METODA OBSERVAŢIEI
Dintre toate tehnicile de cercetare utilizate în sociologie, observaţia este poate cea
mai importantă. Nimic nu poate înlocui contactul direct al cercetătorului cu terenul, şi nici
o altă tehnică nu este capabilă să sugereze atâtea idei noi. De altfel este greu de investigat
un studiu de comportament în care observaţia să nu joace nici un rol. Informaţiile de reţinut
din cadrul unei anchete trebuie să se bazeze pe o fază iniţială de observare, altfel
cercetătorul n-ar avea nici o idee reală despre ceea ce studiază, iar introducerea de măsuri
elaborate încă din stadiile anterioare ale proiectului diminuează confuziile din cercetare şi
neînţelegerea punctelor de vedere imaginate la începutul anchetei.
Cercetarea sociologică oferă multe indicii în sprijinul observaţiei. Majoritatea
studiilor importante au recurs la observaţie directă, fie că este vorba de studiile sociologice
de la Şcoala din Chicago, asupra populaţiei din Middletown sau Younce City, de
experimentele Hawthorne1, Street Conectar City, de studiile desfăşurate în spitale sau în
organizaţii (birocratice).
Observaţia prezintă un serios dezavantaj în raport cu tehnicile de anchetă
impersonale. Observatorul trebuie să opereze începând de la o poziţie particulară într-un
spaţiu fizic şi social determinat, având o perspectivă limitată. Poziţia sa particulară nu-i va
permite să vadă decât o parte din situaţia socială a sistemului examinat. În plus structura
sistemului poate să-l pună în imposibilitate de a schimba poziţia (focalizarea).
De exemplu se poate întâmpla ca observaţia unei crize sau unui conflict în sistem
organizat, să necesite o deplasare liberă de la un cadru la altul. Asemănător, observaţia
unui sistem stratificat din interiorul acestuia este mai dificil de efectuat, astfel că
cercetătorul se regăseşte prin urmare în imposibilitatea de a observa de aproape
interacţiunea între persoanele ale căror statut este superior sau inferior actorului -
observator.
Observarea unei situaţii sociale poate să fie dezinteresată, participativă, sau
deconspirantă, ori clandestină. Observatorul dezinteresat rămâne în afara situaţiei pe care o
studiază, cel participativ îşi asumă un rol şi se angajează în limitele cadrului său de
observaţie. Observatorul desconspirat se identifică cu un anchetator în viziunea persoanei
observate, iar cel clandestin nu. Aceste două clasificări se întrepătrund, observatorul
dezinteresat putând să fie descoperit.
1 Landsberger, Henry A. (1958) Hawthorne Revisited, Ithaca, NY: Cornell University.
1
Observaţia efectuată de Raymond William Firth în Tikopia2 a fost desconspirată şi
participativă, pe când cea a celor trei psihosociologi ce studiau un cult a fost participantă şi
clandestină3. Observatorul aşezat la un birou în capătul sălii de observaţie, la ultima
experienţă în Hawthorne4 exercita o observaţie desconspirantă şi dezinteresată. Observaţia
făcută de Henle and Hubble (1966) 5 care înregistrau conversaţiile studenţilor ascunşi sub
păturile din dormitoare, era şi ea clandestină şi dezinteresată.
Dezinteresul şi participarea sunt chestiuni reflectate de gradul observaţiei, astfel că
în anumite cazuri, observatorul participativ constituie unul din actorii principali ai situaţiei
studiate, fiind vorba despre o caracteristică a “cercetării-acţiune”, în care observatorul este
el însuşi un “agent de schimb”6. În alte cazuri, participarea observatorului poate fi relativ
pasivă şi constă spre exemplu, doar în a asista la reuniuni. Observatorul deconspirat poate
anunţa public obiectivele şi metodele sale sau se îngrijeşte a face cunoscut că este angajat
într-un studiu, fără a preciza altceva în plus. Având forme diferite, observaţia clandestină a
fost practicată de la începuturile ştiinţelor sociale, dar este greu de precizat o cercetare în
care aceasta a oferit rezultate importante. Problemele sociologice bazate pe observaţia
clandestină sunt minore. Printre cei ce au folosit această forma de anchetă, amintim ca
exemplu studiul conversaţiilor telefonice şi studiul asupra reacţiilor şoferilor la luminiţele
de avertizare. Utilizarea observaţiei clandestine pentru studiul formelor de interacţiune
socială mai puţin publice (mai ales când necesită echipament de spionaj, microfoane
disimulate, obiective telescopice etc.) ridică serioase probleme etice şi deontologice.
Observaţia descoperită poate provoca o serie de distorsiuni ale situaţiei observate
ce sunt imputabile prezenţei observatorului, (acel participant poate schimba direcţia
lucrurilor). Ca simplu observator dezinteresat, prezenţa sa poate împiedica fenomenele de
interacţiune care s-ar realiza în absenţa sa. Pentru a da un exemplu elementar, ar fi absurd
să întreprindem un studiu al conversaţiilor din maşinile aflate în staţionare plasând un
observator pe bancheta din spate a fiecărei maşini. Influenţa observatorului asupra situaţiei
observate nu este singura problemă, trebuie ţinut cont în oglindă şi de influenţa situaţiei
asupra observatorului. Spre exemplu, chiar şi observatorii participativi experimentaţi au
fost martori de mai multe ori la dificultăţile apărute în consemnarea mentalităţilor din
2 Firth. R. (1936), We the Tikopia: A Sociological Study of Kinship in Primitive Polynesia London: Allen and Unwin.3 Festinger, L., Rieken, H.W., Schachter, S. (1956), When Prophecy Fails. Minneapolis: University of Minnesota Press;4 Roethlisberger, F. J., and W. J. Dickson. , (1966), Management and the Worker, Harvard University Press;5 Henle, Mary, Hubble, M.B. (1966), Egocentricity in adult conversation, The Journal of social psychology.6 Elliott, J.(1991), Changing contexts for educational evaluation: The challenge for methodology. Studies in Educational Evaluation, Vol. 17
2
mediul generat în cadrul grupului (de prieteni).
Pe măsură ce observatorul analizează cunoştinele asupra subiecţilor, el se angajează
din ce în ce mai mult în relaţii cu aceştia. S. Schwartz (1991)7 descrie o experienţă a
acestor grupuri în prima fază a atribuţiilor sale de observator descoperit şi liber într-un
spital psihiatric. “În cursul primelor săptămâni de cercetare mi-a devenit clar faptul că nu
puteam considera membrii spitalului ca obiecte de anchetă, aşa cum fiecare fusesem
învăţaţi să facem. Nu era suficient să mă identific eu-însumi ca sociolog cu o atitudine
specifică şi o problemă de rezolvat. Un rol astfel definit ignora importanţa relaţiilor de la o
persoană la alta, preferabil cele ale unui observator la obiecte de observaţie.
Astfel încă de la începutul cercetării mele am înţeles că relaţiile mele cu alţi
membri ai spitalului trebuie să fie cele ale unei fiinţe primare (numite “căutător”) cu una
secundară (numit “bolnav”' sau “membru al personalului”), totuşi mi-au trebuit mai multe
săptămâni pentru ca relaţiile mele de muncă, zilnice, să fie pătrunse de aceste descoperiri şi
să le pot utiliza în mod util în activităţile mele. Astfel că acest “eu” care conducea
observaţia în funcţie de alţii, se angajase faţă de ei şi abia apoi executa un rol. Fiinţa umană
trebuie să-şi domine rolul de entitate, înainte de a se fi acceptat în rolul unui sociolog. Dacă
acceptam aceste relaţii împărţite între bolnavi, personal şi eu-însumi, dacă aveam
sentimentul că similitudinile noastre sunt mai numeroase decât diferenţele şi că ele erau
mai importante pentru condiţia nouă, atunci puteam cu încredere, să mă diferenţiez de cel
observat pentru a abandona rolul partenerilor care observă”.
Hârtia şi creionul reprezintă instrumentele principale ale sociologului care practică
observaţia şi a şti să iei notiţe reprezintă o sarcină în care tehnicile esenţiale se preocupă de
eliminarea omisiunilor şi de utilitatea informaţiilor notate. Regulile proprii pentru luarea de
notiţe pe termen scurt sunt aceleaşi în sociologie, ca şi cele din alte ştiinţe precum zoologia
sau arheologia. Notiţele trebuie să fie luate imediat după observare şi trebuie să permită
răspuns la întrebări capitale8 (cine?, ce?, când?, de ce?, cum?) fără omisiunea informaţiilor
generale ce sunt necesare în cercetarea propusă.
Debutantul este adesea surprins să descopere că petrece mai mult timp pentru a lua
notiţe decît pentru a observa el-însuşi. A vedea şi a auzi nu sunt decât o parte a unei serii de
problematici întâlnite în cadrul procesului de observaţie. Observatorul trebuie să înveţe să
noteze orice, de la persoanele prezente, timpul şi temperatura unei piese; să înveţe să
privească înfăţişarea oamenilor, ţinuta vestimentară, gesturile, deplasarea şi deasupra
7 Schwartz, Sharon, Link, B.(1991), Sociological Perspectives on Mental Health: An Integrative Approach, 8 Giddens, A. (2000), Sociologie
3
tuturor, să asculte ce se spune în comunicarea (dialogul) dintre indivizi.
Prin obişnuinţă9, mulţi observatori reuşesc să atingă o abilitate deosebită, ei fiind
capabili să observe mai multe persoane în acelaşi timp şi să reţină pasaje ale conversaţiei.
Această chestiune necesită însă o îndelungată practică şi autodisciplină. Pentru a fi un bun
observator trebuie ca individul să dispună de o serie de deprinderi sociale, să ştie să asculte
şi să vadă, să îi asculte pe alţii în loc să reacţioneze direct la cuvintele lor şi să poată evita
neatenţia care intervine atât de des într-o discuţie obişnuită.
În schimb satisfacţiile muncii sunt extrem de importante. Observatorul antrenat
vede şi aude mai multe decât anturajul său, iar sensibilitatea acumulată pe parcursul muncii
sale transformă orice persoană din câmpul său de observare într-una mai interesantă şi
adesea mai atrăgătoare.
Regulile unei bune observaţii se aseamănă cu cele ale unui dialog. Nimic
surprinzător: discuţiile constituie un caz particular al observaţiei. În acelaşi timp diferenţele
sunt la fel de importante ca şi asemănările.
REGULILE OBSERVAŢIEI
Condiţiile prealabile
1. Înainte de a începe munca pe teren, observatorul trebuie să fie familiarizat în
întregime cu obiectivele cercetării sale.
2. Tehnicile de observaţie şi luarea notiţelor trebuie cunoscute dinainte şi dacă este
necesar, repetate pentru obţinerea unor proceduri similare pe teren.
3. Înainte de a începe observaţia, observatorul trebuie să stabilească o listă de
control a elementelor pe care doreşte să le observe.
Procedura
4. Observaţiile trebuie să fie notate în teren, în măsura în care circumstanţele o
permit, iar dacă acest lucru nu este posibil, se vor nota ulterior cât mai repede.
5. Diferenţele de timp admisibile între observaţie şi notare se măsoară în minute sau
atunci când există condiţii dificile, în ore. Observaţiile păstrate în minte temporar (pâna a
doua zi) sunt considerate ca pierdute datorită distorsiunilor temporale şi subiectivităţii
cercetătorului.
6. Raportul între timpul petrecut cu observaţia şi timpul petrecut cu luarea de notiţe
este funcţie de natura cercetării, dar în acest sens nu se va restrânge luarea de notiţe pentru
9 Vidich, A. J, Bensman, J., Stein, M. R. (Eds.). (1975), Metropolitan communities. Urbanism as a way of life. American Journal of Sociology
4
a se mări timpul pentru observaţii.
7. Observatorul nu trebuie să uite că face parte el însuşi, din subiectul observaţiei,
şi că trebuie să-şi noteze propriile acţiuni pe durata observării.
Conţinutul
8. Notele trebuie să includă data, ora şi durata observării, locul exact (cu hărţi,
fotografii şi schiţe dacă este necesar şi posibul), circumstanţele, persoanele prezente şi
codul lor, cât şi rolul atribuit observatorului, aparatajul şi echipamentul utilizat, aspectele
determinate ale mediului înconjurător (temperatura, lumina, zgomotul etc.) şi modificările
eventuale.
Exemplu:
Greşit Corect
Se vede pe faţa lui că a participat la crimă. Sângele îi inundase faţa şi vorbea repede descriind crima.
Mă privea cu un zâmbet amical. Mă privea şi zâmbea.
Era îmbrăcat ca un miner. Purta o salopetă albastră, o vestă din piele de culoare închisă şi cizme de armată noi.
Infractorii făceau glume proaste pierzându-şi teama de poliţie.
Aproximativ zece infractori se legau de poliţişti strigând fără încetare “gaborii pe ei” şi alte fraze ce nu pot fi reproduse.
9. Pe parcursul observaţiei ipotezele ce nu pot fi verificate, deducerile sau remarcile
asupra caracterului sau personalităţii subiecţilor trebuiesc eliminate.
10. Conversaţiile şi dialogurile trebuie redactate în stilul direct. Chiar dacă un
rezumat complet este imposibil, rezumatele trebuie să fie notate la persoana întâi.
11. Opiniile şi deducerile ce au reieşit din notele observatorului trebuie să fie notate
separat într-un jurnal de cercetare la intervale regulate.
Condiţii de formulare
12. Notiţele trebuie să fie notate imediat ce este posibil pentru a le aduce corecţiile
şi adăugirile necesare.
13. Notiţele trebuie să fie clasate provizoriu prin elaborarea unui sistem de
ierarhizare şo organizare prestabilit.
Observatorul poate acumula o cantitate de material într-un timp relativ scurt.
Astfel, un observator participativ care utilizează cinci pagini din agenda sa de lucru (cifră
modestă) redactate în urma unui eveniment observat va acumula mii de pagini în mai puţin
de zece luni. Pentru a păstra controlul asupra unui material bogat este necesară existenţa
unui set de clasificare esenţial. Cercetatorul va numerota şi va clasa notiţele într-o
modalitate cronologică şi le va împărţi într-un set de fişe. Generic se stabileşte o fişă pentru
5
fiecare persoană, iar orice referinţă interesantă este încorporată acestei fişe cu menţionarea
datei şi trimiterea la numărul notiţei corespunzătoare.
OBSERVAŢIA DEZINTERESATĂ
Observaţia dezinteresată are ca obiectiv principal un actor social în situaţia sau
situaţiile în care acesta poate fi observat, astfel încât cercetătorul se poate angaja cu
subiecţii observanţi în relaţii fără ca acest fapt să aibă repercursiuni negative asupra muncii
sale. Actul de observare se limitează la caracteristicile fizice ale persoanei atunci când se
studiază compoziţia socială a mulţimilor sau a diferitelor grupuri. În alte cazuri,
observatorul este complet ascuns (disimulat) în raport cu subiecţii pe care-i observă,
eventual se află în spatele unui ecran cu vizibilitate unilaterală sau doar ascultă la un
microfon. Absenţa legăturii observatorului cu subiectul constituie caracteristici esenţiale
ale acestui gen de situaţie. Totuşi observatorul va trebui prin mijloace obişnuite, să se
ferească de sursele de distorsiune şi erori posibile.
Exemplu de observaţie
“Căsătoria” este o ocazie bună pentru rapoarte sociale şi un moment revelator
pentru observatorul acestora. Într-o serie de culturi (vezi cele indiene) sărbătoarea
căsătoriei reprezintă trecerea unei persoane de la o formă de grup la alta, de la familia de
origine la cea a soţului. Căsătoria nu este doar unirea unui bărbat cu o femeie, acest ritual
începând practic din momentul căsătoriei religioase, sub acoperişul tatălui tinerei fete şi
continuând la un moment dat cu un ceremonial oficial, denumit sărbătoare civilă.
Circumstanţele unui mariaj permit mai multe precizări în legătură cu raportul dintre
cele două ceremonii. Mariajul religios poate avea loc cu câteva luni mai înainte, iar dacă
ceremonia “civilă” nu are loc la timpul desfăşurării anchetei, cercetătorul poate observa
faptul că soţii trăiau provizoriu în casa tatălui tinerei, iar relaţiile sexuale le erau premise.
Anunţarea unui copil, ar fi reclamat trecerea imediată sub acoperişul familiei soţului. Însă,
odată “ieşită” din casa părintească tânăra soţie nu ar mai fi putut pretinde bani sau orice
formă de ajutor, (presiune asupra tatălui său). Aceasta (tânăra soţie) estima însă că zestrea
sa nu era încă completă şi dorea în consecinţă să conducă încă puţin timp în casa de
origine.
OBSERVAŢIA PARTICIPATIVĂ
Observaţia participativă surprinde cercetarea întregului sistem, astfel că obţinerea
informaţiilor care provin din exterior sunt cuplate cu cele ce decurg din experienţa
6
subiectivă proprie. În acest timp poziţia observatorului participant are două inconveniente
serioase: primul, există posibilitatea de a aduce pe terenul de observaţie un comportament
care, fără participarea sa nu ar fi apărut, iar ca membru al unui grup, el stabileşte
responsabilităţi, angajamente şi sentimente care scapă obiectivului său. Majoritatea
observaţiilor participative sunt parţial deformate prin efectul statutului observatorului
asupra situaţiei sociale sau a sistemului observat. Cu rare excepţii, observatorii participativi
au beneficiat întotdeauna de un statut înalt conferit în cadrul sistemului observat.
Observaţia participativă constă în participarea în mod real la viaţa şi activitatea
subiecţilor observaţi, conform categoriei de vârstă, sex sau statut în care cercetătorul se
situează negociind cu gazdele sale (Laburthe-Tolra)10.
Etnologul - arhetip al observatorilor participativi - este puternic şi bogat în ochii
populaţiei indigene. Dacă este adoptat, precum R. Firth în Tikopia, acest lucru se va
petrece într-o familie de rang înalt, iar punctul de vedere indigen pe care şi-l va însuşi va fi
mai apropiat de cel al unui şef decât de al unui sclav. Wamen şi echipa sa cunoşteau mai
bine clasa superioară din Yankee City faţă de clasa inferioară cu care aveau mai puţine
puncte în comun. S. Schwartz, în timpul studiului sau despre spitalele de psihiatrie, era
colaboratoarea şi asociata directorului spitalului. Asimilat astfel, cercetătorul prezintă un
statut apropiat de vârful ierarhiei.
Observaţia participativă mai ridică încă o problemă delicată, dar destul de
frecventă, legată de faptul că adaptând comportamentul şi atitudinile noului său mediu,
observatorul îşi modifică codul său de referinţe personale şi admite ca evidente lucruri care
pentru un studiu, ar reclama o explicaţie.
Se poate întampla ca observatorul să fie capabil de a confunda rolul său de sociolog
cu cel de participant. Multe anchete au fost abandonate pentru că anchetatorul nu putea
scăpa de presiunile contradictorii de genul celor pe care Schwartz le-a întâlnit în spitalul de
psihiatrie. În alte cazuri un participant îl poate anihila complet pe observator. Exemplele
sunt numeroase: etnologii au devenit indigeni, un criminolog binecunoscut a devenit
criminal iar cu altul, introdus pe bază de voluntariat în penitenciar pentru a studia
organizarea socială de aici a fost atât de impresionat de ceea ce a trăit aici încât a
abandonat sociologia, consacrându-şi toată viaţa pentru reforma sistemului penitenciar.
White, al cărui studiu Street corner society11 a devenit un clasic al observaţiei participative,
a propus următoarele reguli (principii) ce îşi menţin şi astăzi validitatea:
10 Mucchielli, A. (2002), Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale11 Whyte, W. F.(1955), Street corner society. 2d ed. Chicago: University of Chicago Press.
7
Principiile observaţiei participative
1. Explicaţia pe care trebuie să o daţi din rolul vostru trebuie să fie scurtă şi simplă;
2. Explicaţia trebuie să fie generală pentru a acoperi toate categoriile de lucruri pe
care va trebui să le întreprindeţi. Activitatea dumneavoastră ulterioară va fi rezonabilă fără
a fi necesar să recurgeţi din nou la explicaţii.
3. Căutaţi printre persoanele studiate pe cele ce sunt ele însele observatori abili şi
care sunt mai bine plasaţi pentru a observa. Dacă reuşiţi să-i faceţi interesaţi, vă vor fi de
mare ajutor atât pentru culegerea de date, cât şi pentru interpretarea observaţiilor. Acest tip
de persoană este denumit de către etnolog “informatorul privilegiat”;
4. Nu urmăriţi o “asimilare totală”, nu este nici posibilă, nici de dorit;
5. Nu este necesar să reacţionaţi ca alţii, este suficient să afişaţi un interes amical în
privinţa lor şi a activităţii lor. Orice aparenţă de dezaprobare sau condescendenţă ar
periclita succesul cercetării;
6. Nu fiţi zgârcit cu timpul dumneavoastră şi menţineţi contacte frecvente.
Observaţia nu va releva mare lucru dacă nu aţi conlucrat o anumită perioadă de
timp cu oamenii. Evitaţi să luaţi parte la un conflict care împarte (dezbină) grupul, mai
puţin în cazul în care studiul se limitează la grupul pe care-l susţineţi.
Observarea participanţilor, deşi tehnică, se aplica nu numai studiilor longitudinale,
ci se adaptează după aceste principii şi anchetelor mult mai scurte. Robert Pages12 îl
numeşte reportaj psihosociologic şi oferă un exemplu în studiul său ce priveşte la marşul
afro-americanilor din Washington la data de 28 august 1963.
EXPERIMENTUL SOCIOLOGIC
Experimentul este o “observaţie controlată”. Dacă observaţia simplă nu relevă
legăturile cauzelor şi efectelor, observatorul recurge la manipulare, adică modifică un
element din termenul observaţional şi înregistrează consecinţele acestei schimbări. Prin
aceasta, observatorul devine experimentator.
Un experiment cuprinde trei etape: observarea unei situaţi iniţiale, modificarea
acestei situaţii de către experimentatori şi observarea consecinţelor. Pentru a fi instructivă
experienţa trebuie să prezinte şi alte caracteristici: a) situaţia observată trebuie să fie
reprezentativă pentru o categorie de situaţii naturale: b) nu trebuie să aducem decât o
modificare, mai multe schimbări influenţând cercetarea cauzelor şi devenind dificilă; c)
12 Pages, R. (1963), Despre reportajul psihosociologic cu privire la marşul civil din Washington, Revista franceză de sociologie nr. 4.
8
pentru a fi siguri de consecinţele observate, de faptul că acestea sunt rezultatul modificării
aduse de anchetator, se procedează la o împărţire a terenului observaţional în două părţi
identice şi nu se modifică decât o parte a acestuia, cealaltă fiind păstrată ca element de
control.
Experimentul este o tehnică de cercetare clasică în fizică şi chimie iar în biologie
de asemenea sunt cuprinse două ramuri, una experimentală, alta non-experimentală.
Astronomia şi geologia sunt neexperimentale. Dificultăţile specifice experimentării asupra
subiecţilor sunt încă o realitate pentru sociologie, dar şi pentru toate celelalte ştiinţele
sociale cât şi pentru ştiinţele medicale.
Spre exemplu farmacologia umană şi veterinară îşi obţine informaţiile din
experienţele controlate cu mare atenţie. Medicamentele noi destinate oamenilor sunt
întotdeauna experimentate pe animale (dar acest lucru ridica din ce în ce mai multă
opoziţie din partea organizaţiilor care lupră pentru apărarea drepturilor animalelor cât şi
din punct de vedere moral-etic) înainte de a fi verificate pe organismul uman.
Însă farmacologia umană nu poate recurge decât într-o mică măsură la experimente
de acest fel, iar majoritatea acestor experimente sunt imperfecte din varia motive. Nu se
poate trece la experimente cu medicaţie asupra oamenilor când există un pericol de moarte
sau grave vătămări, mai ales în cazul medicamentelor necontrolate. Dozele excesive şi
periculoase nu pot fi experimentate pe indivizii umani. Pe de altă parte efectele psihologice
pe termen lung ale dozelor slabe nu pot fi controlate pe subiecţi umani deoarece ei ar trebui
să îndeplinească o şedere pe o perioadă lungă de timp în laborator. Chiar şi efectele
psihologice pe termen scurt sunt dificil de studiat pe subiecţii umani, aceştia având tendinţa
să-şi formeze reacţiile faţă de medicament în funcţie de elementele sociale şi psihologice,
în loc să reacţioneze direct faţă de proprietăţile farmacologice ale medicamentului
administrat.
Majoritatea medicamentelor administrate cu titlu experimental produc asupra
oamenilor “efecte placebo”: o ameliorare datorită încrederii bolnavului într-o vindecare,
fără legătură cu propria acţiune a medicamentului. Se produce astfel efectul placebo cu
ajutorul pilulelor ce conţin substante neutre, aceste efecte având deseori o importanţă
suficientă pentru a disimula în întregime efectele unui medicament. Experimentarea trebuie
să fie protejată de experimentatorul însuşi, deoarece s-a dovedit că cercetătorul care
administrează medicamentele bolnavilor împărţiţi în grupuri experimentale şi grupuri ele
control, îşi modifică comportamentul în funcţie de grup şi astfel rezultatul experimentului
este contaminat. Pentru a evita această situaţie, se recurge la experimentul de tip dublu-
9
mascat. Astfel organizarea experimentului este se face în aşa fel încât cercetătorii ce
administrează medicamentele să fie incapabili în a distinge subiecţii experimentali de cei
din grupul de control. Dar nu toate medicamentele au acelaşi efect: anumite substanţe au
efecte care nu pot fi reproduse de falsele medicamente administrate subiecţilor de control.
Toate aceste dificultăţi fac ca experimentele farmaceutice asupra subiecţilor umani să fie
infructuoase, puţin concludente sau chiar înşelatoare, iar efectele medicamentelor
administrate miilor de oameni prin vânzare să fie în mare parte necunoscute.
Sociologii au fost atraşi dintotdeauna de experimente, începând cu Auguste Comte
(1798-1857, iniţiatorul pozitivismului sociologic). John Stuart Mill (1806- 1873), filozof
englez a elaborat cu succes logica metodei experimentale, fapt care l-a obligat pe Comte să
recunoască importanţa experimentului în domeniul ştiinţelor sociale.
Termenul “experiment social” a fost adesea aplicat oricărui eveniment instituţional
căreia i se observau rezultatele prin intermediul metodelor întâmplătoare. Comunicaţiile
utopice apărute pe lângă fermierii din secolul al XIX, diferitele tentative de a găsi în marile
oraşe, o repartizare a mediilor pe cartiere în scopul de a reduce (secesionismul) separarea şi
pentru a ameliora rezultatele şcolare au fost codificate drept experimente sociale. Astfel de
inovaţii sunt interesante dar nu au decât o legătura slabă cu experimentele de laborator.
Psihologia este singura dintre ştiinţele umane în care experimentarea în sine şi
exprimentul s-au instalat cu succes încă de la începuturile sale. Încă de acum un secol
laboratoarele de psihologie aflate în marile universităţi germane se angajaseră în
experimente de laborator ce necesitau control şi măsurători de specialitate.
Laboratorul modern de psihologie socială şi nenumăratele experimente ale
grupurilor mici sunt legate de această tradiţie, însă psihologia socială rămâne singura
ramură a cercetării sociale contemporane în care experimentarea în laborator constituie
metoda dominantă. Celelalte forme de experimentare sociologică au fost mai degrabă
dezamăgitoare. S-au făcut mici progrese în acest domeniu de la publicarea lucrării lui
Chapin, F. Stuart “Experimental Designs in Sociological Research” (N.Y and London,
Harper and Bros, 1947).
Cele nouă experimente sociologice au fost adunate de Chapin şi efectuate sub
conducerea sa în dorinţa de a evalua efectele procesului de ajutor social şi au constat în
compararea unui grup experimental ce primise un “tratament” presupus favorabil, cu un
grup de control.
“Tratamentele constau în experimentarea scoutismului pe un eşantion de
adolescenţi, atribuirea de locuri de muncă şomerilor, o campanie electorală “afectivă” în
10
opoziţie cu cea “raţională”, promovarea igienei în familiile siriene din mediul rural,
încercări de reducere a delincvenţei, găzduirea familiilor de delincvenţi, obţinerea unei
diplome de învăţământ superior ca factor de promovare economică, analiza influenţei
spaţiului de locuit asupra procentajului de bolnavi de tuberculoză într-un mare oraş.
Aceste experimente ne ajută să înţelegem de ce cercetătorii au considerat
experimentarea ca o pe o metodă binevenită din punct de vedere teoretic dar ce are o
aplicabilitate practică mai eficientă decât s-a presupus iniţial.
a) Pentru majoritatea acestor studii, autorul a trebuit să se obişnuiască cu o schemă
de experimente incomplete. El a fost obligat să se acomodeze cu o schemă “'transversală”
utilizând datele celor două grupuri obţinute după un tratament experimental, raportându-se
retroactiv la perioada de dinainte de tratament.
Pentru anumite experimente cu greu s-a obtinut o schimbare observabilă dat fiind
slăbiciunea efectelor tratamentelor asupra comportamentului general al subiecţilor. Dacă
considerăm de exemplu experienţele desfăşurate aspra participării studenţilor la activitatea
în îndeplinirea programului vedem că diferenţele între grupurile de experiment şi cel de
control, deşi în direcţia aşteptată, sunt nesemnificative. De altfel, efectele placebo care
constinuie un obstacol în experimentarea farmacologică apar sub forme similare şi în cazul
experimentelor sociologice.
În cercetarea lui Stuart Dodds13 (Controlled experiment on rural hygiene in Syria)
care studia efectul unui program de ameliorare a igienei orăşenilor sirieni, oraşul în cauză a
fost martorul unui progres spectaculos după un tratament de doi ani.
În sfârşit, dorinţa ca grupul de experiment şi de control să fie strâns monitorizate
înseamnă practic coborarea la faza structurării sociale. Când Christianson14 şi Burns de
exemplu au studiat efectele obţinerii unei diplome asupra reuşitei economice, ei au dorit ca
grupul experimental de licenţiati şi grupul de control din cercetare ce abandonaseră studiul,
să prezinte aptitudini egale. Dar continuarea studiilor fiind strâns legată de rezultatele
şcolare, cercetătorii au găsit puţini studenţi care, având rezultate bune, să fi abandonat
studiile, astfel încât eşantionul iniţial a scăzut de la 290 la 46. Acestia fuseseră deja obligaţi
să-l reducă de la 1194 la 290 pentru a monitoriza vârsta, sexul, profesia tatălui, originea
părinţilor.
13 Hart, H. Reviewed work(s): Experimental Designs in Sociological Research. by F. Stuart Chapin Social Forces, Vol. 27, No. 1 (Oct., 1948 - May, 1949)14 Christianson, J.B., Lawton R. Burns, (2004), Journal of Health and Social Behavior, Vol. 45, Extra Issue: Health and Health Care in the United States: Origins and Dynamics.
11
Reducerea eşantionului utilizabil la mai puţin de 5% din eşantionul iniţial constituie
o procedură costisitoare şi prezintă inconveniente atât teoretice cât şi practice, eşantioanele
finale conţinând subiecţi cu configuraţii neobişnuite ale caracteristicilor. De altfel demersul
experimental presupune ca experimentatorul să păstreze controlul absolut al situaţiei din
momentul în care subiecţii sunt selecţionaţi până în momentul în care ultimele măsuri sunt
exercitate. În cadrul experimentului este necesară divizarea dintre subiecţi în grupuri de
control şi grup experimental, ceea ce implică fie posibilitatea unui trageri la sorţi, fie
posibilitatea monitorizării eşantionului iniţial în aşa fel încât primul membru al fiecărui
cuplu monitorizat să aparţină grupului de experimental, iar al doilea grupului de control.
De asemenea este necesară împiedicarea subiecţilor de a abandona situaţia
experimentală înainte de terminarea experimentului, deoarece orice abandon dăunează
condiţiilor de cercetare stabilite. Experimentatorul măsoară caracteristicile semnificative al
celor două grupuri şi se asigură ca fiecare membru al grupului experimental suportă în
condiţii favorabile tratamentul primit. Cei din grupul de control nu numai că nu sunt supuşi
tratamentului, dar nici nu sunt influenţaţi indirect de acesta. De asemenea cercetătorul
trebuie să se asigure că cele două grupuri pot fi interpelate pentru a putea reface, după
randament, toate măsurile iniţiale. Nici una din aceste condiţii nu este uşor de îndeplinit
când un număr mare de persoane trebuie reunite pentru lungi perioade de timp.
Câteva cercetări au avut şansa de a putea depăşi aceste dificultăţi cu succes - cele
de la Hawthorne, Research Branch, cele de la caverna vagabonzilor din Sherif, putând avea
un control bun asupra subiecţilor. Dar în condiţii obişnuite sociologul este obligat să se
limiteze la un plan de experiment imperfect, fie să lucreze în laborator unde poate controla
planul, cu preţul unei reduceri, simplificări a situaţiei de studiat.
Experimentele de laborator
Laboratorul este un loc închis, plasat sub controlul unui cercetător şi dotat cu un
echipament ce permite efectuarea mampulărilor şi măsurătorilor necesare. Mediul de
laborator este prin definiţie artificial, nereproducând decât aspecte ale mediului natural de
care cercetătorul doreşte să ţină cont. Nu putem fi niciodată siguri că acest proces de
selecţie nu aduce modificări necontrolate ale mediului înconjurător. Cercetătorii cu o
anumită experienţă a acestui tip de lucru, sunt conştienţi că procesele observate în laborator
(in vitro) nu sunt totdeauna identice cu cele din mediul natural (în viu/in vivo).
Cvasitotalitatea cercetărilor asupra proceselor sociale efectuate în laborator, sunt de
psihologie socială, atingând în acest fel şi psihologia şi sociologia. Laboratorul tipic de
12
psihologie15 este o sală de dimensiuni medii, situat într-un imobil universitar sau institut de
cercetare, echipat cu table, scaune şi ecrane dispuse în mod diferit, camere video şi alte
aparate de înregistrare audio, calculatoare şi având în dotare şi de o sală de experimentare
în oglindă. Un mare număr de experimente de psihologie socială au utilizat studenţi ca
subiecţi în experimente, pentru că sunt inteligenţi, cooperanţi şi la “îndemână.”
S-a spus chiar că psihologia socială modernă este “ştiinţa comportamentului
studenţilor”. Această critica este pe de o parte justificată, dar pe de altă parte multe dintre
cercetările întreprinse în laborator au avut ca obiect procese generale, care să nu necesite
eşantioane ale populaţiei mai reprezentative.
Grupurile de experiment sunt compuse din persoane care nu se cunosc, astfel că
relaţiile lor sociale se constituite ad hoc în cursul experimentului, aici intervenind abilitatea
experimentatorului de a le imprima aspectul real. În momentul în care diferenţele de statut
sau ale relaţiilor de solidaritate au fost suscitate în cursul experimentului, nu trebuie pierdut
din vedere faptul că relaţiile (situaţiile) sunt copii palide ale celor din viaţa reală. În
laborator, elementul surpriză, concentrarea cerută subiecţilor produce adesea situaţii de o
intensitate surprinzătoare.
În anumite cercetări, relaţiile create au fost introduse în laborator şi supuse unor
proceduri experimentale. De exemplu în timpul unui experiment Strodtbek (1961) a
selecţionat un eşantion de familii, fiecare compusă din tată, mama şi un fiu adult, având
antecedente cultivate diferit, şi a observat modul în care aceştia îşi dezvoltă dezacordurile
(Variations in value orientations, Evanston, Illinois: Row, Peterson).
Multe experimente desfăşurate într-un laborator de psihologie socială nu sunt
conforme cu experimentul controlat şi cele două condiţii: anume grup experimental şi de
control. În anumite situaţii există ceea ce cercetătorii numesc o deviaţie, astfel că în loc de
a utiliza un grup experimental şi un grup de conlrol, se utilizează două grupuri de
experiment, sau mai multe, supune la diferite tratamente, dar nu se foloseşte un grup de
control.
Motivul ţine de economia timpului şi de logică, astfel este ştiut faptul că o şedinţă
experimentală poate depăşi ca durată două ore- spre exemplu- şi cum majoritatea
grupurilor experimentale sunt reunite pentru o singura şedinţă, măsurătorile n-au sens decât
în raport cu procedura experimentală folosită. Uneori evaluarea unui grup de control
înainte şi după un tratament ar putea constitui o procedură îndoielnică, astfel că un
15 Aniţei, M. (2004), Introducere în psihologia experimentală.
13
cercetător ar găsi mai potrivit să compare efectele celor două tratamente fără a utiliza
rezultatele produse într-un grup de control.
Exemplu de experiment de laborator: “Putem admite că persoanele ale căror opinii
se aseamănă par a avea din aceasta cauză, mai multe şanse de a se ataşa afectiv unele de
altele şi dimpotrivă indivizii ale căror opinii sunt diferite se implică mai greu într-o relaţie
de afecţiune ....”Această interesantă regularitate pune problema unei relaţii cauzale, astfel
se conturează presupuneri reciproce între similitudinea valorilor şi simpatia ce poate exista
între persoane. Ce se întâmplă cu adevărat în acest timp pe celălalt versant ? Este adevărat
că relaţia afectivă favorizează la rândul său, mai degrabă simultan, convergenţa de opinii?
Pe scurt, ipotezele acestei cercetări sunt următoarele: într-un eşantion de persoane
există întotdeauna păreri dihotomice, sau din contră influenţabilitatea prin simpatie poate
să prevaleze, semnalând posibil un ecletism.
Eşantionul studiat a fost format din 274 de tineri ce au fost convocaţi pentru
petrecerea unui scurt sejur într-un spital militar din Franţa, gâsindu-se într-o stare bună de
sănătate în momentul derulării experimentului. Un sfert dintre ei nu aveau certificate de
studii (CEP), jumătate nu aveau decât această diplomă, un sfert dintre ei aveau studii
superioare. Experimentul le-a fost prezentat drept creaţia unui psiholog care ca şi ei fusese
“convocat”, fiind vorba despre de activitate personală, efectuată în afara orelor de muncă,
şi independent de autoritatea militară. Subiecţii au fost selecţionaţi pe perechi ai căror
membri trebuiau să se cunoască de cel puţin cinci zile. Fiecare subiect era voluntar şi îşi
alegea (sau era ales) partenerul fără formalităţi. Cele 137 de perechi astfel selecţionate au
fost studiate pe rând, între lunile august-decembrie 1962.
De la sosirea lor la locul experimentului, cei doi subiecţi erau conduşi fiecare într-o
încăpere diferită, pe care nu o părăseau până la sfârşitul experimentului.
Faza I: Subiecţii răspundeau mai întâi la un chestionar sociometric destinat
aprecierii simpatiei lor iniţiale faţă de partenerul respectiv. Proba consta într-un răspuns
din patru posibile (de la “nu sunt deloc de acord” până la “sunt total de acord”) la un
anumit număr de întrebări (exemplu “În general, sunt într-adevăr mulţumit că l-am
întâlnit”, “Cred că, ar fi fost mai bucuros dacă m-ar fi întâlnit mai târziu”etc.)
Acest chestionar era împărţit în două versiuni practic identice, prima versiune fiind
completată numai de o parte de subiecţi, a două fiind completată de ceilalţi subiecţi.
Subiecţii erau asiguraţi de caracterul confidenţial al răspunsurilor la acest chestionar.
Faza II: Imediat, fiecare dintre cei doi subiecţi răspundeau la un chestionar de
opinii. Proba consta, pentru fiecare dintre ei în citirea unui anumit număr de perechi de
14
fraze şi alegerea uneia din ele. Anumite perechi erau constituite dintr-o frază
proautoritaristă şi dintr-o frază antiautoritaristă (exemplu “Onoarea este mai importantă
decât tot”,” Sunt cazuri când este mai bine să-ţi păstrezi libertatea” ). Multe fraze erau
compuse dintr-o frază pro-religioasă şi una anti- religioasă (exemplu: “Omul are un suflet
care este total diferit de natura corpului său”, “Ştiinţa arată că oamenii şi animalele sunt de
aceiaşi natură”). Această a doua dimensiune (religia) a fost aleasă ca independentă de
autoritarism, pentru a nu restrânge chestionarul la opinii pe un singur segment. Ansamblul
chestionarului exista sub două versiuni identice: câte una pentru fiecare dintre subiecţi.
Faza III: Răspunsurile pe care subiectul le dădea chestionarului său de opinii erau
prezentate partenerului. Acesta era rugat, pentru fiecare răspuns dat de subiect să indice
dacă este de acord cu subiectul, sau preferă varianta pe care subiectul o respinsese. La fel şi
în acelaşi timp răspunsurile date de partener erau aduse subiectului, iar acesta era rugat să
spună dacă este de acord sau nu cu răspunsurile respective.
Această manipulare experimentală, ce consta în a arăta subiectului răspunsurile
date de cealaltă persoană la întrebările de opinie, a fost utilizată pe 77 de perechi alese la
întâmplare. Celelalte 60 de perechi au fost supuse unui tratament de control : nu li se arătau
subiecţilor răspunsurile partenerilor, dimpotrivă (în faza trei), se aducea subiectului un
chestionar identic cu cel la care partenerul tocmai răspunsese (în faza doi), dar fără a-i fi
cunoscut răspunsurile şi i se cerea subiectului să răspundă la acest chestionar de opinii ca şi
cum ar fi reprezentat cea de a doua parte a probei pe caro o începuse anterior (în faza a
doua).
Faxa IV: Ultima fază a procedurii, subiectul şi partenerul, în continuare separaţi,
răspundeau la un al doilea chestionar sociometric destinat să aprecieze simpatia finală (f) a
fiecăruia pentru celălalt. Acest al doilea chestionar nu era decât versiunea celui din prima
fază a procedurii (faza I). Al doilea chestionar era însoţit de asigurarea, că răspunsul nu va
fi cunoscut partenerului (Homophilie des valeurs ou influence par sympathie? Une
expérimentation Alain J. Kling Revue Française de Sociologie, Vol. 8, No. 2 (Apr. - Jun.,
1967), pp. 189-197 ; Publ.by: Éditions OPHRYS et Association Revue Française de
Sociologie).
EXPERIMENTELE DE TEREN
Un experiment pe teren nu ar trebui să fie diferit de unul de laborator iar în cazurile
în care condiţiile ideale sunt indeplinite, terenul devine un plan de prelungire a
15
laboratorului. Aceste condiţii ideale sunt prea rar întrunite pentru a avea o mare importanţă
practică. Majoritatea experimentelor pe teren sunt imperfecte.
Pentru a înţelege dificultăţile problemei, este nevoie de ştiut care sunt condiţiile ce
ar trebui să fie îndeplinite pentru desfăşurarea unui experiment controlat. Barer (1945) a
încercat să determine dacă găzduirea familiilor din New Haven, -care trăiau în canale-, în
imobile ale statului pentru o chirie mică atragea schimbarea ponderei delincvenţei juvenile
în aceste familii.
Pentru a pune pe picioare un experiment controlat Barer a plecat de la un eşantion
ales la întâmplare dintre familiile ce trăiau în “cocioabe”. Înaintea oricărei selecţii pentru
găzduire, cercetătorul a trebuit să găsească toţi capii familiilor alese, să se intereseze de
cazierele judiciare şi să dispună de toate informaţiile necesare experimentului, adică, cel
puţin: vârsta părinţilor, rasa, originea, nivelul de educaţie, profesia, apartenenţa religioasă,
veniturile, cât şi infracţionalitatea eventual semnalată. Cercetătorul ar fi trebuit să divizeze
iniţial eşantionul în două grupuri şi fie prin tragere la sorţi, fie monitorizând famliile ce se
aseamănă să separe apoi perechile.
Soluţia ideală a fost divizarea celor două grupuri înainte de desemnarea grupurilor
de experiment. Apoi, Barer a hotarât să atribuie simultan fiecărei familii a grupului
experimental o locuinţă de stat şi să se asigure că nici o familie din grupul de control nu a
fost cazată. Experimentul ar fi fost eronat dacă un număr important de familii ar fi refuzat
oferta de cazare sau ar fi abandonat noile locuinţe înainte de terminarea experimentului,
sau dacă plecarea din cocioabe ar fi antrenat modificări notabile acestei zone, reducând, de
exemplu popularea acesteia. Experimental ar fi fost greşit şi dacă un număr mare de familii
aparţinând grupului de control ar fi părăsit cartierul “rău famat”, pentru a merge în altă
parte, sau dacă mai multe familii din grupuri s-ar fi dispersat sau ar fi refuzat cooperarea.
Presupunând că aceste etape au fost depăşite, ar fi trebuit ca cercetătorul să aştepte
o perioadă de timp rezonabilă, poate trei ani pentru a observa rezultatele tratamentului său.
Dacă condiţiile de mediu rămâneau neschimbate, cercetătorul trebuia să se asigure
de asemenea că măsurile poliţieneşti faţă de tinerii delincvenţi erau aproximativ aceleaşi în
cartierele rău famate cât şi în cele alese pentru cazare, şi că rapoartele poliţiei erau precise
şi complete pentru a permite obţinerea de cifre serioase privind delincvenţa, atât pentru
grupul experimental, cât şi pentru cel de control. Admiţând că era posibil şi acest lucru,
cercetătorul a trebuit să rezolve o nouă problemă: să determine dacă delincvenţa bazată pe
delicte ce au fost înscrise într-un raport reflectă comportamentul delincvent real al celor
două grupuri. Trebuie subliniat faptul că deşi cercetătorul a condus acest experiment cu
16
respectarea tuturor regulilor şi a putut demonstra o diminuare spectaculoasă a delincvenţei
la familiile cazate, rezultatul nu a putut dovedi că există o legătură generală între
ameliorarea condiţiilor de cazare şi reducerea delincvenţei. Experimentul ar fi necesitat
reluare/repetare/replicare în multe locaţii, pe populaţii diferite, înainte de formularea unei
concluzii privind relaţia cazare - delincvenţă. Dat fiind dificultăţile arătate, se înţele faptul
că majoritatea cercetătorilor preferă să adopte o formă oarecare de experiment imperfect.
Se ştie că rezultatele vor fi incerte, dar nu mai mult decât cele ale unor experimente
controlate. O experienţă imperfectă ar consta de exemplu în compensarea unui eşantion
experimental de familii alese din populaţia cazată în imobile noi şi un eşantion de control
ales dintr-un cartier sărac monitorizând cu atenţie eşantioanele. Sau în examinarea ratei de
delincvenţă într-o zonă urbană înainte şi după ce cocioabele au fost înlocuite cu locuinţe
subvenţionate, ţinând cont de faptul că populaţia nu este compusă din familii de tip
“înainte” şi “după”. S-ar putea întreprinde o experienţă, post facto, mult mai ambiţioasă
prin alegerea ca grup experimental a familiilor ce trăiesc în locuinţe subvenţionate, şi un
grup de control alcătuit din familiile ce trăiesc în cartierele sărace în scopul studierii
gradului de delincvenţă al fiecărui grup anterior cazării grupului experimental.
Nici una din aceste metode nu este satisfăcătoare din punct de vedere logic, dar
vina nu aparţine cercetătorului. Greşeala provine din date, astfel că putem afirma faptul că
experimentarea în sociologie este influenţată în mare măsura de:
a) dificultăţi materiale şi probleme legate de manipularea subiecţilor umani;
b) tendinţele pe care o au subiecţii spre interpretarea tuturor stimulilor provenind
din mediu şi care dau o nouă semnificaţie mesajelor primite;
e) imposibilitatea de a păstra un mediu curat stabil, pe perioade lungi de timp.
În aceste circumstanţe sociologul merită mai multe laude pentru apanajul
intelectual, decât blamul pentru insuficienţele tehnice. Un exemplu următor ne arată faptul
că numărul mic de presupuneri într-un experiment influenţează în manieră invers
proporţională şansele de succes.
Exemplu de experiment pe teren
Mai multe lucrări au măsurat prezenţa empatiei în cadrul grupurilor de indivizi,
muncitori într-o fabrică ce aveau un istoric legat de un comportament deviant. Diferenţele
au fost constatate după compoziţie, istorie şi funcţia acelor grupuri, astfel că un anumit
număr de constante au fost observate cu clarviziune şi transparenţă. Pentru a facilita
succesul unei astfel de întreprinderi, cercetătorul s-a adresat unui grup de subiecţi victime
are unei alienaţii sociale grave. Întreţinută de mediul ambient, aceşti subiecţi (muncitori
17
într-o uzină) prezentau caracteristici specifice indivizilor alienaţi, demonstrând un
comportament plin de iritabilitate, chemare la revendicări, răzvrătire, singurele în măsura
să învingă opresiunea resimţită pe plan empatic în grupurile respective.
Tratamentul propus în cadrul experimentului a fost aplicat sub stricta supraveghere
a psihiatrilor, psihologilor şi sociologilor, colaborarea fiind realizată în cadrul serviciului
psihiatric al unui spital, unde întregul personal avea cunoştinţă despre datele
experimentului. În al doilea rînd era important ca revendicarea subiecţilor să nu mai
prezinte aspecte de violenţă dar să emane de la însuşi subiecţii, susţinuţi dar nu dirijaţi de
un psiholog. Fiecare “cură” dura aproximativ o lună şi se desfăşura pe parcursul a patru sau
cinci şedinţe săptămînal. Primele şedinţe au fost consacrate contactelor dintre subiecţi,
având ca teme de discuţie posibilele nemulţumiri cu privire la serviciile oferite: îngrădirea
libertăţii, alimentaţia proastă, îngrijirea insuficientă.
După această perioadă de pregătire grupurile şi-au ales modurile de revendicare pe
care le considerau ca cele mai potrivite, respectiv scrisori, petiţii, delegaţii etc. Un obiectiv
a fost astfel atins prin prezentarea unui caiet de revendicări către medicul-şef dar după o
întrevedere dezamăgitoare, delegaţiile fiecărui grup au revenit în favoarea unei noi
întâlniri. De această dată s-au obţinut rezultate mai substanţiale. Înainte şi după cura
terapeutică, subiecţii grupurilor succesive care au participat la experiment, au fost supuşi
unor probe de stabilire a nivelului de empatie pentru a pune în evidenţă efectele
tratamentului.
Tehnici speciale (neobişnuite)
Această categorie este un factotum prin faptul că anumite tehnici neobişnuite au
aplicaţie asupra comportamentului uman sub forme non-verbale. Francis Galton (1822-
1911), unul din fondatorii statisticii moderne a propus măsurarea atracţiei între persoane în
rândul unui grup aşezat la o masă de exemplu fixând la picioarele fiecărui scaun un
tensiometru, care să înregistreze dacă fiecare persoană îşi îndrepta piciorul în direcţia
vecinului său sau nu.
Sociologii oferă astfel o serie de informaţii despre tehnicile neobişnuite în
cercetarea socială sugerînd că popularitatea relativă a expoziţiilor şi muzeelor în funcţie de
vârsta vizitatorilor ar putea fi măsurată prin numarul şi înălţimea amprentelor nazale de pe
sticla mai sensibilă a vitrinelor de expunere.
Mulţimea de grafitti din toalete, analiza conţinutului tomberoanelor de gunoi ale
unui oraş sau folosirea unui detector de minciuni pentru studiul unui comportament deviant
18
sunt metode considerate ca speciale în sociologie. O serie de tehnici au oferit rezultate
interesante, astfel:
a) psihodrama socială;
b) cartografia comportamentelor şi emoţiilor;
c) testele proiective (non-verbale).
Exemplul de psihodramă vizează un studiu clasic al lui LaPierre (1934) desfăşurat
împreună cu un cuplu de chinezi pe parcursul a doi ani în USA, timp în care au fost vizitate
184 de restaurante şi 66 de hoteluri, studiu ce problematiza discriminarea declarată (în
chestionare) de către anumiţi patroni de restaurante în servirea clienţilor chinezi. Modul
acestora de a reacţiona s-a dovedit mai puţin discriminatoriu decât opiniile lor, iar studiul
şi-a găsit multe replicări, rezultatele fiind de multe ori aceleaşi, comportamentul faţă de
grupurile minoritare fiind mai puţin ostil şi discriminatoriu decât atitudinile raportate într-
un chestionar sau la discuţiile petrecute în cadrul experimentelor de cercetare.
Alt tip de experiment a vizat utilizarea înscrierilor unor situaţii pentru studierea
răspândirii zvonurilor şi s-a putut pune în reflief atât denaturarea informaţiei în cazul unei
situaţii nestructurate, cât şi transmiterea exactă a informaţiei în contextul unei situaţii
structurate.
Utilizarea hârtiilor cu planuri, diagrame pentru a arăta distribuţia diferitelor
caracteristici specifice unei populaţii a fost unul din aspectele studiilor ecologice ale
şcolilor din China (Statistica manuală a Franţei) şi constituie una din tehnicile de bază a
sociologiei urbane, hârtiile dând rezultate bune şi în cazul studiului relaţiilor de vecinătate.
Diferite tipuri de teste non-verbale sunt utilizate extensiv atât în psihologia clasică
cât şi în cea socială, astfel că testele proiective ce stimulează subiecţii într-un mod
ambiguu pot oferi informaţii validate ştiinţific de mare actualitate. Deşi utilizarea unor
astfel de tehnici este mai rară în sociologie, ele reprezintă o abordare a imaginilor colective
arhetipale aşa cum arată şi exemplu următor. Printr-un studiu al personalităţii şi a
caracteristicilor individuale şi de grup s-a urmărit evoluţia socio-culturală a unei populaţii
marocane. Formulările metodologice au vizat:
a) analiza caracteristicilor desprinse printr-un examen psihologic ce poate defini o
realitate în acelaşi timp individuală şi cultivată. Altfel spus este posibil de a defini stilurile
de exprimare şi reprezentarea proprie unui grup social constituit pe baza trăsăturilor
comune şi a membrilor săi;
b) în cadrul unei societăţi în evoluţie: percepţiile, reprezentările, imaginile unei
populaţii definite exprimă această evoluţie. Conştientizarea de către un grup social a
19
poziţiei sale şi a situaţiei este suficientă pentru a crea o dinamică de valabilitate socială iar
stilul de viaţă al unei populaţii evoluează în ritm cu cel al modificărilor stucturii sociale;
c) la producerea unui clivaj al echilibrului dintre condiţiile mediului social şi
modului de viaţă ale grupului, se prezintă o serie de procese de comportament adaptiv şi se
reafirmă anume nuclee tari ce se păstrează ca şi indicatori pentru culturalitatea grupului.
Originea populaţiei studiate şi caracteristici ale eşantionului
Preocuparea de a cunoaşte mai bine atitudinile şi opiniile subiecţilor ce se
conturează ca modele în spaţiul public marocan16 a sugerat efectuarea unui studiu asupra
tinerilor adulţi de ambele sexe din mediul urban şcolarizaţi, examinaţi fie odată cu selecţia
condiţiilor pentru postul de educator în cadrul orfelinatului societăţii musulmane de
binefacere, fie odată cu stagiile de formare în cultura populară şi sport iniţiate.
Indivizii păreau angajaţi în majoritatea lor în acţiunea politică, toţi nerăbdători,
binevoitori de a juca un rol activ de militant în jurul populaţiei adulte şi tinere. Faptul că au
fost reţinuţi, selecţionaţi să participle la aceste stagii şi sesiuni implica ideea că sunt
consideraţi reprezentativi pentru mişcările la care participau.
Populaţia studiată a cuprins iniţial 483 de marocani din care: 293 bărbaţi şi 190
femei. Examenele au fost colective, grupurile testate fiind mai mici de 30 persoane. O
discuţie individuală completa informaţia astfel culeasă. Limba de exprimare era la
latitudinea candidatului fie araba sau franceza, consemnele fiind date în ambele limbi.
Pentru extinderea nivelului de esprimare şi înţelegere a subiecţilor examenele cuprindeau
probe de diverse orientări:
Testul Ballard modificat şi redus la 25 întrebări;
Testul verbal al celor mai bune răspunsuri;
Testul comisiilor.
Probele de personalitate au cuprins:
a) testul z pentru furnizarea informaţiei de caracterizare logică şi structurală şi două
teste de completare a frazelor;
b) chestionarele Stein şi Sacks17 utilizate pentru furnizarea punctelor de tip calitate
socială şi pentru studierea conţinutului subiectiv al atitudinilor, un test de personalitate -
desenul unui arbore- şi un test de interpretare pornind de la două serii de zece foto-montaje
a semnalelor din viaţa cotidiană, din trecut şi al „noului “Maroc.
16 Selase, J. (1963), Perceperea schimbării sociale de către o populaţie citadină marocană în Revista franceză de sociologie nr.417 Stein, E., Sacks F.M. (1981), The Effects of Stem Length and Directions on Sentence Completion, Journal of Personality Assessment, Volume 45
20
Utilizarea surselor oficiale
Toate instituţiile şi organizaţiile importante produc în cursul activităţii lor o mare
cantitate de date sociologice valabile. Dat fiind progresul tehnologiei, informaţia
cantitativă oferită de sursele oficiale creşte aportul în mod evident.
Anuarul statistic al Franţei prezintă mai mult de 1500 tabele reprezentative în
rubrici precum: teritoriu şi climă, populaţie, resurse economice, schimbări de preţuri,
venituri şi cheltuieli, finanţe, date de ansamblu a economiei principalelor ţări străine din
zona francofonă, Uniunea Europeană etc.
În toate ţările apare un anuar statistic sau echivalent care este publicat de guvern.
Birourile statistice ale ONU, alte organizaţii internaţionale sau cele ale organizaţiilor
private realizează culegerea şi publicarea statisticilor comparative internaţionale ce
interesează: populaţia, mâna de lucru, capitalurile, cheltuielile guvernamentale, religia,
literatura, comunicaţiile şi alte subiecte. Este posibilă obţinerea unor date de activitate
pentru majoritatea ţărilor şi asupra unor chestiuni variate cum ar fi: taxele de şcolarizare în
funcţie de vârsta copiilor, numărul de telefoane pe individ, jurnalele, sondaje, numărul de
vehicule cu motor şi kilometrajul efectuat, combustia medie cotidiană a caloriilor
alimentare sau cea a energiei mecanice.
O sursă poate fi oficială fără a a proveni neapărat de la guvern, fotbalul profesionist
de exemplu are un volum imens de statistici oficiale; aproape toate marile întreprinderi
comerciale publică rapoarte privitoare la producţie, finanţe, personal şi alte aspecte ale
activităţi organizaţiei. Datele ce provin de la sursele oficiale se împart în varia categorii
regăsite în arhivele permanente.
Recensământul este calculul sau mărimea incidenţei unui fenomen specific asupra
unei populaţii anume la un moment ales sau de-a lungul unui interval ales. Anumite
recensăminte, ca recensămîntul naţional, se bazează pe anchete de teren efectuate pentru un
anumit scop, altele cum sunt cele privitoare la statisticile anuale ale exporturilor şi
importurilor, derivă din procedurile administraţiei destinate scopurilor propuse. Alte
recensăminte statistice referitoare la faptele criminale de exemplu, sunt obţinute
combinând exemplificările de date ale unui mare număr de statistici locale.
Recensămintele18 oficiale sunt în general imprimate sau multiplicate şi puse la
dispoziţia persoanelor interesate oferind astfel un caracter oficial, iar aceste informaţi nu
costă nimic, orice cercetător poate să le folosească la începutul unei cercetări.
18 În România s-au făcut recensăminte naţionale în 1920, 1930, 1941, 1948, 1956, 1966, 1977, 1992 iar ultimul recensământ naţional a avut loc în 2002. Următorul recensământ se va desfăşura în anul 2011.
21
Ar fi avantajos ca de exemplu, un studiu al vieţii într-un oraş să înceapă prin
raportul publicat al recensămîntului cel mai recent, aici regăsindu-se informaţii detaliate
despre populaţie, locuinţe, forţa de lucru, ce ar putea fi comparate cu datele
recensămintelor din zonele învecinate sau ale ţării întregi din trecut. Este posibil să
obţinem date noi detaliate apelând la sursa oficială de unde emană statistica.
Biroul de recensămînt poate furniza informaţii asemănătoare cu cele publicate
pentru a oferi o verificare suplimentară. Examinarea statisticilor publicate nu constituie
decât o primă etapă a derulării anchetelor, iar numărul de statistici publicate este de aceiaşi
importanţă astfel ca uneori acestea pot fi analizate în totalitate, configuraţiile şi orientările
chiar fragmentate riscând să treacă neobservate. Se pot completa numeroase studii cu
ajutorul anuarelor statistice astfel încât etapa anchetei consacrată culegerii de date să
devină mult mai uşor de accesat şi din punct de vedere financiar.
Principalul inconvenient al folosirii recensămintelor oficiale în scopuri sociologice
este că uneori acestea nu pot fi folosite pentru a răspunde necesităţilor anchetei sociologice
şi conversia poate fi incompletă sau chiar imposibilă. De altfel, enunţurile oficiale ca şi alte
colecţii de date statistice importante, pot conţine erori. Determinarea acestor erori poale fi
dificilă pentru că cercetătorul nu poate verifica procedurile de culegere şi clarificare a
datelor. Studentul care foloseşte statisticile oficiale în scopul de a cerceta, trebuie să fie
conştient că, în ceea ce priveşte caracterul oficial al unei cifre, acesta nu garantează
validitatea sau fidelitatea sa. Statisticile oficiale pot conţine falsuri, dar timpul şi
intervenţia tehnologiei de vârf, vor rezolva această problemă.
Exemplu de obţinere a datelor cu ajutorul recensămintelor oficiale.
“Sociologia capitalismului francez dispune de o mare varietate de informaţii,
complete provenind fie din acte înregistrate, fie din surse administrative, fie din
recensămintele precedente. În mediul rural preoţii stabilesc datele recapitulative, statisticile
acestea religioase fiind mai bine cunoscute când este nevoie de editarea unor monografii ce
pot cuprinde hărţi, tablouri, grafice. Aceste lucrări au fost iniţiate de preocupările
ecleziastice fiiind vorba de a contura ierarhiile după deciziile pastorale în publicaţii. Datele
brute sau traduse în procentaje pot fi astfel deduse din hărţi, calculul însă se poate opri la o
anume stagnare a exploatării statisticilor şi chiar la erori de interpretare. În domeniul
general al practicii cultelor se constată că distribuţiile sunt anormale. Lucrând asupra
tabelelor statistice întocmite în urma anchetelor în procesul verbal din practica cultelor s-a
constat că datele în ordine topografică corespund destul de bine distribuţiei normale
Galton-Macalister. Pentru a înţelege expunerea noastră vom trata problema pornind de la
22
exemplul diocezei din Lille, dar avem rezultate asemănătoare pentru o serie de distribuţii în
diverse zone19.”
Nu există o lucrare practică de mijloc între recensămintele oficiale şi fişierele
permanente, totuşi în practică această distribuţie este clară. Orice birocraţie publică sau
privată posedă fişiere permanente, acte de acuzare, solicitări de pensionare, constatări de
accidente, copii autentificate ale testamentelor, permise de conducere şi atestate de
diplome ce furnizează exemplele tipice pentru cercetare. Recensămintele oficiale de orice
gen sunt fondate pe fişiere permanente, astfel că în majoritatea ţărilor, rata naşterilor şi a
deceselor se stabileşte prin certificatele aferente, datele obţinute astfel fiind suficiente
sociologului. Spre exemplu studiul lui Durkheim despre sinucidere s-a bazat pe datele
statistice ale sinucigaşilor publicate în diferite ţări, dar cercetătorul a trebuit să apeleze şi la
rapoartele poliţiei despre sinuciderile din Franţa cât şi la cele din Ministerul Justiţiei
aprofundând peste 20.000 dintre acestea.
Analiza directă a fişierelor permanente este adesea productivă, rar se întâmplă să
fie anevoioasă, simplă sau fără probleme. Cercetătorul trebuie mai întâi să aibă acces la
fişiere, ceea ce nu este tot timpul uşor, apoi el trebuie să se asigure că sunt complete şi
utilizabile pentru perioda ce trebuie examinată. Frecvenţa cazurilor în care, în instituţii se
găsesc documente amestecate, greşit clasate sau care lipsesc în parte nu trebuie să
surprindă. În mod obişnuit, pentru a permite transcrierea completă a fişierelor, este
necesară imaginarea unui procedeu de eşantionare. Apoi trebuie evitate, cu grijă, diversele
forme de distorsiune şi mai ales acelea ce ar putea rezulta din starea incompletă a fişierelor.
De altfel, documentele pot conţine informaţii deliberat false sau erori obişnuite. Pentru
studiul lui Durkheim rapoartele poliţiei cu privire la sinucideri puteau fi incomplete pentru
că anumite zone au omis să le transmită biroului central pe perioada în discuţie.
Procentajele reale ale sinuciderilor ar fi putut fi atenuate prin clasarea acestora ca şi
accidente.
ANCHETA SOCIOLOGICĂ
INTERVIUL (ANCHETA PRIN ÎNTREBĂRI)
În cursul acestui tip de anchetă se adresează unui eşantion reprezentativ de
populaţie, întrebări pregătite dinainte. Se înţelege că participarea persoanelor intervievate
este benevolă şi că răspunsurile lor sunt garantate de confidenţialitate.
19 Maitre, J. (1963), Reprezentările logaritmice ale fenomenelor religioase, Revista franceză de sociologie, nr. 4
23
În cazul interviului se foloseşte tehnica dialogului, aceasta reprezentând o formă de
comunicare cu un caracter social folosită şi de jurnalişti, magistraţi, asistenţi sociali, actori
ce lucrează în resursele umane şi alte profesii. Interviul a devenit metoda cea mai utilizată
pentru cercetarea sociologică, avantajele care explica popularitatea acesteia fiind de ordin
practic şi intelectual.
Spre deosebire de observaţie, experiment, analiza de documente şi chiar de
exploatarea datelor oficiale, ancheta prin interviu permite cercetătorului să se bazeze pe
asistenţi pentru cea mai mare parte a activităţii efective de culegere a datelor, fără a pierde
controlul cercetării şi economisind timpul său, conturându-se astfel în prim plan eficienţa
travaliului asumat.
Aceste avantaje se regăsesc şi în cazul interviului ce utilizează chestionarul
completat în scris. Dar, din alt punct de vedere, această tehnică prezintă două
inconveniente majore: provoacă în general, un număr mare de non-răspunsuri, astfel încât
este mai dificil de obţinut un eşantion reprezentativ, iar persoana intervievată acordă mai
puţină atenţie unui chestionar scris decât unui interviu desfăşurat în formula face-to-face.
În fiecare an se instituie poate milioane de sondaje - interviuri în SUA şi în
Uniunea Europeană. Pentru a obţine răspunsuri valide sunt necesare condiţii precise, astfel
că spre exemplu anchetatorul trebuie să fie un necunoscut pentru interlocutorul său iar
garanţia anonimatului este inerentă stabilirii unor relaţii deontologice. Dacă una din aceste
condiţii nu este îndeplinită anchetatorul nu poate spera să obţină răspunsuri complete şi
sincere sau se poate întâmpla să fie refuzat. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul în
care întrebările se profilează ca ameninţătoare pentru subiectul intervievat sau pur şi
simplu din dezirabilitatea socială afişata de indivizi în societate.
Condiţiile favorabile sunt o garanţie a prezenţei unui număr mic de distorsiuni în
răspunsurile celor investigaţi iar influenţa factorilor sociali joacă aici un rol extrem de
important: probleme legate de discriminare, de percepţia rolului şi statutului anchetatorului
prezintă importanţă majoră în folosirea unei astfel de tehnici. Interviul este folosit pentru
obţinerea informaţiilor “de fapt” şi a celor “de opinie”. Informaţia “de fapt” este cea care
prezintă caractere obiective şi poate fi verificată cu ajutorul altor date. Informaţia “de
opinie” este subiectivă, variabilă şi imposibil de controlat. Mărturisirile unei persoane cu
privire la: vârsta, statul conjugal, numărul de copii, profesia, apartenenţa religioasă,
reşedinţa sunt informaţii “de fapt”, în timp ce impresiile sale cu privire la o situaţie dată
(imaginară) sunt informaţii “de opinie”.
24
Un subiect interogat despre propriul sau comportament furnizează informaţii mai
sigure decât dacă ar fi intervievat în legatură cu comportamentul altuia.
În interviurile nestructurate, cantitative şi calitative informaţia obţinută depinde de
modalitatea personală a anchetatorului de a se prezenta în faţa subiectului său, iar
procentajul refuzurilor de a răspunde la întrebări variază în funcţie de modalităţile
interrelaţionale pe care le foloseşte specialistul. Aptitudinile de a conduce un interviu se
pot dezvolta prin formulări profesionale şi practice ce vor ajuta anchetatorul/cercetatorul să
îşi optimizeze competenţele.
INTERVIUL NESTRUCTURAT/NON-STRUCTURAT
În interviul non-structurat sau semistructurat există constituită o listă de întrebări
stabilite dinainte a căror ordine şi formulare nu este în mod necesar respectată. Interviul
nestructurat pleacă de la un schelet stabilit de cercetător pe care acesta poate broda în
conformitate cu tema de studiu aleasă.
Se disting interviurile nestructurate după gradul lor de ierarhizare: la o extremitate
găsim întrebări non directive de genul celor utilizate în cursul celei de a treia etape a
experimentelor de la Hawthorne.
Întrebările pot fi considerate ca nestructurate în măsura în care nici ordinea, nici
enunţurile acestora nu erau fixate. Motivul pentru care un cercetător utilizează interviul
nestructural este că el nu cunoaşte în totalitate câmpul de investigare, situaţie ce îi permite
pregătirea unui astfel de interviu. Pe de altă parte pregătirea unei anchete prin chestionar
structurat cuprinde ca aparat metodologic existenţa unui studiu pilot despre tematica şi
obiectivele propuse. Unii cercetători sunt de opinie că un interviu structurat deformează
părerile subiecţilor investigaţi apărând fenomenul de inducere psihologică, acolo unde
instrumentul este alcătuit fără a ţine cont de condiţiile de redactare ale chestionarului sau a
ghidului de interviu. De altfel, în cursul unei anchete prin chestionar, o persoană este
adesea chemată să-şi exprime opinia cu privire la o problemă la care nu se gândise până
atunci sau să-şi exprime păreri pe care nu le-ar fi formulat până la momentul respectiv.
Acest pericol este cel mai grav pentru cercetător, deoarece acesta are şansa să culeagă
“opinii” fără sens şi care în realitate nu există. Conştient de acest fapt, Delland scrie în
rezumatul anchetei sale despre viaţa locuitorilor unui oraş din sud:
“Am invitat subiectul să-şi povestească viaţa în maniera sa, începând cu orice ....,
iar noi am precizat faptul că nu vom folosi în nici un fel, informaţiile furnizate, în
detrimentul său. Am explicat că nu voi pune întrebări, pentru că acest lucru ar face ca
25
subiectul să nu mai furnizeze informaţii importante deoarece, existenţa lucrurilor pe care
doar el le ştie poate fi irosită prin aceste întrebări nepotrivite”.
Anumite situaţii îl obligă pe anchetator să adopte interviul nestructurat pentru că
circumstanţele nu permit utilizarea interviului structurat şi pentru că nu există alt mijloc de
a obţine informaţiile căutate. Observatorul participant a cărui condiţie de cercetător este
parţial sau total disimulată poate să descopere astfel că nu i se va răspunde la anumite
întrebări ce ating subiecte şi că simplul fapt de a se expune ar putea compromite poziţia sa
în cadrul desfăşurării anchetei. Whyte a raportat un incident de acest fel în Street corner
society în timpul unei conversaţii cu un jucător profesionist. Cercetătorul a făcut o eroare
punând o întrebare directă privind banii plătiţi poliţiei subiectului său, iar conversaţia s-a
oprit imediat. Interviul nestructurat prezintă şi inconveniente ce fac aproape imposibilă
folosirea sa atuncu când cercetarea implică un număr important de probe. Codarea
răspunsurilor este o operaţie delicată şi când numărul subiecţilor investigate este foarte
mare rezultatul este mai greu de cuantificat. Pe de altă parte perspectiva personală a
anchetatorului se poate modifica în cursul seriei de interviuri. Pe măsură ce el se
familiarizează cu obiectul anchetei, atitudinile sale se pot modifica. Întrebările pe care le
pune şi modul de a interpreta răspunsurile nu mai sunt aceleaşi. De fiecare dată când s-a
studiat o populaţie importantă şi relativ omogenă, interviul structurat a reprezentat de
departe soluţia preferenţială. Interviul nestructurat impune o serie de condiţii, ca în
exemplu următor, în care numărul subiecţilor interogaţi este limitat, aceştia ocupând poziţii
sociale diferite.
“Să caracterizăm locul: o comună cu 400 de locuitori, situată la vreo zece kilometri
de Arebusson. Într-o regiune deluroasă 80% din populaţia comunei trăieşte din agricultură
în mici ferme dispersate pe mai multe hectare. Modul de viaţă, confortul redus, slaba
diversitate a producţiei indică o dezvoltare economico-socială scăzută, mai degrabă
arhaică. Rezultatele provin din aproximativ 80 de “contacte”, conversaţii ocazionale,
participări la dineuri, precum şi din interviuri metodice. Eşantionul asupra căruia ne-am
fixat concluziile este fonrmat din 50 de persoane, dintre care zece sunt agricultori.
Persoanele au fost văzute în aproape toate cătunele. Cei ce nu se ocupă de agricultură sunt
fie artizani, fie mici antreprenori, fie comercianţi. Am solicitat oamenii pentru a obţine de
la ei informaţii destinate fişelor şi unui ghid monografic. Am încercat să transpunem
gândurile interlocutorilor în termeni de analiză sociologică, după opoziţia grupurilor
percepute sau imaginate. Am avut la dispoziţie şi alte informaţii pentru a clasifica
reticenţele intervievaţilor”
26
Cei trei anchetatori au pus în comun conţinutul informaţiilor, distigându-se la o
primă analiză două nivele: conţinutul obiectiv ce servea la folosirea instrumentelor de
anchetă, şi conţinutul relativ la opinii, ce încerca degajarea unor opoziţii binare a
categoriilor sociale, intensitatea opoziţiei nefiind luată, ca şi item în consideraţie. Critica
unei astfel de metode este posibilă dacă înaintăm ipoteza că fiecare individ putea exprima
un număr de supoziţii mai mare decât altul, sau că punctul sau de vedere avea mai multă
greutate decât cel sugerat de tabloul general al comunităţii. Opiniile unei “informaţii
principale vor fi luate mai mult în considerare decât cele ale altor membri ai populaţiei?”
În realitate în cercetarea citată fiecare opoziţie a reprezentat o unitate de sens, independentă
de cel ce o enunţa.
Interviul structurat
În cadrul interviului structurat fiecare subiect este rugat să răspundă la o serie de
întrebări, al căror număr, enunţ şi ordine au fost stabilite dinainte. Cercetătorul a memorat
aceste întrebări şi utilizează un protocol de discuţie. Răspunsurile sunt notate fie textual fie
înregistrate pe o bandă video. Se obişnuieşte corectarea notelor în particular la finalul
fiecărei discuţii şi înaintea începerii alteia, pentru a transcrie detaliile particulare şi
circumstanţe proprii fiecărei discuţii.
Întrebările unei discuţii structurate sunt clasificate în deschise şi închise, după cum
ancheta necesită transcrierea răspunsurilor sau un rezumat codat. O întrebare este
precodată când solicită subiectului alegerea între răspunsurile prestabilite sau diverse
categorii de coduri.
O întrebare este codată "pe teren" dacă anchetatorul clasează răspunsul fără a-l
nota. O întrebare este post-codată, când i se cere anchetatorului să noteze răspunsul identic,
iar codarea este făcută ulterior. Pe măsură ce se trece de la tehnica de pre-codat la cea de
post-codat, se pierde din precizie şi se câştiga informaţie.
Iată un exemplu de întrebare pre-codată: « În ce moment v-aţi întrerupt studiile? »
Răspunsurile pe care trebuie să le aleagă subiectul sunt următoarele: a) am urmat studii
primare, b) am terminat studii primare, c) am urmat învăţământul secundar, d) am terminat
învăţământ secundar; e) am urmat studii universitare, i) am obtinut o diplomă universitară,
g) am făcut o şcoală superioară sau profesională, h) am obţinut o diplomă universitară de
nivel superior.
Întrebarea ar fi aceiaşi dacă ar trebui codată “pe teren”. Într-un chestionar pre-
codat, anchetatorul transcrie textul răspunsului, codându-l ulterior, iar formularea întrebării
ar putea fi următoarea: “Cât timp aţi urmat o formă de învăţământ ?”, “Numiţi şcolile pe
27
care le-aţi frecventat şi în ce moment aţi încetat studiile?”.
Generic se alege o limită de timp pentru o discuţie, mai ales că există persoane care
nu sunt motivate direct, iar un dialog prelungit poate provoca oboseală de ambele părţi. Dat
fiind că timpul necesar pentru parcurgerea unui chestionar variază de la un cercetător la
altul şi de la un subiect la altul, un interviu bine pregătit nu trebuie să dureze în medie mai
mult de 30 de minute. O durată excesivă de timp pentru desfăşurarea unui interviu este o
greşeală frecventa a protocolului de discuţii, iar formularea unor întrebări cu răspunsurile
induse constituindu-se ca şi contaminare din partea cercetătorului.
Una dintre dificultăţile majore ale unei anchete prin chestionar structurat este
respectarea sarcinilor de lucru de către anchetator. Idealul unui grup omogen de persoane,
capabile să intervieveze în mod identic este practic imposibil de atins. Cercetătorii diferă
între ei, iar manifestările comportamentrale ale acestora trebuie să fie perfect neutre pentru
a nu influenţa în nici un fel atitudinea subiecţilor investigaţi.
O altă problemă întâlnită frecvent este dificultatea sau imposibilitatea de a modifica
structura anchetei o dată ce aceasta a fost începută. Se întâmplă adesea ca tendinţa
anumitor întrebări « cheie » greşit interpretate de către persoanele chestionate să se
evidenţieze spre sfârşitul anchetei. Singura protecţie împotriva acestui tip de distorsiuni
este desfăşurarea studiului pilot ce va cuprinde toate etapele de cercetare cât şi o amplă
analiză a datelor obţinute. Chestionarul oferă un minim de distorsiuni şi dificultăţi într-o
cercetare atunci când informaţiile sunt redate clar şi simplu având un caracter semi-public
ce le fac accesibile atât pentru cercetător cât şi pentru respondenţi.
În articolul « Rezultatele unui exerciţiu de anchetă, 1962 » se arată faptul că pe
parcursul anului şcolar s-au organizat o serie de lucrări practice de psihologie socială la
Facultatea de Ştiinţe Umane din Universitatea Lyon în modul următor : în timpul primelor
şedinţe studenţii au fost chestionaţi asupra varia subiecte, alese in mod liber de aceştia.
Ulterior aceşti studenţi au fost invitaţi să ia o decizie de grup alegând între întrebările de
natură tehnică ce figurau în program pe cele pe care doreau să le studieze în mod deosebit.
Studenţii au solicitat indicaţii despre diversele parţi ale programului, cerinţă care a fost
îndeplinită. Astfel informaţi studenţii au decis să facă o anchetă, estimâna că aceasta se va
baza pe trei tehnici ce formează un ansamblu coerent- chestionar, discuţie şi analizade
conţinut.
Subiecţii au ales subiectul anchetei, apoi au format patru echipe, fiecare echipă
având ca sarcină determinarea unui anume număr de probleme pe care ancheta avea şansa
să le rezolve. Propunerile fiecărei echipe au fost suntetizate, rezultând un continuum de
28
şase grupe principale de idei, dupa cum urmează : 1. Care sunt mijloacele de inflormare pe
care studenţii le utilizează cel mai mult (presă, radio, tv) şi ce rubrici interesează cel mai
mult ?; 2. Care este modul de conceptualizare al informaţiei ?; 3. Care este atitudinea
studenţilor ?; Ce proporţie stabilesc studenţii între informaţiile primite la curs şi cele
existente adiacent ?; 4. Sunt satisfăcuţi de modalităţile de inflormare existente în prezent?;
5. Ce cred aceştia despre propriul mod de informare?; 6. Date de identificare privitoare la
statutul juridic şi organizarea informaţiei la momentul respectiv.
Una dintre echipe a avut sarcina de a formula întrebările, configurate fiind astfel 43
de întrebări. Ulterior chestionarul obţinut a fost aplicat pe un eşantion de 20820 studenţi din
Universitatea Lyon.
CHESTIONARUL STRUCTURAT-SCALELE DE ATITUDINE
Un chestionar structurat poate cuprinde una sau mai multe scale de atitudini. Scala
reprezintă un ansamblu de întrebări dintr-un domeniu determinat, concepută astfel încât să
permită o evaluare numerică a atitudinilor (comportamentelor) subiecţilor privitoare la
domeniul ales. pentru construirea scalelor atitudinale sunt folosite o serie de tehnici
concepute de Thurstone, Likert, Guttman care vor fi descrise mai jos.
Chestionarul de atitudini21 prezintă o serie de dificultaţi ce sunt întâlnite şi în cadrul
interviului structurat posibil chiar mai accentuate. Un singur răspuns lipsă sau o transcriere
greşită contaminează proba ducând la invalidarea acesteia. Cuantificarea scalelor de
atitudine are două avantaje ce compenseazăeforturile cercetătirului: astfel o scală de
atitudini permite cumulul unor cantităţi de informaţie sunt un singur item director. Scalele
de atitudini permit şi comparaţii cantitative pe lângă cele cantitative. Regulile universal
admise de construire a scalelor de atitudine se bazează pe o serie de principii, astfel:
1.Pregătirea – familiarizarea cu scopurile cercetării înainte de lucrul efectiv
desfăşurat în teren;
2. Alcătuirea şi memorarea protocolului de discuţie acolo unde este cazul;
3. Stadiul preliminar- stabilirea contactului cu subiecţii în mod simplu şi natural;
4. Respectarea procedurii pentru selecţionarea subiecţilor;
5. Alcătuirea rezumatului privitor la subiecţii care refuză şi notarea circumstanţelor;
Structurarea întrebărilor este atent configurată iar modalitatea de adresare este
directă, clară (în cazul interviului). Notarea răspunsurilor se face păstrând termenii utilizaţi
20 Durandin, G. (1964), Atitudinile şi comportamentul studenţilor din Universitatea Lyon în materie de informare, Revista franceză de sociologie, nr. 5.21 Chelcea , S. (2008), Psihosociologie
29
de subiect iar raporturile cu subiecţii reprezintă un dialog constructive, o comunicare
deschisă şi acolo unde este posibil cu un feedback necesar. Finalul chestionarului va
cuprinde date de identificare privitoare la respondent aflate sub semnul confidenţialităţii.
ANCHETA PRIN CHESTIONAR SCRIS
Chestionarul scris este un chestionar imprimat ce este expediat unui eşantion de
populaţie ales (prin poştă, sau mail) care după completarea sa (de către respondenţi) este
returnat cercetătorului. Diferenţa principală între cele două forme de anchetă, respectiv
orală şi scrisă constă în faptul că obiectivitatea este mai accentuată în cazul unei relaţii de
anchetă sociologică face-to-face decât în cazul chestionarului expediat prin mijloacele
amintite.
În principal există o pondere mare a refuzului în cazul subiecţilor abordaţi prin
această tehnică (30% medie), fie la completarea rapidă sau subiectivă a răspunsurilor de
către respondenţii investigaţi. În anume circumstanţe chestionarele scrise pot fi mai
fructoase, spre exemplu atunci când subiecţii sunt interesaţi, ei alcătuind o organizaţie, sau
o asociaţie ce a fost avertizată de desfăşurarea unei astfel de anchete.
Chestionarul post-codat
Chestionarul post-codat cere persoanei investigate să formuleze în termeni proprii o
parte sau chiar totalitatea răspunsurilor formulate. În acest context, întrebările deschise
sunt convenabile în cazul anchetelor despre organizaţii, instituţii sau grupuri de specialişti,
persoane cu posedă cunoştinţe asupra subiectului anchetei. Exemplul următor este extras
dintr-un studiu al raporturilor aferente tradiţionalismului religios şi conservatorismului
politic din SUA, corespunzând condiţiilor enumerate mai sus:
“Datele ce permit verificarea ipotezelor noastre au fost obţinute plecând de la
răspunsurile unor chestionare adresate pastorilor metodişti şi baptişti din Oregon în 1962.
Am cerut subiecţilor să îşi exprime părerea cu privire la şase subiecte privitoare la
domeniul public şi social – respectic ajutorul federal pentru educaţie publică, segregare
socială, impozitul federal pe venit, participarea SUA la Naţiunile Unite, pedeapsa capitală
şi ajutorul acordat tărilor străine. Subiecţii au fost întrebaţi dacă aprobă sau dezaprobă
fiecare dintre aceste politici, iar răspunsurile au fost clasate sub eticheta de “liberale” sau
“conservatoare22”.
Chestionarul pre-codat
22 Jonhson, B. (1967), Theology and the position of pastors on public issues, in American Sociological Review nr. 32(3)
30
Chestionarul pre-codat sau cu întrebări închise nu cere drept răspuns decât un
semn, un marcaj într-un loc desemnat ce reprezintă în general alegerea sau infirmarea unei
variante de răspuns. Întrebările se prezintă de cele mai multe ori sub forma adevărat/fals,
variante de la “total neadevărat” până la “întotdeauna adevărat” etc. Există şi alte proceduri
cum ar fi trasarea unor linii între căsuţele unor organigrame pentru a indica circuitele de
comunicare acestea nemodificând însă caracterul închis al chestionarului.
Aceste chestionare pot conţine şi o serie de întrbări deschise care îl îndeamnă pe
subiect să procedeze la notarea unor observaţii pe care le consideră potrivite în răspunsul
dat. Chestionarul închis permite cercetătorului să studieze relaţiile dintre variabilele deja
stabilite, obţinându-se date directe şi fidele. Validitatea acestor date deprinde însă de
adaptarea la subiect a modelului teoretic care le subscrie. Aceasta metodă permite
precizarea şi clasificarea informaţiilor ce sunt greu de obţinut prin alte surse.
Chestionarele scrise şi scalele de atitudine
Chestionarul poate conţine una sau mai multe scale de atitudine, iar folosirea unei
asemenea scale permite studiul concomitent al separatiei unei caractersitici sociale în
cadrul populaţiei investigate şi compararea eşantionului iniţial cu un alt eşantion. În
practică un mare număr de scale de atitudine au o aplicare limitată, întrebările acestora
făcând referire la expuneri punctuale. În exemplul următor23 s-a dorit cercetarea atitudinii
candidaţilor la marile şcoli militare franceze. “În urma conferinţelor de psihologie socială
organizate în noiembrie 1959 de Comitetul de acţiune ştiinţifică de Apărarea Naţională, s-a
dorit efectuarea unei lucrări aplicative, experimentale pentru a evidenţia metodele expuse
de Centrul de Studii şi Instruire Psihologică a Aviaţiei (CEIPAA) în domeniul
preocuparilor ramurilor armatei. raportul expune rezultatele lucrării realizate de cele trei
ramuri:aviaţie, terestră, marină.
Subiectul este studiul motivaţiilor candidaţilor la marile şcoli militare. Sursa de
informare este un chestionar anonim completat de foecare dintre candidaţi ce s-a desfăsurat
în locaţia subdiviziunilor militare. Echipele de cercetători (două persoane) au prezentat
chestionarul în şcolile pregătitoare (licee, colegii, şcoli militare) fără a fi dezvăluită natura
anchetei. S-au schiţat aspecte atitudinale ale candidaţilor faţa de armată, fiind alcatuite
patru tipologii de întrebări: întrebări-stereotipuri “Credeţi că miliotarii sunt în general mai
utili ţării decât civilii?; întrebări destinate ataşamentului faţă de norme “Credeţi că armata
trebuie să accepte să fie criticată?”; întrebări destinate comportamentului ipotetic “Dacă aţi
23 Michelot, P. Thomas, A. (1961), Atitudinile şi motivaţia candidaţilor la marile şcoli militare, în Revista Franceză de Sociologie nr. 2 (2)
31
avea un fiu aţi fi incântat dacă s-ar orienta sore cariera militară?”; întrebări destinate
comportamentului din trecut “Ceremonialul militar vă emoţionează?.
Aceste patru tipologii de întrebări au fost analizate prin aplicarea teoriei faţetelor şi
a metodei scalelor de atitudine a lui Guttman, în fiecare din cele patru domenii
constituibdu-se o scalare desfăşurată pe 7 întrebări. În aceste condiţii s-a atrubuit fiecărui
subiect pentru fiecare scală o notă de la 1 la 8, notă a carei importanţă ţine cont de
atitudinea mai muilt sau mai puţin favorabila a sibiectului faţă de armată.
În cadrul studiului au mai fost chestionaţi şi un eşantion de non-candidaţi pentru a
se obţine un evantai mai larg de atitudini/opinii şi pentru a putea compara rezultatele
obţinute în raport de cele ale tinerilor de aceeaşi vârstă, nivel intelectual dar care nu doresc
o carieră militară.”
Construirea unei scale de atitudine
În construirea unui instrument sociologic, în afară de fidelitate şi validitate acesta
trebuie să răspundă condiţiilor de unidimensionalitate şi reproductibilitate şi prin posedarea
unor intervale egale. Metrul este un instrument de măsură care satisface toate aceste
condiţii, el este fidel deoarece măsurătorile făcute de una sau mai multe persoane nu
variază, este valid pntru că nu diferenţiază mai mult de o fracţiunede milimetru de metrul-
etalon şi măsoară ceea ce trebuie să masoare. Unidimensionalitatea este evidentă prin
prezentarea unei linii drepte pe o suprafaţă plană, iar omogenitatea nu este condiţionată de
o altă proprietate a obiectului măsurat, intervalele metrului în limitele de precizie sunt
egale în ceea ce priveşte fiecare decimetru şi centimetru.
Există mai multe tehnici recunoscute în construirea scalelor de atitudine denumite
după cei care le-au inventat: Thurstone, Likert, Guttman, Bogardus, Osgood. Fiecare dintre
acestea respectă criteriile enumerate mai sus, dar insistă în mod particular asupra unor
aspecte diferite. Scala Thurstone24 pune accent pe intervalele egale sau aparent egale, scala
lui Likert pe omogenitate iar cea a lui Guttman pe reproductibilitate.
Construirea unei scale Thurstone începe prin pregătirea fişelor ce conţin fiecare
câte un enunţ-întrebare ce se referă la atitudinea pe care cercetătorul doreşte sa o măsoare
(evalueze). Fişele sunt repartizate unor intervale ale scalei de la cele mai favorabile la cele
mai puţin favorabile calculându-se pentru ficare repartiţia evaluărilor relevate de specialişti
şi extrăgându-se proporţiile în care subiecţii nu sunt de acord cu gradul lor de
aprobare/dezaprobare. Se continuă procedeul prin eliminarea itemilor mai puţin favorabili.
Subiectul va fi întrebat dacă este de acord sau nu cu itemii rămaşi, se vor adăuga valorile
24 Thurstone Scaling (2006) in Research Methods Knowledge Base, www.socialresearchmethods.net
32
de scală ale itemilor cu care acesta este de acord iar media lor se constituie ca notă a
subiectului. Dacă valorile de scală ale itemilor sunt apropiate instrumentul este considerat
valid. Aceasta tehnică a lui Thurstone este mai puţin utilizată în cercetările sociologice de
actualitate pentru că nu permite cunoaşterea cu precizie a intervalelor aparent egale iar
calculele statistice sunt ambiguue în ceea ce priveşte validarea ulterioară.
Pentru construcţia unei scale Likert se începe cu însumarea itemilor cu privire la
atitudinea ce se doreşte a fi măsurată şi se testează aceşti itemi pe un eşantion de populaţie
pentru a se releva gradul de adeziune funcţie de fiecare item. Cercetătorul decide dacă va
nota ca favorabilă sau nu atitudinea studiată prin adeziunea subiectului pentru fiecare item,
Se atribuie o notă pentru ficare tip de răspuns în 7 trepte, pornind de la şapte pentru
cea mai favorabilă şi până la unu pentru cea mai puţin favorabilă, însumându-se notele
tuturor iremilor pentru a se obţine nota totală. Se foloseşte apoi o corelaţie între nota
obţinută de majoritatea eşantionului pentru fiecare item cu totalul notelor obţinute de
acceaşi subiecţi pentru toţi itemii. Astfel, itemii care demonstrează o bună corelaţie cu nota
totala se reţin, ceilalţi fiind eliminaţi. Scala ce rezultă de aici este compusă din întrebări
coerente unele în raport cu altele. Se calculează nota unui individ adăugându-se valorile de
scală ale raspunsurilor sale (dela 1 la 7) şi împărţind acest total al numărul de răspunsuri,
media obţinută clasându-l pe un nivel al scalei originale în 7 puncte.
Tehnica elaborată de Guttman denumită şi analiză ierarhică permite obţinerea unei
scale ce poate fi reprodusă şi care este validă, fidelă şi unidimensională. Aceasta scală nu
prezintă necesitatea de a avea intervale egale sau aparent egale. Ca şi în cazul precedent,
cercetătorul începe prin testarea enunţurilor pe un eşantion de subiecţi.
Ca la metoda lui Thurstone itemii aleşi reclamă în general un răspuns dihotomic
(acord/dezacord, da/nu, adevărat/fals). Scopul analizei este de a ordona o serie de itemi
într-o ierarhizare încât subiectul care este de acord cu itemilor 4 şi în dezacord cu itemul
cinci se va regăsi în acord cu itemul 1, 2, 3, şi în dezacord cu iteii 6, 7 şi 8.
Figura 1 : Scalograma răspunsurilor unei scale de atitudine
10 subiecţi clasaţi Q1 Q2 Q3 Q4 Q5
33
după răspunsuri
A x x x x x
B x x x x x
C x x x x x
D 0 x x x x
E 0 x x x x
F 0 0 x x x
G 0 0 x x x
H x x 0 x x
I 0 0 x 0 x
J 0 x 0 0 0
x= acord ; 0= dezacord
Operaţiile necesare pentru a reliefa aceasta corespondenţă între răspunsuri şi itemi
sunt dificile dare există două procedee mecanice ce permit simplificarea: scalograma şi un
soft de calculator de specialitate.
Guttman25 pledează pentru o reproductibilitate de cel puţin 0,90. Se poate analiza
reproductibilitatea unei scale eliminând itemii mai puţin satisfăcuţi, creşterea obţinută a
coeficientului fiind compensată de o pierdere de precizie. În principiu construirea şi
validarea scalelor au loc prin aplicarea pe eşantioane de populaţie diferite.
Probleme de eşantionare
În afară de pregătirea instrumentelor, principala problemă tehnică căreia
cercetătorul trebuie să îi facă faţă în cursul fazei de elaborare a proiectului de cercetare este
punerea la punct a unei proceduri adecvate de eşantionare. Există cazuri în care aceasta
problemă proveşte studiul unei populaţii în întregime (mai rare de altfel) însă majoritatea
cercetărilor sociologice necesită extragerea unui eşantion reprezentativ şi apoi utilizarea
acestuia ca model pentru obţinerea informaţiilor despre populaţia generală din care a fost
extras.
Procedurile de eşantionare prevăd alegerea unor elemente de populaţie cu scopul de
a măsura frecvenţa unor trăsături specifice populaţiei generale (totale). Frecvenţa aceasta
va fi relativă la început, variaţiile aparute purtând denumirea de erori de eşantionare ce se
vor diminua regulat şi previzibil apropiindu-se de o frecvenţă reală. Distribuţia poartă 25 Guttman Scalling, (2006) în Research Methods Knowledge Base
34
numele de clopotul lui Gauss (curba lui Gauss). Această noţiune permite calcularea
scalelor pe un eşantion de do dimensiune dată care să se extragă dintr-o populaţie pe care o
reprezintă. Altfel spus acest calcul ne arată câtă încredere putem avea într-o informaţie
cantitativă oţinută pornită de la un eşantion.
Problemele care mai pot să apară sunt legate de fidelitatea eşantionului ce este
direct influenţată de mărimea acelui eşantion, fără a fi însă afectat de marimea populaţiei şi
nedepinzând de raportul dintre mărimea acestuia şi cea a populaţiei. Exemplu : un eşantion
de 300 de români aleşi în mod aleatoriu va da o estimare a procentului de fumători în
România nici mai bună şi nici mai rea decât cea referitoare la procesul de fumători din
oraşul Bucureşti. Teoria de eşantionare se bazează pe postulatul conform căruia indivizii
unui eşantion sunt aleşi la întâmplare dintr-o populaţie numeroasă.
Deşi este permisă fracţionarea acestei populaţii numeroase rămîne esenţial faptul că
indivizii aleşi dintr-o fracţiune sunt aleşi la întâmplare. Un eşantion care nu este ales la
întâmplare nu poate fi considerat într-un anume context ca fiind reprezentativ, acesta
nefurnizând inflormaţii sigure despre populaţia din care este extras. Caracteristica proprie
unui eşantion aleatoriu este ca fiecare individ al unei populaţii sa aibă şanse egale de a fi
selecţionat, iar pentru acest lucru sunt utilizate mai multe tehnici.
Un eşantion simplu se obţine prin listarea tuturor indivizilor unei populaţii, apoi
prin numărare se va alege numărul cerut de indivizi prin tragere la sorţi a numerelor
respective. O procedura adecvata consta în inserarea nuemlui tutror membrilor unei
populaţii pe bucăţi de hîrtie ce vor fi depuse intr-o urnă, apoi prin extragerea pe rând a
numărului de bilete necesar pentru formarea eşantionului. Eşantionul sistematic poate
înlocui cu succes eşantionul aleator, acesta oţinându-se pornind de la o listă a tutror
indivizilor unei populaţii prin ordonare alfabetică, cronologică sau după locul de rezidenţă.
Se va alge ulterior al cincilea sau al zecelea număr în majoritatea cazurilor un astfel de
eşantion fiind la fel de reprezentativ ca şi cel aleator.
Pentru a alege un eşantion stratificat se împarte mai întâi populaţia în straturi având
o caractersitcică oarecare cunoscută şi se alege apoi un eşantion aleatoriu în interiorul
fiecărui strat. Obiectul principal al acestei proceduri este de aface în aşa fel încât raportul
de eşantionare (raportul dintre mărimea de esantionare şi cea a populaţiei) să fie
diversificat astfel încât să permită cercetătorului studiul unui strat ce îl interesează în mod
deosebit. De aceea într-un studiu despre atitudinile şi practicile faţă de conmtrolul
naşterilor s-a ales la întâmplare din populaţia totală a medicilor, un procent de 50% medici
de religie ortodoxă şi evreiască şi 30% medici de religie catolică, iar 20% protestanţi,
35
deoarece conduita primilor era cea care îi intersa într-o mai mare masură pe cercetători.
Uneori este imposibilă obţinerea unor liste specifice eşantionului aletoriu, deoarece
populaţia este prea împrăştiată pentru ca cercetătorul să poată întocmi liste. Anumite ţări au
rigistre civile ale populaţiei rezidente dar acestea nu sunt în totalitate la dispoziţia
sociologilor.
Un eşantion grupat (en groppe) reprezintă rezultatul a două sau mai multor
operaţiuni succesive de eşantionare, astfel se extrage mai întâi un eşantion aleatoriu din
subdiviziunile unei populaţii, apoi se extrage un al doilea eşantion aleatoriu cu indivizi
specific respectivelor subdiviziuni care se combină pentru a se obţine un eşantion al
populaţiei totale. În SUA pentru sindajele si anchetele de opinie publică se obişnuişte
prelicrarea unui eşantion aleatoriu din comunitate, în care sunt prevăzute zone din
interiorul fiecărei comunităţi, pentru ca ulterior să fie create liste cu familiile ce constituie
target-ul, plecând de aici făcându-se alegerea unui subiect în fiecare familie.
În cercetările de specialitate sociologică se mai pot întâlni eşantioane false, de felul
celor de voluntari sau eşantionelor prin cotă. Eşantionul de voluntari poate fi alcătuit spre
exemplu din elevii unui liceu pe care directorul să îi clasează ca « tipici ».
Eşantioanele prin cotă sunt adesea utilizate de cercetători printr-o targetare pe un
anume număr de femei, atâtea persoane căsatorite, atâtea persoane celibatare etc.
Selectarea subiecţilor în această manieră devine mai dificilă pe măsură ce ne apropiem de
cotă. Există posibilitatea ca pe parcursul unei cercetări sociologice subiecţii să refuze
participarea la eşantionarea propusă, acest lucru afectând în mod negativ procedura
metodologică.
Mărimea unui eşantion26 pentru o cercetare este greau de precizat pentru că acesta
depinde de gradul de precizie pe care şi-l propune cercetarea în cauză şi de frecvenţa
trăsăturilor studiate la populaţia totală. Precizia eşantionării influenţează în mod direct
precizia rezultatelor şi este ştiut faptul că un eşantion de peste 1000 de indivizi are ca şi
marjă de eroare un procent de +/- 3%.
În cazul eşantioanelor mici (mai puţin de 30 de persoane) se derulează anumite
procedee statistice de specialitate care permit evaluări în contextul dat (folosirea testelor
neparametrice este o dovadă în acest sens). Trebuie evitate totuşi experimentele care
utilizează un număr mai mic de 30 de indivizi, doar dacă nu se pune problema evidenţierii
unor studii de caz, şi în acest fel a existenţei uni abordări calitative prin excelenţă.
26 Rotariu, T., Bădescu, G., Culic, I., Mureşan, C., Mezei, E. (2006), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale
36
În corpus-ul cercetărilor sociologice o altă regulă de care trebuie să ţinem cont este
aceea de a nu utiliza procentaje în reliefarea frecvenţei într-o subdiviziune mai mică de 10
persoane. Pentru a respecta această regulă, cercetătorul va defini de la început
subdiviziunile eşantionului său pentru care doreşte să aibă o repartizare în procente şi va
stabili mărimea eşantionului total astfel încât fiecare din aceste segmente să conţină cel
puţin zece subiecţi. În general un eşantion mediu ales cu atenţie este mai util decât unul
mare ales superficial. În afara cazurilor speciale, eşantioanele foarte mari nu sunt utile în
cercetarea sociologică, astfel că timpul şi efortul necesar pentru obţinerea şi tratarea a
10.000 de chestionare completate parţial ar fi mai bine utilizate ca regulă generală pentru a
diminua procentul de refuzuri ale unui eşantion de 500 de subiecţi ce a fost ales cu atenţie.
37
Top Related