Asociaţia Pentru Antropologie Urbană din România
Societatea de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman
OOO vvviiiaaaţţţăăă
îîînnn sssllluuujjjbbbaaa ssseeemmmeeennniiilllooorrr
DDDoooccctttooorrruuulll EEEpppiiifffaaannniiieee CCCooozzzăăărrreeessscccuuu
Editura Muşatinia
Roman, 2011
2
Tehnoredactare Editor: Emilia Ţuţuianu
computerizată: Iulia BUTNARIU DOSPINESCU
Coordonator: Relu BUTNARIU
Prefața: conf. univ. dr. Octavian BUDA
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
OMAGIU, Cozărescu, Epifanie
O viaţă în slujba semenilor : doctorul Epifanie Cozărescu / Asociaţia
pentru antropologie Urban, Societatea de Istorie a Medicinei şi Farmaciei
din Roman ; coord.: Relu Butnariu. – Roman : Muşatinia, 2011
ISBN 978-606-8203-06-5
I. Butnariu, Relu (coord.)
616(498) Cozărescu,E.
929 Cozărescu,E.
Coperta 1: dr. Epifanie Cozărescu în anul 1980 (din arhiva
personală a dr. E. Cozărescu)
Grafica: Spitalul Precista Mare de Constantin Bârjoveanu
3
PREFAŢĂ
Bine cunoscut în comunitatea iatro-istoricilor din
România, doctorul Epifanie Cozărescu (1914 - 2010) s-a
înscris printre puţinii creatori români de colecţii şi muzee de
istoria medicinei si farmaciei. Iniţiatorul şi preşedintele de
onoare al Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei din
Roman, Cozărescu a fost şi cetăţean de onoare al oraşului. O
adevărată istorie vie, la venerabila vârstă de 95 ani, el a fost
omagiat într-o sesiune de comunicări ştiinţifice la Societatea
Română de Istoria Medicinei, în anul 2009, la Bucureşti.
Epifanie s-a născut în Cernăuţiul cosmopolit al începutului de
secol XX, la 24 ianuarie 1914, acolo unde cum spune autorul
Paramedicaliei „Teţina mi-a fost nănaş, iar Prutul m-a scăldat
în valuri”, într-o comunitate de români, germani, poleci
(polonezi), ruteni (ucrainieni), evrei şi „fără să ştim ura de
clasă ce-i”.
Tatăl său a fost şeful Arhivelor Mitropolitane din
Cernăuţi, Epifanie moştenind de la acesta memoria
prodigioasă şi aplecarea către studiul atent al arhivelor istorice.
A urmat şcoala primară şi liceul la Cernăuţi, la acelaşi liceu
„Aron Pumnul” unde, în urmă cu ani, a învăţat şi Mihail
Eminescu.
În 1934 se înscrie fără concurs, pe baza calificativului
maxim primit la bacalaureat, la Facultatea de Medicină din
Iaşi; iar în 1941 devine doctor în ştiinţe medicale, cu teza
intitulată „Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală”,
lucrare axată pe chirurgia si neurochirurgia de război (fiind de
altfel mobilizat odată cu spitalul unde a fost încadrat). A fost
medic de regiment şi întorcându-se de pe frontul din Moldova,
în 1944, ajunge prizonier de război, alături de alţi câţiva mii de
ostaşi români, dar reuşeşte să evadeze din convoi. Dar
4
urmează anii tulburi ai perioadei postbelice... Între 1967 - 1968
a urmat o pregătire postdoctorală în boli interne, la Clinica a
III-a medicală, Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj sub
conducerea ilustrului profesor Iuliu Haţieganu.
A urmat cursuri de specializare în Istoria Medicinei, cu
profesorul Valeriu Lucian Bologa (1892 - 1971). Formaţia sa
profesională şi intelectuală l-au făcut să se aplece cu multă
grijă şi pasiune asupra istoriei medicinei şi farmaciei, cu
precădere pe cercetarea istoriei Spitalului Roman. A studiat
arhive în multe judeţe ale ţării, la Iaşi, Roman, Piatra - Neamţ,
Piteşti, Cluj, etc. A adunat cu minuţie şi precizie informaţii de
la foştii angajaţi ai spitalului, de la urmaşi ai acestora,
culegând fotografii, obiecte vechi medicale, documente,
declaraţii inedite. Şi finalmente, aceste achiziţii culturale şi de
suflet i-au trezit ideea înfiinţării unui muzeu al Spitalului
Precista Mare. În cărţile sale, doctorul Epifanie Cozărescu ne
istoriseşte periplul „geografic” al acestui muzeu: amplasat
iniţial în turnul-clopotniţă ce străjuia odinioară intrarea în
incinta instituţiei (...), apoi, în 1973, în loja portarului de lângă
turn (...), iar în 1989 în noua clădire a spitalului (...), muzeul se
prezenta ca o expoziţie complexă, stratificată conceptual şi
temporal, alcătuită din mai multe fonduri cu individualitate
proprie, dar servind aceluiaşi deziderat expoziţional. Muzeul
oglindeşte astfel evoluţia spitalului şi a farmaciei care a
funcţionat odată cu el, în cei peste 200 de ani de existenţă. El
conţine într-o latură biblioteca, în alta, obiecte vechi de
farmacie şi medicină, precum şi o panoplie evocatoare cu
efigiile medicilor proeminenţi de la începuturile spitalului
până în zilele noastre1.
1Expoziţia „În memoria dr. Epifanie Cozărescu”, deschisă în 2010 la
Muzeul de Istorie Roman, are la bază donaţia primită recent din partea
Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei, filiala Roman.
5
Cozărescu a publicat numeroase articole de iatro-istorie
romaşcană în presa centrală şi locală, în Revista Mitropoliei de
la Iaşi. A ţinut efectiv zeci şi zeci de comunicări la reuniunile
istorice şi medico-istorice pe ţară, regionale sau locale. A fost
membru al Asociaţiei medicilor poeţi şi prozatori. Ca membru,
de peste 30 de ani în consiliul de conducere al Societăţii
Române de Istorie a Medicinei, el a avut rolul organizării
filialei Roman a societăţii pe care a condus-o ca preşedinte de
onoare până la sfârşitul vieţii. A fost ales în trei rânduri (a câte
patru ani pe legislatură) ca membru al Eparhiei Episcopiei
Roman şi devine în 2007, cetăţean de onoare al Romanului.
Preocuparea doctorului Cozărescu a fost evidenţierea
efortului înaintaşilor de a depăşi în ritm accelerat decalajul
ştiinţific şi cultural faţă de Occident şi de a face din societatea
românească un bastion al civilizaţiei apusene la porţile
Orientului. Cozărescu face parte dintr-o categorie aparte de
cărturari moldoveni asemeni unui Anastasie Fătu, care încă din
1872 spunea în Aula Academiei Române că „noi românii,
domnilor mei, care avem, natural, o mare misiune civilizatoare
în Orient, trebuie să depunem toate silinţele, toată activitatea şi
inteligenţa poporului nostru în mişcare, ca să putem răspunde
la sarcina ce ne-a destinat-o Providenţa şi să dobândim repede,
prin energia noastră, ceea ce alte naţiuni au realizat într-un
timp mai îndelungat”.
Medicul Epifanie a fost martorul timpului său, pe care
l-a ilustrat cu o onestitate aflată deasupra oricărei îndoieli. În
plus, Ion Coja scrie că inteligenţa, cultura şi sagacitatea sa, dau
mărturiilor sale scrise valoare de document incontestabil: „M-
am bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini
dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iaşi, din iunie
1941...”.
Viaţa medicului Epifanie Cozărescu a fost o viaţă
dedicată adevărului, autenticităţii istoriei şi demnităţii umane.
6
Pe cel căruia i s-a potrivit atât de bine numele sub care s-a
încreştinat, epifanie, i se cuvin cuvintele romane: Sit tibi terra
levis! 2
conf. univ. dr. Octavian Buda
Catedra de Istorie a Medicinei
Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila",
Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici"
Bucureşti
2Să-ţi fie ţărâna uşoară!
7
DR. EPIFANIE COZĂRESCU
CETĂȚEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI
ROMAN
prof. Laurențiu Dan LEOREANU
Primar al municipiului Roman
Omul este măsura tuturor lucrurilor. Celebrul citat al lui
Pitagora oferă sensul major al vieții. O viață de om. Povestea
lui, deloc simplă, are un început. S-a născut pe 24 ianuarie
1914, în orașul Cernăuți, în Bucovina. Tatăl său a fost șef al
Arhivelor Mitropoliei Cernăuți. A urmat școala primară și
liceul în localitatea natală, la Liceul Aron Pumnul, la același
liceu unde a învățat și Mihai Eminescu.
Este absolvent al Facultății de Medicină din Iași. În anul
1941 era numit medic șef al Spitalului din Săveni. În perioada
1949 – 1951 a fost expropriat și deportat cu domiciliu forțat de
la Săveni – Botoșani la Roman, fără casă și fără serviciu. După
un timp i s-a oferit un post la Dispensarul din Averești, unde a
profesat timp de trei ani. A fost apoi angajat la Spitalul
Roman, Secția Interne. A fost medic specialist în boli
pulmonare, fiind numit de conducerea Direcției Sanitare
Bacău, ca medic de specialitate pneumolog. Pentru perioada de
vară, a fost detașat, câțiva ani, la sanatoriul din stațiunea
balneo–climatelică Slănic – Moldova, acordând asistență de
medicină internă, în special de pneumologie.
Doctorul Cozărescu a fost și veteran de război. În
calitate de medic de regiment a acordat ajutor răniților.
Întorcându-se de pe front, a fost prins de ruși și a fost luat
prizonier. Reușește să evadeze, revenind în familie.
A fost membru a numeroase societăți și asociații:
Societatea Română de Istorie a Medicinei, Societatea
8
Medicilor Scriitori și Publiciști din România, Societatea
Roman Mușat, Asociația Veteranilor de Război din România.
Pentru merite deosebite în activitatea desfășurată, a
primit numeroase distincții și medalii:
- Semnul de Distincție Crucea Roșie, înmânat personal
de Regina Elena.
- Crucea Militară Comemorativă a celui de-al doilea
Război Mondial
- Diploma de Onoare a Asociației Medicale din România
A redat Romanului multe comori ale istoriei orașului și
zonei noastre, găsite și prelucrate, cu multă migală și răbdare,
în arhive. Cu multă pasiune și competență a pus bazele
Muzeului Medicinei și Farmaciei din Roman.
Fondul Epifanie Cozărescu, găzduit astăzi de Muzeul de
Istorie din Roman, oglindește evoluția spitalului și a farmaciei
care a funcționat odată cu el, în cei peste 200 de ani de atestare
documentară. Acest Fond conține într-o latură a sa biblioteca,
în alta, arhiva și în alta – expoziția de obiecte vechi de
farmacie și medicină.
A publicat numeroase studii și cercetări medicale. De
asemenea, a publicat o carte de versuri și o lucrare de proporții
în proză, Paramedicalia, cu însemnări medicale și
paramedicale. Opera sa capitală, care fructifică munca de
cercetare de peste 40 de ani, este volumul Istoricul Spitalului
Municipal Precista Mare din Roman până la Bicentenar
(1998), parțial și al vieții medico – farmaceutice romașcane,
realizat în colaborare cu domnul dr. Octav Clocotici. Este o
lucrare de excepție despre cei 200 de ani de istorie a Spitalului
Precista Mare din Roman, lucrare care cuprinde numeroase
articole și studii de istorie a medicinei.
Ca membru al Eparhiei Episcopiei Roman, a fost un
model de onoare și demnitate.
9
Rămas fidel jurământului lui Hipocrate, a continuat să
profeseze și după ieșirea la pensie. Mai presus de orice, a fost,
o viață întreagă, medicul tuturor romașcanilor, era întotdeauna
acolo unde era nevoie să aline suferința.
Ca o recunoaștere a meritelor profesionale și a dăruirii
față de semenii săi, în anul 2007 i s-a acordat Titlul de
Cetățean de Onoare al municipiului Roman. Deși nu s-a născut
la Roman, a fost un autentic fiu al Romanului, Romanul fiind
orașul unde și-a desfășurat nobila-i profesie și unde a trăit până
în ultima clipă a vieții.
Se împlinește un an de când elita spiritualității
romașcane e mai săracă. A dispărut dintre noi regretatul medic
Epifanie Cozărescu. Personalitatea domniei sale va rămâne
veșnic în memoria noastră, constituind un model de altruism
demn de urmat de noi, cei rămași să ducem mai departe gloria
acestui ținut de nestinsă tradiție.
10
DOCTORUL EPIFANIE COZĂRESCU –
PREȘEDINTE DE ONOARE AL SOCIETĂȚII DE
ISTORIE A MEDICINEI ȘI FARMACIEI DIN ROMAN
dr. Ioan CHEREJI
președintele Societății de Istorie a
Medicinei și Farmaciei din Roman
Domnul doctor Epifanie Cozărescu, printr-o muncă
asiduă de ani de zile, în care a adunat documente, atât din
arhive cât și prin deplasările în diverse localități din țară și din
străinătate, a pus bazele Muzeului de Istorie a Medicinei și
Farmaciei din Roman. A determinat constituirea Societății de
Istorie a Medicinei și Farmaciei la nivel local, ca filială a
Societății din București, al cărui membru era, împreună cu
domnul doctor Octav Clocotici.
De la înființare și până în urmă cu câțiva ani, domnul
doctor Cozărescu a fost secretarul Societății de Istorie a
Medicinei și Farmaciei, apoi, după retragerea din activitatea
societății, a fost ales de către membrii acestei societăți drept
Președinte de onoare.
Domnul doctor Epifanie Cozărescu, prin activitatea domniei
sale, a adunat în jurul său un număr tot mai mare de medici,
farmaciști și simpatizanți ai Societății. Dacă la începutul
activității erau înscriși aproximativ 10 membri, s-a ajuns, la un
moment dat, la un număr de 42 de membri cotizanți.
Domnul doctor Cozărescu organiza ședințele trimestriale, cu
tematică deosebită, abordând teme de istorie a medicinei, dar
și teme de actualitate.
Prin activitatea deosebită pe care a desfășurat-o în cadrul
Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei din Roman,
domnul doctor Epifanie Cozărescu va rămâne în inimile
noastre ca un exemplu de urmat. Vom încerca să ducem mai
11
departe activitatea Societății de Istorie a Medicinei și
Farmaciei din Roman, să avem chiar mai mulți membri și
simpatizanți și să îmbogățim moștenirea pe care ne-a lăsat-o
domnul doctor Cozărescu.
Foto: participanți la o ședință a Societății de Istorie
a Medicinei și Farmaciei din Roman, 2004
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
Foto: participanți la reuniunea științifică organizată
la Roman, iunie 1960 (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
12
CUM L-AM CUNOSCUT PE
DOMNUL DR. EPIFANIE COZĂRESCU
dr. Octav CLOCOTICI
După venirea mea la Roman ca medic pneumoftiziolog,
la 1 ianuarie 1963, l-am cunoscut, treptat, pe domnul doctor
Epifanie Cozărescu, ca medic internist la Spitalul Municipal.
Dumnealui avea preocupări de asistență a bolnavilor pleuro –
pulmonari în cadrul Secției de Interne de la Roman. A început
să mă consulte în diverse cazuri la secția de Pneumofiziologie.
Avea preocupări de elucidare a diagnosticelor diverselor boli
pulmonare. A început să practice bronhoscopii, bronhografii,
tratamente locale ale unor supurații pulmonare.
Practica și medicina naturistă, cu sucuri de plante, apa
minerală de la Strunga. Datorită preocupărilor sale, Direcția
Sanitară a Regiunii Bacău l-a transferat anual, câteva luni pe
timp de vară, la stațiunea Slănic Moldova.
Printr-o decizie a Direcției Sanitare a Regiunii Bacău a
fost numit medic pneumolog pe regiune, cu indicația de a i se
trimite, pentru elucidare, bolnavi din sectorul pneumologie.
Era un medic prezent la solicitările bolnavilor din oraș,
la chemările cărora răspundea prezent, cu deplasări la
domiciliul solicitantului, pe bicicleta sa și cu geanta cu
stetoscop, aparat de tensiune și unele medicamente de urgență.
Eu, devenind medic director al Spitalului Municipal
Roman, am început să primesc cereri de aprobare a deplasării
în diverse localități ale județului și din țară, din partea
doctorului Cozărescu, care urmărea să culeagă informații,
obiecte, fotografii, cu privire la trecutul istoric al Spitalului
Roman, declarând că intenționează să organizeze un muzeu al
Istoriei Medicinei și Farmaciei pentru zona Roman. Când se
13
întorcea îmi spunea, cu multă căldură, rezultatele obținute în
ultima călătorie.
Treptat, dr. Cozărescu a adunat un bun mănunchi de
documente, obiecte, fotografii, care au pus bazele inițiale ale
Muzeului de Istorie a Medicinei și Farmaciei Roman. Sediul
inițial a fost în turnul – clopotniță al Bisericii Precista Mare.
Adunându-se mai multe obiecte, muzeul a fost mutat într-o
încăpere a fostului portar al Spitalului, la poarta de intrare în
Biserica Precista Mare. Acest muzeu a fost apoi mutat în
clădirea Spitalului Vechi, unde s-a bucurat de aprecierea
vizitatorilor săi. În prezent acest muzeu se regăsește într-o sală
special amenajată în cadrul Muzeului de Istorie Roman.
Doctorul Epifanie Cozărescu a fost membru al Societății
de Istorie a Medicinei și Farmaciei din București, la ședințele
căreia a participat cu regularitate. Mi-a adus și mie invitații, pe
care le-am onorat împreună, în felul acesta deschizându-mi
dragostea și interesul pentru istoria medicinei.
Împreună cu doctorul Cozărescu am participat la unele
ședințe ale Societății din București, cât și la unele întruniri din
diverse alte localități ale țării, precum cele de la Bacău, Iași,
Suceava, Botoșani, Tulcea, Constanța, Aiud, Craiova, Cluj -
Napoca, Timișoara, etc. La aceste reuniuni, doctorul
Cozărescu și cu mine participam cu referate și comunicări
oglindind pagini de istorie a medicinei din Roman. Ne-a venit
ideea de a organiza și la Roman o secție de Istorie a Medicinei
și Farmaciei, ca subfilială a Societății de la București.
Organizam ședințe trimestriale, cu participarea inițială a 10 –
15 membri, oameni din Roman, apoi și din Piatra Neamț,
Bacău, Iași, Bârlad, etc. Se plătea o cotizație lunară, care se
trimitea către București. În ultimii ani, Societatea a oferit un
cuantum de 40 % pentru Roman și acoperirea cerințelor
materiale ale filialei.
14
Fotografie din 15 iunie 1984, realizată cu prilejul unei reuniuni
de istoria medicinei la Piatra Neamț, dr. Epifanie Cozărescu, alături de
dr. Octav Clocotici, dr. Gh. Iacomi, farmacist Pincu Pascal și dr. Iuliu
Floareș (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
Societatea noastră a avut ca președinte pe subsemnatul,
iar ca secretar pe domnul doctor Epifanie Cozărescu, până spre
sfârșitul secolului trecut, când a solicitat să fie scos din această
funcție, fiind ales de membrii Societății (care între timp
număra 40 de membri cotizanți și vreo 10 simpatizanți) ca
președinte de onoare al Societății din Roman.
În timpul activității sale au avut loc două manifestări
majore ale Societății de Istorie a Medicinei din Roman,
prilejuite de împlinirea a 175 de ani de istorie a Spitalului
Roman, iar a doua de sărbătorirea Bicentenarului Spitalului
Roman, în anul 1998.
În peste 40 de ani, dr. Cozărescu a fost apreciat de
organele sanitare județene și locale, fiind răsplătit pentru
munca sa cu titlul ”Cetățean de onoare al Municipiului
Roman”, premii și diplome primite cu diverse ocazii – fiind
apreciat și respectat totodată de colegi și de mulți romașcani.
15
Foto: participanți la a XVIII-a reuniune științifică de istoria
medicinei și farmaciei, Tulcea, iulie 1982, între care și dr. Epifanie
Cozărescu și dr. Octav Clocotici (în dreapta, rândul 2, respectiv 3)
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
L-am cunoscut ca un bun prieten, vizitându-ne reciproc,
cu diverse ocazii aniversare ale fiecăruia. I-am cunoscut
familia, pe doamna Coculeana (Julieta, n.red.) Cozărescu, o
soție desăvârșită, o artistă în pictură, care a organizat la
Muzeul de Artă din Roman o expoziție personală și a
participat periodic la diverse expoziții de grup. De asemeni i-
am cunoscut și restul familiei – băiatul, nora, nepoții și
strănepoții.
Doctorul Epifanie Cozărescu a fost și poet și scriitor,
editând poezii și opera de bază, cartea Bicentenarului
Spitalului Roman, care s-a bucurat de aprecieri deosebite. A
iubit mult Romanul și oamenii săi. La stingerea sa din viață,
cei care l-au cunoscut și iubit l-au condus pe ultimul drum, la
Cimitirul Eternitatea din Roman, lângă soția sa. Dumnezeu să-
l odihnească în pace!
16
MONT–BLANC-UL MEDICINEI MUŞATINE
prof. Gheorghe A. M. CIOBANU
Într-o lume de „homini lupus” a vieţuit şi un ...„homini
homo”, dăruindu-se tuturor şi necerând nimic în schimb,
medicul, poetul, muzeologul, istoricul şi încă multe altele,
încununat cu înalta preţuire a societăţii contemporane de
„Cetăţean de Onoare al Oraşului Roman” – Epifanie
Cozărescu – iubitul şi mult iubitorul de Oameni şi Omenie.
Mai presus de orice, „doctorul cu bicicletă şi servietă”,
amândouă rămânând, în Urbea Muşatină, ca emblemă
„heraldică”, dar şi cotidiană, a acestui slujitor nepereche al lui
Hyppocrates, a fost în viaţa sa, „un Om între Oameni”, între
cei mulţi ce l-au preţuit ca pe un patriot sincer şi ca pe un
„bucovinean” vrednic, care zi de zi, din adolescenţă şi până
mai ieri, a mânuit cu pasiune şi stetoscopul cu auz pluralic şi
condeiul neobosit în creativitate, ca
şi rafturile arhipline ale acelui
Muzeu – unicat de „Istoria
Medicinei şi Farmaciei”, de pe lângă
străbunul Spital al Romanului şi
adăpostit de curând, de ospitalierul
„Muzeu de Istorie”.
Un om pasionat pentru orice,
asemeni „modelului renascentist”, ce
şi-a trăit o tinereţe de „Infern”, fiind
când exilat, sau dus pe front, când
prizonier sau evadat spre libertate.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu, ”veșnicul biciclist” așa cum îi plăcea să
spună, în martie 1981 (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
17
Ajuns apoi, ca medic, s-a dăruit, de îndată, unui evantai
complex de preocupări şi făptuiri, de care a fost ataşat, cu har
şi dar, cu măiestrie şi cu suflet, o viaţă întreagă, aproape cât un
veac.
Profesional, ca medic „generalist”, la propriu şi la
figurat, a fost mereu „în gardă” şi „de gardă”. La el, nu se
mergea la cabinet, ci se venea acasă, oriunde ar fi fost.
„Oricând”, „Oriunde” şi „Oricum” aceasta i-a fost ecuaţia sa
profesională. Un efort, care i-a cerut ani de ani şi anotimp de
anotimp, răbdare şi speranţă, ştiind cât de mică este graba
protoplasmei umane de a-şi reveni la trăirea obişnuită. Şi
medicul Cozărescu a dovedit, în aceste confruntări biologice, o
înţelepciune de Sphynx.
O altă pasiune, unicat şi ea, a fost aceea de muzeograf.
O viaţă întreagă, a aşezat pe rafturi o constelaţie de lucrări de
medicină, de portrete ale Cavalerilor sănătăţii muşatine şi de
aparatură aesculapiană în evoluţia ei istorică, făurind astfel, la
Spitalul Urbei noastre, acel Muzeu de Istoria Medicinei şi a
Farmaciei”, prin care s-au perindat, spre consultare, serii
întregi de „pelerini ai Ordinului Alb”, din toată ţara. E un
Muzeu, ce–şi are scris, ca o emblemă şi simbolul unicităţii şi a
genezei sale, ca şi pe acel al unei „zidiri” deschisă spre o
continuă şi viitoare îmbogăţire a ei, fiind astfel şi el un
„Museum aperta”.
Într-o Urbe, ca aceea a noastră, atât de bogată în pene şi
condeie arhivare, doctorul Cozărescu a fost şi un astfel de
„Miron Costin” al Medicinei Româneşti, în general şi al
„Spitalului nostru Muşatin”, mai numit şi „cel vechi”. Cu peste
zece ani în urmă, când acest Altar al Umanismului împlinea
două secole de existenţă, neegalatul nostru documentarist a
dăruit, literaturii de specialitate, un Istoric al acestui
Aşezământ, de la ipostaza de „Bolniţă” şi până la Edificiul
actual, acum cu un alt sediu şi arhidotat cu aparatură
18
electronică. De la „Istoria Imperiului Otoman” a lui Cantemir,
iată-ne ajunşi, acum, la o alta, la aceea a „Imperiului
Antimicrobian” de la Roman. Atunci o ofensivă a „spadelor
ucigătoare”, acum, prin Epifanie, una a „seringelor salvatoare”.
Profesiunea de medic presupune, mai mult decât oricare
alta, să ştii „să citeşti”, în tăcere, omul din faţa ta şi să-i
cunoşti biografia sa intimă. Medicul Cozărescu a apelat la
această metodologie şi atunci când, mai înainte de orice, s-a
considerat a fi „pacientul numărul unu”. Astfel, voluminoasa
sa lucrare Paramedicalia, alcătuită predominant de autorul
„Epi”, ni-l prezintă pe medicul nostru, ca un vieţuitor al
zbuciumatului secol douăzeci, meandrele existenţei sale fiind
foarte complexe, dar şi foarte adânci. Nu e numai o
„biografie”, ci pare a fi şi o frământată „veacografie”, fiind
permanent şi subiect, cât şi obiect al acelor vremuri, de „vă
ordon”, dar „treaba ta”. O derulare a unei vieţi, ce şi-a desfăcut
aripile în Cernăuţi-ul bucovinean şi care s-au strâns, apoi,
tăcute, spre a se contopi cu ţărâna de la „confluenţe”.
În „Istoria Literaturii Universale”, a devenit o sintagmă
recunoscută că mulţi medici sunt şi scriitori şi mulţi condeieri
au mânuit, deopotrivă şi bisturiul. Epifanie Cozărescu a
aparţinut, de minune, acestui „binom”. Poezia sa este, în
primul rând, un Imn, adus Omului şi Sănătăţii acestuia. A
scris, în versuri, mult, dar mereu mulţumirea sa pe acest tărâm
a fost puţină. Volumele sale de „Poezii”, aduse acasă, la autor,
cu tuşul încă neuscat pe copertă, sufereau mereu, repetate
„chirurgii” creionarde, fără a se crede că acestea sunt cele din
urmă. Ceva similar şi cu profesia sa, desfăşurată într-o lume a
lui „mi se pare că”... O poezie spontană, directă, omenească,
realistă, gata din nou pentru „luptă”. O poezie, care, mâine,
trebuie să i se facă „ieşirea din spital”. O lirică îmbrăcată în
alb şi generată de „pacienta numărul unu” a Planetei:
„Omenirea”.
19
Un „Mont–Blanc” metaforic, ascuns mereu în spatele
unor nori, numit acum cu modestie, un „Medic în alb”, ce a
dorit, aproape un secol, să știe multe, să cunoască și să facă
multe și să se dăruiască mult, nu atât profesiei și istoriei, cât
supremelor întruchipări umane.
Foto: dr. E.Cozărescu, alături de
prof. Gh. A.M. Ciobanu şi ziaristul
Vasile Danci, 24 ianuarie 2009,
(colecţia personală Vasile Danci
Moroșanu)
Foto: dr. E.Cozărescu, alături de prof. Gh. A.M. Ciobanu şi dr. Octav Clocotici, ianuarie 2009
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
20
DOCTORUL EPIFANIE COZĂRESCU
– MEDIC ŞI POET
farmacist Magdalena AVĂDANII
Domnul Doctor Epifanie Cozărescu a fost o personalitate
marcantă a societăţii medicale din Roman, judeţul Neamţ, ce a
avut o contribuţie deosebit de importantă în descoperirea şi
acumularea datelor de istorie a medicinei şi farmaciei din zona
Romanului. S-a născut la Cernăuţi la 24 ianuarie 1914, fiu al
unui funcţionar superior al Mitropoliei Bucovinei şi fost
arhivar şef.
A urmat şcoala primară, apoi
Liceul Aron Pumnul din Cernăuţi,
liceul la care, cu ani în urmă, în
aceeaşi clasă a fost elev şi Mihai
Eminescu. A urmat apoi Facultatea de
Medicină din Iaşi pe care a absolvit-o
în anul 1941.
În anul 1950 a sosit la Roman,
unde şi-a desfăşurat activitatea de
medic devotat până la pensionare şi
după pensionare.
Foto: Epifanie Cozărescu copil, in 1921,
(din arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
Aşa l-am cunoscut ca medic devotat celor nevoiaşi,
pentru care căuta tratamente mai ieftine, apelând la formule
magistrale, ce-şi dobândiseră eficienţa în timp. La o farmacie
mică de cartier, acolo se preparau formulele magistrale
amintite mai sus, unde se prelucrau și plante medicinale,
extracte, tincturi, unguente…
21
Foto: Epifanie Cozărescu în perioada studenției, la o autopsie, 1934,
anul I - (din arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
La diverse conferinţe din ţară, dr. Epifanie Cozărescu a
prezentat studii referitoare la acţiunea plantelor medicinale în
afecţiunile pulmonare.
Pe lângă medicina internă, doctorul Epifanie Cozărescu
a desfăşurat o a doua pasiune - cea de cercetător in istoria
medicinei şi în special in istoria medicinei din Roman.
Cercetările istorice ale domnului doctor Epifanie Cozărescu au
fost concretizate în numeroase articole publicate în volumele
de Istorie a Medicinei Bucureşti, revista Mitropoliei Iaşi,
articole diverse în ziarele locale. Este de peste 30 de ani
membru al Societăţii de Istorie a Medicinei Române,
participând la aproape toate reuniunile naţionale, cu lucrări
primite cu interes şi apreciere, imprimând ideea că la Roman
este un centru puternic de iatroistorie.
Şcoala cernăuţeană şi studiile făcute în legendarul Iaşi i-
au insuflat dragostea faţă de medicină şi grija faţă de cei
suferinzi, aşa cum reiese şi din poezia „Închinare medicinei”,
din volumul Poeme paramedicale şi dedicaţii cordiale:
22
„Medicină, dragă medicină,
Din vechime, de la tine le-nvăţăm pe toate:
Inima deschisă, dăruire caldă şi deplină
Pentru orice om bolnav, ca unui frate!
………………………………………
Iar după noi, când pentru alţii rândul vine,
Purtaţi de-aceeaşi soartă,
Să-i îndrumezi la fel, în lupta nesfârşită spre mai bine
Pentru sărmanul om şi pentru-a medicinii artă.”
La şedinţa de deschidere a Filialei Societăţii de istorie a
farmaciei din Brăila a fost invitat şi dl. dr. Epifanie Cozărescu
pe care am avut onoarea să-l reprezint, invitaţie adresată de dr.
farmacist Iugulescu. La această festivitate am prezentat
lucrarea ”Farmacia Minerva – 205 ani de la înfiinţare” (lucrare
prezentată la Congresul Internaţional de istorie a farmaciei
care s-a ţinut la Sinaia, în septembrie 2003), iar la solicitarea
comitetului de organizare, a dr. prof. Carata şi a dr. farm.
Iugulescu am citit câteva din poeziile autorului.
Pe lângă cercetările din domeniul medicinei, a făcut
cercetări în domeniul farmaciei, participând cu lucrări la
reuniunile naţionale ale Societăţii de Istorie a Farmaciei din
România, unde a devenit membru de onoare și declarat frate al
farmaciştilor, aşa l-a numit distinsul istoric dr. farmacist C.
Iugulescu, ale cărui scrisori aş dori să le redau, fiind mărturii
ale aprecierilor la adresa domnului doctor Cozărescu:
I.
„Mult stimate Domnule Dr. şi vechi prieten al
farmaciştilor,
Această scrisoare nu are ca scop decât să vă adresez un
omagiu din partea farmaciştilor, o mărturie a simpatiei şi a
respectului pe care vi-l purtăm.
23
În toată viaţa Dv., farmaciştii din Roman, cât şi din
întreaga ţară au simţit sprijinul de frate mai mare. În toate
acţiunile şi nu puţine au fost, nu aţi uitat de farmaciştii pe care
i-aţi numit fraţi ai Dv. Este timpul acum să vă mulţumim cu
recunoştinţă. Judeţul Roman nu a dat o personalitate influentă
şi necontroversată de farmacie care, cu excepţia lui Pascal
Pincu din Piatra Neamţ… să fie cunoscută pe plan naţional.
Dar, aţi fost Dv. Organizator al Societăţii de Istoria Medicinei
şi Farmaciei (societate rămasă unică în România), mobilizator
al farmaciştilor mai puţin iluştri, dar prezenţi pe plan local cu
studii de istoria farmaciei care îi onorează. În aceeaşi măsură
a crescut şi prestigiul Dv. în faţa farmaciştilor din Roman şi
din întreaga ţară. Muzeul de istoria farmaciei, Societatea de
Istoria Medicinei şi Farmaciei, intervenţiile Dv. de-a lungul
evoluţiei mişcării de istoria medicinei din ţară sper să rămână
în memoria mai multor generaţii de farmacişti.
Toată viaţa Dv. aţi apropiat pe farmacişti, i-aţi
încurajat, i-aţi tratat cu mare bunăvoinţă. Noi, cei de la
Bucureşti şi nu numai vă considerăm ca făcând parte cu
drepturi egale şi mişcarea de istoria farmaciei din ultimii 40
de ani.
Vă dorim sănătate, viaţă lungă, bucurii nemăsurate şi să
vă mândriţi cu consideraţia şi respectul farmaciştilor care au
motive de recunoştinţă faţă de Dv.”
„Mult stimate Domnule Dr. şi frate mai mare,
Doresc prin acest supliment la scrisoarea oficială să-mi
manifest recunoştinţa şi totodată dragostea şi ataşamentul
meu faţă de Dv.
Vreau să fiţi adoptat în sânul Societăţii noastre cu tot
fastul şi de aceea vă rog să-mi trimiteţi o autobiografie, mai
veche, spre a nu vă da de lucru acum.
24
Eu sunt sănătos, am reînceput activitatea după ce am
trecut prin momente grele familiale.
Vă rog să primiţi un salut călduros şi cele mai bune
urări de la fratele Dv. mai mic. Merg şi eu pe 82 ani…”
II.
„Mult stimate şi iubite frate mai mare, domnule doctor
Cozărescu,
Am primit scrisoarea Dv. şi confirm primirea întocmai.
Mai întâi vă rog să uitaţi că aţi întârziat cu răspunsul. Noi ne
facem griji zi de zi pentru viaţa Dv. care se poate întrerupe
oricând şi cu uşurinţă. De aceea ne facem griji.
Eu mi-am aranjat 50 de plicuri cu ferpar în alb, astfel ca
fiica mea să anunţe bucuria plecării pe celălalt tărâm! Este
vorba de mine care mă bucur ca la botez, căsnicie şi la
încetarea inimii.
Dar să lăsăm aceasta pe seama poeziei. Am corectat
greşelile la maşina de scris. Fiţi fără grijă. Vă doresc succes
la al treilea volum.
Eu blestem a treia apă…Ştiţi care? În prima se naşte şi
creşte peştele, în a doua se fierbe. A treia apă este cea care o
bei după ce mănânci peştele pentru că nu ai vin!
M-a uluit domiciliul forţat al Dv. Dacă aveţi acte puteţi
să vă cereţi drepturi ca orice deportat. A 6-a scrisoare o pun
la locul ei, între producţiunile literare ale Dv. din care aţi
trimis un exemplar la Ist. Farmaciei, la Facultate.
În concluzie, aproape am rezolvat 100% cerinţele Dv. în
scrisoare fapt ce nu mi-a dat de lucru.
Am rămas cu impresia că nu v-am anunţat necazul meu
cel mare: decesul soţiei la 5 februarie 2005 după accidentul
vascular din 2001.
25
Închei, mulţumindu-vă din suflet pentru rândurile
trimise. Vă sunt recunoscător. Vă doresc sănătate şi toate cele
bune.
Al Dv. Iugulescu Costică”
”Epifanie, rugaţi pe cel mai capabil şi cu bunăvoinţă să
facă INVENTARUL muzeului scriind separat obiectele
medicale şi cele farmaceutice. Şi dacă acceptaţi să vă trimitem
bani trimiteţi-ne şi nouă un xerox, o fotocopie xerox.
Iar a doua chestiune strângeţi toată ARHIVA
FONDULUI PERSONAL şi legaţi-le în dosare:
1. mapa cu acte de stare civilă, diplomele;
2. Dosar nr. 1 dacă aveţi cel puţin 3 - 4 scrisori din
străinătate;
3. Dosar lucrări ştiinţifice şi memoriu de activitate scriind
câte o pagină pentru fiecare carte;
4. Alte dosare, alte probleme;
5. Colecţia de fotografii şi diapozitive TREBUIE să le ia
fiul Dv. în păstrare!
Al Dv. Iugulescu Costică”
Urmare a activităţii deosebite pe care a desfăşurat-o,
comitetul de conducere a Societăţii de Istorie a Medicinii şi
Farmaciei – Filiala Roman, a solicitat Primăriei Municipiului
Roman să i se acorde domnului doctor meritul de „Cetăţean de
Onoare” al oraşului. La această solicitare s-a răspuns favorabil
în anul 2007, fapt ce l-a bucurat foarte mult, realizând că i s-au
recunoscut meritele deosebite din întreaga sa activitate.
Am primit o scrisoare din partea Dl. Dr. Cozărescu, pe
care o redau parţial pentru a pune în evidenţă calitatea umană
deosebită, modestia, preocuparea şi implicarea în activităţi cu
valoare spirituală a regretatului Dr. Epifanie Cozărescu:
26
„Onor. Conducerea Farmaciei „Aruncus” din Roman
Subsemnatul Epifanie Cozărescu, actualmente pensionar,
fost vreme de 30 de ani medic specialist principal în Secţia de
Boli Interne a Spitalului „Precista Mare” din municipiul
Roman, fiind membru activ în Societatea „Medicilor Scriitori
şi Publicişti” şi în „Asociaţia Iatro şi Farmaco Istoricilor din
România”, am activat intens pe aceste două direcţii de
cercetare pentru a scoate în evidenţă atât vechimea medicinii
cât şi a farmaciei, ambele debutate concomitent în anul 1798
în Roman.
Ca urmare, am studiat şi cules din toate depozitele
Arhivelor Statului din ţară şi de la Viena, am adunat
informaţii şi relicve documentare de la urmaşi ai foştilor
salariaţi ai spitalului şi farmaciei princeps, realizând, cu
ajutorul acestora, istoricul vieţii medicale şi a celei
farmaceutice începând cu sfârşitul secolului XVIII (Spiţeria
„Minerva”).
Cu ajutorul acestora am pus bazele Muzeului Iatro-
Farmaco-Istoric şi al vieţii medico-farmaceutice romaşcane;
în 1998 am montat o frumoasă festivitate închinată împlinirii a
200 de ani de la începuturile acestora, iar pe plan ştiinţific am
realizat o vastă monografie de 450 de pagini, bogat ilustrată,
descriind activitatea medico-farmaceutică adusă la zi, precum
şi istoricul fostului Spital Israelit şi a Spitalului Rural de la
Bâra.
Pe plan farmaceutic, meritul meu este că am avut şansa
de a descoperi, în Roman, într-o „başcă” a spitalului (din
care bolnavii scoteau hârtii pentru necesităţi fiziologice), un
foarte preţios dosar datat 1805 în care se afla „Izvodul
Spiţeriei Minerva”, fiind o copie a inventarului iniţial cu care
a fost fondată spiţeria în 1798. Cu ajutorul acestor documente
am atestat începuturile vieţii farmaceutice din Roman,
27
respectiv Spiţeria „Minerva”, care a devenit a doua farmacie,
după cea din Iaşi, din toată Ţara Moldovei.
Ulterior, continuând activitatea mea literar - ştiinţifică,
am realizat un volum cu 69 de poeme, tot „Paramedicale”, iar
acum mă strădui a scoate la lumina tiparului un volum cu
Proză scurtă - paramedicală, cu povestirea evenimentelor
trăite la Iaşi, la Săveni-Botoşani şi în părţile Romanului.
Pentru editarea primelor două cărţi respectiv
monografia şi volumul de poeme paramedicale am fost
sponsorizat de Consiliul Municipal Roman şi de colegul dr. D.
Arvătescu.
În prezent mă străduiesc să salvez de la distrugere şi
uitare, informaţiile şi iconografia cuprinse în volum de Proză
scurtă paramedicală. Tehnoredactarea acestora şi îngrijirea
volumului am realizat-o pe jumătate cu mijloace proprii (parte
din pensie şi alocaţie de veteran de război).
Epuizând resursele mele vin cu rugămintea de a-mi
acorda sprijinul financiar necesar pentru terminarea
tehnoredactării viitorului volum de proză scurtă .
În speranţa că voi obţine audienţa Dumneavoastră vă
rog să primiţi mulţumirile mele anticipate sincere şi
respectuoase.
Al Dumneavoastră cu aleasă recunoştinţă,
Dr. Epifanie Cozărescu”
Iată ce scria profesorul Ion Coja la aflarea veştii trecerii
în nefiinţă a Dr. Cozărescu:
„S-a stins din viaţa exemplară pe care a dus-o, dr.
EPIFANIE COZĂRESCU lăsând în urma sa numai faceri de
bine, pentru toţi cei care l-au cunoscut ca medic şi ca om. Cu
ceva ani în urmă am primit de la dânsul o carte deosebit de
interesantă, intitulată Paramedicalia, deosebit de importantă
pentru istoria medicinii româneşti, dar şi pentru cunoaşterea şi
28
înţelegerea unor evenimente la care medicul EPIFANIE
COZĂRESCU a luat parte nemijlocit, ca persoană implicată
sau numai ca martor. Martor de o onestitate aflată deasupra
oricărei îndoieli. În plus, inteligenţa, cultura şi sagacitatea sa,
dau mărturiilor sale valoare de document incontestabil. M-am
bucurat când am găsit în Paramedicalia mai multe pagini
dedicate rememorării tragicului pogrom de la Iaşi, din iunie
1941, când au murit asasinaţi 9000 de evrei.
I-am scris autorului şi l-am rugat să revină asupra
subiectului cu precizări mai explicite. Mi-a trimis astfel două
texte pe care le public acum din nou, ca semn de recunoştinţă
personală şi publică pentru o viaţă dedicată adevărului, vieţii şi
demnităţii umane. Dumnezeu să-l odihnească pe cel căruia i s-
a potrivit atât de bine numele sub care s-a
încreştinat: EPIFANIE… Sit tibi terra levis, EPIFANIE
COZĂRESCU!“.
Şi poate aceste versuri, extrase dintr-una din poeziile
sale, se pot constitui într-un mesaj de dincolo de timp şi spaţiu,
adresat nouă, celor care l-am cunoscut, l-am iubit şi respectat,
ca o promisiune de reîntâlnire într-o lume cu siguranţă mai
bună şi mai frumoasă:
„…dacă-i poartă deschisă
Către cealaltă lume nouă promisă,
Împodobită ca o floare
Cu vechi şi mari speranţe în viaţa
viitoare,
Unde, cu voia Domnului, vom isprăvi ce
n-am putut
Ori vom lua-o de la-nceput…”
Foto: dr. Epifanie Cozărescu în 1963
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
29
IN MEMORIAM
DR. EPIFANIE COZĂRESCU
dr. Silvia MĂNDĂŞESCU
În cearcănul absenţei pe care o simt acut
Văd umbra iatroistoricului ce caută-n trecut…
Fidel preocupărilor sale de suflet…
Aşa l-am cunoscut pe doctorul EPIFANIE
COZĂRESCU al cărui nume rămâne legat pentru totdeauna în
ISTORIA SPITALULUI MUNICIPAL ROMAN, de
înfiinţarea Muzeului de Istorie a Medicinei.
Eram studentă la Facultatea de Medicină din Iaşi, în
primii ani şi făceam practica de vară în secţia Medicală,
condusă pe atunci de distinsul doctor Petrică Toporaş. Într-una
din zile, după program, domnul dr. Epifanie Cozărescu m-a
întrebat de vreau să văd “ceva”. Curiozitatea şi interesul se
treziseră şi atunci am pornit ca-ntr-o călătorie de iniţiere spre
turnul clopotniţei de la Biserica Precista. În încăperea de la
poartă stătea ascunsă o comoară. Din servieta de piele (de care
nu s-a despărţit întreaga viaţă) a scos un mănunchi de chei, a
ales-o pe cea potrivită localului şi a urmat: Sesam, deschide-te!
Erau atâtea comori acolo: cărţi vechi, tablouri scorojite,
instrumentar chirurgical (mie mi s-au părut nişte unelte de
tortură), mojare farmaceutice, fotografii ale unor boieri cu
caftane şi ... nume despre care eu nu ştiam atunci nimic.
Mi-a explicat atunci cu răbdare şi am înţeles că acolo e
un crâmpei din istoria Spitalului nostru. Făceam legătura între
amintirile mele de copil, care văzuse la doar câţiva ani, cum
ardea spitalul şi încercam să recompun ca într-un joc de
puzzle, propriile imagini stocate undeva în memorie cu ceea ce
vedeam atunci.
30
Am rămas ataşată acestor întâlniri cu timpul trecut, cu
ideile, gândurile, strădaniile celor care au făcut ceva pentru
mersul înainte al îngrijirii celor aflaţi în suferinţă şi
încredinţaţi spitalului nostru.
Cred că atunci am luat decizia, în străfundul făpturii
mele, de a reveni şi cu entuziasm adolescentin, de a mă
alătura, prin strădaniile mele, acelui lung şir de înaintaşi.
Domnul dr. Epifanie Cozărescu adunase cu pasiunea
arhivarului (moştenită de la tatăl său din Cernăuţi) obiecte de
colecţie ce trebuiau expuse. În anii de început se ridica nu doar
problema spaţiului şi a completării colecţiei, ci şi cea a
diseminării acestei pasiuni, ca şi cea a popularizării valorilor
existente şi a cunoaşterii trecutului nostru.
Foto: dr. Epifanie
Cozărescu și dr.
Silvia Măndășescu
la o reuniune
medicală, în anul
1992
(arhiva personală a
dr. E. Cozărescu)
După 1989, istoria medicinei a intrat într-o continuă şi
neîntreruptă dezvoltare, sub îndrumarea blajină, discretă, dar
competentă şi fermă a celui care s-a identificat cu iatroistoria,
investind în ea întreaga sa energie şi reprezentând, pentru
multe generaţii, sufletul şi motorul care a condus la
dezvoltarea acestui cerc de istorie a medicinei, cel de-al doilea
ca mărime din ţară. În acest cadru, am avut cu toţii prilejul să
prezentăm referate, poezii, recenzii, dar şi să omagiem pe cei
31
plecaţi în alte lumi şi cu alte meniri. De aici poate şi
armonizarea cu feţele bisericeşti.
Pentru mine, domnul dr. Epifanie Cozărescu reprezintă
„naşul” istoriei medicinei, spirit cult, sensibil şi profund,
angajat în cunoaşterea trecutului Spitalului nostru, dar şi în
optimizarea moralei lumii medicale şi nu numai.
Ce-i alimenta voinţa de fier şi ce-i păstra sufletul în
candoarea unui copil care n-a trecut încă de vârsta inocenţei?
Cu siguranţă îşi nutrea perseverenţa ce nu cunoştea oboseala
sau renunţarea, atât din proprie urzeală, dar şi din armonie
conjugală, alături de distinsa sa soţie, doamna Julieta
Cozărescu, cât şi din realizările fiului, compozitorul Radu
Cozărescu, şi nepoţilor, de care era atât de mândru,
reprezentând adevăraţii stâlpi de forţă pe care şi-a sprijinit
existenţa.
Minte căutătoare,
vivace, a dat culoare şi
viaţă unei epoci, a
însufleţit trecutul Spitalului
nostru, iar spiritul său
tutelează şi astăzi istoria
medicinei romaşcane.
Pentru toate acestea
şi pentru multe altele, dr.
Epifanie Cozărescu a fost
ales, ocupându-şi locul
binemeritat în galeria
oamenilor de onoare ai
Romanului.
Foto: familia Cozărescu – Epifanie, Julieta și Radu,
septembrie 1960(din arhiva personală a dr. Cozărescu)
32
Suntem cu toţii câştigaţi că l-am cunoscut, fiecăruia
însufleţindu-i viaţa într-un fel. A udat totul la rădăcină, iar din
sentimentele sădite în minţile noastre trebuie să răsară noi idei
de continuitate.
„Tot răscolind prin rafturile minţii
Să afli alinare tuturora
Nu simţi cum muşcă şi din tine ora
Nici cum alcovul sufletului plin, ţi-i”
Eugeniu N. Măgirescu
Cu modestia-i binecunoscută, cred că dr. Epifanie
Cozărescu ar fi fericit dacă dintr-un nume propriu ar deveni un
nume comun...
Ne-a oferit SETEA de trecut. Restul trebuie să vină de la sine.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu, la Tulcea, iulie 1982
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
33
PRIMELE AMINTIRI DESPRE
DR. EPIFANIE COZĂRESCU
dr. Eugenia FIRĂSTRĂU
Era 1 decembrie 1979, prima mea zi ca angajată stagiară
la Spitalul Municipal Roman. Am început activitatea la Secția
Medicală. La raportul de gardă erau prezenți ”greii” din acea
vreme: doctorul Toporaș, șef de secție, dr. Ghivirigă, dr.
Avădănii, dr. Arcuș, dr. Iancu, dr. Carp și dr. Cozărescu.
Bineînțeles că nu era ca la facultate, dar simțeam că
absorbeam partea practică a științei, prin toți porii. Eram cu
pacientul în față, îl examinam, stabileam un diagnostic și ne
simțeam măreți mai ales când citeam aprobarea în ochii celor
care ne supravegheau.
Foto: membri fondatori ai Societății de Istorie a Medicinei și Farmaciei
din Roman, după ședința de constituire, 15 decembrie 1984
34
Domnul doctor Cozărescu avea atunci responsabilitatea
sectorului Terapie Intensivă, un sector foarte greu, solicitant,
unde fiecare manevră, fiecare secundă însemnau viață. După
ceva timp de tatonări, supravegheri discrete, verificări parcă
”jucăușe”, ”întâmplătoare”, domnul doctor Cozărescu a decis
să preiau singură salonul de femei. Eram consternată, mi se
părea prea mult, dar după o discuție nemaipomenită, ca de la
mentor la discipol, în care erau introduce ca din nebăgare de
seamă și sentimente, ca de la tatăl cunoscător spre fiica ce
trebuia învățată, am înțeles că se putea realiza totul, că
dumnealui va fi în permanență lângă mine, supraveghindu-mă,
îndrumându-mă, aprobându-mă și, la nevoie, sprijinindu-mă.
A fost începutul meu în meserie și datorită domnului
doctor Epifanie Cozărescu am înțeles că nu am greșit atunci
când mi-am dorit această minunată și nobilă menire, dar pe
care trebuie să o practice cu mult suflet, cu dragoste, cu
sacrificii.
Gratitudinea mea, ca om și medic, pentru cel care mi-a
deschis fereastra spre căile cunoașterii este imensă. Vă voi
purta mereu în suflet. Vă mulțumesc domnule doctor
Cozărescu.
Foto. Dr. Epifanie Cozărescu
și dr. C. Ștefănescu, consult
radiologic, anul 1976 (arhiva
personală a dr. E. Cozărescu)
35
UN ”MONSTRU SACRU”
AL LUMII MEDICALE ROMAȘCANE
dr. Virgil TROFIN
În toamna anului 1988 am venit la Spitalul Municipal
Roman și am cunoscut colectivul medical activ, dar și medicii
pensionari care veneau destul de frecvent, printre care și pe
domnul doctor Epifanie Cozărescu.
Medic distins, cu o personalitate deosebită, cu privire
fermă dar atrăgătoare, cu voce voalată, martoră a unor
suferințe mai vechi, cu aplicații asupra terapiei bolnavului și
multă ”plecăciune” asupra suferinței pacienților, curiozitate
deosebită pentru orice lucru mai nou sau mai vechi din
activitatea medicală și mare satisfacție pentru lucrul descoperit
dar și pentru istoria medicinei.
Pasiunea sa profesională a atras mulți colegi apropiați ca
generație, dar și mai tineri. Așa am fost atras și eu în
Societatea de Istoria Medicinei din Roman. Am participat în
anii 1997 – 1999, alături de doctorul Epifanie Cozărescu, la
definitivarea volumului de istorie a activității medicale
romașcane dedicate bicentenarului spitalului, completând
capitolele de obstetrică – ginecologie și oftalmologie. Dorința
de a definitiva cât mai repede acest volum depășea cu mult
posibilitățile financiare și chiar biologice pe care domnul
doctor Cozărescu le investea ”fără milă” în toate problemele
conexe acestei munci. Trăia cu bucuria unui copil orice
fotografie sau act care atesta momente din activitatea
medicilor și a întregului personal din diverse perioade ale
funcționării spitalului.
36
Foto: Epifanie Cozărescu în anul 1972, vizita cotidiană în salonul
de interne (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
Cu ajutorul mai multor colegi, lucrarea a fost finalizată
către sfârșitul anului 1999, dar doctorul Cozărescu nu și-a găsit
liniștea, mai avea o”problemă”. Cine va prelua acest tezaur
muzeistic, pe care l-a acumulat într-o viață, din propria
activitate, dar și prin cumpărare. Credeam că familia, pentru că
ar fi obținut bani grei. Nu vroia asta. A căutat un om pasionat
de istorie, căruia cu bucurie i-a predat acest tezaur.
Cu satisfacția datoriei împlinite, supraviețuind peste 9
decenii de schimbări socio-politice, unele cu puternic impact
asupra propriei familii, acest om mare ”cât un secol”, dar care
a scris istoria medicală de încă un secol, s-a retras cu discreție.
Pentru activitatea sa medicală, dar și pentru aceea de
istorie a medicinei ar fi meritat multe titluri sau medalii! L-ar
fi onorat. Le-ar fi primit. Dar oricât de înalte ar fi fost, nu ar fi
acoperit măreția actelor sale.
Pentru modul demn cu care a trecut printre noi, pentru
aplicația asupra actului medical, dar mai ales pentru
37
monografiile și tezaurul muzeistic lăsat moștenire, noi, medicii
mai tineri îl considerăm un ”monstru sacru” al lumii medicale
romașcane trecute și prezente.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu alături de soția sa Julieta, la
al XXII-lea congres internațional de istoria medicinei, august –
septembrie 1970 (arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
38
MEDICUL EPIFANIE COZĂRESCU
– ÎNTRU VEŞNICĂ POMENIRE
prof. Mihai ANDONE
În urmă cu peste trei decenii, când mi-am început
apostolatul pedagogic, ca profesor de istorie, în Roman, am
vrut să cunosc cât mai multe dintre realităţile acestui
municipiu, pentru a mă integra cât mai bine, într-un mediu
cultural, social, ambiental şi politic în care urma să-mi aduc
modesta-mi contribuţie, îndeosebi în plan spiritual, la
emanciparea unei urbe cu strălucite tradiţii istorice.
În acest context, m-am integrat relativ uşor, între
intelectualii cu certă vocaţie profesională în diferite domenii
de activitate, percepuţi a constitui ,,elita’’ localităţii de către
majoritatea populaţiei. Pe destul de mulţi dintre aceştia mi i-
am apropiat sufleteşte, am învăţat multe din experienţele lor de
viaţă şi, de fiecare dată, întâlnirile noastre s-au dovedit a fi
benefice ambelor părţi, fiind destul de reconfortante.
Din galeria acestor personalităţi, cu care concitadinii
noştri se mândresc, mă voi opri acum asupra regretatului
medic Epifanie Cozărescu, plecat dintre noi în urmă cu un an,
şi pe care l-am cunoscut în diferite ipostaze – deşi aveam
profesii diferite – întrucât întâlnirile noastre, atât cele pur
ocazionale, cât şi cele ce se realizau la instituţiile de cultură:
Muzeul de istorie, Muzeul de artă, Muzeul de Ştiințe Naturale,
Biblioteca municipală, Cercul militar, societăţi ştiinţifice şi
culturale, ne prilejuiau discuţii ample şi fructuoase pe
marginea problemelor luate în dezbatere.
Parcă îl văd şi acum, cu ochii minţii, păşind agale,
scrutând priveliştea ce i se deschidea în faţă, cu mici opriri,
pentru a le reaminti celor ce-l înconjurau, o anumită problemă
ce-l frământa ori voia să nu fie trecută în uitare. Era un om de
39
o rară nobleţe sufletească, de o modestie dusă până la
exasperare, un adevărat stup depozitar de cunoştinţe, dulci ca
mierea, din prea-plinul căruia, dăruia cu bucurie
interlocutorilor săi. Atunci când anii senectuţii, i-au diminuat
condiţia fizică şi vederea, a apelat la un vecin care-l însoţea în
deplasările sale. Acest om a fost atât de absorbit de cercetările
sale ştiinţifice, în plan medicinal şi istoric, încât toate celelalte
preocupări erau trecute în plan secund. Cu ocazia unei
prăznuiri recente, soţia fiului său – stabilit cu familia în
Bucureşti, de mulţi ani – îmi spunea că stătea la ei în capitală,
doar câteva zile, cu ocazia unor congrese ori conferinţe
medicale, la care, de regulă, era invitat şi apoi se reîntorcea la
Roman imediat, de parcă era atras aici de un magnet, unde
singurătatea era singura lui ambianţă, în vreme ce lăsa acolo
un fiu, o nepoată şi o noră. Toate acestea, după ce iubita lui
soţie, Cocoleana, plecase pe calea veşniciei.
Foto: Julieta și Epifanie
Cozărescu, în anul 1975, la Băile
Herculane (din arhiva personală a dr.
Epifanie Cozărescu)
Se mulţumea cu puţin
pentru sine, dar dăruia mult
cunoscuţilor săi.
Ce exemplu mai concludent
poate fi decât excepţionala
lucrare monografică: Istoricul
Spitalului municipal ,,Precista
Mare’’ din Roman până la
bicentenar (1998); Parţial şi al
vieţii medico-farmaceutico romaşcane, 2001, semnată
împreună cu prietenul său, dr. Octav Clocotici. Această lucrare
40
este un adevărat monument de informaţii ştiinţifice şi nu
numai, de omenie, altruism, responsabilitate faţă de viitorime
şi talent istoricesc. Medicii, personalul medical – în general şi
farmaciştii trebuie să-i fie veşnic recunoscători acestui om,
care, prin trudă asiduă şi vocaţie deosebită, a strâns ca într-un
buchet florile activităţilor lor cotidiene, materializate în
aprecieri deosebite (text, fotografii), încât cei ce le vor urma
paşii, în viitor, să afle că în urbea noastră există o tradiţie
medicală şi farmaceutică de excepţie, că nu vor trebui să
construiască pe un teren gol, ci pe o temelie solidă, apreciată şi
la nivel naţional.
Doctorul Epifanie Cozărescu a ţinut ca opera sa să fie
percepută nu numai din numeroasele sale lucrări şi articole
tipărite, ori studii temeinice, publicate în reviste de
specialitate, ci şi printr-un contact direct, vizual şi palpabil,
organizând şi un Muzeu al medicinii romaşcane, în interiorul
căruia, Societatea de Ştiinţe Medicale şi Farmaceutice şi-a
ţinut multe dintre activităţile ei trimestriale. Ca om care am
organizat şi eu două asemenea muzee – evident diferite
tematic – la şcoala din Ruginoasa şi la Colegiul Tehnic Petre
Poni, ştiu de câtă răbdare, pasiune, perseverenţă, rezistenţă la
uneltirile unor invidioşi care, din comoditatea gândirii,
persiflează realizările semenilor lor, trebuie să dai dovadă.
Doctorul Cozărescu considera acest muzeu ca pe copilul său
de suflet. Îmi imaginez cât de amărât şi decepţionat a fost când
a aflat că nişte persoane iresponsabile i-au vandalizat muzeul,
i-au răpit o parte dintre exponate, rănindu-l profund, fără leac
aş spune. Se pare totuşi că a plecat ,,dincolo’’ împăcat cu
gândul că, înainte de a-şi fi dat sufletul, a aflat că muzeul său
şi-a schimbat locaţia în Muzeul de istorie, care, spre a-i
înveşnici memoria, i-a dedicat o sală specială, care-i poartă
numele.
41
Iată câteva ipostaze concrete, referitoare la întâlnirile
mele cu dr. Epifanie Cozărescu:
a) Într-o zi înnourată, din toamna lui 2002, l-am întâlnit
la o întretăiere de străzi, în zona hotelului Roman, pe domnul
Cozărescu, într-o stare de spirit sinonimă cu cea din natura
înconjurătoare, poate mai abătut ca întotdeauna. Contrariat, l-
am întrebat ce are şi, scoţând un oftat adânc, mi-a destăinuit
că-şi simte sfârşitul aproape şi că are o mare rugăminte, bazată
pe o desăvârşită încredere în subsemnatul, moment în care a
scos din buzunar o hârtie scrisă, probabil de mai mult timp, şi
care era un fel de testament intitulată ,,Ultima dorinţă’’ – pe
care să-i promit că o voi citi la înmormântarea sa. Am rămas
stupefiat de această premoniţie a sa, care, din fericire, nu s-a
materializat decât după peste 8 ani şi când i-am împlinit
dorinţa. Atunci, i-am replicat că s-ar putea să mă cheme
Dumnezeu pe mine înaintea lui ,,dincolo’’ şi mi-a etalat
contraargumentele sale. Se săturase oare de trăit, fiind ajuns la
o vârstă respectabilă, avea vreo supărare profundă, ori un
necaz ci i se părea insurmontabil, care îi provocase o depresie
profundă? N-am reuşit să aflu niciodată, mai ales că n-am
încercat să scormonesc în intimitatea profundă şi în
simţămintele unui om profund iubit sufletului meu. Cred totuşi
că a fost o cădere momentană, deoarece după 2 ani, această
poezie a publicat-o într-o nouă lucrare intitulată Poeme
paramedicale şi dedicaţii cordiale.
b) În 2004, am publicat lucrarea: Pagini din istoria
Romanului. 1989 – 2004. Legislativ, Executiv, Cultură în care,
între altele, prezentam şi biografiile romanţate ale majorităţii
personalităţilor oraşului, printre care şi cea a medicului
Epifanie Cozărescu, pe care o reproduc în întregime, cu
excepţia poeziei sale ,,Ultima dorinţă’’ care va fi inserată spre
sfârşitul acestei intervenţii.
42
Medicul Epifanie Cozărescu s-a născut în 1914 la
Cernăuţi; absolvent al Facultăţii de Medicină şi al specializării
în Medicina internă, încadrat între anii 1938 – 1940 la spitalele
din Iaşi şi Săveni, după care a fost internist, vreme de 2 ani
(1949 – 1950) la Policlinica Roman, după care, ca medic
specialist, între anii 1951 – 1979 la Spitalul municipal
,,Precista Mare’’ din Roman. Pe lângă activitatea profesională
de care s-a achitat cu conştiinciozitate şi profesionalism, s-a
manifestat ca un cercetător meticulos, fiind cooptat ca membru
activ al ,,Societăţii Române de istoria Medicinei, Societatea
Medicilor Scriitori şi Publicişti din România, în Societatea
istorică ,,Roman Muşat’’. Făcând parte şi din Asociaţia
Veteranilor de război din România, pentru merite deosebite, a
primit diverse distincţii: ,,Semnul de Distincţie Crucea Roşie’’
(înmânat personal de către regina – mamă Elena), Crucea
Militară Comemorativă a celui de al doilea Război mondial,
Medalia Evidenţiat în munca medico-sanitară, Diploma de
Onoare a Asociaţiei Medicale din România.
A colaborat şi susţinut studii şi cercetări medicale,
finalizate, între altele, prin monumentala lucrare dedicată
,,Istoriei Medicinei şi Farmaciei din Roman’’, fără a uita
articolele publicate în revista ,,Mitropolia Moldovei şi
Sucevei’’, contribuţii la lucrarea: ,,Istoria oraşului Roman’’,
,,Doamna şi trenul morţii’’, ,,Veterani pe drumul onoarei şi
jertfei’’, în ,,Anualul scriitorilor’’, în numeroase ziare şi
reviste. Din tot ceea ce a realizat, nimic nu i-a solicitat un
volum mai mare de muncă şi timp, sacrificii de tot felul,
pasiune, discernământ şi competenţă ştiinţifică decât
colectarea – pe parcursul câtorva decenii – a relicvelor
medico-istorice referitoare la Spitalul Municipal ,,Precista
Mare” din Roman cu care a realizat muzeul medico-farmaco-
istoric al Spitalului şi, în ultimă instanţă, a zestrei spirituale a
urbei noastre. Aceleaşi eforturi, la care şi-au dus parţial
43
contribuţia şi peste 30 dintre colegii săi – inclusiv prin
cercetarea Arhivelor Statului de pe tot cuprinsul ţării pentru
realizarea lucrării susmenţionate.
Un familist exemplar, altruist şi cu o aleasă educaţie,
care încă de pe acum a lăsat urme profunde în domeniile prin
care l-au purtat paşii, un cercetător cu vocaţie şi cu rezultate pe
măsură; poate fi un exemplu de dăruire profesională şi umană,
de simţire patriotică pentru noi toţi şi de aceea considerăm că
merită să-i aducem prinosul nostru de recunoştinţă. Între timp i
s-a acordat şi Titlul de ,,Cetăţean de Onoare al municipiului
Roman’’, pentru care, eu, încă din 2000, îi întocmisem
„Expunere de motive’’.
Mi-am exprimat admiraţia mea pentru acest domn şi
veteran al intelectualităţii romaşcane, prin câteva gânduri
versificate; E medic şi cercetător / De cărţi frumoase, autor /
Cu grele încercări în viaţă / Şi mari regrete pentru soaţă /
Plecată, dar păstrată-n minte / Pentru iubirea lui fierbinte. / De
mult prea multă modestie / Nu vrea valoarea-i să se ştie / Şi
nici să iasă el în faţă / Puţini din pilda lui învaţă / Însă
respectu-i unanim / Din partea celor ce-l iubim/ Şi-i preţuim
tenacitatea,/ Cuvântul calm, umanitatea./ Muzeul Medicinei
ctitorit / Ajuns şi-n ţară renumit / Şi Istoria medicinei…carte /
Ce va rămâne fără moarte./ Bucovinean în tinereţe / Şi
romaşcan la bătrâneţe / E-un OM cum astăzi puţin ştiu. / Să-l
preţuim cât încă-i viu / Şi să-i dorim un veac să prindă / Cu
dragostea-i să ne cuprindă / Nu când pleca-va dintre noi/ Spre
Judecata de Apoi.
În materialul intitulat ,,Un menestrel, un muzeograf şi
Medic’’, profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu, referindu-se la
volumul Poeme paramedicale şi dedicaţii cordiale al
doctorului Cozărescu, evidenţia ,,Nota sinceră de
autobiografism spitalicesc, de iubire de profesie, de oameni şi,
ca un crez continuu, de patrie. Poetul Cozărescu foloseşte
44
prioritar, o terminologie profesională şi numai atunci când
,,ţara’’ i-o cere neapărat se apelează şi la ,,paralimbajul
poetic’’.
În ,,Monitorul de Roman (12 august 2004), creionam
câteva repere referitoare la domnul Cozărescu: ,,În 1935, când
era student în anul 2 la Facultatea de medicină din Iaşi, l-a
întâlnit pe marele ierarh şi patriot român Visarion Puiu, pe
atunci Mitropolit al Bucovinei – la Cernăuţi, care i-a dat o
sumă de bani, cu care şi-a cumpărat cărţi de specialitate. După
7 ani de facultate, după 2 ani de front, după o arestare pe motiv
că draga lui Coculeana ar fi fost ,,chiabură’’, a rămas fără un
strop de agoniseală, fiind deportat la Roman…’’. Cu ocazia
împlinirii vârstei de 90 de ani, i-am dedicat un poem special,
despre care am fost informat că i-a plăcut şi iată-l cum arată:
Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor, anii vieţii dispar
Şi-n urmă lăsăm fiecare-o icoană
Trăind-o-n iubirea de semeni, cu har.
Puţini îşi înţeleg însă menirea
Aici, pe pământ, cât trăiesc
Să lase, prin scris, moştenirea
Cu cele văzute-n Divinul celest.
În Roman există un asemenea OM
Ce-i astăzi aici, împreună cu noi
Blagoslovit cu de toate, ca rodnicul pom
Călit şi lovit de furtuni şi de ploi.
Şi-acest om de suflet, de mare nobleţe
Pe care Dumnezeu ni l-a oferit ca pe-o danie
De la care toţi, care-au vrut, au putut să înveţe
Este medicul Cozărescu Epifanie.
45
Ferice de cei ce în preajmă i-au stat
Acestui om vrednic, modest, omenos,
Ca medic, ca OM, scriitor consacrat
Şi celor sărmani de folos.
Prin gândirea şi pana acestui neostenit scormonitor
Prin documente şi arhive, trecute-n uitare
S-a zămislit o splendidă lucrare, de mare viitor:
,,Istoricul Spitalului ,,Precista Mare’’.
Desigur, alături de dânsul, drept coautor
E medicul prieten, Octav Clocotici.
Înnobilând lucrarea, prin semnătura lor
Şi-alţi 44 medici şi farmacişti de-aici.
Şi cartea, să apară, domn doctor Cozărescu
Determinând colegii să scrie, s-a-nţeles cu
Dan Cărpuşor – primarul, cu doctor Arvătescu,
Cu doi sufletişti, Ursu: Georgeta şi Şerban
Şi preot Mihăiţă Popovici; şi-n 2001, ca an
Cu sprijinul lor moral, material, nu-n van
I-a fost munca asiduă, pe plaiul romaşcan.
El, medic Cozărescu, tot colectând, prin ani,
Obiecte-azi dispărute şi cărţi, din ai săi bani
A realizat ,,Muzeul Medicinii’’, să fie mărturie
Ce a-nsemnat Spitalul, în timpuri ce-au să vie
Ce-a întors de la moarte fiinţe necăjite
În spital, în policlinică, sau la farmacii chiar.
Stăpâni pe meserie, profesionişti cu har.
Tot medic Cozărescu-n reviste ştiinţifice
A publicat adesea, reuşind să valorifice
Informaţii medicale, de istorie, de cultură
Să fie pentru oameni, izvor de-nvăţătură.
A fost prezent adesea la Muzeul de Artă
46
Şi la cel de istorie; şi-oriunde-a fost o poartă
Deschisă spre cultură; nu cred că a refuzat
Şi-oricui i-a cerut sfatul, el din belşug i-a dat.
A fost, este, şi fi-va-n elita intelectuală
Din Roman; pentru tineri, cea mai selectă şcoală.
Model în comportare, ca OM şi specialist,
Şi ne-ntrecut, sunt sigur, ca fidel familist.
Cu-o soaţă minunată, care, recent, s-a dus
Să-i pregătească locul, în preajma lui Iisus.
Cu un fecior sensibil, cu muzica în sânge
Şi o nepoată dulce, ce bunicuţa-şi plânge.
Cu noi, familia mare, ce dragoste-i purtăm
Şi cu respect şi stimă, în jurul său toţi stăm
Acum când 90 de ani, pe răboj îi înscrie:
,,Mulţi ani’’ şi sănătate şi multă bucurie
Din inimi îi transmitem; Când veacul o să-l treacă
Să-i fim din nou alături şi vesel să petreacă
Când, dezlegând desaga cu amintiri, să zică:
,,Am depăşit un secol, deşi la o adică
A fost străfulgerarea de-o clipă-n Univers.
Deşertăciune-i calea, pe care toţi am mers.
Şi dacă fapte bune nu facem pe pământ
În veşnicie fi-vom precum e frunza-n vânt.
Eu am trecut prin multe…şi bune dar şi rele
Din Bucovina dulce-a copilăriei mele
Din anii cu războiul, când moartea m-a pândit
Când ruşii ne-au rupt ţara şi eu am pribegit.
Refugiu-n ţara mamă şi foametea-mi, trădarea
Mi-au potenţat voinţa şi mi-am găsit salvarea.
Pe-ogorul medicinii şi-al omeniei crez
De-aceea, eu la rându-mi, din suflet vă urez
Să îmi călcaţi pe urme; şi urme să lăsaţi
Şi-OMENIE multă în munca ce-o prestaţi
Iar tot ce-mi uraţi mie, vă întorc înzecit
Vă mulţumesc prin vremuri, şi-s tare fericit’’.
47
Azi, 1 aprilie 2004, aici iar reveniţi
Iubit şi scump Maestre, vă zicem să trăiţi
,,Ani mulţi şi sănătate în urbea muşatină
Iar noi să fim în juru-ţi, ca florile-n grădină.
Să uiţi singurătatea, dar nu pe DUMNEZEU!
Te-asigur, înc-o dată, de tot respectul meu.
Profesor Mihai Andone
Profesorul Gheorghe A.M. Ciobanu concluzionează
asupra creaţiei literare a medicului Epifanie Cozărescu şi
despre care spune că ,,se impune mai înainte de orice, prin
naturaleţe, spontaneitate şi omenesc. Cultivă o poezie a
cotidianului firesc şi nu un cotidian poetizat de dragul rimei.
Nimic din austeritatea turnului de fildeş sau arabescurile
distilate ale limbajului. Totul e un dialog sincer, dus la lumină
de zi şi desfăşurat pe aşezate, în afara timpului parcă între
oameni cu aceeaşi viziune a vieţii. O scriitură telurică, pornită
la început ca o deschidere obişnuită de fereastră, după care
autorul nemulţumit de geometria fardurilor perdelei, ca la o
eliberare, le dă pe toate la o parte’’.
c) Într-o altă lucrare monografică, pe care am tipărit-o în
2007, intitulată ,,Monografia comunei Ion Creangă’’, ştiind că
medicul Epifanie Cozărescu, atunci când a ajuns fortuit, la
Roman, şi-a exercitat profesia de medic în această comună, l-
am ,,stors’’ de informaţii şi iată ce am consemnat: „Am fost
directorul Spitalului din Săveni, judeţul Dorohoi(ulterior
Botoşani) de unde am fost înlăturat în 1949, întrucât socrii mei
fuseseră moşieri şi deposedaţi de moşie, iar eu trebuia să mă
dezic de ei şi să divorţez de soţie. Mi-era teamă că ne va
trimite în Siberia. N-am putut să-mi las soţia cu care avem şi
un copil mic, născut în 1944. Mi s-a spus că voi fi detaşat în
altă parte şi aşa am ajuns la Roman, cu domiciliul forţat. Un an
şi jumătate nu am avut serviciu, dar oamenii care auziseră
48
despre mine, mă chemau când avea vreun necaz cu sănătatea.
Mă duceam la orice oră din zi sau din noapte. Primeam câte o
oală cu lapte pentru familie. La un moment dat, un medic care
funcţiona în Circumscripţia medicală din Brăteşti (actual Ion
Creangă), evreu fiind, a emigrat în Israel. Neavând pe cine
trimite acolo, că era criză de medici, m-au trimis pe mine,
trebuind să mă ocup de două circumscripţii: Ion Creangă şi
Băluşeşti. M-am mutat cu familia acolo şi am locuit la
Dispensar, având o cameră şi o bucătărie. În acei ani, 1950-
1953, deşi Avereştii era o comună de sine stătătoare, făcea
parte din aceiaşi circumscripţie sanitară cu Ion Creangă. Din
cele 7 zile ale săptămânii: 3 zile făceam consultaţie la
,,Circă’’, 3 zile vizitam bolnavii la domiciliu şi duminica eram
obligat să mă prezint la Poliţie la Roman, aşa cum erau
obligaţi toţi cei deportaţi din locurile de baştină. La Băluşeşti
mă deplasam pe jos, peste deal, într-o zi pe săptămână. I-am
înţeles pe oameni cu problemele lor, dar şi ei s-au purtat foarte
frumos cu mine. Nu le-am pretins onorarii, dar ei fiind foarte
mulţumiţi, deseori îmi ofereau diferite alimente. Aveam ca
ajutoare, o moaşă şi un agent sanitar. Acesta rezolva
problemele vaccinărilor, injecţiile pe care le prescriam eu
bolnavilor, dezinfecţii – în special datorită faptului că a bântuit
tifosul exantematic în acea perioadă’’.
Domnul doctor se mai confesează şi lui Costică Matei
Creangă (un foarte valoros rapsod popular local) şi din spusele
sale, mai reţinem că ,,Averea socrilor era de 50 hectare pământ
în satul Borolea, comuna Hăneşti, judeţul Dorohoi. După ce
am ajuns la Ion Creangă, ca medic, aveam obligaţia de a gira şi
Băluşeştii şi Circa Avereşti (Stejarul, Icuşeşti şi Drăgeşti-
Bacău). După un an şi jumătate am fost mutat la Policlinica
din Roman, ca medic consultant la boli interne. La Ion
Creangă mi s-a pus la dispoziţie şi o căruţă cu un cal pentru
deplasări. În acea vreme, primar era Neculai Huci, apoi Maria
49
Podaru (,,Vâzdoaga’’), cu care mă împăcam bine, chiar dacă
toată lumea o detesta. Şeful de post de Jandarmi, era unul
Baba a cărei soţie era moaşă. Cel care se ocupa de calul şi
căruţa Dispensarului era Bancu Ion. Le-am apreciat pe
Mândiţa Radu, Aguria Toma şi pe Gheorghe Matei. Exista şi o
femeie pricepută în a prepara un ceai cu zahăr şi un burete care
avea efect tămăduitor. Ea îmi aducea acest ceai la dispensar şi
eu îl prescriam bolnavilor, după ce m-am convins de efectele
sale benefice. Am consultat-o deseori şi pe mama Ministrului
Adjunct de Finanţe, Tulpan (fiu al satului), când eram la
Roman şi care telefona unui cunoscut al său, care venea şi mă
ducea cu maşina la Creangă, să văd de sănătatea celei care îl
adusese pe lume. Aceasta demonstrează că am fost apreciat ca
medic’’.
d) În 2004 am publicat lucrarea monografică Ruginoasa
– Neamţ. Pagini de istorie, confesiuni şi…reflecţii. Cu ocazia
strângerii materialului documentar, am avut marea bucurie de
a descoperi că Nicolae Apostol – cel care fusese profesor lui
M. Sadoveanu şi Cezar Petrescu (acesta i-a dedicat şi romanul
Apostol) dar şi în colectivul didactic al actualului Colegiu
Naţional Roman - Vodă se născuse la Ruginoasa. Nimeni nu
ştia acest amănunt biografic. Fotografia acestuia figurează pe
coperta din faţă a lucrării, pentru a le reaminti consătenilor săi
că, marile valori vin şi din lumea satelor şi de aceea ar trebui
să le calce pe urme. Ce legătură are Ruginoasa cu medicul
Cozărescu? În mod direct niciuna şi totuşi…într-o zi, când
discutam împreună despre personalităţile care reprezintă
osatura de bază, cea care de-a lungul vremurilor a contribuit la
emanciparea spirituală şi materială a acestui oraş, a venit vorba
şi despre Nicolae Apostol. Domnul doctor mi-a spus că acesta
e înmormântat la Roman, în Cimitirul ortodox şi-i ştie şi
mormântul. Pentru mine a fost o adevărată revelaţie şi nu l-am
lăsat până ce nu mi-a zis să mergem împreună acolo. Ajunşi
50
lângă Biserica din cimitir, mi-a ,,localizat’’ acest mormânt, ca
fiind în spatele celei de a doua capele, dinspre est. La ,,faţa
locului’’, mi-a arătat mormântul ce adăpostea ,,chipurile’’,
osemintele ilustrului profesor. Din păcate, era însemnat pe
cruce numele altei persoane, decedate în 1916… El a zis că
poate a fost pus în locul acestuia… dar cum Nicolae Apostol
murise în 1919, nu avea cum şi, resemnat, mi-am dat seama că
memoria i-a jucat o festă. La plecare, apropiindu-ne de poarta
Cimitirului, a vrut să se despartă de mine, zicând că el se duce
să mai ,,vorbească’’ puţin cu Cocoleana – soţia lui îndrăgită,
aflată într-un cavou din apropiere. I-am cerut să-mi dea voie
să-l însoţesc, replicându-mi: ,,Ai să râzi de mine văzându-mă
că vorbesc cu morţii’’. Eu: ,,Numai un nebun ar putea face aşa
ceva’’. Din ceea ce scrisese ori se confesase cu diverse
prilejuri, ştiam că dr. Cozărescu şi-a iubit enorm de mult soţia,
pe ,,Cocoleana’’ lui, pe care o zeifica. Mi-amintesc că i-am şi
spus-o cândva, într-o adunare, că soţiile noastre ar trebui s-o
invidieze pe ,,jumătatea’’ sa, că a avut un asemenea soţ.
Finalmente, a acceptat să-l însoţesc la cavou, unde am
fost martor ocular la ,,dialogul’’ dintre cei doi soţi, în fapt un
monolog cu răspunsuri presupuse, din care am înţeles drama
unui om copleşit de singurătate, încărcat de ani şi frământări
existenţiale şi parcă sătul de viaţă. La un moment dat, îngrozit,
l-am auzit dând de înţeles că ar putea să-şi pună capăt firului
vieţii (ceea ce pentru un medic nu era greu) şi atunci i-am zis:
,,Cum puteţi spune o asemenea prostie…înseamnă că doar
mimaţi dragostea faţă de soţia Dumneavoastră…de moment ce
ea a avut atât de multe calităţi, recunoscute şi de alţii şi bunul
Dumnezeu o va lua alături de El în Raiul ceresc iar
Dumneavoastră, dacă vă sinucideţi, veţi ajunge în iad şi deci,
drumurile Dumneavoastră, în perspectivă creştină, în loc să se
reîntâlnească, pe celălalt tărâm, se vor despărţi în veşnicie’’.
Cred că vorbele mele l-au trezit la realitate, că mi-a zis:
51
,,Matale eşti creştin adevărat, după cum văd’’. I-am zis că îl
voi spune şi prietenilor săi – şi chiar am făcut-o ulterior – spre
a-l ţine sub observaţie, pentru a nu comite un gest necugetat.
e) În una dintre vizitele ce i-am făcut-o acasă, la
invitaţia Domniei sale, între altele, m-a rugat să-i bat un
material la maşina de scris. Cu toată disponibilitatea mea, n-
am reuşit s-o fac, decât parţial, întrucât maşina avea defecţiuni
şi-n plus doar un capăt de bandă de scris uzată. Poate aş fi
continuat dacă nu m-ar fi oprit, dându-şi seama de eforturile
mele infructuoase. Nu ştiu cum se putea chinui acest om,
reușind să se descurce, având probleme şi cu vederea. E un fel
de a spune că se descurca, plângându-mi-se că plăteşte pe
cineva să-i scrie lucrările în ultimii ani şi care-i tot cere bani,
sub diferite pretexte, faţă de înţelegerea iniţială. I-am sugerat
să arunce această ,,rablă’’şi să-şi cumpere una nouă. Se vede
treaba că nu i-a plăcut expresia mea, e drept cam vulgară, şi
mi-a zis că s-a folosit de ea decenii la rând şi s-a ataşat de ea
atât de mult încât va cere celor ce-l vor moşteni, s-o pună în
Muzeul medicinii, ca pe un exponat de mare valoare,
îndeosebi sentimentală, pe care puţini o înţeleg.
f) În toamna lui 2009 sunt apelat de dr. Cozărescu, care
voia să-mi comunice faptul că a aflat din mass-media (nu reţin
exact sursa) că în Polonia ar exista un document din care
rezultă că Moldova a fost constituită, ca stat, înainte de 1392,
(din vremea lui Roman Muşat) şi că ar trebui să facem
diligenţile necesare pentru a intra în posesia unei copii după
acel înscris. Era ca şi cum ai fi căutat ,,acul în carul cu fân’’,
dar faptul că se dovedea a fi un cercetător remarcabil şi dorea
ca adevărul – sau măcar cel presupus - în discordanţă cu
rezultatele cercetării noastre, materializate într-o amplă lucrare
monografică a municipiului Roman, la care şi el era coautor,
cea care a văzut lumina tiparului în 1992, dovedea o acribie
52
ştiinţifică remarcabilă. Din păcate, eforturile noastre în acest
plan s-au dovedit a fi infructuoase.
g) În urmă cu un an, în preziua zilei aniversare a
doctorului Cozărescu, am primit un telefon de la doctorul
Octav Clocotici, cu care am purtat următorul dialog:
,,Domnule Andone, ştiu că şi dumneavoastră îl iubiţi pe
doctorul Cozărescu şi cum mâine e ziua lui de naştere, nu vreţi
să mergem împreună să-l felicităm ? ,,Cum să nu, vă
mulţumesc că mi-aţi reamintit’’. ,,Noi ar trebui să fim acolo la
ora zece şi jumătate, aşa că vă aştept pe la zece şi un sfert cu
un taxi, ca să mă luaţi şi pe mine…înainte treceţi şi pe la
doamna Magda (Mărguţa – cum i se adresa el doamnei
farmaciste Avădănei), să luaţi de la ea un tort pe care l-a
promis că i-l trimite’’. ,,S-a făcut iar când ajung la
dumneavoastră să fiţi gata pregătit pentru a nu plăti şi
staţionarea taxiului’’. Am sunat-o pe doamna farmacistă, care
mi-a confirmat spusele doctorului Clocotici şi eu i-am cerut ca
pachetul să fie bine aranjat, pentru a nu-l deforma în maşină.
După câteva minute mă sună doamna Avădănei, spunându-mi
că tortul i-l face o femeie care stă pe lângă domnul Clocotici
şi-l va duce direct la acesta. În ziua aniversară, pe la ora zece,
dau un telefon la doctorul Clocotici, pentru a nu avea vreo
surpriză, când, peste câteva minute urma să ajung cu taxiul la
dumnealui. Mi-a răspuns fiica acestuia, spunând că tatăl ei e
bolnav şi nu poate merge… dar are şi el un cadou, la care s-au
mai adăugat unul trimis de doctorul Chereji şi tortul de la
doamna Avădanei şi că mă roagă să merg să le iau eu pe toate
şi să le duc la destinaţie. Fiind pus în faţa unui fapt împlinit,
am trecut, m-am încărcat cu cele 4 ,,atenţii’’ şi iată-mă ajuns în
faţa apartamentului sărbătoritului. Pe holul interior al
apartamentului, auzeam discuţii aprinse între mai multe
persoane.
53
Foto: dr. Epifanie Cozărescu alături de nora Mihaela și fiul său, Radu,
în 2008 (arhiva personală a dr. Epifanie Cozărescu)
Sun şi uşa se deschide … trezindu-mă faţă-n faţă cu fiul,
nora şi nepoata doctorului Cozărescu – doar cel dintâi mă
cunoştea - rămaşi perplecşi, zicând că ei ne aşteptau la orele
13 şi jumătate, acum fiind pregătiţi să plece la Cimitir spre a
face o pomenire pentru doamna Coculeana. Cu scuzele de
rigoare şi cu faptul că asta a fost ora indicată de doctorul
Clocotici – acesta a încurcat orele (eram să zic borcanele) - o
amnezie scuzabilă la o anumită vârstă – le-am zis că vreau
doar să-i adresez urările de rigoare, să-i înmânez cadourile şi
mă retrag imediat. Aceştia, dându-şi seama în ce încurcătură
mă plasase conjunctura (singur ,,reprezentant’’ al medicilor şi
farmaciştilor din Roman) nu m-au lăsat să plec imediat. Fiul
său mi-a şi cântat ceva şi am discutat cu domnul Cozărescu
aproximativ un sfert de oră, am scos şi câteva fotografii (una e
şi în cuprinsul acestui material), pentru ultima dată.
54
Foto: Epifanie și Radu Cozărescu, 2008
(arhiva personală a dr. Epifanie Cozărescu)
Mi s-a părut că arăta mai bine chiar decât la ultimele
noastre întâlniri şi chiar i-am făcut remarca aceasta.
În seara aceleiaşi zile, mă sună un bun amic comun şi-mi
spune că, nu după mult timp după ce eu mă retrăsesem, s-a dus
şi el acolo şi au stat mai mult de vorbă, în vreme ce ceilalţi
membri ai familiei s-au dus la cimitir.. Din politeţe, probabil, a
rămas pe loc pentru a-i ţine companie noului său musafir.
Acesta s-a arătat încântat de dialogul purtat. Ulterior, fiul
doctorului Cozărescu mi-a destăinuit că tatăl său s-a supărat
foarte mult când interlocutorul său, fără a şti ce suferise
doctorul în anii comunismului, a făcut nişte remarci pozitive la
adresa regimului trecut. Paradoxal e faptul că, despre aceeaşi
întâlnire, unul a rămas încântat – musafirul şi celălalt dezgustat
– gazda.
55
Foto: Epifanie și Radu Cozărescu, alături de prof. Mihai Andone,
ianuarie 2010 (colecţia personală a prof. Mihai Andone)
h) Şi acum, finalul nedorit. A fost pentru mine un şoc
puternic, atunci când am aflat că domnul doctor Epifanie
Cozărescu a trecut la cele veşnice. Mi-am amintit de
rugămintea ce mi-o adresase cu 8 ani în urmă şi în biserica din
Cimitirul din Roman am rostit următoarele :
„Îndurerată familie, neconsolată asistenţă
Conducem azi pe ultimul său drum, de fapt drumul
nostru al tuturora, pe cel căruia pentru câteva minute îi mai
putem vedea chipul. De azi înainte, pentru domnul doctor,
verbul ,,este’’ îl vom înlocui cu ,,a fost’’.
Aşadar, a fost un om care şi-a iubit familia; a venerat-o
pe soţia sa Coculeana, cu care se întâlneşte acum pe un alt
tărâm, dincolo de moarte; s-a mândrit cu copiii (fiu, noră) şi
nepoata sa din Bucureşti. Şi-a preţuit colegii de muncă,
prietenii şi pe toţi semenii cu care a venit în contact. A iubit
56
oraşul Roman…deşi îi era fiul său adoptiv… mai mult decât
mulţi alţii, dintre cei născuţi aici. Cu adevărat ,,a sfinţit’’ locul
şi iată câteva argumente în acest sens: a redat pacienţilor săi
sănătatea, atât cât i-a stat în putinţă.
A nemurit municipiul şi ţara cu câteva cărţi
valoroase…capodoperă fiind lucrarea dedicată vieţii medicale
şi farmaceutice. A creat un Muzeu al Medicinii cu multe
exponate unicat, extrem de valoroase. A fost creator şi mentor
al unor societăţi ştiinţifice şi culturale care şi-au adus
contribuţia la emanciparea spirituală a oraşului…oraş care,
începând de astăzi va fi mai sărac. A fost un autentic
cercetător ştiinţific, îndeosebi în plan medical, dar şi istoric cu
vocaţie.
Ca om, de o modestie fără egal…niciodată infatuat,
orgolios; foarte sociabil, permanent dornic să împărtăşească
din experienţa lui de viaţă, dar oricând să-i şi asculte cu
plăcere pe interlocutorii săi.
Şi pentru că, aşa după cum v-am mai spus, şi-a zeificat
soţia, iată câteva versuri, închinate acesteia, extrase din
diferite poeme :
Şi totuşi, pământean păcătos ce sunt
Întreb de soartă: Ce spune
De ce-a scurtat viaţa pe Pământ
La această femeie – MINUNE ?
Dar ce păcat, dar ce păcat
Căci tu iubit-o, singurică ai plecat
Lăsându-mă pustiu în casă pustie
Şi numai cu speranţa că la Ziua de Apoi
Ne vom reîntâlni şi strânge în braţe amândoi .
Coculeana: ,,Drăguţule, aşteaptă-ţi rândul la Grădina de Apoi
Unde vom sta tot împreună, ca şi acasă la noi !’’
Epifanie: ,,O fi bine cum zici, dar cât s-aştept când eşti
57
Fiinţa cea mai dulce, care îmi lipseşti ? ’’ Adio Coculeană … Da-i greu fără tine
După ce-am convieţuit atât de mult şi bine
Aşteaptă dar să ajung la tine, peste fire
Să continuăm romanul nostru de iubire
Şi vom scăpa atunci de urât şi de greu
Dacă ne ajută bunul Dumnezeu.
În dorul tău, îţi vizitez locaşul de vecie
Unde îţi recit poeme închinate ţie.
Mai greu e pentru mine,
Că mă omoară dorul după tine … !
Peste mine gânduri triste vin şi vin
Fără tine, Coculeană, viaţa mi-i un chin
Dacă pentru tine, tot ce trebuia a fost
Zilele rămase pentru mine nu au rost.
Biata eroină – Coculeana a preferat … plecarea !
În urmă-i, o repet, a câta oară
Viaţa-mi pare tristă şi amară.
Ajuns şi eu pe dealul Nirvana
Mă voi alătura scumpei Coculeana.
Iată şi ,,Ultima dorinţă’’ pe care mi-o înmânase în 2002 :
Pentru că din tinereţe
Dragă mi-a fost hârtia cea albă şi bună,
Scrisă de mine pe ambele feţe,
Din ea vă rog să-mi faceţi cunună.
Dar să nu piară cu mine odată,
Că-n lume nimic nu-i etern,
Doresc să fie cerată,
Să ţină măcar până trec de Infern.
58
Flori şi pomeni ce se-aduc şi se-nchin
Să nu jertfiţi pentru mine;
Mi-ajunge o cană cu vin
Şi-un pumn de măsline.
Nu cheltuiţi, aşadar, nici un leu
Pentru mine în plus;
Prefer să daţi la Muzeu
Tot ce-aţi adus!
Iar de uşurat acel drum
Fără de capăt şi glorie,
Să-mi puneţi alături măcar un volum
Cu IATRO- ISTORIE.
Şi ca şi acolo
Între colegi să încap,
Să-mi prindeţi la piept, pe lângă roşia cruciţă
Insigna ,,Apolo’’ ori un ,,Esculap’’.
Alta nu vă mai cer,
Că tot ce-i prea mult nu e bine;
Decât iertarea din Cer,
Pentru păcătosul de mine.
Rămâneţi dar cu bine, oameni buni
Şi pază mare de accidentări şi boală
Să nu scurtaţi ,,minunea-ntre minuni’’
Care îi viaţa, că moartea nu-i nici-o scofală,
Decât dacă-i poartă deschisă
Către frumoasa altă lume nouă promisă,
Cu flori sau fără flori,
Dar şi cu reci fiori!
Roman 2002
59
În aceste momente sufletele celor doi soţi s-au reîntâlnit
pe celălalt tărâm…noi să ne rugăm bunului Dumnezeu să le
ierte păcatele şi să le ofere un loc în Raiul ceresc …iar
rudelor şi tuturor celor care l-au cunoscut şi apreciat, să nu-l
treacă în uitare.”
Foto: dr. Epifanie Cozărescu, alături de dr. Octav Clocotici și prof. Mihai
Andone, la Biblioteca Municipală Roman, 2009
(colecţia personală Vasile Danci Moroșanu)
60
TĂCUTUL ȘI DISCRETUL
DR. EPIFANIE COZĂRESCU
prof. Cecilia PAL
În peisajul cultural al Romanului se regăsesc
personalități puternice, care și-au imprimat preocupările lor în
lucrări, documente, studii de istorie, opere de artă, opere
științifice, publicistică, etc. ce fac, astăzi, parte din patrimoniul
cultural al municipiului și al Moldovei.
Prezența domnului doctor Epifanie Cozărescu în cadrul
elitelor culturale, termen des întâlnit astăzi, s-a făcut simțită
prin modalitățile folosite de a se implica în viața spirituală a
orașului, pentru că domnia sa a cuprins un spațiu vast, în care
s-a plimbat tăcut, discret – de la medicină la istorie, de la
cercetarea științifică la literatură. Toate acestea – experiență,
muncă, trăiri, sentimente – le-a dăruit cu prisosință
romașcanilor, care, la rândul lor, i-au acordat titlul de
”cetățean de onoare” al orașului.
Încerc doar, prin câteva creionări, să punctez unele
momente ce mi-au dat prilejul să descopăr bogăția sufletească
a acestui mare OM, ce își iubea semenii cu patimă.
Îl întâlneam trecând pe străzi, cu o ținută – mai ales vara
– impecabilă; cămașă de un alb imaculat, o haină subțire de
culoare bej, cu o gentuță ce indica profesiunea (trusa
medicală), cu o privire ce se pierdea în zare, deși conducea cu
grijă bicicleta.
Pentru medicul Cozărescu bolnavul era pacientul pe care
vroia să îl vindece atât trupește, cât și sufletește. În această
ipostază l-am cunoscut, atunci când a fost solicitat de către
doamna Eugenia Adam, directoarea secției serale a Liceului
Teoretic nr. 2, pentru un consult al mamei sale (pe care o
regăsise după aproape 30 de ani de căutare în Basarabia și în
61
Ucraina, căci războiul le despărțise). Nu voi uita niciodată
adresarea domnului doctor, în mod direct și cu zâmbetul pe
buze, către bolnavă: ”Gata, ți-ai găsit fata, ai nepoți frumoși,
ginere bun, de-acum merită să-ți trăiești viața alături de ei”.
Ce-au discutat o jumătate de oră, ce flux magnetic, ce transfer
de energie pozitivă a reușit doctorul Cozărescu să-i transmită?
Nu știu... știu doar rezultatul – însănătoșirea rapidă a bolnavei.
Este doar o clipă din multele ”minuni” pe care reușea să le
facă pentru pacienții săi. Nu dorea nimic material, ci doar
respectarea jurământului sacru de medic. M-am bucurat când
am aflat că este posesorul medaliei ”Evidențiat în munca
medico – sanitară” și că a primit Diploma de onoare a
Asociației Medicale din România și alte distincții,
binemeritate, făcând cinste Societății medicilor scriitori și
publiciști din România a cărui membru a fost.
Interesul și dragostea pentru medicină au format o
osmoză perfectă relevându-ne o altă fațetă a doctorului
Cozărescu – aceea de cercetător, de istoric, de muzeograf. Ani
de-a rândul, cu răbdare, a adunat materiale, a scotocit în
arhive, a păstrat relațiile cu foștii medici sau cu familiile lor,
cu toți cei care cunoșteau trecutul spitalului ”Precista Mare”, a
antrenat în această muncă un număr important de medici,
realizând Muzeul Medico– Farmaco–Istoric.
O muncă titanică, de Meșter Manole, care își relua
munca după ce, de câteva ori Muzeul a fost devastat.
Colaboratori permanenți, prieteni dotați cu aceleași
viziuni asupra actului de cultură, cu aceeași pasiune pentru
cercetare, dar și o deosebită noblețe sufletească i-au fost
doctorul Octav Clocotici și doamna farmacist Magdalena
Avădănii.
Faptul că Muzeul devenise parte indispensabilă a vieții
sale este dovedit prin dorința sa, ca acesta să fie încorporat
Muzeului de Istorie din Roman. Gestul acesta este al unui
62
mare și adevărat patriot, pentru că doctorul Cozărescu și-a
iubit țara, istoria, poporul. În numeroasele intervenții avute cu
prilejul sărbătoririi unor evenimente ori a sesiunilor de
comunicări pe teme istorice, cu un dar extraordinar al evocării,
relevă întâmplări, fapte eroice din timpul celui de-al doilea
război mondial, insistând asupra obiectivității acestora și
aducând - pe bază de documente – completările necesare.
Astfel, majoritatea celor interesați au rămas cu o imagine clară
asupra actelor pline de responsabilitate ale Vioricăi Agarici, în
efortul de a opri deportarea evreilor, în episodul consumat în
gara Romanului. În opera sa Paramedicalia – proză de
substanță – în care limbajul medical se împletește cu harul de
povestitor, dr. Cozărescu creionează portretul moral al acestei
eroine, cu o înaltă măiestrie artistică. Nu se putea altfel.
Născut la o dată memorabilă – 24 ianuarie 1914 –
Epifanie Cozărescu era sortit a fi un luptător, un cercetător al
istoriei. Copilărind și învățând la Cernăuți, la Liceul Aron
Pumnul, l-a avut pe Eminescu în sânge și a căutat în poezia sa
natura, dorul, durerea, tradiția neamului. Nu întâmplător
poezia ”Eliberare” începe cu evocarea ținutului natal:
”Bucovină, Bucovină – tu grădină
Cu harnici feciori
Și fete cu flori”
Dulcea Bucovină văzută eminescian ca o grădină în care
sunt păstrate tradițiile, hramul, iarmarocul ce se ține an de an...
de ”Sânchietru” – Cernăuți, unde trag negustori mulți e țara
liniștii, a oamenilor cu cai ”înhămați”, cu turme de oi. Prin
imagini contrastante poetul sugerează izbucnirea războiului,
liniștea și moartea, distrugerile provocate de ”păsări negre, cu
cioc de fier/ răspândind groază din cer” – imagine cu
rezonanță simbolică din Labiș, ”pasărea cu clonțul de fier”.
63
Într-o altă ipostază metaforică, cea a multitudinii avioanelor
relevată prin pluralul ”păsări”, războiul este văzut apocaliptic:
”Pe pământ care de foc/Purtând moartea – n poloboc”, iar
finalul este tragic:
”Pân' și Prutu, lung și lat
Lacrimi – sânge – a revărsat”
Dragostea și durerea pentru plaiurile bucovinene s-au
revărsat apoi într-o muncă acerbă, pasională, pe toate
planurile, pe care le-a explorat. S-a concentrat asupra ținutului
Romanului, pe care l – a îndrăgit și căruia i-a lăsat cea mai
bogată zestre – opera sa, Muzeul de istorie a Medicinei –
pentru care refuză – ca și Eminescu – ceremonialul
înmormântării, socotind, cu ton șăgalnic:
”Nu cheltuiți așadar nici 1 leu...
Prefer să-l dați la Muzeu”
Multe din versurile sale au fost transpuse, într-o armonie
perfectă, pe note, de către fiul său – muzicianul Radu
Cozărescu, care, legănându-ne în ritmuri lente, ni-l aduce în
”orașul bătrân” - numit astfel într-un proiectat imn al
Romanului - pe omul de înaltă cultură, eternul dr. Cozărescu.
Cuvintele mele sunt doar frunze din coroana plină de
fructe a pomului roditor lăsat nouă de doctorul Epifanie
Cozărescu.
64
DOCTORUL.
EPIFANIE COZĂRESCU –
PERSONALITATE A CETĂȚII MUȘATINE
ing. Mihai HORGA
”Sic transit gloria mundi”
Am avut și eu norocul de a-i sta în preajmă Seniorului,
admirat și respectat de romașcani, atât pentru vârsta sa
venerabilă, cât și pentru abnegația constantă, pe parcursul unei
vieți exemplare, atât în familie, societate, cât și tenacității de a
aduna piese unicat, cu care a înzestrat un original muzeu de
istorie a medicinei în Roman, împreună cu colegul și prietenul
său dr. Octav Clocotici.
Grație participării la unele acțiuni culturale,
simpozioane, ș.a. desfășurate la Muzeul de Istorie, Muzeul de
Artă, Societatea Medicilor și Farmaciștilor din Roman, am
avut onoarea și satisfacția de a-l audia, fiind captivate de
elocința, judecata și distincția domnului doctor Cozărescu.
M-am atașat de această personalitate, considerându-l ca
pe un tată spiritual, găsind o punte comună de discuții. Așa se
face că, în ultimii ani de viață, vizitându-l la domiciliu, făceam
adevărate cenacluri literare împreună cu dl. Petrică Blaga,
vecin de bloc, cel care l-a ajutat în organizarea scrierilor sale și
nu numai. Domnul doctor, trăind singur, se bucura și trăia
intens aceste momente, povestindu-ne din viața sa, comentând
cărțile sale, încercările literare, atât ale sale cât și ale
interlocutorilor săi.
Vedeam cum se însuflețea, cum vibra intens și se bucura
de schimburile de idei, la fiecare întâlnire. Mă bucur că,
probabil, i-am susținut moralul, pofta de viață, cu toate că,
destul de des, o evoca pe iubita sa soție, cât și familia aflată
65
departe, la București. Am avut ocazia să îl cunosc și pe fiul
său, Radu, de care era tare mândru.
Foto: Julieta și Epifanie Cozărescu în anul 1958
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
În același timp, regret că timpul, neiertător, nu mi-a
permis să fim mai mult împreună. La ultima zi aniversară a
domnului doctor, pe 24 ianuarie 2010, pe care am sărbătorit-o
cu familia sa, cu domnul profesor Mihai Andone, cu dl. Petrică
Blaga, cu prietenii, ciocnind un pahar cu vin și savurând tortul
oferit de distinsa sa prietenă, doamna farmacist Magdalena
Avădanii, dl. Cozărescu a fost foarte vesel, bucuros și
comunicativ. Cine putea bănui că, peste puțin timp, avea să se
stingă, spre regretul celor care l-au cunoscut? I-am prins
ultimul mărțișor la rever, în ziua tristă de martie, consolându-
mă cu gândul că a știut cât a fost de stimat și iubit, că se va
realiza visul său de o viață, de a avea o sală cu exponatele sale,
66
oferită cu respect și generozitate la Muzeul de Istorie din
Roman.
Cu toții îi vom păstra vie amintirea în sufletele noastre,
ca un model de urmat, a aceluia pe care l-am cunoscut și de la
care am avut de învățat. Doctorul Epifanie Cozărescu rămâne
o mare personalitate a cetății mușatine.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu cu personalul medical şi pacienţii în
salonul 24 medical, septembrie 1979
(arhiva personală a dr. Cozărescu)
67
DR. EPIFANIE COZĂRESCU –
AȘA CUM L-AM CUNOSCUT
prof. Ana NEDEA
Prin anii 1953 – 1954 mama mea a avut o criză renală,
iar tata s-a dus după medic. Atunci l-am văzut prima dată pe
doctorul Epifanie Cozărescu, un om blând, modest și de o
politețe ieșită din comun. Mai târziu aveam să mă întâlnesc cu
el de mai multe ori, deoarece el devenise medicul familiei
mele. De fiecare dată când era solicitat, venea pe aceeași
bicicletă, pe care era prinsă o servietă din piele, destul de
uzată, în care își ținea diferitele instrumente medicale.
Niciodată nu cerea recompense materiale. Îmi amintesc
că, o singură dată, tatăl meu i-a oferit o sticlă cu vin din
podgoriile Huși, de o calitate deosebită, de care a fost încântat,
deși nu era un consumator.
Pe tatăl meu l-a îngrijit până în ultima clipă a vieții. În
decembrie 1977 am vorbit cu doctorul Cozărescu despre starea
tatălui meu și atunci mi-a spus ”Eu am făcut tot ce am putut cu
părintele Tache, de acuma numai Domnul decide”. Așa a fost,
căci în ianuarie 1978, tata s-a stins.
În anii care au urmat îl vedeam pe dr. Cozărescu mereu
pe aceeași bicicletă, mai obosit de anii care treceau,
necruțători, peste noi toți. Apoi l-am urmărit la emisiunile
locale de televiziune, pe când conducea Societatea de Istorie a
Medicinei din Roman. O activitate deosebită, concretizată într-
o colecție de prestigiu, pe care a îmbogățit-o în permanență, el
fiind cel care s-a îngrijit de adunarea și valorificarea acesteia.
Pentru orașul nostru, figura acestui om deosebit rămâne
emblematică. A fost o personalitate care își merită pe deplin
locul în galeria figurilor reprezentative ale Romanului și
respectul generațiilor prezente și viitoare.
68
Foto: dr. Epifanie Cozărescu, alături de dr. Romulus Rusu, E. Carp,
într-un salon al secției medicale, aprilie 1960
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
Foto: dr. Epifanie Cozărescu în cabinetul său
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
69
O VIAȚĂ ÎN SLUJBA ȘTIINȚEI
ȘI A SEMENILOR
protoiereu dr. Florin Aurel ȚUSCANU
Există în viață oameni aleși de Dumnezeu, înzestrați de
Dânsul cu alese daruri și virtuți, inspirați și devotați chemării
lor, oameni care se fac cunoscuți prin viața, prin opera și
activitatea dedicată semenilor, devenind personalități cu
biografii celebre și constituind modele vrednice de urmat.
Pornind de la cuvintele Sf. Apostol Pavel care ne
îndeamnă ”Să cinstiți pe cei care se ostenesc între voi, care
sunt mai marii voștri în Domnul și vă povățuiesc și pentru
lucrarea lor să-i socotiți pe ei vrednici de dragoste
prisositoare” (I Tes. 5, 12 – 13), acum când mă alătur și eu
celor care îi aduc un omagiu unui distins medic și iubitor al
trecutului Bisericii și neamului românesc - Epifanie Cozărescu –
sunt încercat de sentimente de admirație și respect față de
”patriarhul medicilor romașcani”.
Oricât de mult aș dori, nu voi putea să prezint în câteva
rânduri lunga sa trudă, pe care aș asemăna-o cu un ”brâu
torsadă”, în care se împletesc armonios două activități
desfășurate de dânsul, în slujba medicinei și a istoriei locale,
ambele făcute cu multă dăruire și jertfelnicie.
Sf. Vasile cel Mare recomanda creștinilor smerenia, în
orice lucru bun săvârșim, căci ”binele nu face zgomot, iar
zgomotul nu face bine”. Lucrul cel mai important este ca omul
să aibă ”poziția înaltă și cugetarea smerită”. Așa a fost și viața
dr. Cozărescu. Doctorul Epifanie Cozărescu avea în statura sa
un amestec de semeție și smerenie. M-au impresionat mereu
bunătatea sa, lumina pe care o radia în jurul său, ținuta sa
intelectuală, cultura de care dădea dovadă, asemeni unui senior
din alte vremuri, punctual, vertical și drept.
70
Inițiativa alcătuirii unui volum omagial închinat
doctorului Epifanie Cozărescu este necesară și binevenită în
același timp.
Este necesară întrucât dr. Cozărescu și-a pus întreaga și
”patriarhala” sa viață, de peste 96 de ani, în slujba oamenilor.
Din această perspectivă, volumul ce capătă contur este semnul
prețuirii pe care noi, cei care l-am cunoscut și îndrăgit, precum
și toți beneficiarii operei sale îl aduc acum, după ce el s-a
retras dintre noi întru veșnică odihnă.
Este binevenită deoarece ar fi nedrept să uităm cât bine a
făcut acest OM Romanului și romașcanilor.
Înainte de toate trebuie să mărturisesc că l-am cunoscut
în anul 1992, pe când eram preot la Moldoveni. Avea în
îngrijire medicală un părinte de Mânăstire, aflat la pensie, pe
protosinghelul Nifon Agache. Ne întâlneam destul de des,
corespondam pe teme de istorie și diverse altele. Ne-am
apropiat foarte mult în timp.
O viață de om, așa cum a fost viața doctorului Epifanie
Cozărescu, nu poate fi cuprinsă între coperțile unei cărți, deși
fiecare evocare din acest volum nu este altceva decât o
”cărămidă” a cuvântului scris la zidirea unei opere omagiale
dedicate acestui OM ales. El s-a risipit generos în slujba
semenilor făcându-și o pasiune de suflet din promovarea
valorilor locale, fie ele din domeniul culturii, spiritualității sau
medicinei, reușind un lucru unic în zona Romanului – o bogată
colecție, iar mai apoi un Muzeu al medicinei și farmaciei.
Poate fi asemănat ”lucrătorului harnic” din Evanghelie,
care și-a împlinit cu demnitate și responsabilitate misiunea de
OM și la finalul vieții a primit binecuvântarea cerului și
prețuirea noastră: ”Bine slugă bună și credincioasă... intră întru
bucuria Domnului Tău” (Mt., 25, 21). Acest ”bine” înseamnă,
în cazul de față, accesul la eternitate!
71
Acest Om ales a știut să valorifice timpul său și a adus
roade alese, înveșnicindu-i-se prin faptele sale.
O latură comună, care ne-a apropiat foarte mult, a fost
pasiunea pentru trecut: colecțiile de cartofilie, numismatică,
carte veche, etc. prezența sa la manifestările cultural –
religioase din zona Romanului.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu și o fostă
pacientă, Ileana Apetrăchiței, martie
1983 (arhiva personală a dr. E.
Cozărescu)
Doctorul Epifanie Cozărescu a
fost veteran de război, medic de
regiment. A fost membru al Societății
de Istoria Medicinei și Farmaciei și
întemeietor al Muzeului medicinei și farmaciei din spitalul
”Precista Mare” din Roman. A fost de trei ori membru în
Adunarea Eparhială a Episcopiei Romanului. În viața de
familie a reunit tripla ipostază de soț, tată și bunic. Doctorul
Epifanie Cozărescu a semnat o mulțime de cronici, articole,
însemnări, recenzii, ele fiind atât dovada pregătirii sale
temeinice, cât și a preocupărilor sale statornice. Din această
perspectivă, Epifanie Cozărescu nu rămâne un simplu medic,
ci se prezintă drept un cronicar al urbei Romanului. Prin
scrierile lui au fost făcute cunoscute locurile, oamenii și
faptele lor, recuperându-se astfel capitole importante din
istoria locală.
Doresc ca aceste puține cuvinte de aducere aminte să le
înmănunchez într-un buchet înmiresmat de florile dragostei și
respectului ce i l-am purtat mereu distinsului doctor Epifanie
Cozărescu și pe care le așez acum la poarta sufletului său
generos, ce s-a deschis mereu celor care au ”bătut” într-însa.
72
Foto: dr.
Epifanie
Cozărescu,
alături de
fiul său,
Radu și
Pr. Florin
Aurel
Țuscanu,
Protopop de
Roman, în
ianuarie
2009
(colecţia personală Vasile Danci Moroșanu)
Biserica Precista Mare din Roman a fost vreme de câteva
decenii în atenția meticulosului cercetător Epifanie Cozărescu.
Ostenitori ai Bisericii, ctitori și slujitori, n-au fost uitați, ci
dimpotrivă, i-a consemnat pe răbojul istoriei, spre a ne fi pildă de
lucrare și dăruire. Revista Mitropoliei Moldovei și Sucevei cuprinde
o serie de studii dedicate acestei ctitorii voievodale a doamnei
Ruxandra Lăpușneanu, din anul 1569.
De asemenea considerăm că se cuvine a aminti câteva titluri
ce alcătuiesc opera sa istorică: Istoricul Spitalului Municipal
Precista Mare din Roman(...), 2001, monografie, Poeme
paramedicale, 2004, Paramedicalia (proză scurtă paramedicală și de
alte origini cu nuanță literar – istorică), 2007, ed. Pentru Știință,
București.
La 93 de ani, a primit titlul de ”cetățean de onoare al
Romanului”, acordat la 14 martie 2007. Se poate spune că doctorul
Epifanie Cozărescu a ajuns la o vârstă patriarhală având totodată și
realizări patriarhale.
Doctorul Epifanie Cozărescu a înțeles medicina ca pe un dar
primit de la Dumnezeu, însă a fost conștient de faptul că acest dar se
dă numai celor capabili de o mare iubire față de semeni, pentru a
putea înțelege și trăi intensitatea suferinței lor. A slujit prin
medicină cultul înaintașilor care au contribuit la evoluția
73
ascendentă și armonioasă a lui, iar spitalul i-a devenit un altar
cu care s-a identificat toată ființa sa. Cu ajutorul permanentei
datorii morale pentru activitatea sa ne-a lăsat, în urma
retragerii sale dintre noi, modelul unei biografii călăuzite, în
esență, de modelul creștin și responsabilitatea față de profesie. El și-a consumat viața asemenea unei epopei trăite printre
oameni, dar pentru oameni, munca fiindu-i leac împotriva oricărei
deznădejdi. A fost același pentru toți și unic pentru fiecare. Moartea
sa fizică nu i-a răpit și existența sa spirituală. Duminică (Ziua
Învierii) 7 martie 2010 am oficiat slujba de înmormântare a
doctorului Epifanie Cozărescu, la Cimitirul Eternitatea din Roman.
Sufletul său va fi așezat acolo unde el și-a dobândit locul binemeritat
încă din viață, adică în ”ceata” celor buni, a ”drepților”, căci mulți
bolnavi sunt cei care s-au împărtășit din bunătatea sa, căci ”dacă a
semănat cu dărnicie, cu dărnicie va și secera în Împărăția lui
Dumnezeu” (I Cor, 9, 6).
Foto. Dr.
Epifanie
Cozărescu, alături de Pr. Florin Aurel Ţuscanu, Protopop de Roman, dr.
Dan Arvătescu, Pr. Mihăilescu, prof. Gh. A.M. Ciobanu, Pr. N. Toderici,
în ianuarie 2009 (colecţia personală Vasile Danci Moroșanu)
74
ÎNTÂLNIREA DINTR-O CARTE
muzeograf Emil NICOLAE
Se spune că un om poate fi cunoscut (şi) prin cărţile pe
care le citeşte, le îndrăgeşte, le apără. Pe doctorul Epifanie
Cozărescu nu l-am cunoscut personal, în sensul comun al
termenului, deşi ne-am întâlnit de câteva ori cu prilejul unor
reuniuni culturale petrecute la Roman. De aceea, dincolo de
imaginea convenţională arătată în public, pentru mine el
rămâne „chipul” unei însemnări descoperite într-o carte.
Foto. dr. Epifanie Cozărescu, în anul 1970 (din
arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
Prin deceniul opt al secolului trecut,
cercetând cartea veche din biblioteca
Bisericii Precista Mare, am dat acolo
peste un Ceasoslov în limba slavonă,
tipărit la Lavra Pecerska din Kiev, în
1751. Până să ajung la fila a patra - care
conţinea o însemnare în chirilice a
domnitorului Constantin Mihail Racoviţă, din 1757, privind
„afierosirea” opului respectiv „la s(f)ânta noastră mănăstire
den târgul Romanului” -, preţioasa referinţă mi-a fost
semnalată de o notă în creion (iată grija de a nu compromite
suportul de hârtie, eventual, prin cerneală acidă!). Nota se afla
pe forzaţul cărţii şi era semnată de dr. Epifanie Cozărescu.
Ulterior, coroborând această însemnare cu o alta, provenind de
la acelaşi domnitor (dar din 1763, a doua domnie în Ţara
Românească), descoperită de mine într-o Evanghelie (tip.
Bucureşti, 1760) din biblioteca Mănăstirii Horaiţa, le-am
comunicat pe ambele într-o sesiune ştiinţifică desfăşurată la
75
Râmnicu-Vâlcea, în 1980. Evident, menţionând şi
descoperitorul romaşcan al primei însemnări (v. Valori
bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Valorificare –
cercetare, Muzeul Judeţean Vâlcea, 1980).
Astfel m-am întâlnit eu cu doctorul Epifanie Cozărescu,
într-o carte...
Anexa: cele două volume reprezentative pentru activitatea de
iatroistoric a dr. Epifanie Cozărescu
76
DOCTORUL EPIFANIE COZĂRESCU –
COLABORATOR AL
MUZEULUI DE ISTORIE DIN ROMAN
muzeograf Relu BUTNARIU
Doctorul Epifanie Cozărescu (1914 – 2010) a fost o
figură emblematică a vieţii medicale şi culturale romaşcane. A
fost recunoscut drept unul dintre creatori români de colecţii şi
muzee de istoria medicinei si farmaciei.
Bucovinean de origine, Epifanie Cozărescu s-a născut
într-o zi cu rezonanță istorică deosebită, la 24 ianuarie 1914.
Formarea sa intelectuală a început de timpuriu, cultivându-și
înclinaţia către studierea istoriei. A parcurs perioade
zbuciumate din istoria românească a secolului XX, viața sa
fiind marcată de cele două războaie mondiale. Pregătirea
universitară, în domeniul medicinei a făcut-o la Facultatea de
Medicină din Iaşi. În ultimii doi ani de facultate, Cozărescu a
fost angajat în diverse secţii medicale, pentru a avea mijloace
de întreţinere necesare continuării studiilor.
În 1941 devine doctor în ştiinţe medicale, cu teza
intitulată „Leziunile medulare şi rănile de coloană vertebrală.
După susţinerea tezei de doctorat, Epifanie Cozărescu a
absolvit un „curs scurt de război”, de două luni, la Şcoala
Medico-Militară din Bucureşti, devine apoi medic de plasă.. A
fost repartizat la Cubei (Sudul Basarabiei) şi Săveni (la
Dorohoi, Botoşani) în combaterea epidemiei de tifos
exantematic. În 1944 a fost mobilizat pe frontul din Moldova,
la un regiment de artilerie. A fost un episod dramatic al vieţii
sale, întrucât a fost luat prizonier şi cu greu a reuşit să scape.3
3 Epifanie Cozărescu, „Paramedicalia”, Editura pentru Ştiinţă, Bucureşti,
2007, p. 295
77
De altfel, povestea adeseori, din experiența sa în timpul
războiului, lucrurile trăite la intensitate maximă și cu o
luciditate extraordinară.
Foto. medic slt. Epifanie
Cozărescu întors din prizonierat, 30
septembrie 1944, la Turnu Măgurele
(arhiva personală a dr. E. Cozărescu)
După război, când lucrurile
păreau să se așeze pe un făgaș al
normalității a intervenit o altă
situaţie problematică. Schimbarea
regimului şi persecuţiile asupra
exponenţilor fostului regim au avut
drept consecinţă un nou curs al
existenţei doctorului Cozărescu, el
optând pentru valorile familiale.
Aşa a devenit Epifanie Cozărescu romaşcan, prin
adopţie, într-o perioadă istorică zbuciumată, el ajungând la
Roman cu domiciliu forţat în anul 1949 şi fără drept de
reîncadrare în muncă. În timp se redresează şi îşi face o
reputaţie în oraş. A izbutit, după doi ani, să fie încadrat la o
circă sanitară în apropierea oraşului şi după încă un an ajunge
la Policlinica din Roman. Este angajat apoi în secţia de boli
interne a Spitalului „Precista Mare”, unde a lucrat până la
pensionarea sa, în anul 1979. Între anii 1967 - 1968 a urmat
cursuri postuniversitare în specializarea boli interne, la
Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj. În aceeaşi
perioadă urmează şi cursuri de specializare în istoria
medicinei.
S-a ataşat de oraşul adoptiv şi oamenii săi, datorită
profesiei şi preocupărilor sale intelectuale. Timp de şase
78
decenii s-a făcut cunoscut prin profesionalismul său, prin grija
faţă de pacienţi şi calitatea actului medical. Memoria colectivă
a romașcanilor păstrează amintirea medicului extrem de
conștiincios, foarte prompt în a răspunde la solicitarea oricărui
pacient, la orice oră și cu o deosebită amabilitate și
sensibilitate. Modestia ieșită din comun și firescul, naturalețea
vorbei și a gestului l-au făcut apreciat şi iubit de foștii pacienți.
Nu s-a limitat la a vindeca o boală, ci trata pacientul. Găsea
întotdeauna un cuvânt de încurajare, care să aline suferințele
fizice și să întărească moralul celui aflat în suferință.
În toată această perioadă, pe lângă profesie, a fost
preocupat de istoria locală şi în special de viaţa medicală şi
farmaceutică din Roman.
Cercetările făcute de doctorul Cozărescu la nivel local,
completate apoi cu studiile în arhivele din ţară, au avut drept
rezultat naşterea unei impresionante colecţii de iatroistorie.
Această colecţie a fost cunoscută drept „Muzeul Spitalului
Precista Mare” din Roman. Peste 200 de ani de asistenţă
medicală şi farmaceutică se regăsesc în această colecţie.
Evoluţia sa în timp nu a fost lipsită de greutăţi, deoarece,
dincolo de volumul impresionant de muncă, au fost depăşite
numeroase piedici administrative. În anii '60 ai secolului trecut
„Muzeul Spitalului” a fost amplasat într-o încăpere din turnul
clopotniță al bisericii Precista Mare, fosta instituție care a
patronat spitalul. Încă din perioada începuturilor, doctorul
Cozărescu a fost apreciat și încurajat în strădaniile sale, pentru
această operă originală, după cum el însuși mărturisea, de către
profesorii Ioan Teștiban şi Nicolae Grigore Stețcu, de la
Liceul Roman – Vodă din Roman şi de istoricul şi profesorul
universitar Iulian Antonescu.
Din 1973, când s-au împlinit 175 de ani de la fondarea
instituției, ”muzeul spitalului” a fost mutat într-o ”lojă a
portarului”, dezafectată, aflată lângă turn, beneficiind de două
79
încăperi. În 1998 a intrat în clădirea spitalului vechi, într-o
încăpere mai spațioasă de la parter, în partea dinspre nord –
vest.4 După trecerea clădirii spitalului Precista Mare în posesia
Bisericii, dezafectarea în ceea ce privește utilizarea sa în
scopul inițial, a dus la degradarea spațiului alocat ”muzeului
spitalului”. Colecția a fost afectată de condițiile de
microclimat, în special documentele și parțial instrumentarul
medico – chirurgical. În plus, între anii 2007 – 2010 au fost
date repetate spargeri, fiind sustrase medaliile din războiul
pentru independență, unele tratate de medicină și au fost
distruse o parte din documente. Aceste distrugeri l-au afectat
pe dr. Cozărescu, dar l-au și întărit în eforturile sale de a găsi o
soluție de salvare a valorosului patrimoniu de iatroistorie.
Încă din septembrie 2008, o dată cu amenajarea
expoziției temporare ”210 ani de medicină la Roman”, în
cadrul Muzeului de Istorie Roman, dr. Epifanie Cozărescu a
venit cu propunerea de extindere a colaborării cu instituția
noastră, pentru a se ocroti ceea ce cu deosebită modestie
numea ”micul nostru muzeu” de iatroistorie. În calitate de
fondator al colecției Societății de Istorie a Medicinei și
Farmaciei din Roman a urmărit salvarea și valorificarea către
un public cât mai larg a muncii sale de o viață, pusă în pericol
de circumstanțele administrative nefavorabile. 5
La 24 ianuarie 2009, a fost sărbătorit la aniversarea a 95
de ani, în cadrul Muzeului de Istorie Roman, prilej cu care,
4 E. Cozărescu, O. Clocotici, ”Istoricul spitalului municipal Precista Mare
din Roman până la bicentenar, 1998, parțial și al vieții medico –
farmaceutice romașcane”, ed. Știință și Tehnică, 2001, p. 221 5 ne referim aici la contextul ultimilor ani, când edificiul spitalului vechi a
fost retrocedat, colecția fiind adăpostită în aceeași locație, însă în condiții
necorespunzătoare de microclimat, fiind supusă și unor distrugeri
intenționate repetate (spargeri, furturi) și la interesele divergente, de risipire
a acestui valoros patrimoniu
80
având alături pe dr. Octav Clocotici a vorbit despre ”Momente
din trecutul, prezentul și viitorul muzeului de istorie medicală
al spitalului din Roman”, un adevărat semnal de alarmă către
comunitate și oficialități, În februarie 2010, Societatea de
Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman şi doctorul
Epifanie Cozărescu, în calitate de preşedinte de onoare a
acesteia au donat colecţia de iatroistorie către Muzeul de
Istorie din Roman.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu la Muzeul
de Istorie Roman, 24 ianuarie 2009
(colecţia personală Vasile Danci
Moroşanu)
În donație se regăsesc documente
diverse, administrative ori cu
specific medical, diplome și
lucrări de doctorat, rețete,
fotografii, însemnări și obiecte
personale ale medicilor romașcani,
corespondență, tratate de medicină,
instrumentar medico – chirurgical,
truse din diferite specialități (ORL, oftalmologie, obstetrică –
ginecologie, chirurgie), aparate pentru fizioterapie,
pneumologie, electroterapie, dar și piese de uz farmaceutic,
recipiente din lemn, ceramică, sticlă sau porțelan, mojare din
metal și marmură, cântare de spițerie, fiole și cutii de
medicamente. Acoperă astfel o paletă bogată de specialități,
ilustrând deopotrivă evoluția vieții medicale și a celei
farmaceutice romașcane.
Importante pentru reconstituirea modului în care această
colecția s-a format și a crescut în timp sunt caietele și dosarele
cu însemnări ale doctorului Epifanie Cozărescu, ca și
81
corespondența purtată de acesta în țară, cu foști colegi, prieteni
sau urmași ai medicilor romașcani. O bună parte din aceste
materiale se păstrează în cadrul aceleiaşi colecţii şi au fost
folosite de dr. Cozărescu la întocmirea monografiei spitalului
Precista Mare: E. Cozărescu, O. Clocotici, Istoricul spitalului
municipal Precista Mare din Roman până la bicentenar, 1998,
parțial și al vieții medico – farmaceutice romașcane, apărută
la editura Știință și Tehnică, în anul 2001.
Epifanie Cozărescu a publicat numeroase articole de
iatro-istorie romaşcană în presa centrală şi locală…A ţinut zeci
de comunicări la reuniunile istorice şi medico-istorice pe ţară,
regionale sau locale. Dintre participările doctorului Epifanie
Cozărescu la activităţi culturale şi ştiinţifice organizate de
Muzeul de Istorie Roman amintim aici câteva:
în cadrul simpozionului Muzeului de Istorie Roman
din 27 octombrie 2000 „Minoritatea evreiască din
Moldova” – dr. E. Cozărescu a prezentat „Contribuţii la
istoricul spitalului israelit din Roman”
la sesiunea de comunicări a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2001 „Repere arheologice şi istorice
în zona Romanului” – dr. E Cozărescu a prezentat
„Hanurile Romanului”
la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 611 ani de
la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2003 – dr. E Cozărescu şi dr. Octav
Clocotici, „Doctor Vafrino Marini – deschizătorul drumului
spre marea chirurgie la Roman (1864 – 1870)”
la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 612 ani de
la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2004 - dr. E. Cozărescu, „Dr.
Epifanie Cozărescu participant la două comemorări
ştefaniene: 1958 şi 2004 cu probleme rămase în discuţie”
82
la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 613 ani de
la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2005 - dr. Octav Clocotici, dr. E.
Cozărescu , dr. Ioan Chereji şi preot M. Popovici, „Ultima
perioadă grea din idtoria spitalului Precista Mare din
Roman”
la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 614 ani de
la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2006 - dr. Octav Clocotici şi dr. E.
Cozărescu, „Dr. Rusu Romulus – eminent reprezentant al
medicinei Romanului în a doua jumătate a secolului XX”
la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 616 ani de
la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2008 – dr. Octav Clocotici, dr.
Epifanie Cozărescu, dr. Ioan Chereji şi farmacist
Magdalena Avădanii, „Greutăţi şi realizări în construirea
spitalului de 700 de paturi la Roman în anii 1970 – 1982
la simpozionul „Din istoria oraşului Roman: 617 ani de
la prima atestare documentară” a Muzeului de Istorie
Roman din 30 martie 2009 – dr. Epifanie Cozărescu,
„Spitalul Precista Mare din Roman”
A fost o prezență nelipsită la manifestările culturale și
științifice organizate în cadrul Muzeului de Istorie Roman,
dovedindu-se interesat de noutățile în domeniul istoriei și
civilizației românești.
Pornind de la cele mai reprezentative piese și documente
din colecția de iatroistorie, incluzând și alte două donații,
făcute de compozitorul Radu Cozărescu6, fiul doctorului, a
6 Cele două donații cuprind obiecte personale ale dr. Cozărescu, dar
menționăm aici că s-a adăugat recent o altă donație făcută de Radu
Cozărescu către Muzeul de Istorie din Roman, în decembrie 2010,
respectiv arhiva personală a doctorului Epifanie Cozărescu
83
fost realizată expoziția ”In memoriam dr. Epifanie Cozărescu”
în cadrul Muzeului de Istorie Roman7, în Casa dr. Fălcoianu
(corpul B al muzeului nostru), respectând astfel ultima dorință
a întemeietorului colecţiei.
Foto: aspecte
de la
vernisarea
expoziției ”In
memoriam
dr. Epifanie
Cozărescu”,
Muzeul de
Istorie Roman,
mai 2010
(colecţia
personală
Iulia
Butnariu)
7 Expoziția a fost vernisată la 18 mai 2010, în cadrul primei ediții a Zilelor
municipiului Roman
84
Anexa: adresa trimisă de dr. Epifanie Cozărescu către specialiștii
Muzeului de Istorie Roman, încă din 2008, cu dorința de a salva de la
distrugere colecția de iatro – istorie a cărei fondator era
85
IATROISTORICUL EPIFANIE COZĂRESCU
muzeograf Iulia BUTNARIU
Cu intenţia de a aduna într-o carte amintirile despre
doctorul Epifanie Cozărescu, ale celor care l-au cunoscut şi
apreciat, i-au fost colaboratori sinceri, în breaslă ori în
preocupările sale cultural – ştiinţifice, chiar şi de la foşti
pacienţi, am parcurs traseul existenţial al unei personalităţi
extraordinare. Este un început necesar, pe care trecerea
timpului îl va completa cu siguranţă, spre aşezarea dr. Epifanie
Cozărescu la locul binemeritat în galeria oamenilor care au
marcat o comunitate în istoria timpurilor recente.
Medic şi istoric deopotrivă, Epifanie Cozărescu s-a
ancorat puternic în comunitatea romaşcană. Interesat de istorie
şi de istoria medicinei, în special, dr. Epifanie Cozărescu s-a
consacrat prin activitatea sa de cercetare în privinţa vieţii
medicale din zona Romanului, păstrând totodată perspectiva
naţională.
Amploarea şi seriozitatea cercetărilor sale îl demonstrează
un profesionist de înaltă ţinută. A depăşit pe mulţi „savanţi de
ocazie”, rezultaţi din oportunismul conjunctural al epocii. A
adunat cu strădanii deosebite un material impresionant atât
prin cantitatea, cât şi prin calitatea şi diversitatea sa: documente
cu caracter medical, administrativ, cărţi, acte personale şi
lucrări ale unor medici originari din Roman ori legaţi de oraş
prin activitatea lor, obiecte de uz medical şi farmaceutic, ş.a..
Identificarea și prelucrarea materialelor diverse adunate
în decursul timpului a fost cu atât mai dificilă cu cât dr.
Cozărescu a venit pe un tărâm virgin. Singurele elemente care
ar putea sugera o preocupare anterioară în privința cercetării
trecutului vieții medicale romașcane sunt legate de doctorul
Alexandru Vasiliu (1859 – 1913), de la care dr. Cozărescu a
86
recuperat (în fapt, de la soția acestuia Olga Vasiliu, în 1963 –
1965) câteva însemnări, fotografii și obiecte, reprezentând un
firav început în domeniu.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu și Olga Vasiliu, în
1962 (arhiva personală a dr. Cozărescu)
Activitatea constantă de cercetare
este, fără îndoială, meritul doctorului
Epifanie Cozărescu, demonstrând
interesul și capacitatea sa în adunarea,
selectarea și interpretarea datelor. Toate
documentele, obiectele, fotografiile au
trecut prin filtrul profesionistului. Le-a
cercetat, ordonat şi valorificat prin amenajarea „muzeului
spitalului Precista Mare” şi prin publicarea de articole, studii
despre trecutul medicinei romaşcane, culminând cu lucrarea
monografică editată în anul 2001.
Dintre preocupările sale de iatroistorie iată câteva
lucrări ilustrative, publicate în diverse reviste și volume de
specialitate: "Începuturile asistenţei medicale în Roman" în
volumul Spitale vechi şi noi, Bucureşti, 1976, p. 93 – 106;
"Spițeria Minerva din Roman" în volumul Din tradiţiile
medicinii şi ale educaţiei sanitare, Bucureşti, 1978, p. 135 –
146; "Holera în Romanul de altădată" în volumul Din istoria
luptei antiepidemice în România, p. 295 - 298; "Medicul
democrat Nicolae Quinez la Roman" în volumul Momente din
trecutul medicinii și farmaciei, Bucureşti, editura Medicală,
1983, p. 589 – 595; "Însemnări din viaţa spitalicească
romaşcană în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea"
din volumul Apărarea sănătăţii ieri şi azi,1984, p. 243 – 257;
"Spitalele de zonă interioară din oraşul Roman în timpul
campaniilor din răsărit ale armatei române", în Revista de
87
Medicină Militară, nr. 4, 1995, p. 419 – 428; „Iulian
Antonescu şi Muzeul spitalului din Roman”, în Carpica, t.
XXII, 1991, p. 179 – 180.
Alte preocupări conexe s-au materializat în articole cum
ar fi: "Arhimandritul Vartolomei Putneanu (Contribuţie la
elucidarea unei vechi confuzii)" publicat în revista Mitropolia
Moldovei şi Sucevei, an XXXVIII, nr. 3 - 4, 1962 ori "Ultimii
doi colaboratori ai lexiconului de la Buda: Ioan Theodorovici
şi Alexandru Theodori" , din Anuarul Institutului de Istorie
„A. D. Xenopol”, Iași, t. XXIX, 1992.
Foto: dr. Epifanie Cozărescu, în
octombrie 1992 (arhiva personală a dr.
E. Cozărescu)
A prezentat numeroase
comunicări la întrunirile de
istorie a medicinei. Spre
exemplu: “Asistenţa medicală
acordată în Roman ostaşilor
bolnavi şi răniţi în cursul
Războiului de independenţă”,
susţinută la a XIV –a Reuniune
naţională de istoria medicinei, din
15 – 16 aprilie 1977.
A dus mai departe aceste studii, conturând o imagine de
ansamblu coerentă asupra asistenţei medicale şi farmaceutice
din zona Romanului, în volumul Istoricul spitalului municipal
Precista Mare din Roman până la bicentenar, 1998, parțial și
al vieții medico – farmaceutice romașcane, apărut la editura
Știință și Tehnică, în anul 2001.
Activitatea sa în domeniul iatroistoriei nu s-a oprit în
momentul editării monografiei spitalului „Precista Mare”.
88
Chiar dacă nu mai avea vigoarea tinereţii şi vederea nu îl mai
ajuta, a continuat şi în ultimul deceniu de viaţă, atât direct cât
şi prin intermediul prietenilor şi colaboratorilor săi, să adune
materiale privitoare la trecutul medicinei romaşcane. A
valorificat cercetările sale la întrunirile Societăţii de Istorie a
Medicinei şi Farmaciei din Roman, dar şi în cadrul altor
manifestări cultural – ştiinţifice.
A încurajat şi susţinut efectiv pe unii colegi romaşcani,
cu speranţa de a-i atrage către nobila muncă a cercetării vieţii
medicale. În acest scop, a căutat să îşi găsească un demn
urmaş, căruia să îi lase valorosul patrimoniu spre viitoare
îmbogăţire spirituală, ori măcar să păstreze ceea ce el a adunat
într-o viaţă. A sugerat continuarea cercetărilor făcute de el în
arhivele naţionale şi completarea cu cercetări în arhivele din
străinătate, ţinând cont de studiile şi activitatea peste hotare a
unor medici de origine romaşcană, ori care au profesat în
Roman.
Cel mai apropiat colaborator al său a fost doctorul Octav
Clocotici, cu care a format un tandem infailibil, completându-
se reciproc, timp de mulţi ani, în activitatea de cercetare, dar şi
în partea practică, organizatorică. A colaborat cu mai tinerii săi
colegi, care au dus mai departe activitatea filialei romaşcane a
Societăţii de Istorie a Medicinei şi Farmaciei, cei care i-au
respectat şi apreciat calitatea extraordinară a activităţii sale
profesionale şi a valorii intelectuale.
În ultimii ani de viaţă, dezamăgit de făgaşul pe care
intraseră lucrurile, atât în privinţa posibilităţilor de cercetare,
cât şi asupra situaţiei Muzeului Spitalului, doctorul Epifanie
Cozărescu s-a orientat către exteriorul breslei sale. În
încercarea de a găsi o soluţie de prezervare a colecţiei
iatroistorice a făcut apel la autorităţi locale, la alte instituţii
abilitate din Roman şi oricine ar fi putut să îl ajute.
89
Împrejurările nu i-au fost însă prielnice, iar trecerea timpului
nu făcea decât să agraveze o stare de fapt.
Finalizarea eforturilor sale de salvare a colecţiei de
iatroistorie romaşcană a fost posibilă prin donaţia Societăţii de
Istorie a Medicinei şi Farmaciei din Roman către Muzeul de
Istorie Roman, în februarie 2010. Semnătura pusă atunci, cu o
deplină satisfacţie, de doctorul Epifanie Cozărescu pe actul de
donaţie, alături de cei aflaţi la conducerea filialei romaşcane a
Societăţii, a dat o nouă viaţă colecţiei de iatroistorie. A fost de
două ori „părintele” acestei colecţii, punând bazele ei, dar şi
salvând-o de la distrugerea iminentă.
Personalitatea doctorului Epifanie Cozărescu și-a lăsat
amprenta asupra iatroistoriei românești. Domnul dr. Cozărescu
a lăsat moştenire viitorimii nu doar concretul unei colecţii şi o
operă publicată, ci, prin calitatea activităţii sale şi prin
întreaga sa atitudine, exemplul unui om cu o statură
profesională şi morală impresionantă.
90
CUPRINS
Octavian Buda, Prefaţă .............................................................. 3
Laurențiu Dan Leoreanu, Dr. Epifanie Cozărescu –
cetățean de onoare al municipiului Roman ................................ 7
Ioan Chereji, Doctorul Epifanie Cozărescu –
președinte de onoare al Societății de Istorie
a Medicinei și Farmaciei din Roman............................................10
Octav Clocotici, Cum l-am cunoscut pe domnul
dr. Epifanie Cozărescu……………………………....………….. 12
Gheorghe A. M. Ciobanu, Mont – Blanc-ul
medicinei muşatine........................................................................ 16
Magdalena Avădănii, Doctorul Epifanie Cozărescu –
medic şi poet…………………………………………………….. 20
Silvia Măndăşescu, In memoriam
dr. Epifanie Cozărescu……………………………... ………… 29
Eugenia Firăstrău, Primele amintiri despre
dr. Epifanie Cozărescu………………………………….…….. 33
Virgil Trofin, Un ”monstru sacru” al lumii medicale
romașcane………………………………………………………. 35
Mihai Andone, Medicul Epifanie Cozărescu –
întru veşnică pomenire................................................................. 38
Cecilia Pal, Tăcutul și discretul dr. Epifanie Cozărescu........... 60
Mihai Horga, Doctorul Epifanie Cozărescu –
personalitate a Cetății mușatine…………..…………………… 64
Ana Nedea, Dr. Epifanie Cozărescu –
așa cum l-am cunoscut................................................................. 67
Florin Aurel Ţuscanu, O viață în slujba științei
și a semenilor................................................................................ 69
Emil Nicolae, Întâlnirea dintr-o carte......................................... 74
Relu Butnariu, Doctorul Epifanie Cozărescu –
colaborator al Muzeului de Istorie din Roman ………………. 76
Iulia Butnariu, Iatroistoricul Epifanie Cozărescu ....................... 85
Top Related