţie în anul 1940.
Dovedeşte calităţi native de bun
român, de patriot, care în subconştient i-au
insuflat dragoste pentru cariera armelor.
Cuceritor prin uniformă şi chemarea de
aviaţie, prin comportament şi alese
trăsături fizice deloc de neglijat, se
logodeşte cu domnişoara Lia Popa, o la fel
de chipeşă şi delicată făptură.
Vine războiul cu tot cortegiul său
de nenorociri. Fănuţă este mobilizat în
lupte cu întreaga unitate din care făcea
parte – Grupul 5 Bombardament, zburând
pe Heinkel 111, un tip de avion de
bombardament cu echipaj format din cinci
persoane, capabil să transporte opt
bombe, cântărind fiecare 250 kg, dotat cu
trei mitraliere, două în spate şi una în faţă.
Urmează cursuri de perfecţionare în arta
zborului, continuă misiuni de luptă
74
Ibidem, dos.43 / 1939, vol.I.
Sublocotenentul Raicea Ştefan
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 39
împotriva ruşilor pentru
dezrobirea pământului
românesc.
A luat botezul
focului la Buzău de unde
atacau obiective în
adâncimea teritoriului
inamic, apoi peste Nistru
şi, în final, în marea
încleştare de la Cotul
Donului şi Odessa, la
orizont întrezărindu-se
asaltul Stalingradului.
Misiuni la inamic- aproape
30 la număr.
O câinoasă de
vreme şi tirul artileriei inamice îi aduc şfârşitul, în timp ce ataca o coloană de care de
luptă, în dimineaţa zilei de 23 noiembrie 1942.
Trupul i-a rămas pe pământ străin, arzând împreună cu întregul echipaj. I-au mai
venit acasă vestea care a prăbuşit familia şi pe cei apropiaţi, şi lada de campanie în care
se găseau câteva lucruri sumare şi decoraţiile, însemnele care certificau faptele de curaj
şi vitejie. Ascunsă în podul grajdului pentru a şterge urma de vinovăţie a luptei împotriva
ruşilor, lada a fost devalizată, dispărând împreună cu însemnele demnităţii militare şi cu
brevetul de zbor.
Sublocotenentul Ştefan Raicea a rămas în memoria satului ca un erou adevărat
fiindcă şi-a asumat în mod conştient sacrificiul pentru ţară, fiind onorat la marile sărbători
asemenea tuturor celor intraţi, pe veci, în templul sacru al neamului românesc.
În cimitirul satului, familia i-a ridicat o cruce spre reculegere şi aducere aminte,
rânduindu-i un simbolic mormânt.
*
Pentru a ne contura mai bine personalitatea acestui erou romanaţean, vom face apel
la documente75
.
Născut la 10 noiembrie 1917, Osica, Romanaţi, din părinţii Gheorghe şi Maria.
Studii civile: Liceul civil, cu bacalaureat ştiinţific; (n.a. Liceul ,,Ioniţă Asan”
Caracal)
Studii militare: Şcoala militară de aviaţie.
Situaţia şcolară an I – media 6,83, al 42-lea din 59 elevi promovaţi;
Situaţia şcolară an II – media 7,11, al 34-lea din 61 elevi promovaţi;
Situaţia la terminarea şcolii – media 6,97, al 41-lea din 61 promovaţi.
A înregistrat rezultate bune la: Limba franceză, Limba germană, Trigonometrie,
Fizică, Anatomie, Legislaţie şi administraţie, Aerostaţie, Termodinamică şi motoare cu
explozie.
Caracterizare: Nu a fost pedepsit; Caracter - frumos; Rânduială - foarte îngrijită;
Educaţie ostăşească – foarte bună formată din convingere, disciplinat, bun camarad.
Şcoala de bimotoare – 1940
Şcoala de zbor orb şi navigaţie – 1942.
75
Extras din Memoriul personal al s.lt Raicea Ştefan, fond de arhivă Direcţia Cadre şi
Învăţământ, M.T. (Memorii tineri), lit. R. slt. dosar nr. crt. 184 – Centrul de Studii şi Păstrare a
Arhivelor Militare Istorice - Piteşti
Memoriul sublocotenentului aviator Raicea Ştefan
(Arhivele Militare Istorice, Piteşti)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 40
A obţinut rezultate superioare la următoarele
discipiline: Zbor instrumental, Aparate de bord,
Meteorologie aeronautică, Instalaţii radio, Navigaţie
estimată, Navigaţie radioelectronică, Aplicaţii pe
hartă.
Servicii: Repartizat Flotila 1 Bombardament
– s.lt av. 20 nov. 1940; Repartizat Esc. 79; Mobilizat
cu Grupul Vânătoare – Bombardament – 22 iunie
1941; Detaşat la Centrul de Instrucţie al Aeronauticii
– Şcoala de zbor instrumental – 15 iunie 1942;
Înapoiat din detaşare – 4 august 1942; Trecut armata
operaţiuni – 28 august 1942.
Campanii: Campania contra URSS (22 iunie
1941 – 23 nov. 1942). Pilot în Grupul 5 Bat. Heinkel.
Decoraţii:
- Virtutea Aeronautică de războiu – clasa Crucea de Aur cu două barete
- Coroana Românie cu spade şi panglică – cls. V-a
- Crucea de Fier – cls. II-a
* * *
Activitatea de zbor:
Antrenament de război zbor instrumental Nr. ex. Ore efectuate Avion
8 1,25 Heinkel 111
24 15,10 Foke-Wulf
1 1,00 Heinkel 111
Zbor de navigaţie 3 9 Jumo 52
Zbor radioghidat cu gonio terestru 21 28,40 Foke-Wulf
1 1,30 Heinkel 111
Zbor radioghidat cu gonio de bord 2 4,35
2 4,45
Antrenament zbor de noapte 6,06 1,20
2,36 0,30
4 2,25
*
,,Participarea
la război este un joc cu
moartea” –
Cpt. Aviator Ion Profir
Atmosfera apăsătoare
a războiului este anevoie de
redat narativ, ştiind că de la
imaginaţia ascultătorului ori
intuiţia lectorului de ştiri, la
trăirea concretă a luptătorului,
în bordeie, sub schije, în frig
şi lipsuri, sub povara
misiunilor imprevizibile de
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 41
mare risc, totdeauna cu sentimentul sfârşitului iminent, este un pas colosal, de netrecut.
De mare ajutor ne sunt mărturiile despre trăirile şi concluziile aviatorului Ion
Profir, combatant pe front, căpitan aviator, camarad al sublocotenentului Raicea în aceeaşi
unitate, comandant de echipaj pe unul din cele 27 avioane de bombardament aflate la
dispoziţia României în această mare unitate, condensate în volumul ,,Singur pe cerul
Stalingradului”, (1996). În această lucrare este reliefat optimismul aviatorilor români
manifestat în campania de la Odessa şi prima parte a Stalingradului, apoi atmosfera
apăsătoare determinată de spectrul morţii, neajunsurile frontului şi sporirea sentimentului,
mai ales după dezastrul de la Stalingrad, că războiul este virtual pierdut. Luptă aviatorii
români fără ezitare, dar mulţi epuizaţi, frustraţi de puţinătatea forţelor lor în imperiul
Stalingradului, marcaţi de colegii care zi de zi reduceau rândurile combatanţilor, semănând
o stare de apăsare, oboseală şi presentimente legate de moarte, moartea devenită personaj
principal. De fapt, cei care au luptat pe front, în orice ipostaze, şi o parte din cei ce au
cercetat psihologia confruntărilor reale, ştiu că participarea la război este un joc cu
moartea.
Fiind componenţii aceloraşi trupe şi detaşamente de luptă, Ion Profir îşi aminteşte
şi consemnează: ,,În această zi, când primul avion a plecat, mă găseam în bordeiul meu.
Nu l-am mai văzut. Avionul era pilotat de Raicea, acel băiat frumos după care a plâns
atâta tânăra rusoaică din Tacinskaia. Da, în acea zi nu s-a mai întors la bază şi niciodată
n-am mai auzit de soarta acestui echipaj. Cu el şi-a găsit moartea şi camaradul meu de
promoţie, căpitanul Antonescu”. (p.88).
* * *
Deosebit de elocvente pentru situaţia frontului, starea de spirit a militarilor şi
conjunctura în care şi-a găsit sfârşitul sublocotenetul aviator Raicea Ştefan, sunt
consemnările din Jurnalul de operaţiuni, aflat la Centrul de Studii şi Păstrare a Arhivelor
Militare Istorice – Piteşti în COLECŢIA ARRA (Armata Română în Războiul
Antihitlerist), motiv pentru care redăm integral, în forma originală, paginile respective:
,,Jurnalul de operaţiuni al Grupului 5 Bombardament.
F. 815. crt. 1, fil. 88 şi 89
22 noiembrie. Rapiditatea cu care înaintează duşmanul şi lipsa unor informaţii precise de
la unităţile noastre de pe front creiază o stare de nelinişte. Seara apar deasupra
aerodromului avioane IAR-80; IAR-39; Karas; Potez 63 care aterizează pe teren la
lăsarea întunericului. Prezenţa acestor unităţi care îşi aveau terenul lor la Morozowsky
măreşte starea de nelinişte.
– Zvonurile aduse de echipagiile acestor unităţi şi mai ales sosirea unor ostaşi din trupele
unităţilor de pe front fugari creiază o stare de spirit de nesiguranţă. Situaţia este critică.
- Se zvoneşte că inamicul a ajuns pe calea ferată Morozowsky – Oblinscaja la circa 25 km
de Morozowsky.
– Domnul Comandant al Grupului primeşte ordin verbal de la Domnul Comandant al
Grupării Aeriene de Luptă de a evacua eşalonul greu rulant şi materiale grele care nu
impun prezenţa pe teren.
– Se trimite la vest de Ferstadt peste Doneţ, maşinile grele specializate ce transportă
materialul de întreţinere piese de schimb, magaziile de efecte ale Escadrilelor şi Eşalonul
Mobil, rezervele de aprovizionare.
– Dinspre Morozowsky sosesc mereu elemente din unităţile care au luptat pe front.
– La Comandament este calm desăvârşit şi încredere.
– În Grup se păstrează linişte şi ordine.
– Vom acţiona de aici.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 42
– Vom fi la datorie până în ultima clipă.
– Va trebui să sprijinim cu orice preţ lupta eroică a unităţilor care ţin piept unui duşman
ce atacă cu forţe superioare nouă.
- În sectorul de front de la Rospopinskaja Divizia 1 Blindată păstrează vechea linie a
frontului.
– Divizia 1 Blindată rezistă la toate acţiunile de încercuire şi nimicire pe care le-a dat
duşmanul în cursul zilei.
– Corpul 1 Armată este intact refăcându-se pe Valea Tschirului unde organizează
apărarea.
– Unităţile încercuite cer aprovizionarea cu alimente, cu muniţii, combustibil şi hrană.
– Grupul 7 Vânătoare Me 109 de pe terenul Karpowska este izolat.
– Grupul 1 Sawoia care nu poate acţiona la joasă înălţime din cauză că nu are muniţie
specială/ focos cu mare întârziere/ pe care o impune atacul la joasă înălţime va face
transporturi de alimente, muniţie şi combustibil la unităţile încercuite.
23 noiembrie. Cu toată vremea rea, plafon jos, 20 – 100 m, ceaţă, Grupul va acţiona
astăzi ca şi ieri, în câmpul tactic asupra aglomerărilor de trupe, autovehicule, care de
luptă în zona Tschernytschewskaja – valea Zuzcan. Acţiunea Grupului se dă pe avioane
izolate care atacă la 20 m interval unul de altul acelaşi obiectiv. Astfel, la ora 6,05
decolează primul avion Nr. 4. La ora 6,25 decolează al doilea avion Nr. 24. (n.a. Echipajul
avionului cu nr. 24 era următorul: Pilot – Cpt. Profir Ion, autorul cărţii ,,Singur pe cerul
Stalingradului”, menţionată mai sus; Obs. – Cpt. Teodoru Eugen; Rtff – SMtru Tomescu
Ioan; Tr. Aer. – S. maj. Gheorghe C Ioan; Tr. Aer – Serg. Luncescu Petre).
Al doilea avion atacă un parc de care de luptă la sud- est de localitatea
Tschernytschewskaya circa 8 – 10 km într-un sat mic. Lovituri în plin asupra carelor de
luptă. Se dă probabil distruse şi avariate mai multe care de luptă. Deasemeni, pe şoseaua
Tschernytschewskaya/ est de râul Tschir/ se observă o coloană de autovehicule circa 30 –
40 de maşini precedate de 7 -8 care de luptă la circa 1 km înainte, în marş spre sud.
- Se mitraliază coloana cu armamentul de la bordul avioanelor. Atacul se dă la ora 7,10
de la 20 mtr înălţime.
- Reacţiune puternică cu armament automat al duşmanului în zona Tschernytschewskaya
zona de parcare a carelor de luptă şi apărarea a.c.a. a coloanei. Avioanul se înapoiază la
bază unde aterizează la orele 7,45. La ora 10,05 avionul Nr. 4 decolează pentru a doua
oară cu acelaşi echipaj pentru a ataca în aceeaşi zonă aceleaşi obiective. La ora 10,55 de
la 50 mtr atacă trupe de cavalerie răspândite pe câmp şi caii la mână circa un escadron în
zona est râul Ssca. S-au mitraliat în acelaşi timp.
Avionul Nr. 4, echipaj: Pilot - Slt. Raicea Ştefan, Observator - Cpt. Antonescu Gheorghe,
Rtff. - Serg. Tufescu Mircea, Tr. Aer. – S. maj. Constantin Dumitru, Tr. Aer – S. maj.
Dumitru Florea - nu s-a înapoiat la teren. Vremea cu totul defavorabilă, plafon 25 - 50 m.
Ceaţă compactă, burniţă, început de jivraj, vizibilitatea foarte redusă maxim 500 m. Timp
cu totul defavorabil unor acţiuni normale pentru aviaţia de bombardament şi mai ales în
câmpul tactic, când în astfel de condiţiuni de vizibilitate redusă şi zbor la plafon mic,
orientarea este atât de dificilă, putându-se foarte uşor comite confuzii în ceea ce priveşte
navigaţia, dar mai ales reacţiunea intensă a inamicului cu armamentul de tot felul de care
dispune.
Situaţia extrem de critică a frontului impune intervenţia bombardamentului chiar
şi cel greu cu orice risc. Comandantul Grupării aeriene de luptă ordonă acţiunea fără
nicio condiţie, nu se mai ţine seama de risc, sacrificii. Este inutilă orice încercare de a
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 43
convinge comandantul asupra greutăţilor şi riscului unor acţiuni la joasă înălţime în
situaţia actuală. Se ordonă executarea strictă a ordinelor de operaţii chiar dacă vor
pierde toate avioanele. Randamentul acestor intervenţii este foarte relativ, două – trei
avioane căutând printr-o ceaţă într-o zonă, nu vor putea realiza mare lucru. Inamicul nu
poate fi surprins, va avea timp necesar pentru a se împrăştia şi atacul nu va realiza efecte
materiale serioase, cel mult o neutralizare, întârziindu-i acţiunea cu un timp care poate
ajunge până la cel mult o oră, dacă a fost o coloană hipo, altfel maximum 30 de minute.
Un acelaşi lucru (n.a. apreciem eroare de dactilografiere. Corect ar fi: Nu acelaşi lucru…)
s-ar întâmpla când s-ar cunoaşte exact obiectivele, poziţia lui în teren şi dacă condiţiile
atmosferice, plafonul şi vizibilitatea ar permite o orientare în perfecte condiţiuni.
Ziua de azi s-a soldat cu o pierdere grea pentru Grup. Echipajul dispărut la
inamic este unul dintre cele bune ale Grupului, un echipaj de nădejde, alcătuit din
elemente tinere care promiteau mult. Camarazi zburători, dotaţi cu alese calităţi sufleteşti
şi intelectuale, lasă un gol pe care Grupul îl va resimţi mult timp. Dar războiul mereu cere
jertfe! Zilele grele pe care străbatem cer să fim mereu la datorie! Lupta împotriva
duşmanului nostru de secole ne impune să ne călim sufleteşte şi împietrind durerea din noi
să luptăm mai departe cu aceeaşi dârzenie, cu aceeaşi voinţă până la victoria finală care
va aduce linişte şi siguranţă Ţării noastre.
Avion Nr. 4
Pilot – Slt. Raicea Ştefan
Obs – Cpt. Antonescu Gheorghe
Rtff – Serg. Tufescu Mircea
Tr. Aer. – S. maj. Constantin Dumitru
Tr. Aer. – S. maj. Dumitru Florea”
*
Aşadar, conform menţiunilor din Memoriul personal original, nr. 152,
sublocotenentul Raicea Ştefan a fost decorat cu trei Ordine:
- Virtutea aeronautică de războiu, clasa Crucea de Aur cu două barete;
- Coroana României cu spade şi panglică ... (clasa V)
- Crucea de Fier, clasa II-a.
Ordinul Virtutea Aeronautică de război cu spade, clasa Crucea de Aur cu două
barete, i-a fost acordat prin Decretul Majestăţii Sale Mihai I, dat în Sinaia, la 4 noiembrie
1941, publicat în Monitorul Oficial din 15 noiembrie 1941, p. 7126 (5), ,,pentru
executarea a 26 misiuni reuşite, distingându-se pe frontul din Basarabia şi în special în
luptele de la Odessa. A înfruntat cu sânge rece barajele artileriei inamice, susţinând lupte
grele. A doborât cu echipajul său două avioane inamice”.
*
Şi totuşi, sublocotenentul Raicea Ştefan a mai fost decorat cu un al patrulea Ordin,
post mortem, aşa cum rezultă din cuprinsul Monitorului Oficial, Partea I, nr. 26 din 1 iunie
1943, pag 4826 (8), care a fost omis a fi menţionat în Memoriul Personal. Este vorba de
Ordinul Virtutea Aeronautică de Războiu cu spade, Clasa Cavaler.
Iată conţinutul Decretului Regal:
,,MIHAI I
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţă naţională, Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori sănătate,
Asupra raportului domnului Mareşal Ion Antonescu, Conducătorul Statului, sub
nr. 353.453 din 1943.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 44
Având în vedere Decretele Regale nr. 2895 din 31 iulie 1930 şi nr. 536 din 28 febr.
1931, privitoare la înfiinţarea şi acordarea Ordinului Virtutea Aeronautică de războiu cu
Spade; Având în vedere Decretul Regal nr. 463 din 24 febr. 1931, privitor la înfiinţarea şi
acordarea Medaliei Aeronautice cu spade; În baza Dispoziţiunilor Decretelor Lege nr.
3052 di 5 sept. şi nr. 3072 din 7 sept. 1940, privitoare la prerogativele regale, am decretat
şi decretăm:
Art. 1 Se conferă de Noi, decoraţiile aviatice arătate mai jos, următorului personal din
Aeronautica Regală:
[…]
Ordinul Virtutea Aeronautică de Războiu cu spade, în clasele arătate mai jos, următorului
personal din Aeronautica Română […]
Clasa Cavaler
Sublocotenentului aviator Raicea Ştefan. A executat 29 misiuni la inamic cu rezultate
foarte bune. A înfruntat cu calm şi sânge rece reacţiile puternice ale a.c.a. inamice,
reuşind totdeauna să atingă obiectivele. A căzut eroic la inamic.
[…]
Se conferă de Noi decoraţiile atătate mai jos:
Clasa Crucea de Aur cu prima baretă
Cpt. observator Antonescu Gheorghe. În calitate de observator a luat parte la 26 de
misiuni de bombardament la inamic, înfruntând cu calm şi curaj reacţiile puternice al
a.c.a. inamic, obţinând rezultate foarte frumoase asupra obiectivelor. A căzut eroic la
inamic.
MIHAI
Contrasemnează:
Antonescu – Mareşal al României şi Conducător al Statului
Ministrul apărării naţionale – General de Corp de Armată Constantin Pantazi”
* * *
Deasemenea, alături de sublocotenentul Raicea şi căpitanul Antonescu, au fost
decoraţi şi ceilalţi membri ai echipajului cu Ordinul Virtutea Aeronautică, prima şi a doua
baretă la Crucea de Aur: ,,Sergentului major Constantin Dumitru. A executat ca trăgător
aerian 40 misiuni de bombardament la inamic, fiind întrebuinţat şi ca fotograf aerian. A
susţinut lupte aeriene reuşind să doboare un avion inamic. A căzut eroic la inamic.
Sergentului major Dumitru Florea. În calitate de trăgător aerian a executat 31 misiuni de
bombardament, contribuind la reuşita misiunilor. A căzut eroic la inamic.
Sergentului Tufescu Mircea. În calitate de radiotelegrafist de bord a executat 24 misiuni
de bombardament la inamic. A condus patrula în zborul radioghidat, contribuind la
reuşita misiunilor. A căzut eroic la inamic”. (Monitorul Oficial al României nr. 126/ marţi
1 iunie 1943, pag. 6).
*
Un război nedrept,
nimicitor, a produs suferinţă.
Comuna Osica de Sus din ţinutul
Romanaţilor a pierdut un suflet
nepereche; un tânăr frumos,
inteligent, generos, patriot. Prin
jertfa sublocotenentului aviator
Raicea Ştefan, Romanaţii şi
România şi-au încoronat un erou!
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 45
Mărturii despre pictorul Marius Bunescu (II)
Printr-o fericită întâmplare am intrat în posesia unui document excepţional. Este
vorba despre un manuscris de 8 pagini intitulat ,,Marius Bunescu. Bibliografie. Expoziţii
personale”. Documentul este scris de mâna
pictorului, fiecare pagină poartă semnătura sa în
partea de jos şi a aparţinut profesorului
slătinean Gheorghe Mihai, fost director al
Arhivelor Statului din Slatina şi un împătimit al
istoriei locale. Bănuim că documentul i-a
parvenit de la profesorul caracalean Crăciun
Pătru care, probabil, îl avea de la pictor cu care
s-a aflat în raporturi prieteneşti. În această listă,
Marius Bunescu face o trecere în revistă
completă a tuturor cronicilor plastice din presa
anilor 1919-1966 care fac referire la expoziţiile
sale. Cu alte cuvinte, pictorul ne indică peste
timp în ce direcţie va trebui să căutăm mărturii
ale activităţii sale artistice. Pornind pe acest
drum, am căutat la Biblioteca Academiei
Române din Bucureşti publicaţiile indicate de
artist, descoperind o parte din cronicile plastice
menţionate în document. În numărul 60 al
Memoriei Oltului şi Romanaţilor am prezentat
cronicile plastice referitoare la anul 1919.
Pentru anii 1920 şi 1922, pictorul menţionează
următoarele cronici plastice, autorii, ziarele şi
data publicării:
,,1920, a doua expoziţie personală de la 4-30 noiembrie 1920:
1. N.N.Tonitza- Adevărul- 29 nov. 1920
2. Olimp Gr. Ioan- L’independence Roumaine- 14 nov. 1920
3. Anonim- Rampa- nov. 1920
4. Anonim- Dimineaţa- 13 nov. 1920
5. Narcis- Renaşterea- nov. 1920
6. Francisc Şirato- Cugetul Românesc- nov. 1920
nenumărate note diferite, fotografii şi nenumărate aquarelle
1922
1. Olimp Gr. Ioan- L’independence Roumaine- 22 oct. 1922
2. Fulmen- Dimineaţa- 23 oct. 1922
3. Lucifer- Rampa- 23 oct. 1922
4. S. Maur- Adevărul literar şi artistic- 29 oct. 1922
5. Oscar Walter Cisek- Bukarester Lloyd- 29 oct. 1922
6. Victor Ion Popa- Adevărul- 30 oct. 1922
7. Koh I. Noor (Minulescu)- Flacăra- 3 nov. 1922 [corect 10 nov. 1922, n.n.]
8. Anonim- Revista Vremii- 12 nov. 1922
9. N. Pora- Artele Frumoase- 10 nov. 1922
10. Eugen Crăciun- Viaţa Românească- dec. 1922
11. Victor Eftimiu- Lupta- 21 nov. 1922”.
Sperând ca în viitor să le identificăm pe toate, prezentăm în acest număr al revistei câteva
cronici plastice dedicate pictorului romanaţean Marius Bunescu apărute în presa anului
1922.
Floriana Tîlvănoiu
Marius Bunescu- ,,Autoportret”
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 46
,,EFEMERIDELE ARTEI. Expozițiile: Bunescu, Băeșu, Troteanu, Schmidt,
Slătineanu, Pavelescu
Vremea este cu totul neprielnică expozițiilor. Lumina, alba lumină a zilei,
prevăzătoare și caldă, lipsește cu desăvârșire în acest anotimp ploios, iar apa care curge
fără astâmpăr de cinci săptămâni face vizitatorii cât se poate de rari. Criticii chiar își țin
spiritul în galoși, și de aceea una din cele mai bune expoziții, expoziția Bunescu, a rămas
aproape nerelevată.
Bunescu expune de data aceasta în atelierul propriu, din curtea Muzeului Simu, al
cărui conservator este. Spre deosebire de atâția confrați, care se produc în genuri
nenumărate, Bunescu nu ne arată decât picturi, și nu multe: numai 37. Toate aceste lucrări
se armonizează între dânsele, stau bine alături, sunt în familie și de aceea aspectul de
ansamblu al expoziției este plăcut.
Bunescu a fost întotdeauna un artist onest. Prima sa expoziție, în saloanele
Minerva, acum trei sau patru ani, a fost deosebit de remarcată și deși s-a imputat pictorului,
nu fără cuvânt, factura sa cam subțire și inconsistentă, această manifestare artistică a rămas
una din cele mai interesante de la
război încoace. Expozițiile care au
urmat au fost un pas înapoi, sau poate
un scurt somn pe laurii câștigați. Cea
de acum este o redeșteptare și un
lăudabil progres. Lucrările recente
ale d-lui Bunescu se recomandă prin
netăgăduitele lor însușiri de
compoziție- atât de rare chiar la cei
mai buni dintre pictorii noștri,
superiori d-lui Bunescu prin
instinct și prin culoare- și se mai
recomandă prin obiectivitatea lor,
străină de orice efect căutat și ieftin.
Factura artistului ni se pare pentru
întâia dată fermă, valorile sunt
observate mai just decât în trecut,
culoarea este mai franșă, mai vioaie. Cu un cuvânt, o expoziție care trebuie văzută. ”76
[ Urmează aprecieri la adresa lui Băeşu care expune la ,,Maison d‟Art”, pictor ,,în contrast
complet cu Bunescu, este un căutător de efecte”.]
*
,,Nu se poate fire mai deosebită de a d-rei Maniu decât aceea a colegului ei de artă
Marius Bunescu. Tot ce este la Rodica Maniu77
grație, sensibilitate, instinct, este la
Bunescu muncă, pricepere, stăruință.
Îndată după războiu, Bunescu a expus în salonul Minerva (astăzi ,,Cartea
Românească”) o serie de lucrări în ulei- vederi din Constanța și din sudul Basarabiei, cea
mai mare parte- care s-au impus atenției generale. Bunescu se arăta cu acel prilej un aprig
cercetător al problemelor luminii, și am recunoscut la vreme calitatea lucrărilor sale și
grija, deosebită la noi, pe care o punea în studiul compoziției. Partea picturală- materia ,
76
Vezi Revista Vremii, An II, nr. 22/duminică 12 noiembrie, pag. 11; 77
Rodica Maniu (Mützner, prin căsătoria cu pictorul Samuel Mützner) ,pictoriță româncă, născută la București la 11 martie 1890- decedată la București, la 14 mai 1958;
Marius Bunescu- ,,Podul cu sălcii”
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 47
valorile, culoarea- - lăsau însă de dorit, și manifestările artistului care au urmat păreau să
arate, din nefericire, că Bunescu nu are cunoștința acestor lipsuri. Expoziția de acum, în
atelierul propriu din curtea Muzeului Simu, risipește această impresie. Spunem cu bucurie:
Bunescu este pe drumul cel bun. În lucrările sale din urmă- marine din Budachi sau
Constanța, priveliști din Câmpulung sau Cetatea Albă- toate calitățile artistului persistă și
defectele sale se atenuează, dispărând cu totul pe alocuri. Cu riscul de a ne repeta,
subliniem grija pe care o arată Bunescu compoziției, sârguința cu care urmărește linia
decorativă. Fiecare pânză a sa cată să fie un tot care se susține, după legile unei armonii
străine de orice efect [i]eftin. Mijloacele sunt din ce în ce mai simple și mai potrivite
subiectelor tratate. Pasta, în sfârșit, începe a prinde consistență și culoarea care nu are încă
strălucire se așează cuminte și egală în valori, observate just de cele mai multe ori. Pilda
d[omnu]lui Bunescu este un frumos exemplu de ceea ce poate să dea munca dezinteresată
și conștiința profesională. ”78
*
,,Sezonul artistic, de curând
deschis, se anunță mai bogat ca niciodată.
Cu atât mai mult e relevabil acest lucru, cu
cât, de la războiu încoace, am intrat într-o
epocă de mare propășire a artelor plastice.
Poate să fie și aceasta o explicație a
transformării sufletului obștesc- toată
lumea fiind mai dornică de reprezentări ale
spiritului, mai puțin exigente în toate
privințele.
Și în primul rând lumea-i grăbită,
supra săturată de enormitatea producțiilor
spiritului omenesc ce au precedat și au
secundat, ca o enormă fabrică de
discursuri, colocvii, opusuri și simple
articole-marele vălmășag al popoarelor.
Și ca urmare aproape logică toți
caută satisfacții estetice imediate, părăsind
toate acele manifestări ce presupun
preocupări mai îndelungate. De aici și
interesul deșteptat de artele plastice și
succesul lor de după răsboiu. Bineînțeles, ținând seamă de acel minus de pondere artistică
pe care îl simți în toate producțiile realizate prea în grabă, mai mult sorocite de interesele
pecuniare.
Nimic minunat, deci, că de unde mai [î]nainte cu vreo zece ani, de abia de se
deschidea câte o expoziție pe lună la Atheneu, acum, numai la Atheneu sunt deschise în
fiecare lună cel puțin șase expoziții de pictură. La aceste manifestări aproape regulate se
mai adaugă pe lună și cele de la ,,Maison d‟ art” și ,,Mozart”- alte două localuri de
expoziții de artă, ce adăpostesc lunar de asemeni, fiecare câte șasesau opt expozanți. Cum
se vede numai de o lipsă de manifestări artistice nu poate fi vorba. Tineri și bătrâni, pictorii
se prezintă în fața lumii cu operele lor- unele reprezentând efortueile cinstite ale unor
78
Vezi Viaţa Românească, An XIV, nr. 12/decembrie 1922, pag. 418-419, în Cronica Artistică, de Eugen Crăciun
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 48
slujitori ai altarului artei, iar altele de abia
meritând numele de înseilări, de studii, foarte
interesante, din punct de vedere al
activitățiiactivității fiecăruia, însă departe de a
reprezenta acel sumum expresionis, ce trebuie să
dăinuiască în orice operă de artă.
Unul din cei pătrunși de însemnătatea unei
asemeni manifestări artistice serioase este pictorul
Marius Bunescu, bine cunoscut și din trecutele-i
expoziții. Impresionismul sincer, ce stăruie la baza
oricărei lucrări a acestui artist, este puternic ajutat
de acel sintetism de desen și colorit, ce dă pe față o
personalitate artistică în plin mers ascendent. Chiar
unele note de nu stiu ce apropiere, nu atât de
tehnică artistică, cât de comunitate în felul de a
prinde și nota elementelor constitutive ale altor
artiști,- nu denotă decât temeinicul progres realizat
de acest artist, atât de cinstit în tot felul său de a se
manifesta.
În mase mari și necurmat simțându-se
preocuparea de căpetenie a domniei ansamblului
coloristic, pictura robust construită a lui Marius
Bunescu, nu cuprinde nicăieri, nimic din
dulcegăriile și lucrurile comune ale tuturor
chiciuitorilor. Iar absența
aproape căutată a oricărei ființe din picturile
acestui artist, le dă o notă de poezie cu totul
caracteristică, prin sobrietatea mijloacelor în care sunt realizate. Din acest punct de vedere
peisagiile lui Marius Bunescu stau bine alături de acele ale celor mai mari impresioniști ai
vremii noastre.79
“ [Urmează referiri la pictorul R. Schweitzer-Cumpăna]
*
,,Marius Bunescu, Poitevin-Skeletti şi două expoziţii din Iaşi. În atelierul său
din curtea Muzeului Simu, pictorul Marius Bunescu expune un mic număr de bucăți- abia
37- din care numai câteva sunt vechi.
Evoluând necontenit în cadrul unui
modernism chibzuit, expozantul nu ne
arată nici acum vreo tendință de
oprire. E- în ceea ce face- o căutare
necurmată a unor mijloace de redare
mai adequate sieși, și aceasta nu-i
desigur- cea mai mică laudă ce i se
poate aduce.
D[omnul] Marius Bunescu e
un exemplar de fericită pilduire pentru
cei mai tineri dintre pictorii noștri. În
progresarea lui treptată, jalonată fără
79
Vezi Artele Frumoase, An I, nr. 10-11/octombrie- noiembrie 1922, pag. 159-163, la rubrica Mișcarea artistică, de Ion Sterea [N. Pora ?]
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 49
de grabă, dar în schimb plină de înțeleaptă strădanie
stau toate secretele de invidiat ale biruințelor sale
succesive.
Pornit în pictură sub influențele ademenitoare
ale tuturor lesnicioaselor formule de artă modernă,
d[omnia]sa a început prin a întrebuința- în toată
întinderea lor- ușurințele neîndoielnice pe care le oferă
manierele noi de exprimare. Abilitățile înnăscute ca și
rafinamentul pronunțat al artistului se complăceau în
folosirea tuturor trucurilor- unele mai ieftine decât
altele. Lucrul era firesc : rezultatele nu păreau mai puțin
bune și se căpătau astfel prin cea mai redusă cheltuială
de muncă. Lucrările d[omnu]lui Bunescu din acea
vreme aduceau o poezie delicată și oarecum stranie-
deși destul de superficială- prin coloratura lor minoră,
desăvțrșit de armonioasă de altminteri, sobră uneori și
mai totdeauna lipsită de elan. Era acolo o potolire,
forțată, parcă, a tuturor luminilor, un exces de aer și de praf și o năvală perpetuă și inutilă
de vibrare seacă, realizate cu pânză neacoperită, cu hașiuri calculate și cu un abuz
nejustificat de valori ale cenușiului colorat.
După această fază din care n-au lipsit nici literatura și nici sentimentalismul,
d[omnul] Bunescu s-a apropiat de natură înăsprindu-și tonalitățile, reliefând cu oarecare
brutalitate formele și dibuind cărarea înspre o compoziție modernă ale cărei rădăcini le
simțea într-o stilizare chibzuită, nervoasă și expresivă. Ciocnirile mai puternice de culoare
nu mai realizau armonie și atmosfera generală a lucrărilor avea ceva uscat și rece. Din
această manieră se mai pot vedea încă urme în actuala expoziție. Nu le scuză decât
stilizarea lor de desen, abil realizată.
În lucrările noi, însă, deși nu vădește o prea vizibilă originalitate, d[omnul]
Bunescu înfățișează un impresiomism pe cât de tânăr și de viguros, tot pe-atât de echilibrat
și de armonic. Cu o rară bogăție de paletă, d[omnia]sa
îmbină printr-o fericită dibăcie cerințele maselor de
culoare din pictura modernă cu un lux propriu de
detalii în nuanțe și valori, oarecari artificii- și i le
reproșăm- ajută la împlinirea unor vibrații potolite,
desăvârșitoare de atmosferă. E vorba de acele mici
particule de culoare ce rămân ca stropite pe de lături
când e întinsă pasta. Desenul e conștiincios construit.
Din stilizările lui și din intențiile evidente de
compoziție transpiră oarecare tendințe decorative.
Pasta suprapusă, întinsă cu cuțitul mai mult decât cu
penelul, are o matitate plăcută- cu toată răceala ei,
ceea ce valorificând mult culorile dă totodată și
dovada virtuților meșteșugărești ale pictorului. Uşoare
conturări adaugă pe ici și colo reliefărilor sculpturale
grația unor mici surprize de bun gust.80
[Urmează
referiri la expoziţia Poitevin-Skeletti de la Ateneu].
80
Vezi Adevărul, anul XXXV, Nr. 11848/ luni 30 octombrie 1922, la Cronica artistică, de Victor ion Popa
Patriarhul Miron, doamna
Drosu, Marius Bunescu
(dreapta) la inaugurarea Casei
Muzeu Simu
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 50
Dumitru Caracostea- contribuţii
Ilie Dumitru
Dumitru Caracostea s-a născut pe plaiurile noastre dintr-o familie care avea
rădăcini adânci între vlahii din Munții Pindului. Întreaga sa activitate îl definește ca pe un
om cu o pregătire complexă ceea ce i-a permis să se afirme ca profesor universitar, critic
literar, gazetar, cercetător în domeniul folclorului comparat, deschizător de drum în
domeniul stilisticii, conducător al Fundațiilor Regale. Pregătirea aceasta el a dobândit-o la
Universitatea din Viena, la Facultatea de Limbi Romanice, condusă de romanistul Wilhelm
Meyer-Lübke; aici l-a avut coleg și prieten pe lingvistul Ernst Gamillscheg, pe care l-a
invitat ulterior la Șerbănești, iar acesta a desfășurat cercetări asupra graiului din zona
Șerbănești-Floru81
.
Prin bunăvoința domnului Tîlvănoiu, mi-au parvenit studii publicate de către D.
Caracostea înainte de 1940: Personalitatea lui Eminescu (1926), Simbolurile lui Eminescu
(1939), Două basme necunoscute din izvoarele lui
Eminescu (1926), Semnificația lui Titu Maiorescu
(1940), Un mare critic modernist, domnul Eugen
Lovinescu (1927), Izvoarele lui G. Asaki (1928),
Lenore, o problemă de literatură comparată și
folklor (1929).
D. Caracostea este recunoscut ca fiind un
autentic eminescolog. La studiile despre
Eminescu, enumerate mai sus, trebuie adăugate
doctele studii despre valoarea estetică a
limbajului operei poetice a lui Eminescu;
Creativitatea eminesciană, Arta cuvântului la
Eminescu.
D. Caracostea a fost adeptul criticii genetice,
care viza dezvăluirea potențelor creatoare ale
personalității creatorului. Pentru adâncirea în
cunoașterea și receptarea operei literare este
nevoie de analiza comparată a formei, adică a
structurilor intuitive pe care autorul le alege
pentru a-și etala talentul.
În studiul ,,Personalitatea lui
Eminescu”, D. Caracostea arată care sunt căile
de urmat în definirea unei biografii structurale: criticul literar trebuie să fie preocupat de
personalitatea creatorului, înțeleasă ca potență creatoare. Între biograful scriitorului și
operă stă personalitatea. Biografia și opera trebuie studiate în conexiunile lor.
D. Caracostea este convins că este nevoie de cercetarea temei biografiei unui
scriitor: ,,Rostul oricărei adevărate biografii de poet, este să-ți dea o înlănțuire de fapte
sigure, pe temeiul cărora să poată lămuri și controla ceva mai mult decât fiecare din
aceste fapte: felul statornic al poetului va vibra în atingerea cu lumea, cutele adânci ale
sufletului, personalitatea lui care-ți dezvăluie, dincolo de mulțimea faptelor întâmplătoare
și adesea contradictorii, unitatea profundă a firii.”
Intuiția este cea care, pornind de la amănuntul biografic, să conducă la imaginea
deplină a personalității: ,,Ca biografia să se închege ca o icoană totală și liniile ei să
capete înțeles, e nevoie ca amănuntele biografice să ducă la o intuiție clară a
81
Materializate în volumul ,,Die Mundart von Serbanesti-Titulesti” (1936);
D. Caracostea (1879-1964)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 51
personalității. Un amănunt biografic capătă valoare istorică numai atunci când intră în
geneza unei plăsmuiri. Și, pentru câți factori genetici pot fi puși în legătură cu viața, acela
care hotărăște este personalitatea, aici avem faptul istoric primordial care se cuvine să fie
lămurit.”
Se înțelege din acest text că, în concepția lui D. Caracostea, personalitatea este o
formă internă, un nucleu ce va impune specificul operei; acel nucleu va stabili organizarea
creatoare care cuprinde ,,concepții, motive, limbă, stil în ce au mai individual”. Iată cum
motivează D. Caracostea aspectul tragic care domină sfârșitul poemului Luceafărul:
,,Aspectul tragic al Luceafărului stă în aceea că nu se poate lepăda de propia fire, trebuie
să rămâe credincios părții celei mai înalte a propiului suflet”. De la Kant și
Schopenhauer, Eminescu a înțeles că: ,,Firea înnăscută rămâne în veci nestrămutată.
Personalitatea însemnează libertate și neatârnare de mecanismul întregii naturi”.
Aș îndrăzni să afirm că D. Caracostea face și puțină psihanaliză genetică total
deosebită de demersul psihanalizei a lui Z. Freud care era preocupat de frustrări, refulări,
de aspectele patologice ale biografiei unui om. Psihanaliză genetică face și G. Călinescu cu
Viața lui Eminescu, de la amănuntul biografic transcende spre valoarea estetică ce
izvorăște din personalitate.
Omul cult, Eminescu, știa că în creațiunea poetică deosebim doi factori: unul
intern, adânc- personalitatea, altul secundar- o împrejurare externă a vieții, o întâmplare
care capătă valoare nu prin ea, ci prin pulsul ce i-l dă felul de a vibra al personalității. Pe
cale de consecință, D. Caracostea consluzionează: ,,... creațiunea lui Eminescu este vădit
subectivă. Dar tot de aici înțelegem de ce amănuntele întâmplătoare ale vieții externe sunt
transfigurate, înseninate estetic și stilizate de personalitatea creatoare”.
Capitolul al doilea din acest studiu începe cu întrebarea : ,,Cum apare din
conglăsuirea vieții și a plăsmuirilor poetice personalitatea lui Eminescu?”.
Criticul dezvăluie modul cum va selecta un număr restrâns de momente: ,,...voiu
alege aici numai un număr restrâns de momente… voi privi aceste amănunte paralel cu
interpretările celor mai de seamă dintre contemporanii care au avut prilejul de a-l
cunoaște.” Se ocupă mai întâi de ascendența lui Eminescu, resingând ideea că ar exista
elemente tulburi, germene de boală. Tatăl manifesta inteligență vie, memorie puternică,
voință dârză pornit spre violenţă, n-a prea vorbit mult feciorului. Mama - origine slavă,
dospită cu viață românească; manifestă religiozitate și resemnată hărnicie: ,,când iubea,
iubea, când ura, ura”. Oare această iubire mistuitoare ca flăcările focului nu a fost izvorul
din care au izvorât efluvii lirice eminesciene?!
Gospodăria părintească era în creștere. La Ipotești, s-a dezvoltat din plin,
nestânjenit ca un adevărat copil al naturii. Era stăpânit de dorul nestăvilit de cuibul
părintesc. A crescut și s-a dezvoltat conform propriei legi și împrejurărilor arătate. Criticul
se oprește asupra imaginii create de Anghel Demetrescu despre poet: ,,nu purta nici o
stigmată de deformitate pe corpul său... se bucura de sănătate perfectă, talia sa era
înaltă, o statură și musculatură admirabile... capul de Apollo… înfățișare frapantă… n-a
cunoscut resignația totală sau parțială.”
Criticul ia act de neconcordanţa dintre o mare putere vitală, un om făcut să trăiască
viaţa din plin şi orizontul întunecat al negaţiunii. Acest orizont întunecat al negaţiunii
apare în multe din creaţiile poetului: ,,După ce am văzut înfățișarea, să-i privim sufletul,
căutând să-l înțelegem în unitatea lui adâncă”. Pentru aceasta, D. Caracostea apelează la
părerile formulate despre personalitatea lui Eminescu de către Titu Maiorescu, Ioan
Slavici, I. L. Caragiale. T. Maiorescu crede că trăsăturile dominante ale personalității
poetului sunt: ,,lumea lui Eminescu era exclusiv lumea ideilor generale; în ființa iubită
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 52
poetul vedea o copie imperfectă a unui prototip ce nu poate fi atins. De aceea căuta el
refugiu în lumea gândului. Și din acest fel de a fi, a izvorât Luceafărul.” T. Maiorescu a
creat imaginea unui Eminescu abstract din contingent; un Eminescu cufundat în
contemplarea prototipurilor.
Cu subtilitate, D. Caracostea se disociază în bună parte de părerea lui T.
Maiorescu. În seninătatea abstractă a poetului despre care vorbește Maiorescu, D.
Caracostea vede seninătatea creației: ,,Deasupra sbuciumului vieții, vezi liniștea pe care o
dă înțelegerea și te izbește măsura și seninătatea plăsmuirilor. Dar oare seninătatea
aceasta nu este mai întâi o cerință neapărată a oricărei plăsmuiri poetice?” ,,Viața de
sentiment”, vulcanică a poetului, constată D. Caracostea, contrazice imaginea romantică a
geniului pentru care ,,orice coborâre în lumea convențională era o supărare și o
nepotrivire firească.” Personalitatea lui Eminescu s-a întregit și prin experiența sa de viață
care a intrat în osmoză cu achizițiile filosofice.
Din opiniile lui Slavici despre Eminescu, D. Caracostea reține faptul că poetul
rămânea în strânsă legătură cu viața, nu era stăpânit de estetismul spre care se alunecă azi;
se manifestă la poet o adâncă interiorizare care este o trăsătură umană; poetul era animat
de sentimente naționale, fapt care trădează o implicare în timpul în care trăia, situație
ilustrată de publicistica sa. Eminescu era contemplativ nu ascet, cum crede Slavici.
Manifestările pătimașe izvorăsc din natura sa organică. Sufletul lui vibra profund la
sfâșierile și nenorocirile altora. De aici cuvântul lui atât de caracteristic: ,,nenorocirea cea
mai mare a vieții e să fii mărginit.”
D. Caracostea motivează în spirit modern, la nivelul secolului al XX-lea, substratul
de amărăciune, de dispreț și de revoltă din opera eminesciană: ,,Nu din misantropie, ci din
o imensă iubire de oameni au purces accentele acelea, care parcă învăluie cu zăbranic
lumea întreagă.” Pactul avea un prisos de vitalitate, o putere a conștiinței de sine -
conștiința valorii de sine. Anghel Demetrescu reținea din manifestările poetului: ,,era plin
de o trufie care se învecina cu disprețul... Nimeni nu a judecat de așa de sus pe
contemporanii lui. Acest amestec straniu de sfială și de trufie îl făcea susceptibil, iritabil și
solitar.” Intuiția criticului îl determină să vadă altceva în cele spuse. El înlocuiește
cuvântul trufie cu mândrie și înțelege că singurătatea și disprețul aveau un alt izvor decât
unica mândrie.
D. Caracostea sintetizează personalitatea lui Eminescu în următoarea frază: ,,Un
suflet înalt și adânc înțelegător, pornit să cuprindă prin iubire lumea întreagă întărit de
conștiința unei rare valori, deschis asupra unor sbuciumate imensități lăuntrice pornind
de la aceasta și căutând veșnic să se libereze prin înțelegere, astfel ne apare Mihai
Eminescu. Nimic nu caracterizează mai deplin o fire de om decât felul cum el trăiește,
pornirile și sentimentele iubirii.”
La nivelul judecăţii lui D.Caracostea nu s-au ridicat nici Maiorescu, nici Slavici,
nici A. Demetrescu: Eminescu era o dualitate nativă; dezlănţuirile excesive ale poetului ţin
de natură sa organică, manifestările ,,patimei sunt nemărginite." .
Singur Caragiale a intuit personalitatea contradictorie a poetului; pe de o parte o
natură titaniană, mereu frământată, pe de altă parte, atracţia teluricului. ,,Avea un
temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apucă, era de o tortură
nemaipomenită... Atunci era zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de
gelozie." Această fire contradictorie, pătimaşă a poetului, criticul o explică, e drept reţinut,
prin firea mâniei poetului care ,,când iubea, iubea; când ura, ura", după mărturia unui
frate al lui Eminescu.
În viziunea lui D.Caracastea, poetul se manifestă în porniri dezlănţuite, frenetice
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 53
care se stingeau în nemărginitul lor: ,,...personalitatea lui Eminescu, în ce avea mai adânc,
e caracterizată prin o sete nemărginită de afirmare a vieţii, în toate domeniile, până la
limita la care e îngăduit să se încordeze firea omenească".
Cel care l-a urmat pe Caracostea în critica genetică structuralistă a fost Dumitru
Popovici, profesor universitar la Cluj, fiul învăţătorului Ioan Popovici din Şerbăneşti - Olt,
elev strălucit al liceului ,,Radu Greceanu" din Slatina. La Cluj, D. Popovici a ţinut un curs
despre Eminescu, numit ,,Eminescu în critică şi istoria literară română", needitat; a editat
în 1948 cursul despre Eminescu şi apoi Poezia lui Eminescu. Despre şcoala critică de la
Cluj, au vorbit profesorii universitari clujeni Ioana Bat, Liviu Petrescu (ginerele lui D.
Popovici), Dumitru Tudor în cadrul Simpozionului naţional D. Popovici, 7-8 iunie 1996,
Slatina şi foştii săi studenţi, Eugen Todoran, prof. univ. Timişoara şi Dumitru Vatamaniuc,
profesor univ. Bucureşti.
D. Popovici consideră că pentru aprofundarea creaţiei eminesciene trebuie
abordate trei direcţii: calitatea ideilor, ineditul
sentimentelor şi arta expresiei. De arta expresiei
eminesciene s-a ocupat mai întâi D.Caracostea. Se ştie
că stilul este omul însuşi; în stil se dezvăluie
personalitatea creatoare, individualitatea operei.
Cercetarea unei opere este incompletă, dacă din ea
lipseşte cercetarea expresiei; a artei expresiei.
În prezentarea literaturii în liceu se face exces
de informaţie, de idei generale: fond filosofic, cultură,
dar nu se face studiu aplicat al textului. Ar trebui
investigat nivelul fonetic al textului - sunetele care
compun textul au valori expresive, este ceea ce se
cheamă fonosimbolism; valori estetice are nivelul
gramatical al textului; de asemenea, lexicul, topica,
punctuaţia, elementele de metalimbaj şi altele.
Studiile stilistice ale lui D.Caracostea ar trebui
bine însuşite de către fiecare profesor, la care se
adaugă Iorgu Iordan (Stilistica limbii române), G.
Tohănescu (Expresia artistică eminesciană), Ştefan
Munteanu (Stil şi expresivitate poetică), T.Vianu
(Epitetul eminescian). Analizele stilistice se fac pe texte exemplare ale lui Eminescu,
Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Ion Barbu, T.Arghezi, Nichita Stănescu, adevăraţi
maeştri ai cuvântului.
Mai puţin cuprinzătoare şi explicită este comunicarea comemorativă făcută în
şedinţa solemnă de la 1939, intitulată ,,Simbolurile lui Eminescu". Autorul doreşte să
dezvăluie semnificaţia simbolurilor eminesciene ,,prin ele ne vom întruchipa însăşi icoana
lui ca figură reprezentativă". D. Caracostea vorbeşte despre valorile tipice ideale ale
poeziei Eminesciene, în jurul cărora gravitează întreagă creaţie. Exemplifică prin poezia
Venere şi Madonă, structurată pe două simboluri: imaginea tipică a frumuseţii antice şi
icoană ideală a frumuseţii creştine. Între valoarea ideală şi realitate apare contradicţia
diminuată de înduioşarea afectivă: ,,...tu eşti sfântă prin iubire”.
Un alt simbol al poeziei eminesciene stă în conflictul figurilor reprezentative:
înger/demon, împărat/proletar, cuceritorul/apărătorul de ţară, rege/sărac,
pământean/luciferic, etern/efemer, etc.
În poezia Melancolie ,,izbeşte o imagine sumbră, o biserică dărăpănată. Este
Dumitru Popovici (1902-1952)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 54
prima formă pe care o ia la el poezia nocturnă a ruinelor". Între imaginea bisericii şi
sufletul poetului se stabileşte o conexiune, ambele sunt ruine ale unui moment fericit.
Lipseşte dintre simbolurile eminesciene imaginea maiestuoasă , motiv frecvent în
poemele acestuia.
În idile, în centru, stă icoană fiinţei iubite: frumuseţe, graţie, gingăşie, farmec:
,,Cum poţi cu-a farmecului noapte/ Să-ntuneci ochii mei pe veci."; destin fericit.
Vorbind despre poemul Strigoii, D. Caracostea remarcă simbolul central al creaţiei
- destinul celor doi îndrăgostiţi: Arald, barbarul şi Maria, care întruchipează eternul
feminin: instinctul puterii este biruit de cel al iubirii. ,,Poziţia nefericită a poetului în
societate este axa creaţiei eminesciene" afirmă Caracostea. ,,Din câte figuri a creat poetul,
niciuna nu a deşteptat un mai tare răsunet în sufletele româneşti decât icoana ideală a
conducătorului: Mircea cel Bătrân.." ,,...scrisoarea aceasta este triumful viziunii organice
în poezia noastră"; de o parte visul de mărire al cuceritorului, cu spaţii mitice, de cealaltă
parte spaţiul nostrum, în care apare imaginea voievodului apărător de ţară. D. Caracostea
remarcă organizarea deosebită a întregului poem: prima parte este structurată pe motivul
visului alegoric şi al prevestirilor; partea a doua este structurată pe dialogul prototipurilor
umane, sultan-voievod. Confruntarea este văzută că o furtună stihială, în care oameni şi
natură se unesc. Partea finală ilustrează acel moment al înseninării, al revenirii la starea de
linişte şi împăcare, un fel de catarsis întâlnit la poet.
Reţin atenţia observaţiile pe care le face criticul în legătură cu concordanţa dintre
ritmul acţiunilor şi ritmul frazelor. Sunt observaţii pertinente, care evidenţiază, fie şi fugar,
valorile expresive ale limbajului.
D. Caracostea a rămas în critica literară românească, în cultură noastră ca un om de
valoare, cu o mare contribuţie la modernizarea acestora.
La război – ca la război: patrioţi şi trădători (II)
1917-1918
Colonel r. Dumitru Matei
Continuăm să prezentăm evenimentele relatate de
generalul romanaţean Romulus Scărişoreanu în cartea sa
Fragmente de război, aducând în atenţia cititorilor eroicele
fapte de arme ale călăraşilor din brigada comandată de acest
viteaz ofiţer patriot până la finalul operaţiunilor pe frontul
din Carpaţii Răsăriteni şi relaţiile dintre comandamentul
brigăzii cu diferitele eşaloane ale armatei române, cu accent
aparte asupra consecinţelor suportate de autorul care a fost
martor în procesul unui trădător. Vom urmări, de asemenea,
consecinţele războiului asupra populaţiei din zona frontului
şi unele aspecte mai puţin cunoscute ale modului în care
marile unităţi ale armatei ruse au părăsit teritoriul României
după campania din anul 1917.
Zona repartizată Brigăzii 5 Călărași pentru
refacerea după luptele din iarna 1916/1917 din Munții
Vrancei fiind complect secătuită de furaje şi alimente,
comandantul brigăzii a cerut şi a obţinut de la Armata a 2-a aprobarea de a căuta o zonă din
apropierea Prutului, în care să nu fie staţionate alte trupe. În acest scop a trimis
Generalul Romulus
Scărişoreanu...
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 55
recunoaşteri de ofiţeri, care şi-au îndeplinit misiunea.
În anul 1917, prin noua reorganizare a Marilor Comandamente, Brigada 5
Călăraşi a primit denumirea Brigada 2 Călăraşi. Regimentul 10 Călăraşi a fost organizat
pe 6 escadroane împărţite în 3 divizioane şi a fost destinat drept cavalerie divizionară, cu
câte un divizion la fiecare divizie a Corpului 3 Armată. În locul acestui regiment, brigada a
primit Regimentul 7 Călăraşi.
La 18 februarie colonelul Scărişoreanu a mers în localitatea Ocheni pentru a-şi
lua rămas bun de la vitejii călăraşi care ieşeau din subordinea sa, iar în ziua următoare a
vizitat Regimentul 7 Călăraşi, rămânând impresionat de înfăţişarea trupei, a ofiţerilor şi a
cailor.
Regimentul a fost comandat de un maior, până la sosirea noului comandant –
locotenentul colonel Răzvan Constantin, care în luptele ce au urmat a dat dovadă de eroism
şi spirit de sacrificiu.
Regimentele Brigăzii 2 Călăraşi s-au pus
în mişcare pe 22 martie şi au ajuns în zona de
staţionare la Pogăneşti şi Răseşti pe Prut în zilele de
26 şi 27 martie. Aici au rămas în refacere până la 20
iunie 1917, când au plecat din cantonament direct pe
front. Caii şi-au schimbat înfăţişarea şi se prezentau
în bune condiţiuni, dar situaţia oamenilor s-a
înrăutăţit din cauza febrei recurente şi a tifosului
exantematic. La 8 aprilie a încetat din viaţă la
spitalul din Huşi medicul căpitan Bârzotescu.
Armamentul şi efectele necesare călăreţilor
au fost complectate, dar numărul oamenilor s-a
micşorat: Regimentul 9 Călăraşi a dat escadroanele
5, 6 şi 7 pentru ştafetă la Diviziile 9, 15 şi 19
Infanterie, iar din oamenii rămaşi de la aceste
escadroane s-a format un divizion. Cele două
escadroane ale divizionului au rămas la dispoziţia
brigăzii, ca luptători pe jos. La 15 iunie, Brigada 2
Călăraşi era gata de întrebuinţare în luptă, atât
călare, cât şi pe jos. La 4 iunie a venit din dreapta
Prutului şi s-a instalat la Răseşti Divizia de
Cavalerie rusă Zamurscaia, comandată de generalul
Iacovlef. Efectivele erau reduse, dar caii erau buni. Divizia mergea în munţii Moldovei
pentru a înlocui trupele de infanterie care nu mai voiau să lupte. O parte a trupei era din
Basarabia şi vorbea limba sa naţională, dar ofiţerii vorbeau numai ruseşte.
La 25 februarie 1917 Curtea Marţială a Armatei a 2-a a judecat la Bacău procesul
locotenentului colonel Crăiniceanu, proces la care colonelul Scărişoreanu a participat ca
martor. Spre indignarea ofiţerilor români, francezi şi ruşi, care au asistat la proces,
preşedintele completului de judecată, generalul Arghirescu, l-a condamnat pe trădător
numai la 15 ani muncă silnică. Sentinţa a fost însă casată şi Curtea Marţială a Armatei
a 1-a, prezidată de generalul Iancovescu a rejudecat procesul la Podul Iloaiei şi a
condamnat pe trădător la moarte, iar sentinţa a fost executată în luna iunie 1917, în
localitatea Gropile, pe Trotuş, în spatele Armatei a 2-a.
...şi volumul său memorialistic
din 1933, cu dedicaţia către
generalul Gh. Manu
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 56
Brigada 2 Cavalerie în ofensiva Armatei a 2-a la Mărăşti Ordinul cifrat din data de 22 iunie prevedea ca Brigada 2 Călăraşi să plece în
ziua de 23 iunie din cantonament pentru a ajunge în spatele Armatei a 2-a, pe Valea
Trotuşului, la Bogdana şi Valea Seacă. Marşul s-a executat călare, pe itinerariul Huşi-
Corbeni-Vaslui-Ivăneşti-Pungeşti-Valea Agei-Plopana-Odobeşti-Buhacel-Răcăciuni-
Urecheşti-Căiuţi-Bogdana. Regimentul 7 Călăraşi s-a instalat la Bogdana, iar Regimentul 9
Călăraşi la Valean Seacă. Ordinul Operativ nr. 1638 din 20 martie 1917 prevedea o acţiune
ofensivă pe frontul român, cu scopul de a se imobiliza toate forţele inamicului de pe acest
front şi a se străpunge liniile inamice la Nămoloasa. Armata a 2-a străpunge la Nămoloasa,
înaintând energic pe Valea Putnei, de la Arşiţa Mocanului (dreapta Diviziei 8 Infanterie),
până vest Răcoasa (flancul stâng al Diviziei 3 Infanterie). Diviziile 6 şi 8 Infanterie fixează
inamicul, iar între Încărcătoarea şi Răcoasa se acţionează ofensiv pentru străpungerea
frontului inamic între Încărcătoarea şi Mărăşti.
Primul obiectiv în faza I-a era ca Divizia 6 Infanterie să ajungă pe culmea
dealului Fata Puturoasă şi Divizia 3 Infanterie pe linia Şuşiţei, de la Dealul Mare (nord
Câmpurile) la Răcoasa.
Dispozitivul era format din două sectoare: în cel din dreapta era Divizia 8
Infanterie şi o brigadă din Divizia 8 Infanterie sub comanda generalului Veleanu,
comandantul Corpului 1 Armată, iar în sectorul din stânga erau Diviziile 1 şi 3 Infanterie şi
o brigadă din Divizia 6 Infanterie, sectorul fiind comandat de generalul Văitoianu,
comandantul Corpului 2 Armată.Divizia 1 Infanterie rămânea la dispoziția comandantului
Armatei a 2-a pentru a acţiona la ordin, iar Brigada 2 Cavalerie tot la dispoziţia acestuia în
regiunea Rădeana-Garbovanu.
Ordinul mai stabilea misiunea artileriei, geniului şi aviaţiei, modul de raportare a
situaţiei, sarcinile medicului locotenent colonel Raverchan, locul de adunare a prizonierilor
capturaţi şi locul Punctului de Comandă al generalului Averescu (într-un vagon din gara
Bâlca, unde se vor afla şi Biroul Operaţiilor şi cel al Informaţiilor). Pregătirile trebuiau
terminate până la de 29 iunie 1917.
La 7 iulie se stabileşte ca executarea acestui ordin să înceapă în noaptea de 9/10
iulie şi atacul infanteriei în dimineaţa de 12 iulie. Brigada 2 Călăraşi trebuia să fie în
măsură să plece în două ore de la primirea ordinului. Ordinul nr. 1867 din 8 iulie stabilea
că ofensiva începe la 9 iulie ora 12.00 când artileria execută foc până în seara de 10 iulie
ora 20.00 când dezorganizarea întăririlor din prima linie trebuia să fie terminată. În
sectorul defensiv bombardamentul de artilerie începe la ora 10.00 cu scopul de a-l ţine pe
inamic sub continuă ameninţare.
Brigada 2 Călăraşi primeşte la 12 iulie ora 12.00 ordinul nr. 1927 pentru pornirea
în marş prin Pralea cota 707 Poiana Cărpenişului, către Postul de Observaţie al Armatei a
2-a, la cota 702.
De la generalul Averescu- pe care colonelul Scărişoreanu l-a întâlnit pe când
acesta era însoţit de şeful său de stat major, generalul Măldărescu- Brigada 2 Călăraşi a
primit ordin să trimită recunoaşteri pentru a stabili care sunt căile de retragere ale
inamicului. Au fost trimişi în recunoaşteri: locotenenţii Drosu spre Soveja, Ionescu Traian
spre Răchitaşul Mare, Stroescu Dan spre Negrileşti, Negulescu N. spre Teiuşa, Negoescu
spre Bârseşti şi Mitache Adam spre valea Sărei. În dimineața de 13 iulie patrulele de
recunoaștere au dat raportul. La aceeași dată un ordin al comandantului Armatei a 2-a
făcea cunoscut Brigăzii 2 Călăraşi că i se ataşează o secţie de automobile blindate ruseşti,
care au şi sosit la ora 14.00. Comandantul secţiei era tătar şi avea – ca şi oamenii săi – o
atitudine militară corectă, pe când celelalte trupe ruseşti refuzaseră să ajute la ofensivă, în
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 57
afară de cele care au cucerit vârful Momâia printr-o acţiune eroică. Secţia avea 4
automobile blindate, 3 automobile uşoare, 4 camioane, o cisternă cu benzină şi 3
motociclete. Efectivul ei era de 42 oameni trupă şi 2 ofiţeri.
După pătrunderea în dispozitivul advers, Diviziile 1, 3 şi 6 urmăresc inamicul şi
acţiunea pe tot frontul încetează când trupele ajung pe linia detaşamentelor înaintate:
Vârful Arşiţa-Valea Rotileşti-Răchitaşul Mic-Răchitaşul Mare-Dealul Lazei-Dealul
Teiuşului-Valea Sărei.
Brigada 2 Călăraşi primeşte ordin verbal pentru recunoaşteri spre Dealul Radu
cel Mare cota 1070 şi spre Negrileşti, recunoaşterile fiind încredinţate locotenentului
Georgescu din Regimentul 9 Călăraşi şi sublocotenentului Gheorghiu din Regimentul 7
Călăraşi.
Grosul Brigăzii 2 Călăraşi înaintează la Câmpurile de Sus şi în ziua de 14 iulie
1916, ora 10.00 împinge secţia de automobile, însoţită de un puternic detaşament, spre cota
1040 Tiua Neagră.
Alt detaşament din Regimentul 7 Călăraşi, sub comanda maiorului Stoilov82
,
format din două escadroane şi o secţie de mitraliere, este trimis în direcţia Roşculeşti-
Vizantea Mânăstirească-Valea Păcurei-Valea Dudului pentru a cădea în spatele trupelor
inamice şi a le tăia retragerea.
Un escadron din Regimentul 9 Călăraşi comandat de căpitanul Veleanu face
cercetarea în sectorul Valea Caşinului-Valea Zăbalei spre a recunoaşte drumurile ce duc de
la Soveja spre Leapşa. Alte recunoaşteri se fac spre Coza şi Nistoreşti-Năruja pentru a
relua contactul cu inamicul. Detaşamentul comandat de maiorul Mărculescu83
avea
misiunea să respingă inamicul la vest de Tiua Neagră, apoi să predea sectorul infanteriei şi
să revină la Brigadă. La ora 17.00 maiorul Mărculescu a raportat că a ocupat muntele Tiua
Neagră lăsând caii în Dragoslaveni şi luptând pe jos a capturat două mitraliere, 32
prizonieri şi 5 cai. La 15 iulie, ora 20.00, Detaşamentul Mărculescu a fost înlocuit în
poziţia de la Ziua Neagră de o companie din Regimentul 18 Infanterie.
În acelaşi timp maiorul Stoilov raporta că a ajuns la Vizantea Mânăstirească la
ora 14.40 şi face învăluirea prin Vizantea la Negrileşti, dar acolo luptele infanteriei cu
inamicul se află în curs. În toate aceste operaţiuni brigada a pierdut 12 oameni şi 15 cai.
Inamicul se retrăgea în dezordine, lăsând echipamente şi arme pe ambele margini
ale drumului, iar trenurile cu muniţie dintre Câmpurile de Sus şi Rotileşti constituiau pradă
de război. În Soveja, populaţia compusă din bătrâni, femei şi copii întâmpină pe călăraşi cu
lacrimi de bucurie că au scăpat de „câinii” lipsiţi de sentimente omeneşti. De la câţiva
bătrâni comandantul brigăzii a aflat că femeile erau duse cu forţa în spatele frontului în
anumite case de prostituţie.
Secţia de automobile blindate nu a mai putut înainta de la Curmătura
Moghileştilor din cauza trăsurilor părăsite de inamic, astfel că numai două escadroane au
ajuns până la obiectiv.
La 16 iulie Brigada 2 Călăraşi a primit ordin să cantoneze la Bogdana şi Valea
Seacă, împreună cu secţia de automobile blindate, care rămâne la dispoziţia sa. În
dimineaţa următoare comandantul brigăzii este informat că generalul Averescu doreşte să
ia masa împreună cu ofiţerii brigăzii. Masa a fost sobră, cu mult sub nivelul celor pregătite
în alte comandamente superioare, cu mijloace mai bogate, dar a fost o manifestare de
mulţumire a comandantului Armatei faţă de modul în care Brigada şi-a făcut datoria în
luptele date în ofensiva de la Mărăşti.
82 Probabil fiul generalului Simion Stoilov, fost comandant de batalion cu gradul de maior în Războiul de Independenţă 83Cel asupra căruia a tras colonelul Sturdza, crezând că l-a executat, dar fusese numai rănit.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 58
La ora 18.00 comandantul secţiei automobile a comunicat ordinul primit de la
comandantul Armatei a 4-a ruse de a ieşi de sub comanda Brigăzii 2 Călăraşi pentru a
merge la Domneşti.
După încetarea operaţiunilor în ofensiva Armatei a 2-a la Mărăşti, frontul era
neschimbat în regiunea Diviziei a 8-a Infanterie şi trecea prin Măgura Cașinului-munţii
Seciu cota 1171-Zboina Neagră-Tiua Neagră-Tiua Golaşe-Tulnici-Bârseşti-Valea Sărei-
Valea Doftanei cota 557.
Corpul 4 Armată a înlocuit trupele Corpului 40 Armată rus în noaptea 19/20 iulie
deoarece nu mai prezentau siguranţă în menţinerea poziţiei.
Luptele din regiunea dealurilor Bâtca Carelor şi Chioşcuri
La 20 iulie a avut loc la Soveja cemonia religioasă în memoria eroilor căzuţi în
luptele din 10-16 iulie; au participat delegaţi de la toate unităţile care au luat parte la lupte.
Delegaţia Brigăzii 2 Călăraşi
a fost compusă din 4 ofiţeri, 4
sergenţi şi 4 soldaţi, cu
stindardele celor două
regimente.
La 27 iulie ora
15.33 Brigada a primit
ordinul telefonic nr. 2211 al
Armatei a 2-a să plece „de
îndată” la Oneşti pentru a fi
la dispoziţia Corpului 2
Armată şi la ora 17.30 s-a
pus în mişcare cu 32 ofiţeri,
850 trupă descălecată şi două
grupuri de mitraliere cu 8
piese în trăsuri înhămate. Pe
traseu un motociclist de la
Corpul 4 Armată i-a predat
comandantului brigăzii
ordinul nr. 3094 prin care i se
ordona să se prezinte la
comandamentul Corpului, iar
Brigada să cantoneze în satul Malu.
Situaţia era îngrijorătoare în zona Caşin-Grozeşti-Târgu Ocna, astfel că în ziua
de 28 iulie au sosit ca ajutoare Regimentele de Marş 6, 7 şi 8, iar la Divizia 7 Infanterie
care era la Târgu Ocna a sosit Batalionul de Vânători de Munte. Regimentele de Marş au
fost trimise pe frontul Diviziei 6 Infanterie la Sticlăria.
Din resturile trupelor din Oneşti venite de la spital şi de la Centrul de Instrucţie
de la Bacău colonelul Macri a format un batalion, cu ofiţeri din comandament pentru a fi
trimis pe front. S-au adunat 350-400 oameni de vârste diferite, cu moralul scăzut, fără a
avea echipamentul complet şi armătura necesară: au primit arme fără baionete şi cartuşe pe
care le-au pus în buzunare. Ei trebuiau să facă faţă unui inamic superior, căruia trupe de
calitate superioară nu-i rezistaseră. Cum era de aşteptat, Regimentele de Marş au fost
deplorabile din cauza slabei pregătiri şi echipări, dar şi a faptului că erau comandate de
ofiţeri numiţi la comandă cu câteva ore înainte de a pleca pe front. Inamicul ameninţa să se
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 59
angajeze în Valea Curiţei, unde străpunsese frontul.
La ora 12.00 Brigada 2 Călăraşi a primit
ordinul nr. 3492 de a pleca în direcţia Valea Caşin-
Valea Curiţei-fabrica de Sticlărie pentru a intra în
subordinea Brigăzii 2 Infanterie, iar pe timpul
marşului să ia măsuri de siguranţă, fapt ce dovedea că
frontul a fost străpuns. Înainte de a intra în Caşin,
Brigada a primit de la un motociclist ordinul de a se
subordona Diviziei 6 Infanterie. Aici comandantul
Brigăzii a întâlnit întâmplător pe fratele său, maiorul
Scărişoreanu, ofiţer în statul major al Diviziei 8
Infanterie de la care a aflat că situaţia este foarte
critică la originea văii Caşinului.
Necunoaşterea dimensiunii spărturii în
frontul nostru a făcut ca ordinul dat Brigăzii 2
Călăraşi să precizeze doar că aceasta urmează să
ocupe poziţie pe dealurile Comănac şi Bâtca Carelor
făcând legătura la dreapta cu Brigada 11 Infanterie şi
la stânga cu trupele Diviziei 8 Infanterie, fără a preciza cu care anume unităţi ale brigăzii şi
diviziei.
Comandantul Brigăzii 2 Călăraşi, prin ordinul nr. 37, stabileşte modul de
deplasare şi dispozitivul ce va trebui ocupat, având Regimentul 9 Călăraşi legat la dreapta
cu Divizia 6 Infanterie şi Regimentul 7 Călăraşi legat la stânga probabil cu Regimentul 7
Vânători sau cu Regimentul 10 Infanterie. Două escadroane din Regimentul 9 Călăraşi
rămâneau la dispoziţia sa, la 1.500 m. înapoi. Comandantul liniei a I-a va fi colonelul
Răzvan. La ora 17.30, comandantul Brigăzii primeşte informaţii de la comandantul
Divizionului de Călăraşi al Diviziei 6 Infanterie că străpungerea s-a făcut din direcţia
dealurilor Chioşcurile şi Lesunţul spre Valea Curiţei. Au fost trimise acolo unităţi de marş,
dar n-au avut succes şi s-a mai trimis batalionul maiorului Stoica din Regimentul 29
infanterie al Diviziei 8 Infanterie.
Brigada se pune în mişcare cu direcţia Dealul Chioşcurile-Lesunţul, având
dispozitivul eşalonat în adâncime. Noaptea se opresc în pădure, la 1.500 m. sud-est cota
390. Nimeni nu a dormit, fiind cu toţii gata pentru lupta la baionetă, căci se auzeau focuri
dinspre Măgura Caşinului şi Sticlărie. Dimineaţa au pornit în această direcţie şi au întâlnit
resturile unui Regiment de Marş ce fusese atacat noaptea şi intrase în panică. De la
comandantul unei unităţi de infanterie comandantul Brigăzii află că la aripa sa dreaptă, pe
cota 590 Bâtca Carelor, se află plutonul sublocotenentului Savu din Regimentul 10
Infanterie. La ora 8.00, un batalion din Regimentul 29 Infanterie mergea în aceeaşi direcţie
cu Brigada 2 Călărași. Brigada a luat formația de luptă cu 6 escadroane în linia a I-a şi
două escadroane în linia a II-a, trimiţând înainte patrule care să ia contact cu inamicul.
Artileria inamică bombardează violent drumurile care merg spre Bâtca Carelor şi Sticlărie.
După primele lovituri a căzut sublocotenentul Protopopescu Florin din Regimentul 9
Călăraşi şi câţiva oameni din ambele regimente, alţi câţiva fiind răniţi. Abia la ora 11.00 au
ajuns pe culmea Dealului Bâtca Carelor, făcând legătura cu Regimentul 10 Infanterie,
căruia îi comunică ordinul de atac.
Inamicul a fost respins la vest de Dealul Chioşcurile, Brigada 2 Călăraşi şi
maiorul Stoica ajungând pe linia pârâului Curiţa, se reorganizează şi reiau atacul la ora
16.00 punând stăpânire pe cotele 783 şi 652. Au capturat circa 150 prizonieri cu arme şi
Generalul Constantin
Scărişoreanu, fratele lui
Romulus
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 60
muniţii, pe care nu
le-au ridicat din lipsa
mijloacelor de
transport: muniţia au
aruncat-o în apa
Curiţei, iar armelor
le-au luat
închizătoarele. În
noaptea 29/30 iulie
Brigada şi Batalionul
Stoica au rămas pe
poziţia ocupată.
Conform
ordinului Diviziei 6
Infanterie, în ziua de
30 iulie Regimentul 10
Infanterie şi Brigada 2
Călăraşi au reluat
atacul, dar cu tot
avântul lor impetuos,
poziţia inamicului n-a
putut fi cucerită.
Brigada a luat 30
prizonieri din patrulele
inamicului.
Un nou atac
asupra poziţiei
Chioşcurile a avut loc în ziua de 31 iulie, împreună cu Brigada de Grăniceri. Atacul a fost
dat cu călăraşii obosiţi de luptele neîntrerupte din zilele precedente şi cu grănicerii foarte
obosiţi, veniţi de la 20 km; inamicul, atacat de două ori în zilele precedente, a înţeles
importanţa cotei, se aştepta la un nou atac şi s-a întărit mai mult.
Dispozitivul de atac a fost constituit conform indicaţiilor căpitanului francez
Strecher, cu trupele în formaţie strânsă, ca pe frontul de vest la atacurile bruscate. La
începerea pregătirii de artilerie primele proiectile au căzut în mijlocul Brigăzii 2 Cavalerie,
producând pierderi şi panică. Până la pârâul Curiţa au înaintat neobservaţi prin pădure,
apoi a început focul mitralierelor inamice care nu a mai permis înaintarea de la 60 metri de
linia inamică. La ora 17.00 Brigada 2 Călăraşi a primit ordin să sprijine retragerea Brigăzii
de Vânători, apoi să se retragă în vechea poziţie. În acest atac inutil au fost pierderi mari,
circa 1.000 de oameni. În retragere au fost culeşi numai răniţii, numărul morţilor fiind prea
mare. La ora 20.00 Brigada a primit ordinul Diviziei 6 Infanterie de a rămâne pe poziţie în
strâns contact cu inamicul, legată la dreapta cu batalionul căpitanului Stoica şi la stânga cu
Regimentul 10 Infanterie. În timpul nopţii 30/31 iulie inamicul a făcut mai multe încercări
de pătrundere pe frontul Brigăzii, toate fiind respinse cu violenţă.
Ordinul nr. 10.470 al Diviziei 6 Infanterie dat în dimineaţa de 2 august hotăra
împărţirea frontului în 3 sectoare, al doilea sector fiind încredinţat Brigăzii 2 Călăraşi
întărită cu resturile fărâmiţate ale Regimentelor de Marş trimise de Corpul IV Armată, cu
batalionul căpitanului Stoica şi cu un divizion din Regimentul 11 Artilerie. Din resturile
primite brigada formează două batalioane, unul sub comanda maiorului Roiu, care va
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 61
acţiona în dreapta şi altul sub comanda colonelului Răzvan, care va acţiona în stânga
Brigăzii 2 Călăraşi. După recunoaşterile executate personal, colonelul Scărişorenu ajunge
la concluzia că atacul inamicului va fi dat în sectorul său şi a cerut Diviziei întăriri, iar în
zilele de 1 şi 2 august a reorganizat subunităţile de infanterie.
În ziua de 3 august inamicul a început pregătirea de artilerie, apoi a atacat şi
cucerit cota 633, făcând şi prizonieri din cauza batalionului din Regimentul 31 Infanterie
care a părăsit poziţia panicat, datorită lipsei de calitate şi cantitate a trupei, precum şi a
lipsei de hotărâre a comandanţilor care, s-au îngrămădit cu trupa spre pădurea din dreapta
Brigăzii 2 Călăraşi în loc să aştepte lupta la baionetă.
Brigada 2 Călăraşi, împreună cu fugarii reorganizaţi, contratacă spre cota 633,
care este cucerită numai pentru scurt timp, căci trupele de infanterie nu o apără cu
hotărâre.
Divizia 6 Infanterie trimite un batalion din Regimentul 46 Infanterie şi hotărăşte
un nou atac pentru ziua de 4 august, la ora 4.00 dimineaţa.
Pentru executarea atacului comandantul Brigăzii dă ordinul nr. 18 prin care
hotărăşte ca focul artileriei asupra cotei 633 se se deschidă la ora 4.00; maiorul Ionescu să
atace cota 633 la ora 4.30 cu batalioanele din Regimentele 6 şi 2 Marş; maiorul Roiu să
atace la aceeaşi oră cu batalionul din Regimentul 29 Infanterie şi cu compania din
Regimentul 2 Marş; Brigada 2 Călăraşi atacă la aceeaşi oră, iar în rezervă se află un
batalion din regimentul 2 Marş.
Efectivul acestor unităţi era de 1.600 oameni pe un front de 3 km, front mai
potrivit pentru apărare decât pentru atac. Cota nu putea fi cucerită decât cu trupe proaspete.
În dimineaţa de 4 august trupele comandate de cei doi maiori pornesc la atac la
ora 6.00 şi nu la ora 4.30 cum s-a ordonat. Când au ajuns la 800 m. a început focul
inamicului, care a crescut în intensitate şi a oprit atacul la 4-500 m. Atacul a fost reluat, dar
s-a oprit la 200 m. de inamic. La ora 16.00 atacul se reia din nou, însă fără a reuşi din
cauza focului intens al inamicului şi la ora 16.30 se ordonă rămânerea trupelor pe loc,
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 62
întărind poziţia ocupată la 150-200 m. de inamic. La ora 20.00 comandantul Brigăzii 2
Călăraşi primeşte ordinul că în noaptea de 4/5 august un batalion din Regimentul 37
Infanterie va înlocui Brigada, care va rămâne în rezerva sectorului.
Prin ordinul nr. 10.534 primit la 5 august Brigada 2 Călăraşi iese de sub ordinele
Diviziei 6 Infanterie şi este la dispoziţia Diviziei 1 Cavalerie la Bogdăneşti. Marşul începe
la ora 20.00 şi Brigada intră în Bogdăneşti la ora 24.30. Populaţia civilă din localitate era
evacuată şi în partea de nord a ei se afla Divizia de Cavalerie rusă Zamurscaia, descălecată.
Ca participant direct la aceste lupte desfăşurate la Bâtca Carelor şi Chioşcuri,
colonelul Scărişoreanu ajunge la următoarele concluzii:
- Acţiunilor victorioase ale inamicului nu i se puteau opune unităţi de marş cu
organizare, echipare, instrucţie, disciplină şi stare morală care lăsau de dorit;
-La spărtura făcută de inamic trebuia organizat imediat un contraatac cu Brigada
de Grăniceri şi Brigada de Călăraşi, la 27 iulie când inamicul nu-şi organizase poziţia, nu
la 31 iulie;
- Brigada 2 Călăraşi trebuia să se găsească pe frontul străpuns de inamic în
dimineaţa de 27 iulie pentru a avea timp să ajungă în baza de plecare;
- Cum batalionul din Regimentul 29 Infanterie şi Brigada 2 Călăraşi nu avuseseră
succes în atacurile date, rezulta că poziţia inamicului este tare şi se impunea un atac, pe
valea Mărciucului asupra dealului Lesunţul;
- Pentru atacul din 31 iulie Brigada de Grăniceri trebuia dislocată cu 24 de ore
înainte.
În cele 9 zile de lupte neîntrerupte Brigada 2 Călăraşi a capturat 200 prizonieri şi
a umplut spărtura făcută de inamic, împiedicând debuşarea acestuia în văile Mărciucului şi
Curiţei. Aceste acţiuni au provocat Brigăzii ca pierderi: un ofiţer mort (sublocotenentul
Protopopescu Florin), 5 ofiţeri răniţi (maiorul Stoilov, locotenentul Polihroniade,
sublocotenenţii Tulea, Georgescu şi Trandaburu) şi circa 220 morţi, răniţi şi dispăruţi din
rândul trupei. În contrast cu actele de bravură şi eroism ale călăraşilor Brigăzii, în timpul
atacului cotei un căpitan din Regimentul 9 Călăraşi a dat dovadă de laşitate: s-a rostogolit
la vale pentru a scăpa de focul intens al inamicului, căpătând astfel câteva zgârieturi. S-a
internat în spital şi găsindu-l acolo comandantul Armatei, i-a agăţat pe piept o decoraţie
pentru bravură, pe care nu o merita.
Luptele de la Grozeşti
Brigada 2 Călăraşi ajungând la Bogdăneşti în noaptea 5/6 august, cantonează sub
cerul liber şi după 9 zile de mişcare şi lupte neîntrerupte, călăraşii cad într-un somn adânc,
pe iarba umedă din cauza ploii căzute în timpul zilei. Dimineaţa îi trezeşte
bombardamentul puternic al artileriei inamice efectuat în partea de est a satului, asupra
Brigăzii 2 Călăraşi. În nord, la Divizia Zamurscaia, nu a căzut nici un proiectil, ca
recompensă pentru faptul că aceasta refuza categoric orice acţiune ofensivă.
Mulţumit că va lupta alături de camarazii de armă, comandantul Brigăzii se
prezintă la comandantul Diviziei 1 Cavalerie la ora 8.00 pentru a primi ordine, însă mai
târziu va fi foarte dezamăgit. Comandantul Diviziei 1 Cavalerie consideră că trupele sale
pot menţine poziţia pe care se află şi că Brigada 2 Călăraşi poate rămâne în repaus până la
noi ordine. Revenind la Brigada sa, colonelul Scărişoreanu întâlneşte la Nicoreşti pe
comandanţii Brigăzilor 2 şi 3 Roşiori, coloneii Mircescu şi Olteanu, care îi confirmă că pot
rezista pe poziţie.
Prin raport înaintat Armatei a 2-a, colonelul Scărişoreanu cere să i se înapoieze
divizionul trimis la Bacău, pentru a-şi complecta efectivele, dar primeşte numai un
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 63
escadron, celelalte două rămânând pentru apărarea comandamentului de un eventual atac al
trupelor ruseşti care se retrag. Autorul citează ordinul nr. 4195/1.8.1917 al comandantului
Corpului 4 Armată care descria lipsa totală de îngrijire a răniţilor de către cei din spatele
frontului, „chiar şi lipsa acelui sentiment de umanitate ce se impunea mai cu deosebire
faţă de răniţi, din care unii şi-au dat sfârşitul numai din cauza lipsei de îngrijire”. În
finalul ordinului comandantul Corpului arată că va fi fără milă şi va ridica comanda
oricăruia, orice grad ar avea, dacă va mai găsi că tratează asfel răniţii evacuaţi.
Răniţii făceau parte din Brigăzile Grăniceri şi 2 Călăraşi, care luptaseră în ziua
de 31 iulie.
La 6 august comandantul Brigăzii 2 Călăraşi este chemat la Nicoreşti de
comandantul Diviziei 1 Cavalerie, apoi este chemată şi Brigada, fiindcă inamicul a atacat,
după o puternică pregătire de artilerie, producând o spărtură încă neastupată.
La ora 23.00 Brigada primeşte ordinul telefonic al Diviziei 1 Cavalerie să
meargă la Grozeşti pentru a înlocui pe front un batalion din Regimentul 1 Vânători. Divizia
şi statul său major nu au precizat în scris şi nici telefonic date importante ale misiunii ce
urma să fie executată fără recunoaşteri, măcar denumirea unităţii ce trebuia înlocuită sau
numele comandantului ei, locul unde se găsea unitatea şi legăturile ce trebuiau făcute la
dreapta şi la stânga dispozitivului de luptă.
Drept călăuză a brigăzii s-a oferit voluntar un soldat din Regimentul 4 Roşiori,
însă acesta şi alţi câţiva soldaţi au fost împuşcaţi pe Dealul Stiborului de soldaţii unui
batalion de grăniceri care venea dinspre satul Marginea şi a deschis foc asupra călăraşilor
până au înţeles că nu sunt inamici infiltraţi. Călăraşii au intrat în panică şi două
escadroane din Regimentul 7 Călăraşi, cu maiorul Ciurea, au pierdut legătura cu brigada
care s-a oprit, aşteptând dimineaţa ca să înainteze în direcţia frontului.
La ora 4.30 brigada întâlneşte pe maiorul Moescu I., din Regimentul 9 Călăraşi,
care o dirijează la stânga aripii sale, unde era batalionul din Regimentul 1 Vânători care
trebuia înlocuit. Au intrat în poziţie 6 escadroane, ocupând un front de 2 km la nord de
Grozeşti, iar celelalte două, care au sosit la ora 6.30 au rămas în rezerva brigăzii.
Comandantul brigăzii a raportat telefonic comandantului superior incidentul în
care a pierdut oameni, considerând că vinovat de moartea lor este chiar comandantul
Diviziei. Acest raport a constituit motivul pentru care comandantul Diviziei a făcut
propuneri şi a luat măsuri în dezavantajul comandantului Brigăzii 2 Călăraşi, după cum
vom arăta mai departe.
În dimineaţa de 8 august Brigada a primit ordinul nr. 71 al Diviziei 1 Cavalerie
cu recomandarea de completare imediată a lucrărilor de organizare a poziţiei şi cu
interdicţia folosirii legăturilor telefonice cu linia a I-a pentru a nu fi interceptat de inamic.
În câmp deschis, distanţa între liniile adverse fiind chiar sub 100 de metri, nu se putea
lucra. Chiar punctul de comandă al Brigăzii era la numai 300 de metri distanţă de poziţia
inamicului.
La 9 august comandantul Brigăzii primeşte informaţia că inamicul va ataca, şi
chiar a atacat după o pregătire de artilerie de 1,5 ore, dar a fost respins de două ori cu
pierderi însemnate.
Zilnic inamicul sonda poziţia noastră cu un automobil blindat şi executa trageri
de reglarea focului artileriei folosind avionul.
Ordinul nr. 4327 al Corpului 4 Armată arăta că „inamicul este fixat pe poziţia ce
ocupă” şi că trupele noastre sunt „în bune condiţiuni de a ne păstra poziţia ce ocupăm”,
apoi făcea recomandări artileriei şi trupelor „de a se economisi muniţiunile”.
Autorul consideră că cei ce au redactat ordinul nu cunoşteau adevărata stare de
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 64
lucruri de pe frontul ce-l comandau, căci nu mergeau pe front şi nici nu trimiteau acolo
ofiţeri de stat major. Cât timp a fost Brigada 2 Călăraşi pe frontul de la Grozeşti, numai
şeful de stat major al Corpului 4 Armată, colonelul Manolescu I., a fost la brigadă de două
ori, iar de la Divizia 1 Cavalerie nu a venit nimeni până la 1 septembrie, când a început o
perioadă de linişte, în care a venit comandantul diviziei de două ori şi într-o noapte a venit
şeful de stat major al diviziei.
La 10 august a sosit de la Bacău al doilea escadron din divizionul pe jos al
brigăzii, pentru completarea efectivelor. În aceeaşi zi inamicul a executat asupra Brigăzii o
pregătire de artilerie de două ore, după care a atacat, dar a fost respins cu pierderi.
Armata a 2-a, cu ordinul nr. 2424, făcea comandanţilor recomandarea de
„păstrare a sângelui rece şi a ordinei la trupe”, de „a nu ordona o retragere fără
autorizarea prealabilă a şefului imediat superior” şi de „a acorda speciale recompense
pentru întreprinderi îndrăzneţe, chiar dacă rezultatul nu corespunde aşteptărilor”.
Autorul a constatat că aceia care recomandau păstrarea „sângelui rece” erau în
permanentă agitaţie şi interveneau prin telefon cu ameninţări zgomotoase şi cuvinte
ofensatoare, dând ca exemplu faptul că în urma unui raport răutăcios al unui căpitan din
Regimentul 9 Roşiori, s-au pornit o serie de incriminări la adresa trupei şi comandanţilor
din Brigada 2 Călăraşi, cu caracter calomnios, cu acuzaţii contra trupei şi ofiţerilor pentru
lipsă de curaj şi fugă de pe front. Acestor înscenări necontrolate li se dă crezare de către un
comandant de Brigadă din Divizia 1 Cavalerie şi de către şeful său de stat major, fapt
pentru care comandantul Brigăzii 2 Călăraşi a protestat cu toată energia. Cercetările făcute
de alt comandant de Brigadă din Divizie au dovedit corectitudinea comandantului Brigăzii
2 Călăraşi.
Prin ordinul nr. 85/11 august 1917 al Diviziei 1 Cavalerie se restrânge frontul
Diviziei la aproximativ 3 km şi se împarte în 3 sectoare, la nord de Grozeşti: în dreapta
Brigada 2 Roşiori, în stânga Brigada 2 Călăraşi, iar Brigada 3 Roşiori şi compania ciclişti
erau în rezerva Diviziei, la nord-vest de localitatea Marginea. Posturile de comandă ale
Diviziei şi Brigăzii 2 Roşiori erau la Pângăraţi, respectiv la Bahna, departe de trupele ce le
comandau, pentru a fi în siguranţă faţă de bombardamentele de artilerie ale inamicului.
La 11 august, ora 16.00 un bombardament al artileriei inamice omoară pe
căpitanul Spulber din Regimentul 7 Călăraşi, 6 grade inferioare şi răneşte alţi 14 călăraşi
din ambele regimente ale Brigăzii. Atacul a fost repetat în ziua de 12 august şi a mai ucis 9
oameni, iar 7 au fost răniţi, 6 dintre ei fiind telefonişti de la postul de comandă al
colonelului Răzvan. Cauza acestor pierderi se atribuie insuficientei adâncimi a tranşeelor,
adâncite în noaptea 12/13 august la 2,5 m.
Prin ordinul nr. 4345/11 august, Corpul 6 Armată, constatând reducerea
efectivelor Diviziei 1 Cavalerie, îi micşorează frontul şi o subordonează Diviziei 6
Infanterie, dar Brigada 2 Călăraşi rămâne tot în cadrul Diviziei 1 Cavalerie în sectorul cel
mai expus al frontului.
Deşi Brigada 2 Călăraşi avea efective reduse şi trupa era obosită, ca urmare a
luptelor neîncetate de la 29 iulie, în mod inexplicabil Divizia 1 Cavalerie întăreşte sectorul
Brigăzii 2 Roşiori cu două companii din Regimentul de Cavalerie pe jos, cu toate
mitralierele acelui regiment.
Comandantul Diviziei 6 Infanterie recomandă Brigăzii 2 Călăraşi să instaleze
reţele de sârmă ghimpată şi arată că Regimentul 7 Vânători este lipsit de capacitatea
necesară, fapt pentru care frontul său a fost străpuns de inamic. Acelaşi comandant îi
ordonă să atace pe pante inabordabile cota 383, supunându-l la mari eforturi, pentru care
după 20 august efectivele acestui regiment au rămas la 200 de oameni, iar unele plutoane
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 65
erau comandate de elevi ai şcolii militare.
În ziua de 15 august de la ora 15.30 a început un bombardament de artilerie cu
durata de o oră şi 40 minute asupra poziţiilor Regimentului 11 Infanterie şi Brigăzii 2
Călăraşi, urmat de atacul a două batalioane de infanterie germane asupra cotei 383 apărată
de maiorul Râmniceanu, care a fost respins şi cota a fost ocupată. Brigada 2 Călăraşi atacă
împreună cu compania de ciclişti şi cuceresc o parte a poziţiei pierdute, dar Regimentul 11
Infanterie nu are nici o intervenţie, totuşi raporteză Diviziei 6 Infanterie că a contraatacat.
În opinia autorului, cota 363 nu putea fi reluată prin atac direct asupra ei, având
pante repezi, ci prin ocolire, căzând în spatele ei. Atacul putea fi dat cu Regimentul 7
Vânători, însă comandantul Diviziei a format un grup de atac cu subunităţi mici şi slabe:
compania 7 vânători comandată de maiorul Gheorghiu (comandantul batalionului),
compania ciclişti, şi un escadron din rezerva Diviziei 1 Cavalerie. Telefonic, comandantul
Diviziei 6 Infanterie stabileşte la ora 22.00 modul de desfăşurare a atacului, iar colonelul
Scărişoreanu comanda numai trupele sale şi vânătorii. Pregătirea de artilerie începe la ora
1.00 şi durează 30 minute, apoi trebuia să începă atacul, dar nefăcându-se legătura cu
Regimentul 11, care nu era în subordinea colonelului Scărişoreanu, atacul a început la ora
3.00 din ziua de 16 august şi au înaintat greu, până la ora 4.00 progresând 400 m.
Concluzia autorului este că nereuşita atacului de noapte se poate imputa lipsei de
energie a comandanţilor, dar trebuia ca trupele care atacă să vadă poziţia ce vor ataca.
Pregătirea de artilerie trebuia să înceapă la ora 4.00 şi să dureze o oră şi jumătate, iar atacul
să progreseze sub traiectoriile sale până la 150 m.
La ora 5.30 comandantul Diviziei 6 Infanterie sub starea de enervare ce provoacă
măsuri pripite, ordonă telefonic reluarea atacului. El conducea atacul de la o depărtare de
10-12 km, indicând ce subunităţi şi în ce loc să atace, lucru inadmisibil. Pregătirea de
artilerie pentru reluarea atacului a fost stabilită la 5 minute. După un salt de 150 m, datorită
focului inamic, trupele atacatoare s-au culcat la pământ şi nu s-au mai ridicat, iar trupele
Regimentului 11 Infanterie nu au pornit la atac nici de astă dată, lăsând descoperit flancul
stâng al vânătorilor.
La ora 14.00 Divizia dă ordinul nr. 826 în care arată că lipsa de vigoare în
conducere nu a dat rezultatul dorit în luptele din ziua de 15 august. Astăzi, 16 august, ora
17.00 începe o nouă pregătire de artilerie asupra cotei 383 şi va dura o oră. Batalionul de
vânători va înconjura cota pe la nord şi Scărişoreanu va dirija acţiunea, ţinându-mă tot
timpul la curent. Atacul se da cu aceleaşi trupe obosite şi cu moralul scăzut. Deşi ordinul
nu prevedea, colonelul Scărişoreanu a introdus în luptă şi 3 escadroane de călăraşi.
Atacatorii au ajuns la 100 m de inamic, dar focul ucigător al mitralierelor care nu fuseseră
lovite de artileria noastră şi grenadele aruncate din tranşeele inamice au oprit atacul. Nici
de această dată batalionul din Regimentul 11 Infanterie nu a atacat.
Pierderile noastre au fost foarte mari: Batalionul 1 Vânători a mai rămas cu 2
ofiţeri şi 93 trupă; Regimentele 7 şi 9 Călăraşi au avut 6 ofiţeri răniţi şi 270 trupă morţi,
răniţi şi dispăruţi, compania de ciclişti a rămas cu 35-40 oameni, iar escadronul din
Regimentul 10 Roşiori pierde pe comandantul său căpitanul Stoenescu, mort, un ofiţer
rănit şi 62 oameni morţi şi răniţi.
Prezentăm din nou opinia autorului, care arată că pierderile sunt nejustificate,
căci această cotă era înconjurată de înălţimi mai mari, care o dominau şi erau ocupate de
inamic: dealurile Poiana lui Boboc, Pietrile, Lesunţul-Runcu şi Albert. Dacă cei ce
ordonaseră cucerirea cu orice preţ a cotei ar fi venit în teren, şi-ar fi dat seama că ea nu
se putea cuceri cu trupe obosite de lupte continui de 20 de zile. Energia prin telefon,
ameninţarea cu luarea comenzii şi împuşcarea, pronunţată de unii comandanţi de mari
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 66
unităţi au avut ca efect împingerea comandanţilor de unităţi mai mici spre sistemul
neadevărurilor pentru a scăpa de măsuri neplăcute şi pentru a obţine distincţii şi înaintări.
Necontrolate, aceste neadevăruri treceau drept fapte eroice.
În noaptea de 16/17 august ora 22.00 comandantul Brigăzii 2 Călăraşi primeşte
ordin ca trupele să rămână pe poziţia pe care au ajuns şi s-o consolideze, fapt ce nu era cu
putinţă şi s-a provocat retragerea în râpa Ghiunghiuşului, la căderea întunericului.
Cu raportul nr. 85 colonelul Scărişoreanu a adus la cunoştinţa Diviziei pierderile
batalionului din Regimentul 7 Vânători şi pe ale Brigăzii sale aflate pe linia de comunicaţie
de pe Valea Oituzului, la distanţă de 100 m, iar în unele porţiuni chiar la 60-70 m faţă de
inamic. A cerut întăriri, dar cererea a rămas fără rezultat şi credea că acest fapt se petrecea
din lipsa rezervelor.
Acţiunile din zilele de 15-16 august din zona cotei 583 şi castelului Negroponte
au fost ordonate şi conduse de Divizia 6 Infanterie, iar comandantul Diviziei 1 Cavalerie,
deşi nu a avut nici o atribuţiune în executarea acestor operaţiuni, sub influenţa clevetirilor
acuzatoare ale unor ofiţeri din Brigada 2 Roşiori, îndreptate asupra Brigăzii 2 Călăraşi, a
făcut cercetări ce vizau trupa şi comandanţii Brigăzii 2 Călăraşi. După ce Brigada îşi
făcuse datoria timp de două zile fără nici un moment de repaus şi suferise numeroase
pierderi, s-a văzut acuzată pe nedrept de către camarazii săi de armă de „părăsirea
frontului”. Autorul arată că „recuperarea frontului pierdut pentru un moment s-a făcut cu
ajutorul trupelor Brigăzii 2 Călăraşi”. Cercetarea pierderii de teren ar fi fost justificată
„numai în cazul când recuperarea terenului nu ar fi avut loc”, altfel ar fi numai obiectul
unei descrieri a evenimentelor petrecute în darea de seamă după încetarea luptelor. În nici
un caz răspunderea nu revenea Diviziei 1 Cavalerie care nu a avut nici un rol în
evenimente, ci Diviziei 6 Infanterie „care a cunoscut toate evenimentele ce au avut loc”.
Comandantul Brigăzii 2 Călăraşi a rămas cu impresia că fiind prea puţin
simpatizat de comandantul Brigăzii 2 Roşiori, se căutau greşeli pe care el să le fi săvârşit şi
că, dacă în urma cercetătilor efectuate nu s-au luat măsuri, comandantul Diviziei 1
Cavalerie i-a adus altă învinuire, anume că în noaptea de 6/7 august când a schimbat pe
front Batalionul de Vânători, nu ar fi ocupat tranşeele cele mai înaintate, ci altele aflate mai
înapoi. Acuzaţia s-a adus după 10 zile, dar dacă ar fi fost adevărată s-ar fi produs în zilele
de 7 sau 8 decembrie. Faţă de această nouă învinuire colonelul Scărişoreanu cere telefonic
comandantului Divizie 1 Cavalerie să facă imediat verificări. A fost trimis locotenentul
colonel Marinescu, subşeful de stat major al diviziei însoţit de un căpitan. S-a constatat că
linia frontului este lângă reţeaua de sârmă ghimpată, cu posturi de observare chiar dincolo
de reţea84
.
Comandamentul nostru nu a renunţat la cota 383 şi în timpul luptelor din zilele
de 15-19 august cadavrele celor căzuţi în lupte s-au descompus, emanând un miros greu de
suportat, iar propunerea nemţilor de armistiţiu pentru 4-5 ore în scopul strângerii acestora
nu a fost admisă de Corpul 4 Armată, fapt la care nemţii au răspuns cu un nou
bombardament. În ziua de 21 august ora13 a avut loc un atac inamic asupra aripii stângi a
Brigăzii 2 Călăraşi, dar a fost respins.
La 17 august ordinul nr. 10.848 Divizia 6 Infanterie dispune ca unităţile din
84
Opinia noastră (M. D.), pe care o supunem atenţiei cititorilor, este că învinuirile
nedrepte la care a fost supus colonelul Scărişoreanu (şi altele care vor urma), au legătură atât cu
mărturia sa sinceră în procesul locotenent colonelului Crăiniceanu, motiv pentru care şi-a făcut
duşmani din rândul prietenilor acestuia, cât şi cu reproşul adresat comandantului Diviziei 1
Cavalerie pentru incidentul soldat cu morţi şi răniţi de către trupele proprii.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 67
rezerva Diviziei 1 Cavalerie, care participaseră la luptele din 15-16 august (160-170
oameni) să reintre sub ordinele Diviziei de care aparţin. Rămânea sub ordinele Brigăzii 2
Călăraşi numai Regimentul 7 Vânători.
La 24 august, fără motiv, trece prin sectorul Brigăzii 2 Călăraşi comandantul
Brigăzii 2 Roşiori care provocase incidentul cu privire la evenimentele din 15-16 august şi
face o remarcă defăimătoare la adresa călăraşilor: „Lucrări mai bune decât acestea făcute
de găinarii de călăraşi ar fi fost în stare să fie făcute de oricare seminarist”. După două
zile comandantul Diviziei 1 Cavalerie recomandă Brigăzii completarea lucrărilor genistice,
căci fusese informat de către comandantul Brigăzii 2 Roşiori cu un neadevăr. Colonelul
Scărişoreanu invită pe comandantul Diviziei să vină personal şi să se convingă de adevăr,
apoi se adresează în scris comandantului Brigăzii 2 Roşiori. Acesta răspunde tot în scris cu
omagii la adresa comandantului Brigăzii 2 Călăraşi, apoi spune că a fost o glumă fără
intenţia de a jigni.
Un ordin al Diviziei 6 Infanterie arată nerecunoştinţă faţă de trupele care
luptaseră o lună de zile fără întrerupere, obţinând victoria la Mărăşti şi rezistând atacurilor
de la Sticlărie şi Grozeşti. Concluzia colonelului Scărişoreanu la acest ordin a fost că:
„Făceau dovada de frică şi nelinişte acei care nu veneau acolo unde datoria le impunea”.
Ca urmare a luptelor ce au avut loc până la 25 august, Brigada 2 Călăraşi mai
dispunea de 1 colonel, 1 locotenent colonel, 2 maiori, 2 căpitani, 4 locotenenţi, 3
sublocotenenţi şi 405 trupă. Cu aceştia trebuia să dea în ziua de 27 august atacul ordonat
de Corpul 6 Armată prin Ordinul Operativ nr. 3666/1917 pentru spargerea frontului inamic
între cotele 640 (fundul Curiţei) şi cota 772 (P.T. Cireşoaia), după care trupele Diviziilor 1,
6, 7 Infanterie şi 1 Cavalerie, Brigada 2 Călăraşi şi brigada Vânători trebuiau să înainteze
spre sud (!), având ca obiectiv vârful Ungureanu şi dealul Muscalul. Brigada 2 Călăraşi
avea dispozitiv în centrul Diviziei 1 Cavalerie, iar atacul Corpului 4 Armată avea efortul
principal cu Diviziile 1 şi 7 Infanterie asupra poienii Cireşoaia. Atacul nu a reuşit şi Corpul
4 Armată a ordonat reluarea atacului cu Brigăzile 2 Călăraşi, 7 Vânători şi Regimentul 12
Infanterie. La executarea pregătirii de artilerie proiectilele au căzut pe Brigada 2 Cavalerie
producând 12 morţi şi 23 răniţi, dar asupra reţelelor de sârmă efectul a fost slab, căci
tragerea a durat numai o oră şi a fost executată asupra mai multor obiective.
Atacul asupra cotei a fost ordonat prin telefon, a început la ora 19.05 şi dintr-un
salt trupele au fost lângă reţelele de sârmă ghimpată şi s-au culcat la pământ. Atacul s-a
produs de la est la vest, căci direcţia dată în ordin – de la nord la sud – era greşită. Atacul
s-a oprit, căci reţelele de sârmă nu au fost distruse de artilerie. Bombardamentul inamic a
distrus legătura trupelor atacatoare cu comandantul Diviziei 1 Cavalerie (care se afla la
Pângăraţi, la 8-10 km distanţă) Acesta nu a putut cunoaşte situaţia de pe front, iar la ora
21.00 aflând despre despre nereuşita atacului a devenit mai nervos şi a uzat de cuvinte
ofensatoare.
Ordinul dat fără a respecta regulile elementare impuse de război, fără a numi un
comandant unic al trupelor atacatoare, având o pregătire de artilerie defectuoasă, cu trupe
obosite din cauza luptelor date, nu a putut fi executat; pe timpul nopţii, trupele din dreapta
Brigăzii 2 Călăraşi având pierderi simţitoare, s-au retras lăsând flancul Brigăzii 2 Călăraşi
descoperit, astfel că şi aceasta s-a retras în poziţia de pe care a plecat, pentru a evita
pericolul învăluirii şi capturării.
Comandantul Regimentului 5 Roşiori, numit la comanda trupelor de infanterie
raporta Diviziei că Regimentul 7 Călăraşi a întârziat plecarea la atac. Colonelul
Scărişoreanu fiind la aparat a intervenit şi a spus că se raportează fals, iar a doua zi a
raportat în scris Diviziei, astfel că a venit să facă cercetări comandantul Brigăzii 3 Roşiori.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 68
Rezultatul cercetărilor fiind favorabil colonelului Scărişoreanu, comandantul Diviziei nu a
luat măsuri în contra lui, măsuri pe care n-ar fi ezitat să le ia dacă rezultatul cercetărilor ar
fi fost altul.
Colonelul Scărişoreanu a raportat în scris Diviziei 1 Cavalerie starea de oboseală
a trupei aflată în linia I-a în contact cu inamicul din 27 iulie, faptul că slaba alimentaţie a
creat probleme de sănătate, că bolnavii cu boli de stomac nu pot fi evacuaţi şi că nici rufele
nu s-au schimbat şi soldaţii sunt plini de insecte. Înlocuirea s-a făcut abia în dimineaţa de
30 august între orele 4.00-5.00, Brigada instalându-se lângă albia râului Belu, ca rezervă a
Diviziei 1 Cavalerie, la 800 m. în spatele frontului. Oamenii bolnavi au fost evacuaţi la
spital şi în ziua următoare colonelul Scărişoreanu a reorganizat Brigada în 3 escadroane
descălecate şi două grupe de mitraliere, având în total numai 318 luptători, 5 mitraliere (3
fiind scoase din luptă de artileria inamică) şi 12 ofiţeri, inclusiv comandantul Brigăzii.
Comandantul Diviziei ordonă ca Brigada să transporte pe timpul nopţii gheme de
sârmă ghimpată şi parii necesari pentru Brigada 3 Roşiori, ordin ofensator, căci Brigada 2
Călăraşi îşi transportase singură sârma şi parii, dar ordinul a fost executat.
O altă ofensă a fost adusă Brigăzii 2 Călăraşi de comandantul Brigăzii 2 Roşiori,
care a raportat că la plecarea din poziţie călăraşii ar fi lăsat pe drum numeroase benzi de
mitralieră şi cartuşe de armă, informaţie dată de adjutantul Regimentului 10 Roşiori –
locotenentul Mihăescu – care s-a dovedit a fi falsă, căci cele 2080 cartuşe aparţineau trupei
Brigăzii 3 Roşiori, fapt de care s-au convins şi acuzatorii. Din nou comandantul Brigăzii 2
Roşiori se amesteca într-o chestiune care nu-l privea, deoarece Brigada 2 Călăraşi fusese
schimbată în poziţie de Brigada 3 Roşiori.
Divizia 1 Cavalerie a luat 7 vite din cele 12 care erau destinate Brigăzii 2
Călăraşi, care-i era subordonată numai operativ. Cu indignare comandantul Brigăzii s-a
adresat Diviziei, dar n-a primit ce i s-a răpit. Încercările denigratoare ale comandantului
Divizie 1 Cavalerie la adresa Brigăzii 2 Călăraşi au continuat pe tot timpul cât Brigada i-a
fost subordonată. Un ordin al său prevedea ca începând cu 31 august un escadron al
Brigăzii 2 Călăraşi să fie în rezerva Brigăzii 2 Roşiori, care lăsase câte un om la 2-3 cai.
La 3 septembrie Divizia face cunoscut Brigăzii că pe 4 septembrie se va da un nou atac,
dar nici acesta nu a avut rezultat satisfăcător. Până la 9 septembrie, când s-a comunicat
ordinul nr. 998 al Diviziei 1 Cavalerie de înlocuire a Brigăzii 2 Călăraşi cu Brigada de
Grăniceri, nu au mai fost pe front alte acţiuni în afară de bombardamentele de artilerie ale
inamicului.
La 30 august 1917 Brigada a primit Î.O.Z. nr. 30, având cu următorul conţinut:
Ostaşi de pe frontul român!
Luptele crâncene ce s-au dat în timpul ultimelor săptămâni de către trupele ruso-
române, puse sub comanda mea, au dat din nou la iveală însuşirile ostăşeşti ale armatelor
aliate pe frontul român. După ce bravele mele regimente din Armata a 2-a , cot la cot cu
vitejii lor fraţi din armata a 4-a rusă au alungat vrăjmaşul din poziţiile ţinute atâta timp,
Armata 1-a, împreună cu Corpurile 7 şi 8 ruse au ştiut să ţie în respect valurile inamice ce
încercaseră a rupe frontul la nord de Focşani.
Mărăşti-Mărăşeşti-Panciu şi Oituz sunt nişte denumiri cari constituie titluri de
glorie pentru trupele ce au luptat şi sângerat acolo.Cu piepturile voastre aţi ridicat un zid
mai tare decât granitul; voinţa şi vitejia voastră, vitejia Ţărilor noastre aliate, au pus o
stavilă potopului vrăjmăşesc ce a vrut să se reverse asupra câmpiilor Moldovei pentru a
purta valurile sale şi mai departe, până în sânul Rusiei. Cu mândrie mă uit la voi şi vă
aduc mulţumirile călduroase şi recunoştinţa Mea ofiţerilor şi trupei cari v-aţi purtat atât
de bravi. Onoare acelora care îşi au lăsat viaţa pentru apărarea Patriei lor!
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 69
Ne mai aşteaptă noi lupte, noi sforţări şi noi jertfe vi se impun, căci duşmanul tot
îşi mai ţine capul sus. Nu uitaţi nici o clipă că drumul spre biruinţă duce numai într-o
singură direcţie – înainte – numai învingând pe vrăjmaş puteţi realiza străduinţele voastre.
Aţi dovedit până acum că puterea voastră de rezistenţă este mai tare ca năvălirile
vrăjmaşului, iar vitejia voastră mai mare decât a lui.
Va veni momentul când voi veţi fi năvălitori, când veţi purta Drapelele noastre
înainte, pentru a alunga pe vrăjmaş de pe pământul care nu este al lui, căci cât timp mai
are un picior pe pământul nostru, biruinţa nu este desăvârşită. Vitejia ce aţi arătat până
aci îmi dă dreptul să privesc cu încredere în viitor, căci luptăm pentru bunurile noastre
cele mai sfinte şi cauza noastră e justă, de aceea şi biruinţa trebuie să fie a voastră.
Acest ordin trebuie citit la toate companiile, escadroanele şi bateriile.
Dat la Cartierul nostru General la 15 august 1917.
Ferdinand.
În noaptea de 10/11 septembrie 1917 Brigăzile 2 şi 3 Roşiori merg la Târgul
Trotuşului, iar Brigada 2 Călăraşi la Valea Seacă şi Bogdana. Colonelul Scărişoreanu se
desparte de comandantul Diviziei 1 Cavalerie cu sufletul îndurerat de tratamentul lipsit de
omenie ce-l suferise şi mărturiseşte că mulţumirea ieşirii de pe front era mai mică decât
aceea că a ieşit de sub ordinele Diviziei 1 Cavalerie, scăpând de prigoniri umilitoare.
Brigada 2 Călăraşi a primit misiunea de a fi rezervă a Armatei a 2-a, dar caii
neavând furaje în zonă, s-a aprobat mutarea la Păstrăveni şi la Budeşti-Ghica, în judeţul
Neamţ.
Cu oamenii veniţi din spital în Valea Trotuşului, Brigada avea efectivul de 600 de
oameni, la care s-au adăugat 150 de călăreţi descălecaţi de la Centrul de Instrucţie al
Armatei a 2-a. Brigada a trecut apoi la amenajarea bordeielor, nefiind indicată cazarea în
locuinţele sătenilor.
Brigada 2 Călăraşi în cadrul Grupului Tazlău
În spatele frontului nostru se petreceau evenimente grave; frontul fiind părăsit de
armatele ruse, comandamentul român a luat măsuri pentru preîntâmpinarea pătrunderii
inamicului în spatele unităţilor noastre pentru a le captura. Armata a 2-a română se lega cu
Armata a 4-a rusă pe râul Doftana, afluent al Trotuşului şi inamicul putea învălui aripa
aceasta pe văile pîraielor Negru şi Uzului, peste munţii Brezunţului şi pe Valea Tazlăului.
Deplasarea trupelor în sector urma să se facă în secret. Misiunea Grupului era să
reziste pe poziţii succesive după retragerea trupelor ruseşti.
Comandantul Brigăzii a dispus măsuri pentru a evita capturarea cailor de către
inamicul ce ar ocupa zona din care se retrag trupele ruseşti: oamenii de la trenurile
regimentare sunt înarmaţi şi vor lupta, sacrificându-se cel din urmă soldat decât să suporte
ruşinea capturării de către inamic. Se executau recunoaşteri în teren cu comandanţii de
unităţi, spunându-le că participă la instrucţie aplicativă. Măsurile luate de comandantul
grupului au fost aprobate de comandantul Armatei a 2-a.
Până la 22 noiembrie 1917 nu au avut loc evenimente, dar la această data, la ora
16.00 Brigada a primit comunicarea că s-a încheiat armistiţiu între beligeranţii de pe
frontul românesc, iar M.S. Regele Ferdinand a delegat comanda armatei române
generalului Prezan.
Trupele ruse au sărbătorit evenimentul cu băutură procurată de la inamic şi nu
mai puteau fi stăpânite de către comandanţii lor. Ai noştri au primit armistiţiul cu linişte şi
durere în suflet, mai ales cei din Regimentul 9 Călăraşi, proveniţi din Dobrogea. La prima
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 70
demobilizare, care a găsit acest regiment în Basarabia, cei mai mulţi dintre ostaşii
regimentului au rămas acolo. După încheierea armistiţiului destrăbălarea trupelor ruse se
accentuează şi are de suferit populaţia satelor, deposedată de avutul său şi neavând nici un
mijloc de apărare contra celor mai odioase crime.
Autorul vorbeşte de „groaza dezlănţuită de urgia hoardelor ruseşti, transformate
în bestii de cea mai joasă speţă, abrutizate de băutura în căutarea căreia îşi formau
singura preocupare”.
Pentru restabilirea ordinii, Marele Cartier General a hotărât să instaleze unele
unităţi în mijlocul zonelor de cantonare a unităţilor ruseşti din spatele frontului rus, iar
comandantul Grupului a ordonat trimiterea de patrule călări în localităţile din care urmau
să plece unităţile ruseşti. Se atrăgea atenţia să se evite provocarea incidentelor. Patrularea a
început la 28 noiembrie 1917.
În noaptea de 27/28 noiembrie au fost degradaţi toţi ofiţerii şi reangajaţii ruşi din
trupele revoluţionare ruse cantonate în localităţile Bucşeşti, Teţcani şi Bereşti. Zilnic 10-15
soldaţi părăseau unităţile şi plecau în Rusia. La 30 noiembrie bande ruseşti omoară pe
preotul Antohie Sava din comuna Grigoreni, apoi îi fură vinul. Învăţătorul şi şeful de post
din Bucşeşti sunt condamnaţi la moarte de către Sovietul rus al trupelor din localitate, dar
ei au reușit să fugă în timpul nopții.
Ofițerii ruși au fost dezbrăcați de uniformele lor, îmbrăcaţi în uniformele trupei şi
puşi să spele cazanele la bucătărie. Patrula călăraşilor din Bucşeşti a fost ameninţată cu
împuşcarea dacă mai revine în localitate, iar la plecare s-a tras după ea şi au fost răniţi doi
cai şi un om. Pentru supravegherea zonei au fost trimişi ofiţeri îmbrăcaţi în haine de ţărani.
Regimentul 7 Călăraşi a dezarmat resturile Diviziei Zamurscaia descălecată –
aproximativ 1.200 trupă şi 30-40 de ofiţeri – care la cererea noastră au depus armele de
bună voie, îndureraţi că părăsesc armele în mod aşa de ruşinos. La Moineşti au fost
dezarmaţi vreo 300 de soldaţi fugari însoţiţi de 200 de cai şi 20 de căruţe. Ofiţerii ruşi
îmbrăcaţi în haine ţărăneşti au venit la trupele române, care i-au tratat omeneşte şi le-au dat
posibilitatea de a se refugia spre Valea Siretului, între puzderia de oameni care se îndreptau
spre patria lor. Bandele ruseşti au început să fie agresive chiar faţă de trupele noastre,
motiv pentru care s-a ordonat să fie unităţi de alarmă care să le interzică intrarea în
cantonamentele noastre, respingându-le chiar cu focuri de armă. La Teţcani, fabrica de
spirt din localitate a devenit punctul de atracţie al trupelor ruseşti, având 60 de vagoane-
cisternă cu spirt, rechiziţionate de Marele Cartier General. Colonelul Scărişoreanu a
ordonat să cantoneze acolo un batalion din Regimentul 4 Vânători, iar zona din apropierea
fabricii să fie înconjurată cu mitraliere.
Părăsirea frontului cu armele de către trupele ruse constituind un pericol de crime
şi distrugere a localităţilor prin care treceau acestea, Marele Cartier General a hotărât ca
aceste trupe să fie dezarmate de trupele noastre şi dirijate spre Valea Siretului, iar armele
trebuiau să fie depuse în centrele stabilite de comandamentul rus. Cei ce nu se supuneau,
erau obligaţi să rămână unde se află.
La 6 august Grupul Tazlău a intrat sub comanda Corpului 4 Armată, iar la 9
decembrie Regimentul 4 Vânători a fost înlocuit cu Regimentul 8 Vânători.
Marele Cartier General a ordonat ca toate transporturile pe calea ferată să fie
organizate numai după ordinele sale, pentru a se evita deturnarea trenurilor de către
bandele ruseşti înarmate, iar dacă indivizi sau grupuri încearcă să schimbe destinaţia
trenurilor, vor fi reprimaţi cu armele. Se interzicea trecerea trupelor ruse prin Iaşi şi
staţionarea lor în zona Cristeşti-Mogoşeşti-Voineşti. Ele trebuiau să respecte dispoziţiile
jandarmilor şi ale trupelor de ordine, nerespectarea fiind reprimată după legile române.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 71
Comandamentul român căuta să transporte trupele ruse cu trenul, pentru a feri cât mai mult
populaţia, dar randamentul căilor ferate fiind redus, majoritatea lor se deplasau pe jos. S-au
stabilit măsuri de protecţie a căilor de comunicaţii stabilite pentru deplasarea trupelor ruse.
Se recomanda mai multă energie decât forţă, iar posturile de jandarmi se întăreau cu 8-10
oameni. Trupele române nu se amestecă în certurile politice din unităţile armatei ruse, ci
protejază populaţia contra ucigaşilor şi bandelor organizate, pedepsind pe cei vinovaţi.
Înainte de plecare, trupele ruse vor depune armele la trupele române ori la trupele ruse
rămase pe loc.
Corpul 4 Armată a împărţit zona sa în 4 sectoare, câte unu pentru Diviziile 1, 6,
15 şi Grupul Tazlău. Comandanţii de sectoare aveau latitudinea folosirii armelor şi
mitralierelor cum vor crede mai nimerit şi să completeze ordinul cu dispoziţiuni proprii.
Trupele ruse nu mai respectau ordinele propriilor comandanţi şi plecarea de pe
front se făcea după ordinele Armatei a 4-a de la Roman, unde era un condoruschin cu
gradul de praporcic ales comandant de sovietul armatei ruse, dar Marele Cartier General
nu-i recunoştea autoritatea şi incidentele au fost rezolvate cu foc de arme sau chiar de tun.
Grupul Tazlău a fost împărțit în două sectoare: sectorul I la Teţcani, cu
Regimentele 8 Vânători, 9 Călăraşi, un divizion de artilerie, un divizion de cavalerie călare
şi un batalion din Regimentul 24 Infanterie; sectorul II la Sănduleni, cu Regimentul 7
Călăraşi şi un divizion de artilerie de munte; Comandamentul Grupului era la Costineşti.
Misiunea Grupului era de a proteja rafinăria Moineşti, minele de cărbuni Solonţ
şi fabrica de spirt Teţcani, afectând fiecărui obiectiv câte două companii. Celelalte trupe
erau pentru protecţia populaţiei. Grupul Tazlău a dezarmat zeci de mii de oameni
cunoscând din timp data plecării şi blocându-i la 4-5 km de locul de plecare. Ei trebuiau să
lase armele şi puteau lua numai caii.
Au avut loc incidente între trupele române şi cele ruse, rezolvate în cele din urmă
în mod paşnic, prin discuţii, căci trupele ruse primiseră afişe tipărite în care se spunea că
românii vor să-i măcelărească. Chiar colonelul Scărişoreanu a explicat unui soldat
(basarabean) că nu se face aşa ceva, ci doar se apără populaţia română contra crimelor şi
jafurilor pe care ei le săvârşesc.
A început o învrăjbire între trupele ruse şi cel ucrainene, care nu se raliau
mişcării revoluţionare şi chiar nu voiau să părăsească frontul.
La 13 decembrie podporucicul Vasile Simionov din Regimentul 188 Infanterie
ucrainean informează că Corpul 24 Infanterie rus de la Moineşti vrea să părăsească frontul
fiindcă ucrainenii, cazacii şi românii sunt contra trupelor ruse. Ruşii erau pentru Troţki şi
Lenin, iar ucrainenii voiau să se constituie în regimente care să lupte alături de români,
reconstituirea regimentelor urmând să se facă între Siret şi Prut. Comandamentul român nu
aprobă reconstituirea propusă, ordonând ca retragerea ucrainenilor să se facă în aceleaşi
condiţii ca ale ruşilor, adică dezarmaţi.
Regimentul 50 Infanterie rusă cu 1.400 de luptători a predat armele de bună voie
colonelului Rahunin, comandantul Corpului 30 Armată. Regimentul a fost îmbarcat şi
trimis cu trenul în Rusia. Regimentul 194 Infanterie din Corpul 24 Armată rusă, cu 2.500
oameni şi 30 mitraliere a părăsit frontul la 13 decembrie şi în ziua următoare a fost
întâmpinat la intrarea în Moineşti de comandantul Batalionului de Grăniceri din Tazlău,
care l-a somat să depună armele. Regimentul a refuzat şi a înaintat, iar la Gura Leontineşti
a fost somat din nou şi iarăşi a refuzat, mergând spre Nadişa, unde se afla şi Regimentul 6
Infanterie rus având acelaşi efectiv. Împreună se hotărăsc să meargă spre Bacău şi cu forţa
să se îmbarce în trenurile pe care le vor găsi în gară. În noaptea de 14/15 decembrie au fost
atenţionaţi că dacă nu se vor supune, vor fi atacaţi cu focuri de artilerie. Reprezentanţii lor
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 72
ameninţă pe colonelul Scărişoreanu că vor folosi şi ei focuri de armă, fiindcă vor să
elibereze pe condoruşchin şi să aresteze pe generalul Necrasov. Mai adaugă că generalul
Cornilov se aliază cu România pentru a porni o ofensivă contra marxiştilor.
Colonelul Scărişoreanu a raportat comandantului Corpului 4 Armată, însă nu a
primit răspuns, aşa că a ordonat instalarea divizionului de artilerie de 75 mm între
Răchitişul şi Nadişa, blocând drumurile spre Bacău. Divizionul avea misiunea de a încadra
coloana rusă cu lovituri lungi şi scurte, iar dacă nu se supun şi încearcă să fugă, să se tragă
în plin. La loviturile scurte s-au oprit, apoi au reluat mişcarea şi din nou s-a tras în faţa lor.
Panicaţi, au aruncat armele şi s-au răspândit, iar cei care s-au îndreptat spre Bacău au fost
arestaţi de trupele din acel sector.
Incidentul a creat mare panică în rândul trupelor ruse şi acestea au ameninţat că
vor ataca şi vor da foc la toate satele, ceea ce nu s-a întâmplat, ci s-au supus somaţiilor.
Astfel, Regimentul 139 Infanterie rus a părăsit frontul, îndreptându-se spre Moineşti cu
2.000 de oameni complet înarmaţi. Fiind somat şi văzând artileria, nu a mai înaintat şi s-a
întors pe front. Un simplu semn al soldatului român era suficient pentru a fi îndeplinit de
către masele de trupe ruseşti ce se scurgeau ca hoardele de invazie sălbatică zi şi noapte pe
direcţiile obligatorii.
Marele Cartier General prin ordinul 5.700/13 decembrie a stabilit măsuri de
prevenire a influenţei dăunătoare a propagandei maximaliste, interzicând relaţiile ostaşilor
români cu ruşii, evidenţiind primejdia pentru viaţa oricărui cetăţean român şi chiar fiinţa
ţării. Simţul patriotic al soldatului român şi dragostea lui faţă de ţară au împidicat
pătrunderea bolşevismului, cu toate că trupele ruse înconjurau din toate părţile trupele
române.
Colonelul Scărişoreanu şi-a reorganizat sectorul pentru a face faţă fluxului de
unităţi ruse. Zvonul că s-a decretat demobilizarea generală a produs mare dezordine în
rândul trupelor ruse, dar colonelul Scărişoreanu cu comisarii naţionali infirmă acest zvon,
arătând că aşa ceva nu este posibil, căci ar însemna să predea ţara în mâna inamicului. Prin
ordin se arăta că sunt concediate contingentele 1900, 1901 şi 1902, iar demobilizarea se va
face după un plan bine stabilit. S-au dispus măsuri împotriva fugarilor şi trădătorilor: cei ce
vor trece în Basarabia fără ordinul şefilor, vor fi arestaţi acolo. Ordinul era semnat de
generalul Scerbacef. Prin alt ordin generalul arăta că demobilizarea a început şi că
armamentul depus în România va ajunge în Ucraina, iar cel depus în Rusia va ajunge la
Moscova, însă nu mai respectau aceste ordine, ci ale lui condoruschin, fost praporcic rus,
învestit cu comanda Armatei a 4-a ruse.
Poftele pătimașe de alcool ale soldaților ruși erau satisfăcute de austro-germani
în schimbul armamentului, pentru a putea ocupa golul lăsat de retragerea trupele ruseşti,
încălcând armistiţiul.
Pentru a evita această posibilitate, Corpul 4 Armată român a ordonat trupelor sale
să ocupe golul şi să se retragă pe 3 poziţii intermediare până la Siret, conform schiţelor ce
însoţeau ordinul.
La solicitarea colonelului Scărişoreanu s-au făcut precizări privitoare la
compunerea şi misiunile Grupului său, pe zile: iniţial ocupa sectorul Teţcani, în ziua a 5-a
se va pune în mişcare spre Bacău, în ziua a 6-a cu Regimentul 9 Călăraşi ocupă
aliniamentul Ptrăjeşti-Găveşti, iar cu Regimentul 8 Vânători şi Regimentul 7 Călăraşi,
Munteni-Gherăeşti; rezerva la est Mămureni. În ziua a 9-a se va opri la Todireşti şi în ziua
a 10-a la Negoieşti. Grupul va ţine legătura permanent la dreapta cu Divizia 6 Infanterie şi
la stânga cu Detaşamentul D. Misiunea Grupului Scărişoreanu era de a interzice infiltrarea
inamicului între unităţile cu care ţinea legătura.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 73
La 30 decembrie colonelul Scărişoreanu primeşte de la Corpul 4 Armată ordinul
de a împiedica să ajungă la trupele ruse un ordin al generalissimului Krilenko, care
dispunea retragerea metodică a tuturor trupelor ruse de pe frontul român şi unirea lor cu
trupele ucrainene în această mişcare, iar în caz de întâlnire cu trupele române, să-şi
croiască drum cu armele. Ordinul a fost descoperit, dar pare să fi fost cunoscut de trupele
ce au provocat incidente.
La 27 decembrie, la Golenţ, un reprezentant al Regimentului 51 Infanterie rus
comunicase locotenentului Iacobescu că trupele ruse retrase de pe front se vor dirija spre
Rusia după ce vor distruge armata ucraineană de la Iaşi, condusă de generalii Necrasof şi
Cerbacef, fideli lui Cornilof. Dacă vor fi opriţi de trupele române le vor ataca şi după ce
vor ajunge la Iaşi, vor face revoluţie, fiindcă dacă în Rusia nu mai este Nicolae, nici în
România nu mai trebuie să fie Ferdinand. Acestea au rămas simple amenințări, căci armata
română nu s-a lăsat intimidată și a continuat evacuarea trupelor rusești după planul ce-l
avea.
Necesitățile operative au reclamat formarea unor noi unități și Marele Cartier
General, cu ordinul nr. 5835 a înființat Diviziile 1 şi 3 Vânători şi Divizia 3 Grăniceri.
Brigada 2 Călăraşi formează cavaleria divizionară a Diviziei 3 Grăniceri, Regimentele 7 şi
8 Vânători intră în Divizia 2 Vânători şi Regimentul 1 Vânători în Divizia 1 Vânători.
Depozitul de arme şi muniţii ruseşti de la Moineşti a trecut sub paza armatei
române la 16 ianuarie 1918, ruşii refuzând să-l mai păzească. Ulterior s-a făcut evaluarea
materialelor din depozit: 30 vagoane încărcate cu muniţii, aprox. 400 vagoane cu muniţii
în magazii, 70 vagoane cu muniţii sub cerul liber, 80 de tunuri, 1.000 de chesoane de
artilerie şi infanterie sub cerul liber, 10 vagoane harnaşament sub cerul liber, un mare
număr de arme şi baionete (nenumărate).
La 16 ianuarie un zvon spunea că s-a primit ordinul telegrafic care punea în
mişcare spre Rusia Corpurile de Armată 24, 2 şi 6 Infanterie rusă.
Comandantul Corpului 24 infanterie rusă a propus vânzarea cailor săi armatei
române sau vânzarea prin licitaţie la Moineşti, iar Marele Cartier General a trimis două
comisii şi a cumpărat o parte din caii ce au fost prezentaţi.
Autorul prezintă un tabel cu situaţia celor 37 localităţi şi a unităţilor armatei ruse
care le-a ocupat în sectorul Grupului Tazlău şi arată că dacă ţăranul român a suferit în
tăcere nenorocirile abătute asupra sa şi a ţării, unii proprietari au înţeles să nu piardă nimic,
ba chiar să se îmbogăţească din nenorocirile altora, precum proprietarul moşiei Teţcani,
care a reclamat la Marele Stat Major că nu i s-au plătit 100 lei, costul unei băi, pretinzând
că ar fi fost a lui şi i-a luat-o trupa noastră care i-a salvat fabrica de la distrugere. De fapt
era o baracă de scânduri construită de ruşi. Indignat, colonelul Scărişoreanu i-a întins
proprietarului moneda cu valoarea pretinsă.
Pe frontul din munţii Tarcăului
La 27 ianuarie Corpul 4 Armată, cu ordinul nr. 7842, aduce la cunoştinţă că
întregul front ocupat de armata rusă este descoperit şi că „misiunea Corpului este de a
acoperi acel front pentru a face faţă oricărei situaţiuni”. Corpul 4 Armată dispunea de
Diviziile 1 şi 6 Infanterie şi de Brigada 2 Călăraşi întărită cu un batalion din Regimentul 24
Infanterie şi cu 5 baterii artilerie de munte.
Astfel întărită, Brigada 2 Călăraşi primeşte denumirea Grupul General
Scărişoreanu, având misiunea de a ocupa frontul de la pârâul Aţa la Slatina de Sus, având
în stânga Divizia 6 Infanterie şi la dreapta Divizia 15 Infanterie din Corpul 1 Armată.
Mişcarea începe la 29 ianuarie şi dispozitivul este ocupat la 4 februarie 1918.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 74
Inamicul avea în faţă Diviziile 72 şi 10 Infanterie austro-ungară, Brigada 1
Landsturm călare şi două batalioane austro-ungare. Profitând de dezorganizarea trupelor
ruse de pe front, inamicul a scos unităţi şi mari unităţi de pe frontul din Carpaţi pentru a le
trimite pe frontul de vest.
În rândul trupelor inamice de pe frontul din Carpaţi s-au creat astfel mari
nemulţumiri. Având în vedere acest fapt şi numărul redus de efective, nu se mai punea
problema unei ofensive pe frontul românesc. Totuşi, comandamentul român a luat măsuri
de prevenire: trupele române au umplut golul lăsat de trupele ruse care s-au retras, chiar
dacă acest front era foarte mare faţă de efectivele de care dispunea comandamentul. Grupul
General Scărişoreanu avea un front de 25 km în munţii Tarcău de la dealul cu cota 1192,
trecând la vest dealul Preluci, apoi pe dealul Asăului, dealul Lupului, pârâul Honului,
dealul Slatina de Jos, până la muntele Tarcăul Mic. Misiunea Grupului Scărişoreanu era să
reziste pe poziţie, producând pierderi cât mai mari inamicului şi când este atacat cu forţe
superioare sau când este în pericol de încercuire, să se retragă spre est, urmând Valea
Brateşului şi Valea Tarcăului, până în Valea Taslăului, apoi a Bistriţei. Artileria a eşalonat-o
în adâncimea apărării în vederea protejării retragerii Grupului şi întârzierii inamicului pe
direcţiile văilor Tărcuţa, Bolohăniş, Brateş, Aţa, Tarcău.
La 11 februarie Grupul a primit Instrucţiunile operative ale Armatei a 2-a sub nr.
3115 referitoare la retragerea Armatei la est de Siret şi graficul de retragere pe zile şi
aliniamente: după a doua zi de retragere urma să-şi consolideze poziţia, deoarece Armata
avea un intrând pronunţat la Târgu Ocna, care era punct sensibil. Retragerea pe Siret urma
să se facă potrivit Instrucţiunilor nr. 4976 sub protecţia ariergărzilor, pas cu pas.
Pentru a ocupa aliniamentul de pe Siret, Grupul General Scărişoreanu se va afla
în ziua a 2-a în regiunea Murgoci-Geamăna, în a 4-a zi la Buhuşi-Dealul Pietri şi în a 5-a
în poziţie pe Siret.
În ziua de 14 februarie la Grupul General Scărişoreanu se prezintă ofiţeri
parlamentari unguri care protestează că s-au făcut lucrări de fortificaţie pe muntele Lungu
şi la Cotul Boeresei, încălcând armistiţiul. Armata a 2-a ordonă să se respingă protestele,
nefiind adevărat ce afirmă. Apropiindu-se data expirării armistiţiului s-a mărit vigilenţa,
raportând situaţia din 3 în 3 ore.
La 17 februarie inamicul a denunţat armistiţiul, iar trupele lui s-au dedat la acte
de fraternizare, care însă au fost respinse de trupele noastre.
La 18 februarie Corpul 4 Armată recomandă măsuri de siguranţă: artileria se
trimite mai înapoi, apărarea posturilor de comandă se întăreşte cu câte 6 echipe de puşti
mitraliere, etc. La ora 13.30 pe frontul Grupului se prezintă 2 ofiţeri parlamentari austro-
ungari comunicând că la ora 10.00 au primit un comunicat oficial de prelungire a
armistiţiului şi că tratativele au fost reluate.
La 20 februarie o comunicare asemănătoare este primită şi de la Corpul 4
Armată: începând cu 21/22 februarie ora 0.00 armistiţiul se prelungeşte cu 14 zile. Trupele
române au fost evacuate din Bucovina la 22 februarie, Armata 1-a retrăgând Diviziile 7 şi 9
Infanterie pe frontieră.
Armata a 2-a avea acum o nouă ordine de bătaie: Corpul 2 Armată cu Diviziile
18 şi 12 Infanterie şi Corpul 4 Armată cu Diviziile 1, 6 Infanterie şi Grupul Scărişoreanu.
Intrarea trupelor inamicului în nordul Basarabiei însemna completa noastră
încercuire, iar protecţia Armatei a 2-a în zonă trebuia făcută de Corpul 1 Armată între Siret
şi Prut şi de Corpul 6 Armată între Prut şi Nistru. Corpul 4 Armată trebuia să rupă
contactul cu inamicul şi să se retragă, sub presiunea lui, în zona stabilită de Marele Cartier
General, evitând o angajare serioasă.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 75
Grupul General Scărişoreanu se îndreaptă de la Buhuşi prin Racova-Ruptura spre
Galbeni şi trece Siretul la Drăgeşti-Rocna. De la Siret va continua drumul spre est pe
direcţia Băceşti-Negreşti, când va primi ordin de retragere, care va fi pe mai multe linii şi
va fi sprijinită de artilerie.
La 24 februarie ordinul telegrafic nr. 9144 al Marelui Cartier General stabileşte
că Brigada 2 Călăraşi urmează să primească altă destinaţie şi în cel mai scurt timp să se
concentreze în sectorul Păstrăveni-Budeşti Ghica. Sectorul ce a fost ocupat de Brigadă va
fi supravegheat de Batalionul din Regimentul 24 Infanterie. Înlocuirea are loc în zilele de
24-25 februarie şi Brigada se pune în mişcare în ziua de 26 februarie, iar în seara de 3
martie cantonează în garnizoana Iaşi, unde a primit ordin ca în dimineaţa de 5 martie să
continue mişcarea în Basarabia, pe direcţia Sculeni-Făleşti-Bălţi. Acolo va intra din nou în
subordinea Diviziei 1 Cavalerie.
La 8 martie comandantul Brigăzii se prezintă la comandantul Diviziei 1
Cavalerie, care dispune ca Brigada să stea în repaus până pe 10 martie în localitatea Pârliţi,
apoi să se deplaseze prin Elisavetovca la Floreşti, de unde regimentele se separă:
Regimentul 7 Călăraşi merge la Kuhureşti, având escadroanele la Buşerniţa, Vadul lui
Raşcu, Rezina, Ţira, Cereăpcova şi Floreşti, iar Regimentul 9 Călăraşi la Samoşcani,
Răspopeni, Cituleşti, Inderepniţa şi Căzăneşti.
Misiunea Brigăzii este să păzească frontiera pe Nistru, să împiedice contrabanda
şi să menţină ordinea în interior, combătând tendinţele mişcării bolşevice; dezarmarea
populaţiei, asigurarea muncilor agricole, paza drumurilor, a legăturilor telefonice,
asigurarea comunicaţiilor pe calea ferată şi poliţia în interiorul localităţilor. De asemenea,
supravegherea transporturilor austro-ungare care se scurgeau pe calea ferată din Bucovina
prin nordul Basarabiei spre Ucraina.
La 27 martie Sfatul Republicii Moldoveneşti hotărăşte unirea Basarabiei cu
Patria -Mamă. La 27 aprilie 1918 se semnează Pacea între România, pe de o parte şi
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de altă parte, prin care România pierde
Dobrogea. La 1 mai s-a decretat demobilizarea armatei, după care Regimentul 7 Călăraşi
intră în compunerea Brigăzii 4 Călăraşi, iar Regimentele 9 şi 10 Călăraşi formează Brigada
5 Călăraşi, ca la începutul războiului. Majoritatea trupei acestor regimente fiind din
Dobrogea, cei de naţionalitate română au rămas în Basarabia sau în sudul Moldovei,
presimţind că pacea nu este dreaptă, iar reîntoarcerea lor în Dobrogea nu putea întârzia
mult timp. Cei de naţionalitate bulgară, germană, turcă, rusă şi mozaică au fost dirijaţi în
teritoriul ocupat, aceştia fiind puţini la număr.
În capitolul final autorul arată că ocupaţia străină urma să dureze încă 10 ani,
având în teritoriul nostru 6 divizii care se hrăneau pe cheltuiala nostră. Ţara urmărea
evenimentele de pe frontul occidental şi evenimentele ulterioare au dus la prăbuşirea
Imperiului german şi a conglomeratului austro-ungar, cu urmarea fatală a prăbuşirii
tronurilor de la înălţimea cărora puternicii monarhi ne aruncau priviri dispreţuitoare.
Ungaria încerca să-şi menţină teritoriul cu ajutor de la răsărit, dar acţiunea
armatei noastre a distrus ultimele forţe ale lui Bela Khun, scăpând Ungaria de pericolul
bolşevic. Naţiunea română a sfărmat jugul apăsător al stăpânirilor străine cu sacrificiul a
sute de mii de oameni [...] şi mai presus de acesta prin patriotismul, sacrificiul fără de
seamăn al armatei şi poporului român rămas credincios până la sfârşit Tronului şi Ţărei.
Generalul Scărişoreanu încheie Fragmentele de război, cu avertismentul că
învinşii urmăresc stăruitor revizuirea frontierelor, arătând şi căile care ne pun la adăpostul
surprizelor neplăcute: atunci când e vorba de siguranţa armatei şi a Ţărei, toate măsurile
ce vom lua, nu vor fi nici prea multe şi nici de prisos.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 76
Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti (II)
Floriana Tîlvănoiu
Împlinirea a 100 de ani de la naşterea pianistului cu origini slătinene Dinu Lipatti în
martie anul acesta ne-a determinat să
publicăm în numărul trecut al revistei
noastre mai multe scrisori ale acestuia
ori ale Anei Racoviceanu, mama sa.
Răspunzând interesului cititorilor
noştri, continuăm demersul, publicând
şi alte scrisori şi mărturii ale soţiei lui
Dinu, Madelaine, către directorul
Muzeului Enescu din Bucureşti, Romeo
Drăghici.
Aducem mulţumiri personalului
Arhivelor Municipiului Bucureşti care
ne-a înlesnit accesul la acest fond
documentar şi domnului profesor Cornel
Manolescu care le-a tradus din limba
franceză.
[1] 3.05. [19]76, Songy. Viry
Dragă Domnule,
Ați fost probabil încunoștiințat de proiectul meu de a vă trimite, la muzeu, masca
mortuară a lui Dinu Lipatti. Am comandat scrin oficial- căci mulajul este din ipsos- şi sper
că nimic neplăcut nu va interveni. Scrinul va fi dublat de mătase verde închis- astfel veți fi
ajutat să-l expuneți în locul în care contați să-i rezervați lui Dinu- în muzeu. Vă mulțumesc
în avans- astfel vizitatorii vor vedea această imagine a lui Dinu- cea mai fidelă. Eu țineam
în mod absolut să vă parvină această amintire, dar aceasta nu este [ilizibil] strângere de
inimă că eu mă despart de
mulaj.
Dar locul său este la
București în muzeu. El trebuie
să fie prezent acolo.
Credeți dragă Domnule
în recunoștința mea anticipată,
de îndată ce voi putea face
această trimitere, vă voi anunţa.
Primiți asigurarea
sentimentelor mele de amiciţie,
Madeleine Lipatti85
*
85
Arhivele Municiliului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar 23/1976, fila 1.
Pianistul Dinu Lipatti
Dinu Lipatti pe catafalc (2 decembrie 1950)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 77
[2] Geneva, 9. 08. [19]71
Stimate domnule Drăghici,
Am aflat că există în păstrarea d-voastră corespondenţa mea către Dinu Lipatti;
cum acest lucru îmi aparţine, vă rog mult a mi le păstra şi trimite cu prima ocazie ce s-ar
ivi. Vă mulţumesc dinainte şi vă rog să primiţi asigurarea sentimentelor mele de
gratitudine.
Madeleine Dinu Lipatti86
7 rue des Chandromiere
1207 Geneve
Suisse
*
[3]
[...] Înainte de a aborda o operă nouă, Lipatti o studia mult timp fără ajutorul
pianului, o învăța deci pe dinafară. El ,,asculta” în acest mod o realizare ,,ideală” pe care
nicio dificultate
tehnică nu putea s-o
împiedice. Înainte de a
nota o digitație el
reflecta multc căci-
zicea el- de o bună
digitație depinde în
mare parte reușita unui
pasaj.
Această
digitație el o nota
adesea fără să stingă
claviatura, dar el
cunoștea atât de bine
aceasta căci el știa
exact poziția pe care
mâna ar trebui s-o ia
pentru a executa
trecerea.
Dacă Lipatti
era în mod meticulos grijuliu cu realizarea exclusiv tehnică, ce s-ar zice de atenția
susținută cu care el căuta spiritul operei, caracterul său, calitatea particulară prin care ea
este reflectarea gândirii creatorului. El niciodată n-a încercat de a substitui sensibilitatea sa
celei a compozitorului, cum el niciodată nu a cântat decât ceea ce a scris. El zicea elevilor
săi că ,,muzica este un lucru grav”, și când el interpreta aveai impresia că el era
instrumentul unei forțe superioare la care el se supunea cu dragoste.
Astfel, execuțiile sale din Bach vor rămâne de neuitat: serenitatea, sensul măreției
care lui îi era naturală îl desemnase pentru a fi un veritabil interpret. Foarte adesea nu
degaja din operele lui Bach decât partea savantă a muzicii sale atunci când Lipatti o făcea
să trăiască, să cânte respectând întocmai rigoarea formei. Spiritul său conducea discursul
sunetelor, redând inteligibil și elocvent, gândirea sa fiind servită prin această mână subțire
de la care, fiecare deget avea personalitatea sa, dar care rămânea disciplinată și unită în
86
Arhivele Municiliului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar 21/1971, fila 1.
Ana Lipatti (născută Racoviceanu) la mormântul fiului său
Dinu Lipatti din Chene-Bourg
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 78
ansamblu. El poseda această pulsație interioară care
este ritmul, viața. Simțea cadența și nu cânta deloc.
Iată pentru ce interpretarea sa nu a fost niciodată
academică și nici indiferentă. El este rezultatul unei
,,evoluții” și nu al momentului.
Trebuie spus că Lipatti nu era doar pianist.
De dimineață se așeza să compună pentru pian,
pentru orchestră. Cunoașterea instrumentelor
orchestrei și timbrul lor particular i-a îmbogățit
imaginația determinând varietatea tușeului său.
Dacă el știe să descopere la pian ceea ce ieșea bine
adesea la cei care se limitau la știința acestui
instrument este că aceste daruri ale compozitorului
aici l-au ajutat.
Operele lui Dinu Lipatti, pline de
promisiuni, sunt un semn evident al facultății sale
creatoare și dovedesc personalitatea sa. Sub pana sa
tocmai se gravează accentele cele mai autentice
românești și chiar după ce a beneficiat de studii
foarte extinse scrierea sa rafinată și occidentală n-a
putut ciunti caracterul pur național al sensibilității sale: acest amestec de bucurie și de
nostalgie care este propriu țăranului român.
Atunci când compunea, Lipatti regăsea accentele ancestrale, execuțiile sale sunt o
dovadă precum intuiția divină a operelor sale pe care el le interpreta cu largul său orizont
spiritual.
Exemplul dragostei, respectului față de muzică pe care ni-l dă Dinu Lipatti este
izvorul admiraţiei entuziaste de care beneficiază memoria sa, a permanenței învățării sale,
al strălucirii gândirii sale și a sufletului său.
Paris, 19 septembrie 1955
Madeleine Lipatti87
*
[4] SONGY-VIRY, 30.07. 1971
Domnule Director,
Prin prietena mea Lisette Georgescu am primit binevoitoarea atenție pe care
d[umnea]voastră o acordați depozitului care v-a fost încredințat de către Valentin Lipatti-
și în mod special scrisorile pe care eu le-am scris lui Dinu, și că bineînțeles eu doresc să le
recuperez.
Acestea sunt documente care mă interesează pe mine și care, în plus îmi aparțin-
presupun.
Eu aș dori, dacă d[umnea]voastră aveți ocazia să treceți pe la Valentin Lipatti să-i
vorbiți despre dorința mea justificată- aceste scrisori sunt o bucată din viața mea, începutul
unei afecțiuni din care dumneavoastră cunoașteți urmarea.
Totuși, dacă nu aveți ocazia să-l vedeți pe Valentin, credeți că veți putea da acest
antreu de complicații pentru dumneavoastră trimiţând aceste scrisori la Lisette Georgescu
care mi le va aduce când va veni aici?
87
Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 15/ 1955, fila 1 (fragment dintr-un articol apărut într-o publicaţie de limbă franceză conţinând opinii despre Dinu Lipatti şi imagini ale acestuia).
Madelaine, soţia lui Dinu Lipatti
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 79
Eu vă voi fi infinit
recunoscătoare și vă
mulțumesc în mod sincer.
Vă încredințez,
Domnule director,
sentimentele mele de
gratitudine!
Madeleine Lipatti88
*
[5] PETITE-MAISON SONGY-VIRY
HAUTE-SAVOIE 28.I. 1974
Dragă Domnule,
Mulțumesc pentru amabila dumneavoastră scrisoare- trebuie să vă spun că a existat
o confuzie-eu nu am uitat adresa dumneavoastră dar ştiam că preferaţi adresa [...], în
sfârşit, nu am avut-o când am mers la poştă.
Eu cred că Lisette nu v-a comunicat exact ceea ce aş dori să ştiu. Drama morţii lui
Radu- care era un prieten incomparabil m-a aruncat într-o profundă tristețe. Bineînțeles că
el era în ţară- dar săraca Lisette… Eu știu, vai, cât sunt aceste separații de tragice. Nu aveți
nici un scrupul de a nu mă avertiza deloc de expoziţia Enescu, pe care dumneavoastră ați
organizat-o la Paris. Sănătatea nu mi-a permis încă a mă deplasa. Din contră, eu v-aș fi
recunoscătoare dacă mi-ați spune data la care această expoziție va putea fi văzută la
Bruxelles și de asemenea la cine trebuie să trimit discul cu Concertul de Mozart. Un cuvânt
ar ajunge.
Mulțumesc pentru alăturarea amintirii lui Dinu de a iubitului nostru maestru
Enescu.
Vă urez sănătate bună și vă asigur dragă domnule de sentimentele mele cele foarte
amicale.
Madeleine Lipatti89
[adresa pe plic faţă ,,Monsieur Romeo Drăghici, 141 Calea Victoriei, Bucarest 22,
Roumanie, R.S.R.”; verso: ,,M.D.Lipatti, 74580 Sogny-Viry, France”]
*
[6] ,,SONGY- VIRY, 4.06.1976
Dragă Domnule,
Vă mulțumesc pentru amabila dumneavoastră scrisoare și proiectele în care
dumneavoastră mi-ați făcut loc.
Cu noroc am găsit o fotografie care corespunde sarcinilor pe care mi le-ați dat.
Această fotografie a fost făcută la Berna în 1950. Pentru ceea ce este în sipet, vă va parveni
cu o anumită întârziere- sipetul tocmai a sosit de la Geneva la verișoara mea, dar trebuie să
merg la Geneva, să plasez acolo masca, s-o expediez prin poștă etc… pentru moment eu
88
Arhivele Minicipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 20/1971, fila 1 89
Arhivele Minicipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 22/1974, fila 1
Facsimilul unei scrisori cu semnătura lui Madelaine
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 80
sunt foarte dezavantajată și incapabilă de a urca cele 4 etaje, la apartamentul meu, dar sper
că în curând îmi va fi mai bine și că voi putea îndeplini această dureroasă misiune. Sunt
profund mișcată de tot ceea ce dumneavoastră faceți în memoria scumpului nostru Dinu și
vă mulțumesc din toată inima.
Vă pun acest mesaj din Elveția. El vă va parveni mai repede decât de aici.
Vă încredințez, dragă Domnule, de sentimentele mele devotate și amicale.
Madeleine Lipatti
P.S. Mă gândesc , dragă Domnule, că ar fi corect ca să figureze în colțul Lipatti,
fotografia maeștrilor Jora90
, Florica Musicescu91
, Nadia Boulanger92
- dacă sunteți de acord
eu pot trimite o fotografie a Domnișoarei Boulanger. Lisette G. trebuie să aibă cu siguranță
o fotografie a Floricăi și probabil chiar a lui Jora.
Acești trei mari pedagogi au dat îndrumări prețioase lui Dinu. În orice caz eu voi
cere Doamnei Boulanger să-mi trimită una din fotografiile sale. Eu am – dar ele sunt la
Geneva unde eu nu pot să mă duc- căci am avut un accident care m-a handicapat.
Am fost la Geneva, numai pentru a lua masca și a v-o trimite, pe 15 iunie trecut.
Mă grăbesc să știu, această mască v-a parvenit?
Mulțumesc încă o dată.
M. L
Revista din care este extras articolul alăturat este ,,Telerama” şi apare la Paris.93
*
[7] Songy- Viry, 23.06. [19]76
Dragă Domnule,
Din toată inima vă mulțumesc pentru scrisoarea Dumneavoastră, pentru
inițiativele menținerii amintirii lui Dinu. Eu mă grăbesc să știu masca în mâinile
Dumneavoastră și am trimis-o deci prin poștă la 15 iunie. Aș fi vrut s-o trimit prin avion,
dar poșta aeriană nu acceptă colete fragile, așa că a fost trimisă cu trenul. Ieri am trimis
fundul sipetului cu poșta de Viry. Un prieten sculptor m-a sfătuit de a nu face modificări,
trebuie ca artizanul să poată avea masca- pentru a mări fundul aproape de mărimile exacte.
Regret că v-am dat această preocupare, dar eu presupun și sper că acest contratimp
nu v-a întârzia prea mult reuniunea pe care o aveți prevăzută la muzeu. Lisette Georgescu
mi-a scris că d[umnea]v[oa]s[tră] chiar ați comandat o vitrină pentru mască.
Astfel dragul Dinu va avea locul său ,,în casă” de la maestrul său, care
d[umnea]v[oa]s[tră] o știți era nașul său. Eu v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați trimite ,,un
cuvânt” când veți primi masca- și dacă nimic neplăcut nu a intervenit în cursul expedierii.
În așteptare, eu vă repet încă o dată cât vă mulţumesc pentru tot ceea ce faceți în
memoria lui Dinu și vă asigur de sentimentele mele emoționante.
Madeleine Lipatti 94
90
Mihail Jora (n. 2 august 1891, la Roman, Neamț- d. 10 mai 1971, la București) a fost compozitor, dirijor român, membru al Academiei Române și profesor al Academiei Regale de Muzică din București. Studiile muzicale le-a făcut la Paris și Leipzig. Creații muzicale: balete, suite simfonice, poeme simfonice, muzică de cameră ș.a.
91 Florica Musicescu (n. 8/21 mai1887, la Iași; d. 19 martie 1969, la București ), pianistă de prestigiu,
profesoară la Academia Regală de Muzică din București, este considerată unul dintre fondatorii școlii de pianistică de la noi. Prin talentul său și tactul pedagogic remarcabil a format elevi a căror faimă a depășit cu mult granițele României: Dinu Lipatti, Madeleine Cantacuzino, Radu Lupu, Dan Grigore și mulți alții. A fost fiica muzicologului Gavriil Musicescu- organizatorul Corului Metropolitan din Iași.
92 Juliette Nadia Boulanger (n. 16 septembrie 1887- d. 22 octombrie 1979)
93 Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar 24/1976, filele 1-4
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 81
*
[8] Songy- Viry, 26. 06. 1976
Dragă Domnule,
Tocmai mi s-a adus acest articol apărut într-o revistă a programelor de radio și
televiziune. Mă gândesc că aceasta ar putea să vă intereseze și dacă vă gândiți bine ar
figura în colțul Lipatti- acest articol-
dovada admirației purtată lui Dinu în
Franța și, cred că puțin peste tot în
lume. Astfel, un muzicolog vine să mă
vadă foarte curând- și doresc să
pregătesc mai degrabă o biografie a lui
Dinu- acest muzicolog este japonez.
Această carte va apărea în Japonia, în
limba țării- dar mă gândesc că ar trebui
tradusă în engleză- în acest caz eu voi
cere două exemplare și vă voi trimite
unul. Este impresionant cum este bunul
Dinu admirat, în plus, iubit chiar pe alte
continente, renumele său este universal.
Am dovezi numeroase și amintirea lui
rămâne vie grație acestor admiratori și a
prietenilor săi, dintre care
dumneavoastră sunteți unul dintre cei
mai fideli.
Vă încredințez de sentimentele
mele recunoscătoare.
Madeleine Lipatti95
*
[9] Songy, 27. 07. 1976
Dragă Domnule,
Ieri am primit scrisoarea dumneavoastră din 13 iulie, unde îmi confirmați că
sunteți în posesia măștii lui Dinu. Eu sunt fericită și eliberată. Am aflat că această amintire
v-a parvenit în stare bună- că masca va fi expusă prin grija dumneavoastră, deci în cele mai
bune condiții. Eu vă sunt infinit recunoscătoare și atașamentul la amintirea lui Dinu mă
mișcă profund. Grație dumneavoastră, vizitatorii Muzeului Enescu vor lua cunoștință de
ceea ce a fost Lipatti ca artist și ca ființă umană. România poate fi mândră de-al număra
printre fiii săi cei mai valoroși. Acum el are locul său, în țara sa de care era atât de atașat.
Compatrioții săi îi vor aduce omagiul. Este bine că am crezut în dumneavoastră donând
această mască.
Aveți încredere, dragă domnule, în sentimentele mele recunoscătoare.
Madeleine Lipatti96
94
Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 25/1976, filele 1-2 95
Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 26/1976, filele 1-2 96
Arhivele Municipiului Bucureşti, Fond Dinu Lipatti, Dosar nr. 27/1976, fila 1.
Mâinile lui Dinu Lipatti
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 82
Alegerea moşiei Caracal – 16 februarie 1847 (VIII)
Încheiem în acest număr prezentarea hotărniciei oraşului Caracal (Memoria Oltului
şi Romanaţilor nr. 54-58/2016; 59/2017), document descoperit de noi la Arhivele Naţionale
din Bucureşti, fond Mihai Bălăianu, pachetul II, nr. 135. Documentul scris cu caractere
chirilice a făcut parte din colecţia profesorului caracalean Ilie Constantinescu, are 28 file
şi a fost scris de inginerul hotarnic Teodor Palade. Importanţa documentului constă în
faptul că menţionează hotarele oraşului la 1847, face referire la moşiile vecine şi
proprietarii lor şi la vechi acte de proprietate. Sunt pomenite toponime, apar numele unor
fruntaşi caracaleni, şi- lucru extrem de important- aminteşte despre cele 1200 de familii ce
locuiau în Caracal la 1847.
Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu
Leat 1846 februarie 8, Nr. 6: carte a C. Tribunal al judeţului Romanaţi prin care
întăreşte învoiala dintre d-lui maior Ioan Florescu şi Maria Fărcăşanca, soţia răposatului
Petrache Fărcăşanu pentru hotarele despărţitoare ale moşiei Frăsinet a D. maior şi Liiceni a
numitei Fărcăşanca, şi celelalte. Iar Completul Cinstiţilor Magistraţi, cum şi toţi d-lor
orăşanii ce era faţă, după ce au auzit toate aşternutele hârtii aici pentru moşia Liiceni, s-au
împotrivit zicând întâi că, cartea de judecată s-a întemeiat numai pe arătarea D. hotarnic ce
se vede aşternută în alegerea sa, fără a voi să ia în băgare de seamă o sumă de martori,
oameni bătrâni streini ce făcea dovadă vechii şi nebântuitei stăpâniri a moşiei oraşului de
către Liiceni.
Al 2-lea: Că D. Otetelişanu îşi întemeiază hotărnicia tot pe planul slugerului
Otetelişanu ce zice că i s-ar fi arătat de d-lor, pentru care nu numai că n-au nici o ştiinţă să-
i fi arătat un astfel de plan, fără numai un plan pentru prigonirea ce a urmat la anul 1824
între moşia oraşului şi Frăsinetul, în care moşia oraşului şi Frăsinetul, ce pentru Liiceni nu
poate fi trebuincios. Dar şi chiar de ar fi fost un asemenea plan, planurile după lege nu pot
ţine loc de dovadă, când stau de faţă dovezi şi stăpânirea în faptă. Şi că nici acea carte de
cercetare şi scriere a averii casei răposatului Matei Fărcăşanu ce o numeşte Comision nu se
poate socoti de sinet de vreme ce nu are caracter de sinet, ci o carte de preţuirea averii lui
Matei Fărcăşanu, între care pe lângă cealaltă avere a Fărcăşanului zice că fiind şi moşia
Liiceni au pus de au tras-o numai pe mijloc, fără a arăta într-însul că a fost cineva şi atunci
din partea oraşului sau că au tras-o din moşia oraşului spre Liiceni sau din hotarul
Drăghicenilor în jos spre dânsa, decât semnul că au pus de au tras-o numai în mijloc şi au
ieşit peste tot stânjini o mie şapte sute cincisprezece, din care sumă zice numitul că
jumătate este a răposatului Ioniţă Crăznaru iar jumătate, adică stânjini opt sute şapte ai lui
Matei Fărcăşanu.
Al 3-lea: că această cercetare nu poate fi în stare pravilnică cu o asemenea uşoară
coprindere ce nu poate caracteriza niciun fel de act ce legiuieşte Condica ţării pentru
hotărnicie. Şi prin urmare, a se putea după dânsul câştiga sau a se pierde moşii.
Al 4-lea: că devreme ce singur D. hotarnic prin alegerea sa zice că în partea aceea
s-au învoit proprietarii drăghicenilor cu ai liicenilor, din care învoire au urmat cu
măsurătoarea, după pravilă orice fel de lipsă, chiar când ar fi sinet cu sumă de stânjini,
recunoscut cu formă legiuită, lipsa priveşte asupra părţilor ce s-au învoit, adică: ori a
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 83
drăghicenilor sau a liicenilor, iar nu asupra oraşului, când mai vârtos tocmai aici s-a făcut
învoirea între acei proprietari, după cum se vede şi când mai vârtos nu mijloceşte nicăieri
vreun sinet ca să se facă dovadă că s-au tras vreodată moşia Liiceni din hotarul
drăghicenilor spre Caracal şi a ieşit sumă de stânjini.
Al 5-lea: că n-are nici un temei d-lui clucerul Otetelişanu, hotarnicul moşiei
Liiceni a se întemeia pe acele pietre ce zice că le-au arătat Fărcăşanu în moşia oraşului,
când asemenea pietre în fiinţă nu sunt, dovadă fiind chiar planul înfăţişat de Grigorie
Liiceanu: că astfel de pietre nici acum, nici pe vremea hotărniciei D. Oltetelişanu n-au fost.
Şi apoi chiar de ar fi fost, după nici o pravilă nu s-ar putea socoti de pietre hotare între
moşia Liiceni de către a oraşului. Dacă pentru dânsele Liiceanu nu are sinet pravilnic de
stăpânire, căci pietre hotare despărţitoare ale moşiei oraşului de către moşia Liiceni, au
răspuns toţi orăşanii că sunt acelea ce stau în fiinţă despre Liiceni până în care şi-au avut
stăpânirea, iar nu până unde d-lui clucerul Otetelişanu îşi închipuieşte că ar fi fost locul
pietrelor. Asemenea s-a împotrivit Completul Magistratului şi toţi ceilalţi boieri şi
neguţători orăşani şi asupra cercetării d-lui aga Zătreanu de la anul 1844 iunie 20, zicând
că această cercetare nefiind urmată prin ştirea magistratului ce-i pravilniceşte
reprezentează drepturile oraşului, ci numai între nişte mahalagii precum se vede şi între un
Bancu Ganea, arendaşul moşiei liicenilor, întru nimic nu o pot recunoaşte şi de cine se
socoteşte căzută; mai vârtos când într-însa se văd aşternute şi nişte propuneri ale unor
mahalagii, ce chiar acei arată că nu le-au vorbit, adică, că ei n-ar fi tăgăduit acele semne ce
se văd aşternute în pomenita cercetare şi care fiind tot aceleaşi ce se coprind şi în alegerea
clucerului Grigorie Otetelişanu, după urma cărui a intrat oraşul. Într- atâtea valuri de
judecăţi şi cheltuieli, vrând numitul a însuşi din dreapta moşie a oraşului un codru de loc
fără nici un fel de dovadă pravilnică. Totdeauna nu numai că s-a tăgăduit, dar şi se vor
tăgădui ca unele ce se închipuie împotriva dreptei şi adevăratei stăpâniri a moşiei oraşului,
precum şi acel zapis de la leat 1833 în care se văd patru lucruri: că se învoiesc cu răposatul
Petrache Fărcăşanu şi pe care aga Constandin Zătreanu, între altele asemenea dovezi slabe,
sprijină lucrarea cercetării d-sale; nu putea d-lui pentru patru numai învoitori să osândească
un norod de o mie două sute şi mai bine de familii ce se hrănesc pe această moşie a
oraşului, de vreme ce orice faptă împotriva dreptului Magistratului prevăzut de regulament
se socoteşte pravilnică nelegiuită şi de sine-şi căzu tă. Înfăţişând spre dovada stăpânirii şi
martori oameni străini, care nu numai prin grai au arătat cursul vechii stăpâniri, dar au dat
şi înscris mărturie cu anul 1846 noiembrie 17 în următoarea coprindere.
- Eu Dumitru sin Dinu Chelu ot satul Redea în vârstă ca de ani 60;
- Eu Gheorghe Opinca ca de ani 50;
- Eu Vladu Bursucu ca de ani 50;
- Eu Andrei sin Pătru Căpăţână ca de ani 50;
- Eu Radu sin Sturzu din Caracal;
- Eu Radu Belu ot tam;
- Eu Grigorie sin Pătraşcu;
- Eu Costache Julea;
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 84
- Eu Badea Oprea Leva de ani 40;
- Eu Radu Sturzu de ani 70;
Chemaţi fiind ca să ne dăm ştiinţa pentru hotarele despărţitoare între moşia oraşului
Caracalului de către moşia liicenilor, mergând în faţa locului, unde fiind faţă din partea C.
magistrat, D. prezidentu sărdar Cănuţ Jianu, D. sărdar Ioniţă Perieţeanu şi D. Petre Ioan,
deputaţii mahalalii Boldu cu alţi mahalagii, ni s-au citit de către D. sărdar Teodor Paladi,
hotarnicul şi inginerul moşiei Oraşului o carte de hotărnicie a doisprezece boieri de la leat
şapte mii o sută nouăzeci şi cinci, octombrie douăzeci şi unu. Înfăţişată D-sale de către
orăşani, care pe lângă altele coprinzându-să că moşia oraşului merge până în hotarul lui
Turtă în lungime deopotrivă cu moşia Comanca, ne-au întrebat mai întâi d-lui: de
cunoastem acest hotar al lui Turtă, şi de se află în fiinţă.
Şi mergând cu toţii în faţa locului am arătat d-lui şi la toată obştea orăşanilor pe
faţa pământului în fiinţă piatră statornică pomenită de la moşii şi părinţii noştri sub
numirea de Hotarul lui Turtă. După aceasta ne-au întrebat d-lui sărdar Paladi, şi pentru
chipu, ce fel această moşie a oraşului cu a lui Turtă şi-au avut stăpânirea din vechime de
către Liiceni, pentru care arătăm în frica lui Dumnezeu cu suflet nevătămat că de la această
piatră hotar al lui Turtă în dreptul ei spre apus unde se vede că au fost din vechime trăsură
( căci moşia lui Turtă se mai lungeşte spre miazăzi până în hotarul moşiei noastre Redea )
este altă piatră care am arătat-o la toţi d-lor de au văzut-o; de la această piatră se întoarce
spre miazănoapte la altă piatră vechie hotar despărţitor între moşia lui Turtă ce acum se
stăpâneşte de moşia oraşului de către Liiceni. Dintr-această piatră tot spre curmeziş prin
Măgura Jupânesei din tufe şi prin Măgura Gemeni ce-i zice de câţiva ani Măgura lui Cazan
şi de acolo drept în Lacul cu Inul, hotărându-se moşia lui Turtă, parte ape cât se stăpâneşte
de oraş prin toate aceste semne ce în frica lui Dumnezeu arătăm mai sus. Care această
arătare spre a fi crezută am rugat pe d-lui Prezidetul Magistratului de au scris-o din cuvânt
în cuvânt; neştiind carte, iar noi am pus degetile noastre la numele noastre în loc de
pecetie.
După a cărora mărturie, am cerut ca să mă ducă am arăta de este vreo piatră la
mijlocul moşii întru despărţirea drăghicenilor de către a liicenilor, unde şi mergând cu toţii,
faţă fiind şi d-lui Grigorie Liiceanu proprietarul liicenilor, nici un fel de piatră nu s-a găsit,
decât un rotocol ce după arătarea tuturor ce erau faţă s-ar fi făcut de către d-lui cluceru
Grigorie Otetelişanu când s-a hotărât moşia numitului Liiceanu; asupra cărui rotocol,
făcându-se mai multă dezbatere, a aratat toţi ce erau de faţă, că acesta s-a făcut după
învoirea ce s-a urmat între proprietarul numitei moşii Liiceni cu al Drăghicenilor, după
cum se mărturiseşte chiar în alegerea numitului hotarnic. Din care apoi, şi întemeiat în zisa
învoire, a făcut măsurătoarea spre oraş. Şi prin urmare, calcă din dreapta sa moşie suma
stânjinilor ce se vede. Care rotocol, văzându-se că nu este întemeiat pe niciun fel de sinet,
ci numai după o învoire ce priveşte în greutatea celor ce s-au învoit iar nu a oraşului,
ne-am întors cu toţii iarăşi la piatra lui Turtă şi de acolo am mers drept spre apus la cealaltă
piatră, unde stă moşia oraşului, cu lungimea. Apoi, de acolo, spre miazănoapte în
curmezişul moşiei la altă piatră veche, hotar despărţitor între moşia lui Turtă ce acum se
stăpâneşte de moşia oraşului de către Liiceni. Şi tot în curmeziş drept prin Măgura
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 85
Jupânesei în tufe; şi prin Măgura Gemeni sau a lui Cazan, drept în Lacul cu Inul; care
semne, însemnându-le pe plan şi făcând de la unul până la altul linie, precum dintr-însul se
va vedea, le arăt şi aici, lăsând pricina în chibzuirea cinstitelor locuri judecătoreşti. După
ce am ales şi acest cap al moşiei oraşului de către Liiceni după chipul ce se arată, i-am
făcut şi trăsurile cuviincioase:
1. Trăsură s-a făcut punând lanţul din piatra lui Turtă şi trăgând în curmeziş spre
miazănoapte şi peste Valea Oraşului până în Lacul cu Inul, hotar despărţitor între
moşia oraşului de către moşia Frăsinetu şi Liiceni, au ieşit stânjini patru mii trei
sute patruzeci şi şase, Nr. 4346.
2. Trăsură s-a făcut puind lanţu din muşuroiul ce s-a făcut întru despărţirea moşiei
oraşului despre moşia Comanca a Sf. Episcopii şi, trăgând în curmeziş spre
miazănoapte
prin Movila
cea Mare şi
prin Movila
Ţiganilor şi
peste Valea
Boldului şi
a oraşului,
au ieşit până
în hotarul
Frăsinetului, unde am făcut muşuroi, stânjini patru mii treizeci, Nr. 4030.
3. Trăsură s-a făcut punând lanţul din Piatra de la Gropi şi trăgând în curmeziş, şi
spre miazănoapte, şi pe valea oraşului prin magura lui popi Tănasie, au eşit până
în muşuroiu ce l-am făcut în drumul hoţului stânjâni trei mii noaă sute No. 3900
cu călcarea ce să face de hotărani.
Să adună câte trele trăsurile stânjâni doaăsprezece mii doaă sute şaptezeci şi şase No.
12276, care făcându-să masă rămâne moşia oraşului cu călcarea ce să face de hotărani,
stânjini Şărban Vodă patru mii noaăzeci şi doi No. 4092.
Într-acestaşi chip făcând alegerea şi
lămurirea hotarelor de jur împrejur a moşii
slobodă a oraşului Caracalu, am dat această carte
de alegere.
S-au alcătuit în capitala judeţului
Romanaţi Caracalu, luna lui februarie în
şaisprezece zile, anul una mie opt sute patruzeci
şi şapte.
Hotarnic inginer,
Sărdarul T. Palade
Finalul documentului cu semnătura inginerului hotarnic
Pecetea inginerului hotarnic
Teodor Palade
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 86
O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA (V)
Prof.Dr.Ștefan GRIGORESCU
După trecerea Mănăstirii Dobrușa în grija Episcopiei Râmnicului, ca metoc al
acesteia, arhiereul Ștefan, care a păstorit cu vrednicie 20 de ani (1673-1693)38
, a decis
restaurarea bisericii așezământului. Pisania veche menționează pe Episcopul Ștefan al
Râmnicului drept ctitor, iar Pomelnicul îl amintește atât în lista arhiereilor Râmnicului, cât
și aparte, drept ctitor39
. De asemenea, tabloul votiv îl arată drept ,,Ștefan Episcopul
Râmnic[ului], care au prefăcut mânăstirea. L[ea]t 7200.”40
Lucrările de refacere a bisericii,
începute prin grija Episcopului Ștefan, l-au avut ca ispravnic pe monahul Zosima din satul
Sărata, pe care îl menționează o inscripție săpată în zidul sudic al bisericii: ,,P[o]meni
G[ospod]i monah Zizim ot Dobr[u]ș[a] ot sel[o] Sărata, v leat 7200 [1691-1692]”41
.
Refacerea așezământului de la Dobrușa a fost încheiată prin strădaniile
Episcopului Ilarion, care a păstorit Eparhia Râmnicului între anii 1693-170542
. Două
inscripții săpate în cărămidă pe zidul sudic al bisericii Dobrușei menționează refacerea
mănăstirii de către Episcopul Ilarion, precum și pe ispravnicul lucrărilor, Daniil, starețul
Mănăstirii Bistrița. Prima inscripție amintește că ,,Prefăcut-au și înoit măn[ă]sti[rea]
Ipiscupu Ilarion, l[ea]t 7210 [1702]”, iar cea de-a doua amintește că ,,Au fost ispravnic
bătr[â]nul Daniil ot Bistriță, l[ea]t 7210 [1702], s[ep]te[mvrie] 30”43
. Trebuie amintit aici și
ieromonahul Gherasim, egumen și îngrijitor al Mănăstirii Dobrușa în timpul acestei
refaceri, menționat ca atare și în Pomelnic44
.
Secolul al XVIII-lea a consemnat pentru trecutul Mănăstirii Dobrușa atât refacerea
bisericii, cât și pictarea interiorului și ridicarea unui nou corp de chilii, atât prin grija unor
episcopi ai Râmnicului, cât și a unor vrednici stareți dobrușani, cu sprijinul unor preoți din
împrejurimi. Între anii 1771-1774, biserica a fost pictată prin grija Episcopilor Partenie45
și
38
Episcopul Ștefan era originar din sudul Olteniei și a fost călugărit probabil la Mănăstirea Sadova, unde a fost o
vreme și egumen. Ales episcop al Râmnicului în anul 1673, s-a dovedit un vrednic gospodar și ctitor, ridicând clopotnița
mare a Episcopiei, ctitorind Mănăstirea Sărăcinești și începând refacerea bisericii Dobrușei. La sfârșitul vieții a devenit Sava
arhieroschimonahul. A fost înmormântat la Mănăstirea Sărăcinești, unde mormântul (cu lespedea ștearsă aproape complet) i
se păstrează în pridvor. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2. Editura Institutului Biblic și de
Misiune al B.O.R., București, 1994, p.163-164. 39
,,Pomeanicul Părintelui Ștefan Episcopului, carele au înnoit Sfânta Mânăstire: Bogdan, Nedelea, Gago,
Drăgana, Stoican, Stănae, Stoica, Mariea, Stoica, Voica, Negri, Mariea, Udriște, Irimiea, Neacșa, Ionașco, Ioan, Nicola,
Radu, Marta monah[ia]”.Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.217. 40
N.Iorga citea greșit leatul ca fiind ,,7102”, adică 1593 și credea că era vorba de Ștefan I-ul, Episcopul
Râmnicului în vremea lui Mihai Viteazul.Vezi Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României, Fascicula I. București,
Institutul de Arte Grafice și Editură ,,Minerva”, 1905, p.167, nr.340. 41
Traducerea și completarea noastră, după original. 42
Episcopul Ilarion, originar tot din părțile Olteniei, a fost călugăr și egumen la Mănăstirea Bistrița. Ales Episcop
al Râmnicului, a păstorit cu vrednicie, ocupându-se de tipărirea mai multor cărți religioase și restaurând așezămintele monahale de la Iezeru și Dobrușa. A fost înlăturat din scaun la presiunile Patriarhului Dosithei al Ierusalimului, aflat atunci
în Țara Românească. După unele mențiuni, în ultimii ani ai vieții a fost stareț al Mănăstirii Snagov. Vezi Mircea Păcurariu,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Vol. 2, p. 164-165. 43
Traducerea și completarea noastră, după originale. 44
,,Aici să pomeneaște Gherasim ieromonah, ce au fost igumen Sfintei Mânăstiri Dobrușa, când era leatul 7217
[1709]. Pomeneaște, Doamne, sufletele robilor tăi Luca iereu, Marca, Matei, Teodor, Vasilie, Ana, Timotei, Maxim, Iacov,
Vasile iereu, Marca, Andrei iereu, Iulian, Mariea, Ecaterina, Mariea, Ioana, Xenia”. Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.219.
45 Originar din Mihăiești-Vâlcea, fost egumen al Tismanei, Episcopul Partenie a păstorit ca arhiereu între anii
1764-1771. În vremea lui s-au tipărit numeroase cărți de cult, au fost închinate Episcopiei Râmnicului mai multe metoace și
moșii, au fost reparate și pictate biserici din cuprinsul Olteniei ș.a. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române.Vol.2, p. 419.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 87
Chesarie46
, înfățișați și în tabloul votiv47
, donatorii banilor fiind ieromonahul Daniil48
și
preotul Dragomir ot Sutești, pictat împreună cu soția sa Neacșa în tabloul votiv și amintiți
în Pomelnic49
. Potrivit pisaniei vechi, zugravi au fost un Dragomir ereu50
, ajutat de fratele
său, Nicolae ereu, ierodiaconul Rafail, ierodiaconul Dumitrașco și Petru ,,ucenic și calfă”.
Ispravnicul lucrărilor de pictare a interiorului bisericii, în același timp însemnat donator de
bani și bunuri, demn așadar de a fi considerat între ctitorii din secolul al XVIII-lea, a fost
ieromonahul Isaiia, starețul de atunci al Dobrușei. În anul 1777, egumenul Isaiia a plătit
monahului Rafail de la Episcopie scrierea unui nou Pomelnic al Dobrușei (păstrat până
astăzi), tot el dăruind mănăstirii un sfeșnic de aramă, trei cărți sfinte (Liturghier, Psaltire și
Catavasier), precum și un clopot, cumpărat împreună cu un Sarul vameșul51
.
În anul 1782, chiliile au fost refăcute, prin grija Episcopului Filaret al
Râmnicului52
, iar așezământul monahal adăpostea câțiva viețuitori, lângă o comunitate cu
mulți țigani.
După anul 1800 însă, grija Episcopiei Râmnicului era mai vizibilă pentru viile de
la Drăgășani și Dobrușa, decât pentru mănăstirea ca atare. Decăderea comunității
monahale a fost continuă, Mănăstirea Dobrușa devenind schit, cu câțiva monahi și cu
puțină avere. La anul 1851, la scurtă vreme după ce a devenit arhiereu al Râmnicului,
Calinic (canonizat mai târziu ca Sfântul Calinic de la Cernica) a căutat să cunoască și să
sprijine toate metoacele Râmnicului. Într-o scrisoare oficială adresată Mitropolitului Nifon
al Ungrovlahiei, vorbind despre starea rea a eparhiei, amintea și Dobrușa: ,,Sfânta biserică
de la Schitul Recica, Schitul Comanca, amândouă din jud. Romanați, iar mai cu seamă
biserica Schitului Dobrușa, aproape de moșiea Drăgășani din județul Vâlcea, metoașe câte
trele ale acestii Sf. Episcopii, cu mare întristare le-am privit a lor proastă stare ruinată”53
.
Văzând starea acelor schituri și cunoscând că fuseseră înzestrate cu moșii aducătoare de
venituri însemnate, Episcopul Calinic ruga Mitropolia să le poarte de grijă, ,,căci de vor
rămânea tot așa, peste puțin vor amenința și mare primejdie”54
. La sfârșitul secolului al
46
Episcopul Chesarie a fost locțiitor de arhiereu din 1771, apoi Episcop al Râmnicului între anii 1773-1780.
Vrednic arhiereu, a înființat școli, a refăcut tipografia Râmnicului, unde s-au tipărit primele ediții românești ale Mineelor, a refăcut mai multe biserici din cuprinsul eparhiei, a îmbogățit averile Episcopiei Râmnicului ș.a. A încetat din viață la 9
ian.1780 și a fost înmormântat în Biserica Sfinții 40 de mucenici din București. Vezi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Român, .Vol. 2, p. 419. 47
Legendele care însoțesc tablourile ctitorilor sunt în româna veche, cu litere slavone și glăsuiesc:,,Chesaria, fiind
oblăduitor Ștefan episcopul Râmnic[ului] leat 7200, Isaiia eromonah, fiind egumen”, ,,Preda ereița, Dragomiru ereu sna
Văslia, preoți ai bisericii, Partenie, Daniil ero[mo]nah și proegumen, ctitori de obște, Dragomir erei ot Sutești, ctitor, Neacșa eriț[a], ctitoră aici, Ilinca ereița, ctitoră”.
48 Fost egumen, Daniil apare pictat în tabloul votiv, fiind amintit ca ,,Daniil ieromonah” în Pomelnic, acolo unde
,,să pomenesc popii de mir și cu mireanii carii vor să scrie”.Vezi Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.218. 49
Care menționează că ,,Acest popă Dragomir au dat talere 70 la zugrăveala bisericii”. Vezi Idem. 50
Dragomir ereu și Preda ereița sunt și ei înfățișați în tabloul votiv, iar în Pomelnic sunt amintiți astfel:
,,Dragomir erei, Preda ereița, Antonie ieromonah, Udrea, Bălașa. Și acest popă Dragomir au dat și el la zugrăvitu icoanelor talere 17”. Vezi Ibidem, p.418.
51 Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.219. Clopotul, păstrat până astăzi, are inscripția: ,,Isaia
ermonah egumen dobroșan și Sarul vameșul.1780”. 52
Ibidem, p.216. 53
T.G.Bulat, Din corespondența Episcopului Calinic al Râmnicului (1850-1868). Râmnicu-Vâlcea, Tipografia și
Legătoria de Cărți ,,Matei Basarab”, 1927, p.9. 54
Idem. După secularizarea lui Cuza, Episcopia Râmnicului avea 29 de metoace (schituri și biserici), majoritatea
sărăcite și intrate în ruinare. Acestea erau: Schitul Olteni (Vâlcea), Schitul Cornetu (Vâlcea), Schitul Dobrușa (Vâlcea),
Schitul Strâmba (Gorj), Schitul Iezer (Vâlcea), Schitul Poenari (Vâlcea), Schitul Comanca de Câmp (Romanați), Schitul Crasna (Crasna), Schitul Boanta, Schitul Bogdănești (Vâlcea), Schitul Flămânda (Argeș), Biserica Sfântul Dumitru-Craiova
(Dolj), Schitul Popânzălești, Schitul Tarnița (Dolj), Schitul Sărăcinești (Vâlcea), Schitul Țeica (Vâlcea), Schitul Balș
(Romanați), Schitul Măinești (Romanați), Schitul Pietrari (Vâlcea), Schitul Comanca de Munte sau Pahomie (Vâlcea), Schitul Crețești (Dolj), Schitul Recica (Romanați), Biserica Obedeanu-Craiova (Dolj), Biserica Gănescu-Craiova (Dolj),
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 88
XIX-lea, Schitul Dobrușa a devenit biserică filie a Parohiei Voicești-Zlătărei55
și se afla la
marginea satului omonim, așezare cu 537 locuitori, parte a comunei Zlătărei, plasa Oltul de
Jos, județul Vâlcea56
. Secularizarea lipsise fosta mănăstire de averile sale, satul Dobrușa
era sărac, iar ruinarea bisericii devenise evidentă, astfel că, în anul 1889, prin strădaniile
preotului Nicolae Constantinescu, acoperișul de șindrilă fusese refăcut complet, de către
comunitatea sătească locală57
.
După anul 1900, Schitul Dobrușa a fost vizitat de câteva mari personalități, care au
lăsat scurte descrieri despre starea deplorabilă a așezământului monahal. Vizitând
numeroase biserici, schituri și mănăstiri din cuprinsul Olteniei, generalul Petre V. Năsturel,
distins istoric militar, heraldist și arheolog, coordonatorul principalei publicații de istorie și
arheologie din România modernă, găsea bisericuța așezată ,,într-o fundătură de vale”,
sărăcăcioasă și având ca enoriași ,,mai toți neoromâni” [țigani-n.n.]. Citind greșit pisania,
credea că biserica Dobrușei fusese reclădită la leatul 7102 (1594), de către Episcopul
Ștefan I, pe vechile ruine. Biserica Dobrușei, fotografiată atunci, arăta modificată față de
aspectul inițial medieval, având o turlă de lemn, pătrată, ridicată deasupra primei încăperi
și era înconjurată de cimitirul satului58
. În anul 1903, vizitând Dobrușa, marele istoric
Nicolae Iorga o vedea drept ,,o biserică de mir destul de dărăpănată; a fost cândva
mănăstire”59
. În toamna anului 1910, alături de alte monumente istorice din Oltenia,
Dobrușa a fost vizitată de istoricul Virgil Drăghiceanu, trimis de Comisiunea
Monumentelor Istorice. Vâlcean de origine, distinsul istoric găsea așezământul ca ,,un
schit foarte interesant, ascuns într-o vale grea, în sus de Mamul”, cu mari nevoi de
restaurare60
. În urma propunerilor lui, în anul 1912 au început demersurile pentru
restaurarea completă a fostei mănăstiri, la Comisiunea Monumentelor Istorice fiind
întocmit planul lucrărilor de restaurare, însoțit de un deviz. Restaurarea nu a mai început
însă, evenimentele politico-militare din 1913 și îndeosebi din anii 1916-1919 împiedicând
acest fapt61
.
În perioada interbelică, Comisia tergiversând restaurarea Dobrușei, vrednicul preot
Teodor Bălășel, paroh în Șerbănești, distins istoric al Olteniei și un bun cunoscător al
trecutului valoros al Mănăstirii Dobrușa, a inițiat strângerea de fonduri pentru refacerea
bisericii. În 1926, același vrednic preot a coordonat refacerea acoperișului de șindrilă,
făcută cu sprijinul sătenilor62
. După un deviz întocmit de arhitectul I.L.Atanasescu, biserica
a fost refăcută în anii 1936-1937, cu fonduri oferite îndeosebi de generalul Dumitru
Biserica Mischii (Gorj), Biserica Maica Domnului de la Dud -Craiova (Dolj), Schitul Tărtășești (Ilfov), Schitul Tândăleștii
Logrești (Gorj), Biserica Sfinții 40 de Mucenici- București. Vezi Preot Marin Dumitrescu,Istoricul a 40 de biserici din România, III, p.20.
55 Ibidem, p.21.
56 George Ioan Lahovari,General C.I.Brătianu, Grigore G.Tocilescu, Marele dicționar geografic al României.
Vol.III. București, Stab.Grafic I.V.Socecu, 1900, p.159. 57
Preot Iconom Marin Pretorian, Mănăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei. Craiova, Editura Sfintei Mitropolii
a Olteniei, 1942, p.45. 58
General P.V.Năsturel, Biserici, mânăstiri și schituri din Oltenia. În ,,Revista pentru istorie, archeologie și
filologie”. Vol.XIV. 1913. București, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1914, p.102. 59
Nicolae Iorga, Inscripții din bisericile României,I, p.166. 60
Virgiliu N.Drăghiceanu, Monumente istorice din Oltenia. În ,,Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”,
anul XXIV, fasc.69, iulie-septembrie 1931. Așezământul Tipografic ,,Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1931, p.121.
Raportul complet a fost realizat abia în anul 1921. 61
Ioan Opriș, Monumente istorice din România (1850-1950). Editura Vremea, București, 2001, p.377. 62
Preot Iconom Marin Pretorian, Mănăstiri și schituri din Mitropolia Olteniei, p.45.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 89
Rădulescu și soția sa Ana, care au și înzestrat biserica cu cele necesare cultului, resfințirea
făcându-se la 26 oct.1937, în vremea starețului Ipolit Iovu63
.
Până la intrarea României în al doilea război mondial, Schitul Dobrușa a rămas
modest, cu câțiva monahi. Chiliile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea au fost dărâmate și
înlocuite cu casa tradițională așezată la nord de biserică și păstrată până astăzi. În anul
1941, comunitatea Dobrușei avea trei viețuitori, stareț fiind ieromonahul Irodion Stanciu;
comunitatea nu era plătită de stat și se întreținea din mijloace proprii64
.
Autori şi cărţi:
MIRCEA TOMESCU, Un vechiu lăcaș de închinare: Schitul Seaca-Mușătești (Olt)
București, Editura Fundației Culturale Mihail Kogălniceanu, 1942
(Extras din revista „Arhiva românească”, tom VII, București, 1941), 4 pagini
Corneliu Vasile
„În mijlocul codrului Seaca, într-o frumoasă căldare a văii cu numele codrului pe
care îl străbate, la marginea nordică a comunei Cornățel-Olt, se ridică schitul Seaca.
Valea îl ascunde atât de bine încât nu se vede decât când ai ajuns destul de aproape,
dacă vii pe matca văii – dinspre Albești, sau când ai ajuns la marginea căldării.” Așa
începe această relatare despre un vechi monument,
important în perioada medievală pentru această zonă
de interes istoric, geografic și religios.
Schitul medieval are formă de cruce, având
pe brațele laterale câte o fereastră îngustă, din
cărămidă, grosimea zidului ajungând la 80 cm. În
apropierea „streașinei” sunt pictate chipurile
Sfinților Apostoli Petru și Pavel, în formă de
medalion. Patru scene a prezintă zidul de la intrarea
în tindă: cele două în medalion, una pătrată și alta
dreptunghiulară, pe care vântul și ploile le-au șters,
astfel că nu se știe ce reprezentau.
Schitul, cu două turle, era acoperit cu tablă,
cea mare, din față, cu clopotnița, pătrată, iar cea
mică octogonală.
Cu litere latine, la intrarea în pronaos,
deasupra ușii, stă scris: „Această sf. biserică zidită
din temelie din 1427 (sic!) de Manea Vornicul și
Vlădoaia doamna din Drăgășani, s`a prenoit din inițiativa și prin stăruința primului titor
Iancu Bonceanu, ajutat de Ilie Radu, Iordache Beliță și întreaga obște a satului Seaca,
cum și pr. Marin Gorjanu paroh, Ghica Alexandrescu, C-tin Turbatu epitrop și titor…”
(urmează o listă lungă de ajutători).
63
Vezi pisania nouă. 64
Viața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei. Craiova, Tipografia Sf. Mitropolii a Olteniei,
Râmnicului și Severinului, 1941, p.855.
Mircea Tomescu, fiul lui Radu şi
al Dumitrei Tomescu din satul
Alunişu-Olt...
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 90
Această pisanie și zugrăveală – i-au spus sătenii autorului Mircea Tomescu -
datează din anul 1906.
În interior, lipsesc ușile împărătești, catapeteasma are trei rânduri de icoane: sus,
scene din viața Mântuitorului, la mijloc Sf. Apostoli, iar jos icoanele obișnuite în alte
biserici.
Spre nord, în pronaos, se află mormântul soției
ctitorului Manea Vornicul, cu inscripția în limba slavonă,
tradusă astfel de Mircea Tomescu: „A răposat roaba lui D-
zeu Vladaia, jupânița marelui Vornicului Manea, luna
Ghenar, 2 zile, văleatul 7036” (de la Facerea Lumii, adică
1528 d. Hr.). Cu unele erori, crede M. Tomescu, inscripția
roasă de vreme a mai fost reluată de I. Ionașcu, care era
încredințat că acolo este mormântul ctitorului Manea
Vornicul, totuși descifrează din inscripția slavonă: „bjiia
Vlădaia jupânița jupan Manea velico dvornicu msța Ghenar
2, vleat 7036” – data o consideră nesigură. Această
documentație trimite la „Anuarul Școlii Normale Preda
Buzescu din Slatina”, Craiova, 1930, nr. 1, pag.19.
Inscripția mortuară este relevată și de Virgil
Drăghiceanu, în „Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice”,
anul XXIX (1931), pag.47, traducerea respectând gramatica/topica slavonă.
Mircea Tomescu conchide că Manea Vornicul și soția lui au fost ctitorii
mănăstirii, care exista în 1528.
Referitor la identitatea lui Manea, el mai apare ca Manea a lui Perișan, într-un
document datat 1526, într-un Hrisov din 17 decembrie 1525 apare ca Mare Vornic al
Domnitorului Radu de la Afumați, iar în alte surse Manea și soția lui apar ca enoriași care
zidesc prin 1528 biserica Sf. Nicolae din Târgoviște.
Ca o paranteză, este deceniul de afirmare a ființei naționale, inclusiv prin atestarea
celui mai vechi text scris în limba română, „Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung”
(Muscel) către judele (primarul) Brașovului, Hans
Benkner, în 1521, în care îl avertiza asupra
mișcării corăbiilor turcești pe Dunăre, cu intenția
de a ataca Transilvania prin Banat.
Mircea Tomescu înregistrează și istoria
orală, o legendă a locului spunând că, fugind din
Drăgășani, orașul cel mai apropiat, de frica
turcilor, un boier, Manea, a fost adus în Valea
Secei de un purcar, pe care apoi l-a omorât ca să
nu divulge locul unde s-a refugiat, apoi Manea s-a
pocăit, zidind mănăstirea. Construcția s-a dărâmat
„în zi mare”, strivind credincioșii dinăuntru, care
ascultau învățătura Domnului. Dar această opinie
nu este împărtășită de alți locuitori ai zonei.
Sunt mai multe documente despre schitul,
mănăstirea sau biserica Seaca, Em. Turdeanu
menționând, de exemplu, că inscripția patrafirului
dăruit mănăstirii în amintirea soției (jupânesei) ar
...a fost nu doar un
strălucit bibliolog ci şi
un pasionat cercetător
al istoriei locale
Schitul Seaca aşa cum l-a văzut
Mircea Tomescu
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 91
fi ajuns la Muzeul din Belgrad – în revista „Cercetări literare”, anul III (1939), pag.159.
Două hrisoave slavone se găsesc la Arhivele Statului (azi Arhivele Naționale ale
României), primul, din iulie 1509, prin care Mihnea-vodă întărește lui Groza partea de
moșie cumpărată în Seaca din Gura Siecovei, și al doilea , din 16 septembrie 1519, prin
care domnitorul Neagoe Basarab întărește stăpânirea mănăstirii peste partea de moșie și
sat, cumpărate de Manea, fost clucer.
Mircea Tomescu afirmă că schitul a fost zidit în perioada 1510-1512, și nu în
1512-1519.
Lucrarea menționează că schitul Seaca devine, în anul 1664, metoc al Mănăstirii
Cozia, deoarece rămăsese „de toate pustie de tot”, adică săracă, cu toate că o condică
păstrată la Arhive menționează proprietatea a mai multe moșii.
Viața monahală continuă până în anii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când
foștii robi pe moșiile schitului sunt împroprietăriți. Ultimul călugăr cunoscut este Pafnutie,
prin anul 1877. Azi, menționează M.Tomescu, biserica este lăsată în voia sorții, de către
paroh și localnici.
Sunt citate lucrări ale lui M. Romanescu, din „Arhivele Olteniei”, anul XVII
(1938), pag. 11, Em. Turdeanu, loc cit., și Alexandru Odobescu, „Revista Română”, I
(1861), p. 827, pentru menționarea a două odoare ale mănăstirii: un patrafir dăruit de
Manea, în anul 1528, și un Tetraevanghel dat de cei doi soți ctitoriei, cu dedicație, la 17
aprilie 1527.
Nimic însă nu a putut afla cercetătorul despre viața culturală și monahală.
Încheierea subliniază scopul acestei uriașe întreprinderi de a privi în trecutul
îndepărtat și încețoșat: „Atât am putut afla despre acest schit. Gândul meu a fost numai de
a șterge praful uitării de pe acest impunător - cel puțin prin vechimea lui – monument al
trecutului nostru”.
Lucrarea lui Mircea Tomescu salvează din întunericul uitării, așa cum spune, un
obiectiv istoric, încadrându-l, în măsura ajungerii până azi a unor informații, în viața
socială și în istoria unei zone mai puțin cercetate a Țării Românești.
Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor - Aprilie
- 26 apr. 1500, prima atestare documentară a judeţului Olt.
- 14 apr.1529, prima atestare documentară a satului Piatra .
- 30 apr. 1597, Mihai Viteazul dă un hrisov de la Cepturoaia-Romanaţi .
- 15 apr. 1612, prima atestare documentară a satului Izvor, jud. Romanaţi
- 9/19 apr. 1654, moare domnitorul Matei Basarab (fiul lui Danciu din Brâncoveni).
- apr. 1730, m. Bălaşa fiica lui Constantin Brâncoveanu (înmormântată la M-rea Hurezu).
- 24 apr. 1811, m. la Braşov Manolache Brâncoveanu, strănepotul domnitorului .
- 10 apr. 1817, Ioan Caragea dă a doua carte de iertare pentru haiducul Iancu Jianu.
- 30 apr. 1832, m. marele ban Grigore Brâncoveanu, fiul lui Manolache Brâncoveanu.
- 17 apr. 1851, m. Iancu Arcescu, ocârmuitor de Romanaţi la 1848 (înmormântat la
Arceşti).
- 22 apr. 1857, Gh. Chiţu (n. Oboga) scoate la Craiova ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 22 apr.1867, n. Sarmiza Bilcesu-Alimăneştianu, prima femeie dr. în drept din lume .
- 11 apr. 1868, m. Episcopul Calinic, ctitorul m-rii Frăsinei-Vâlcea. Restaurase şi schitul
Popânzăleşti- R-ţi.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 92
- 2/14 apr. 1869, m. la Nisa Barbu D. Ştirbei, ultimul domn al Munteniei. Înmormântat la
Buftea.
- 22 martie 1872 , se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.
- 21 apr.1876, se aprinde de la un fulger biserica din Brâncoveni-Romanaţi.
- 24 apr.1880 n. la Slatina Sava Zamfirescu, profesor, gazetar, autor de manuale şcolare.
- 6 apr. 1881, Carol promulgă legea prin care Corabia devine comună urbană.
- 1 apr. 1887, se inaugurează calea ferată Piatra-Olt-Caracal-Corabia.
- 25 apr. 1889, D. Cezianu, fost prefect de Romanaţi, devine director general al poştelor.
- 3 apr. 1893, n. la Dobrotinet scriitorul Damian Stănoiu.
- 15 apr. 1894, dr. Badea Cireşanu (n. Spineni) scoate la Bucureşti ziarul ecleziastic
,,Vocea Bisericii”.
- 23 apr.1894, n. la Drăgăşani scriitorul Gib Mihăescu (1907-1908 elev la Gimnaziul
,,Radu Greceanu” din Slatina).
- 25 apr. 1895, m. Alexe Marin, profesor universitar de fizică-chimie.
- 27 apr. 1897, Ion Minulescu debutează în ,,Povestea Vorbei” cu o poezie semnată
Nirvan.
- 29 apr. 1904, regele Carol I vizitează oraşul Corabia.
- 10 apr. 1905, apare la Slatina ziarul ,,Ecoul Oltului”.
- 12 apr. 1905, apare la Caracal ziarul ,,Voinţa Romanaţilor”.
- apr. 1908, apare ziarul ,,Tovărăşia”, organul Uniunii Cooperatorilor din Romanaţi.
- 12 apr. 1908, n. la Seaca prof. univ. dr. Ilie T. Riga.
- 26 apr. 1912, n. la Davideşti poetul şi publicistul V. Oprescu-Spineni.
- 5 apr. 1914, apare la Slatina ziarul ,,Glasul Oltului”.
- 27 apr.1915, m. C-tin Pavlovici, fondatorul Băncii Agrare Slatina.
- apr. 1916, apare la Slatina revista ,,Zori de zi”.
-1 apr. 1921, s-a înfiinţat Sfatul Negustoresc din Caracal.
- 30 apr. 1922, este inaugurat Monumentul Eroilor din Pleşoiu, Romanaţi.
- apr. 1923, apar la Slatina ziarele ,,Naţionalul Oltului” şi ,,Cuvinte tinereşti”- organ P.N.Ţ.
Olt .
- 1 apr. 1925, scriitorul Mircea Damian (C. D. Delavarona) scoate revista ,,Zări Senine” la
Bistriţa.
- 10 apr. 1927, apare la Caracal revista ,,Sinceritatea”.
- 25 apr. 1930, n. la Osica gazetarul Ion Mitran .
- 5 apr. 1931, apare la Caracal ziarul ,,Dezrobirea”.
- 10 apr. 1932, m. profesorul Gh. Popescu Bragadiru, autorul muzicii vechiului Imn al
Liceului ,,Radu Greceanu” din Slatina.
- 10 apr. 1932, apare la Caracal ziarul „Liberalul”, organul P.N.L.Romanaţi.
- 1 apr. 1933, apare la Caracal revista ,,Speranţa”.
- 26 apr. 1934, m. g-ral Linaru (înmormântat la Scorniceşti-Olt).
- 7 apr. 1935, g-ralul N. M. Condiescu devine preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români
(înmormântat la Grozăveşti-Romanaţi 1939).
- 1 apr. 1937, apare la Caracal ziarul „Vremea noastră”.
- 1 apr. 1938, satul Dioşti-Romanaţi este mistuit de un puternic incendiu.
- 25 apr. 1938, dezvelirea monumentului eroilor de la Obârşia-Romanaţi
- 11 apr.1942, n. la Corabia poetul Virgil Mazilescu.
- apr. 1943, cu sprijinul Î.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu apare „Revista de istorie
bisericească”.
- 11 apr. 1944, m. la Bucureşti poetul Ion Minulescu.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 93
- 4 apr. 1949, m. g-ral Emanoil Ionescu (n.17 martie 1893 ,Tâmpeni).
- 18 apr. 1974, m. la Bucureşti Nicolae Buicliu, compozitor (n. 6 sept. 1906, Corabia).
- 15 apr. 1988, m. Modest Morariu, poet,traducător şi eseist. Face studiile liceale la Slatina.
- 26 apr. 2006, m. la Slatina istoricul Gh. Mihai.
Pentru biblioteca dumneavoastră
Nicolae Maroga Nucu- Semnal din puterea suferinţei, Ed. Marotur, 2017, Craiova, 82 p.
Scriitor şi publicist cu un traseu literar şi gazetăresc recarcabil, fiu al Romanaţilor (născut
în comuna Ianca la 3 mai 1950), Nicolae Maroga este prezent
în librării cu un nou volum de versuri, total diferit de cele
anterioare.A pus multă durere şi încrâncenare în aceste
versuri în speranţa unui mâine mai bun pentru sănătatea
nepotului său Adiţă, bolnav de un autism propulsat cu
letargie de vorbire, un diagnostic nemilos care i-a răpit
copilăria iar bunicilor şi părinţilor bucuria de a-l vedea
jucându-se . De fapt Adiţă, care acum are 18 ani, a fost un
copil fără copilărie. Versurile sunt un strigăt de durere pentru
un suflet chinuit pe care viaţa l-a oprit de la tot ce trebuie să
trăiască un copil la fel ca toţi din generaţia lui. Relaţia cu el
nu mai este una normală, prin grai, ci prin altfel de graiuri cu
semne ciudate, în faţa cărora nici medicina nu a putut face
ceva. Volumul este în acelaşi timp şi un apel de a nu mai lăsa
asemenea copii să se chinuie acordând mai multă atenţie unor
astfel de fenomene care răpesc bucuria copiilor, părinţilor şi bunicilor. În acelaşi timp
găsim şi o doză de optimism în durerea lui:
,,În pieptul ţării iată au prins temei
Aceleaşi glasuri truditoare, să biruim furtuna
Prin soarele din suflet al marilor idei
Să fim mereu uniţi, viteji întotdeauna”.
Dar volumul este străbătut de o tristeţe puternică redată în versuri şi impresionează
profund drama pe care o trăieşte poetul:
,,Singur trăiesc în durere şi frigul mă-ngheaţă
O rază pierdută-n suferinţă aşteaptă mormântul
Mi-e frică de ziduri şi lanţuri mereu chinuitoare
Suflă un vânt murder şi lumea-i îngrozită
Uimit rămân când puterea aduce turbare
Spre sufletul meu camuflat de o amară pedeapsă”
Poetul a ajuns ,,un pasager fără speranţă” (p.63), afirmând cu regret şi nostalgie:
,,Doamne, unde-i bucuria veşnică să spele răutatea din trupul bolnav” iar la pag. 65 avem
de a face cu întrebarea zguduitoare ,,Mă uit pe fereastră şi strig: Ce mai caut pe lumea
asta?”
Versuri tulburătoare izvorâte din durerea unui bunic care nu poate face nimic
pentru ca viaţa nepotului să se schimbe. De aceea, glasul acestui volum trebuie să ajungă la
oameni, în special la aceia care pot face ceva. Sunt alături de poetul Nicolae Maroga şi îl
asigur că mă voi ruga pentru Adiţă aşa cum mă îndeamnă în dedicaţia scrisă pe acest
volum cutremurător.
Dumitru Botar
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 94
Muzeul Oltului, vol. IV, Slatina, 2014, Ed. Autograf
MJM, 2015, Craiova, 535 p. Cel de-al patrulea volum
apărut din initiativa colectivului de la Muzeul Judeţean
Olt (coordonatori dr. Laurenţiu-Gerald Guţică-Florescu
şi dr. Doru Neagu) reuneşte în secţiunea arheologică un
studiu al d-lui Guţică-Florescu intitulat ,,Slatina de la
antropogeneză la etnogeneză” şi altul al d-lui Sabin
Popovici ,,Plastica culturii Vădastra de pe valea Oltului
inferior”. În secţiunea istorică descoperim o foarte
interesantă trecere în revistă a monumentelor închinate
eroilor neamului în zona central estică a judeţului Olt
(autoare Doina Leulescu şi Denissa Guţică-Florescu),
studiul d-nei dr. Jeana Pătru despre revoltele ţărăneşti
anticomuniste din Olt şi Romanaţi ce au precedat
colectivizarea. Este reprodusă integral Monografia
Liceului Radu Greceanu din Slatina lăsată în manuscris
de cercetătorul oltean Iancu St. Toma, în opinia noastră
cea mai completă dintre cele trei existente până astăzi şi care
ar merita să apară în volum. Este reprodusă şi o listă cu
lucrările lăsate în manuscris de acest neobosit cercetător al
arhivelor asupra căruia se cuvine să ne aplecăm cu mai multă
atenţie. Dl. Cornel Manolescu se ocupă de împămânenirea
doctorului Ernest de Lapommeraye, stabilit la Slatina în
timpul Războiului Crimeii. Interesante contribuţii de
etnografie (Claudia Balaş) şi Patrimoniu (dr. Iohana-Raluca
Popescu, Iuliana Dumitrana şi Virginia Ionescu).
Nicu Vintilă-Sigibida- Diploma Honestae Missionis de la
Grojdibodu, Ed. Antheo, Craiova, 2017, 190 p. Lucrarea,
prefaţată de către dl. prof. univ. dr. Dinică Ciobotea, prezintă
cel mai vechi act de proprietate păstrat din vremea
împăratului Hadrian, Diploma Honestae Missionis-
descoperită la Grojdibodu, satul natal al autorului, în anul 1838. Documentul demonstrează
vechimea localităţii şi continuitatea de locuire pe aceste locuri ce au aparţinut mai târziu
boierilor din familia Jianu-Cezianu. Diploma a ajuns în
cele din urmă la Napolean al III-lea, împăratul Franţei,
fiindu-i oferită de către Alexandru Ioan Cuza cu scopul de
a demonstra originea noastră latină.
Nicolae Scurtu- Gheorghe Suciu şi contemporanii săi, vol. I, Ed. Ars Docendi, 2016, 334 p. Dacă Nicolae Iorga
spunea că ,,Istoria unui popor va fi completă atunci când
fiecare sat îşi va avea monografia sa”, dl. Nicolae Scurtu
caută să ne demonstreze cu fiecare nou volum că istoria
literară a unui neam va fi completă atunci când fiecare
scriitor îşi va avea adunate în volum corespondenţa,
documentele, iconografia, ceea ce este şi credinţa noastră.
Volumul de faţă reuneşte scrisorile primite de gazetarul şi
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 95
scriitorul ardelean de la Ştefan Munteanu, Constantin
Noica, Dan Simionescu şi Vasile Versavia, autografe pe
volume primite, numeroase fotografii ale autorului
romanului Botează-mă cu pământ. Nicolae Scurtu- Săluc Horvat şi contemporanii săi, Ed.
Ars Docendi, Bucureşti, 2015, 174 p. Cartea surprinde
relaţiile spirituale şi punţile de comunicare dintre cărturarul
de la Baia Mare şi unii dintre confraţii săi demonstrând
extraordinara capacitate de a cerceta, a citi şi reciti, de a
procura satisfacţii şi bucurii intelectuale contemporanilor.
Istoricul literar Săluc Horvat a fost un mare umanist al
Transilvaniei care a realizat tot ce şi-a propus în plan
cultural.
Nicolae Scurtu- Întâlniri providenţiale Magdalena Rădulescu-Ion Stăvăruş, Ed. Press
Image, Bucureşti, 2013, 124 p. Volumul reuneşte în
condiţii grafice de excepţie epistole primite de
jurnalistul, diplomatul şi profesorul universitar Ion
Stăvăruş, facsimile, evocări şi lucrări de artă aflate în
colecţia Ion Stăvăruş. Din dialogul epistolar dintre Ion
Stăvăruş şi pictoriţaMagdalena Rădulescu reţin atenţia
între altele portretele scriitorilor Lucian Blaga, Ion
Vinea, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Marin Sorescu
ş.a.
Nicolae Scurtu- Contribuţii
la istoria revistei
,,Convorbiri Literare”
(1939-1944), Ed. Timpul,
Iaşi, 2015, 240 p. Volumul,
dedicat universitarilor ieşeni
Constantin Ciopraga şi
Mihai Drăgan completează bibliografia revistei realizată de C.
Pompilian şi H. Zalis, autorul descoperind prin cercetări în
biblioteci publice şi particulare, arhive şi numerele din aprilie,
mai, iunie şi iulie 1944, încă 400 de
pagini de literatură. Reţin atenţia
scrisorile lui Ştefan Cuciureanu,
Alexandru Ionescu, Teodor Al.
Munteanu, Verona Brateş, Emil Giurgiuca, Al. Lapedatu, Ion
Petrovici ş.a. către I. E. Torouţiu şi restituirea pentru întâia oară
a unor articole şi evocări apărute în aceste numere necunoscute
ale revistei.
Elena Sârghie- Antonius Nicolescu. Un artist slătinean pe
scenele lumii, Ed. Hoffman, 2017, 237 p. Volumul bilingv
(română-germană), realizat cu sprijinul Primăriei Municipiului
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 96
Slatina şi al Consiliului Local Slatina, bogat ilustrat şi foarte documentat, evocă
personalitatea tenorului Antonius Niculescu ajuns la vârsta de 70 de ani şi cariera strălucită
a acestuia pe scenele lumii. Antonius Niculescu s-a născut la Slatina la 7 august 1946, a
urmat Şcoala Ionaşcu şi liceul ,,Radu Greceanu” devenind în 1964 student al
Conservatorului ,,Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. A interpretat roluri remarcabile în
opere precum: Cneazul Igor, Tosca, Rigoletto, Aida, Trubadurul, Boema, Cavaleria
Rusticană ş.a. Un mare merit în realizarea proiectului revine d-lui Vlad Iovu, un distins
intelectual al Slatinei, verişor al tenorului slătinean.
Inscripții
O NOUĂ CONTRIBUȚIE LA BIBLIOGRAFIA LUI ION S. FLORU
Nicolae Scurtu
Biografia și bibliografia profesorului, istoricului, publicistului și memorialistului Ion
S. Floru (1864–1950; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 18, 19, 23/2013; 40-42/2015; 51,
53/2016) sunt incomplet cunoscute deoarece nici unul dintre istoricii, mai tineri, nu s-au
oprit asupra activității științifice desfășurate pe parcursul a șase decenii de acest onest și
tenace cărturar din ținutul Oltului.
E necesar să precizez, încă de la început, că profesorul Ion S. Floru a fost un
discipol apropiat al lui Titu Maiorescu, a făcut parte, la propunerea acestuia, din redacția
prestigioasei reviste Convorbiri literare, în paginile căreia a și colaborat câtva timp și,
trebuie să menționez aici, că după publicarea unei necruțătoare recenzii la o carte a lui
A.D. Xenopol1, a stimulat prețuirea specială a magistrului său.
A elaborat, cu detașare și rigoare, câteva mii de pagini de memorii, din care a
publicat impresii despre satul și copilăria sa2.
A evocat în culori calde unele dintre marile personalități ale istoriei naționale care
i-au marcat existența. Câteva dintre acestea au fost publicate în Revista Fundațiilor
Regale3.
A citit enorm, s-a informat din cele mai complete dicționare și enciclopedii și,
întotdeauna, a relevat în articolele, recenziile și notele sale valoarea cărților pe care le-a
comentat cu probitate și aleasă simpatie intelectuală.
O mărturie elocventă, în sensul celor afirmate aici, o constituie ampla recenzie4 la
cartea lui Alexandru Ștefulescu ~ Gorjul istoric și pitoresc (1904), în care, cu obiectivitate
și discernământ critic evidențiază meritele și calitățile acestui neobosit cărturar despre
care N. Iorga afirma: „Dar ăsta5 era un om ciudat, cum doar printre cei de departe, în
ținuturi rurale și rustice, îi mai afli. Voia să știe ce zice în «pieile de cerb» din săcultețele
cu documente ale moșnenilor. Erau multe în slavonește. Ce are a face: o să învețe
slavonește! Și a învățat. A crezut el, naivă închipuire!, că limba sanscrită nu i-ar strica. A
învățat-o. De s-ar fi găsit cineva care să-i recomande limba turcească, s-ar fi apucat și de
așa ceva. Știa că în Viena se află un mare slavist, profesorul Jireček, s-a dus la Viena. L-ar
fi căutat și în alt continent poate!“
Gorjul istoric și pitoresc
Sunt rari la noi oamenii, care, uitând alte ocupaţiuni mai ispititoare, se închid
într-un cerc restrâns de cercetări, caută a le adânci, a le lărgi şi a le aduce la cunoștinţa
tuturor. Unul din acei rari este d[omnul] Alexandru Ștefulescu, ale cărui lucrări asupra
diferitelor localităţi din Gorj (Tismana, istoricul Târgu Jiului) şi acum asupra Gorjului
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 97
istoric şi pitoresc, fac din acel judeţ cel mai studiat
şi cel mai cunoscut ţinut al regatului. Orăşelul
Târgu-Jiu devine centru de cultură românească, şi
în această privire lasă îndărătul său alte oraşe mai
mari. În Târgu-Jiu s-a înfiripat un muzeu, unde s-au
adunat ce s-a putut din resturile istorice ale
judeţului, şi d[omnul] Ștefulescu găseşte în
îngrijirea acelor resturi ocupaţiune plăcută, în
explicarea şi descrierea lor satisfacțiune statornică.
Un muzeu, o tipografie, din care poate ieşi atât de
îngrijită, atât de corectă o carte de aproape 500 de
pagini, un om care învaţă singur limba slavonă ca
să caute apoi resturile şi hârtiile ce leagă prezentul
de trecut, trebuie să umple de mândrie dreaptă pe
locuitorii orașului de munte şi pe toţi care voiesc
binele lui.
Prin cunoașterea fiecărui colţ al pământului
nostru și a fiecărei rămăşiţe din trecut, nu numai că
se îmbogăţeşte ştiința generală, nu numai că se
satisface curiozitatea legitimă de a cunoaşte, dar se redeșteaptă afinități adormite, se
trezesc tendințe și simpatii puternice, din care pot răsări fapte folositoare pentru cei de
același neam cu noi.
Când cuget la locurile frumoase din Gorj, de care vorbeşte d[omnul] Ștefulescu,
unde atâtea pisanii de biserici, atâtea ruine de palate construite în chip de cetăţi, sunt atâtea
urme ale vechilor noştri boieri, ale Buzeştilor, Ştirbeilor, Bibeştilor, Brăiloilor... nu-mi
închipuiesc că urmaşii lor de azi să nu simtă că acele locuri au ceva în ele mai mult decât
pământul altor locuri, şi că slovele greoaie de
pe hârtii vechi sunt ceva mai mult decât hârtii
vechi: sunt sufletul părinţilor răposaţi, care-i
leagă de acel pământ şi de locuitorii lui.
Cartea, drept vorbind, nu este o istorie
ci o colecţiune de acte şi de însemnări
referitoare la comunele judeţului, cu scurte
descripţiuni asupra comunelor mai principale,
cu ilustraţii reprezentând bisericile şi pe ctitori,
cu notiţe scurte despre ce se ştie asupra fiecărui
ctitor, aşadar un muzeu, muzeul din Târgu-Jiu,
din care o lume întreagă iese înainte-ne
poruncind sau rugându-se, reclamând sau
cumpărând, puţini iertând, mai puţini
împăcându-se şi numai unul recunoscându-şi
greşelile şi mărturisindu-şi păcatul creştineşte. Mai întâi, într-o prefaţă de 69 pagini,
autorul întreprinde să scoată ideile mai
generale ce se degajează din cuprinsul cărţii.
Ne vorbeşte despre preistoria Gorjului destul
de nedecis, precum sunt şi cercetările de până
acum, ne vorbeşte despre ţara Litua, despre Alexandru Ştefulescu
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 98
comunele dispărute azi, despre casele boereşti numite cule, despre obiceiuri juridice
dispărute azi, despre funcţionarii vechi, despre unităţile de măsură. Autorul se mărgineşte
la cele mai multe măsuri să ne spună că în cutare act se găsește cutare măsură, dar nu să ne
o şi explice, ceea ce de altfel este foarte greu cu informațiile de care dispunem. Într-un act
din 1644 ni se citeşte că un obroc de grâu valora 60 de bani, dar nu știm ce capacitate avea
obrocul.
Ceea ce m-a izbit la citirea hârtiilor vechi este scumpetea vitelor şi sărăcia
veşmintelor.
Se ştie că în secolele trecute avuţia principală a locuitorilor din ţările noastre erau
vitele, nu cerealele. Ne-am aştepta, dar, ca vitele să fie ieftine şi numeroase. Însă, în 1662
postelnicul Drăghici şi frate-său Barbu, fiind în pericol să piardă jumătatea satului
Drăgoiani, au întovărăşit (înfrăţit) «pre Pârvul armaşul de au dat berbec(i) 20 şi oi cu miei
14 şi s(ă) ţie a treia part(e) din jumătate din Drăg(o)iani» (97).
Pământul era mult mai ieftin decât vitele. Cea mai ieftină vânzare o găsim (108) în
1730, când doi stânjini se vând cu 60 de bani, poate pentru că cel care cumpăra era
ispravnic. De obicei, stânjinul valora în 1774 un taler (73) un florin (71), un zlot (1761),
deşi sărdarul Grigore Vlasto, consilier împărătesc, cumpără între 1718-[17]39, cu 120
taleri 13 stânjini de la Dicu Poenaru.
Un stânjin de pământ în lat face cam 2–3 pogoane şi când socotim că o vacă cu
lapte se socotea 5 taleri în 1716, adică 10–15 pogoane de pământ, vedem ce mare
deosebire era între preţul vitelor şi al pământului. Azi, 10–15 pogoane de pământ fac în
termen mijlociu do la 2500–4500 de lei, iar o vacă, să zicem, 250 lei.
Dacă comparăm cu ieftinătatea pământului scumpetea uneltelor de cultură,
ajungem la concluziuni şi mai de mirare.
În 1814 octombrie 15 postelnicul Constantin Drăgoescu dăruieşte unei biserici
«acest sfânt și plin de mărirea Domnului, Triod, care este mai dulce la cântarea sa decât
toate cărţile bisericeşti şi de suflete bun înduplecători la umilinţă celor ce vor asculta cu
credinţă, s-au cumpărat de mine robul lui Dumnezeu cu t(a)l(eri) 70...» (52).
Citim (373) că s-a mai dăruit altei biserici un Penticostar în 1785. Preotul care l-a
dăruit nu ne spune şi preţul cu care l-a cumpărat, ne dă însă ceva mai prețios, numele său,
popa Dumitraşco Ştefănescu, zapciul de prioţ. La 15 septembrie, 1598 găsim numele unui
Iane Dumitrescul (106).
Scumpetea vitelor se mai vede din învoiala făcută între mănăstirea Tismana şi
monahul Dositheiu Brăiloiul, căruia egumenul, dimpreună cu tot soborul mănăstirii, îi dau,
în 7 august 1724, moşia Orbi «mai având Sf[inția] Sa moşie într-acest hotar şi fiind şi
aproape de satul Sfinţiei Sale, de Vădeni, fiindu-i de trebuinţă», cum şi o altă moşie «Saca
de la câmpu ot Sud Dolj», în schimbul a «3 iape cu mânji bune şi cu un armăsar bun», mai
ales pentru că era «sfânta mân(ă)stire lipsită de dobitoace din vremea răzmiriţii.»
Sărăcia de haine se vede (136) din foaia de zestre a Ilincăi, fata lui Pătru Nebunu,
care a primit moşie 17 stânjini, şi «o iapă, o pereche călţuni, o zăvelcă încreţită, 3 cămăşi şi
6 zăvelci înguste». Aceasta la 2 ianuarie 1769. Să comparăm mulţimea de haine cu care se
mărită astăzi fetele de ţărani cu zestre de 50 pogoane. Cu o sută de ani mai înainte, în
1655, postelnicul Drăghici ia parte din moştenire moşia «iar fata so zestreze şi iar să ştii
c-au dat postelnicul Drăghici zestre fetei o(n) bou şi 2 vac(i) cu lapte şi 2 stup(i) şi oi (3)
râmător şi u(n) strai și tot ce trebuieşte îmbrăcăminte fetii...» (248).
Mănăilă şi Stan Găină din Săcol se înfrăţesc în 1626 şi dăruieşte Stan pe Mănăilă
cu o sfoară de loc, iar Mănăilă dăruieşte pe Stan Găină cu o oaie cu lapte (XXXI. Înfrăţirea
aceasta ţintea să ocolească obiceiul de a nu se da şi fetelor moşie şi de a nu se vinde moşie
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 99
decât rudelor şi vecinilor mai întâi. În 1564, un tată înfrăţeşte pe fata şi pe fiul lui, ca să se
poată împărţi moşia între ei (XXIX). Radu Şerban (1602–1611) dă un hrisov «ceştii mueri
anume Ana... ca să aibă şi a ţinea partea surori-sa Neagăi de î(n) Albeani c-au fost Ana sor
cu Neaga pre Sf[ânta] Evangelie...» (XXX).
Pentru moarte de om se plătea rudelor o despăgubire (duşegubina): «a plătit Mareş
la o moarte de om pentru Radul al Nănulesei 180 oi, 30 vaci», în 1583. În acelaşi an, Dan a
plătit 30 aspri (XLI).
D[omnul] Ștefulescu exagerează, când zice că starea ţiganilor a fost una din cele
mai mizerabile pe pământ, precum exagerează şi vorba populară, că pentru o moarte de
ţigan scapi c-un curcan.
În 1583 Mareş cumpără un ţigan anume Lulea cu 1200 aspri de argint.
Stan ţiganul şi cu frate-său Avram şi cu mama lor, anume Rucşana, şi ţiganca lui
Stan ţiganul, anume Dragomira, îi confirmă Mihai Viteazul lui Stoica Râioşanul, că i-a
cumpărat cu 800 aspri şi cu doi cai buni, preţul lor 2000 aspri (XLIX).
Ţiganul Dragomir a fost cumpărat în 1618 cu o vacă cu lapte, un bou şi o slănină
de carne grasă şi 500 aspri gata. Ţiganca Vârluia cu 1200 aspri şi 2 baniţe de grâu. Punerea
în socoteală a slăninei, a baniţelor de grâu, ne arată că reprezentau valori destul de preţuite.
Ţiganca Stanca, fata lui Ianoși țiganul, a fost cumpărată însă drept 4000 de aspri
gata, pe când Stan lăutarul cu 200 de aspri gata (L).
Mai preţuite decât pământul erau dar vitele şi cu mult mai mult decât vitele erau
ţiganii, care formau atunci averea cea mai plasată.
În 1613, un ţigan cu ţiganca şi cu feciorul lor costau 4000 de aspri.
Din suferinţele rumânilor câteva vorbe din 1659 sunt de toată elocvenţa. Mai întâi
fuseseră vânduţi «Danciului piltu dotorie», apoi i-au luat Matei Vodă, în urmă au fost daţi
domneşti până în zilele Mihnii, «apoi Mihnea Vodă au zis că loi noi treboesete ce a mânat
la noi la rumânişt şi omeni domneşti a pucat cu mar(i) stri(n) sori se dem bani şi i-am dat,
apoi noi amă avot glâceavă cu aceşti nepoţie a lu Căzan....» (13).
O listă respectabilă de mâncăturile câte erau peste an, găsim în scutirea dată de
Alexandru Vodă în 2 septembrie 1628 «anume popa Drag(o)mir de prigorie.... i... ca să fie
capul lor şi bucate ce vor avea î(n) pac(e) despre sat şi slobozi de bir şi de găleat(ă), de fân,
de bou, de oae seac(ă), de cal, de miare, de ceară, de cai de olac, de maldăr, de podvoad(ă),
de mertice, de oae de sulgio şi de lucrul domnescu, şi de toate mâncăturile câte sunt peste
an... să dea dijma de stupi şi gorştina şi vinăriciul şi birul vlădicescu.... pentru că i-am ertat
domnia mea pe toţ preuţii de la ţeară şi de la oraşe....» (378).
Un călugăr, Ionichie, mărturiseşte cum a falsificat trei cărţi de moşie, în modul
următor: «Dum(nea)voastră vecinilor i moşteanilor ot Bărbăteşti i moş Tudoae i moș
Radule Munteanu... blagoslovenie.... mărturisăsc un păcat ce l-am făcut î(n) anii trecuţi
fiind î(n)văţat de tat(a)l mieu popa Dumitraşco, ca să furăm o carte de moşie de acolea...,
am luat cartea de hotărnicie şi unde era pusă Preda i Stanca featele Agăi în carte eu am
stricat de la numele Stancăi nașul (n) cel de supra ş(i)am dres pe caco (k) l-am făcut naşi
(n) că aşa slujia la numele Stana am scos pe Stana şi văzând că se cunoaşte cerneala am
umblat cu cerneală de a mea prin toate slov(e)le de le am înoit numai ce au rămas
iscăliturile boiarilor nedate cu cerneală de a mea ci veţi cunoaşte şi Dum(nea)voastră.... iar
am mai făcut o carte de î(n)părţare eu şi am iscălit... eu cu mana mea uitându-mă pe o foae
de ispaşe c-o făcuse la Purcari şi iar am mai făcut eu o carte zicând eu că mi-a făcut(o)
zapciul, dar nu a făcut(o) zapciul ci am făcut-o eu şi am iscălit zapciul în ea eu cu mâna
mea uitându-mă pe o fitauţă de ale zapciului ce luos(ă)m de la Pârcălabul puindu-i numele
Ioniţă Roşiianul po(l)c(ovnic)....» (346).
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 100
Nu mă pot gândi nici să amintesc familiile ce se găsesc numite în cartea
d[omnului] Ștefulescu, atât sunt de numeroase şi multe din ele familii boereşţi cunoscute
în toată ţara.
Despre Mihai-Viteazul găsim o notă pe pagina 252 asupra unui hrisov dat de
Mihnea Vodă din 20 noembrie 1588 «prin care se întăreşte banului Mihai şi jupânesei sale
Stanca, stăpânire, peste 40 stânjini de moşie în Plăviceni... împreună cu siliştea şi cu
dreptul de a răscumpăra niște ţigani pe care-i vânduse Dragomir Postelnicul, fratele
jupănesei Stanca în văduvia ei de întâiul bărbat (Dumitru Banul din Vâlcăneşti) şi fără
ştirea mamei lor jupăneasa Neacşa (Arhivele Statului, pag. 87 doc. 1)».
N-ar fi stricat ca autorul să dea unele explicări şi să se ferească de câteva
expresiuni barbare. În ce împrejurări, s[pre] e[xemplu], a dat Sigismund diploma din 1429
mănăstirii Tismana? Termenul a «ingineri» cu sensul de a se aşeza bărbatul în satul
nevestei este barbar, chiar de se va fi întrebuinţând prin Gorj. Apoi «defileu», «piatră
tombală», «surmontată» şi alte câteva expresii ar putea fi înlocuite cu cuvinte româneşti.
Nu înţeleg de ce comuna Vaideei este numită Vaidii, când numele ei se găseşte în acte
vechi şi este atât de expresiv.
Zapisul din 1757, pag[ina] 67, cred că e rău înţeles astfel: «au răscumpărat-o dânşii
cu bani gata, 17 galbeni de câte 2 taleri şi 1 zlot 2 galbeni, unul venetic şi altul olan şi cu
26 taleri de argint şi 60 bani...» şi că ar trebui înţeles în acest mod: «cu bani gata, 17,
galbenu de câte taleri 2 şi un zlot şi iar 2 galbeni: unul venetic şi altul olan, şi bani de
argint taleri 26 şi bani 60».
Din puţinele citaţii, ce am făcut, cititorul poate înţelege cât de importantă este
lucrarea d[omnului] Alexandru Ștefulescu şi cât de mult ar folosi la cunoaşterea istoriei
noastre asemenea lucrări făcute şi pentru celelalte județe.
Ion S. Floru
Note
Gorjul istoric și pitoresc se transcrie, aici, din ziarul Epoca.
1. I.S.F. ~ Constituirea istoriei ca știință. Studiu asupra operei d[omnu]lui A.D.
Xenopol: Principiile fundamentale ale istoriei în Convorbiri literare, 38, nr. 11, noiembrie
1904, p. 1021–1044; 39, nr. 2, februarie 1905, p. 122–146; nr. 3, martie 1905, p. 236–257;
nr. 4, aprilie 1905, p. 374–392. [Ion S. Floru].
2. Ion S. Floru ~ Un copil, un sat... București, Editura Socec, 1931, 189 pagini.
3. Ion S. Floru ~ File de jurnal: Titu Maiorescu și vremea lui în Revista Fundațiilor
Regale, 10, nr. 11, noiembrie 1943, p. 395–414. (Texte și documente), În seminar, la
Argeș, acum 65 de ani, 11, nr. 4, aprilie 1944, 38–56 și Trei portrete caracterologice: A.
Odobescu, O bătrână, Gheorghe Șapcaliu, nr. 5, mai 1944, p. 244–249.
4. Ion S. Floru ~ Gorjul istoric și pitoresc în Epoca, 11, nr. 31, miercuri, 2 februarie
1905, p. 1, col. 1–6, jos și p. 2, col 1–2, jos.
5. N. Iorga ~ Al. Ștefulescu în Oameni cari au fost. [Volumul]1. București, Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol II“, 1934, p. 416–419. [Datat ~ 21 noiembrie
1910].
Câteva însemnări despre poetul Virgil Carianopol
Biografia poetului și publicistului Virgil Carianopol (n. 29 martie 1908, Caracal –
m. 6 aprilie 1984, București; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 51, 55/2016) a fost
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 101
cercetată, temeinic, de
istoricul literar Dumitru Botar
(n. 27 mai 1945), care i-a
consacrat una dintre cele mai
valoroase monografii1 apărute
până acum.
Istoricul literar
Dumitru Botar, dascăl de elită
din ținutul Romanaților, este
autorul câtorva cărți de
referință privitoare la acest
topos, pe care l-a cercetat, l-a
interpretat și l-a așezat acolo
unde se cuvine să ființeze
neîncetat.
Pe poetul Virgil Carianopol l-a cunoscut
îndeaproape, a purtat o lungă corespondență, i-a citit și recitit opera poetică și publicistică,
precum și memorialistica, segment extrem de important al activității sale literare.
Nu întâmplător, una din cele mai
reprezentative poezii ale sale, Pentru mama[2]
este dedicată Lui Dumitru Botar, care s-a bucurat
o simpatie specială din partea autorului Scrisori
către plante: „Tare necăjită ai fost mamă,/ Iarna,
vara, orice timp trecând,/ Cât era de frig sau de
căldură / Tot desculţă te-am văzut umblând.// N-
ai purtat o haină mai ca lumea./ O scurteică
veche doar aveai,/ Dar şi pe aceea totdeauna/
Numai câte-odată o-mbrăcai.// Ochii tăi
ardeau ca două stele./ Le mai văd luminile şi az/
Boabe mari de lacrime, ca jarul,/ Le striveai cu
mâna pe obraz.// Tot aşa ai fost de când ţin
minte,/ Pe picioare-ai mers la drum mereu./ Nici
în car nu te suiai de teamă/ Boilor să nu le fie
greu.// Ce păcat că n-ai trăit măicuţă,/ C-ai plecat
fără de timp în lut./ Ce pantofi ţi-aş fi adus
acuma/ Şi ce haină azi ai fi avut!...“
Poezia aceasta, deloc circumstanțială,
evocă făptura unei mame ce seamănă izbitor
cu toate mamele din spațiul românesc și a cărei
imagine este atât de vie, prezentă și de
neînlocuit.
În biblioteca mea de la Văratec, am descoperit recent încă două autografe ale lui
Virgil Carianopol, pe care le-a dăruit publicistului și memorialistului Boris Buzilă (n. 16
iunie 1929, Săliște-Orhei) ~ Domnului Boris Buzilă, criticului și omului căruia îi voi
rămâne mereu recunoscător pentru omenia sa, pentru dragostea sa de frumos, omagiu și
prietenia mea din toată inima. Virgil Carianopol, Buc[urești], 15 ianuarie 1970. [Cântece
din amurg. Versuri. București, Editura pentru Literatură, 1969, 136 pagini + 1 portret al
autorului de Eugen Drăguțescu].
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 102
Și, în fine, Scriitorului Boris Buzilă, criticului literar, cu aceleași sentimente de
recunoștință și omagiu. Virgil Carianopol, 12 sept[embrie] [19]74. [Elegii și elegii. Soției
mele. București, Editura Eminescu, 1974, 80 pagini].
Contribuţiile, de felul acesta, se constituie în elemente ce întregesc portretul fizic şi
creator al unuia dintre cei mai însemnați poeţi din perioada interbelică.
Note
1. Dumitru Botar ~ Virgil Carianopol (1908–1984). Studiu monografic. București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1997, carte care nu a fost menţionată de către Mihai Iovănel,
autorul fişei de istorie literară dedicată lui Virgil Carianopol, în cele două ediţii ale
Dicţionarului general al literaturii române, ce apare în coordonarea istoricului
literarEugen Simion (n.1933) şi sub patronajul Academiei Române. 2.Virgil Carianopol ~ Pentru mama. Lui Dumitru Botar în Elegii și elegii. Soției mele.
[București], Editura Eminescu, [1974], p. 15.
NOTE DESPRE BIBLIOLOGUL MIRCEA TOMESCU
Biografia și bibliografia bibliologului, istoricului literar, lingvistului și
folcloristului Mircea Tomescu (n. 18 septembrie 1916, Aluniș, jud. Olt – m. 7 februarie
1969, București) nu sunt cunoscute, în întregime, nici specialiștilor și nici autorilor1 de
dicționare speciale.
Discipol, eminent, al dascălilor Nicolae Georgescu-Tistu și Dan Simonescu,
Mircea Tomescu s-a format ca unul dintre cei mai riguroși și mai profunzi cunoscători ai
bibliologiei și arhivisticii, sub multiplele lor aspecte și datorită istoricului și cărturarului
Aurelian Sacerdoțeanu (1904–1976), pe care l-a avut profesor la Școala Superioară de
Arhivistică și Paleografie și în a cărei revistă, Hrisovul, a publicat câteva contribuții.
Remarcabile sunt cărțile sale, Revista pentru istorie, arheologie și filologie, I–XVI
(1882–1922). Repertoriu bibliografic (1945), Calendare românești (1733–1830). Studiu şi
bibliografie (1957) și Istoria cărții românești de la începuturi până la 1918 (1968 ), care
reprezintă, de fapt, excelente instrumente de lucru în domeniul presei și al cărții.
O epistolă, necunoscută, a lui Mircea Tomescu pe care o trimite profesorului şi
directorului general al Arhivelor Statului, Aurelian Sacerdoţeanu, este elocventă în acest
sens şi se constituie într-o emoționantă confesiune despre sine, despre ai săi și, mai ales,
despre satul Aluniș.
În această epistolă, deloc convențională, întâlnim, subliminal, o anume admirație,
prețuire și atașament față de un cărturar de talia lui Aurelian Sacerdoțeanu, care a creat o
școală de autentici cercetători ai fenomenului românesc existent în biblioteci și arhive.
Întâlnim în această epistolă și o informație, de asemenea valoroasă, cea privitoare
la Probleme catalografice, care, inițial, fusese o comunicare susținută în cadrul Școlii
Superioare de Arhivistică și Paleografie.
*
Aluniș, 9 august 1948
județul Olt
Mult stimate domnule director,
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 103
Ajuns în Aluniș, gândurile mi s-au îndreptat și acum ca și altădată spre
d[umnea]voastră, dar acum îmi iau îngăduința de a vă scrie.
Deși și aici este cald aproape ca și la București, serile sunt mai răcoroase și aerul
mult mai uscat, încât în cele numai câteva zile de când am venit, mă simt cu noi puteri de
muncă.
Nu știu însă dacă voi putea lucra mult, căci grijile celor ce sunt de făcut aici îmi
răpesc mult timp. E, în primul rând, treierul puținului grâu pe care l-am făcut și apoi
culegerea prunelor, căci maică-mea fiind singură și bătrână nu se poate ocupa de aceste
lucruri.
Sper, totuși, că între timp, rezervat fiind timpul de odihnă, să pot lucra ceva și la
Probleme catalografice, pe care le-am luat cu mine.
Din lucrarea concepută pe un plan mai mare, și la mine luasem materialul necesar
redactării întregii lucrări, cred că voi termina prima parte, cea care a format obiectul
comunicării la Institut, ceva amplificată, încât să fie gata pentru o eventuală posibilitate de
publicare.
Aceasta fără grabă însă, căci sfatul lui Boileau în privința scrisului îl găsesc destul
de practic.
În regiunea aceasta treierul acum începe. Grâul s-a făcut destul de bun și sătenii au
bucuria de a avea și livezile de pruni încărcate.
S-au făcut atâtea prune, încât ramurile atârnă până-n pământ. Deci sătenii vor avea
pâinea și ciocanul de țuică, ca și paharul de vin, necesare petrecerilor pe care, în mod
obișnuit, le încep toamna.
Cu alese sentimente de stimă și devotament, al d[umnea]voastră elev,
Mircea Tomescu
[Domniei sale domnului profesor Aurelian Sacerdoțeanu, Director general al Arhivelor
Statului, București, Strada Arhivelor, nr. 4].
Note
Originalul acestei epistole, necunoscute, se află la Arhivele Naționale ale României.
București. Fondul Aureliu Sacerdoțeanu. Dosar nr. 834, f. 64r.-66
r..
1. Iordan Datcu ~ Mircea Tomescu în Dicționarul etnologilor români. Autori. Publicații
periodice. Instituții. Mari colecții. Bibliografii. Cronologie. Ediția a 3-a, revăzută și mult
adăugită. București, Editura Saeculum I.O., 2006, p. 875, col. 1-2 și Gheorghe Buluță,
Victor Petrescu și Emil Vasilescu ~ Mircea Tomescu în Bibliologi români. Dicționar.
Târgoviște, Editura Bibliotheca, 2011, p. 239-240 + 1 foto bust Mircea Tomescu (p. 309,
col. 1, jos).
O EPISTOLĂ ȘI UN AUTOGRAF ALE LUI ION POTOPIN
Biografia poetului, publicistului și traducătorului Ion Potopin (n. 2 septembrie
1916, sat Potopin, com. Dobrosloveni, jud. Romanați – m. 10 mai 1998, București;
Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 37/2015, 55/2016) este, cu o singură excepție1,
insuficient cunoscută chiar și cercetătorilor și istoricilor literari.
Elev al celebrului Liceu „Ioniță Asan“ din Caracal, Ion Potopin debutează cu
poezii în revista Zorile Romanațiului, în 1934, pe când această publicație era condusă de
Marin Georgescu.
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 104
Este prezent cu versuri, proze, articole și note literare în presa locală, unde, uneori
semnează cu pseudonime: Mihai Arpașu (Romanațiul, 1936–1939), Lucian Magnea
(Zorile Romanațiului, 1937–1940) și Ion Cara (Pandurul, Caracal, 1938).
Întâia plachetă de versuri, Cartea rănilor (1946), marchează un moment esențial în
afirmarea vocii sale auctoriale, anunțând evoluția acestui poet atât de înzestrat.
Epistola pe care o trimite, din Caracal, poetului și prozatorului I. Valerian (1895–
1980) se constituie, de fapt, într-un patetic discurs epistolar, în care Ion Potopin își
manifestă dorința de a deveni colaborator și corespondent al revistei Viața literară (1926–
1938; 1941) pentru ținutul Romanaților. Ceea ce se și întâmplă.
Autograful este oferit Lui Nichifor Crainic, marelui meu sfătuitor pentru a intra în
„Țara de peste veac“2 a poeziei românești, omagiul sufletesc al lui Ion Potopin, 30
octombrie [1]969, Buc[urești]. [Clamor. Poeme. București, Editura pentru Literatură,
1960, 120 pagini + 1 foto bust Ion Potopin].
*
Caracal, 19 oct[ombrie] 1936
Strada Goleşti, nr. 16
Prietene Valerian,
Nu știu cum să-ți scriu eu ție care ai îngenuncheat un deceniu pe lespezile dur
alcătuite din cleștarul amar al sufletului.
Aplaud un om, o atitudine, un caracter. Asta mă face să-ți zic tu fără să te cunosc și
să-mi altoiesc în inimă prietenia ta, de pe acum.
În orașul meu, nu știu dacă zece frunți adăpostesc pe I. Valerian (și asta numai
datorită chiutului3 tânăr al lui Cara-Su
4.
Mustul burgund al celor 10 ani de Viață literară a fost gustat de mai puțini. Asta o
constat de când am venit în localitate.
Văd în librării numere din V[iața] l[literară]. Și nu cred că se trimit multe! Umărul
meu e gata să ajute.
Cer un lucru. Nu cereți să aflați cine sunt. Primiți-mă așa cum mă arăt. Portret și
notițe biografice nu pot trimite „deocamdată“.
Prietene, dacă mă primești
așa, corespondent și colaborator,
răspunde-mi.
Cu frăție,
Ion Potopin
P.S.
Mă înscrieți și printre abonați.
Note
Originalul acestei epistole,
necunoscute, se află în biblioteca
doamnei profesoare Dana Vasiliu,
fiica poetului și prozatorului I.
Valerian, iar cartea cu autograf se
găsește în biblioteca profesorului
Nicolae Scurtu din București.
1. Florea Firan ~ Ion Potopin
Emanuel Bădescu, Ion Tîlvănoiu, Nicolae Scurtu la
Biblioteca Academiei Române din Bucureşti
(februarie 2017)
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 105
în Profiluri şi structuri literare, Contribuţii la o istorie a literaturii române. Vol[umul] 2
(M–Z). Craiova, Scrisul Românesc, 2003, p. 202–203 + 2 foto Ion Potopin.
2. Nichifor Crainic ~ Țara de peste veac. Poezii. București, Editura „Cartea
Românească“, [1931], 128 pagini.
3. Răsunetul.
4. I. Valerian ~ Cara-Su. București, Editura Cultura Națională, 1935, 232 pagini.
Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi
Eroii satului Vineţi, comuna Spineni-Olt
Vasile Radian, Ion D. Tâlvănoiu, Floriana Tâlvănoiu
În Razboiul de Independenţă, comuna Spineni din care face parte şi satul Vineţi a
trimis mai mulţi fii, dintre care au căzut pe câmpul de luptă următorii:
1. Ion Gheorghe – soldat
din Regimentul 7 Linie.
2. Marin Ion – soldat din
Batalionul 2 Vânători.
3. Constantin Şerban -
soldat din Regimentul 7
.Dorobanţi
Localnici din Comuna
Spineni au participat la Primul
Război Mondial, mulţi dintre ei
căzând pe câmpul de onoare.
Din satul Vineţi au intrat în
galeria eroilor 44 de ostaşi, iar
din celelalte sate 67 de ostaşi
(27 din satul Spineni şi 40 din
satele Cuza - Vodă şi
Davideşti). În satul Vineţi au
rămas de asemenea şi trei
invalizi: Ion Scărlătescu,
Pantelimon Necşu şi Marin
Stoica Cojocaru.
În anul 1942, învăţătorul Vasile C. Pârvuţă realiza în vederea obţinerii gradului
didactic I o reuşită Monografie a satului Vineţi din comuna Spineni, judeţul Olt, aflată azi
la Arhivele Naţionale din Bucureşti. La paginile 26-27 ale acestei lucrări, menţionează şi
eroii satului.
În monografia lui Vasile Pârvuţă sunt menţionaţi eroii
satului Vineţi
An. VI, nr. 4 (62) aprilie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR
www.memoriaoltului.ro 106
Totodată, autorul aminteşte faptul că ,,În amintirea lor, Echipele Regale care au lucrat în
comuna Spineni au ridicat la liziera de sud a satului Vineţi o cruce înaltă de lemn”. Aceste
echipe studenţeşti au fost prezente şi în iulie 1936 la Spineni inaugurând la 4 iulie 1936
Căminul Cultural din localitate după cum informează ,,Curierul echipelor studenţeşti”,
An. II, nr. 12/ 27 septembrie 1936, p. 4. Cu acest prilej, cei prezenţi au semnat un
pergament zidit apoi la temelia căminului. Foarte activ în această direcţie s-a arătat încă
din 1921 studentul Ilie Popescu Spineni- ajuns profesor universitar, prezent şi el la
inaugurare.
Eroii din Primul Război Mondial, satul Vineţi
1. Florea Ion Diaconu Şerban
2. Dumitru Marin Stan
3. Constantin Ion Dicu
4. Alexandru Gh. Dicu
5. Constantin Ion Stan Olteanu
6. Marin I.R. Belu
7. Gheorghe F. gaiţă
8. Marin I. Necşulescu
9. D-tru Gh. V. Sitavu
10. Grigore D. Duminică
11. Ion Marin B. Vasile
12. Dumitru I. Duminecă
13. Ion D-tru Oprea
14. Petre Chiriac Ion
15. Gheorghe T. Lixandru
16. D-tru Ion Coteaţă
17. Vasile Gh. V. Sitavu
18. Toma Stan Ivan
19. Nicolae N. Pătrăşilă
20. Petre R. Mocanu
21. Ion R. Mocanu
22. Marin Fl. Voicu
23. Ilie Fl. Voicu
24. Florea Dumitru Coman
25. Ion D-tru Coman
26. Stan nistor Vameşu
27. Ilie Nistor Vameşu
28. Gheorghe I. Ionescu
29. Ion Nicolae Stana
30. Ion Alex. Stanca
31. Ion Ion Teodorescu
32. Dumitru Pârvu Ion
33. Florea Alex. Tudor
34. Iulian Vasile Iliescu
35. Dumitru Gh. Scarlat
36. Gheorghe B. Scarlat
37. Gheorghe B. Neacşu
38. Marin Badea Văduva
39. C-tin Radu Neacşu
40. Marin Alex. Sandu Pârvu
41. Anton M. Smaranda
42. Dumitru M. Smaranda
43. Ion Niţă Popescu
44. Vasile Ivan Nicolae
Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului” cont
RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F. 28429585. Detalii pe
www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.
Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru,com. Găneasa, jud. Olt, str. Libertăţii, nr.
96. Tel. 0724219925, mail [email protected].
Top Related