America precolumbiană[modificare | modificare sursă]
Aztecii[modificare | modificare sursă]
În perioada de înflorire a statului aztec (1349 - 1521), s-au amenajat centre religioase importante.
Astfel, orașul Teotihuacán, cu monumentele sale impunătoare (Piramida Soarelui, Piramida Lunii,
Templul luiQuetzalcoatl) se întindea pe o suprafață de circa 25 km2. La fel de remarcabile sunt
construcțiile realizate în Tenochtitlan, mai ales palatelele suveranului Moctezuma.
Mayașii[modificare | modificare sursă]
Chichen itza
O caracteristică a acestei civilizații, cea mai înfloritoare din America precolumbiană, o constituie
faptul că principalele orașe și construcții monumentale au fost construite în locuri greu accesibile.
Construcțiile destinate cultului religios ocupau suprafețe mult mai mari decât cele din zonele
rezervate locuințelor.
Dintre cele 400 de orașe mayașe identificate, cel mai bine conservat este Chichén Itzá. Aici s-au
construit, pe lângă piramide (în număr destul de mare și de dimensiuni impresionante), temple, stele
funerare, bogat ornamentate cu motive animale, vegetale sau hieroglife. Toate acestea dovedesc
măiestria artei mayașe, neatinsă de niciunul din popoarele precolumbiene.
Incașii[modificare | modificare sursă]
Machu Picchu
Arhitectura incașilor era simplă, cu puține ornamente, dar cu accentul pus pe funcțional și de o mare
perfecțiune tehnică a execuției.
În orașul Cuzco, capitala Imperiului Inca, s-au realizat mari construcții civile și religioase. Pe lângă
miile de case construite din lut bătătorit, se remarcă giganticele temple realizate din blocuri de piatră
de 4-5 m latura, utilizând o tehnologie avansată pentru acea epocă (secolul al XV-lea)
În perioada cuceririi spaniole, ultimul refugiu al incașilor a fost orașul Machu Picchu. Citadela
construită aici, realizată cu o remarcabilă ingeniozitate, a fost amplasată pe vârfurile inaccesibile ale
munților la peste 3.000 m altitudine.
Arhitectura vikingă[modificare | modificare sursă]
Stil arhitectural proiectat și utilizat în Scandinavia și Nordul Europei, în secolele IX-XI.Casele erau
construite din lemn, pereții din lemn, săpate în pământ, cu pietre alezate la bază. La fel și templele,
cât și bisericile timpurii, erau construite din lemn. Casele lungi, specifice vikingilor, proporțional
înguste, cu câte o singură cameră, au fost găsite în diferite părți ale lumii, inclusiv în Asia, Europa și
America de Nord.
Africa[modificare | modificare sursă]
În afara civilizației antice egiptene, în Africa au mai cunoscut o deosebită înflorire încă
din antichitate: arhitectura nubiană, axumita, maghrebiană și altele, la care se adaugă ulterior
arhitectura spațiului sud-african, a zonei swahili, a zonei centrafricane etc.
Printre edificiile remarcabile menționăm: construcțiile din regatul Axum, (Etiopia), cetățile Stone
Town din Zanzibar, Leptis Magna (Libia), Béni Hammad din Algeria, palatul regal din Abomey
(Benin).
Arhitectura paleocreștină[modificare | modificare sursă]
Ritualurile cultului creștin abia apărut se desfășurau la început în case particulare, în care se
amenajau încăperi specializate. La mijlocul secolului al IV-lea, apar primele case-biserici. Alte locuri
unde se desfășurau ritualurile au fost catacombele și avem ca exemplu pe cele amenajate la
marginea orașelor Roma, Neapole, Sicilia.
Primele biserici creștine au apărut în secolul al IV-lea, având ca model vechile bazilici romane.
Bazilica creștină preia formele bazilicii profane pe care le adaptează funcțiunii religioase, dobândind
cu timpul o structură arhitecturală complexă transmisă în întreaga lume creștină.
Arhitectura paleocreștină cunoaște două tipuri constructive principale:
tipul bazilical: clădiri de dimensiuni mari care să adăpostească un număr mare de credincioși
tipul central: edificii de dimensiuni mai reduse, cum ar fi baptisteriile și mausoleele.
Arhitectura medievală (500-1500)[modificare | modificare sursă]
Chateau de Falaise
Castelul Bodiam
Château de Châteaubriand
Leeds Castle
Alcazar de Segovia
London Tower
Stilurile de construcție erau diferite în diverse parți ale lumii. În zonele cu clima calda și umeda,
clădirile erau construite astfel încât sa ofere răcoare și umbră, pe când în zonele cu clima rece, ele
constituiau un adăpost împotriva vânturilor, ploilor, ninsorilor și a gerului. Acolo unde se găseau
copaci din abundență, construcțiile erau în întregime din lemn. Acesta era în cazul Europei de nord
și Japoniei. La început, castelele erau construite din lemn, însă deteriorarea rapida și riscul
incendiilor au determinat înlocuirea acestora cu castele din piatră, care erau mult mai durabile. În
regiunile aride se utilizau cărămizi uscate la soare, sau chirpici. Cu piatra și cărămida se lucra mai
greu, însă constructorii de biserici, temple și palate sperau ca vor lăsa posterității un reper durabil.
Pe măsură ce tehnicile de construcție au progresat, stilurile arhitectonice au devenit mai complexe,
incluzând arcade, acoperișuri maiestuoase și cupole. Minaretele, pagodele și turlele bisericilor au
devenit mai înalte și cu forme mai grațioase.
Fortificațiile erau mai înalte și masive. Zidurile exterioare ale castelelor erau construite în așa fel
încât să închidă o așezare, uneori un oraș întreg. Normanzii erau maeștrii în construirea castelelor,
dar și japonezii, arabii și mayașii erau pricepuți în acest domeniu. În toată Europa de Vest se puteau
întâlni castele construite pe înălțimi și împrejmuite cu un zid de apărare din lemn sau din piatra,
situat la mare distanta. În cazul unui atac, sătenii se adăposteau la castel. Satul și împrejmuirea
puteau fi jefuite și incendiate, dar oamenii erau salvați. Prin anul 1000 au început să se construiască
clădiri elegante pentru negustori, prăvălii și ghilde comerciale. Orașe ca Hangzhou, Teotihuacan,
Cordoba și Kanauj aveau proporții impresionante. Treptat apărea un stil laic, nereligios, stabilind
concepte ce vor fi adoptate de arhitecții de mai târziu. Marea majoritatea oamenilor tot locuiau în
construcții simple. Corturile americanilor, făcute din piei, cabanele din bușteni europeni, corturile
arabe și casele lungi ale indonezienilor, ridicate rapid, din materiale simple, satisfăceau cu prisosință
cerințele celor care le locuiau. Erau mai confortabile decât castele reci din piatra.
În Europa, majoritatea oamenilor își construiau case din lemn, deoarece acesta era ieftin și din
abundență, însă lemnul din nefericire lua foc sau putrezea. De aceea, pentru clădirile importante se
folosea piatra. Castelele și zidurile orașelor erau construite din blocuri mari de piatră, bine îmbinate.
Catedralele erau concepute într-un stil gotic nou. Arcadelor rotunjite și pilonilor masivi din vechiul stil
romantic le-au luat locul arcadelor cu vârf ascuțit, piloni mai zvelți și ferestre înalte, cu vitralii.
Pretutindeni în lume, clădirile au căpătat o formă mai elegantă și mai putin greoaie. Ornamentele
sculptate din templele khmere, acoperișurile palatelor și templelor Ming din China și remarcabila
lemnărie japoneză sunt repere ale unei perioade fecunde din punct de vedere arhitectonic.
Pentru construirea unui castel era nevoie de o echipa numeroasa de lucrători, condusă de un zidar
(mason) cu experiență. Materialele erau aduse în poziția necesară folosindu-se frânghii, scripeți,
schele de lemn și cai. Cioplirea pietrei era o serie importanta, al cărei practicanți -Freemason- erau
iscusiți și apreciați, tăiau și fasonau cu precizie blocurile de piatră. Constructorii (roughmasin)
clădeau zidul de piatră conform indicațiilor primite de la superiorii - freemason.
Sosirea turcilor otomani în lumea musulmană au adus un suflu nou arhitecturii islamice cu influențe
selgiucide și persane și au fost create arcade, domuri, piloni și mozaicuri. În America de Sud, pe
înălțimile Anzilor, incașii construiau cetatea remarcabilă, Machu Picchu. În Orientul Extrem, tibetanii
construiau mănăstiri lipite de versanții abrupți din Himalaya. În Africa, etiopienii sculptau biserici
creștine direct în stâncă.
Arhitectura bizantină[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Arhitectură bizantină.
Catedrala Sfântului Vasile
Biserica "Sf. Sofia", capodoperă a arhitecturii bizantine, devenită moscheedupă căderea Constantinopolului
De la tradiția romană sunt preluate cu precădere construcțiile religioase: mănăstiri, biserici,
baptisterii și biserici-necropolă. În perioada bizantină timpurie (în special sub conducerea
luiIustinian), arta cunoaște o perioadă de înflorire, reprezentată în arhitectură prin construcțiile
monumentale din Constantinopol (biserica "Sf. Sofia ") și din Ravenna (Bazilica San Vitale).
Basilica San Vitale din Ravenna, unul din monumentele cele mai reprezentative ale arhitecturii bizantine din Europa
Occidentală
Bisericile, mai ales cele mari, impresionau prin dimensiuni, măreția cupolei, bogăția ornamentelor.
Astfel, arta mozaicului atinge la bizantini o splendoare fără precedent, fiind utilizate materiale
ca: marmură, sidef, aur, argint, pietre prețioase. Specifice perioadei bizantine mijlocii sunt: bazilica
San Marco din Veneția, biserica Sf. Sofia din Kiev, Sf. Sofia din Novgorod, biserica mănăstirii Hosios
Lukas din Focida.
În perioada bizantină târzie, sub dinastia Paleolog, s-au construit: palatul Paleologilor
dinConstantinopol, mănăstirile din Salonic, Muntele Athos, Trapezunt, biserica mănăstirii Chora din
Constantinopol, biserica Pantanassa din Mistra.
În Italia, stilul bizantin poate fi exemplificat prin bazilicile Bazilica San Marco din Veneția, San Paolo
fuori le muri, Santa Maria Maggiore. În țara noastră, influențe bizantine putem găsi laMănăstirea
Curtea de Argeș.
Arhitectura bizantină ortodoxă va fi răspândită și în Rusia Țaristă, căreia îi vor fi adăugate elemente
stilului rusesc. (vezi Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie, Moscova).
Arhitectura romanică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Arhitectura romanică.
Bazilica San Marco din Veneția
Arhitectura romanică, primul stil arhitectural uniformizat din vestul Europei, care a precedat
prăbușirea Romei, a fost una predominant ecleziastică, reflectând dominația bisericii medievale.
Bisericile timpurii din vest pornesc de la modelul bazilicii romane, a cărei schiță a fost modificată
pentru a corespunde noii sale utilități. Pronaosul a fost mutat în partea de vest a clădirii, iar sectorul
estic a fost înlocuit cu altarul și absida, locul în care preoții săvârșeau liturghia. În aceasta perioada
s-a adăugat capela de vest, iar cel mai important element al bisericii cuprindea nava, în vest,
rezervata enoriașilor, și altarul, în est, unde oficia clerul. Capelele de vest ale bisericilor au devenit
cu timpul mai încăpătoare, cu turnuri și chiar cu o galerie pentru conducătorul laic. Această tendință
exprima, din punct de vedere fizic, creșterea puterii regilor franci. În timp, structura construcțiilor a
devenit mai ușoară, iar bolta susținută de pilaștri a înlocuit bolțile în cruce timpurii, ai căror pereți
masivi exercitau o presiune laterală puternica asupra construcțiilor.
Expresie artistică a societății feudale, stilul romanic s-a dezvoltat în secolele X - XIII, pornind de la
trăsăturile specifice artei carolingiene, ale artei antice romane și de la unele influențe bizantine. În
această perioadă de instabilitate, un accent deosebit cade pe edificarea cetăților, simbol al
puterii nobililor, dar și necesitate (apărarea împotriva invaziilor). O data cu creșterea rolului
monahismului, se construiesc multe mănăstiri, exemple: mănăstirea Cluny din Franța, Santiago de
Compostella din Spania și Monreale din Italia.
Bisericile romanice au un aspect sever și auster. Zidurile groase, cu ferestre mici, dau impresia de
masivitate și robustețe. Ca plan de construcție este utilizat frecvent cel în formă de cruce.
Exemplificări: capela din Aachen, bisericile Saint Benoît-sur-Loire, Saint Trophime, Sainte
Madeleine, Catedrala din Worms, Catedrala din Mainz, Catedrala din Speyer, Bazilica
Sant'Ambrogio din Milano, Bazilica San Marco din Veneția, Domul din Pisa, Turnul Londrei,
catedrala Santiago de Compostela În România avem ca exemplu Catedrala Sfântul Mihail din Alba
Iulia
Arhitectura gotică[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Arhitectura gotică.
Notre Dame
Goticul poate fi considerat cea mai îndrăzneață invenție în domeniul arhitecturii occidentale. Spre
deosebire de romanic, goticul este un stil predominant urban. Construcțiile gotice devin astfel un
simbol al puterii și autonomiei orașelor. Arhitectura gotică avea la bază preocuparea arhitecților
pentru distribuția forțelor care acționează în interiorul structurii clădirii, pe care aceștia le-au
direcționat de-a lungul coloanelor, grinzilor și contraforturilor exterioare. Arhitectura din aceasta
perioada era în continuare centrată pe stilul ecleziastic, noul sistem fiind determinat de tendința de a
proiecta catedrale impunătoare, cu ziduri și bolți foarte înalt avântate la cer. Sistemul redus de stâlpi,
contraforturi și arce permitea umplerea spațiilor dintre stâlpi și ferestre, lucru imposibil de realizat în
cazul bisericilor construite în vechiul stil romanic. Arhitecții romani au decorat ocazional marginile
bolților în cruce cu nervuri. Arhitecții gotici au transformat nervurile în elemente structurale principale
ale acoperișului, cărora le-a dat o formă de arce ușor semicirculare, umplând apoi spațiile dintre
striuri cu bolți gotice frânte. Au rezultat astfel de construcții mai rezistente și mai ușoare. La
întâlnirea cu o coloană sau zid, arcele frânte și bolțile au avantajul de-a transfera forța în jos,
producând mai puțină presiune laterală decât un arc sau o boltă semicirculară. Ridicarea unor ziduri
masive care să amortizeze presiunea laterală contravenea tendinței gotice de a proiecta clădiri
înalte, ușoare și aerisite. Arhitecții gotici au propus o serie de strategii care să faciliteze amortizarea
presiunii. Una din aceste inovații consta în suplimentarea stâlpilor structurali cu colonete, coloane
mici și subțiri care urcau pană la grinzi, susținând presiunea bolții. Fortificarea exterioară a pereților
cu ajutorul stâlpilor, la care se adăugau arcele brutante, curbate peste stâlpi, și distanțele mari dintre
stâlpi, constituiau elemente menite sa preia presiunea laterală. Toate aceste caracteristici diminuau
presiunea masei structurale în interior, permițând pătrunderea luminii prin pereții găuriți.
Instabilitatea politică în Europa Evului Mediu a determinat construirea a unui număr mare de castele
și fortificații, care serveau drept reședințe pentru nobili, seniori și regi, dar și ca fortărețe. Arhitectura
europeană militară a adoptat o serie de elemente aduse de cruciați din Bizanț și din Țara Sfântă,
însă castelele gotice includeau și elemente specifice, arcele frânte, bolțile și ornamentele în stil
gotic.
Răspândirea arhitecturii gotice în Europa se realizează grație politicii franceze, adoptată cu
înflăcărare în Anglia postnormandă. Europa germanică din est însă a opus rezistență, din cauza
apartenenței la arhitectura romanică a imperiului franc. Italia a resimțit și ea impactul stilului gotic,
însă a adoptat doar câteva elemente, evitând stâlpul exterior și păstrând tradițiile arhitecturii
romanice.
Perioada gotică din Italia este cunoscută și ca Protorenaștere.
Aplicarea pe scară largă a arcelor ogivale, precum și arcului butant a făcut ca zidurile portante să fie
înlocuite printr-un schelet de rezistență. Prin folosirea de turnuri, fleșe, arcuri și arcade frânte
(în ogivă), edificiile cresc foarte mult pe verticală. Utilizarea stâlpilor înalți și a ferestrelor ample dau
construcților un aspect mai zvelt. Exemple:
Franța (considerata patria goticului): Notre-Dame de Paris, catedralele
din Chartres, Reims, Amiens
Anglia : catedralele din Canterbury, Catedrala de la Salisbury, Catedrala Westminster
Germania : catedrala din Freiburg, Domul din Köln
Spania : catedralele din Burgos, León, Sevilia
Italia : domurile din Siena, Milano, Florența, Veneția
Arhitectura renascentistă (1500-1800)[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Arhitectura renascentistă.
Domul Santa Maria del Fiore, din Florența, Italia.
Bazilica Sfântul Petru din Roma.
Depășirea de către europeni a culturilor mai avansate în epocile anterioare, cum erau cele din
Orient, a avut loc în epoca Renașterii. În Europa, nobilimea și păturile bogate au început să-și
construiască palate confortabile și case impunătoare, în locul castelelor reci și fortificate din evul
mediu. A evoluat stilul de construcție pentru clădirile cu etaje. Datorită îmbunătățirii tehnologiei de
fabricare a sticlei, ferestrele puteau fi mai mari. În Anglia, unele case de mari dimensiuni, ca
Hampton Court, erau construite din cărămizi făcute manual, pe când lemnul era folosit în continuare.
În orașe, clădirile din lemn constituiau un factor de risc în cazul incendiilor. Colectarea gunoiului și
canalizarea nu apăruseră încă. Mobila din interiorul caselor era din lemn, cu sculpturi ornamentale.
Pereții erau acoperiți cu panouri din lemn, iar tavanele erau decorate cu ipsos. S-au realizat primele
parcuri cu planuri geometrice, cele mai apreciate fiind grădinile cu plante aromatice, de unde se
obțineau condimente pentru mâncăruri și remedii de afecțiunile ușoare. În întreaga lume, multe
dintre clădirile noi erau mai mari și mai impunătoare. Catedralele italiene, castelele japoneze,
clădirile mogulilor din India, arhitectura otomană de la Instambul și construcțiile persane din Isfahan
au atins noi culmi ale eleganței. S-au construit capitale noi, folosindu-se planificarea, iar pentru
lucrări au fost angajați mii de constructori și meseriași. Una dintre cele mai interesante evoluții ale
arhitecturii au avut loc în America de Sud, înainte de invazia spaniolă. Mulți incași care trăiau un
regiuni muntoase au construit temple, palate, cetăți și locuințe cu dificultate, din blocuri de granit
îmbinate ingenios fără mortar. Incașii utilizau exclusiv unelte din piatra. În secolul XVII au fost inițiate
mari proiecte de construcții, atât din motive practice, cât și pentru a impresiona. În India, moscheile,
parcurile și palatele vaste și elegante ale mogulilor au dus arhitectura islamică pe noi culmi. În China
dinastiei Qing, creșterea extraordinară a populației a impus construirea unor noi orașe și a unor
lucrări de interes public. În Imperiul Otoman, elevii celebrului arhitect Sinan, au construit moschei,
bazaruri, palate și clădiri publice în stilul lansat de marele maestru. Europa a fost scena celor mai
mari schimbări. Londra, devastata de Marele Incendiu din 1666 a fost reconstruita după planurile lui
Christopher Wren și a altor arhitecți renumiți. La Versailles, lângă Paris, a fost construit un oraș
regal, în stilul baroc, pentru Ludovic XIV. Noua capitala a Rusiei, Sankt Petersburg, a fost proiectata
și construita de cei mai buni arhitecți ai barocului din Europa (deși în Rusia, încă predomina
arhitectura rusă ortodoxă tradițională, fiind construită Catedrala Sfântului Vasile din Piața Rosie,
Moscova, în secolul XVI), iar la Berlin, capitala Brandenburgului, au fost ridicate noi palate, clădiri
guvernamentale și academii. Clădirile oficiale au căpătat o altă înfățișare pe măsură ce orașele
europene s-au extins și modernizat. Locuințele de cărămidă și piatră, depozitele și străzile, precum
și clădirile publice și bisericile erau construite în stiluri distinctive, moderne, care le detașau de
arhitectura din trecut. Noile edificii din orașe aveau ferestre mari, contururi mai drepte, camere mai
spațioase și fațade proiectate îngrijit, reflectând un nou simț al respectabilității, caracteristicile
claselor de mijloc, în creștere în Europa. Influența puritană conferea simplitatea plăcută a unui stil
subtil, după cum se poate vedea la clădirile din orașele nord-americane din perioada colonială. În
Amsterdam, Stockholm, Colonia (Köln) și Viena, locuințelor și străzilor li s-au dat o formă nouă. Așa
s-au pus bazele arhitecturii din zilele noastre. Perioada aceasta este de multe ori consacrată drept
"modernă timpurie".
Versailles
Mișcarea umanistă și avântul economic din nordul Italiei la sfârșitul secolului al XIV-lea au înlăturat
normele ideologice, morale și culturale medievale, au revigorat interesul pentru cultura greco-
romană și au promovat libertatea spiritului și personalității umane.
Arhitectura acestei perioade cunoaște o rapidă înflorire, beneficiind și de influența modelelor antice
și de sprijinul științelor exacte și tehniciiaflate în plin avânt. Edificiile devin adevărate modele de
referință, exemple: Palazzo Medici Riccardi, Villa Medici, Paltul Pitti, Spitalul Inocenților, cupola
domului Santa Maria del Fiore.
În Franța sunt celebre castelele de pe Loara: Blois, Amboise, Chenonceau. În Spania, palatul El
Escorial este cel mai cunoscut monument renascentist din acestă țară. Trăsături ale Renașterii
regăsim și în cadrul stilului elisabetan englez și avem ca exemple castelul Hampton Court de
lângă Londra și Poarta de Onoare a Colegiului Caius din Cambridge.
Monumente valoroase ale arhitecturii renascentiste găsim și în estul Europei, în orașe
ca Praga, Cracovia, chiar și pe teritoriul României(Sibiu, Oradea, Făgăraș).
În secolul al XVI-lea, are loc trecerea la manierism și apoi la baroc, când se manifestă mari
personalități ca: Bramante, Leonardo da Vinci,Michelangelo, Rafael. Printre marile realizări ale
acestei perioade, putem enumera: Cupola Bisericii Sf. Petru, Piața Capitoliului din Roma.
Barocul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Arhitectura barocă.
Barocul spaniol: Catedrala, Santiago de Compostela
Secolul al XVII-lea, cunoscut și ca secolul barocului reprezintă o perioadă de stabilitate, progres și
evoluție culturală și artistică. Barocul marchează depășirea curajoasă a limitelor estetice atinse de
renascentiști care au recuperat antichitatea clasică. Creațiile artistice oferă senzația teatrală de
dezechilibru, de dinamism.
Inițial, barocul simbolizează triumful Bisericii Catolice asupra mișcărilor protestante prin
intermediul Contrareformei. Sunt prezentate cu mai multă emoție, patimile Mântuitorului.
Abandonând liniile drepte și simetria și îndreptându-se către bizar, dezechilibru, artiștii caută să
surprindă, să creeze emoție.
Arta barocă a fost sprijinită de Contrareformă, care urmărea să mențină dependența maselor de
religia catolică.
Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii baroce,
deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiântâlnită până la acea
vreme. Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special la fațada bisericii
iezuite Il Gesu, care a condus la cea mai importantă fațadă de biserică a barocului timpuriu, Santa
Suzana a lui Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în Europa și America
Latină, unde a fost promovat de iezuiți. Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:
înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;
folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină și umbră sau
efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple deschideri și
numeroase ferestre; folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc,
marmură sau imitație de marmură; decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a
locurilor "tradițional" lăsate neornamentate; punerea în evidență a fațadelor prin una sau mai multe
proeminențe aranjate simetric sau relativ simetric față de o axă verticală centrală a clădirii; utilizarea
interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în barocul târziu, așa numitul "interior
carcasă"; utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil, respectiv
folosirea frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură; prezența coifurilor de biserici în formă
de bulb de ceapă în varietățile barocului bavarez, ceh, polonez și ucrainean etc.
Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și naos în formă
de cruce. Printre primele structuri din Roma care s-au desprins de convențiile manieriste,
exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna, proiectată de Carlo Maderno și
construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și
decorațiunile condensate și proeminente adaugă complexitate structurii. Există un joc cu regulile
design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea. Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte
impresionante este evident și în opera lui Pietro da Cortona, ilustrată de bisericile San Luca e Santa
Martina (1635) și Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru
a simula un decor teatral, înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt
de asemenea scăldate într-un caracter teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor. Piața
Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu al acestei abordări, fiind
calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de două colonade, proiectate de
Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară precedent, pentru a
inspira respect. Proiectul preferat de Bernini a fost ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al
Quirinale (1658), care prin altarul semeț și domul plutitor furnizează o mostră a noii arhitecturi. Ideea
sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si Palazzo Chigi-
Odescalchi (1664), ambele din Roma. Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost
Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de la compoziția comună a lumii antice și chiar mai
puternic de la cea a Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al arhitecturii,
Borromini dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea, bazându-și
proiectele pe figuri geometrice complexe (module). Spațiul arhitectural creat de Borromini se dilată și
se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui Michelangelo. Opera sa
reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-41), remarcată prin
planul oval ondulat și ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza (1642-60), o creație
mai târzie, etalează aceeași inventivitate jucăușa și antipatie față de suprafețele plate, exemplificat
prin lanternoul în formă de spirală al domului. După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a
devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul său timpuriu este exemplificat de fațada ușor
concavă a bisericii San Marcello al Corso (1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită
de inventivitatea uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o influență substanțială asupra
arhitecturii baroce și prin însemnările prolifice și prin arhitecții pe care îi îndrumase care au răspândit
idiomurile Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a arhitecturii s-a
mutat de la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat
profund de ideiile lui Borromini. Cei mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis (Spanish
Steps, 1723) și Filippo Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 1727) - au avut o slabă influență în afara țării
lor, la fel ca reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, Andrea Palma și
Giuseppe Venanzio Marvuglia. Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de
Palatul Caserta, al lui Luigi Vanvitelli, considerată drept cea mai mare clădire construită în secolul al
XVIII-lea în Europa. Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o relație
strânsă cu peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru,
concentrându-se simultan asupra esteticii și structurii, stil care va face o tranziție ușoară spre
Neoclasicism.
Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei arhitecți faimoși
— Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le ilustra grandioasele ambiții
politice și proaspăt dobânditul statut regal. Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat
concepții multiple (inclusiv ale arhitecturii gotice) pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin
coloanele ovale și fațadele neconvenționale. Plecând de la descoperirile geometriei și stereotomiei
contemporane, Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se apropie de cutezanța
teoretică și structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini, este
probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case particulare. Stilul Rococo a fost
anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate și perspectivele delicate. Deși creația
sa nu se limitează la orașul Torino, cele mai uluitoare proiecte ale lui Juvarra au fost concepute
pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei. Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din
linia plutitoare a acoperișului și a amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La
castelul de vânătoare Stupinigi (1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei
arhitecturale. Ultimele lucrări din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost
palatele regale de la Aranjuez și La Granja. Dintre cei influențați de Juvara și Guarini cel mai
important a fost Bernardo Vittone. Acest arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru
bisericile Rococo flamboiante, cu detalii delicate și plane cu patru lobi.
Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit ca
soluție canoică la începutul secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de
Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a barocului francez. Pentru prima oară, corpurile
logiilor au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost
tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminența centrală a
unui portal. Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au
caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel care a exprimat cel mai bine noua manieră a fost
François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel care a introdus în întregime
barocul in Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642), Mansart a reușit să împace
concepțiile academice și baroce, demonstrând totodată și respect pentru manierismul gotic francez
moștenit. Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul post-medieval al secolului al XVI-
lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII. Structura este simetrică, cu ordine diferite aplicate pe
fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul, acoperit cu un acoperiș înalt, are o
plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un întreg tri-dimensional. Întreaga
structură este lipsită de efectul decorațiilor excesive, atât de tipic Romei contemporane. Influența
barocului italian este redusă în domeniul ornamentației decorative. Următorul pas în dezvoltarea
arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor în compozițiile palatelor, așa cum
este la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun și
grădinarul André Le Nôtre s-au completat unul pe celălalt. De la principala cornișă la plinta joasă,
palatul miniatural este îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal", care face ca structura să pară mai
impresionantă decât Maison-Laffitte și alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le
Nôtre a marcat începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea arhitecturii baroce în afara
pereților palatului și transformarea peisajului înconjurător într-un mozaic de priveliști exubernte. Tot
acești trei artiști au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare și mai târziu
reședința de la Versailles (1661-1690). La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă
și întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai grandioasă și cea mai imitată
clădire de reședință din secolul al XVII-lea. Mannheim, Nordkirchen și Drottningholm au fost printre
reședințele străine pentru care Versailles le-a stat ca model. Ultima extensie a Versaille-lui a fost
supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect cheie este Dome des Invalides (1676-
1706), considerată cea mai importantă biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de
instruirea și planurile unchiului său și a imprimat bisericii o grandoare imperială nemaintâlnită în
țările din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa verticalitate a ordinelor,
care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia și echilibrul
lucrărilor bătrânului Mansart dar a și dat tonul barocului târziu francez în arhitectură. Domnia lui
Louis al XIV-lea a fost martora unei reacții împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei maniere
mai delicate și mai intime cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a
fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu Hardouin-Mansart la interiorul din Château de Marly.
Elaborat în continuare de Pierre Le Pautre și Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu
interioarele din Petit Château din Chantilly (c. 1722) și Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde
accentele pe linia curbă, care erau la modă, depașesc normele, în timp ce împărțirile arhitecturale
ale interiorului erau umbrite de sculpturi, picturi, mobilă și porțelanuri.
Printre cele mai celebre monumente baroce, menționăm:
Italia : Palazzo Barberini, Castelul Gandolfo, ambele din Roma
Spania : Catedrala din Santiago, Plaza Mayor, mănăstirea San Catyetana
Germania : biserica din Lichtenfels, Palatul Zwinger din Dresda
Rusia : Palatul de iarnă (astăzi Muzeul Ermitaj), Palatul de vara de la Țarskoe Selo
România : Muzeul Brukenthal, Palatul Bánffy, castelul Magna Curia, Biserica Piariștilor din
Cluj, Catelul Toldalagi din Corunca
Stilul Rococo[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Rococo.
Acest stil evoluează în perioada 1650 - 1790.Caracteristicilor barocului le sunt conferite mai multă
grație și sensibilitate. Detaliile și ornamentele sunt mai bogate, ajungând până la opulență.
Rococo este un stil arhitectural, decorativ, artistic și de design interior care a fost generat în Franța
secolului al XVIII-lea, dar care s-a răspândit ulterior în întreaga Europă și apoi în cele două Americi,
mai ales în ceea ce se numește America latină, adică în țările de limbă spaniolă și portugheză.
Considerat adesea ca o perioadă relativ târzie din evoluția barocului, fiind caracterizat mai ales de
bogăția și varietatea detaliilor și a ornamentelor, respectiv de exagerarea caracteristicilor barocului
până la opulență, rococo este privit astăzi ca o perioadă relativ distinctă în evoluția artei occidentale.
Spre sfârșitul perioadei sale de existență, a devenit relativ sincron și de multe ori s-a apropiat
sensibil de neoclasicism. Aidoma arhitecturii, interioarele rococo ridică ornamentarea bogată, în
toate aspectele sale, la rang de postulat. Astfel, interioarele rococo prezintă similar fațadelor
clădirilor timpului, pereți pictați și ornamentați (uneori chiar tavanele fiind decorate similar pereților),
mobilier impozant, masiv și elaborat ornamentat, sculpturi de dimensiuni mici și medii, oglinzi de
diferite dimensiuni, tapițerie în ton cu arhitectura, multiple reliefuri aplicate și, evident, picturi în ulei
de diferite dimensiuni.
Exemple: Palatul Sanssouci din Potsdam, Palatul Caterina din Tsarskoye Selo, Palatul
Charlottenburg din Berlin, Palatul din Queluz (Portugalia).
Neoclasicismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Neoclasicism.
United States Capitol
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, descoperirile vestigiilor antice de
la Pompeii și Herculaneum conduc la reconsiderarea valorilor antichității greco-romane. De
asemenea, se manifestă un curent ce se opune excesului decorativ, exuberanței barocului și
rococo-ului și se ajunge la un stil sobru, sever, în deplină concordanță cu filozofia rațională a epocii
luminilor.
Mari edificii ca Palatul Versailles, Teatrul Odeon, Panteonul francez, Domul Invalizilor,
biserica Église de la Madeleine sunt modele ale acestui stil. În cadrul neoclasicismului englez putem
menționa în primul rândCatedrala Sf. Paul și alte edificii ca: palatele regale din Greenwich, Palatul
Whitehall. În alte țări, printre clădirile de inspirație clasică se remarcă: Capitoliul Statelor Unite ale
Americii, Bursa din Amsterdam, Muzeul Prado din Madrid , Altes Museum din Berlin, Catedrala
din Vilnius
Iluminismul din secolul XVIII a reluat mișcarea seculară și democratică începută în Renaștere.
Schimbarea s-a perpetuat asupra arhitecturii în secolul XVIII. Biserica și monarhiile din Europa
pierduseră puterea absoluta pe care o exercitaseră în perioada barocă. Acest lucru i-a determinat pe
arhitecți să renunțe la opulenta specifică stilului rococo și să revină la arhitectura greacă și romană,
asociate ideilor laice și democratice. Bisericile și palatele și-au pierdut supremația în beneficiul altor
instituții, cum ar fi muzeele, bibliotecile, teatrele, băncile, bursele de valori și universitățile.
La mijlocul anilor 1700,oamenii de știință francezi și englezi au reușit să viziteze ruinele din Grecia,
aflată sub stăpânire otomană. Au adus Europei cunoștințele acumulate în locurile vizitate și
publicând cărți precum "Antichitățile din Atena". În 1758, James Stuart a construit primul edificiu în
stil grecesc în Anglia, un templu cu gradină la Hagley Hall.
Arhitectura neoclasică a fost reprezentativă pentru construcțiile civile din SUA. Thomas Jefferson,
om politic și arhitect american, a construit numeroase clădiri, ca Universitatea Virginia, Capitoliul din
Virginia și locuința sa, Monticello, conform unui gen de arhitectură cunoscut sub numele de "stil
federal".
În 1755, abatele francez Laugier cerea în lucrarea sa "Eseu despre arhitectura", o arhitectură mai
onestă, care sa pună accent pe structură, și nu pe elementele sale decorative. Arhitectul Claude-
Nicolas Ledoux a scris mai târziu că edificiile ar trebui să conțină o arhitectură vorbitoare care să
comunice privitorului funcțiile sale. Arhitectura Revoluției Franceze s-a caracterizat prin folosirea
excesivă a formelor geometrice, cum ar fi sferele.
Istoricismul[modificare | modificare sursă]
Sfârșitul anilor 1700 și anii 1800 au reprezentat o perioadă plină de schimbări pentru Europa, mai
ales pentru Anglia, marcată de colonialism și revoluția industrială. Arhitectura a folosit o varietate
largă de stiluri arhitecturale, adoptate nu numai din trecutul european, ci și din tradițiile țărilor
încorporate în noul Imperiu Britanic.
Odată cu răspândirea stilurilor istorice, clădirile au păstrat sub fațadele trecutului bogăția industrială
și tehnicile noi de producție. În anii 1800, clasa înfloritoare a industriașilor dorea să reproducă stilul
arhitectural feudal. Producția industrială permitea producerea simplă și ieftină a materialelor,
nemaifiind necesară forța de muncă scumpă a meșteșugarilor. Fabricile, centralele hidroelectrice și
termice au adus prosperitate, oferind multiple posibilități de dezvoltare. Francezii preferau stilul
neobaroc, englezii se orientau spre neogotic, iar germanii valorificau stilurile neobizantin și
neoromanic. Istoricismul era o altă metodă de abordare a arhitecturii, pentru care trecutul constituia
o sursă de inspirație și un izvor de stiluri ce puteau fi reproduse fidel sau cu modificări.
Neogoticul apărut în Anglia, a alimentat interesul față de ideile romanice din Evul Mediu. Neogoticul
a dobândit o semnificație religioasă și națională. Clădirea Parlamentului a împrumutat un stil dintr-o
altă epocă, însă folosit de o maniera diferită față de contextul ecleziastic. Coloanele structurale din
fier și stâlpii nu sunt vizibili privitorului. A apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preluând
detalii de la stilul gotic dar într-o viziune modernă. Un exemplu în acest sens îl constituie Tribune
Tower din Chicago și Palatul Westminster din Londra, Opera din Paris. În Germania, la Berlin, este
construită Poarta Branderburg. Situația înfloritoare din anii 1800 a permis finalizarea construcțiilor
rămase neterminate secole întregi, din varii motive. A fost inițiată restaurarea castelelor și bisericilor.
Istoricii artelor au început să studieze stilurile din trecut, însă restauratorii corectau neregularitățile
vechilor clădiri, distrugând modificările inițiale. Au fost finalizate catedralele din Köln, Ulm și Berna.
S-au ridicat noi edificii, versiuni ale stilurilor antice, ca de exemplu castelul Neuschwanstein,
proiectat în stil neoromantic de Christian Jank, la inițiativa lui Ludovic II al Bavariei.
Exotismul și Eclectismul[modificare | modificare sursă]
Colonialismul european a dus la importul stilurilor orientale, între 1750 și 1850, pe bătrânul
continent. Drept consecință, au fost construite clădiri după modelul pagodei, ca cea din Kew
Gardens, realizata de William Chambers, care a călătorit în China, studiind arhitectura locală. Alți
arhitecți care încercau să reproducă clădirile orientale se bazau pe propria imaginație și nu pe o
documentare minuțioasă. Pavilionul Regal de la Brighton,construit de John Nash, reprezintă un
amestec de turnuri gotice, un exterior de inspirație indiană și interioare decorate în stil chinezesc.
Arhitectura industrială (secolele XVIII-XX)[modificare | modificare sursă]
1708-1835[modificare | modificare sursă]
Pe întregul glob, majoritatea culturilor s-au inspirat din arhitectura tradițională, inventivitatea și
creativitatea nefiind pe culmi decât în Europa. Inovațiile arhitecturale au avut tendința de a imita
stilurile anterioare preluate din antichitate și stilurile exotice preluate din colonii. În arhitectura
europeană s-au făcut simțite două influențe. S-au mărit conacele de țară ți a caselor din orașe,
pentru care era la modă arhitectura grandioasă, cu ferestre largi. Influența ramurilor industriale,
pentru care s-au construit fabrici și orașe de mari dimensiuni. Orașele europene și americane s-au
extins iar o dată cu acestea au apărut noi stiluri de construcție precum arhitectura georgiană în
Anglia sau stilul palladin în SUA. Necesitatea de a experimenta noi tehnici industriale i-a determinat
pe arhitecți să conceapă noi tipuri de clădiri, folosind materiale noi. În 1779 s-a folosit pentru prima
dată fierul turnat, la construirea unui pod peste râul Severn, la Coalbrookdale, din Anglia . Tendința
de a folosi materiale noi avea sa cunoască o înflorire în perioada victoriană, din secolul XIX.
În multe regiuni ale lumii au rămas în uz stilurile tradiționale ce foloseau materiale de pe plan local.
Coloniștii și-au ridicat locuințele în noile teritorii din SUA și Rusia, precum și în coloniile europene, în
plina dezvoltare, din India, Africa și America de Sud. În majoritatea cazurilor, construcțiile acestea
erau practice, simple și tradiționale. Însă guvernatorii, șefii și proprietarii de plantații și-au înălțat
locuințe grandioase, care să amintească tuturor de avuția și poziția lor sociala. În sudul statelor
unite, proprietarii de plantații, în bună parte descendenți ai unor europenii bogați, și-au înălțat
conace impresionante, în stil grec. Își afișau superioritatea într-o societate în care, în multe zone,
majoritatea populației era formată din sclavi negri.
În Rusia, coloniștii ruși au avansat spre Siberia, unde și-au construit case țărănești, ieftine și ușoare,
din buștenii ciopliți rudimentar. Metodele similare de construcție au fost folosite și de coloniștii din
Vestul Americii. În sudul Africii, zulușii trăiau în gospodării împrejmuite cu palisade, concentrate în
jurul unui țarc pentru vite (kraal). Colibele erau construite din lemn și acoperite cu împletituri din
ierburi și paie.
1836-1913[modificare | modificare sursă]
Stilul arhitectonic al unei clădiri poate depinde de mai mulți factori:
1. materialele disponibile
2. destinația clădirii
3. imaginația arhitecților și a clienților lor
Principala caracteristică a arhitecturii secolului XIX din Occident a fost dorința de-a utiliza toate
stilurile grandioase din trecut. Dar spre sfârșitul secolului, s-a dezvoltat un nou tip de arhitectură.
Avea la bază folosirea oțelului, din care se alcătuia un "schelet" sau un cadru de susținere a clădirii.
Întrucât pereții nu mai aveau de susținut greutatea proprie, clădirile puteau fi mai înalte. Zgârie-norii
cu structura de susținere din oțel au fost ridicați prima dată în statele unite, după inventarea
ascensorului de către Elisha Otis. În 1884,William Le Baron Jenney a construit primul zgârie-norii din
lume la Chicago. Cele zece etaje ale acestuia nu l-ar face astăzi să pară zgârie-norii, dar cadrul lui
metalic a stabilit o nouă orientare. Orașele mici și mari deveneau din ce în ce mai dens populate, era
vital ca servicii precum aprovizionarea cu apă potabilă și canalizarea să se dezvolte în același ritm.
În subteranele orașelor s-au construit noi conducte de apă, conductele din fier turnat și în final, toate
acestea au dus la realizarea canalizării. Progresul tehnologic și progresul cunoștințelor inginerești au
făcut posibilă construirea podurilor tot mai lungi. Fierul și oțelul erau acum disponibile. Prin utilizarea
schelelor de otel s-au putut realiza zgârie-nori, structuri ca Turnul Eiffel (300 m), construit pentru
marea expoziție din 1889 și Statuia Libertății din portul New York, un dar și un simbol al libertății și
prieteniei din partea poporului francez către poporul american cu ocazia centenarului american.
Dezvoltarea căilor ferate le-a oferit arhitecților posibilități noi: construirea gărilor în orașe, ce
simbolizau prosperitatea erei industriale. Utilizarea betonului armat la începutul secolului XX a adus
o arhitectură mai putin esențială. Aspectul clădirilor a început să fie tot mai simplu și mai puțin
decorativ, stil semnificativ dezvoltat după Primul Război Mondial.
Golden Gate Bridge
Top Related