1

UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR”

TÂRGU-MUREŞ

Constantin PALADE

INSTITUŢII

FUNDAMENTALE

DE DREPT CIVIL

PARTEA GENERALĂ

Decembrie, 2003

2

3

Mă înclin cu respect şi mulţumesc Omului, dascălului şi profesorului universitar,

Autorul

Profesor universitar dr. Mircea Mureşan

4

5

CUPRINS

CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept ........................................................ 11

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern ............... 12

3. Definiţia dreptului civil, criterii de individualizare a

dreptului civil ca ramură distinctă de drept ...................... 14

4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului

Românesc ......................................................................... 22

5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept ...... 23

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de izvor de drept ........................................... 28

2. Izvoarele directe ale dreptului civil ............................... 28

3. Izvoarele indirecte ale dreptului civil ........................... 35

CAPITOLUL III

APLICAREA LEGII CIVILE

1.Noţiuni introductive ..................................................... 39

2. Aplicarea legii civile în timp ......................................... 40

Principiul neretroactivităţii legii civile noi ........................................ 43

Principiul aplicării imediate legii civile noi ....................................... 45

3. Aplicarea legii civile în spaţiu ....................................... 48

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor ....................... 50

6

CAPITOLUL IV

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE DE DREPT

CIVIL

1. Noţiunea de interpretare a legii civile ............................ 52

2. Necesitatea interpretării normei juridice civile .............. 53

3. Formele interpretării normelor juridice civile ............... 55

4. Metodele de interpretare .................................................. 59

CAPITOLUL V

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil ..................................... 64

2. Caracterele juridice ale raportului juridic civil .............. 65

3. Structura raportului juridic civil..................................... 67

Noţiunea de structură a raportului juridic civil ................................... 67

Subiectele raportului juridic civil ...................................................... 67

Determinarea, pluralitatea, schimbarea subiectelor raportului juridic

civil ..................................................................................................... 68

Capacitatea civilă a subiectelor ......................................................... 75

Conţinutul raportului juridic civil ...................................................... 79

Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului

juridic civil.......................................................................................... 80

Definiţia dreptului subiectiv civil ....................................................... 80

Clasificarea drepturilor civile subiective ............................................ 82

Recunoaşterea drepturilor subiective civile ........................................ 90

Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile ............................... 91

Exercitarea drepturilor subiective civile ............................................. 92

Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic

civil ..................................................................................................... 95

Obiectul raportului juridic civil ......................................................... 97

Definiţia obiectului raportului juridic civil ......................................... 97

Definiţia bunului ................................................................................. 99

Clasificarea bunurilor: ...................................................................... 101

- bunuri în circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri

cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată;

7

- bunuri corporale şi bunuri incorporale;

- bunuri mobile şi bunuri imobile;

- bunuri individual determinate şi bunuri de gen;

- bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;

- bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

- bunurile divizibile şi bunurile indivizibile;

- bunuri principale şi bunuri accesorii;

- bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;

4. Izvoarele raportului juridic civil concret ...................... 113

CAPITOLUL VI

ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil ......................................... 115

2. Clasificarea actelor juridice ............................................ 117

Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice

multilaterale

Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

Acte juridice între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte

Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice

declarative

Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte

juridice de dispoziţie

Acte juridice consensuale, acte juridice solemne şi acte juridice

reale

Acte juridice subiective şi acte juridice condiţie

Acte juridice principale şi acte juridice accesorii

Acte juridice cauzale şi acte juridice acauzale (abstracte)

Acte juridice obişnuite şi acte juridice strict personale

Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi

Acte juridice tipice şi acte juridice netipice

Acte juridice negociabile acte juridice de adeziune şi acte

juridice forţate

Acte juridice cu executare instantanee şi acte juridice cu executare

succesivă în timp

3. Condiţii esenţiale pentru valabilitatea (validitatea)

actului juridic ...................................................................... 131

8

Terminologie .................................................................................... 131

Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului

juridic civil........................................................................................ 132

Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic civil .............. 135

Capacitatea de a contracta .............................................................. 135

Consimţământul valabil al părţii ce se obligă .................................. 138

a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice ......................... 139

b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa

declarată ............................................................................................ 141

c) Definiţia consimţământului .......................................................... 143

d) Condiţiile consimţământului ........................................................ 144

e) Viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi

leziunea ............................................................................................. 149

Comparaţie între viciile de consimţământ ........................................ 165

Obiectul actului juridic civil ............................................................. 166

a) Definiţia obiectului actului juridic civil ....................................... 166

b) Condiţiile obiectului actului juridic civil ..................................... 167

Cauza actului juridic civil ................................................................ 172

a) Definiţia cauzei actului juridic civil ............................................. 172

b) Elementele cauzei actului juridic civil ......................................... 174

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil .............. 175

d) Proba cauzei ................................................................................. 177

e) Acte juridice cauzale şi acauzale .................................................. 178

Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic civil ............ 178

a) Noţiunea de condiţie de formă a actului juridic civil ................... 178

b) Principiul consensualismului actelor juridice civile ..................... 179

c) Forma solemnă a actului juridic ad validatem, ad probationem

şi pentru opozabilitatea faţă de terţi .................................................. 180

4. Modalităţile actului juridic civil (termenul,

condiţia, sarcina) ................................................................. 185

Noţiunea de modalitate a actului juridic civil ................................... 185

Termenul (dies) ................................................................................. 186

a) Noţiunea de termen ...................................................................... 186

b)Clasificarea termenelor ................................................................. 187

c) Efectele termenului ....................................................................... 189

d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate” .................................... 192

e) Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul termenului ...... 192

9

Condiţia ............................................................................................ 193

a) Noţiunea de condiţii ..................................................................... 193

b) Clasificarea condiţiilor ................................................................. 194

c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea

condiţiei ............................................................................................ 197

d) Efectele condiţiei .......................................................................... 198

Sarcina

a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil ................. 204

b) Clasificarea sarcinilor ................................................................... 204

c) Efectele sarcinii ............................................................................ 205

d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri ................................. 205

5. Efectele actului juridic civil ........................................... 206

a) Definiţia efectelor actului juridic civil ......................................... 206

b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta

sunt servanda) ................................................................................. 207

Noţiune ............................................................................................. 207

Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil ...... 208

c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil ............................... 212

Noţiune ............................................................................................. 212

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil ............ 213

d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil ..................... 215

Noţiune ............................................................................................. 215

Noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză ............................................ 216

Opozabilitatea şi impozabilitatea actului juridic civil faţă de

terţi .................................................................................................... 220

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic

civil ................................................................................................... 224

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ................................. 233

1. Definiţia nulităţii actului juridic civil.................................... 236

2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil.................................... 236

3. Reglementarea nulităţii actului juridic civil .......................... 238

4. Cauzele nulităţii actului juridic civil ..................................... 241

5. Clasificarea nulităţilor ........................................................... 241

Nulitatea absolută; nulitatea relativă; regim juridic, sinteză

privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative...................... 241

Nulitatea totală şi nulitatea parţială .................................................. 254

10

Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală ............................................... 255

Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară ............................................ 256

Nulitatea de fond şi nulitatea de formă ............................................. 256

6. Efectele nulităţii actului juridic civil ...................................... 257

a)Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civil ....................... 257

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil ....... 258

Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului juridic

civil (restitutio in integrum) ............................................................. 259

Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice subsecvente

(rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) .................................. 262

b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic civil nul produce

efecte ................................................................................................ 264

Principiul conversiunii actului juridic civil ...................................... 265

Principiul validităţii aparenţei în drept

(error comunis facit jus) ................................................................... 268

Principiul răspunderii civile delictuale ............................................. 269

7. Nulitatea actului juridic şi alte sancţiuni civile ..................... 270

11

CAPITOLUL I

DREPTUL CIVIL – NOŢIUNI

INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept

Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.

Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor

concrete ale reglementărilor diferenţiate prin ramuri de drept şi pe

instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-un sistem de

drept dat”.1

Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor

normative emise de autorităţile statului în limitele competenţelor atri-

buite. Actele normative conţin reguli obligatorii de conduită a oame-

nilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat

şi materializate în acte normative se numesc norme juridice.

Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat,

în cazuri nelimitate, şi impersonale, adică nu se adresează anumitor

persoane, ci de regulă, tuturor persoanelor. Normele juridice au o

existenţă obiectivă, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică

sau nu.

În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul

“drept obiectiv”, “drept pozitiv”.2

Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea

de „drept subiectiv”, prin care se înţelege posibilitatea, aptitudinea 1 Ioan Ceterchi, Momcilo Luburia, Teoria generală a statului şi dreptului, Note de curs, vol.I,

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, Bucureşti, 1976, pag.163-164; prof.Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura “Argonaut” Cluj-Napoca, 1999, pag.5 2 Prof.dr. Teofil Pop, Drept civil roman, Teoria generală, “Lumina Lex” Bucureşti, 1993,

pag.7; M. Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 2001, pag.6, prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, Drept civil, Partea

generală, Persoanele, vol.I, Ed. “Oscar Print”, Bucureşti, 1998, pag.13-14.

12

unei persoane (numită creditor) de a se comporta din punct de vedere

juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a

cere unei alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare,

în caz de nevoie apelând la forţa de constrângere a statului. De

exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un bun)

are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă

doreşte, aşa cum prevede norma juridică – art.1411 Cod civil – şi să

“asigure celeilalte (n.a. - părţii contractante) folosinţa unui lucru

pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă

a dorit şi a asigurat folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte

părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare, adică să-i predea un

“preţ determinat”.

Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul

obiectiv şi pentru că vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept

subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui subiect de drept,

persoană fizică sau juridică.

Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”,

ştiinţă socială care studiază:

- legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului

- instituţiile politico-juridice

- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce

între componentele sistemului social.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere

a societăţii, analizează participarea oamenilor la circuitul juridic ca

purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi coordonând acţiunile

acestora”.1

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Sistemul de drept este format din ansamblul normelor juridice

elaborate de stat. Sistemul de drept este format din ramuri de drept.

Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura

dreptului privat.

Dreptul public este ansamblul normelor juridice ce

reglementează organizarea statului şi a autorităţilor publice şi

raporturile încheiate de acestea cu particularii.

1 Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, prof.univ.dr. Smaranda Angheni, op.cit., pag.14

13

Principala particularitate a raporturilor juridice de drept

public constă în calitatea specială a unui subiect al raportului juridic,

şi anume aceea de purtător al autorităţii statului. Statul este

întotdeauna unul din subiecţii raportului juridic de drept public.

O altă particularitate raportului juridic de drept public: o

constituie metoda de reglementare, metoda de subordonare, statul

impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional,

dreptul administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul

procesual civil şi penal etc. sunt ramuri ale dreptului public.

Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice

care reglementează relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi

juridice (între particulari).

Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea

de egalitate a voinţelor juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile rapor-

tului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, sau să desfacă

raportul de drept privat. De exemplu, părţile raportului, prin voinţa lor

s-au legat juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au

încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot

să-l modifice, să-l stingă.

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat. La

începuturi, dreptul civil s-a confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea

societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice domeniilor

noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice

particulare, specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat:

dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul

internaţional privat etc.

Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc

ramurile dreptului privat sunt strâns legate de normele dreptului civil.

Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile

dreptului privat sintetizează aceste legături şi se concretizează în

următoarele:

a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului

privat ce se regăsesc în ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de

subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică, act juridic,

contract, obligaţii etc.

14

b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează

(expresis verbis) anumite relaţii sociale, de fiecare dată face trimitere

la prevederile normelor juridice de drept civil.

3. Definiţia dreptului civil, criteriile de

individualizare a dreptului civil ca ramură distinctă de

drept

Definiţia dreptului civil

În doctrina de drept civil au fost formulate mai multe definiţii

ale dreptului civil.

Apreciem că acestea pot fi sistematizate astfel.

Într-o primă categorie autorii definesc dreptul civil ca fiind o

ramură a dreptului ce reglementează:

- raporturi patrimoniale în care subiecţii sunt egali în drepturi;

- unele raporturi nepatrimoniale prin care se individualizează

persoana;

- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice.

Din această categorie fac parte şi următoarele definiţii

elaborate de:

Astfel, un autor de certă recunoaştere ştiinţifică, prof.dr.

Aurelian Ionaşcu, defineşte dreptul civil ca fiind: “acea ramură a

dreptului unitar….care reglementează raporturile patrimoniale în

care părţile figurează ca subiecte egale în drepturi, raporturile

personale nepatrimoniale în care se manifestă individualitatea

persoanei, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice….şi

persoanelor juridice, în calitatea lor de participanţi la raporturile

juridice civile”.1

Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, membru corespondent al

Academiei Române defineşte: “principalul criteriu de constituire a

ramurilor de drept sunt relaţiile sociale pe care ramura de drept le

reglementează şi, prin urmare, care îi formează obiectul……Una din

categoriile principale de relaţii sociale care alcătuiesc obiectul

1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963,

pag.3

15

dreptului civil îl constituie…..raporturile patrimoniale. Principalele

raporturi patrimoniale reglementate de dreptul civil sunt: raporturile

de proprietate şi alte raporturi reale, precum şi raporturile

obligaţionale….Raporturile personale nepatrimoniale….al căror

conţinut este strâns legat de persoana titularului lor. Dreptul civil

reglementează, de asemenea, condiţia juridică a persoanelor fizice şi

a persoanelor juridice”1

Prof.univ.dr.dr.doc. Tudor Popescu-Brăila: “condiţia juridică

a persoanelor, raporturile patrimoniale, în care părţile, apar ca

subiecte egale în drepturi. …în primul rând relaţiile de proprietate. O

a doua categorie de raporturi patrimoniale reglementate de dreptul

civil o formează raporturile de obligaţii…raporturile personale

nepatrimoniale, în care îşi găseşte expresia, individualitatea

persoanei….”2

Formulări asemănătoare ale definiţiei dreptului civil au fost

elaborate de Gabriel Boroi3, Prof.univ.dr. Ion Dogaru

4, Prof.dr.Teofil

Pop.5

În cea de-a doua categorie de definiţii, autorii contestă

necesitatea introducerii în definiţia dreptului civil a condiţiei juridice a

persoanei fizice sau juridice, deoarece aceasta este o manifestare a

raporturilor personale (nepatrimoniale).

Prof.univ.dr. Mircea Mureşan defineşte dreptul civil ca fiind

“totalitatea normelor juridice care reglementează, pe de o parte,

acele raporturi juridice patrimoniale în care părţile apar ca subiecţi

egali (nesubordonaţi unul altuia), iar pe de altă parte, acele raporturi

personale (nepatrimoniale) în care se manifestă, fie individualitatea

persoanei ca subiect de drept, fie condiţia juridică a persoanelor

fizice şi a persoanelor juridice în calitatea lor de participanţi la

raporturile juridice civile”6

1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, membru corespondent al Academiei României şi colectivul,

Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag.26-30 2 Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu-Brăila, laureat « Magna cum laude », doctor al Facultăţii de Drept din Paris, Drept civil, I., Bucureşti, 1993, pag.14-15 3 Gabriel Boroi, Drept civil, Partea generală, ed.II, revăzută şi adăugită, 1999, Ed. All Beck,

pag.2 4 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, Introducere în drept civil, Subiectele dreptului civil, vol.I., Casa de

Editură şi presă « Şansa », Bucureşti 1993, pag.11 5 Prof.dr.Teofil Pop, Drept civil, Teoria generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag.9 6 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, Drept civil, Partea generală, Ed. “Cordial Lex”, Cluj-Napoca,

2000, pag.8

16

În altă categorie de definiţii, dreptul civil este definit prin

obiectul său de reglementare.

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu defineşte dreptul civil român ca

fiind “acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi

nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice

aflate pe poziţii de egalitate juridică”1.

Paul Mircea Cosmovici precizează: „Lucrările privind partea

generală a dreptului civil publicate în ţara noastră din anul 1967 până

la sfârşitul anului 1989 au adoptat o viziune unitară, diferenţele dintre

definiţiile date dreptului civil fiind, în general, nesemnificative.”2

Pe parcursul timpului, în definiţia dreptului civil s-au regăsit

aceleaşi elemente.

În 1873 dreptul civil se considera “colecţiunea legilor care au

ca obiect a regula interesele respective ale particularilor între ei, în tot

ceea ce priveşte afacerile relative la persoanele, la bunurile şi la

convenţiile lor.”

D. Alexandresco considera: “Dreptul civil sau privat este

acela care regulează raporturile particularilor dintre ei şi care este

propriu unei naţiuni”.

Concluzie:

Definiţiile prezentate şi altele au în comun următoarele

elemente:

- dreptul civil reglementează raporturi patrimoniale şi

raporturi nepatrimoniale (acelea în care se individualizează, se

determină persoana fizică sau juridică);

- dreptul civil reglementează numai acele raporturi

patrimoniale în care părţile au o voinţă juridică egală sau altfel

formulat “poziţia de egalitate juridică a părţilor”;

- condiţia juridică a persoanelor fizice şi juridice. Cu privire

la acest element al definiţiei nu exista un punct de vedere comun. Se

susţine că acest element se subînţelege, deoarece raportul juridic

1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil, ed. a V-a, revăzută şi adăugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Casa de

Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pag.31 2 Paul Cosmovici şi alţii, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1989, pag.19, Paul Mircea Cosmovici, Drept civil, Introducere în dreptul civil, Ed. a

II-a revăzută şi adăugită, Ed. “All”, Bucureşti, 1994, pag.16

17

nepatrimonial are în structura sa şi subiectele, aşadar şi condiţia

juridică a persoanelor fizice şi juridice.

Apreciem că definiţia dreptului civil trebuie să cuprindă cel

puţin următoarele:

- este ramură a dreptului privat;

- reglementează acele raporturi juridice patrimoniale în care

subiecţii au o voinţă juridică egală;

- reglementează acele raporturile juridice nepatrimoniale în

care se manifestă fie individualitatea persoanei, fie statutul juridic al

persoanei fizice sau juridice;

- raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale se

stabilesc între persoane fizice şi juridice.

Criteriile de individualizare a dreptului civil ca ramură

distinctă de drept.

Fiecare ramură a sistemului de drept român se indivi-

dualizează prin două criterii fundamentale, obiectul de reglementare şi

metoda de reglementare, şi prin două criterii auxiliare, caracterul

normelor juridice şi natura sancţiunilor.

Dreptul civil este o ramură distinctă a dreptului privat, cel

puţin din următoarele considerente:

• are un obiect propriu de reglementare;

• metoda de reglementare a raportului juridic civil îi este

specifică;

• normele juridice civile prezintă unele particularităţi în raport

cu alte norme juridice;

• sancţiunile civile se caracterizează prin trăsături care le

diferenţiază de alte sancţiuni de drept.

Obiectul de reglementare al dreptului civil

Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie:

a) raporturile juridice patrimoniale

b) raporturile juridice nepatrimoniale

a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale

reglementate de norma juridică civilă care au un conţinut economic ce

poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce se naşte din

contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).

18

După cum am precizat dreptul civil nu reglementează toate

raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în care

subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri

de drept, precum dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul

muncii, dreptul familiei reglementează şi raporturi juridice

patrimoniale.

Raporturile juridice patrimoniale cuprind:

- raporturile juridice reale, sunt acele raporturi juridice ce

privesc dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale

(uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);

- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), sunt acele

raporturi juridice civile în care o parte, numită creditor, are

posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o

prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face

ceva, de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat.1. Acestea izvorăsc

din acte juridice (de ex. contracte) şi din fapte juridice în sens restrâns

(fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi

îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).

Dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice

patrimoniale ci numai pe acelea în care părţile se află pe poziţie de

egalitate juridică, şi anume o egalitate a voinţelor juridice a părţilor

raportului juridic. Părţile de comun acord stabilesc să se lege din punct

de vedere juridic şi încheie raportul juridic, convin asupra drepturilor

şi obligaţiilor ce le revin în conformitate cu propriile interese,

modifică, sting raportul juridic. Şi alte ramuri ale sistemului de drept

românesc reglementează raporturi juridice patrimoniale. De exemplu,

dreptul financiar – fiscal reglementează raporturile patrimoniale

stabilite între stat şi contribuabil privind impozitele şi taxele; dreptul

muncii reglementează raporturile patrimoniale care se nasc din

încheierea contractului de muncă; dreptul administrativ reglementează

raporturile patrimoniale între stat, unităţile administrativ-teritoriale şi

particulari etc. În aceste ramuri de drept este de observat că subiecţii

raporturilor patrimoniale se află într-o poziţie de subordonare; statul

impune impozitele şi taxele, de regulă, angajatorul stabileşte condiţiile

1 Prof.univ.dr. Liviu Pop, Drept civil roman, Teoria generală a obligaţiilor, “Lumina Lex”, 2000, pag.10; Ioan Albu, Drept civil, Introducere în studiul obligaţiilor, Ed. “Dacia” Cluj-

Napoca, 1984, pag.14-20

19

contractului de muncă, statul şi unităţile administrativ-teritoriale

încheie contracte administrative cu particularii.

raporturile juridice nepatrimoniale (raporturi personale

nepatrimoniale) sunt acele raporturi juridice care nu au un conţinut

economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul acestora se

manifestă individualitatea persoanei fizice.

Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:

- raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea fizică

şi morală a persoanei. În conţinutul lor întâlnim drepturi personale,

extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate

corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;

- raporturile juridice referitoare la elemente de identificare

ale persoanei fizice sau juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire,

domiciliu, sediu etc;

- raporturile juridice privind creaţia intelectuală care au în

conţinut drepturi personale nepatrimoniale privind creaţia intelectuală,

ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de marcă etc.1

Deşi dreptul civil reglementează majoritatea raporturilor juri-

dice nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale), raporturile juridice

nepatrimoniale sunt reglementate şi de alte ramuri de drept. De

exemplu, dreptul familiei reglementează acele raporturi juridice

nepatrimoniale, personale, extrapatrimoniale, în care cel puţin unul

dintre subiecţi are o calitate specială, cea de soţ, copil, părinte, înfiat,

înfietor.

În definiţia dreptului civil am precizat că raporturile juridice

patrimoniale şi nepatrimoniale se stabilesc între persoane fizice şi

persoane juridice, în calitate de subiecte (părţi) în raporturile civile.

Calitatea de subiect de drept civil o poate avea, de regulă,

orice persoană fizică sau juridică.

În alte ramuri de drept, numai anumite persoane fizice sau

juridice numite „subiect calificat” pot avea calitatea de subiect al

1 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.11; prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.15, Paul Mircea

Cosmovici, op.cit., pag.16

20

raportului juridic. De exemplu, în dreptul familiei, numai persoana

fizică care are calitatea specială de soţ, soţie, înfiat, etc. poate încheia

raporturi juridice de dreptul familiei.

Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul civil fiind o ramură a dreptului privat reglementează

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale prin metoda egalităţii

voinţelor juridice a subiectelor raportului juridic civil (părţilor). Este o

particularitate a dreptului privat, spre deosebire de dreptul public,

unde părţile (subiectele) raportului juridic se află pe poziţie de

subordonare: statul, subiect în raportul juridic de drept public îşi

impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.

Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice civile au caracter preponderent dispozitiv, în

sensul că părţile raportului juridic pot deroga prin acordul lor de

voinţă de la prevederile acestora.

Normele juridice dispozitive se clasifică în:

permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului

juridic civil să hotărască ce conduită să adopte. De exemplu, art.1296

alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie.

Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”;

art.1028, referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se

poate libera predând sau pe unul sau pe altul din lucrurile promise”;

supletive, se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au

înţeles să reglementeze într-un alt mod raportul juridic stabilit.

Exemple: art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se facă la

locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.”

Vânzătorul, potrivit textului legal va preda lucrul la locul unde se află,

dar cu acordul cumpărătorului o poate face şi într-un alt loc.

Art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria

ori a subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o

asemenea facultate nu i-a fost interzisă”. Locatarul, deşi în condiţiile

de mai sus poate subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă

obligaţia să nu subînchirieze.

În dreptul civil normele juridice imperative (onerative, ce

impun o anumită conduită şi prohibitive, ce interzic anumite acţiuni)

21

sunt mai puţin frecvente, ca de exemplu, în ramurile dreptului public.

Ele reglementează acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia

interesului obştesc, în general ordinea publică.

Exemple de norme juridice imperative onerative:

- art.992 Cod civil “cel ce din eroare sau cu ştiinţă primeşte

ceea ce nu-i este debit este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a

primit”;

- art.998 Cod civil: “orice faptă a omului, care cauzează

altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a

ocazionat, a-l repara”,

- art.1313 Cod civil “Vânzătorul are două obligaţii

principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul”.

Exemple de norme juridice imperative prohibitive:

- art.4 Cod civil: “Este oprit judecătorului de a se pronunţa,

în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare

asupra cauzelor ce-i sunt supuse”.

- art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au tratat pe o

persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între

vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei

boli.”

Natura sancţiunilor de drept civil

Specific sancţiunilor civile este caracterul reparator, ele

urmărind, înainte de toate, repunerea părţilor în situaţia anterioară

încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei juridice civile

s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor

consecinţelor dăunătoare care s-au produs. Astfel, principalele

sancţiuni civile sunt:

- repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită,

- repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului

juridic nul sau anulabil;

- inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau

intereselor legitime ale altei persoane etc.1

1 Mircea Mureşan, Dan Chirică, Contribuţii la studiul conceptului de sancţiune civilă (1)

« Studia Universitatea Babeş-Bolyai Jurisprudentia » Nr.2/1978, pag.50-71

22

4. Locul şi rolul dreptului civil în sistemul dreptului

românesc

Dreptul civil “constituie fără îndoială una dintre cele mai

importante – poate chiar cea mai importantă – dintre toate ramurile

dreptului”1

Un autor de prestigiu argumentează astfel: “în vederea trece-

rii de la o economie super-centralizată la o economie de piaţă, în care

iniţiativa particulară are un rol de seamă în progresul societăţii,

organul legislativ a adoptat o sumă de legi care, în majoritate,

aparţine dreptului civil şi dreptului comercial, deoarece

reglementează raporturi patrimoniale şi sunt menite să sprijine

reforma economică din ţara noastră”.2

Credem că următoarele argumente vin în sprijinul afirmaţiei

de mai sus:

a) Viaţa omului nu poate fi despărţită de normele dreptului

civil. Din momentul naşterii, omul are posibilitatea juridică de a avea

orice drept subiectiv civil şi orice obligaţie civilă corelativă. Mai mult,

cu privire la drepturi, poate să le dobândească înainte de a se naşte din

momentul concepţiei, cu o condiţie: să se nască viu. Acasă, la

grădiniţă şi şcoală eşti înconjurat permanent de dreptul civil, de la

cumpărarea unei îngheţate sau “contribuţia” la fondul clasei, până la

procurarea ţinutei vestimentare pentru ultima zi de şcoală. Apoi, după

primul “te iubesc”, normele dreptului civil îi împlinesc pasul hotărâtor

în viaţă, căsătoria, instituţie cu numeroase reglementări de drept civil.

Moartea produce şi ea efecte în planul dreptului civil.

b) Dreptul civil este dreptul comun în raport cu reglementările

din dreptul privat.

5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de

drept

1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.11 2 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.12

23

Din punct de vedere teoretic, necesitatea delimitării dreptului

civil de alte ramuri de drept rezultă din următoarele:

- dreptul civil nu reglementează totalitatea raporturilor juridice

patrimoniale şi nepatrimoniale (personale, extrapatrimoniale). De

aceea, sunt necesare criterii de delimitare a dreptului civil faţă de

ramurile de drept care reglementează şi ele raporturi patrimoniale şi

nepatrimoniale şi care din lipsă de reglementări suficiente fac apel la

reglementările din dreptul civil;

- pentru corecta aplicare a legii nu de puţine ori interesează

răspunsul la întrebarea: cărei ramuri de drept aparţin instituţiile de

drept, care au în conţinut atât elemente de drept civil cât şi elemente

ale altor ramuri de drept? De exemplu, contractele administrative,

contractul de închiriere a spaţiilor locative proprietate de stat etc.1

Din punct de vedere practic, apar frecvent situaţii ce impun

stabilirea apartenenţei raportului juridic la o ramură sau alta a

sistemului de drept, şi de aici observarea corectă a consecinţelor juri-

dice2.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul familiei

Asemănarea între cele două ramuri ale dreptului privat constă

în obiectul de reglementare: ambele ramuri de drept reglementează

raporturi juridice patrimoniale şi nepatrimoniale (personale,

extrapatrimoniale).

Deosebirile cele mai semnificative sunt:

Dreptul civil Dreptul familiei

- subiect al raportului juridic civil

poate fi orice persoană fizică sau

juridică

- subiect al raportului juridic de

dreptul familiei poate fi numai

persoana fizică care are o calitate

specială: de soţ, părinte, copil,

rudă, adoptat, tutore, curator, etc.

Persoanele străine de familie sunt

subiecte ale raportului juridic de

dreptul familiei numai în situaţii

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.39 2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.23

24

de excepţie (de exemplu în cazul

tutelei, curatelei, când pot înde-

plini această calitate şi persoane

străine de familie).

- sfera raporturilor patrimoniale

este extinsă

- reglementează numai raporturile

patrimoniale referitoare la regimul

bunurilor soţilor şi obligaţia legală

de întreţinere între soţi şi între

rude.

- reglementează un număr re-

strâns de drepturi nepatrimoniale

(personale, extrapersonale); nu-

mai acelea care privesc existenţa

şi integritatea fizică şi morală a

persoanei, raporturile care se re-

feră la elementele de identificare

ale persoanei fizice sau juridice şi

cele privind creaţia intelectuală

- majoritatea raporturilor regle-

mentate sunt cele nepatrimoniale

(personale, nepatrimoniale) ce iz-

vorăsc din căsătorie, rudenie,

adopţiune etc.

- metoda de reglementare a rapor-

turilor juridice este de egalitate a

voinţelor juridice a părţilor

- în raporturile juridice dintre

părinte-copil minor metoda de

egalitate suferă o distorsiune “po-

ziţia subiectelor este de subordo-

nare”1

- sancţiunile în dreptul civil au

caracter reparator, urmărindu-se

prin repararea prejudiciului

restabilirea dreptului subiectiv

civil încălcat

- are sancţiuni proprii (de

exemplu: decăderea din puterea

părintească, îndepărtarea tutorelui

de la exercitarea tutelei etc.)2

- normele juridice au caracter

preponderent dispozitiv-supletiv

- predomină normele juridice

imperative

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii Asemănătoare:

1 Iosif R. Urs, Drept civil roman, Teoria generală, Ed. “Oscar Print”, 2001, pag.49 2 Ion Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, pag.368

25

Obiectul de reglementare în ambele ramuri de drept este alcătuit în

principal, din raporturi juridice patrimoniale şi din unele raporturi

juridice nepatrimoniale personale.

Deosebirile mai importante ar fi:

Dreptul civil Dreptul muncii

- subiect al raportului juridic civil

poate fi orice persoană

- subiectele raportului juridic de

dreptul muncii au o calitate spe-

cială: de patron şi de angajat. De

asemenea, sfera subiectelor este

mai restrânsă; minorii sub 15 ani

nu pot încheia contractul de

muncă

- obiectul raportului juridic civil

este extins

- obiectul raportului juridic de

muncă are o sferă de cuprindere

restrânsă: cuprinde salarizarea,

timpul de muncă, disciplina şi

protecţia muncii, răspunderea ma-

terială, protecţia socială, dreptul la

pensie etc.

- izvoarele raportului juridic civil

concret îl constituie evenimentele

juridice şi acţiunile omeneşti de

care legea leagă anumite

consecinţe juridice, adică actele

juridice şi faptele juridice în sens

restrâns (gestiunea de afaceri,

plata nedatorată şi îmbogăţirea

fără just temei)

- izvorul raportului juridic de

muncă este contractul de muncă

26

- subiectele raportului juridic civil

sunt pe poziţie de egalitate a

voinţelor juridice

- egalitatea voinţelor juridice a

părţilor se întâlneşte numai în

momentul încheierii contractului

de muncă, ulterior, în executarea

contractului, disciplina muncii im-

pune subordonarea salariatului1

- răspunderea civilă este mai

cuprinzătoare incluzând răspun-

derea delictuală şi răspunderea

contractuală

- sub aspectul răspunderii juridice,

specific dreptului muncii este

răspunderea materială, formă a

răspunderii contractuale, şi

răspunderea disciplinară

- normele juridice civile au

caracter preponderent dispozitiv

şi supletiv

- normele de dreptul muncii sunt

în majoritatea lor norme impera-

tive

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul internaţional

privat

Asemănarea între cele două ramuri ale sistemului de drept se

referă la faptul că reglementează aceleaşi raporturi sociale,

patrimoniale şi nepatrimoniale.

Deosebirile mai importante sunt:

- raportul de drept internaţional privat cuprinde un element de

extraneitate, cum ar fi: una din părţi are cetăţenie străină, bunul ce

reprezintă obiectul exterior al raportului juridic este situat în

străinătate, contractul se încheie sau se execută în străinătate, etc.;

Elementul de extraneitate pune problema legii civile

aplicabile.

Fiecare stat adoptă norme proprii de aplicare a legii civile,

raporturilor juridice care au în conţinut un element de extraneitate.

Aceste norme se numesc „norme conflictuale” şi sunt stabilite prin

tratate internaţionale.

Normele dreptului internaţional privat soluţionează conflictul

de legi în spaţiu, conflictul de jurisdicţii şi condiţia juridică a

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.10

27

străinului, prin indicarea legii ce se aplică raportului juridic cu

elemente de extraneitate.

- în dreptul internaţional privat metoda de reglementare este

acea de indicare, prin intermediul normei conflictuale, a legii ce se

aplică raportului juridic cu element de extraneitate.

Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul comercial

În ambele ramuri de drept, normele juridice reglementează

raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale.

În dreptul comercial apar unele particularităţi ale raportului

juridic comercial, ca de exemplu:

- una din părţi are calitatea de comerciant;

- sfera raporturilor patrimoniale este restrânsă numai la faptele

de comerţ, acte juridice şi fapte juridice comerciale, ce primesc

această calificare prin voinţa legii (sunt enumerate în art.3 Cod

comercial);

- de regulă, metoda de reglementare este egalitatea juridică a

voinţelor părţilor raportului juridic. Azi, tot mai mult, societatea

comercială părăseşte terenul contractual pentru a deveni o instituţie.

Statul intervine agresiv în reglementările comerciale şi impune

comerciantului o poziţie de subordonare. Astfel, în Legea nr.26/’90

privind Registrul comerţului, modificată în art.1 se precizează:

“Comercianţii au obligaţia ca, înainte de începerea comerţului, să

ceară înmatricularea în registrul comerţului”. Comercianţii ce nu

respectă această obligaţie, potrivit art.44 “vor fi obligaţi prin hotărâre

judecătorească la plata unei amenzi civile”.

- este reglementat frecvent prin norme juridice imperative. De

exemplu, art.113, Legea nr.31/’90 privind societăţile comerciale:

“Adunarea generală extraordinară se întruneşte ori de câte ori este

necesar a se lua o hotărâre pentru: a) schimbarea formei juridice a

societăţii”

- sancţiunile în dreptul comercial nu au caracter specific. Sunt

aplicabile sancţiuni civile (de exemplu, nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare comercială în lipsa condiţiilor esenţiale pentru

28

validitatea unei convenţii) contravenţionale, de drept administrativ,

amendă civilă şi sancţiunii penale.1

CAPITOLUL II

IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de izvor de drept

Noţiunea de izvor de drept răspunde la întrebarea: Unde

întâlnim norme de drept civil care reglementează raporturile juridice

patrimoniale şi nepatrimoniale?

În sens material, izvorul de drept în general şi al dreptului

civil în special îl reprezintă “ansamblul condiţiilor materiale de

existenţă ce generează reglementările juridice aparţinătoare acestei

ramuri”1.

În sens formal, noţiunea de izvor de drept civil desemnează

actele normative din legislaţie care conţin norme juridice civile. Ac-

tele normative sunt elaborate de organe ale statului anume desemnate

prin Constituţie, în conformitate cu atribuţiile primite în acest sens.

1 Constantin Palade, Drept comercial, fascicula I, Universitatea « Petru Maior » Târgu Mureş, Departamentul I.D.D., 2001, pag.14-15 1 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.29

29

Unii autori, folosesc pentru acest sens al izvorului de drept

sintagma „sens juridic”, şi înţeleg: „formele de exprimare a normelor

juridice, mijloacele specifice statale prin care voinţă este ridicată „la

rangul de lege”, devenind astfel generală şi obligatorie.2

2. Izvoare directe ale dreptului civil

Într-o clasificare a actelor normative în raport de forţa lor

juridică, dată de locul ce-l ocupă organul emitent în ierarhia organelor

statului, distingem:

A. Legea

Legea, în sens larg, înseamnă orice act normativ ce cuprinde

norme de conduită, indiferent de organul emitent. De exemplu legea,

hotărârea de Guvern, hotărârile consiliilor locale, regulamentele de

funcţionare etc.

Legea, în sens restrâns este actul normativ elaborat de Parla-

ment şi numit astfel.

Se disting trei categorii de legi:

Legile constituţionale

Din această categorie fac parte:

• Constituţia României, în care se prevăd dispoziţii generale,

principii şi reglementări fundamentale referitoare la organizarea din

punct de vedere politic a statului; drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor; autorităţile publice; economia şi

finanţele publice; Curtea Consituţională şi revizuirea Constituţiei.

Instituţiile importante ale dreptului civil, ca de exemplu,

subiectele de drept civil, protecţia persoanelor şi a patrimoniului,

dreptul de proprietate, dreptul la moştenire, dreptul la libera circulaţie,

dreptul la domiciliu sau reşedinţă etc. sunt expresis verbis

reglementate de Constituţie. De exemplu:

- art. 136 alin.2: „Proprietatea publică este garantată şi

ocrotită prin lege”;

- art.136 alin.5: „Proprietatea privată este inviolabilă, în

condiţiile legii organice”;

2 Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.25 ; Iosif R. Urs, op.cit., pag.64

30

- art.44 alin.1: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele

asupra statului, sunt garantate”;

- art.44 alin.3 „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o

cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi

prealabilă despăgubire”;

- art.44 alin.4: „Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte

măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza

apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură

discriminatorie a titularilor”;

- art.44 alin.5: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea

publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu

obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,

plantărilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile

autorităţii”;

- art. 44 alin.6: „Despăgubirile prevăzute în aliniatele 3 şi 5 se

stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de divergenţă,

prin justiţie”;

Prevederile constituţionale, în măsura în care reglementează

materii civile, sunt izvoare formale de drept.

• legile de revizuire a Constituţiei: (art.72 alin.2 din

Constituţie) “Textele constituţionale, ca toate celelalte texte juridice,

sunt evolutive, precum sunt şi relaţiile sociale cărora le dau expresie

juridică…revizuirea este o operaţie de adaptare sau de corecţie a

Constituţiei”.1

Constituţia poate fi modificată prin următoarele tehnici de

revizuire:

a) se face apel la anumite majorităţi calificate. Art.150 din

Constituţie prevede: “Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de

Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin ¼ din

numărul deputaţilor sau senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000

de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea Consti-

tuţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în

fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti trebuie să fie

1 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii publice, Tratat II, Editura « Europa Nova »,

Bucureşti, 1996, pag.99

31

înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei

iniţiative”.

b) se urmăreşte o anumită procedură de revizuire, cu un

pronunţat caracter restrictiv şi finalizată după aprobarea ei prin

referendum, consultare populară.

Revizuirea Constituţiei are anumite limite, potrivit

prevederilor art.152 alin.1: “Dispoziţiile prezentei Constituţii privind

caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului

român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,

independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot

forma obiectul revizuirii.”

Cu respectarea tehnicilor de revizuire a Constituţiei pot fi

modificate reglementări constituţionale privind materii de drept civil.2

De exemplu, prin Legea de revizuire a Constituţiei României

nr.669 din 22 sept.2003 au fost modificate unele prevederi din

Constituţie, în materii de drept civil:

- art.16 alin.3: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau

militare, pot fi ocupate în condiţiile legii, de persoanele care au

cetăţenia română şi domiciliul în ţară.”;

- art.27 alin.3: „Percheziţia se dispune de judecător şi se

efectuează în condiţiile şi formele prevăzute de lege.”;

- art.44 alin.2: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită

în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apartizii

pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai

în condiţiile rezultate din aderarea României la U.E. şi prin alte

tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de

reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi

prin moştenire legală.”

Aceste modificări ale Constituţiei sunt izvoare formale de

drept civil, deoarece vizează materii de drept civil.

2) Legile organice: sunt legile intermediare, între legea

constituţională şi legea ordinară care se caracterizează prin:

reglementează un număr restrâns de relaţii sociale expres

prevăzute în Constituţie (art.73 alin.3 – sistemul electoral; organizarea

2 Prof.univ.dr.Victor Duculescu, lector univ.drd. Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,

Constituţia României, comentată şi adnotată, « Lumina Lex », 1997, pag.451-459.

32

şi funcţionarea Autorităţii electorale Permanente; organizarea şi

funcţionarea partidelor politice; statutul deputaţilor şi al senatorilor,

stabilirea îndemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;

organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi

a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; a Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a

Curţii de Conturi; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a

forţelor armatei şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al celei

de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarilor

publici; contenciosul administrativ; regimul juridic general al

proprietăţii şi al moştenirii; regimul general privind raporturile de

muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a

învăţământului; regimul general al cultelor; organizarea administraţiei

locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia

locală; celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede

adoptarea de legi organice. De exemplu, în art.12 alin.4 din

Constituţia României se stabileşte: “Stema ţării şi sigiliul statului sunt

stabilite prin legi organice”; art.40 alin.3: “Nu pot face parte din

partidele politice…..şi alte categorii de funcţionari publici stabilite

prin lege organică”.

se adoptă prin votul majorităţii membrilor fiecărei Camere,

spre deosebire de legile ordinare care urmează a fi adoptate cu votul

majorităţii membrilor prezenţi în fiecare Cameră.

3) Legile ordinare: sunt toate celelalte legi adoptate de

Parlament.1 Fac parte din această categorie şi Codurile (de exemplu,

Codul civil, Codul comercial, Codul Penal etc.), legi care sistemati-

zează majoritatea reglementărilor aplicabile unui domeniu.

Amintim, cu titlu de exemplu, legi civile de dată recentă:

Legea fondului funciar nr.18/1991, Legea nr.64/1991 privind brevetul

de invenţie, Legea nr.16/1994 a arendării, Legea nr.7/1996 privind

cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, Legea nr.8/1996 privind

drepturile de autor şi drepturile conexe, Legea locuinţei nr.114/1996,

Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea

nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, Legea nr.213/1998

1 Ibidem, pag.230-231

33

privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, Legea

nr.219/1998 privind regimul concesiunilor etc.

4) Decrete-legi

Sunt acte normative elaborate de către Consiliul Frontului

Salvării Naţionale şi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională în

perioada 22 decembrie 1989 şi iunie 1990 când a fost validat

Parlamentul României.

Ele au putere de lege. De exemplu, Decretul-Lege nr.10/1990

privind regimul paşapoartelor şi călătoriilor în străinătate, Decretul-

Lege nr.11/1990 cu privire la consumul de gaze sau Decretul-Lege

nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la Cărţile fun-

ciare, Decretul-Lege nr.319/1944 privind dreptul la unificarea dispo-

ziţiilor privitoare la Cărţile funciare, Decretul-Lege nr.319/1944 pri-

vind dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor etc.

Acte normative subordonate legii

Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului

Guvernul emite hotărâri pentru organizarea executării legilor.

Guvernul, organ suprem executiv, cu principalul atribut de a organiza

executarea legilor emite în vederea îndeplinirii acestui atribut hotărâri

prin care clarifică legea, pentru o mai bună aplicare a ei. Hotărârea de

Guvern nu “creează drept”. De exemplu H.G.nr.152/1992 privind

brevetele de invenţie; H.G. nr.608/1990 privind stabilirea preţurilor de

vânzare a locuinţelor construite din fondurile statului, recepţionate

după 1 ianuarie 1990, H.G. nr.1228/1990 pentru aprobarea Metodo-

logiei concesionării, închirierii şi locaţia gestiunii etc.

Ordonanţele Guvernului se emit în temeiul unei delegări

legislative (legi speciale de abilitare date de Parlament) unde se

precizează perioada de timp când se emit ordonanţele şi domeniile la

care se referă. De exemplu, O.G. nr.19/1994 privind stimularea inves-

tiţiilor pentru realizarea unor lucrări publice şi construcţii de locuinţe;

O.G. nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei; O.G.

nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii etc. În art.114 alin.4 din

Constituţia României se prevede: “În cazuri excepţionale guvernul

poate emite ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai

34

după depunerea lor spre aprobare la Parlament. (…) Aprobarea sau

respingerea ordonanţelor se face printr-o lege”.

Guvernul nu poate emite ordonanţe în domeniile ce fac

obiectul legilor organice. Prevederile art.114 din Constituţie,

modificat prin Legea de revizuire a Constituţiei României

nr.669/septembrie 2003 permit Guvernului să adopte ordonanţe de

urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice.

Ordinele, instrucţiunile miniştrilor ori ale altor conducători

ai organelor de specialitate, ai administraţiei publice centrale

În executarea legilor, organele centrale emit regulamente,

note, ordine, instrucţiuni, statute etc. care se publică în Monitorul

Oficial. Aceste acte normative, atunci când conţin reglementări în

materii de drept civil, sunt izvoare formale de drept civil.

Acte normative emise de autorităţile administraţiei publice

locale

Autorităţile administraţiei publice locale sunt:

- consiliile locale (comunale, orăşeneşti şi judeţene);

- primarul, prefectul.

Consiliile locale îşi exercită atribuţiile prin adoptarea de

hotărâri, primarii emit dispoziţii şi prefecţii emit ordine.

“Aceste acte juridice sunt izvoare de drept civil în măsura în

care reglementează relaţii sociale din sfera dreptului civil, numai dacă

au caracter normativ şi nu individual”.1

Acte normative emise până la 22 decembrie 1989

Actele normative emise până la 22 decembrie 1989 de autori-

tăţile competente, precum legile emise de Marea Adunare Naţională,

decrete emise de Consiliul de Stat şi hotărârile emise de Consiliul de

Miniştri (HCM) rămase în vigoare şi care reglementează materii de

drept civil reprezintă şi ele izvoare formale de drept civil. De exemplu

Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, Decretul

167/1958 privind prescripţia extinctivă, Decretul nr.975/1968 privind

numele.

1 M. Mureşan, op.cit., pag.28; Iosif R. Urs, op.cit., pag.72 ; prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.34

35

Contractele tip, contractele colective de muncă, contractele

de societate, actul constitutiv

În opinia prof.univ.dr. Mircea Mureşan: “norme de drept civil

pot fi cuprinse chiar şi în acte juridice de natură contractuală”. Aceste

norme juridice (reguli de conduită stabilite de părţi ce înlocuiesc de

regulă normele legale cu caracter supletiv sau dispozitiv) sunt

obligatorii şi au o sferă de aplicabilitate restrânsă doar la părţile

raportului juridic.2 Prof.dr.doc. Traian Ionaşcu, membru corespondent

al Academiei Române, a precizat: “contractele tip au, de asemenea,

valoarea unui act normativ”.3

Cu privire la aceste izvoare de drept, într-o altă opinie, prof.

univ.Gheorghe Beleiu, apreciază că “suntem în prezenţa unor

denumiri specifice ale izvoarelor de drept civil menţionate mai sus

(n.a. statut, regulament, contract-cadru sau contract tip, standard,

norme), iar nu în prezenţa unei categorii distincte de “izvoare de drept

civil”….aşa după cum o denumire specifică pentru lege este aceea de

Cod.”1

Ne exprimăm rezerva faţă de acest punct de vedere, cel puţin

din următorul considerent: Autorul în enumerarea actelor normative

care poartă o denumire specială: statut, regulamentul, contract-cadru

sau contract-tip, standard, norme aşează pe acelaşi plan pe cele cu

valoare normativă, emise pentru executarea legilor, cu aplicabilitate în

domenii sociale extinse (statut, regulament, standard, norme, ca de

exemplu, Ordinul nr.471/1990 al Ministerului Culturii pentru

aprobarea normelor cu privire la organizarea spectacolelor,

concertelor, a altor activităţi artistice şi distractive la care se percep

tarife de intrare) cu cele de natură contractuală – contracte-tip.

Normele de conduită stabilite de o parte a contractului-tip, au

aplicabilitate numai între părţile contractante, când cealaltă parte

acceptă să încheie contractul-tip. Ea nu are această obligaţie.

Contractul tip este cunoscut şi sub denumirea de contract de adeziune.

Apreciem că aşezarea contractului-tip în această enumerare a

izvoarelor de drept civil este o soluţie discutabilă, contractul-tip fiind

o categorie distinctă de izvoare directe de drept. 2 M. Mureşan, op.cit., pag.29 3 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, op.cit., pag.67 1 Prof.univ.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.55

36

3. Izvoare indirecte ale dreptului civil

În literatura juridică de specialitate s-a exprimat opinia

potrivit căreia izvoarele dreptului civil sunt izvoare directe şi izvoare

indirecte.2 Izvoarele directe sunt izvoarele formale de drept civil, mai

sus menţionate.

Izvoarele indirecte ale dreptului civil se consideră a fi:

Principiile generale ale politicii economice

Printre izvoarele indirecte ale dreptului se numără “principiile

generale ale politicii economice”. Se afirmă că, şi în condiţiile de azi,

condiţii de tranziţie, “aceste principii ar putea fi invocate nu numai în

completarea legii, dar şi în înlocuirea unor norme juridice vechi (dar

care n-au fost abrogate sau înlocuite), devenite incompatibile cu

realităţile social-politice actuale”.3

De exemplu, practica judiciară a admis ca fiind în spiritul

principiilor economiei de piaţă în curs de instaurare în România şi

deci valabile, prevederile contractuale prin care s-au stabilit dobânzi

real pozitive mult mai mari comparativ cu cele prevăzute imperativ în

Decretul nr.311/1954, abrogat în 1998, specifice economiei

centralizate la data apariţiei actului normativ.

Acest izvor trebuie privit cu rezervă, deoarece nevoia de a

răspunde la noile condiţii economice, poate duce la abuz.1

Cutuma (obiceiul juridic)

Cutuma (obiceiul juridic) este o regulă de conduită nescrisă,

care s-a format într-o perioadă de timp mai îndelungată şi căreia

societatea i-a acordat putere obligatorie asemănătoare unei legi.

Un autor, în încercarea de a preciza noţiunea de obicei

(cutumă) ca izvor de drept, distinge între:

- obiceiurile învechite, nesănătoase împotriva cărora statul

luptă prin legile sale, obiceiuri faţă de care atitudinea statului este

indiferentă din punct de vedere juridic;

2 Mircea Mureşan, Petru Ciachi, op.cit., pag.32 3 Iolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, pag.71, Otilia Calmuschi, în Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, coordonat de

Paul Cosmovici, « Ed. « Academiei », Bucureşti, 1989, pag.102, Tr. Ionaşcu şi A. Barash,

Teoria şi practica litigiilot precontractuale, Bucureşti, Ed. Academiei, 1962, pag.255-275 1 M. Mureşan, op.cit., pag.30, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.41, Iosif R. Urs, op.cit.,

pag.7

37

- obiceiuri pe care statul le sancţionează, dându-le putere juridică

obligatorie. Numai acestea pot constitui izvoare de drept, calitate conferită

însă de textul de lege se face trimitere expresă la obiceiul locului (de

exemplu, art.970 Cod civil: “convenţiile…obligă nu numai la ceea ce este

expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă

obligaţiei, după natura sa”; art.600 Cod civil: “înălţimea îngrădirii se va

hotărî după…obiceiul obştesc”; art.607 Cod civil: “nu e iertat a sădi arbori

care cresc înalţi decât în îndepărtarea hotărâtă….de obiceiurile constante şi

recunoscute.”).2

În literatura de specialitate s-au purtat discuţii cu privire la

calificarea obiceiului ca fiind sau nu izvor de drept.

Într-o opinie, „dacă textul legal face trimitere la obicei, regula

de conduită este dată de cutumă şi nu de norma legală...referirea pe

care legea o face la ele le conferă acestora valoare juridică de izvor de

drept”3

Astfel, se apreciază că obiceiul este izvor de drept numai

atunci când legea face trimitere expresă la el. (vezi exemplele de la

art.970, 600 şi 607 Cod civil).

Într-o altă opinie, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu (însuşită şi de

prof. univ. dr. Ion Dogaru) se exprimă tranşant: “obiceiul (cutu-

ma)….nu sunt şi nu pot fi izvoare distincte ale dreptului civil; regulile

de conduită cristalizate în cadrul acestora se integrează în ipotezele şi

dispoziţiile normelor de drept civil, în măsura în care aceste norme fac

trimitere expresă la obicei.”1

În exemplele date, textele Codului civil fac trimitere la

obiceiul locului. Se pune întrebarea: ce se aplică concret în raportului

juridic civil, norma juridică care face trimitere la obicei (cutuma) sau

chiar însuşi obiceiul (cutuma)? Sau altfel formulat: este izvor de drept

textul legal sau obiceiul (cutuma)? Obiceiul (cutuma) este diferit de la

loc la loc, de la o regiune geografică la altă regiune geografică “căci

obiceiurile se prefac în multe chipuri”.

De exemplu, în satele săseşti din Transilvania obiceiul obştesc

privind construcţia porţilor şi a zidurilor unei case este următorul:

porţi şi împrejmuiri, cel puţin la stradă, înalte şi masive, pentru a

2 Iosif R.Urs, op.cit., pag.72 3 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.35 1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.34

38

înfrânge elanul curioşilor. Obiceiul diferă în Dobrogea: gardurile sunt

scunde, cu întreaga privelişte a gospodăriei la vedere.

Apreciem că obiceiul în măsura în care norma juridică civilă

face trimitere la el este izvor de drept civil.

Doctrina Doctrina de drept civil însumează opiniile specialiştilor de

referinţă în domeniu exprimate în tratate, studii, lucrări, monografii,

cursuri universitare, articole etc.

Se pune întrebarea dacă un judecător, în soluţionarea unei

pricini, poate face trimitere expresă la un punct de vedere exprimat în

literatură şi să afirme că soluţia se întemeiază pe acesta?

Întotdeauna soluţionarea cauzei se fundamentează pe norma

juridică civilă. “Deşi doctrina nu se înscrie în rândul izvoarelor de

drept, totuşi prin opiniile care le formulează, contribuie la înlăturarea

diversităţii de practică judiciară şi la crearea şi perfecţionarea

normelor de drept edictate de autoritatea legiuitoare.”1

Jurisprudenţa

Jurisprudenţa (practica judiciară) este alcătuită din totalitatea

soluţiilor cuprinse în hotărârile instanţelor de judecată.

Practica judiciară este sau nu izvor de drept? Judecătorul

poate să soluţioneze o cauză motivând că hotărârea se întemeiază pe o

soluţie asemănătoare dată de un alt judecător într-o cauză similară?

Este posibil ca o hotărâre judecătorească să fie considerată izvor de

drept?

Răspunsul la întrebare a iscat controverse, cu atât mai mult cu

cât în unele sisteme de drept, practica judiciară este considerată un

izvor de drept (exemplu, dreptul american, dreptul englez).

Majoritatea autorilor, la care ne raliem, nu acordă practicii

judiciare calitatea de izvor de drept civil. Principalul argument este

prevederea legală din art.4 Cod civil, în baza căreia organul de

judecată are obligaţia să aplice normele de drept civil în cazurile

aduse spre judecată. “Este oprit judecătorului de a se pronunţa, în

hotărârile ce dă, prin, cale de dispoziţii generale şi reglementare,

asupra cauzelor ce-i sunt supuse.”

1 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.36

39

Tot atât de adevărat este şi faptul că judecătorul care este

independent şi se supune numai legii (art.124 alin.3 Constituţia

României) se aliniază la soluţiile date de Înalta curte de Casaţie şi

Justiţie. De altfel, în Constituţie se precizează şi atributul prioritar al

acesteia: „asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către

celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale” (art.126

alin.3).

Jurisprudenţa, la fel ca şi doctrina, când este unitară şi

constantă are un rol important în elaborarea şi perfecţionarea normelor

de drept civil.

CAPITOLUL III

APLICAREA LEGII CIVILE

1. Noţiuni introductive

Actele normative, şi avem în vedere aici noţiunea de lege în

sens larg, sunt elaborate pentru a fi aplicate în cazuri concrete.

“Prin aplicarea legii civile se înţelege activitatea practică prin

care organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice

civile….activitate ce se desfăşoară în formele juridice oficiale stabilite

prin acte normative”.1

Aplicarea legii civile priveşte următoarele aspecte:

- durata de aplicare în timp a legii civile (aplicarea legii civile

în timp)

- spaţiul geografic în care se aplică legea civilă (aplicarea legii

civile în spaţiu)

1 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit, pag.23

40

- subiectele de drept cărora li se adresează legea civilă

(aplicarea legii civile asupra persoanelor).

“Din punct de vedere teritorial legile coexistă, iar privite sub

raportul timpului, ele se succed.”2

În spaţiu legile civile coexistă. De pildă, într-o împrejurare, o

persoană, un bun sau un act juridic poate fi revendicat de mai multe

legi naţionale coexistente, cum ar fi căsătoria unui cetăţean român cu

un cetăţean străin, în Târgu Mureş, sau cumpărarea de către un

cetăţean român în Germania a unui bun imobil sau încheierea unui act

de donaţie între un cetăţean român şi unul englez, în Bucureşti. Se

aplică legea română sau cea străină?

În timp legile civile se succed.

Legea civilă acţionează în timp asupra:

- actului juridic

- efectelor actului juridic (ce pot fi prezente şi viitoare)

- situaţiilor juridice, (acele raporturi juridice ce se încheie

într-un interval de timp). Situaţiile juridice se pot constitui, modifica,

sau stinge sub imperiul unei singure legi sau a mai multor legi civile

succesive în timp. De exemplu, perfectarea contractului de vânzare-

cumpărare a imobilului, presupune o perioadă de timp, de la realizarea

acordului de voinţă al părţilor, până la încheierea formalităţilor de

publicitate imobiliară.

- efectelor situaţiilor juridice. Acestea, la fel ca şi situaţiile

juridice pot fi reglementate de o singură lege civilă, sau de mai multe

legi civile.

Din mai multe legi succesive în timp sau coexistente în spaţiu

se pune problema stabilirii legii civile aplicabile în timp sau în spaţiu.

Particularitatea mai multor legi de a se aplica aceleaşi situaţii

juridice se numeşte în doctrină conflict de legi. Conflictul de legi este

în timp şi spaţiu.

Dreptul intertemporal stabileşte ce lege civilă se aplică într-un

conflict de legi în timp.

Dreptul internaţional privat, indică din mai multe legi civile,

legea aplicabilă în spaţiu.

2 G. Vrabie, Teoria generală a dreptului, Ed. “Ştefan Procopiu”, Iaşi, 1995, pag.96; Dr.doc.Mihail Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi, în Tratat de

drept civil ; Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei », pag.77

41

În cazul situaţiilor juridice şi a efectelor acestora sunt

aplicabile următoarele reguli:

- legea nouă nu se aplică în cazul facta preterita (trecutul

scapă acţiunii legii noi);

- legea nouă, de la data intrării în vigoare acţionează imediat

asupra facta pendentia;

- legea nouă intrată în vigoare se aplică şi efectelor viitoare ale

situaţiilor juridice trecute, facta futura.

2. Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă nu este veşnică, ea trebuie să răspundă permanent

cerinţelor materiale existente la un moment dat într-un stat.

Legea civilă se aplică între două momente: momentul intrării

în vigoare şi momentul încetării aplicării ei.

Momentul intrării în vigoare a legii civile poate fi:

- la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al

României

- la o dată ulterioară, prevăzută în textul ei.

Regula este stabilită în art. 78 din Constituţie.

Data prevăzută în textul legii poate fi:

- data calendaristică ulterioară publicării, indicată expres în

lege;

- stabilirea unui număr de zile sau luni ce se calculează de la

data publicării legii.

De momentul intrării în vigoare a legii civile se leagă două

efecte juridice:

- legea civilă devine obligatorie;

- se instituie prezumţia legală absolută că orice persoană o

cunoaşte, nici o persoană nu poate invoca necunoaşterea ei (nemo

censetur ignorare legem).

Momentul încetării aplicării legii civile poate fi:

- data abrogării. Abrogarea poate fi expresă (în noua lege

civilă se prevede expres că vechiul act normativ sau un anumit articol

42

din actul normativ vechi se abrogă - abrogare expresă directă - sau că

dispoziţiile contrare se abrogă - abrogare expresă indirectă) - sau

tacită (abrogarea rezultă din faptul că o anumită materie este

reglementată diferit în raport de vechea reglementare).

- data împlinirii termenului, în cazul legilor cu termen. Prin

ajungerea la termen legea civilă încetează să mai fie în vigoare

- căderea în desuetudine. Noţiunea de desuetudine are în

literatura juridică înţelesuri diferite.

Un autor o defineşte ca “neaplicarea îndelungată a unei legi.”1

Un alt autor apreciază că “o lege cade în desuetudine atunci

când au încetat raţiunile pentru care a fost adoptată, de exemplu, dacă

au dispărut relaţiile sociale reglementate, fără a mai fi nevoie să

intervină procedeul tehnico-juridic al abrogării”.2

Un alt autor distinge între neaplicarea legii căzute în

desuetudine, ca urmare a dispariţiei raţiunilor pentru care actul

normativ a fost adoptat, şi abrogare (mod de ieşire din vigoare a unei

legi civile) precizând: “Căderea în desuetudine” a unei legi înseamnă

neaplicarea ei, dar nicidecum abrogarea ei”.1

Aproape în unanimitate se admite că desuetudinea nu este un

mod de ieşire din vigoare a legii.2 De exemplu Codul comercial intrat

în vigoare la 1 septembrie 1887 nu s-a aplicat în perioada puterii

populare până la 22 decembrie 1989 fiind considerat ca şi căzut în

desuetudine, dată după care se aplică din nou.

Legea civilă nouă poate produce următoarele categorii de

efecte:

- efecte imediate, adică se aplică situaţiilor prezente

- efecte retroactive, se aplică situaţiilor trecute

- efecte ultraactive, se aplică şi după abrogarea legii.

Legile civile sub aspectul duratei lor în timp pot fi:

- legi abrogative: au o existenţă foarte scurtă în timp, ele au

numai menirea de a face să înceteze aplicarea legii civile anterioare.

- legi interpretative sunt legi prin care se clarifică înţelesul al

unei norme juridice dintr-o lege existentă.

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.17 2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.38 1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.100-101 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.17

43

Într-o opinie, legile interpretative se aplică retroactiv, în toate

situaţiile juridice supuse legii interpretative.“Legea interpretativă se

integrează în legea interpretată, aceasta din urmă trebuind să se aplice,

chiar şi pentru trecut, cu înţelesul statornicit de legiuitor. Prin urmare

legea interpretativă îşi produce efectele şi în trecut.”3

Într-o altă opinie, se susţine contrariul: “Faţă de singura

excepţie pe care o prevede Constituţia (art.15 alin.2: “Legea dispune

numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile) trebuie să

admitem că legea interpretativă – act normativ intertemporal –

produce efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a

actualei Constituţii era acceptată teza potrivit căreia legea

interpretativă avea caracter retroactiv”.4

Modificarea Constituţiei prin Legea de revizuire a Constituţiei

României nr.669/22 septembrie 2003, impune o precizare: art.15

alin.2 din Constituţie adăugă încă o excepţie: legea contravenţională

mai favorabilă.

- legile tranzitorii, prin care se reglementează aplicarea legii

noi în corelaţie cu legea veche, au aplicabilitate doar în perioada de

tranziţie.

Situaţiile juridice pot fi şi ele reglementate de o singură lege –

situaţii juridice unidependente, sau de mai multe legi – situaţii juridice

pluridependente.

În ipoteza succesiunilor legilor civile în timp, pentru stabilirea

legii civile aplicabile se apelează la următoarele principii:

- principiul neretroactivităţii legii civile noi;

- principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Principiul este consacrat în art.1 Cod civil: “Legea dispune

numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Principiul consacră

regula juridică potrivit căreia, “legea civilă se aplică numai situaţiilor

3 Dr.doc.Mihai Eliescu, op.cit., pag.83 ; M. Mureşan, op.cit., pag.34 ; Paul Mircea

Cosmovici, op.cit., pag.47 4 Prof.univ.dr. Iosif R. Urs, op.cit., pag.105

44

ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare,

trecute”.1

Într-o formulare consarcrată, potrivit principiului, trecutul

scapă legii civile noi.

Principiul se justifică prin “ideea potrivit căreia nimeni nu-şi

poate stabili conduita după norme ce nu există încă”.2

Principiul neretroactivităţii legii civile, prin textul art.15 al.2

din Constituţia României, a primit caracter constituţional: “Legea

dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau

comtravenţionale mai favorabile”.

S-a pus astfel capăt situaţiei trecute când “legiuitorul însuşi

putea dispune aplicarea retroactivă a unei legi noi pe care o

edictează”3; deoarece regula juridică a neretroactivităţii legii civile,

cum se susţinea, se aplica doar judecătorului. Azi, legiuitorul însuşi nu

poate dispune aplicarea legii civile noi situaţiilor anterioare apariţiei

ei.

Într-o opinie contrară, Paul Mircea Cosmovici apreciază:

“Totuşi legiuitorul are posibilitatea să prevadă într-un act normativ şi

o dispoziţie potrivit căreia acel act sau unele dintre prevederile sale

vor produce efecte şi pentru trecut. Este însă necesară, pentru a se

produce un asemenea efect, o dispoziţie expresă în acest sens.”1

Concluzii (sau reguli juridice în aplicarea principiului neretro-

activităţii legii civile)

Legea civilă nouă reglementează numai acte juridice şi situaţii

juridice ce apar după intrarea ei în vigoare – tempus regit actum.

Regulile privesc actul juridic şi situaţiile juridice în curs de

constituire, modificare sau stingere.

Cu privire la actul juridic funcţionează următoarele reguli în

aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile:

a) actul juridic este valabil încheiat când sunt întrunite

cumulativ, condiţiile cerute de legea în vigoare, în momentul

încheierii lui. Când ulterior încheierii valabile a actului juridic apare o

1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58; Gabriel Boroi, op.cit., pag.18 ; M. Mureşan, op.cit., pag.35 ; V. Pătulea, Principiul neretroactivităţii legii civile în condiţiile conflictului între

legi succesive de inspiraţie politică opusă, în « Dreptul » nr.7-8/1991, pag.88-91 2 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.39 3 Mircea Mureşan, op.cit., pag.35 1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.45

45

nouă lege civilă, ea nu poate declara ca nevalabil actul valabil deja

încheiat şi atunci când noua lege introduce sau elimină cauza de

nulitate.2

b) efectele juridice ale actului valabil încheiat, produse sau

epuizate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, rămân valabile;

c) efectele juridice ale actului valabil încheiat ce se produc

după intrarea în vigoare a noii legi se supun acesteia.

Referitor la situaţiile juridice sunt aplicabile următoarele

reguli:

a) situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau

stingere la data intrării în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa acestei

legi (principiul aplicării imediate a legii noi). Elementele componente

ale situaţiei juridice în curs de constituire, modificare sau stingere care

au individualitate proprie se supun legii în vigoare la data constituirii

lor. Acestor elemente nu le sunt aplicabile prevederile noii legi civile.

De exemplu, în situaţia juridică privind încheierea

contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, acordul de voinţă al

părţilor realizat în formă solemnă este un element cu individualitate

proprie, supus legii în vigoare atunci când acesta s-a realizat, situaţie

în care nu se aplică legea nouă, care ar putea omite această cerinţă, a

solemnităţii.

b) efectele produse de situaţiile juridice în curs de constituire,

modificare sau stingere sunt guvernate de legea sub care se produc.

Câteva cazuri frecvente de aplicare a principiului

neretroactivităţii legii civile:

- admisibilitatea dovezilor privind actele şi faptele juridice

generatoare de drepturi şi obligaţii, în legătură cu care părţile pot

ajunge în conflict, se face prin respectarea legii în vigoare la data când

instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii mijlocului de probă;

- dovada actului juridic se supune legii în vigoare în

momentul încheierii actului juridic;

- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se

stabileşte în funcţie de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei

ilicite;

2 I. C. Vurdea, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, I, în revista “Dreptul” nr.6/1990, pag.44-45, C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, II,

în revista “Dreptul” nr.6/1990, pag.49-51

46

- moştenirea legală (succesiunea ab in testat) este cârmuită de

legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii;

- validitatea testamentului se apreciază după legea în vigoare

în momentul redactării;

- efectele dispoziţiilor testamentare sunt guvernate de legea în

vigoare în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu, dacă după

redactarea testamentului ar apărea o lege care ar modifica condiţiile

de valabilitate ale testamentului, legea nouă nu s-ar aplica

testamentului încheiat.

Principiul constituţional al neretroactivităţii legii admite două

excepţii: “legea penală sau contravenţională mai favorabilă”.

Apreciem că numai printr-o lege constituţională se pot adăuga

excepţii în materie civilă, legea organică sau ordinară nu pot deroga de

la norma constituţională.

Această premisă clarifică discuţiile din doctrină referitoare la

caracterul retroactiv al normei de interpretare.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Principiul constă în regula potrivit căreia legea, din momentul

intrării în vigoare, se aplică actelor juridice în curs de constituire, de

modificare, sau stingere şi celor ce se vor constitui în viitor, precum şi

efectelor acestora (facta pendentia şi facta futura).

Totodată, legea nouă reglementează şi situaţiile juridice ce se

constituie sau sting, precum şi efectele acestora.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi nu este consacrat

legislativ, el se deduce din principiul neretroactivităţii legii civile.

Principiul se jusitifică prin următoarele raţiuni:

- legea civilă nouă nefiind retroactivă, se impune aplicarea ei

imediată;

- neadmiterea principiului ar însemna neaplicarea legii noi;

- legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres

tehnic, juridic, faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de

la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de

constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de

constituire.1

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.22

47

Principiile aplicării legii civile în timp au domenii diferite de

acţiune.

“Problema aplicării imediate a legii noi are ca obiect faptele şi

efecte în curs... problema retroactivităţii….are ca obiect faptele în

întregime consumate în trecut”.2

Într-o altă formulare, deosebirea fundamentală între cele două

principii, constă în:

- principiul neretroactivităţii vizează actele juridice uno ictu;

- principiul aplicării imediate a legii noi priveşte situaţiile

juridice ce se constituie succesiv, în timp de exemplu, adopţiunea

presupune momente succesive în timp, consimţământul părinţilor

fireşti, hotărârea instanţei de judecată; imobilele se pot dobândi prin

uzucapiune, adică prin posesie de bună credinţă prelungită în timp).

Principiul aplicării imediate a legii noi este o creaţie a

doctrinei şi practicii judiciare, el nu este consacrat prin legea civilă.

Fiind “o simplă regulă de interpretare….legiuitorul o poate înlătura. El

o poate face nu numai printr-o declaraţie de voinţă expresă, dar şi în

mod tacit….El se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului,

astfel cum acesta a putut fi desprins, prin interpretare, de teorie şi

practică”.3

Dacă voinţa tacită a legiuitorului permite funcţionarea

principiului aplicării imediate a legii noi, tot prin voinţă tacită

legiuitorul îl poate înlătura: o face în situaţia ultraactivităţii legii

vechi.

Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi o

constituie ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi. Excepţia constă

în aplicarea, în anumite situaţii determinate de legea nouă, pentru încă

o perioadă de timp, a legii vechi, deşi a fost abrogată şi a intrat în

vigoare o nouă lege civilă.

Într-o opinie, se apreciază că “fiind o excepţie şi

supravieţuirea legii vechi trebuie consacrată expres de lege. Socotim

că greşit s-a făcut aplicaţia excepţiei ultraactivităţii, în lipsă de text

expres, a art.12 din Decretul nr.144/1958, abrogat prin Legea

nr.50/1991 în practica unor instanţe.” Aceeaşi poziţie tranşantă şi în

referirea: “ca şi în cazul excepţiei retroactivităţii legii civile, ea (n.a.- 2 Dr. doc. Mihail Eliescu, op.cit., pag.104 3 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.58 ; prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.40 ;

Iosif R. Urs, op.cit., pag.106

48

excepţia de ultraactivitate a legii civile) trebuie prevăzută expres în

legea nouă”.1

Următoarea prevedere legală consacră expresis verbis

supravieţuirea legii vechi: art.71 din Legea nr.114/1996 privind

locuinţa prevede: “persoanele care beneficiază de drepturi mai

favorabile decât cele prevăzute în prezenta lege, consacrate prin legi

speciale, care se referă printre altele, la materia raporturilor juridice

locative şi a celor conexe acestora, se bucură în continuare de

aplicarea drepturilor mai favorabile” (n.a. - se bucură în continuare

de prevederile legii civile vechi, deşi abrogată).

Într-o altă opinie “dispoziţiile vechii legi supravieţuiesc în

temeiul voinţei tacite a legiuitorului”.

Aşadar, excepţia de ultraactivitate există deşi lipseşte un text

expres în noua lege.2

Aplicarea excepţiei de la ultraactivitate a legii civile impune

următoarele precizări:

- de regulă, se aplică actelor şi situaţiilor juridice voluntare, cu

precizarea că noua lege civilă să conţină norme juridice dispozitive,

părţile având astfel latitudinea ca prin acordul de voinţă să deroge de

la prevederile legale;

- uneori noua lege exclude expresis verbis aplicarea excepţiei;

- nu se poate face aplicarea excepţiei de ultraactivitate când

noua lege civilă are caracter imperativ.

Aplicarea excepţiei în materia situaţiilor juridice voluntare

(contracte) se justifică prin faptul că părţile, la încheierea contractului,

consimt tacit ca norma juridică civilă supletivă sub imperiul căreia se

află să completeze condiţiile şi efectele acestuia.

3. Aplicarea legii civile în spaţiu

Legea civilă se aplică într-un anumit spaţiu geografic supus

suveranităţii unui stat.

Aplicarea legii civile în spaţiu priveşte două aspecte:

aspectul intern

1 Dr.doc. Mihai Eliescu, op.cit., pag.104 ; Mircea Mureşan, op.cit., pag.39 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.22

49

Sub acest aspect, legea civilă română se aplică raporturilor

juridice civile stabilite între cetăţeni români în limitele teritoriului

României. Principiul care reglementează aplicarea legii civile în spaţiu

sub aspect intern este principiul teritorialităţii.

Potrivit acestui principiu legea civilă în sens restrâns (actul

normativ elaborat de Parlament) se aplică pe întregul teritoriu al

statului, iar legea civilă în sens larg (celelalte acte normative elaborate

de organele de stat competente) se aplică fie la nivelul întregii ţări

(cele ce emană de la organele centrale) fie la nivel local, când sunt

emise de un organ local.

Teritoriul este spaţiul geografic cuprins între frontierele de

stat legal stabilite: “frontierele ţării sunt consfinţite prin lege

organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme general

admise ale dreptului internaţional” (art.3 alin.2 Constituţia

României).

Totuşi, în unele situaţii prevăzute în legi speciale, legea civilă

română nu se aplică pe întregul teritoriu al ţării, şi anume:

- în interiorul ambasadelor şi consulatelor străine acreditate în

România;

- în zonele libere, oraşele, şi porturile stabilite convenţional şi

supuse unor reglementări internaţionale speciale.

Legea civilă română se aplică, pe bază de reciprocitate,

potrivit tratatelor internaţionale şi în afara teritoriului statului român,

astfel:

- pe navele şi aeronavele sub pavilion românesc ce se află în

afara apelor teritoriale;

- în ambasadele şi consulatele României din străinătate;

- cetăţenilor români aflaţi în afara graniţelor ţării în anumite

condiţii (de exemplu prevederile Codului Familiei referitoare la

condiţiile de fond ale căsătoriei).

aspectul internaţional

Acest aspect are în vedere raporturile juridice încheiate ce

conţin elemente de extraneitate: părţile au cetăţenii diferite, actul

juridic în care o parte este cetăţean român se încheie în străinătate,

actul juridic în care o parte este cetăţean străin se încheie în România,

bunul imobil ce este obiect exterior al raportului juridic civil se

situează în străinătate etc.

50

Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu

Ce lege se aplică raporturilor juridice cu elemente de

extraneitate? Legea ţării căreia îi aparţine una din părţile raportului

juridic, legea statului unde se încheie raportul juridic, legea statului

unde se situează bunul ce face obiectul raportului juridic?

Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează prin norme juridice

conflictuale. Fiecare stat elaborează norme conflictuale, ce alcătuiesc

dreptul internaţional privat.

Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional cuprinde normele conflictuale prin care se

soluţionează conflictul de legi în spaţiu.

Legea cuprinde următoarele categorii de norme conflictuale:

a) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice legale

(sunt acelea care se nasc, modifică, transmit şi sting în puterea legii)

au caracter obligatoriu. Câteva exemple:

- art.11: starea şi capacitatea civilă a persoanei (statului

persoanei fizice) este guvernată de legea cetăţeniei (lex personalis) sau

de legea naţională (lex patriae) a subiectului raportului juridic

- art.41: legea aplicabilă persoanei juridice este cârmuită de

legea sa naţională, determinată de sediul social al societăţii

- art.49: posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi

reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanţii reale sunt supuse legii

locului unde acestea se află sau sunt situate

- art.145: uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde

bunul se află la începerea termenului de prescripţie, prevăzut în acest

scop

- art.66: moştenirea este supusă, în ce priveşte bunurile

mobile, oriunde acestea s-ar afla, legii naţionale pe care persoana

decedată o avea la data decesului (lex patriae), iar în ceea ce priveşte

bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din

aceste bunuri se află (lex rei sitae)

- art.18: condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei

sunt determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi (lex

patriae)

- art.107: faptele juridice cu caracter ilicit şi răspunderea

juridică civilă sunt supuse legii statului pe al cărui teritoriu a intervenit

fapta ilicită (lex loci delicti commisi)

51

b) normele conflictuale cu privire la situaţii juridice

contractuale (se nasc, modifică transmit şi sting pe cale

convenţională). Câteva exemple:

- art.69 şi 71 condiţiile de fond şi formă ale actului juridic

unilateral sunt cârmuite de legea aleasă de autorul său

- art.73 contractul este guvernat de legea aleasă prin consens

de părţi.

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Normele juridice civile, fiind norme obligatorii de conduită,

se adresează, în principiu, oricărei persoane fizice sau juridice.

Subiectele de drept civil au o voinţă juridică egală, în sensul

că participă la raporturile juridice civile, de regulă, numai potrivit

consimţământului liber exprimat.

Sub aspectul sferei subiectelor de drept cărora li se adresează

legea civilă se disting următoarele categorii de legi civile:

a) legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor

fizice cât şi persoanelor juridice. De exemplu, normele juridice

prevăzute în Codul civil

b) legi civile aplicabile numai persoanelor fizice. De exemplu,

Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă, Decretul nr.975/68

privind numele etc.

c) legi civile cu vocaţie de aplicare numai persoanelor

juridice. De exemplu, Decretul 31/1954 în ceea ce priveşte persoana

juridică, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale etc.

Uneori normele juridice civile se aplică unei anumite

categorii de persoane fizice sau juridice (de exemplu prevederile din

Codul familiei referitoare la minori şi ocrotirea lor).

52

CAPITOLUL IV

INTREPRETAREA NORMELOR

JURIDICE DE DREPT CIVIL

1. Noţiunea de interpretare a normelor juridice de

drept civil

În literatura juridică de specialitate s-au exprimat păreri

diferite cu privire la obiectul interpretării.

53

Într-o opinie se formulează “interpretarea legii civile”1,

într-o altă opinie “interpretarea normelor de drept civil”2 în timp ce

un autor propune “interpretarea actelor normative”3.

Apreciem că formularea “interpretarea normelor juridice de

drept civil” este de preferat deoarece:

- legea civilă, în general actele normative civile sunt

ansambluri de norme juridice civile;

- norma juridică este regula de conduită generală şi abstractă

ce se aplică unor situaţii concrete;

- pentru aplicarea normei juridice la situaţii practice se impune

a se observa voinţa legiuitorului exprimată în norma juridică.

Prin interpretarea normei juridice se determină conţinutul,

înţelesul şi sfera situaţiilor în care se aplică.4

Şi adepţii sintagmei “interpretarea legii civile” subliniază

expresis verbis că se referă la o “operaţie logico-juridică raţională de

lămurire şi explicare a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei

juste aplicări”1 sau “lămurirea înţelesului exact şi complet al

dispoziţiilor normative”2.

Într-o altă definiţie “interpretarea normelor juridice este o

operaţiune logico-juridică, care se face după anumite reguli şi cu

anumite metode specifice dreptului, ea constituind un moment necesar

al aplicării lui”3.

N. Titulescu spunea: “a interpreta o lege înseamnă a căuta

soluţia practică cea mai convenabilă. În genere, orice soluţie juridică

1 M. Mureşan, op.cit., pag.43, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.44, prof.univ.dr.Dumitru

Lupulescu, op.cit., pag.30 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.48, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.42, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.61 2 Dr.docent Iolanda Eminescu, Interpretarea normelor de drept civil, în Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală de Traian Ionaşcu şi colaboratorii, Ed. «Academia » României,

Bucureşti, 1967, pag.135, Gheorghe Boboş, op.cit., pag.233, Dan Ciobanu, Introducere în

studiul dreptului, Ed. »Hyperion XXI », Bucureşti, 1992, pag.69, Gabriel Boroi, op.cit., pag.24, Iosif R. Urs, op.cit., pag.77 3 Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, Teoria generală, vol.I, Casa

Editorială « Calistrat Hogaş », Bucureşti, 2000, pag.52-53 4 V. Eminescu, op.cit., pag.136, Iosif R Urs, op.cit., pag.77 1 M. Mureşan, op.cit., pag.43, G. Vrabie, op.cit., pag.63 2 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.44, prof.univ.dr.Dumitru Lupescu, op.cit., pag.29, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.42, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.49 3 Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag.235

54

se bazează pe o sumă de informaţii acumulate din probele cauzei şi pe

argumente obţinute din interpretare”4.

În concluzie, definiţia interpretării normei juridice civile

cuprinde cel puţin următoarele elemente:

- este o etapă necesară în aplicărea normei juridice;

- prin interpretare se stabileşte voinţa legiuitorului;

- scopul interpretării este acela al aplicării convenabile, juste a

normei juridice în cazuri concrete.

2. Necesitatea interpretării normei juridice civile

Normele juridice au un caracter general, impersonal, ele se

referă la cazuri ipotetice. Aplicarea în practică, în cazuri concrete, a

normei juridice este dificilă, pune probleme. Printre argumentele ce

impun interpretarea normei juridice civile poti fi următoarele:

a) norma civilă nu poate cuprinde în formularea ei, oricât de

precisă, varietatea relaţiilor sociale cărora li se aplică. De exemplu,

art.1000 alin.1 Cod civil: “suntem asemenea responsabili de

prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi

a răspunde sau de lucrurile sub paza noastră”. Iniţial s-a apreciat că

redactorii Codului civil au înţeles prin această formulare să facă o

introducere la formele răspunderii civile, enunţate în alin.2,3 şi 4 din

art.1000 Cod civil, privind cazurile răspunderii pentru fapta altuia

(răspundere indirectă – răspunderea părinţilor pentru prejudiciile

cauzate de copii lor minori, răspunderea comitenţilor pentru

prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor

încredinţate şi răspunderea institutorilor şi meseriaşilor pentru

prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor)

şi răspunderea pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră (pentru

prejudiciile cauzate de animale, respectiv de ruinarea edificiului).

Târziu, după 1940, sub presiunea înmulţirii prejudiciilor

provocate de maşini, instalaţii, utilaje, ca urmare a progresului tehnic

textul art.1000 alin.1 Cod civil a fost interpretat ca fiind răspunderea

pentru prejudiciile cauzate de lucrări, dezvoltându-se teoria

răspunderii civile delictuale pentru “fapta lucrului”1.

4 Iosif R. Urs, op.cit., pag.78 1 Prof.univ.dr.Liviu Pop, Drept civil român, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. “Lumina Lex”, pag.2000, pag.284-285, C. Stătescu, C. Bârsan, Tratatul de drept civil, Teoria generală a

obligaţiilor, Ed. “Academiei”, Bucureşti, 1981, pag.279

55

b) Legiuitorul formulează norma juridică prin exprimări

generale, ce se cer a fi explicate pentru a se stabili precis dacă o

situaţie concretă se suprapune cu ipoteza normei juridice (elementul

component al normei juridice care descrie împrejurările în care se

aplică regula de conduită).

De exemplu norma juridică din art.1000 alin.4 Cod civil care

prevede: “institutorii şi artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii şi

ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere”. Din text

nu rezultă ce vârstă au elevii şi ucenicii pentru care se răspunde. În

literatura de drept civil, urmare a interpretării textului de lege s-a

exprimat părerea ca această răspundere se angajează indiferent de

vârsta elevilor şi ucenicilor. Majoritatea autorilor observând şi textul

ce urmează: “în tot timpul ce se găsesc sub a lor privighere” au

interpretat textul de lege în sensul că acesta se referă la elevii şi

ucenicii minori, deoarece numai minorii sunt supravegheaţi.

c) uneori, cuvintele folosite de legiuitor în redactarea normei

juridice diferă de sensul din vorbirea curentă. De exemplu în limbaj

juridic bunurile sunt mobile şi prin determinarea legii, nu numai prin

natura lor (cum se înţelege în limbajul curent), cuvântul obligaţie are

un sens diferit de cel uzual etc. Mai mult, acelaşi cuvânt în limbaj

juridic are semnificaţii diferite în raport de materia juridică la care se

referă. De exemplu cuvântul “terţ”, în materie contractuală, înseamnă

orice altă persoană în afara părţilor contractante, în timp ce în materia

răspunderii civile delictuale, orice persoană în afara pârâtului, a

victimei şi a persoanei pentru care se răspunde.

Este de preferat ca legiuitorul să definească în norma juridică

civilă noţiunile cu care operează. Aşa o face de exemplu, în art.8

alin.3 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar, unde stabileşte

suprafaţa maximă de teren ce se poate atribui în proprietate unei

familii: “prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă

gospodăresc împreună cu părinţii lor.”

d) termenii folosiţi de legiuitor pot fi imprecişi, formulările

neclare, echivoce. De exemplu, în art.2 alin.3 din Legea nr.54/1998

privind circulaţia juridică a terenurilor se prevede sancţiunea

“reducţiunii” actului juridic prin care s-a depăşit limita de 200 ha teren

agricol în echivalent arabil, de familie. Termenul de “reducţiune”

vizează nulitatea actului juridic şi nicidecum instituţia reducţiunii

succesorale.

56

3. Formele interpretării normelor juridice civile

În funcţie de calitatea interpretului, interpretarea normei

juridice civile poate fi oficială şi neoficială.

- interpretarea oficială: este interpretarea făcută de organul

care a emis norma juridică civilă (Parlament, Guvern, consiliul local

etc.) şi se numeşte interpretare autentică.

Ea este generală şi obligatorie erga omnes şi îmbracă forma

normelor juridice interpretative.

Apreciem că este tot interpretare oficială (termenul de oficial

având un alt înţeles decât acela de mai sus când interpretarea era

făcută de organul care a emis norma juridică civilă) şi interpretarea

cazuală unde sintagma “oficial” desemnează puterea obligatorie a

rezultatului la care a ajuns interpretul – instanţa de judecată sau

organele administraţiei de stat – opozabilă părţilor în conflict (inter

partes).

Punctul nostru de vedere este susţinut de doctrină:

“Interpretarea oficială poate fi grupată şi ea în interpretare generală

care este făcută de către un organ de stat (…) care a fost împuternicit

să elaboreze norme juridice (în acest caz vorbim de interpretare

autentică) (…) se face prin acte normative şi are un caracter general –

obligatoriu” şi interpretarea cazuală, făcută de organul de aplicare a

dreptului care se referă la un caz concret. Subiectele care fac această

formă de interpretare sunt instanţele judecătoreşti şi organele

administraţiei de stat (…) este obligatorie numai pentru o anumită

cauză concretă” 1. Credem că formularea “interpretare cazuală” este

cea corectă.

Principiul de drept apărut în societatea romană spune: „cine

edictează legea o şi interpretează.”

Modificările aduse Constituţiei prin Legea de revizuire

Nr.669/20 sept.2003 privesc şi interpretarea oficială. Potrivit art.126

alin.3 din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură

interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe

judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Prin forţa sa obligatorie, interpretarea cazuală a normei

juridice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este diferită de

1 Gheorghe Boboş, op.cit., pag.242

57

interpretarea cazuală făcută de instanţele judecătoreşti. Rezultatul

interpretării este obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti şi nu

doar pentru o cauză concretă, asigurându-se astfel interpretarea şi

aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, pe întregul

teritoriu al ţării.

- interpretarea neoficială este făcută de persoane care nu au

calitatea de organe ale statului. Ea nu este obligatorie, valoarea ei

constând în temeinicia analizei ştiinţifice şi valoarea raţionamentului

pe care se întemeiază. Interpretarea doctrinară sau interpretarea

ştiinţifică este făcută de oameni de ştiinţă, cercetători, cadre didactice,

specialişti în domeniul dreptului civil în articole, studii, monografii,

etc. şi influenţează deseori procesul de elaborare a normelor juridice

civile.2

“Ea nu obligă pe judecător, dar serveşte, prin argumentele pe

care le formulează, la aplicarea unitară a legii, poate servi ca mijloc de

perfecţionare a legislaţiei prin propunerile de lege ferenda”.

După rezultatul obţinut de interpret ca urmare a interpretării

normei juridice civile distingem: interpretarea literală, extensivă şi

restrictivă.

- interpretarea literală (în litera legii sau strictă): Interpretul

descoperă conţinutul normei juridice aşa cum a fost înţeles şi formulat

de legiuitor prin expresiile din textul legal, înţelege că norma juridică

se aplică la aceleaşi situaţii pe care le-a avut în vedere legiuitorul.

Practic este o identitate între formularea textului normei juridice şi

conţinutul ei. Astfel interpretul nu extinde şi nici nu restrânge înţelesul

normei juridice.

De exemplu art.978 Cod civil: “când o clauză (n.a. - într-un

contract) este privitoare a două înţelesuri, ea se interpretează în

sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care n-ar produce nici

unul”. Interpretul înţelege că întotdeauna în cazul unui contract, clauza

(condiţiile) stabilită de părţi va produce efecte (consecinţe) juridice,

2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.83

58

deoarece cocontractanţii au dorit acest lucru în momentul încheierii

contractului.

Interpretarea literală nu se confundă cu interpretarea

gramaticală. Aceasta din urmă este o metodă generală de interpretare,

prin care interpretul desluşeşte voinţa legiuitorului din analiza

morfologică şi sintactică a cuvintelor aşezate în propoziţii şi fraze care

alcătuiesc textul normei juridice. Prin folosirea metodei gramaticale

interpretul poate în final să realizeze o interpretare literală, dar în

acelaşi timp şi una extensivă sau restrictivă.

- interpretarea extensivă (în spiritul legii): are ca rezultat

aplicarea legii la situaţii mai numeroase decât cele ce par să rezulte

din textul legii. Interpretul extinde sfera de aplicare a legii, deoarece

constată că formularea normei juridice este mai restrânsă decât a

intenţionat legiuitorul. “De aceea, pentru a realiza intenţia

legiuitorului şi scopul normei….organul care aplică norma îi atribuie

un sens mai larg decât rezultă din formulare”.1

Cazuri când nu se admit interpretări extensive:

- când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor

în care se poate aplica. De exemplu art.1002 Cod civil: “Proprietarul

unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina

edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui

viciu de construcţie”. Enumerarea textului legal limitându-se la cele

două împrejurări, în nici o altă împrejurare proprietarul unui edificiu

nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului.

- când norma juridică stabileşte o excepţie de la regulă.

Potrivit regulii specifice de interpretare a normei juridice civile,

excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae

interpretationis). De exemplu, textul art.1909 teza I Cod civil instituie

regula conform căreia lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul

posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp. În teza a

II-a se instituie excepţia: “Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel

cărui s-a furat un lucru poate să-l revendice (n.a. - prin acţiune în

justiţie să ceară restituirea bunului), în curs de 3 ani, din ziua când l-

a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte”. Aşadar,

numai în aceste două situaţii proprietarul lucrului i se recunoaşte

1 Iolanda Eminescu, op.cit., pag.137

59

posibilitatea revendicării bunului în termenul general de prescripţie de

3 ani.

- când norma juridică stabileşte prezumţii. Potrivit art.1200

Cod civil: “Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special

prin lege”. Drept urmare, prezumţiile legale anume prevăzute într-un

text de lege nu pot fi interpretate extensiv, pe cale de analogie

(asemănare).

- interpretarea restrictivă

Interpretul restrângere sferea situaţiilor la care aplică norma

juridică, comparativ cu cea avută în vedere de legiuitor. Practic,

interpretul constată că formularea textului legal este prea largă, în

raport cu ipotezele avute în vedere de legiuitor. De exemplu, art.1182

Cod civil privitor la dobândirea datei certe arată că un înscris sub

semnătură privată dobândeşte dată certă şi este opozabil terţilor “din

ziua în care a fost înfăţişat la o instituţie de stat”.

Într-o opinie, această formulare în textul legii „este

susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla înfăţişare

(prezentare) a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul

să fie înregistrat la acea autoritate, ori ca pe înscris să se facă o

menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea

respectivă”1.

Uneori, aceeaşi normă juridică civilă este interpretată în

doctrină şi practica judiciară fie extensiv, fie restrictiv. De exemplu,

art.1000 alin.3 Cod civil care stabileşte răspunderea comitetului pentru

prejudiciile cauzate de prepusul său a dat naştere unei vii controverse

în legătură cu formularea: “în funcţiile ce li s-au încredinţat”, condiţie

specială a răspunderii. Într-o opinie, prin interpretare restrictivă s-a

înţeles că textul se referă la săvârşirea faptei ilicite în interesul

comitentului sau să existe cel puţin aparenţa că ea este săvârşită în

interesul comitentului.1

Într-o altă opinie, textul s-a interpretat extensiv, răspunderea

fiind atrasă şi când prepusul a săvârşit fapta prejudiciabilă depăşind

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.28 1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.85

60

funcţiile stabilite de comitent, sau prin deviere de la acestea. Ambele

opinii se regăsesc în soluţii ale instanţelor de judecată.2

Interpretarea literală (strictă) a legii a fost una din ideile

promovate de şcoala clasică (exegetică) de interpretare. Voinţa

legiuitorului trebuia dedusă exclusiv din textul legii. Potrivit acestei

şcoli, legea clară trebuie urmată, trebuie descifrate prevederile ei

neclare pentru a ajunge la intenţia legiuitorului, în lipsa legii se face

trimitere la cutumă şi echitate.

Şcoala liberei cercetări ştiinţifice dimpotrivă, a promovat

ideea libertăţii interpretului un raport cu textul legii. S-a ajuns la

concluzia că, textul de lege, o dată creat, se separă de voinţa

legiuitorului spre a trăi şi evolua împreună cu transformările care se

ivesc între timp în viaţa socială, interpretarea trebuie făcută şi în raport

de nevoile cărora el este menit să le facă faţă, aşa cum apar aceste

nevoi în momentul în care se face interpretarea şi aplicarea normei.3

4. Metodele de interpretare

Interpretarea normei juridice civile este un proces de analiză a

textului legii ce se finalizează cu stabilirea ipotezei, dispoziţiei şi

sancţiunii normei juridice, a subiecţilor de drept cărora se adresează, a

drepturilor şi obligaţiilor ce le revin acestora, a efectelor juridice ce se

produc în cazul nerespectării ei.În acest proces interpretul recurge la

metode.

Prin metodă de interpretare înţelegem procedeele şi mijloacele

folosite pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor

juridice, în scopul aplicării lor la cazuri concrete.1

metoda gramaticală

Interpretul aplică regulile gramaticii la textul normei juridice,

analizează morfologic şi sintactic propoziţiile şi frazele textului legii,

observă legătura între cuvinte şi fraze.

Metoda gramaticală presupune şi stabilirea sensului cuvintelor

în care se exprimă norma.

2 C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1981, pag.228 3 Iolanda Eminescu, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, Ed. « Academiei » Bucureşti, 1967, pag.151-152 1 Gheorghe Boboş, op.cit., pag.247

61

În ipoteza când textul normei juridice intercalează între

cuvinte particula “şi” norma impune condiţii cumulative, iar când

intercalează particula sau/ori, norma se referă la condiţii alternative.

De exemplu, în art.13 Decretul 31/1954 se prevede: “domiciliul unei

persoane fizice este acela unde ea îşi are locuinţa statornică sau

principală”. Aşadar, când persoana are mai multe locuinţe, domiciliul

va fi la locuinţa principală, dacă are o singură locuinţă, acolo va fi şi

domiciliul.

metoda sistematică

Interpretul desluşeşte înţelesul normei juridice în contextul

actului normativ din care face parte sau prin legăturile cu norme

juridice din alt act normativ.

De exemplu, pentru a înţelege textul art.8 din Decretul 31/’54

privind persoanele fizice şi juridice: “minorul care se căsătoreşte

dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”, se apelează

la norma juridică din art.4 Codul Familiei: “Bărbatul se poate căsători

numai după împlinirea vârstei de 18 ani, iar femeia dacă a împlinit 16

ani sau după caz, 15 ani”.

Aşadar, numai femeia se poate căsători având vârsta

minorităţii (sub 18 ani) şi deci termenul “minor” din art.8 se referă

doar la femeia minoră care se căsătoreşte.

Metoda sistematică de interpretare se foloseşte şi atunci când

interesează domeniul de aplicare a normei juridice: este o normă

generală sau o normă specială. În acest demers se respectă regula:

norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus

derogant.

metoda logică

Este metoda care stabileşte înţelesul normei juridice prin

folosirea legilor logicii, bazându-se pe raţionamente inductive şi

deductive.

Regulile de interpretare logică sunt:

- excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est

strictissimae interpretationis);

Când legea stabileşte o excepţie de la regulă ea nu poate fi

aplicată în împrejurările ce nu sunt prevăzute de lege. Astfel, art.974

Cod civil stabileşte: “Creditorii pot exercita toate drepturile şi

62

acţiunile debitorului, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.”

Aşadar, creditorii exercită numai acţiunile cu caracter patrimonial,

exclusiv cele personale ale debitorului, ca de exemplu, acţiunea în

recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara căsătoriei.

- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă

(ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos). Astfel, art.14

alin.1 din Decretul nr.31/1954 prevede: “domiciliul minorului este la

părinţii săi sau la acela din părinţi la care el locuieşte statornic”.

Termenul de “minor” nu permite interpretului să distingă între

minorul sub 14 ani (lipsit de capacitate de exerciţiu) sau între 14-18

ani (care are capacitate restrânsă de exerciţiu);

- normele juridice se interpretează în sensul în care ele produc

efecte, iar nu în sensul în care ele n-ar produce nici un efect (actus

interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat).

Regula a fost preluată din materia interpretării contractelor şi

extinsă şi la interpretarea normelor dreptului civil. Potrivit art.978 Cod

civil: “când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se

interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar

putea produce nici unul”;

- legea specială derogă de la legea generală (specialia

generalibus derogant);

- regula este legea generală şi excepţia, legea specială. Astfel,

în art.27 alin.1 din Constituţie se dispune: “Domiciliul şi reşedinţa

sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliu

sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.” Aceasta este

legea generală. În alin.2 se precizează situaţiile în care “se poate

deroga prin lege”. Legea ce se va elabora şi care cuprinde situaţiile

când se poate pătrunde şi rămâne în domiciliu este o lege specială ce

derogă de la legea generală.1

Argumentele interpretării logice sunt:

per a contrario: Ori de câte ori textul de lege prevede un

lucru, se prezumă că el neagă contrariul. Astfel, art.969 alin.2 Cod

civil prevede: “ele (convenţiile) se pot revoca prin consimţământul

mutual sau din cauze autorizate de lege”. Interpretarea acestui text

1 V. Pătulea, Raportul dintre normele juridice generale şi cele speciale, în « Dreptul »

nr.1/1991, pag.8-18

63

prin argumentul per a contrario conduce la concluzia că acestea nu

pot fi revocate prin manifestarea unilaterală de voinţă a unei părţi

contractante.

a fortiori ratione (cu atât mai mult). Interpretarea prin

argumentul a fortiori extinde aplicarea normei juridice şi la

împrejurări neprevăzute în ipoteză, când argumentele care au dus la

adoptarea normei se regăsesc cu mai multă putere în împrejurarea

respectivă. Astfel, s-a stabilit că dacă uzucapiunea este un mod de

dobândire a proprietăţii cu atât mai mult (a fortiori ratione)

uzucapiunea este şi un mod de dobândire a unui dezmembrământ al

dreptului de proprietate (de exemplu, dreptul de uzufruct etc.).

a pari (de analogie) – ubi eadem est ratio, eadem lex esse

debet, unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi

dispoziţie a legii. Aşadar, norma juridică prevăzută pentru o anumită

împrejurare trebuie aplicată la cazuri identice sau asemănătoare.

Prevederile art.3 Cod civil: “judecătorul care va refuza de a judeca,

sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată sau

neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de

dreptate”, permit judecătorului să apeleze la argumentul a pari în

cazul concret neprevăzut de norma juridică.

De precizat că argumentul a pari este relativ pentru că

folosirea unui text de lege la situaţi identice, asemănătoare, trebuie să

aibă în vedere şi deosebirile dintre acestea şi situaţia expres

reglementată de lege.

De asemenea, regula conform căreia normele speciale sunt de

strictă interpretare nu permite aplicarea prin analogie. Astfel, regulile

juridice ce reglementează contractul de rentă viageră -–norme juridice

speciale – nu se vor aplica contractului de întreţinere (contract

nenumit, nereglementat de legea civilă) deşi între cele două contracte

există asemănări. Contractul de întreţinere este reglementat de regulile

generale din teoria generală a obligaţiilor.

argumentul reducerii la absurd – reductio ad absurdum,

subliniază că numai o singură soluţie este de admis, pentru că,

raţional, o altă soluţie este absurdă, ilogică.

metoda teleologică (teleos=scop, logos=studii).

64

Interpretul stabileşte înţelesul, conţinutul normei juridice prin

urmărirea scopului avut în vedere de legiuitor la elaborarea textului

legal.

Pentru aflarea scopului în care legiuitorul a elaborat norma

juridică se analizează condiţiile iniţiativei legislative, forma iniţială a

proiectului actului normativ, expunerea de motive ce prefaţează

conţinutul actului normativ, dezbaterile parlamentare etc.

metoda istorică Interpretul stabileşte sensul normei juridice din analiza

condiţiilor concret istorice care au generat emiterea normei juridice

civile. Acestea se regăsesc în expunerea de motive ale actului

normativ.

CAPITOLUL V

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia raportului juridic civil

65

Raportul juridic este relaţia socială reglementată de norma

juridică. Datorită acestei reglementări, relaţia socială primeşte caracter

juridic şi dobândeşte forma de raport juridic.1

Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme

juridice: constituţionale, penale, de drept administrativ, de dreptul

familiei etc.

Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt

raporturi juridice civile.2

Într-o altă formulare, “raportul juridic civil este relaţia socială

reglementată de norma de drept civil.”3

În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile

sociale reglementate de dreptul civil sunt:

- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate şi de obligaţii

etc.)

- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele, extrapatrimoniale)

în care se manifestă individualitatea persoanei.

Definiţia raportului juridic civil subliniază:

- raportul juridic civil este o relaţie socială

- raportul juridic este numai relaţia socială patrimonială şi

nepatrimonială

- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este

reglementată de norma juridică civilă.

2. Caracterele juridice ale raportului juridic civil

Raportul juridic civil prezintă următoarele caractere juridice:

a) este un raport social, deoarece el se stabileşte întotdeauna

între oameni, priviţi individual, în calitate de persoane fizice sau

priviţi în colectivitatea ce o alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.

În doctrina franceză şi apoi la noi s-a susţinut teza, potrivit

căreia, în cazul dreptului de proprietate raportul juridic civil se

stabileşte între proprietar şi lucrul, la care se referă dreptul său. Ar

însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană –

proprietarul, şi lucrul asupra căruia exercită acest drept.

1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.54, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.48 2 Prof.Tr. Ionaşcu şi conf. Z. Oprea, Curs de drept civil român, 1950-1951, pag.71-72 3 M. Mureşan, op.cit., pag.54, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.37

66

Faptul că este “o absurditate această teză”1 rezultă din

următoarele:

- norma de drept reglementează relaţiile între oameni,

conduita oamenilor, şi atunci când aceasta este în legătură cu anumite

lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor;

“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate

reglementa conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se poată institui

o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”, spune N.

Titulescu.

- raportul juridic civil se formează de cele mai multe ori din

acordul de voinţă al părţilor, şi numai fiinţele au voinţă. În ipoteza

raportului juridic stabilit între om şi lucru, lucrul ar fi subiect al

raportului juridic civil, concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea

voinţă proprie).

Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se

stabileşte între titularul dreptului de proprietate şi toţi ceilalţi, cărora le

revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură a

stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.

Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se

referă la regulile juridice privitoare la conduita oamenilor cu privire la

lucruri.

b) caracter dublu voluţional

Într-un raport juridic de drept civil se întâlnesc două voinţe:

O primă voinţă este cea a legii. Raportul juridic se încheie în

respectul prevederilor legii. Legea reprezintă voinţa legiuitorului,

expresie a voinţei oamenilor, reprezentaţi ca urmare a alegerilor, în

procesul de legiferare.

A doua voinţă o reprezintă aceea a părţilor raportului juridic

civil, de regulă, născut prin manifestarea de voinţă a părţilor sau cel

puţin a uneia dintre ele.

1 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.53 , Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.56, prof.univ.dr.

Ion Dogaru, op.cit., pag.57, Gabriel Boroi, op.cit., pag.37, prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, Raportul juridic civil,vol.I., Partea generală de Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, Ed. « Academiei »,

Bucureşti, 1967, pag.155-156, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.17

67

Aşadar, în raportul juridic civil voinţa legiuitorului exprimată

în norma juridică ce-l reglementează se întâlneşte cu voinţa părţilor

contractante.

În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori

“dublu caracter voluţional”) al raportului juridic civil.

c) poziţia de egalitate a părţilor raportului juridic civil

În ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil,

subiecţii raportului juridic au o poziţie egală, în sensul că voinţele

juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi nu poate să impună

voinţa sa celeilalte voinţe. De comun acord, părţile pot să încheie, să

modifice sau să stingă un raport juridic civil. Egalitatea voinţelor

juridice sau poziţia juridică de egalitate are un conţinut diferit de

egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile dreptului

public. Prin egalitatea în faţa legii se înţelege supunerea fiecărei părţi

a raportului juridic, inclusiv a statului prevederilor actelor normative.

Egalitatea în faţa legii nu exclude poziţia de subordonare a părţilor

raportului juridic.

Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic civil

exclude subordonarea părţile raportului juridic una faţă de alta. În

raporturile juridice civile stabilite ca urmarea încheierii contractelor de

adeziune părţi au voinţă juridică egală deşi una din părţi impune

voinţa sa, stabilind conţinutul raportului juridic (existenţa şi întinderea

drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte părţi), de exemplu, în

contractele de utilităţi publice – de furnizare apă, gaz, electricitate,

telefon, cablu TV etc.) Cealaltă parte este liberă să încheie sau nu

asemenea contracte.

3. Structura raportului juridic civil

Noţiunea de structură a raportului juridic civil

Raportul juridic civil cuprinde în structura sa următoarele

elemente:

a) subiectele sau părţile raportului juridic civil, adică

persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte raportul juridic

civil;

68

b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile

părţilor. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare părţile

stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le revin. Astfel,

părţile pot stabili dreptul de predare a lucrului la o altă dată decât cea a

plăţii preţului şi obligaţia de predarea a preţului, în rate sau la o a treia

persoană, cheltuielile de transport ale bunului cumpărat să fie

suportate de una din părţi, etc.

Realizarea practică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor se face

prin obiectul raportului juridic.

c) obiectul, prin care se înţelege acţiunea (prestaţia) sau

inacţiunea pe care o parte a raportului juridic (subiectul pasiv) are

obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte (subiectul activ)

este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, constituie obiect al

raportului juridic născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare,

acţiunea de predare a bunului de către vânzător, după plata a 3 rate din

cele 5, stabilită prin înţelegerea părţilor.

Subiectele raportului juridic civil

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil înseamnă

atributul, calitatea, posibilitatea de a fi titularul drepturilor şi

obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.

Subiectele raportului juridic sunt:

- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale de drept

civil

- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept

civil.

Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi

obligaţii civile.

Persoana juridică este acea colectivitate de oameni care

îndeplinind condiţiile legii (are o structură organizatorică internă, un

patrimoniu propriu, distinct de cel al membrilor care o compun şi un

scop bine determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.

Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice

reglementează statutul persoanei fizice şi juridice.

Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului

juridic civil dobândeşte drepturi (de exemplu chiriaşul – locatarul -

stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul lucrului închiriat

69

parte a contractului de închiriere - dobândeşte dreptul să ceară spre

folosinţă bunul închiriat sau exercită drepturi civile (de exemplu,

moştenitorul exercită dreptul de a cere chiria, când a moştenit un

imobil închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de închiriere.)

Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin obligaţii civile.

De exemplu, locatorul are obligaţia civilă să pună la dispoziţie

locatarului, să predea lucrul în folosinţă temporară.

În raporturile juridice de obligaţii subiectul activ se numeşte

creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.

De regulă, părţile raportului juridic civil (subiectele) au în

acelaşi timp ambele calităţi: calitatea de subiect (parte) activ şi

calitatea de subiect (parte) pasiv, pentru că, în mod obişnuit, dreptului

unei părţi a raportului juridic civil îi corespunde obligaţia celeilalte

părţi. Astfel, în contractul de închiriere ce dă naştere unui raport

juridic civil, dreptului locatorului de a pretinde chiria convenită, la

termenele stabilite îi corespunde obligaţia locatarului de a plăti chiria.

Asemenea, locatarul are dreptul să pretindă predarea lucrului spre

folosinţă temporară, locatorul fiind obligat să-l predea.

Determinarea,pluralitatea, schimbarea subiectelor

raportului juridic civil

Determinarea subiectelor raportului juridic civil

A determina subiectele raportului juridic civil înseamnă a

stabili cine sunt părţile între care s-a încheiat acesta.

În raporturile juridice ce au în conţinut drepturi relative,

subiectele se cunosc din chiar momentul încheiereii actului juridic sau

a săvârşirii faptului juridic, moment ce corespunde stabilirii raportului

juridic. De exemplu, în momentul închirierii contractului de închiriere

sau a producerii unui prejudiciu se determină subiectul activ (creditor)

– se cunoaşte locatarul sau victima – şi subiectul pasiv (debitor) – se

ştie cine este locatarul obligat la predarea bunului spre folosinţă sau,

de regulă, autorul faptei ilicite căruia îi revine îndatorirea de a repara

prejudiciul.

În raporturile juridice ce dau naştere unui drept absolut

(drepturi reale sau drepturi nepatrimoniale) se cunoaşte numai

subiectul activ – titularul dreptului (de exemplu, titularul dreptului de

proprietate). Subiectul pasiv nu este cunoscut, determinat, el fiind

alcătuit din toate subiectele de drept, toţi ceilalţi, universal.

70

Într-o opinie, în raporturile juridice ce conţin un drept de

proprietate, subiectul pasiv se determină ulterior încheierii raportului

juridic şi nu la data stabilirii lui ca şi în cazul subiectului activ, şi

anume, atunci când o persoană a încălcat obligaţia generală şi negativă

de abţinere de la stânjenirea exerciţiului dreptului de proprietate de

către titular.1

Într-o altă opinie, subiectul pasiv nu se determină ulterior

stabilirii raportului juridic civil ce are în conţinut un drept de

proprietate. Dacă, la un moment dat, o anumită persoană încalcă

dreptul de proprietate...ea este...subiect pasiv a unui alt raport juridic

decât cel iniţial. Într-adevăr, raportul juridic iniţial era stabilit între

titularul dreptului (ca subiect activ) şi toată lumea (ca subiect pasiv

universal, nedeterminat); conţinutul acestui raport juridic îl constituie

obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu face nimic de natură a

încălca dreptul titularului. În schimb, odată ce dreptul absolut a fost

încălcat, se stabileşte, în virtutea legii, un nou raport juridic – distinct

de cel iniţial care rămâne în fiinţă faţă de toată lumea – şi anume un

raport juridic între titularul dreptului absolut încălcat (ca subiect activ)

şi autorul încălcării (ca subiect pasiv determinat), raport în conţinutul

căruia intră dreptul relativ, de creanţă al subiectului activ de a pretinde

o prestaţie specifică, adică fie de a da ceva (de a plăti de exemplu,

despăgubiri pentru prejudiciile cauzate titularului dreptului absolut

încălcat), fie de a face ceva (de exemplu, de a înceta încălcarea

dreptului.

Acest nou raport juridic nu se substituie celui iniţial, nici nu-l

înlătură (n.a. - acesta rămâne în fiinţă în continuare cu un subiect activ

şi cu subiecte pasive nedeterminate), ci se adaugă acestuia, având o

existenţă de sine stătătoare şi având un conţinut diferit.1

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil În mod obişnuit raportul juridic civil se stabileşte între două

persoane: o persoană subiect activ şi o altă persoană subiect pasiv.

Acesta este raportul juridic civil simplu.

1 A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, 1963, pag.37, Petre Mircea Cosmovici,

op.cit., pag.59 1 Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, pag.72 şi urm., prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.76, prof.dr.Teofil Pop,

op.cit., pag.59, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.45

71

Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai multe

subiecte de drept: mai multe persoane pot fi subiecte active sau

subiecte pasive. Este raportul juridic civil complex.

În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai multe subiecte,

fie active, fie pasive, regula este aceea a divizibilităţii drepturilor şi

obligaţiilor între subiectele active şi cele pasive.

Raporturile juridice civile cu pluralitate de subiecte sunt:

a) raportul juridic de obligaţii, unde potrivit regulii,

obligaţiile sunt conjuncte (divizibile).

Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt mai multe

subiecte active, pluralitatea pasivă – sunt mai multe subiecte pasive.

Exemplu de pluralitate activă: trei fraţi cumpără un

autoturism. Ei fiind creditorii autoturismului, oricare din ei poate să-l

pretindă de la vânzător.

Exemplu de pluralitate pasivă: doi fraţi, care împreună au

produs un prejudiciu sunt debitorii obligaţiei de reparare a

prejudiciului.

Regula divizibilităţii drepturilor şi obligaţiilor comportă două

excepţii, împrejurări când drepturile şi obligaţiile nu se divid:

1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu

autoturismul într-un contract de vânzare-cumpărare) este prin natura

lui indivizibil. De exemplu, doi fraţi au moştenit, au cumpărat, au

primit în donaţie etc. un autoturism pe care îl vând. Obligaţia de a

preda autoturismul nu se divide, deoarece autoturismul prin natura lui

este indivizibil. Oricare din fraţi poate fi obligat de cumpărător să

predea autoturismul. Tot astfel, dacă sunt doi cumpărători,

autoturismul se va preda oricăruia dintre ei.

Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul raportului

juridic civil cu mai multe subiecte active şi pasive poate fi stabilită şi

prin convenţia părţilor. De exemplu, doi prieteni în contractul de

închiriere a unui autoturism pentru 1 milion pe zi timp de 3 zile, pot

conveni cu locatorul, indivizibilitatea chiriei (a sumei de 3 milioane).

Procedând aşa, locatorul se asigură de primirea chiriei de la oricare

chiriaş.

2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau voinţa

părţilor stabileşte executarea sau exercitarea obligaţiilor sau

72

drepturilor în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori sau

dintre creditorii solidari.

Se disting:

Solidaritatea pasivă, caracterizată prin:

- obligaţiile se execută în întregime de oricare codebitori;

- codebitorul care a executat obligaţia în întregime are drept

de regres împotriva celorlalţi debitori, astfel încât fiecare codebitor

participă la executarea prestaţiei;

- plata făcută de codebitor stinge raportul juridic de obligaţii

între creditor şi codebitor.

De exemplu, trei conducători auto distrug împreună

indicatoarele rutiere de “Staţionare interzisă” de pe un drum public. Ei

răspund solidar faţă de persoana prejudiciată. Victima are

posibilitatea să ceară instanţei de judecată valoarea totală a

prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto).

Codebitorul obligat la plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel

raportul juridic de obligaţii stabilit între victimă şi codebitori

încetează. Debitorul care a despăgubit integral victima are acţiune în

regres împotriva celorlalţi debitori, pentru că fiecare suportă repararea

prejudiciului în raport de gradul de participare.

Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic

(convenţia părţilor).

- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită

dreptul de a cere de la debitor întreaga datorie, nu numai partea ce i se

cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de toţi ceilalţi

creditori solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este obligat să

o împartă cu ceilalţi creditori.

De exemplu, 3 fraţi au în proprietate comună un apartament

pe îl închiriază. Ei sunt creditorii chiriei. În contract, ei pot stipula

dreptul oricăruia din ei de a primi chiria. Solidaritatea activă se naşte

numai dintr-un act juridic.

b) raportul juridic real

În raporturile juridice reale, care au în conţinutul lor dreptul

de proprietate, pot exista mai multe subiecte active, titulari ai dreptului

de proprietate comună asupra unui bun sau mase de bunuri.

Proprietatea comună poate fi:

73

- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală dar nu

concretă dintr-un bun sau câteva bunuri determinate.(de exemplu, doi

fraţi sunt proprietari în comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi

celălalt asupra 1/3 din imobil);

- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de

bunuri, având calitatea coindivizar. Fiecare cunoaşte cota ideală de

drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De exemplu, în cazul

moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.

Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt

proprietarii unei mulţimi de bunuri nu al unuia sau a câtorva bunuri

determinate.

- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile

comune, dobândite în timpul căsătoriei. Partea fiecărui soţ este

determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de contribuţie” la

dobândirea bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial

Există pluralitate de subiecte în cazul creaţiei intelectuale

(operă ştiinţifică, invenţie). În acest caz, pluralitate activă este

denumită “coautorat”, opera fiind creaţie comună, contribuţia fiecărui

autor fiind anterior stabilită.

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Raporturile juridice civile încheiate se modifică în timp

adaptându-se unor împrejurări noi. Se pot schimba şi subiecţii de drept

care l-au încheiat. De exemplu, într-un contract de închiriere, chiriaşul

având probleme financiare este în imposibilitatea plăţii chiriei.

Contractul încetează prin acordul de voinţă al locatorului şi

locatarului, dar creanţa trebuie executată. Intervine tatăl chiriaşului şi

face el plata. Astfel, se schimbă un subiect al raportului juridic civil,

locul locatarului fiind luat de tatăl acestuia prin instituţia numită

subrogaţia în dreptul creditorului plătit.

Schimbarea subiectelor raportului juridic diferă în funcţie de

natura raportului juridic.

a) schimbarea subiectelor raportului juridic când acestea sunt

persoane juridice: se face în condiţiile actului normativ prin care s-au

constituit, în cazul celor de drept public sau a voinţei liber exprimate

de persoana juridică de drept privat;

74

b) schimbarea subiectelor raportului juridic civil ce are în

conţinut drepturi nepatrimoniale.

Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns legate de

persoana titularului, intim legate de viaţă de familie (de exemplu,

dreptul la reputaţie, la nume, la denumire, la onoare, dreptul de autor

şi inventator, la viaţă, la integritate fizică şi sănătate, dreptul la

respectarea vieţii private etc.) au caracter inalienabil şi nu pot fi

transmise altei persoane.

Schimbarea subiectelor nu se poate face în acest caz.1

c) schimbarea subiectelor raportului juridic civil de obligaţii

Legea reglementează schimbarea subiectului activ în

raporturile de obligaţii prin următoarele procedee: cesiunea de creanţă,

subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi novaţia prin schimbarea

de creditor.

cesiunea de creanţă: este contractul prin care un creditor

transmite dreptul său de creanţă cu titlul oneros sau gratuit, unei alte

persoane. Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent,

dobânditorul creanţei se numeşte cesionar, debitorul care rămâne să

execute creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. În cesiunea de

creanţă cesionarul ia locul cedentului. De exemplu, într-un contract de

împrumut, de consumaţie (mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl

împrumută pe debitor cu suma de 15 milioane $, cu termen scadent de

6 ani. Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului suspensiv 6

ani (la scadenţă) - când va putea exercita dreptul de a cere restituirea

sumei împrumutate are nevoie de bani. Cedentul (împrumutătorul)

încheie un contract de cesiune de creanţă cu o persoană dispusă să

cumpere creanţa (cesionar). Astfel, se schimbă subiectul activ în

raportul juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este

înlocuit cu dobânditorul creanţei-cesionarul. Ambele părţi ale

contractului de cesiune sunt în avantaj: cedentul dobândeşte banii de

care are nevoie, chiar dacă nu întreaga sumă, cesionarul şi-a investit

banii urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre preţul de

cumpărare a creanţei, de regulă mai mic, şi valoarea nominală a

creanţei sau când acestea coincid, dobânda legală.

1 Dr.Ilie Urs, avocat, Repararea daunelor morale, “Lumina Lex”, 2001, pag.14-16

75

subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în

înlocuirea debitorului din raportul juridic de obligaţii cu o altă

persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului,

dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când

o altă persoană plăteşte datoria debitorului. De exemplu, tata plăteşte

datoria fiului său care a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a

unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din

preţ. Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în

raportul juridic de obligaţii. Astfel, s-a stins raportul de obligaţii între

creditorul iniţial (în exemplu, vânzătorul combinei muzicale) şi

debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta

rămânând pe mai departe obligat faţă de noul creditor (în exemplu,

tatăl).

novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin

care se schimbă vechiul creditor cu un nou creditor, debitorul

devenind obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de vechiul

creditor. Novaţia, deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de

creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului plătit, se

particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea subiectului activ

are loc stingerea vechii obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă

creanţă al cărei titular este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul

unui autoturism a convenit cu vânzătorul să plătească preţul la un

termen şi constată că este în imposibilitate să o facă. Cei doi pot

încheia un contract în care să stabilească schimbarea obiectului

contractului de vânzare-cumpărare (de exemplu, în locul preţului

debitorul să predea un bun determinat unei alte persoane, care devine

astfel noul creditor. Acest lucru se poate realiza pentru că între

vânzător şi noul creditor, de exemplu, există o obligaţie de plată).1

d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în

conţinut drepturi reale

În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin

transmiterea bunului asupra căruia se exercită dreptul de proprietate:

prin contracte, succesiune, legate testamentare, tradiţiune etc.

Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”,

nedeterminat, universal.

1 Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.458-470

76

Capacitatea civilă a subiectelor raportului juridic civil

Capacitatea civilă, parte a capacităţii juridice constă în

calitatea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect de drept. Persoana

poate încheia raporturi juridice civile numai dacă are capacitate civilă.

Potrivit prevederilor art.4 Decretul 31/1954 privitor la

persoanele fizice şi juridice: “Capacitatea civilă este recunoscută

tuturor persoanelor”.

Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de

cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu (art.5 Decretul

31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice).

Capacitatea de folosinţă

La persoanele fizice, capacitatea de folosinţă este definită de

prevederile art.5 din acelaşi act normativ: “Capacitatea de folosinţă

este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii.”

În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea

generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii”.1

Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu

noţiunea de capacitate de exerciţiu în definiţia căreia apare sintagma

“de a-şi exercita drepturile”.

Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea

de a fi subiect de drept civil. Legea recunoaşte tuturor persoanelor

capacitatea civilă, implicit capacitatea de folosinţă (art.4 Decretul

31/54 privitor la persoanele fizice şi juridice) fără nici o discriminare

de sex, rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine.

Capacitatea de folosinţă este generală, în sensul că ea

cuprinde toate drepturile civile subiective şi obligaţiile civile

recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, în principiu orice persoană

fizică are dreptul să vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să

împrumute, să moştenească etc.

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în

cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De exemplu, dreptul de a dona

este interzis persoanei fizice în anumite condiţii: art.806 Cod civil

“minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.

1 M. Mureşan, op.cit., pag.60, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.78, Iosif R. Urs, op.cit., pag.126, prof.univ.dr. Ioan Dogaru, op.cit., pag.72, prof.dr.docent A. Ionaşcu, op.cit.,

pag.163

77

Persoana fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la

capacitatea de folosinţă. Uneori poate renunţa la un drept civil

subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea generală de a avea

drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu poate renunţa.

Astfel, nimeni nu poate înstrăina capacitatea sa de a avea dreptul de a

dona, de a vinde, de a cumpăra etc.

Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi

încetează cu moartea acestuia (în unele cazuri la declararea

judecătorească a morţii).

Numai în ceea ce priveşte dobândirea de drepturi (atenţie nu şi

de obligaţii) legea recunoaşte această posibilitate din perioada de

concepţie a copilului, însă numai dacă se naşte viu.

La persoanele juridice, capacitatea de folosinţă este limitată

de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. Astfel, persoana

juridică are aptitudinea generală de a avea drepturi şi obligaţii, dar

numai “acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege,

actul de înfiinţare sau statut”(art.34 alin.1 Decretul 31/1954).

Capacitatea de folosinţă nu mai este generală, ca la persoanele

fizice, ci este limitată de principiul specialităţii capacităţii de folosinţă.

De exemplu, Universitatea poate avea numai acele drepturi şi obligaţii

prin care se realizează scopul pentru care a fost înfiinţată: asigurarea

pregătirii superioare a studenţilor.

Legea sancţionează nesotirea limitării capacităţii de folosinţă

la scopul pentru care s-a înfiinţat persoana juridică. “Orice act juridic

care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul” (n.a.

nulitate absolută – art.31 alin.1 Decretul 31/1954). De exemplu, dacă

Universitatea ar încheia acte juridice pentru construirea de imobile în

vederea vânzării, aceste acte juridice ar fi nule.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data

înregistrării persoanei juridice sau la data actului de dispoziţie care le

înfiinţează (de exemplu, la persoanele juridice de drept public), data

recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data

îndeplinirii vreunei cerinţe a legii, după caz.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data

încetării existenţei persoanei juridice, prin reorganizare sau dizolvare.

Capacitatea de exerciţiu

La persoanele fizice

78

“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi

exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”

(art.5 alin.3 Decretul 31/1954).

Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana

care încheie acte juridice trebuie să-şi dea seama de efectele juridice

pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă voinţă conştientă.

În doctrină, se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a

capacităţii de exerciţiu: aptitudinea persoanei fizice de a dobândi

drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma obligaţii (unii

autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea de acte

juridice proprii.1

Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de

exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legi. De

exemplu, minorul între 14-18 ani este lipsit în parte de capacitatea de

exerciţiu, potrivit prevederilor art.9 din Decretul 31/1954, ca măsură

de ocrotire. Se consideră că el nu dispune de dezvoltare psihică

deplină, nu are o voinţă conştientă matură.

Nu au capacitate de exerciţiu, potrivit art.11 din Decretul

31/1954, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă

sub interdicţie. Legea prezumă că nu au discernământ. Beneficiind de

capacitate de folosinţă, ei pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii,

dar numai prin actele juridice civile încheiate de reprezentanţii lor

(părinţii sau tutorele) în numele minorului.

Are capacitate de exerciţiu restrânsă minorul care a împlinit

vârsta de 14 ani.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie

de către acesta (n.a. - singur) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor

sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de dispoziţie) şi cu

încuviinţarea autorităţii tutelare.

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când

persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea vârstei

de 18 ani.

Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia

potrivit Codului familiei se poate căsători fără încuviinţarea părinţilor

sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în mod excepţional 1 M. Mureşan, op.cit., pag.61, Ion R. Urs, op.cit., pag.132, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.60, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.73, prof.dr.doc.

A. Ionaşcu, op.cit., pag.164

79

chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei)

dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.

În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de

capacitate de exerciţiu: este cazul interzişilor judecătoreşti, persoanele

diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală, şi puse sub

interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor juridică

este identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

La persoanele juridice

Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este

aceeaşi ca şi la persoana fizică.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte

obligaţiile prin organele sale de conducere. Organele persoanei

juridice (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a

persoanei juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în

limitele puterilor ce le-au fost conferite sunt actele persoanei juridice

însăşi.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi

persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a

săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victima

prejudiciului.

Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc

organele sale sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă

nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art.35 şi

36 Decretul 31/54).

Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării,

înregistrării persoanei juridice. În doctrină se apreciază că începutul

capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor sale.1

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide

cu cel al capacităţii sale de folosinţă: data încetării persoanei juridice.

Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea

drepturilor civile subiective şi a obligaţiilor corelative ale părţilor. 1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.136

80

Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este

formată din drepturile civile subiective şi latura pasivă din obligaţiile

civile.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură

de interdependenţă. Astfel, într-un raport juridic de obligaţii – de

exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este titularul

dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma

împrumutată. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă a

împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.

Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este

alcătuit din drepturi, respectiv, pentru subiectul pasiv conţinutul este

alcătuit din obligaţii.

În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul

de proprietate, titularul dreptului, proprietarul are dreptul subiectiv de

a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în limitele legii, aşa cum

doreşte. Acestui drept îi corespunde obligaţia corelativă negativă

pentru “toţi ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere

dreptului de proprietate.

În raportul juridic de obligaţii, conţinutul juridic, de regulă

este alcătuit din drepturile şi obligaţiile subiectelor (părţilor).

În unele raporturi juridice de obligaţii, numai uneia din părţi îi

revin obligaţii. De exemplu, în raportul juridic născut din contactul de

depozit, depozitarul (persoana care primeşte bunul în depozit) este

obligat să restituie bunul deponentului (persoana care a predat unul

spre a fi depozitat) la cererea acestuia.

În raportul juridic nepatrimonial titularul dreptului (de

exemplu, la nume, la viaţă intimă, etc.) şi-l exercită în limitele legii

faţă de subiectul pasiv nedeterminat căruia îi revine obligaţia general

negativă de a nu aduce atingere exerciţiului dreptului absolut.

Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului

raportului juridic civil

Definiţia dreptului subiectiv civil

Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină au

fost elaborate numeroase definiţii ale dreptului civil subiectiv.

81

Într-o definiţie, dreptul subiectiv este „puterea sau prerogativa

recunoscută de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice

(denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active

ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să

facă sau să nu facă ceva (să săvârşească sau să se abţină de la

săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul de constrângere

al statului”1.

Definiţia nu are în vedere posibilitatea titularului dreptului

subiectiv de a avea el însuşi o anumită conduită, recunoscută şi

protejată de lege. Într-o altă definiţie se evidenţiază această

posibilitate “…prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul

dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită ori să

ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub

sancţiunea recunoscută de lege”2

În definiţiile ce urmează se precizează ambele facultăţi ale

titularului dreptului civil subiectiv: să aibă o anumită conduită şi să

pretindă subiectului pasiv o anumită conduită.

Pentru exemplificare, prezentăm câteva definiţii doctrinare ale

dreptului subiectiv.

Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui

drept de a desfăşura, în limitele legii o anumită conduită, în virtutea

căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare

corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de

constrângere a statului”.1

Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei

persoane dreptul obiectiv, prerogativă garantată prin mijloace juridice,

de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumită

conduită subiectului.”2

Dreptul subiectiv mai este şi astfel definit: “posibilitatea

juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a

desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a

pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare

1 Eleonora Roman, Conţinutul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, Partea generală,

vol.I., de prof.dr.doc.Traian Ionaşcu şi colaboratorii, pag.182 2 I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. « Dacia », Cluj-Napoca, 1988, pag.49 1 Teofil Pop, op.cit., pag.69 2 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.63

82

care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive

a statului”.3

Un autor defineşte dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea

juridică a titularului (subiect activ) de a desfăşura o anumită conduită,

garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumită

comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa

de constrângere a statului”.4

Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa

colectivă îl poate impune ca fiind în conformitate cu interesul social –

exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia subiectul activ poate

pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la

săvârşirea unei acţiuni”.5

Într-o formulare identică, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi

prof.univ.dr. Ion Dogaru definesc dreptul subiectiv ca fiind:

“posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană

fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în

limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să

pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă

ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a

statului, în caz de nevoie.”6

Definiţia dreptului subiectiv civil trebuie să cuprindă

următoarele elemente:

- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută

de lege subiectului activ (titularului);

- titularul dreptului are posibilitatea juridică de a desfăşura o

anumită conduită, în limitele stabilite de lege;

- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită

corespunzătoare, în limitele legii. Conduita subiectului pasiv constă în

a da, a face, sau a nu face ceva;

- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de

constrângere a statului pentru protejarea dreptului său.

Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului

subiectiv:

3 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.51 4 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.64 5 D. Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv, în revista « Dreptul » nr.7-8/1991, pag.77 6 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.76, prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.82

83

Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică a titularului

de a avea o anumită conduită recunoscută de lege şi de a pretinde o

conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin apelarea la forţa

de constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor civile subiective

Drepturi absolute şi drepturi relative

Drepturi absolute

Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute

şi drepturi relative este unanim acceptată în doctrina de drept civil.

Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.

Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării,

gradul de opozabilitate.

Definiţia formulată de prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune

accentul pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea

dreptului absolut: „drepturile absolute sunt acelea cărora le

corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine de a

le încălca”.1

Într-o altă definiţie, autorii adoptă criteriul modului de

exercitare al dreptului şi definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al

cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a face apel la

altcineva pentru a-l realiza”, sau, într-o altă formulare: „dreptul în

temeiul căruia titularul său – subiectul activ determinat, are

posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte revenindu-le

obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce

atingere”1.

Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de

opozabilitate şi modul de exercitare al dreptului absolut nu se exclud,

ci se completează reciproc. Dacă toate persoanele au obligaţia

generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o

persoană la care să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul

de delimitare a drepturilor absolute poate fi atât modul de exercitare a

dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum

1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.141, prof.univ.dr. Ioan R. Urs, op.cit., pag.141 1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.83; Gabriel Boroi, op.cit., pag.54, Ioan R.Urs, op.cit., pag.142, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.77, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.70,

prof.univ.Gheorghe Beleiu, Drept civil, Teoria generală, 1987, pag.90

84

şi gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia

generală negativă de a nu-i aduce nici o atingere.

Caracterele juridice ale drepturilor absolute:

- subiectele raportului juridic civil ce are în conţinutul său un

drept absolut sunt: subiectul activ, titularul dreptului absolut cunoscut,

şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”, nedeterminat;

- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce

atingere dreptului absolut;

- sunt opozabile tuturor (erga omnes), toţi subiecţii de drept

civil au obligaţia de a nu-l încălca.

Drepturi absolute sunt:

drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi:

- drepturi strâns legate de persoana umană (de exemplu,

dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la

libertate, la respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a

domiciliului, nume, onoare, reputaţie, demnitate etc.);

- drepturi intim legate de viaţa de familie (de exemplu, dreptul

de a se căsători, dreptul soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul

la secretul vieţii de familie etc.);

- drepturile autorilor de opere ştiinţifice, literare şi artistice (de

exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor, dreptul de a aduce opera

la cunoştinţa publicului, dreptul la inviolabilitatea operei etc.);

- drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi:

dreptul la denumire, emblemă, firmă şi marcă comercială, la

concurenţă loială etc.).1

drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi

abitaţie, servitute etc.)

Drepturile absolute sunt limitate ca număr, fiind stabilite prin

lege.

drepturile relative

Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul

poate pretinde subiectului pasiv o conduită determinată, fără care

dreptul nu se poate realiza.”2

1 Dr.Ilie Urs, avocat, op.cit., pag.14-16 2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.pag.83, Gabriel Boroi, op.cit., pag.54

85

Într-o altă formulare: „drepturile relative sunt cele cărora le

corespunde obligaţia unei sau mai multor persoane, determinate din

momentul stabilirii raportului juridic, de a da, de a face (obligaţii

pozitive) sau, uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte

juridice (obligaţie negativă).”3

O definiţie cuprinzătoare formulează de prof.univ.dr.Ion

Dogaru “dreptul în temeiul căruia subiectul activ (titularul său) numit

creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se recunoaşte

posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus

debendi) de asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere),

sau să nu facă ceva (aut non facere)”.4

Caracterele juridice ale drepturilor relative sunt:

- subiectele raportului juridic civil care are în conţinut drepturi

relative sunt cunoscute din momentul naşterii raportului juridic;

- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face

ceva;

- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.

Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de

garantare al acestora, în sensul că drepturile absolute ar fi mai bine

protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu drepturile relative. S-a

avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie respectate de

“toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv

determinat (debitorul).

Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o

anumită persoană (anumite persoane) determinate în momentul

încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”, toată lumea,

pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun respectului general.

Încălcarea lor atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un

prejudiciu. Toate drepturile absolute sau relative sunt opozabile

tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.

O precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul

pasiv poate avea o prestaţie pozitivă. De exemplu, deţinătorul fără

temei legal al lucrului altuia este obligat la restituirea lucrului altuia

către proprietar.1

3 Prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.53 4 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.78, Iosif I. Urs, op.cit., pag.142 1 Eleonora Roman, op.cit., pag.193

86

Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de

importantă sub aspectul regimului juridic (a regulilor juridice)

aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp prin forţa

de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la

atingerea adusă în exercitarea lor, titularul poate cere instanţei de

judecată apărarea lui. Se spune că sunt imprescriptibile. Drepturile

relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în

justiţie într-un termen scurt: de regulă, în termenul general de

prescripţie de 3 ani.

O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere

apărarea unui drept absolut prin acţiune în justiţie. În cazul drepturilor

relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.

Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale

(extrapatrimoniale, personale)

Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din

patrimoniul unei persoane, având caracter economic şi putând fi

evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale,

implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie conţinutul

majorităţii raporturilor juridice civile.

Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.

Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este

dreptul ce nu face parte dintr-un patrimoniu, nu are caracter economic

şi deci nu poate fi evaluat în bani. Termenul de extrapatrimonial este

utilizat pentru a sublinia această idee. Se foloseşte, tot în această idee

şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt strâns legate

de persoana titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că

toate drepturile subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin

unei persoane.

Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege.

Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt

întotdeauna drepturi absolute.

Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter

patrimonial şi caracter nepatrimonial. De exemplu, dreptul de autor

este un drept personal, extrapatrimonial care poate avea caracter

patrimonial (sub forma plăţii în caz de editare a operei).

Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit

aplicabil drepturilor patrimoniale şi nepatrimoniale (extrapatrimoniale,

87

personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale,

personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot

transmite prin acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în

general, prin reprezentare, lucru permis în cazul drepturilor

patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor

nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale), de regulă, nu este

supusă prescripţiei extinctive.

Drepturi reale şi drepturi de creanţă

Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale

şi drepturi de creanţă.

Dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă titularului

posibilitatea de a exercita singur atributele dreptului de proprietate

(posesia, folosinţa şi dispoziţia în mod direct şi nemijlocit, fără

concursul altei persoane.

Termenul de “reale” provine de la faptul că se referă la lucruri

(în limba latină res).

Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:

- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru,

fără concursul altor persoane;

- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de

preferinţă;

Dreptul de urmărire constă în posibilitatea titularului unui

drept real de a urmări şi cere restituirea bunului din mâinile oricui s-ar

afla în mod nelegitim (în mod nelegitim înseamnă lipsa temeiului

juridic, adică a actului juridic, a hotărârii judecătoreşti, a prevederilor

legii, a uzucapiunii sau a posesiei bunului mobil cu bună credinţă).

Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real

accesoriu (de gaj, de ipotecă sau privilegiu) să fie preferat când intră

în concurs cu alte persoane, la executarea cu prioritate a creanţei

garantate cu acel drept real.

- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice

ale acestuia (subiectul activ este determinat, subiectul pasiv “toţi

ceilalţi”este universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o obligaţie

generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”);

- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.

Sunt drepturi reale principale:

88

- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea

de stat alcătuită din domeniul public şi domeniul privat al statului,

proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea privată);

- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia

autonomă sau instituţiile de stat şi se exercită asupra bunurilor

proprietate de stat);

- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul

public al statului;

- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.

Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.

Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este dreptul al cărui

titular numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă

subiectului pasiv numit debitor (reus debendi), subiect determinat, a

da, a face ceva (aut dare, aut facere sau aut non facere).

Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre

a se sublinia ideea că sunt opozabile unei persoane determinate

(debitor).

Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic

de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:

- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită

comportare, de regulă, stabilită de comun acord cu debitorul, însă

numai în limitele prevederilor legii. Uneori, prin excepţie,

comportarea creditorului este stabilită prin lege. De exemplu, în cazul

faptelor juridice licite şi ilicite;

- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă

subiectului pasiv (debitor) o anumită conduită;

- sunt nelimitate ca număr, deoarece se nasc, de regulă, din

voinţa subiecţilor raportului juridic de obligaţii;

- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale

acestora (subiecţii se cunosc din momentul stabilirii raportului juridic

de obligaţii; subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face

ceva; este opozabilul debitorului).

Drepturi principale şi drepturi accesorii.

89

Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.

Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine

stătătoare, soarta lui juridică nu depinde de existenţa unui alt drept. De

exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul de creanţă ce

are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.

Dreptul accesoriu: este dreptul a cărui soartă juridică depinde

de existenţa unui alt drept, numit drept principal. În limba latină:

“accessorium sequitur principalem”, soarta dreptului accesoriu este

determinată de cea a dreptului principal.

În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent

diferenţierea în drepturi principiale şi drepturi accesorii. Sunt socotite

drepturi reale principale, drepturile enumerate la clasificarea

drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:

- dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce reprezintă o

garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi

care nu presupune deposedarea celui ce o constituie);

- dreptul de gaj (amanet - drept real accesoriu, născut din

contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru

mobil pentru garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută

obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară instanţei de judecată

reţinerea lucrului în contul creanţei);

- privilegiul (este dreptul unui creditor de a fi plătit cu

prioritate, faţă de alţi creditori datorită calităţii creanţei sale. De

exemplu, din mai mulţi creditori va fi preferat la împărţeala preţului

vânzării creditorul ce are de încasat un impozit, o taxă, o amendă faţă

de creditorul ce are de primit împrumutul acordat)1 şi dreptul de

retenţie (este dreptul ce conferă creditorului care este în acelaşi timp

şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia,

posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de a refuza

restituirea lui până când debitorul său, creditor al lucrului, va plăti

datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv. De

exemplu, în contractul de depozit, persoana care păstrează bunul –

depozitarul, fiind debitor al lucrului are obligaţia să-l predea

deponentului, persoana care a predat lucrul în depozit (creditor). Când

depozitarul face cheltuieli cu păstrarea lucrului el este creditor şi are

1 L. Pop, op.cit., pag.438

90

dreptul să ceară restituirea cheltuielilor făcute de la deponent – acum

debitor al cheltuielilor făcute în interesul său. Creditorul cheltuielilor –

depozitarul – poate reţine lucrul până când deponentul va returna

cheltuielile făcute pentru păstrarea lucrului.)

Dreptul real accesoriu presupune un drept real principal.

Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi

principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria

drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii,

acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din acte

juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai

obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative acestora…: “dreptul

creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei

principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză

penală…”.2 De exemplu, în contractul de executare de lucrări se poate

introduce o clauză – clauza penală – (are caracter accesoriu deoarece

nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare

de lucrări) potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia se obligă la

plata unei sume de bani, convenită de comun acord. Din această

obligaţie accesorie, rezultă dreptul corelativ accesoriu de a pretinde

plata sumei prevăzute în clauza penală.

Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi

subiective civile afectate de modalităţi

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi

exercitat de îndată, din chiar momentul naşterii lui, existenţa şi

exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită condiţie

sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, din

momentul naşterii dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea

bunului cumpărat (este momentul realizării acordului de voinţă între

părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile

sunt termenul, condiţia şi sarcina) este dreptul care se naşte sau poate

fi executat în raport de împrejurări viitoare care se pot sau nu realiza

sau care se vor realiza cu siguranţă.

Recunoaşterea drepturilor subiective civile

2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.57

91

Prin recunoaşterea drepturilor subiective civile se înţelege

reglementarea acestora prin norme juridice.

Într-o opinie, se distinge între recunoaşterea globală şi

recunoaşterea specială a drepturilor civile.

Recunoaşterea globală a drepturilor subiective civile se

realizează prin dispoziţiile art.1 din Decretul nr.31/1954 privitor la

persoanele fizice şi juridice unde sunt recunoscute la modul general

numai acele drepturi subiective civile care îşi propun drept scop

“satisfacerea intereselor personale, materiale şi culturale, în acord cu

interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire”. Astfel,

titularul dreptului subiectiv civil poate să-l exercite în interesul său,

“dar în interesul său în acord cu interesele tuturor”.1

Recunoaşterea specială a drepturilor subiective civile se

realizează prin diferite actele normative, care reglementează categorii

de drepturi subiective civile sau anumite drepturi subiective civile. De

exemplu, în Constituţia României se recunosc drepturile fundamentale

ale cetăţeanului care sunt în acelaşi timp drepturi subiective civile cum

sunt: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, la apărare, la liberă

circulaţie, la domiciliu sau reşedinţă, la emigrare, de a reveni în ţară,

la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul persoanei fizice să dispună

de ea însăşi, la informaţie, la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la

muncă etc.; în Codul civil se recunosc majoritatea drepturilor

patrimoniale (reale şi de creanţă); în Decretul 31/1954 privitor la

persoanele fizice şi juridice se recunosc drepturile personale

nepatrimoniale.

Referitor la persoanele juridice, recunoaşterea drepturilor

subiective civile este reglementată de art.2 din Decretul 31/1954

privitor la persoanele fizice şi juridice: “Drepturile civile pe care le

au, ca persoane juridice (…) sunt recunoscute în scopul de a se

asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale (…) a oamenilor”.

Ocrotirea (apărarea) drepturilor subiective civile

Potrivit art.3 Decretul 31/1954, “drepturile civile sunt ocrotite

de lege”.

De regulă, mijloacele juridice de apărare a drepturilor

subiective civile sunt:

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.60

92

- acţiunea în justiţie, constă în posibilitatea titularului

dreptului să ceară intervenţia forţei de constrângere a statului pentru a

obţine respectarea dreptului sau restabilirea situaţiei existente înaintea

nesocotirii acestuia;

- pe cale de excepţie (de apărare): În cursul procesului civil

pornit de o persoană care solicită o anumită pretenţie, titularul

dreptului subiectiv civil, ca mijloc de apărare împotriva pretenţiei

nejustificate, invocă dreptul său;

- prin executare silită: mijloc juridic prin care titularul

dreptului subiectiv civil cere instanţei de judecată aducerea la

îndeplinire a hotărârii judecătoreşti ce recunoaşte un drept, dacă

persoana obligată execută de bună voie hotărârea judecătorească.

Pe cale de excepţie, unele drepturi civile subiective se apără

prin mijloace prevăzute de legile speciale care le reglementează.

Astfel, drepturile personale nepatrimoniale sunt apărate prin

mijloacele nepatrimoniale prevăzute în art.54 din acelaşi act normativ:

“Persoana vătămată într-un drept al său nepatrimonial va cere

instanţei încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor

nepatrimoniale” sau “va putea cere instanţei să oblige pe autorul

faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsuri socotite

necesare de către instanţă, spre a ajunge la restabilirea dreptului

atins”.

Potrivit art.55: „Dacă autorul faptei săvârşite fără drept nu

îndeplineşte, în termenul stabilit prin hotărâre, faptele destinate să

restabilească dreptul atins, instanţa judecătorească va putea să-l

oblige la plată, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de

întârziere, socotită de la data exprirării termenului de mai sus.

Această amendă poate fi pronunţată şi prin hotărârea dată asupra

cererii făcută potrivit art.55.”

Apărarea drepturilor nepatrimoniale (personale), prin mijloace

patrimoniale, este acceptată în unanimitate după 1989.

Încălcarea dreptului subiectiv civil printr-un act administrativ

este apărat potrivit Legii nr.29/1990 privind contenciosul

administrativ. În art.1 alin.1 s-a stabilit: „Orice persoană fizică sau

juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale recunoscute de

lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei

autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept

recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti

93

competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins

şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Legea de revizuire a

Constituţiei nr.429/2003 a extins sfera de aplicare şi în art.39 din

Constituţie adaugă: „persoana vătămată într-un drept al său într-un

interes legitim.”

Exercitarea drepturilor subiective civile

Titularul unui drept subiectiv civil, de exemplu, locatorul

(persoana care închiriază un bun în schimbul unei sume de bani

numită chirie) poate sau nu să exercite acest drept (dreptul de a cere

locatarului chiria). Exercitarea dreptului rămâne la latitudinea

titularului.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în scopul satisfacerii

intereselor personale ale titularului, potrivit legii şi regulilor de

convieţuire socială. Aşadar, în exercitarea dreptului subiectiv apar

anumite limite.

Limitele exercitării dreptului subiectiv civil sunt limite

externe şi limite interne.

Limitele externe sunt materiale sau juridice. Astfel,

proprietarul terenului exercită dreptul de proprietate între hotarele

terenului său, ce reprezintă limitele externe materiale.

Tot astfel, creditorul nu poate cere debitorului mai mult decât

datorează, fără a depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă.

Limitele interne ale dreptului subiectiv civil sunt date de

scopul în care este recunoscut dreptul şi anume satisfacerea intereselor

personale ale titularului acestuia.

Exercitarea drepturilor civile pune problema abuzului de

drept. În ce constă abuzul de drept?

În doctrină s-au născut ample discuţii cu privire la definirea

abuzului de drept.

Astfel, se disting autorii care îmbrăţişează teoria obiectivă a

abuzului de drept, care în esenţă subliniază că simpla abatere de la

limitele exercitării dreptului subiectiv civil reprezintă abuz de drept.

Cu privire la limitele externe materiale sau juridice Paul

Mircea Cosmovici, membru corespondent al Academiei României s-a

exprimat tranşant: “cel ce acţionează prin depăşirea limitelor externe,

materiale ori juridice ale drepturilor subiective acţionează fără drept,

ca, de pildă, proprietarul care ar construi dincolo de hotarul terenului

94

său – deci prin depăşirea limitelor materiale ale dreptului de

proprietate – ori creditorul care ar pretinde debitorului său mai mult

decât îi datorează acesta – deci prin depăşirea limitelor juridice ale

dreptului său de creanţă”.1

În aceeaşi idee: “Abuzul de drept nu înseamnă depăşirea

limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv,

ipoteză în care am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci

numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil.”2

Depăşirea limitelor externe fie materiale, fie juridice poate

reprezenta un fapt juridic ilicit, şi dacă s-a produs un prejudiciu sunt

aplicabile regulile răspunderii civile.

Cu privire la limitele interne ale exerciţiului drepturilor

subiective, s-au propus mai multe criterii pentru definirea abuzului de

drept: intenţia de a dăuna altuia, exerciţiul anormal al dreptului,

absenţa unui interes legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea sa.3

Într-o definiţie, autorul are în vedere numai limitele interne:

“Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor

principii (notă: autorul se referă la exercitarea dreptului subiectiv civil

potrivit cu scopul său social şi economic, exercitarea cu respectarea

strictă a legii şi a regulilor de morală, exercitarea cu bună-credinţă)

constituie, ceea ce se numeşte în literatura de specialitate şi practica

judecătorească, abuz de drept”.1

Alţi autori definesc abuzul de drept cu referire deopotrivă la

limitele externe şi interne ale exercitării dreptului subiectiv civil.

Astfel, “Exercitarea unui drept civil subiectiv cu depăşirea

limitelor sale fireşti, - şi în special, cu depăşirea limitelor sale interne,

adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul

respectiv este recunoscut de lege”.2

Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu în definiţia abuzului de drept se

referă expresis verbis la ambele limite: “prin abuz de drept înţelegem

exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor

exercitării sale (…) prin nesocotirea scopului economic şi social

1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.79 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.61 3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.151 1 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.61 2 M. Mureşan, op.cit., pag.76

95

pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii şi moralei, cu rea

credinţă, cu depăşirea limitelor sale”.3

Într-o altă concepţie, teoria subiectivă explică abuzul de drept

prin intenţia ce animă pe titularul dreptului subiectiv civil de a vătăma

pe altul. Astfel, un autor subliniază: “În ce ne priveşte, apreciem că

abuzul de drept vizează numai ultimele două principii din cele patru

prezentate mai sus (n.a. - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în

limitele sale interne, numai potrivit scopului economic şi social în

vederea căruia este recunoscut şi numai cu bună-credinţă) Deci, se

poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia cu rea-

credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui (…) faptul săvârşit neputând

fi explicat printr-un motiv legitim (…) titularul îşi exercită dreptul

subiectiv civil în scopul de a-l vătăma pe altul, a-l şicana etc.”4

Intenţia de a vătăma se apreciază din “inutilitatea actului

pentru cel care l-a săvârşit”.5

Sancţionarea abuzului de drept se face în două moduri:

- obligarea titularului dreptului subiectiv civil exercitat în mod

abuziv la repararea eventualului prejudiciu produs, potrivit regulilor

răspunderii civile delictuale;

- refuzul protecţiei juridice a titularilor drepturilor subiective

civile exercitate în mod abuziv.1 Această sancţiune a fost aplicată în

practica judiciară.2

În doctrină s-au exprimat şi opinii contrare.

Un autor consideră că “refuzul concursului forţei de

constrângere a statului (…) este discutabil (…) în lipsa unui text de

lege expres în acest sens (…); respingerea cererii titularului dreptului

subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unei

3 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.89, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.88 4 Gabriel Boroi, op.cit., pag.61-62 5 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.79 1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.76, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.88,

prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.89, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.61 2 Plenul Tribunalului Suprem, decizia nr.13/1959, Culegere de decizii 1959, pag.37

96

dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a

dreptului”.3

Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului

juridic civil

Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii

corelative. Drepturile subiective civile şi obligaţiile care alcătuiesc

conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui drept

subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi

corespunde un drept subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este

tocmai îndatorirea subiectului pasiv.4 Astfel, într-un contract de

locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia

locatarului de a plăti chiria, după cum dreptului locatarului de a i se

preda lucrul în folosinţă temporară îi corespunde obligaţia locatorului

de a preda lucrul.

Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte,

numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită

debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da,

a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.5

Prestaţia subiectului pasiv constă în:

- a da (aut dare), este în îndatorirea de a constitui (un drept

real de ipotecă sau gaj asupra unui bun) sau a transmite un drept real

asupra unui lucru. De exemplu, transmiterea dreptului de proprietate

printr-un act juridic de vânzare-cumpărare, donaţie etc. Obligaţia de a

da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o obligaţie

de a face;

- a face, (facere) este îndatorirea ce constă într-o prestaţie

pozitivă, având ca obiect executarea de lucrări, prestarea de servicii

sau predarea unui lucru (de exemplu, a construi un imobil în

contractul de antrepriză, a întreţine o persoană în contractul de

întreţinere, a repara un autoturism într-un contract de executări lucrări

etc.);

- a nu face, (non facere) este îndatorirea de a se abţine de la

săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut să o săvârşească, dacă nu s-ar fi 3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.62, Iosif R. Urs, op.cit., pag.152 4 Eleonora Roman, op.cit., pag.183 5 Prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.11

97

obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de editură, autorul

lucrării predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea unei alte

edituri.

Obligaţia are în structura sa:

- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă, au în acelaşi

timp şi calitatea de creditor şi calitatea de debitor;

- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi

obligaţiile corelative ce aparţin subiecţilor. De regulă, este alcătuit din

dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea debitorului de a

executa prestaţia datorată;

- obiectul – constă în conduita concretă (acţiunea, inacţiunea)

a părţilor. Acţiunea este prestaţia ce o poate pretinde creditorul şi la

care este ţinut debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau

nu face ceva;

- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la

forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea

unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la executarea silită pentru

realizarea creanţei sale.

Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice

licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just

temei) şi ilicite (delicte).

Obiectul raportului juridic civil

Definiţia obiectului raportului juridic civil

În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte

privitoare la obiectul raportului juridic civil.

Primul aspect se referă la existenţa obiectului raportului

juridic civil.

Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului

juridic au în vedere că prin obiect se înţeleg numai lucrurile la care se

referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt raporturi juridice

civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un

element structural al raportului juridic civil.1 De exemplu, în raportul

1 I. Cameniţă, Consideraţii privind noţiunea de obiect al raportului juridic, în « Justiţia nouă »

Nr.9/1965, pag.78

98

juridic stabilit între cântăreţ şi organizatorul spectacolului obiectul

raportului juridic îl constituie acţiunea cântăreţului de a cânta.

Majoritatea autorilor consideră necesară existenţa obiectului

raportului juridic.

Unii autori identifică obiectul raportului juridic atât cu

lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile subiecţilor,

considerând că obiectul este un element necesar al raportului juridic

civil. Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se

face şi o diferenţiere: în cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la

care se referă dreptul; în cazul drepturilor de creanţă, obiectul îl

constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi

este ţinut subiectul pasiv.2

Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte

din obiectul raportului juridic fie acţiunea sau inacţiunea la care are

dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv fie lucrurile la care se

referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există.

Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau

abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde

subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta fără a deosebi

după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau

un drept de creanţă”.3

Precizările, după cum este vorba de un drept real sau de

creanţă, apreciem că nu se justifică: şi în cazul dreptului real, titularul

este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-nedeterminat, universal

“toţi ceilalţi” o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic

de natură a stânjeni exercitarea dreptului şi în cazul dreptului de

creanţă, poate pretinde o conduită debitorului. În ambele cazuri –

drept real şi drept de creanţă - suntem în prezenţa unei relaţii sociale în

care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o conduită ce

reprezintă obiectul raportului juridic civil.1

Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea,

inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este ţinut subiectul

pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului juridic:

2 I. Demeter şi I. Ceterchi, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1962,

pag.167-168 3 Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.208 1 Prof.dr.doc.Aurelian Ionaşcu, Obiectul raportului juridic civil, în Tratat de drept civil, vol.I.,

Partea generală, de Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”, 1967, pag.207-208

99

“întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita

părţilor”.2 “prin obiect al raportului juridic înţelegem conduita

părţilor”.3

“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în

acţiunea sau abstenţeunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este

ţinut subiectul pasiv. (n.n. conduita părţilor).”4

“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi

termeni conduita subiectelor acestui raport”.5

În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce

au fost date este faptul că toate se referă, în ultimă analiză, la conduita

subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul juridic cuprinde în

conţinutul său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.6

Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al

raporturilor juridice apar şi lucrurile la care se referă conduita

subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect). Astfel “întrucât

însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în

exemplul dreptului real un lucru, acesta trebuie privit şi el, când este

cazul, ca obiect al raportului juridic şi anume obiect derivat”.7

Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea

conduita subiecţilor raportului juridic civil se referă direct la anumite

lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate îşi exercită

acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de

posesie, folosinţă şi dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l

are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit să dobândească

dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a

cumpărat (…) lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale,

lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic civil”.1

Definiţia de mai jos, a obiectului raportului juridic civil,

elaborată de prof univ.dr. Ion Dogaru în opera citată, este tranşantă şi

cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în

limbajul curent de drept civil: “obiectul raportului juridic civil constă

în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este îndreptăţit

2 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.97 3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.67 4 Iosif R. Urs, op.cit., pag.160 5 Prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.76 6 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.84 7 Prof.dr.droc.Aurelian Ionaşcu, op.cit., pag.209 1 M. Mureşan, op.cit., pag.79

100

subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea

se referă la lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat

(indirect).”

Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin

expresiile sinonime am cumpărat casa la un preţ bun, sau obiectul

contractului de vânzare-cumpărare îl constituie casa.

În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască

strânsa legătură între cei doi termeni: obiect al raportului juridic civil

şi lucrurile la care se referă.”2

Definiţia bunurilor

Codul civil foloseşte termenii de „bun” şi „lucru” fără să-i

definească. Astfel, în art.480 se foloseşte termenul de lucru:

„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune

de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de

lege”.

În art.461 se foloseşte termenul de bun: „Toate bunurile sunt

mobile şi imobile.”

Noţiune de „bun” este utilizată în două accepţiuni:

- în sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile

ce au ca obiect un lucru. De exemplu, art.475: „Oricine poate dispune

liber de bunurile ce sunt ale lui” sau art.479: „Poate avea cineva

asupra bunurilor, sau un drept de proprietate, sau un drept de

folosinţă, sau numai servitute”;

- în sens restrâns, prin bun se înţelege numai lucrul asupra

căruia se exercită drepturi patrimoniale. De exemplu art.517:

„Uzufructul este dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt

proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă cu

îndatorirea de a le conserva substanţa.”

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă

formulare, o valoare economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale

ori spirituale ale omului susceptibile de apropiere (însuşire) sub formă

de drepturi patrimoniale.

2 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.96-97

101

Potrivit definiţiei, în materia dreptului civil, nu orice lucru sau

valoare economică poate dobândi calitatea de bun, ci numai acelea

care întrunesc cumulativ două cerinţe:

- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau

spirituală;

- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie

susceptibil de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.

Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu este “bun” în

accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe

aer.1

Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada”

comercializat în SUA în recipienţi speciali, sau “aerul de munte”

folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu

sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de

a fi însuşite, sub forma drepturilor patrimoniale, este relativă?

Un autor, pe bună dreptate, apreciază: “…aceste condiţii sunt

relative în timp şi în spaţiu şi trebuie privite în perspectivă istorică,

lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de pildă

reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul

cosmic de pildă) putând deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi

(sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri cereşti, sau a

resurselor energetice oferite de vântul solar)”.1

Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează

decisiv regimul juridic (regulile juridice) aplicabil unor bunuri.

Clasificarea bunurilor Bunurile se pot clasifica după mai multe criterii. Următoarele

criterii de clasificare sunt frecvent întâlnite în doctrină.

- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor: bunuri în

circuitul civil, bunuri scoase din circuitul civil, bunuri cu o circulaţie

juridică restrictiv reglementată şi bunuri momentan fără stăpân;

- după modul lor de percepere: bunuri corporale şi bunuri

incorporale;

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.99 1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.80

102

- după natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi

imobile;

- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual

determinate, (res certa) şi bunuri determinate generic, bunuri de gen

(res genera);

- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei

obligaţii: bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;

- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu

distrugerea, consumarea sau înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi

bunuri neconsumptibile;

- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe

destinaţia lor: bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;

- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri

accesorii;

- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi

consuma substanţa: bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere.

După regimul juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

bunuri în circuitul civil:

De regulă, toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot face

obiectul actelor juridice civile şi prin urmare pot fi dobândite sau

înstrăinate prin asemenea acte.1 În art.963 Cod civil se prevede:

„Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi obiectul unui contract.”

bunuri scoase din circuitul civil

Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite

bunuri pot fi scoase din circuitul civil şi nu pot face obiectul unor

contracte juridice civile. Aceste bunuri sunt inalienabile. De pildă, în

art.136 alin.3 din Constituţia României din 1991 sunt enumerate

categorii de bunuri care “fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice”.

Ele sunt “inalienabile” (alin.4 din acelaşi articol) în sensul că nu pot fi

înstrăinate sau grevate. Aceste bunuri sunt: “bogăţiile de interes

public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele

naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi

alte bunuri stabilite de legea organică.”

1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.99

103

Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în

condiţiile legii pot intra în circuitul civil. În art.136 alin.4 din

Constituţia României se precizează: “În condiţiile legii organice, ele

pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice

sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în

folosinţă gratuită a instituţiilor de utilitate publică”.

bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată

Din considerente medicale, pentru anumite bunuri, legea

prevede o circulaţie juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice

supuse Legii nr.137/1993; produsele şi substanţele stupefiante supuse

Legii nr.73/1969. Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului şi

consumului ilicit de droguri.

Pentru protejarea ordinii publice, Legea nr.17/1996

reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi a muniţiei, Legea

nr.126/1995 stabileşte regimul juridic al explozibililor.

Unele bunuri cu valoare religioasă sunt protejate prin Legea

nr.103/1978 privind obiectele de cult, iar altele cu valoare deosebită –

metalele şi pietrele preţioase şi semipreţioase sunt supuse regimului

juridic prevăzut în O.G. Nr.190/2000 privind regimul metalelor

preţioase în România (aprobată prin Legea nr.261/2002).

bunuri momentan fără stăpân

Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu

vânatul sălbatic, comoara, lucrurile abandonate.1

Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile

încheiate prin ignorarea prevederilor legale privind circulaţia acestora

sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate atrage şi răspunderea

penală (de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a

explozibililor etc.).

După modul lor de percepere distingem:

bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială,

fiind percepute de om prin propriile simţuri. De exemplu, o carte, o

bancă, un apartament etc.

1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.81

104

bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă

materială perceptibilă simţurilor noastre. De pildă: drepturile în

general.

Un autor enumeră următoarele bunuri incorporale:

- drepturi reale;

- proprietăţile incorporale, adică acele bunuri a căror fiinţă

depinde de activitatea şi puterea creatoare a omului, de exemplu

fondul de comerţ, dreptul de proprietate industrială, dreptul de autor;

- valorile mobiliare, de exemplu, acţiunile, obligaţiunile;

- efectele de comerţ, de exemplu cambia, biletul la ordin,

cecul;

- drepturile de creanţă.2

Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii

proprietăţii asupra bunurilor corporale.

Posesia de bună credinţă este un mod de dobândire a

proprietăţii bunurilor mobile corporale (art.1909 Cod civil). De

asemenea, dobândirea proprietăţii prin tradiţiunea lucrului (remiterea,

predarea) priveşte numai bunurile mobile corporale.

După natura şi calificarea dată de lege:

Codul civil în art.461 prevede: “toate bunurile sunt mobile şi

imobile”, criteriul de departajare fiind cel al valorii economice şi

sociale a bunurilor.

bunuri mobile (bunuri mişcătoare)

În art.472 Cod civil sunt enumerate bunurile mobile, care pot

fi: prin natura lor sau prin determinarea legii. Doctrina admite

existenţa bunurilor mobile prin anticipaţie.

Bunurile mobile prin natura lor: Definiţia legală a bunurilor

mobile prin natura lor este dată de prevederile art.473 Cod civil: „Sunt

mobile prin natura lor, corpurile care se pot transporta de la un loc la

altul, atât cele care se mişcă de sine, precum animalele, precum şi

cele care nu se pot strămuta din loc decât printr-o putere străină,

2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.75-76

105

precum sunt lucrurile neînsufleţite.” Într-o altă formulare sunt

bunurile care se pot muta dintr-un loc în altul, fie prin energie proprie

(“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine

(“precum sunt lucrurile neînsufleţite”).

Într-o definiţie modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa

(prin mijloace proprii) sau pot fi strămutate dintr-un loc în altul, (prin

forţe exterioare), fără a li se altera sau modifica natura şi destinaţia”.1

De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt drepturile reale

asupra mobilelor2, drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie

referitoare la bunurile mobile (art.474 Cod civil).

În doctrină, apreciindu-se prevederile textului art.474 Cod

civil ca fiind incomplete, s-a propus următoarea enumerare a bunurilor

mobile prin determinarea legii:

- drepturile reale asupra unui lucru mobil, altele decât dreptul

de proprietate;

- drepturile de creanţă corelative obligaţiei de a da un lucru

mobil, obligaţiei de a face şi obligaţiei de a nu face (deci toate

drepturile de creanţă);

- drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate

intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde

drepturile de proprietate industrială,

- drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);

- acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar;

- fondurile de comerţ;

- acţiunile şi părţile sociale în societăţile comerciale;

- rentele.

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în

Codul civil. Doctrina a definit că, bunurile mobile prin anticipaţie, ca

fiind bunurile care prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile

unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor

deveni. De pildă, fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent

prin actul juridic.

1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.83 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.71

106

bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)

Bunurile imobile sunt enumerate în art. 462 Cod civil: „bunuri

imobile prin natura lor, sau prin destinaţia lor, sau prin obiectul la care

se aplică”.

Bunurile imobile prin natura lor sunt:

- “fondurile de pământ şi clădirile” – art. 462 Cod civil. Prin

“clădiri” se admite că sunt toate construcţiile sau lucrările ridicate pe

pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.);

- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” – art.464 Cod

civil;

- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe

arbori, neculese încă” – art.465 Cod civil. Se acceptă că sunt imobile

prin natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.

Un autor, într-o formulare sintetică, apreciază că sunt bunuri

imobile prin natura lor: “terenurile de orice fel şi toate bunurile care,

în mod natural sau artificial sunt încorporate lor.”1

Bunurile imobile prin destinaţia lor

În art.468 Cod civil se definesc imobilele prin destinaţia lor:

“obiectele ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi

exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la

cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbeii

din porumbărie, iepurii de casă, stupii cu roi, peştele din iaz,

teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele, instrumentele

necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor

uzine, paiele şi gunoaiele. Acest text se va interpreta la condiţiile

actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim: “mai sunt

imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile ce proprietarul a aşezat

către fond în perpetuu.”

Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:

- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când

acestea sunt întărite cu gips, var sau ciment sau când ele nu se pot

scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt

aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.

- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în

perpetuum când parchetul pe care ele stau este una cu boaseria

1 Mircea Mureşan, Petre Ciacli, op.cit., pag.82

107

(lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” –

art.469 alin.2 Cod civil

- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil

- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar

putea scoate fără fractură sau deteriorare” – art.469 alin.4 Cod civil

- „urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la

un fond de pământ, sau vreo casă” – art.470 Cod civil.

În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin

natura lor sunt mişcătoare, dar care, fie că sunt ataşate în mod

perpetuum unui imobil (de exemplu, elementele de ornamentaţie ale

unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori

sociale a unui imobil (de exemplu, utilaje agricole, instalaţii

industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca accesorii

ce sporesc valoarea acelui imobil”.1

Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin

destinaţie, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:

- să fie în proprietatea titularului imobilului;

- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o

legătură fizică, materială sau voluţională (prin voinţa proprietarului

imobilului). Spre deosebire de imobilele prin natura lor, unde

imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea

are un caracter juridic. Ea se face prin manifestarea de voinţă a

proprietarului care afectează un anumit mobil unui imobil prin natura

sa, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.

Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt precizate

în art.471 Cod civil: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi

acţiunile care tind a revendica un imobil. La acestea, literatura juridică

adaugă: celelalte drepturi reale asupra imobilelor, drepturile de

creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi

acţiunile în justiţie referitoare la imobile.1

Importanţa clasificării bunurilor în bunuri mobile şi bunuri

imobile constă în regimul juridic propriu aplicabil bunurilor mobile şi

imobile.

- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în

principiu, calitatea de proprietar;

1 Mircea Mireşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.82 1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.70

108

- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de

dobândire a proprietăţii prin uzucapiune (prescripţie achizitivă), numai

după o perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de

bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în

celelalte cazuri);

- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se

face valabil prin simplu acord de voinţă al părţilor);

- înstrăinarea bunurilor imobile se face, de regulă, în formă

solemnă şi prin îndeplinirea unor condiţii de publicitate;

- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect

diferit. Contractele de ipotecă au ca obiect numai bunuri imobile;

contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu excepţiile

prevăzute în lege;

- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii

de către unul din soţi, în timpul căsătoriei, nu se poate face decât cu

consimţământul expres al celuilalt, în timp ce înstrăinarea oricărui bun

mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de către unul din soţi,

în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege;

- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un

imobil revine de regulă instanţei de la locul de situare a imobilului, în

timp ce la bunurile mobile instanţei, de domiciliu a pârâtului;

- executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum

bunul este mobil sau imobil.

După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri

individual determinate (res certa) şi bunurile de gen (res genera).

bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile

ce se determină prin particularităţi care-l fac să se deosebească de alte

bunuri asemănătoare, îl individualizează. De exemplu, autoturismul

marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul zgâriat şi fără

ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN

bunuri de gen (res genera), sunt bunurile ale căror

caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot

individualiza numai prin numărare, cântărire sau măsurare. De

exemplu, banii, combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile etc. sunt

bunuri determinate prin caractere generice. Pentru a determina bunul

109

ce constă într-un cupon de 5 m de stofă, trebuie numărată această

cantitate din balotul de stofă.

Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere

generice în funcţie de natura lui, sau uneori în raport de voinţa părţilor

raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun generic când se

află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui contract de

comodat (contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă

un bun unei alte persoane cu obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l

restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine un bun cert.

Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu, este o amintire

de familie, poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.

Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de

gen constă în regulile juridice aplicabile fiecărei categorii:

- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de

regulă, dreptul de proprietate se transmite dobânditorului în momentul

realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat:

art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea

este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului,

îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi

lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).

Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii

proprietăţii:

- în cazul vânzării bunurilor de gen, momentul transmiterii

proprietăţii este cel al individualizării bunului vândut prin numărare,

cântărire, măsurare. Când se vând 10 kg mere, se cunoaşte efectiv

cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în momentul

cântăririi;

- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră

înainte de a fi predat creditorului, îl eliberează pe debitor de obligaţia

de a-l preda. (De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare,

părţile se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat cumpărătorului la

o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită

televizorul piere într-un incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat

de obligaţia de a-l preda, pentru că obligaţia nu mai are obiect

(art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un bun cert şi

determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia

este stinsă, dacă lucrul a pierit (…) fără greşeala debitorului”);

110

- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu

pier niciodată (genera non pereunt). De exemplu, într-un contract de

vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul piere fortuit,

vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de porumb pentru a-şi

îndeplini obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă. În

caz contrar, vânzătorul este obligat la reparare când nepredarea

bunului a produs un prejudiciu;

- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca

obiect un bun cert determinat se face la locul situării acestuia, iar în

cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l

individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.

După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei

obligaţii, bunurile sunt fungibile şi nefungibile:

bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei

obligaţii pot fi înlocuite cu altele, pentru că sunt determinate prin

caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.

bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa

de mai sus. Bunurile certe sunt bunuri nefungibile.

Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurile (…)

depinde nu numai de însuşirile naturale ale bunurilor, ci adesea şi de

intenţia părţilor, exprimată în actul juridic încheiat”.1 De exemplu,

părţile într-un contract de vânzare cumpărare stabilesc de comun acord

ca un lucru individual determinat – un autoturism – să fie privit ca bun

fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie. Bunuri

determinate prin caractere generice pot fi privite, prin acordul părţilor,

ca fiind bunuri nesusceptibile de înlocuire unele prin altele (De

exemplu, o mobilă). Se apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul

juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate sau

nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.2

După cum folosirea bunurilor implică sau nu distrugerea,

consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile sunt consumptibile şi

neconsumptibile.

1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1963,

pag.66, Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.88 2 Dr.Maria Ioana Eremia, « Bunurile », în Tratat de drept civil, vol.I, Partea generală, de

Traian Ionaşcu şi colectivul, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.223

111

bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin

întrebuinţarea obişnuită se distrug (de exemplu, cheresteaua), se

consumă (de exemplu, alimentele) sau se înstrăinează (de exemplu,

televizoarele, combustibilul, aflate la vânzător prin vânzare se

înstrăinează.)

bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această

calitate, în condiţiile arătate mai sus, prin întrebuinţare obişnuită nu-şi

consumă substanţa. De exemplu, autoturismul, apartamentul etc.

Caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui,

este obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter

consumptibil. De exemplu, pentru vânzător biciclete sunt bunuri

consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru el prin

vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător, televizorul este un bun

neconsumptibil.

În contractul de împrumut, când obiectul împrumutat este un

bun consumptibil, contractul se numeşte împrumut de consumaţie

(mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite un bun

consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l

restitui la termenul stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate). De exemplu,

te împrumut cu 2 kg de făină până mâine.

Când obiectul contractului de împrumut este un bun

neconsumptibil, contractul se numeşte contract de împrumut de

folosinţă (comodat).

După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe

destinaţia lor, bunurile sunt:

bunuri divizibile, sunt bunurile care poate fi împărţite,

divizate fără să-şi schimbe destinaţia economică. De exemplu, o

suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.

bunuri indivizibile: sunt bunurile care prin divizare,

împărţire îşi schimbă destinaţia economică. De exemplu, un animal

viu, un autoturism, o haină etc.

Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de

natura acestuia, dar poate fi stabilită şi în acte juridice, prin acordul de

voinţă al părţilor.

Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de

subiecţi. De exemplu, un bun divizibil, permite ca drepturile şi

112

obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi subiecţi activi şi pasivi sunt.

În cazul unui bun indivizibil (de exemplu, un autoturism) cocreditorii

sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi

asume obligaţiile.

Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea

obligaţiei, chiar dacă prin natura sa bunul este divizibil.

După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:

bunuri principale, sunt bunurile care pot fi folosite, potrivit

destinaţiei lui, în mod independent.

bunuri accesorii, sunt bunurile care sunt destinate să fie

folosite pentru alte bunuri, de care sunt legate prin aceeaşi destinaţie

economică. De exemplu, arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de lacăt,

brăţara faţă de ceas etc.

În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări,

debitorul fiind obligat să predea şi bunul accesoriu alături de bunul

principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii juridice, potrivit

căreia bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal -

accessorium sequitur principalem.

Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.

După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi

consuma substanţa, bunurile pot fi:

bunuri frugifere sunt acele bunuri care, fără consumarea

substanţei lor, pot produce periodic un alt bun, numit fruct,

bunuri nefrugifere sunt bunurile care, fără consumarea

substanţei lui, nu poate produce periodic alt bun, numit fruct.

Fructele pot fi:

- naturale (se produc independent de munca omului, ca de

exemplu, fructele de pădure, vânatul din pădure etc.);

- industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu

produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele

obţinute dintr-o livadă etc.);

- civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil,

de exemplu chiria, pentru un bun închiriat etc.).

Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din

două raţiuni:

113

- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun

frugifer; productul este un bun produs de un alt bun fără caracter de

periodicitate;

- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca

acesta să-şi modifice substanţa în timp ce productul este un bun,

produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă substanţa. De exemplu,

lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin

producerea de producte, în timp, dispar ca bunuri.

Distincţia bun frugifer şi bun nefrugifer apare necesară în

materia uzufructului şi a posesiei mobiliare.

Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar

posesia şi folosinţa bunului) are dreptul la fructele produse de bun nu

şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul care a

înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).

Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte

proprietatea fructelor, nu şi a productelor.

Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este

importantă din punct de vedere juridic: fructele naturale şi industriale

se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere), fructele civile se

dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a

timpului).

4. Izvoarele raportului juridic civil concret

Definiţie

Relaţiile sociale se transformă în raporturi juridice civile

numai când sunt reglementate de norma juridică civilă. Norma juridică

reglementează raporturi juridice abstracte, tip, generale. Pentru ca

norma juridică să prindă viaţă, să se aplice este necesar ca în existenţa

cotidiană să se producă anumite împrejurări, fapte. De exemplu, în

art.998 Cod civil, norma juridică prevede o conduită abstractă, tip,

generală: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.” Pentru

ca această regulă de conduită să se aplice, trebuie să se producă un

prejudiciu prin orice faptă a omului. De exemplu, într-un contract de

transport, nu se respectă termenele stabilite şi astfel se produce

deteriorarea bunului perisabil transportat şi implicit, un prejudiciu.

Împrejurare din viaţa cotidiană – lipsa de punctualitate materializată în

executarea întârziată a transportului – impune aplicarea normei

114

juridice generale, aşadar cel care a prejudiciat trebuie să se

conformeze conduitei impuse de norma juridică: să repare prejudiciul

provocat. Între autorul faptei ilicite şi victimă se stabileşte un raport

juridic concret.

Această împrejurare constituie izvorul al raportului juridic

civil.

Nu orice fapt, împrejurare din viaţa materială produce efecte

juridice, adică naşte un raport juridic civil. Norma juridică de drept

civil precizează care împrejurare din numărul lor nesfârşit este aceea

ce capătă semnificaţie din punct de vedere juridic. În exemplul dat,

aceasta este întârzierea în executarea transportului.

Într-o definiţie, prin izvor al raportului juridic civil concret

înţelegem acele împrejurări, fie acţiuni omeneşti, fie evenimente ale

naturii de care legea civilă leagă producerea unor efecte juridice (adică

naşterea, modificarea ori stingerea unor raporturi juridice).

Această definiţie se suprapune cu definiţia faptelor juridice în

sens larg.

Faptele juridice în sens larg sunt alcătuite din acţiuni omeneşti

şi evenimente ale naturii sau evenimente sociale.

Acţiunile omeneşti sunt acele fapte săvârşite de om (fie

acţiuni, fie inacţiuni) cu intenţia sau fără intenţia de a produce efecte

juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de

raporturi juridice civile concrete. Deosebim:

- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil cu intenţia de a

produce efecte juridice (de a da naştere unor raporturi juridice

concrete). Acestea sunt actele juridice civile;

- acţiuni săvârşite de subiecţii de drept civil fără intenţia de a

produce efecte juridice, dar care se produc pentru că aşa prevede

legea, adică faptele juridice în sens restrâns. Acestea sunt: faptele

juridice licite (gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea

fără just temei) şi faptele juridice ilicite (delictul).

Evenimente ale naturii şi evenimentele sociale sunt

împrejurări ce se produc indiferent de voinţa oamenilor de care legea

civilă leagă producerea de efecte juridice, adică naşterea de raporturi

juridice civile concrete. De exemplu, naşterea, de care legea leagă

dobândirea capacităţii de folosinţă, inundaţia, trăsnetul, ce pot fi

riscuri asigurate în cazul contractelor de asigurări.

115

CAPITOLUL VI

ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

Actul juridic civil poate fi definit în două moduri:

- Codul civil îl defineşte prin speciile sale (contracte speciale):

contractul de donaţie, de vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune,

societate, mandat, comodat, împrumut, depozit, rentă-viageră şi

tranzacţie. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare este definit

astfel: „Vinderea (n.a. - actul juridic special, contractul de vânzare-

cumpărare) este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine,

116

una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti

celei dintâi preţul lui” (art.1294 Cod civil).

- doctrina defineşte actul juridic civil în termeni esenţiali se

subînţelege pentru toate categoriile de acte juridice civile.

Astfel, într-o definiţie unanim acceptată, actul juridic civil

este: „manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte

juridice, adică de a naşte, modifica şi stinge un raport juridic”.1

Un autor introduce în definiţie un element, suplimentar ce se

subînţelege şi anume: manifestarea de voinţă se face „potrivit

dreptului obiectiv”. Se subliniază astfel o limită a manifestării de

voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice-legea:

„manifestarea de voinţă a subiecţilor de drept în scopul de a asigura

crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice

civile, potrivit dreptului obiectiv”.2

Un alt autor delimitează actul juridic civil de faptul juridic

licit şi defineşte actul juridic civil ca fiind: „o manifestare de voinţă –

unilaterală, bilaterală sau multilaterală săvârşită cu intenţia de a stabili,

modifica sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu

condiţia ca de existenţa acestei intenţii să depindă însăşi producerea

efectelor juridice”.1

În doctrină se apreciază corectitudinea definiţiei, cu o

corecţie: două elemente pot lipsi: precizarea formelor manifestării de

voinţă – unilaterală,bilaterală sau multilaterală şi condiţia ca de

manifestarea acestei intenţii să depindă însăşi producerea efectelor

juridice. Primul element este de prisos pentru că manifestarea de

voinţă este ori unilaterală, ori bilaterală, ori multilaterală. Al doilea

element repetă scopul manifestării de voinţă – se săvârşeşte cu intenţia

de a produce efecte juridice –, dar introduce o condiţie inexactă:

efectele juridice se vor produce numai ca urmare a manifestării de

voinţă a părţilor. În realitate nu puţine sunt actele juridice care produc

efecte juridice dincolo de voinţa părţilor sau chiar împotriva voinţelor

acestora. De exemplu, în art.970 Cod civil se prevede că un contract –

1 Aurelian Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.76, M. Mureşan, în Dicţionar de drept civil 1980 şi op.cit., pag.95, prof.univ.dr.Gheorghe

Beleiu, op.cit., pag.125, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.119, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu,

op.cit., pag.83-84, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.137, Iosif R. Urs, op.cit., pag.189 2 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.95 1 Doru Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, 1969, pag.14

117

cel mai frecvent act juridic – obligă „nu numai la ceea ce este expres

într-însele, dar şi la toate urmările (n.a. produce efecte în afara

voinţei părţilor) ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după

natura sa”.

Prof.dr.docent Constantin Stătescu, membru corespondent al

Academiei de ştiinţe sociale şi politice2 defineşte asemănător actul

juridic.

În concluzie, definiţia actului juridic civil reuneşte urmă-

toarele elemente caracteristice:

- este o manifestare de voinţă a subiectelor de drept;

- scopul manifestării de voinţă este acela de a produce efecte

juridice civile. Prin această caracteristică actul juridic civil se

diferenţiază de faptul juridic civil care produce efecte juridice numai

dacă legea prevede acest lucru;

- efectele juridice civile constau în naşterea, modificarea sau a

stingerea unui raport juridic civil concret. Prin această caracteristică

actul juridic civil se diferenţiază de actele juridice din alte ramuri de

drept.

Termenul de „act” sau de „act juridic civil” are următoarele

accepţiuni:

- prima accepţiune este aceea de mai sus, de manifestare de

voinţă în scopul de a produce efecte juridice, adică de operaţiune

juridică încheiată (negotium juris, negotium), de exemplu, vânzare-

cumpărare, împrumut, schimb, donaţie

- a doua accepţiune frecvent întâlnită în doctrină şi practică

este aceea de înscris constatator al manifestării de voinţă, a opera-

ţiunii juridice încheiate. În acest sens actul juridic contestată,

validează, dovedeşte şi face opozabilă manifestarea de voinţă, după

caz, înţeles pentru care se foloseşte adagiul latin „instrumentum”

(înscris constatator) sau „instrumentum probationis” (înscris

probator).1

2 Prof.dr.doc.Constantin Stănescu, membru al Academiei de ştiinţe sociale şi politice, lector

dr.Corneliu Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. « Academiei »,

Bucureşti, 1981, pag.28, dr.doc.Salvador Brădeanu, Faptul şi actul juridic ca izvoare ale raportului juridic civil concret, în Tratat de drept civil de Traian Ionaşcu şi colectivul, vol.I.,

Partea generală, Ed. « Academiei », Bucureşti, 1967, pag.240, Şt.Răuschi, Drept civil, Partea

generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1993, pag.75, E. Poenaru, Introducere în dreptul civil, Teoria generală. Persoanele, 1996, pag.76 1 Iosif R. Rus, op.cit., pag.190

118

Folosirea termenului de înscris2 în cea de-a doua accepţiune a

termenului de act juridic civil se apreciază ca fiind în sprijinul

acurateţei exprimării juridice

Uneori legiuitorul foloseşte în aceeaşi normă juridică ambele

accepţiuni ale termenului de act juridic civil. De exemplu, în art.1191

Cod civil: „Dovada actelor juridice (n.a. - negotium) al căror obiect

are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit

voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub

semnătură privată” (n.a. - instrumentum).

2. Clasificarea actelor juridice civile

Actele juridice deosebit de variate pot fi grupate, clasificate.

Demersul are valoare practică: fiecare categorie de acte juridice dintr-

o clasificare produce efecte juridice proprii, supunându-se anumitor

reguli juridice.

În doctrină şi practică, clasificarea actelor juridice se face în

funcţie de următoarele criterii:

După numărul voinţelor juridice care dau naştere actului

juridic, se disting acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

Se foloseşte şi formularea „numărul părţilor”, la care se adaugă fie

„rezultatul unei singure părţi”, fie „voinţa concordantă a două sau mai

multe părţi”. Cum fiecare parte „are propria voinţă juridică”, atunci

când acceptă să se lege din punct de vedere juridic de o altă parte,

preferăm formularea „numărul voinţelor juridice care dau naştere

actului juridic.”

- acte juridice unilaterale: se formează ca urmare a unei

singure manifestări de voinţă, sau este acel act juridic civil valabil

încheiat de către o singură parte. De regulă, în dreptul civil român

voinţa unilaterală nu produce efecte juridice decât atunci când legea

civilă prevede în mod expres: testamentul. Se apreciază că, sunt acte

juridice unilaterale: legatul cuprins într-un testament, acceptarea şi

renunţarea la moştenire, ratificarea gestiunii de afaceri, recunoaşterea

paternităţii unui copil născut din afara căsătoriei etc.

- acte juridice bilaterale: sunt actele juridice ce se formează

prin manifestarea de voinţă a două părţi (de regulă a două persoane).

2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.142

119

Uneori o parte a actului juridic poate fi alcătuită din mai multe

persoane. De exemplu, o parte din contractul de vânzare-cumpărare,

vânzătorul, poate fi alcătuită din trei persoane, trei fraţi care

moştenind un teren, doresc să-l vândă. Părţile, prin acordul lor de

voinţă încheie actul juridic. Acordul de voinţă al părţilor se numeşte

consimţământ, cum tot consimţământ se numeşte voinţa fiecărei părţi

de a încheia actul juridic civil.

Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii,

noţiuni sinonime. De exemplu, contractul de împrumut, de locaţie, de

închiriere, de mandat etc.

Nu se confundă actele juridice bilaterale cu clasificarea

contractelor în unilaterale şi bilaterale (sinalagmatice). În cazul

contractelor unilaterale şi bilaterale se are în vedere numărul părţilor

din contract care se obligă, o parte sau ambele.

- acte juridice multilaterale: sunt actele juridice formate din

acordul de voinţă a trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul de

societate, (contractul prin care două sau mai multe persoane se

învoiesc să pună ceva în comun, să desfăşoare împreună o activitate şi

să împartă foloasele ce ar deriva din aceasta) se încheie de mai multe

părţi.

Importanţa practică a clasificării constă în regimul juridic

diferit aplicabil actului unilateral, bilateral şi multilateral. De exemplu:

- pentru verificarea valabilităţii actului juridic, la actul juridic

unilateral se verifică o singură voinţă, la actele juridice bi şi

multilaterale se verifică fiecare voinţă juridică.

- viciile de consimţământ sunt supuse unor reguli juridice

diferite: de exemplu, eroarea este viciu de consimţământ la toate cele

trei categorii de acte juridice, dolul este viciu de consimţământ numai

la actele juridice bi şi multilaterale, leziunea este viciu de

consimţământ la anumite acte juridice bilaterale.

- actele juridice bi şi multilaterale se pot revoca (desface,

desfiinţa) de regulă, prin acordul de voinţă al părţilor (mutus

dissensus), pe când actele juridice unilaterale, numai în cazurile

expres prevăzute de lege.

După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele

juridice pot fi cu titlu oneros şi cu titlu gratuit

120

- acte juridice cu titlu oneros: În art.945 din Codul civil se

defineşte contractul oneros, specie a actului juridic civil: „contractul

oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un

avantaj”.

Doctrina a extins definiţia la actele juridice cu titlul oneros.

Actele juridice cu titlu oneros sunt acele acte juridice, în care fiecare

parte urmăreşte la încheierea lui, obţinerea unui folos patrimonial, în

schimbul folosului patrimonial pe care l-a procurat celeilalte părţi. De

exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare vânzătorul urmăreşte

obţinerea unui folos – preţul, în schimbul folosului oferit celeilalte

părţi - predarea lucrului vândut.

Actele juridice cu titlu oneros sunt de două feluri:

- acte juridice comutative: sunt actele juridice cu titlu oneros

în care părţile cunosc din momentul încheierii lui existenţa şi

întinderea obligaţiilor ce le revin.1 Autorii au preluat definiţia

contractelor comutative prevăzută în art.947 din Codul civil:

„Contractul cu titlu oneros este comutativ, atunci când obligaţia unei

părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte” şi am extins-o la toate

actele juridice civile.

Într-o altă definiţie autorul subliniază: „părţile cunosc sau pot

cunoaşte (...) existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le

revin”.1 De exemplu, în contractul de închiriere, locatorul cunoaşte

exact dreptul său de a cere chiria stabilită de 100$, dar şi obligaţia de a

pune la dispoziţia chiriaşului camera închiriată pe timp de un an,

respectiv chiriaşul cunoaşte dreptul său de a cere locatorului camera

stabilită să o folosească şi obligaţia asumată de a plăti chiria cuvenită.

- acte juridice aleatorii, în care existenţa şi întinderea

prestaţiilor sau numai a uneia din ele depind de un eveniment viitor şi

incert (alea), părţile consimţind asupra şanselor de pierdere sau câştig,

de exemplu contractul de rentă viageră, în care credirentierul –

persoana care primeşte renta viageră – poate fi în câştig când durata

contractului este prelungită în timp (moartea lui survine după mulţi

ani), sau în pierdere, când acesta durează foarte puţin. Corelativ,

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.129, Gabriel Boroi, op.cit., pag.146,

prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.141, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.122,

prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.39, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.97, Iosif R. Urs, op.cit., pag.194 1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.99

121

debirentierul – persoana care plăteşte renta este în câştig sau pierdere

în raport de durata contractului. Contractul de asigurare, este un

contract aleatoriu.

- acte juridice cu titlu gratuit: sunt acte juridice încheiate în

care o parte doreşte să procure un folos patrimonial celorlalte părţi,

fără să urmărească în schimb obţinerea unui folos patrimonial.

În art.946 Cod civil se defineşte contractul gratuit: „(...) este

acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un

avantaj celeilalte.” Sunt acte juridice cu titlu gratuit contractul de

donaţie, comodat, mandatul gratuit etc.

Definiţia este preluată de la contractul gratuit şi extinsă la

actele juridice cu titlu gratuit.

Importanţa practică a clasificării constă în aplicarea unor

reguli juridice proprii la actele juridice oneroase şi la cele cu titlu

gratuit. Astfel:

- din punct de vedere al capacităţii persoanelor fizice care

încheie acte juridice cu titlu gratuit, legea civilă este restrictivă. Sunt

instituite anumite incapacităţi speciale: de exemplu, minorul sub 16

ani nu poate face donaţii, nici reprezentat sau asistat de părintele său

(art.806 Cod civil).

- numai la actele juridice cu titlu oneros consimţământul unei

părţi poate fi viciat prin leziune.

- legea civilă este mai severă cu privire la condiţiile de formă

ale actelor cu titlu gratuit. De exemplu, contractul de donaţie se face

prin act autentic.

- răspunderea contractuală este mai severă la actele juridice cu

titlu oneros, decât la cele cu titlu gratuit. De exemplu, în materia

contractului de mandat, în art.1540 alin.2 Cod civil se prevede:

„pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică

cu mai puţină rigurozitate, decât în caz contrariu.”

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid în:

- acte dezinteresate: sunt actele juridice gratuite prin care o

persoană face alteia un serviciu, fără a-şi micşora patrimoniul. De

exemplu, contractul de comodat (împrumut de folosinţă) prin care o

persoană dă spre folosinţă gratuită unei alte persoane un bun cert, cu

obligaţia acesteia de a-l restitui la termenul stabilit.

122

- acte liberalităţi: prin care dispunătorul îşi micşorează

patrimoniul, fără a primi nimic în schimb. De exemplu donaţia, legatul

etc.

Fiecărei categorii de acte juridice cu titlu gratuit îi sunt proprii

câteva reguli juridice:

- din punct de vedere al condiţiilor de formă, actele juridice cu

titlu gratuit liberalităţi se întocmesc în formă solemnă (de exemplu,

donaţia în formă autentică). Actele dezinteresate se întocmesc potrivit

principiului consensualismului (ele sunt valabil încheiate prin simplu

acord de voinţă al părţilor).

- în materie de succesiuni numai actele liberalităţi fac obiectul

reducţiunii succesorale. (Este sancţiunea civilă ce constă în

desfiinţarea retroactivă a donaţiilor făcute de către de cujus, la cererea

moştenitorilor rezervatari în măsura completării rezervei lor

succesorale).

După timpul, momentul în care îşi produc efectele, actele

juridice civile se împart în acte juridice între vii şi pentru cauză de

moarte:

- acte juridice între vii (inter vivos) sunt actele juridice care-şi

produc efectele pe timpul vieţii celor care le încheie.

Uneori efectele juridice se pot prelungi şi după moartea

părţilor care l-au încheiat. De exemplu, transmisiunea succesorală.

Actele juridice, în majoritate, produc efecte în timpul vieţii părţilor.

- acte juridice pentru cauză de moarte (mortis causa) sunt

acte juridice încheiate pentru a produce efecte după moartea autorului.

De exemplu, testamentul, contractul de asigurare de viaţă etc.

Reguli juridice ce se aplică diferit actelor juridice inter vivos

şi actelor juridice mortis causa:

- actele juridice mortis causa sunt reglementate mai amănunţit

în comparaţie cu actele juridice inter vivos.

- actele juridice mortis causa fiind o excepţie de la regula

conform căreia efectele juridice se produc pe timpul vieţii celor ce le

încheie sunt strict prevăzute în legea civilă. Ele sunt acte juridice

numite.

123

- actele juridice mortis causa sunt valabil încheiate numai prin

respectarea condiţiilor de solemnitate cerute de lege. De exemplu,

contractul de asigurare pe viaţă se întocmeşte în formă scrisă, el fiind

contract de adeziune, donaţia bunurilor viitoare se încheie în formă

autentică, testamentul în formă solemnă etc. Actele juridice inter vivos

sunt guvernate de principiul consensualismului.

- actele juridice mortis causa pot fi încheiate, în ceea ce

priveşte capacitatea părţilor, în condiţii restrictive comparativ cu

actele juridice inter vivos.

După efectele produse actele juridice sunt constitutive,

translative şi declarative:

- acte juridice constitutive: sunt actele juridice încheiate în

scopul naşterii de drepturi şi obligaţii noi, inexistente.

Într-o definiţie, actele juridice constitutive „au în conţinut

drepturi şi obligaţii corelative care iau astfel naştere neexistând

anterior.”1 De exemplu, actul juridic al căsătoriei dă naştere la drepturi

şi obligaţii noi, inexistente înainte de căsătorie.

Unele definiţii se referă doar la naşterea unui drept subiectiv

civil nou: „dă naştere la un drept subiectiv civil ce n-a existat

anterior.”2 De exemplu, contractul de uzufruct, contractul de gaj, de

ipotecă etc. Atunci când ne referim la naşterea unui drept, trebuie să

menţionăm şi naşterea unei obligaţii, întotdeauna dreptul subiectiv

presupunând obligaţia civilă corelativă.

- acte juridice translative de drepturi: sunt acte juridice prin

care are loc strămutarea unui drept subiectiv civil din patrimoniul unei

părţi, în patrimoniul celeilalte părţi. De exemplu, contractul de

vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

„Actul juridic civil translativ de drepturi se deosebeşte actul

juridic constitutiv (...) prin aceea că acesta din urmă dă naştere unui

drept nou ce, împreună cu obligaţia corelativă, n-a existat înainte. În

1 Idem, pag.100, dr.doc.Salador Brădeanu, op.cit., pag.423, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit.,

pag.141 2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.129, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.97, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.88, Gabriel Boroi, op.cit., pag.147, Iosif R. Urs,

op.cit., pag.198.

124

cazul actelor translative, se creează o situaţie nouă, unul din subiecte

dobândind un drept preexistent în patrimoniul transmiţătorului.”3

- acte juridice declarative sunt actele juridice prin care părţile

îşi recunosc, definitivează drepturi existente anterior încheierii aces-

tora. De exemplu, contractul de partaj, tranzacţia.

Clasificarea dovedeşte importanţă practică în materia stabilirii

momentului când îşi produc efectele: Astfel,

- actele juridice constitutive şi translative îşi produc efectele

din momentul încheierii lor, numai pentru viitor (ex nunc)

- actele juridice declarative îşi produc efecte pentru viitor (ex

nunc), dar şi pentru trecut (ex tunc). De exemplu, în cazul partajului,

actul juridic al împărţirii produce efecte de la data când a luat naştere

coproprietatea sau indiviziunea, şi nu de la data împărţirii, deci actul

juridic declarativ retroactivează.

- numai actele juridice translative şi constitutive sunt supuse

rezoluţiunii (fiind contracte sinalagmatice) nu şi actele juridice

declarative.

După importanţa pe care o prezintă actele juridice în raport

cu patrimoniul persoanei, distingem acte juridice de conservare, de

administrare şi de dispoziţie:

- acte juridice de conservare sunt actele juridice încheiate

care are drept cauză păstrarea unui drept subiectiv civil în patrimoniu,

preîntâmpinarea pierderii lui. Avantajul constă în efectuarea unor

cheltuieli minime în raport cu valoarea dreptului ce urmează a fi salvat

prin încheierea actului juridic. De exemplu, întreruperea unei

prescripţii, somaţia, punerea de peceţi, înscrierea unei ipoteci etc.

- acte juridice de administrare sunt acte juridice prin care

părţile urmăresc să realizeze punerea în valoare a unui bun, sau

patrimoniu. De exemplu, locaţiunea unui bun, închirierea unui

apartament, culegerea fructelor, asigurarea unui bun etc.

Actele de administrare privesc:

- administrarea unui bun singular (ut singuli) prin care se

pune în valoare un anumit bun, fără înstrăinarea lui

- administrarea unui patrimoniu. În această ipoteză, actul de

administrare referitor la un bun poate fi o înstrăinare (act de

dispoziţie), dar raportat la întregul patrimoniu este un act de

3 Dr.doc.Salvador Brădeanu, op.cit., pag.244

125

administrare, de normală folosire, exploatare a întregului patrimoniu.

De exemplu, vânzarea fructelor unei livezi este un act de dispoziţie,

dar raportat la patrimoniul ce are în compunerea sa livada este un act

de administrare; contractul încheiat pentru efectuarea unor reparaţii de

întreţinere este un act juridic de dispoziţie – banii, costul lucrării se

înstrăinează, dar contractul raportat la întregul patrimoniu este un act

de administrare pentru că reparaţiile de întreţinere pun în valoare

patrimoniul, asigură folosirea lui.

- acte juridice de dispoziţie sunt actele încheiate prin care

părţile doresc înstrăinarea unui bun (adică scoaterea unui bun din

patrimoniu), a unui drept sau grevarea unui bun cu o sarcină reală. De

pildă, vânzarea, cesiunea de creanţă, sau încheierea unui contract de

ipotecă sau gaj.

Clasificarea actelor juridice în acte de conservare,

administrare sau dispoziţie prezintă importanţă practică prin regimul

juridic propriu fiecărei categorii.

- în materia capacităţii părţilor care îl încheie, doctrina şi

jurisprudenţa admit ca actele de conservare să poată fi încheiate şi de

către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu.

- actele de administrare, dacă nu sunt încheiate printr-un

consimţământ viciat prin leziune, pot fi încheiate şi de către minorul

între 14-18 ani, singur (capacitate de exerciţiu restrânsă) fără

încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii, tutore).

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi interzişii

judecătoreşti) încheie acte de administrare prin reprezentantul legal.

- actele de dispoziţie se încheie de persoane cu deplină

capacitatea de exerciţiu (persoane care au împlinit 18 ani). Minorul

care a împlinit 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă) poate încheia

acte de dispoziţie cu încuviinţarea părintelui sau a tutorelui, precum şi

a autorităţilor tutelare.

- în materia reprezentării, pentru încheierea actelor de

dispoziţie este necesar un mandat special (pentru un anumit act juridic

de dispoziţie) şi nu de un mandat general.

După modul de formare, actele juridice sunt consensuale,

solemne şi reale.

- acte juridice consensuale sunt valabil încheiate prin simplul

acord de voinţă realizat între părţi, fără nici o formalitate. Uneori,

126

părţile din nevoia preconstituirii unei probe într-un eventual litigiu,

pot stabili, tot de comun acord, ca manifestarea de voinţă pentru

încheierea actului juridic să îmbrace o anumită formă: de exemplu,

forma scrisă. Acest lucru nu produce efecte cu privire la valabilitatea

actului juridic încheiat. Regula denumită şi principiul

consensualismului este preluată din materia contractelor translative de

drepturi reale (art.971 Cod civil) şi extinsă la toate actele juridice

civile.

- acte juridice solemne (formale) pentru a fi valabil încheiate

este necesar ca acordul de voinţă al părţilor să îmbrace formă solemnă

cerută de lege. Legea prescrie forma solemnă pentru valabilitatea

actului juridic încheiat (ad validitatem sau ad solemnitatem). De

exemplu, contractul de donaţie sau de ipotecă este valabil încheiat

numai dacă manifestarea de voinţă se materializează într-un înscris

autentic.

- acte juridice reale sunt actele care pentru a fi valabil

încheiat, în afara acordului de voinţă al părţilor se cere şi remiterea

(predarea) efectivă a bunului (traditio rei). De exemplu, contractul de

împrumut (comodatul, mutuum), de depozit, contractul de gaj cu

deposedare etc.

Reguli juridice aplicabile acestor contracte:

- nerespectarea formelor solemne impuse de lege pentru

manifestarea acordului de voinţă al părţilor atrage sancţiunea civilă a

nulităţii actului juridic încheiat

- în cazul încheierii actelor juridice solemne prin reprezentare,

şi procura specială de reprezentare trebuie să îmbrace formă solemnă;

- modificarea actului juridic solemn se face numai în formă

solemnă

- regimul juridic al probelor diferă după cum actul juridic este

consensual, formal sau real.

După rolul pe care-l au voinţele juridice ale părţilor în

stabilirea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, se deosebesc acte

juridice subiective şi acte juridice condiţie

- acte juridice subiective sunt actele juridice în care subiecţii

de drept stabilesc de comun acord drepturile şi obligaţiile ce le revin.

Majoritatea actelor juridice sunt subiective. Actele juridice subiective

încheiate de părţi se supun unui regim juridic flexibil, părţile prin

127

acordul de voinţă derogă de la normele juridice dispozitive ce le

reglementează.

- acte juridice condiţie, sunt actele încheiate al căror conţinut

(drepturile şi obligaţiile părţilor) este dinainte stabilit de lege, fără

posibilitatea că părţile să deroge de la acesta. De exemplu, căsătoria,

adopţiunea etc. Legea civilă reglementează un număr limitat de acte

juridice condiţie impunând reguli stricte în privinţa încheierii lor

valabile.

După corelaţiile existente între ele, actele juridice sunt acte

juridice principale şi accesorii

- acte juridice principale sunt actele juridice care are o

existenţă de sine stătătoare, o soartă juridică ce nu depinde de soarta

juridică a unui un alt act juridic. Majoritatea actelor juridice sunt acte

juridice principale.

- acte juridice accesorii sunt actele care nu are o existenţă de

sine stătătoare, regimul lui juridic fiind dependent de cel al actului

juridic principal. De pildă, clauza penală, fidejusiunea, contractul de

gaj, contractul de ipotecă etc. Actul juridic accesoriu poate sau nu fi

inclus în actul juridic principal. El poate fi încheiat concomitent cu

actul juridic principal sau ulterior acestuia.

Reguli juridice aplicabile actului juridic principal şi actului

juridic accesoriu:

- validitatea actului juridic principal se analizează

independent, în raport de condiţiile proprii de valabilitate, în timp ce a

actului juridic accesoriu are în vedere validitatea actului juridic

principal. De exemplu, în ipoteza în care actul juridic principal este

nul, actul juridic accesoriu nu produce nici un efect, se spune că nu are

eficacitate.

- încetarea efectelor actului juridic principal produce efecte şi

asupra actului juridic accesoriu: acesta încetează ca urmare a

principiului accessorium sequitur principalem (soarta actului juridic

accesoriu urmează soarta actului juridic principal). De exemplu, actul

juridic accesoriu, contractul de gaj nu produce nici un efect când actul

juridic principal, contractul de împrumut de consumaţie, este lovit de

nulitate.

- nulitatea actului juridic accesoriu nu produce nici un efect cu

privire la valabilitatea actului juridic principal.

128

După legătura cu scopul (cauza) pentru care s-au încheiat

actele juridice, distingem actul juridic cauzal şi actul juridic abstract

(acauzal)

- acte juridice cauzale sunt actele pentru validitatea cărora

trebuie analizată valabilitatea cauzei (scopului) acestora. Ele sunt

valabil încheiate când au o cauză (un scop) licită şi morală. Actul este

nul în lipsa cauzei sau atunci când cauza există, ea este ilicită sau

imorală. De exemplu, studentul a încheiat un contract de închiriere

pentru că a urmărit un scop (cauză): să dobândească condiţii bune de

locuit, în apropierea Universităţii. Majoritatea actelor juridice sunt

cauzale.

- acte juridice acauzale (abstracte) sunt actele valabil

încheiate fără analiza valabilităţii cauzei. Se numesc şi titluri de

valoare. Nevoile vieţii cotidiene au determinat apariţia unor înscrisuri

(titlurile de valoare) a căror valabilitate nu se analizează în raport de

valabilitatea cauzei, ci în raport de unele elemente formale: textul

menţionat pe înscris semnăturile persoanelor îndrituite, data emiterii

etc. Înscrisul menţionează valoarea nominală a dreptului de creanţă şi

prin transmitere, de regulă prin predare, conferă posesorului, dreptul

de a beneficia de suma nominală menţionată independent de cauza în

vederea căreia a fost emis titlul. De exemplu, obligaţiile CEC,

acţiunile la societăţile comerciale, biletele de ordin etc. Proba actului

juridic acauzal se face după reguli diferite faţă de proba actului juridic

cauzal. Condiţiile de valabilitate privind încheierea acestor acte

juridice sunt diferite.

În doctrina juridică sunt cunoscute şi alte clasificări ale actelor

juridice.

După posibilitatea încheierii lor prin reprezentare distingem

actul juridic obişnuit şi actul juridic strict personal.

- acte juridice obişnuite sunt actele încheiate valabil fie

personal de partea interesată, fie prin reprezentantul persoanei

interesate (mandatar). Majoritatea actelor juridice sunt acte obişnuite.

- acte juridice strict personale sunt actele încheiate valabil

numai personal de către persoana interesată, ca, de exemplu, căsătoria,

testamentul, recunoaşterea paternităţii copilului născut din afara

căsătoriei etc.

129

Regula o constituie actul juridic obişnuit. Excepţia o

reprezintă actele juridice strict personale.

În doctrină se apreciază că „excepţia fiind de strictă

interpretare (exceptio est strictissmae interpretationis), primele (n.a. -

actele juridice strict personale) sunt numai cele reglementate

(precizate) expres de lege”.1

Actele juridice se pot încheia prin reprezentare numai în

condiţiile speciale prevăzute în materia reprezentării.

După legătura actelor juridice cu modalităţile lor, deosebim

acte juridice pure şi simple şi afectate de modalităţi.

- acte juridice pure şi simple sunt actele neafectate de

modalităţi (termen, condiţie, sarcină). De regulă, potrivit principiului

libertăţii contractuale părţile pot stabili ca actul încheiat să fie sau nu

afectat de modalităţi. Există acte juridice ce nu pot fi decât pure şi

simple. De exemplu, căsătoria, adopţiunea, opţiunea succesorală etc.

- acte juridice afectate de modalităţi sunt actele în conţinutul

cărora părţile au convenit o modalitate (condiţie, termen, sarcină).

Există acte juridice ce nu pot fi decât afectate de modalităţi. De

exemplu, contractul de rentă viageră, unde plata rentei se face pe un

termen extinctiv, până la moartea credirentierului.

Clasificarea prezintă importanţă practică în materia condiţiilor

de valabilitate cerute la încheierea lor. Astfel, lipsa modalităţii la

actele ce nu pot fi valabil încheiate altfel, atrage nulitatea acestora. De

exemplu, contractul de împrumut în care nu se stabileşte termenul de

restituire a bunului împrumutat este nul.

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie diferă

după cum actul juridic este pur şi simplu sau afectat de modalităţi.

După cum sunt sau nu reglementate de lege se deosebesc

acte juridice numite (tipice) de acte juridice nenumite (atipice).

- acte juridice tipice (numite) sunt actele care primesc o

denumire şi o reglementare proprie prin lege. De exemplu, contractul

de locaţie, de închiriere, de mandat etc.

1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.147

130

- acte juridice netipice (nenumite) sunt actele juridice care nu

au o denumire legală şi o reglementare proprie. De exemplu,

contractul de întreţinere, contractul de publicitate TV etc.

Contractelor nenumite li se aplică regulile juridice generale

din teoria contractelor, alături de regulile stabilite de părţi.

Uneori, legiuitorul este interesat să reglemeneze contracte

nenumite. De exemplu contractul de sponsorizare contract nenumit,

prin prevederile Legii nr.32/1994 privind sponsorizarea a devenit un

contract numit.

În contractele numite părţile pot omite elemente din conţinutul

actului juridic (de exemplu, nu fac precizări privind unele drepturi şi

obligaţii). Acestea se presupun prin faptul că legea le prevede expres.

După rolul diferit al voinţelor părţilor la încheierea actului

juridic se disting acte juridice negociabile, de adeziune şi impuse

(forţate).

- acte juridice negociabile sunt actele juridice pe care părţile

de comun acord le încheie în deplină libertate, după discuţii prealabile

(negocieri), cu stabilirea liberă a drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

- acte juridice de adeziune sunt actele „la care toate clauzele

contractuale sunt stabilite de către una din părţi, cealaltă parte având

doar opţiunea de a accepta sau de a refuza încheierea lor.”1 De

exemplu, contractele de utilităţi publice, cum ar fi: apă, energie

electrică, gaze naturale, telefon, cablu TV, deoarece satisfac trebuinţe

materiale şi spirituale fireşti, obligă la încheierea lor.

- acte juridice impuse (forţate) sunt impuse de lege. De

exemplu, contractele de asigurare obligatorie în caz de accident pentru

automobilişti, unele contracte de asigurare, etc.

După executarea în timp a obligaţiilor, deosebim acte

juridice cu executare instantanee şi cu executare succesivă în timp.

- acte juridice cu executare instantanee (imediată, dintr-

odată, uno ictu) sunt acele acte în care părţile au obligaţia să execute

prestaţiile în unul şi acelaşi moment, de regulă în momentul încheierii

contractului.2 De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a

1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca, 1994, pag.50-51 2 L. Pop, op.cit., pag.43

131

bunului cert, vânzătorul se obligă să predea lucrul şi cumpărătorul să

predea preţul, în acelaşi moment şi deodată..

- acte juridice cu executare succesivă în timp sunt actele în

care executarea prestaţiilor are loc într-o perioadă de timp. De

exemplu, în contractul de rentă viageră debirentierul plăteşte renta

periodic, într-o perioadă de timp.

Uneori părţile actului juridic cu executare uno ictu pot

conveni să execute obligaţiile eşalonat. De exemplu, în contractul de

vânzare-cumpărare părţile stabilesc ca plata preţului să se facă în 10

rate lunare.

Reguli juridice specifice acestor contracte:

- rezoluţiunea (desfacerea) contractelor sinalagmatice priveşte

numai la actele juridice cu executare instantanee; rezilierea

(desfacerea pentru viitor a contractelor) se aplică numai la contractele

sinalagmatice cu executare succesivă în timp. Rezoluţiunea, respectiv

şi rezilierea se supun unor reguli proprii, diferite.

- nulitatea sancţiune civilă a actului juridic, operează

retroactiv la actele cu executare dintr-o dată şi numai pentru viitor la

actele juridice cu executare succesivă în timp.

3. Condiţiile esenţiale pentru valabilitatea

(validitatea) actului juridic

Terminologie

Legea civilă română nu defineşte actul juridic civil în general

ci numai speciile actului juridic civil (actele juridice numite). O specie

a actului juridic civil este contractul (convenţia).

Condiţiile de valabilitate ale unei convenţii (contract) sunt

arătate în textul art.948 Cod civil. „Condiţii esenţiale pentru

validitatea unei convenţii” sunt:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

3. un obiect determinat;

4. o cauză licită.

În doctrină şi jurisprudenţă, condiţiile esenţiale pentru

valabilitatea unei convenţii au fost extinse la toate actele juridice.

Cu privire la sintagma „condiţii esenţiale pentru valabilitatea

actului juridic civil”, „în doctrină sunt folosite şi alte formulări:

132

„elementele esenţiale ale oricărui act juridic”1 „condiţiile actului

juridic”2 „condiţiile de validitate”

3 „condiţiile de eficacitate (în sens

restrâns) ale actului juridic civil”4 „elementele din care este alcătuit un

asemenea act”5

Opţiunea noastră pentru sintagma: „condiţii esenţiale pentru

validitatea actului juridic civil” se întemeiază pe ideea susţinută de

reputatul civilist prof. univ. dr. Ioan Albu: în locul oricărei formulări,

atunci când legea o face, este de preferat formularea legiuitorului.

Termenul de „condiţie” în dreptul civil, are mai multe sensuri:

- într-un prim sens, este cel menţionat în art.948 Cod civil, în

lipsa uneia din cele patru condiţii enumerate, actul juridic încheiat nu

este valabil;

- într-un alt sens „condiţia” este o „modalitate a actului

juridic”, adică acel eveniment viitor şi incert, de îndeplinirea căruia

depinde naşterea valabilă a actului juridic civil. De exemplu, într-un

contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul şi cumpărătorul stabilesc

de comun acord următoarea condiţie: autoturismul va fi vândut dacă

până la 31 decembrie 2003 vânzătorul îşi va cumpăra alt autoturism.

Îndeplinirea condiţiei, adică cumpărarea de către vânzător a unui

autoturism până la 31 decembrie 2003, permite actului juridic încheiat

să producă efecte juridice;

- într-un ultim sens, noţiunea de „condiţie” se foloseşte şi în

sensul de clauză a actului juridic civil.

Sensul termenului de „condiţie” avut în vedere de legiuitor se

desprinde din economia generală a normei juridice.

Cu privire la formularea celei de-a doua condiţii:

„consimţământul valabil al părţii ce se obligă„ se impune următoarea

precizare: întrucât majoritatea actelor juridice sunt bilaterale

(sinalagmatice) ambele părţi ale actului juridic se obligă, fiecare parte

având deopotrivă calitatea de creditor şi debitor. La actele juridice

bilaterale condiţia poate fi formulată şi: „consimţământul valabil al

părţilor”.

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.251 2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.205, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.100, Gabriel Boroi, op.cit.,

pag.155, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.136. 3 Prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.95, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.128 4 Doru Cozma, op.cit., pag.115 5 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.150

133

Textul art.948 Cod civil priveşte deopotrivă actele juridice

bilaterale şi unilaterale.

Clasificarea condiţiilor esenţiale pentru valabilitatea actului

juridic

Enumerarea condiţiilor esenţiale de validitate ale actului

juridic din art.948 Cod civil nu epuizează sfera condiţiilor cerute de

lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil. Celor patru

condiţii, după cum vom observa în cele ce urmează, legea adaugă

uneori, în mod expres, şi alte condiţii de validitate. În doctrină,

condiţiile de validitate ale actului juridic civil sunt clasificate după

numeroase criterii. Ne vom mărgini la cele ce urmează.

După aspectele la care se referă, condiţiile de validitate sunt

de fond şi de formă:

- condiţii de fond (intrinseci) se referă la conţinutul actului

juridic (sunt cele 4 condiţii esenţiale pentru valabilitatea actului juridic

mai sus expuse).

- condiţii de formă (extrinseci) se referă la:

exteriorizarea consimţământului (acordul de voinţă) părţilor

la încheierea actului juridic. Forma este cerută ad validitatem pentru

încheierea actelor juridice solemne

forma în care se materializează actul juridic încheiat, pentru

a constitui în viitor un mijloc de probă. Forma este cerută ad

probationem de lege sau de părţi, pentru încheierea actului juridic.

condiţiile de publicitate pentru opozabilitatea actului juridic

faţă de terţi. Legea civilă cere uneori condiţii de publicitate pentru ca

actul juridic încheiat să fie opozabil terţilor (actul juridic să fie

cunoscut şi respectat). De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare a

unui imobil, potrivit art.2 alin 1 din Legea circulaţiei juridice a

terenurilor nr.54/1998, trebuire încheiat în formă autentică.

„Terenurile situate în intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi

dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil

într-o formă solemnă este certă ad validitatem, dar şi „în vederea

134

îndeplinirii formalităţilor de publicitate a transferului dreptului de

proprietate asupra imobilelor.”1

După caracterul obligatoriu sau nu al condiţiilor, distingem

condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale.

- condiţii esenţiale sunt cerute pentru validitatea actului

juridic încheiat (sunt cele patru condiţii arătate şi atunci când legea

cere, şi forma solemnă a actului juridic, autorizarea administrativă

necesară pentru încheierea unor acte juridice etc.). De exemplu,

dobânditorul unei arme de foc trebuie să posede autorizaţie de port-

armă pentru ca actul vânzării-cumpărării să fie valabil încheiat.

- condiţii neesenţiale (întâmplătoare) sunt condiţiile ce pot

sau nu fi prezente, fără să se pună la îndoială valabilitatea actului

încheiat. De exemplu, contractul de împrumut de consumaţie – îţi

împrumut 10 milioane de lei până la salariu – este contract real (pentru

a fi valabil încheiat pe lângă acordul de voinţă al părţilor este necesar

şi remiterea sumei împrumutate). Părţile pot stabili o condiţie

neesenţială şi anume să încheie contractul în formă autentică, pentru

a-i da „putere”. Lipsa formei solemne a contractului astfel încheiat nu

are nici un efect asupra valabilităţii acestuia.

Câteodată unul şi acelaşi element este condiţie esenţială în

unele contracte şi condiţie neesenţială (întâmplătoare) în altele. De

pildă, termenul este condiţie esenţială în contractul de împrumut

(art.1560 Cod civil prevede obligaţia celui ce a împrumutat un bun de

a-l restitui la termenul stabilit) şi condiţie întâmplătoare, neesenţială în

contractul de vânzare-cumpărare, unde, deşi părţile stabilesc

executarea plăţii la o dată ulterioară predării bunului, nu fac menţiune

în contract despre termenul de plată.

După izvorul lor, deosebim condiţii legale şi condiţii

convenţionale (voluntare).

- condiţii legale sunt cele stabilite de lege. De exemplu,

art.1772 Cod civil precizează forma contractului de ipotecă: „ipoteca

convenţională nu poate fi constituită decât prin act autentic”.

1 D. Chirică, Publicitatea transferurilor drepturilor de proprietate imobiliară, în “Dreptul”

Nr.4/1992, pag.18-28

135

- condiţii convenţionale (voluntare) sunt condiţiile stabilite

de comun acord de părţi pentru încheierea actului juridic.

După efectele ce se pot produce în lipsa condiţiilor,

distingem: condiţii de validitate, condiţii de eficacitate, condiţii de

publicitate.

- condiţii de validitate: sunt condiţii în lipsa cărora actul

juridic civil încheiat nu este valabil, fiind sancţionat cu nulitate

absolută (condiţii de fond şi condiţiile de formă ad validitatem).

- condiţii de eficacitate: sunt condiţiile în lipsa cărora actul

juridic deşi valabil încheiat nu mai produce efecte juridice. De

exemplu, contractul de gaj prin care se garantează executarea unei

obligaţii, este condiţionat de existenţa unui contract valabil încheiat,

cum ar fi contractul de împrumut. În lipsa acestuia, contractul de gaj

nu mai produce efectele pentru care s-a încheiat: să garanteze

executarea obligaţiei de restiutire a sumei împrumutate.

- condiţii de publicitate, de care depinde opozabilitatea actului

juridic faţă de terţi. Nerespectarea condiţiilor de publicitate impuse de

lege pentru anumite acte juridice permit terţului la actul juridic să

ignore pretenţiile părţilor îndreptate împotriva sa.

Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic

Condiţiile de fond pentru valabilitatea actului juridic sunt:

- capacitatea de a contracta;

- consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

- obiectul actului juridic;

- cauza actului juridic.

Capacitatea de a contracta

Prin capacitatea de a contracta se înţelege aptitudinea

persoanei de a deveni titulară de drepturi şi obligaţii prin încheierea

de acte juridice civile. Într-o altă formulare, cu acelaşi conţinut este

aptitudinea persoanei de a fi subiect de drept. Numai subiectul de

drept, prin încheierea actelor juridice, devine titular de drepturi şi

obligaţii.

Capacitatea de a contracta este o parte a capacităţii civile şi

întreaga capacitatea de exerciţiu.

136

La persoane fizice

În art.949 Cod civil se prevede „cine poate contracta” text

extins la actele juridice în general, în înţelesul capacităţii de a încheia

acte juridice.

Regula în materia capacităţii de a încheia acte juridice se

deduce din textul art.949 Cod civil: „poate contracta (n.a. - în planul

actului juridic general – poate încheia acte juridice civile - ) orice

persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”.

Regula este prevăzută şi în art 6 alin.1 din Decretul

nr.31/1954: „Nimeni nu poate fi (...) lipsit în tot sau în parte de

capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de

lege.”

Condiţia capacităţii de a contracta (încheia) diverse specii de

acte juridice este expres prevăzută în legea civilă. Astfel, în art.806-

808 Cod civil se stabileşte capacitatea de a dispune sau de a primi

donaţii, în art.856 Cod civil capacitatea de a face testament (de a

încheia acest act juridic unilateral), în art.1306 Cod civil capacitatea

de a cumpăra sau vinde, în art.1706 Cod civil capacitatea de a încheia

contractul de tranzacţie etc.

Într-o altă formulare, regula este capacitatea de a încheia acte

juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.

Excepţia în materia încheierii actelor juridice se desprinde din

prevederile art.950 Cod civil: „necapabil de a contracta (n.a.- în

planul actului juridic general – nu poate încheia acte juridice civile)

sunt: 1. minorii, 2. interzişii (...) 4. În genere toţi acei cărora legea le-

a prohibit oarecare contracte”. Din formularea textului legii

incapacitatea de a încheia acte juridice este expres prevăzută de lege.

Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare. Incapacităţile sunt

prevăzute de legi civile, Codul penal şi Codul civil.

De exemplu, în Codul civil se prevede:

- minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale

prin donaţie sau testament (art.806)

- minorul de 16 ani nu poate dispune prin testament de mai

mult de jumătate din bunurile sale (art.807)

- medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoana pe

care au tratat-o în boala de care moare (art.810) etc.

În Codul familiei se prevede:

137

- tutorele şi rudele sale apropiate nu pot încheia acte juridice

cu minorul aflat sub tutelă (art.128)

- soţii nu pot împărţi voluntar bunurile comune în timpul

căsătoriei (art.36 al.2).

În Codul penal se prevede:

- pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, printre

care drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator (art.64).

- măsura de siguranţă prin care se interzice persoanei de a se

afla în anumite localităţi, măsură ce aduce atingere statutului

persoanei (art.111 şi 112).

În concluzie, pot încheia acte juridice civile persoanele ce au

deplină capacitate de exerciţiu (au împlinit vârsta de 18 ani). Minorii

şi interzişii judecătoreşti nu au capacitatea de a încheia ei însişi acte

juridice civile. Datorită faptului că dispun de capacitate de folosinţă ei

pot deveni titulari de drepturi şi obligaţii, dar numai dacă încheie acte

juridice prin reprezentare (– de către părinţi sau tutori).

În cazul minorilor între 14-18 ani ei pot singuri să încheie acte

juridice cu încuviinţarea prealabilă a părintelui sau a tutorelui. În

art.105 alin.2 din Codul familiei se prevede: „După împlinirea vârstei

de 14 ani minorul îşi exercită singur drepturile şi îşi execută tot astfel

obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor, spre

a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celor de al treilea.”

Capacitatea de exerciţiu nu se confundă cu discernământul.

Este adevărat, capacitatea de exerciţiu este strâns legată de

discernământul persoanei fizice; ea se naşte numai când legea

apreciază că o persoană este capabilă, dispune de discernământul

necesar pentru a înţelege efectele juridice ale actelor încheiate.

Potrivit art.5 din Legea nr.487/2002 privind sănătatea mintală

şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, discernământul este

definit astfel: „persoana care nu este în stare să înţeleagă

semnificaţia şi consecinţa comportamentului său, astfel încât necesită

ajutor psihiatric imediat.”

Capacitatea de exerciţiu este o stare de drept reglementată de

lege. Legea stabileşte vârsta de 18 ani ca fiind aceea la care persoana

se consideră ca având discernământul necesar să încheie acte juridice.

Mai mult, poate încheia acte juridice în anumite condiţii prevăzute

expres de lege chiar de la împlinirea vârstei de 14 ani.

138

Discernământul este o stare de fapt pe care legea o recunoaşte

oricărei persoane. El poate fi dovedit prin mijloace de probă când

legea prezumă inexistenţa lui (la persoanele care nu au împlinit 14

ani), dar poate lipsi şi dovedit acest lucru, când legea prezumă

existenţa lui (la persoanele majore).

Corelaţia între capacitatea de exerciţiu şi discernământ credem

că subliniază ideea: „În concluzie, putem aprecia că alături de

capacitate, validitatea actului juridic civil este condiţionată şi de

existenţa discernământului”1 în sensul adăugării la condiţiile esenţiale

de validitate a actului juridic (a celor 4) şi a condiţiei

discernământului.

Apreciem că această condiţie priveşte existenţa valabilă a

consimţământului dat la încheierea actului juridic.

Condiţia capacităţii de a contracta trebuie să existe în

momentul încheierii actului juridic, a realizării acordul de voinţă. În

cazurile de excepţie, la actele juridice solemne, capacitatea de a

contracta să existe în momentul îndeplinirii formelor solemne, cerute

de lege, şi la actele juridice reale, în momentul predării (traditio rei)

lucrului.

La persoane juridice

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este limitată de

principiul specialităţii capacităţii de folosinţă. În art.34 din Decretul

31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte:

„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund

scopului ei, stabilit prin lege de înfiinţare sau statut. Orice act juridic

care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul.”

Consimţământul valabil al părţii ce se obligă

La persoanele fizice

Actul juridic este manifestarea de voinţă în scopul producerii

de efecte juridice.

În doctrină, în decursul timpului, s-au exprimat două puncte

de vedere în legătură cu această condiţie esenţială de validitate a

actului juridic.

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.210

139

Într-o opinie: „elementul fundamental (constitutiv) al actului

juridic este, aşa cum rezultă din însăşi definiţia actului juridic, voinţa

juridică, compusă din două elemente „consimţământul, constând în

hotărârea de te obliga juridiceşte şi manifestarea ei în exterior şi

cauza, care cuprinde la rândul său două elemente: scopul imediat şi

scopul mediat al consimţământului.”1

Într-o opinie majoritară, elementele sale componente –

consimţământul şi cauza sunt, fiecare în parte, condiţii esenţiale de

validitate ale actului juridic.

Voinţa juridică a subiectului de drept se formează într-un

proces psihologic complex alcătuit schematic din două etape:

- etapa internă, în care întâlnim:

- nevoia satisfacerii unor interese materiale, spirituale care se

reflectă, apar în conştiinţa omului;

- apariţia dorinţelor care îndeamnă la acţiuni, inacţiuni pentru

satisfacerea intereselor materiale, spirituale, etc.;

- alegerea unuia din motivele multiple şi a unuia din

mijloacele diverse de satisfacere a intereselor proprii. Este faza

procesului psihologic denumită deliberare, finalizată prin stabilirea

motivului determinant;

- hotărârea de a încheia actul juridic pentru realizarea

scopului urmărit. Actul juridic devine astfel mijlocul de transpunere în

realitate a scopului.

etapa externă, constă în:

- exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic.

Pentru dreptul civil, din procesul de formare a voinţei juridice

a subiectului de drept prezintă relevanţă motivul determinant urmărit

de subiectul de drept prin încheierea actului juridic, hotărârea de a

încheia actul juridic şi exteriorizarea, materializarea acesteia.

Manifestarea hotărârii de a încheia actul juridic se numeşte

consimţământ.

Motivul determinant sau scopul concret urmărit prin

încheierea actului juridic se mai numeşte cauză (scop).

Voinţa juridică a persoanei se supune următoarelor principii:

principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice şi principiul

priorităţii voinţei interne (reale) faţă de voinţa declarată.

1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, op.cit., pag.252, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.131

140

a) Principiul libertăţii (autonomiei) voinţei juridice

În plan filozofic, teoria autonomiei de voinţă a fost elaborată

în secolul XVIII de Jean Jaques Rousseau şi Immanuel Kant în

contextul climatului individualist dominant în epocă.

În esenţă, teoria priveşte omul ca fiind liber prin natura sa;

trăind în societate omul înţelege să renunţe de bunăvoie la o parte din

libertăţile dobândite prin naştere în schimbul garantării de către

societate a exerciţiului drepturilor sale, ajungându-se astfel la un acord

al voinţelor libere numit contract social.

Baza întregii construcţii a societăţii umane este individul,

voinţa sa liberă.

Teoria autonomiei de voinţă a promovat pe plan juridic

principiul libertăţii contractuale (laisser faire, laiser contracter) – lasă

să se facă, lasă să se contracteze.

În secolul XX s-au evidenţiat în cuprinsul teoriei erori şi

exagerări: este o ficţiune să se considere că omul iniţial liber a cedat

din libertăţile sale, pentru realizarea coexistenţei sociale; omul trăind

în societate, propriile interese îl determină să se supună unor

îndatoriri; libertatea nu este absolută, abstractă, ci ea este concretă,

determinată de o nevoie etc.

Teoria a promovat ocrotirea fiinţei umane, a personalităţii

sale, a prefigurat viitoarea reglementare juridică.1

Principiul libertăţii contractuale se desprinde din modul cum

au înţeles redactorii Codului civil să reglementeze contractul ca fiind o

manifestare a voinţelor individuale autonome.

În esenţă, principiul libertăţii contractului înseamnă:

- părţile sunt libere să încheie sau nu actul juridic civil;

- părţile, de comun acord, stabilesc conţinutul contractului;

drepturile şi obligaţiile ce le revin;

- părţile pot conveni, dacă doresc, să modifice sau să stingă

actul juridic prin care s-au legat.

În consecinţă, părţile sunt libere să încheie nu numai acte

juridice numite, ci şi acte juridice nenumite şi de regulă, să aleagă

forma pe care s-o dea acestora.

1 Ioan Albu, op.cit., pag.25

141

Principiul libertăţii contractuale este consacrat legislativ, în

mod indirect, în prevederile art.969 alin.1 Cod civil: „convenţiile legal

făcute au putere de lege între părţile contractante” şi art.5 Cod civil:

„nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la

legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”.

În art.5 Cod civil se precizează limitele principiului libertăţii

contractuale: ordinea publică şi bunele moravuri.

Ordinea publică sub aspect normativ este alcătuită din

normele legale imperative care stabilesc ordinea politică, economică

şi socială a societăţii omeneşti. Deşi noţiunea de „ordine publică” nu

este definită legal, se acceptă că ea cuprinde normele ce reglementează

organizarea şi funcţionarea statului – normele dreptului public.

Unele principii şi reglementări de drept civil, cum sunt cele

prin care se ocrotesc interesul general, obştesc (de exemplu, cele

privind starea civilă, capacitatea civilă etc.) interesează ordinea

publică.Contractele încheiate prin nesocotirea normelor legale

imperative de ordine publică sunt sancţionate cu nulitate absolută.

În legislaţia română există şi norme imperative care nu privesc

ordinea politică, economică şi socială. De exemplu, textul art.948 Cod

civil este o normă imperativă; actele juridice încheiate fără respectarea

condiţiilor esenţiale de validitate sunt lovite de nulitate; textul art.813

Cod civil stabileşte imperativ forma actului de donaţie: act autentic.

Încheierea actelor juridice trebuie să ţină seama şi de cerinţele

normelor imperative, altele decât cele de ordine publică.

Bunele moravuri cuprind regulile morale propriu-zise, reguli

de conduită formate în timp în conştiinţa oamenilor, respectate ca

urmare a unor practici îndelungate. Noţiunea având caracter relativ

instanţele de judecată le apreciază în fiecare caz în parte.

Constituţia României foloseşte expres termenii de bune

moravuri şi morală publică.

În cazul încheierii actului juridic prin depăşirea acestor limite

sancţiunea este nulitatea absolută a actului.

b) Principiul priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa

declarată

În structura voinţei juridice se reunesc:

- elementul psihologic, voinţa internă a părţii actului juridic,

adică hotărârea subiectului actului juridic de a-l încheia

142

- elementul social, voinţa declarată, materializată,

exteriorizată a hotărârii de a încheia actul juridic.

De regulă, voinţa internă coincide cu voinţa externă, subiectul

exprimând, materializând în actul juridic ad probationem exact ce a

dorit atunci când a luat hotărârea de a se lega juridic de o altă

persoană.

Uneori, între cele două voinţe pot să apară neconcordanţe

datorate fie dificultăţilor de exprimare în limbaj juridic, fie nivelului

intelectual modest.

În aceste situaţii se pune întrebarea cărei voinţe i se acordă

prioritate, voinţei reale, interne care a călăuzit subiectul de drept să

încheie actul juridic, sau celei externe, sociale, declarate, exteriorizate

în momentul încheierii actului juridic.

Răspunsul la întrebare este dat în funcţie de concepţia

adoptată de legiuitor în privinţa raportului dintre voinţa internă şi

voinţa externă.

Concepţia obiectivă îmbrăţişată de Codul civil german în

1900 acordă importanţă exclusivă voinţei externe, declarate.

Valabilitatea actului juridic încheiat depinde numai de declaraţia de

voinţă. Se ignoră astfel voinţa reală a subiectului de drept exprimată în

actul juridic. În această concepţie se asigură securitatea deplină a

dobânditorilor, securitatea dinamică a circuitului civil. Judecătorul

este obligat să verifice numai manifestarea de voinţă, să-i acorde

protecţie, chiar dacă în realitate voinţa externă se face în scopul

încălcării legii. Astfel, se favorizează încheierea de acte juridice.

Concepţia subiectivă adoptată de Codul civil francez în 1804

pune accentul pe voinţa internă, reală a subiectului de drept.

Valabilitatea actului juridic se cercetează numai în raport de voinţa

internă. Se asigură astfel securitatea statică a circuitului civil, a celui

ce înstrăinează, ignorându-se securitatea dinamică, a celor ce vor să

dobândească. Practic, valabilitatea actului de dobândire atârnă

exclusiv de elemente ale voinţei interne, ce nu au fost exprimate în

voinţa materializată, exteriorizată, elemente necunoscute

dobânditorului. Concepţia nu este în măsură să favorizeze încheierea

actelor juridice.

Dreptul civil român a ales calea de mijloc.

În principiu, s-a consacrat concepţia subiectivă, acordându-se

prioritate voinţei interne în raport cu voinţa externă. În art.977 din

143

Codul civil se prevede: „interpretarea contractelor se face după

intenţia comună a părţilor contractante, (n.a.- după voinţa internă)

iar nu după sensul literal al termenilor” (n.a. - voinţa externă,

materializată în actul juridic ad probationem).

În Codul civil există aplicaţii practice ale principiului

priorităţii voinţei reale (interne) faţă de voinţa declarată:

- în materia consimţământului: art.953 din Cod civil prevede:

„consimţământul (n.a.- aici în sensul de manifestare a voinţei interne

de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este dat prin eroare,

smuls prin violenţă, sau surprins prin dol”; în art.960 din Cod civil:

„dolul este o cauză de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene,

întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel, încât este evident că, fără

aceste maşinaţii, cealaltă parte, n-ar fi contractat” (n.a. - nu şi-ar fi

manifestat voinţa internă de a contracta).

- în materia simulaţiei: art.1175: „actul secret, (n.a. - rezultat

al voinţelor interne al părţilor) care modifică un act public, nu poate

avea putere decât între părţile contractante (n.a. - este rezultatul

voinţelor interne exprimate de părţi) şi succesorilor universali; un

asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.

Actul real este cel secret, rezultat al voinţelor interne, în timp ce actul

public este rezultatul voinţelor externe, a celor declarate de părţi.

Argumentele ce impun principiul priorităţii voinţei interne

(reale) faţă de voinţa declarată sunt următoarele:

- principiul libertăţii contractuale imprimă voinţei juridice

libertatea de a încheia sau nu orice fel de act juridic, de a-l modifica,

transmite sau stinge. Voinţa internă, fiind rezultatul unui proces

psihologic complex, determină în final naşterea legăturii juridice,

implicit a actului juridic civil;

- atunci când voinţa externă exprimată la încheierea actului

juridic este susceptibilă de mai multe înţelesuri, părţile sau

judecătorul stabileşte adevăratul înţeles după un criteriu unic, voinţa

internă a părţilor. Textul art.960 Cod civil afirmă expres:

„interpretarea contractelor (n.a. - aflarea adevăratului înţeles al

voinţei părţilor) se face după intenţia comună a părţilor contractante”

(n.a. - voinţa internă);

- voinţa internă se poate retrage pe cale amiabilă sau

judecătorească când se dovedeşte că a fost dată din eroare, obţinută

144

prin dol sau smulsă prin violenţă, fapt ce nu se întâmplă în concepţia

obiectivă, cu voinţă externă.

Consecinţele specifice concepţiei obiective se regăsesc şi în

dreptul nostru întemeiat pe principiul priorităţii voinţei interne în

raport cu voinţa externă, declarată.

Astfel, în materia probaţiunii se acordă prioritate voinţei

externe, materializate. În art.1191 Cod civil se dispune: „Nu se va

primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce

cuprinde actul (n.a.- nu se admite combaterea voinţei externe,

materializată în actul juridic) nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi

zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu

privire la o sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei.”

Interesele securităţii statice şi dinamice a circuitului civil

impun îmbinarea dispoziţiilor normative care dau satisfacţie atât

concepţiei subiective cât şi concepţiei obiective.

Încrederea în actele juridice încheiate şi securitatea dinamică a

circuitului civil justifică poziţia legiuitorului român.

c) Definiţia consimţământului

Consimţământul este o condiţie esenţială de validitate a

actului juridic şi constă în manifestarea hotărârii de a încheia un act

juridic civil.

La persoanele fizice, consimţământul are două sensuri:

consimţământul în sens restrâns1 este:

- manifestarea hotărârii fiecărei părţi, a fiecărui subiect de

drept de a încheia un act juridic civil bi ori multilateral

- voinţa manifestată de autor de a încheia actul juridic

unilateral.

Astfel, în art.953 Cod civil, se prevede: „Consimţământul

(n.a. - hotărârea de a încheia actul juridic) nu este valabil, când este

dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol”.

consimţământul în sens larg reprezintă acordul de voinţă al

părţilor în actele juridice bilaterale sau multilaterale (concursus

voluntarum). De exemplu, în art.969 Cod civil, se foloseşte acest sens

al consimţământului: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între

1 Prof.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.153

145

părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimţământul mutual

(n.a.- prin acordul de voinţă) sau din cauze autorizate de lege”.

La persoanele juridice nu se foloseşte termenul de

consimţământ, ci de hotărâre a organului de conducere pentru

încheierea actului juridic civil. Hotărârea organului de conducere

exprimă acordul de voinţă al persoanelor fizice care-l alcătuiesc.

d) Condiţiile consimţământului

În doctrină s-au exprimat opinii diferite cu privire la numărul

şi condiţiile de valabilitate ale consimţământului.

Într-o opinie, la care ne raliem, ele sunt următoarele: „să

provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia

de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de

vreun viciu de consimţământ”.2

Un alt autor adaugă la condiţiile de mai sus: „voinţa trebuie să

fie liberă, voinţa trebuie să fie conştientă”. Este liberă voinţa care s-a

format şi exteriorizat, fără presiuni exterioare şi fără „captatio

benevolantia”. Altfel spus, voinţa manifestată trebuie să exprime

hotărârea proprie a celui ce o manifestă, neimpusă şi neinfluenţată.1

Într-o opinie, la cele patru condiţii se adaugă şi:

„consimţământul trebuie să fie serios; consimţământul trebuie să fie

precis”.2

Într-o opinie, condiţiile sunt: „voinţa să fie declarată sau

manifestată în exterior, declaraţia de voinţă trebuie să fie serioasă,

făcută cu intenţia de a produce efecte juridice; consimţământul trebuie

să fie liber şi neviciat”.3

să provină de la o persoană cu discernământ

În doctrină opiniile în legătură cu această condiţie sunt

împărţite.

2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.143, dr.Aspazia Cojocaru, Drept civil, Partea

generală, “Lumina Lex”, 2000, pag.188, Gabriel Boroi, op.cit., pag.161, prof.univ.dr.

Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.103, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.103, prof.dr.Teofil

Pop, op.cit., pag.133, Iosif R. Urs, op.cit., pag.218-221 1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.154-155 2 Traian Ionaşcu, op.cit., pag.263-264 3 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.118-120

146

În ce ne priveşte, condiţia se justifică atât sub aspect teoretic,

cât şi sub aspect practic.

Din punct de vedere teoretic, această condiţie a

consimţământului subliniază diferenţele calitative existente între

capacitatea de a contracta şi discernământul necesar în momentul

încheierii actului juridic.

Actul juridic fiind manifestarea de voinţă a persoanei în

scopul producerii de efecte juridice, are întotdeauna caracter conştient,

element de esenţa discernământului. Numai cine înţelege semnificaţia

şi consecinţele comportamentului său, deci persoana care are

discernământ, poate încheia acte juridice.

Capacitatea de a contracta este strâns legată de existenţa

discernământului. Legea civilă, printr-o prezumţie legală relativă

presupune că persoanele îndrituite să încheie acte juridice, au

discernământ. Este cazul persoanelor, care au împlinit 18 ani şi au

deplină capacitate de exerciţiu. Această prezumţie poate fi răsturnată

prin dovada lipsei temporare a discernământului, în aşa numitele

cazuri de incapacitate naturală: de exemplu, beţie involuntară,

hipnoză, somnambulism, mânie puternică etc.

Aşadar, se disting două categorii de situaţii când persoanele

sunt lipsite de discernământ:

- incapacităţi stabilite de lege: persoanele sub 14 ani nu au

discernământ, datorită vârstei fragede; persoanele puse sub interdicţie

judecătorească datorită tulburărilor psihice grave,

- incapacităţi naturale, împrejurări ce pot să apară în viaţa

persoanei cum ar fi beţia, hipnoza, somnambulismul.

Practica judiciară a îmbrăţişat opinia potrivit căreia

consimţământul dat la încheierea actului juridic trebuie să provină de

la o persoană cu discernământ. Astfel, într-o speţă s-a statuat:

„dispunătorul printr-un testament, cu toate că este o persoană majoră,

trebuie să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte, în

sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele naturale, adică

lipsa unei voinţe conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei

cauze trecătoare sau uneia permanente. De aceea, dacă se dovedeşte că

în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de

discernământ, instanţa are îndatorirea să anuleze actul.”1

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.143

147

Lipsa voinţei conştiente este cauză de anulare a actului juridic

(n.a. – lipseşte consimţământul) indiferent că are o cauză permanentă

(prevăzută de lege) sau trecătoare (cele enumerate mai sus).

Unii autori apreciază că această condiţie nu se pune în cazul

persoanelor juridice, întrucât reprezentanţii acestora sunt întotdeauna

persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.2

Opinia este în contradicţie cu propriile susţineri. Pot exista şi

cazuri în care persoane cu discernământ în drept (n.a. după lege) care

alcătuiesc organul de conducere al persoanei juridice, în fapt să fie

lipsite temporar de discernământ (numite cazuri de incapacitate

naturală).”

consimţământul să fie exprimat, declarat, exteriorizat

Voinţa de a încheia actul juridic născută dintr-un proces

psihologic complex, dobândeşte valoare juridică numai atunci când

este exprimată, pentru ca astfel întâlnindu-se cu o altă manifestare de

voinţă, să se realizeze acordul de voinţă. Acest lucru se întâmplă, prin

manifestarea voinţei interne în exterior.

Subiectul de drept este liber să exteriorizeze voinţa internă în

forma dorită ca urmare a principiului consensualismului.

Voinţa internă se poate exterioriza expres prin:

- cuvinte: Fiecare parte îşi declară astfel consimţământul şi

împreună realizează acordul de voinţă. De exemplu, vânzătorul şi

cumpărătorul prin cuvinte, cad la învoială cu privire la bunul cumpărat

şi preţul plătit. Învoiala la care s-a ajuns este consimţământul dat la

naşterea contractului de vânzare-cumpărare.

- înscrisuri. De regulă, părţile grijulii cu soarta actului juridic,

îl încheie în formă scrisă. În acest scop, convin ca manifestarea

comună de voinţă să se facă printr-un înscris constatator semnat de

ele. Uneori legea impune ca manifestarea consimţământului să se facă

în formă scrisă.

Prevederile art.1191 Cod civil impun ca actele juridice al

căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei, de regulă, să se

întocmească în formă autentică sau sub semnătură privată.

Unele acte juridice se încheie potrivit legii numai prin

manifestarea expresă a consimţământului. De pildă, potrivit art.814

Cod civil în cazul contractului de donaţie între absenţi, acceptarea

2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.162

148

(n.a. - consimţământului) să fie făcută în formă autentică (n.a. - aşadar

consimţământul trebuie să fie expres).1; în art.1034, 1042 în materie

de solidaritate convenţională creditorul „cere (n.a. - consimţământ

expres) plata în tot a creanţei” sau „se poate adresa (n.a. -

consimţământ expres) la acela care va voi dintre debitori”.

Voinţa internă se poate manifesta şi tacit prin:

- acţiuni, gesturi, atitudini. Uneori voinţa de a încheia actul

juridic – consimţământul – se deduce din anumite acţiuni, atitudini,

gesturi. De exemplu, semnalul de oprire al unui taxi sau staţionarea

taxiului într-o staţie de taxi sunt manifestări de voinţă tacită de a

încheia contractul de transport.

Cu privire la exprimarea consimţământului se pune întrebarea

dacă tăcerea are valoare juridică de consimţământ, potrivit adagiului

latin conform căruia tăcerea valorează consimţământ (qui tacit

consetire videtur).

În principiu, în dreptul civil tăcerea nu valorează

consimţământ.

În următoarele situaţii tăcerea valorează consimţământ.

- când legea prevede expresis verbis: de exemplu, în art.1437

Cod civil, privitor la tacita relocaţiune: „După expirarea termenului

stipulat prin contractul de locaţiune (n.a. - contract de închiriere prin

care se asigură folosinţa temporară a unui lucru în schimbul chiriei),

dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesie, atunci se consideră

locaţiunea ca reînnoită.”; în art.82 alin.2 din Legea 31/’90 privind

societăţile comerciale, republicată, se precizează: „consimţământul se

socoteşte dat dacă participarea sau operaţiunile (n.a.- este vorba de

participarea asociaţilor cu răspundere nelimitată, în alte societăţi

concurente sau având acelaşi obiect de activitate şi de operaţiuni

făcute în contul acestora) fiind anterioare actului constitutiv au fost

cunoscute de ceilalţi asociaţi şi aceştia nu au interzis continuarea

lor”(n.a. - au tăcut).

- părţile convin să acorde tăcerii valoare de consimţământ. De

exemplu, părţile stabilesc modalitate de înnoire a contractului de

închiriere a unei locuinţe tăcerea locatorului timp de 7 zile de la

expirarea termenului de închiriere.

1 Prof.dr.Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actami », Bucureşti,

1999, pag.130

149

- când prin obicei (uzanţe) tăcerea valorează consimţământ.

consimţământul trebuie dat cu intenţia de a produce efecte

juridice (animo contrahendi negotii). Manifestarea de voinţă se face

cu intenţia specială de a încheia un act juridic, cu intenţia de a produce

efecte juridice şi în final executarea acestuia (să fie garantată) prin

forţa coercitivă a statului.

În următoarele împrejurări, nu ne aflăm în prezenţa acestei

condiţii:

- când consimţământul a fost dat în glumă (joacandi cauza)

din prietenie, curtoazie, din politeţe etc. De exemplu, o persoană invită

la o masă colegială câteva familii. La data stabilită gazda lipseşte.

Acţiunea introdusă în justiţie de persoanele invitate, prin care au

solicitat depăgubiri ca urmare a cheltuielilor făcute pentru a da curs

invitaţiei a fost respinsă, pe motiv că invitaţia nu reprezintă un

angajament juridic, ci este fundamentată pe relaţii de prietenie şi

complezenţă).

- când s-a făcut sub condiţie pur protestativă „din partea celui

ce se obligă” (art.1010 Cod civil). De exemplu, îţi vând autoturismul

dacă vreau etc.

- când consimţământul se face cu o rezervă mentală

(rezervatio mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

consimţământul să fie liber şi nealterat de un viciu de

consimţământ

Manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, rezultat al

procesului psihologic intern, trebuie exteriorizată în mod liber (nu

perturbată de anumite împrejurări externe), şi conştient, (nu cenzurată

de anumite împrejurări interne).

Viciile de consimţământ sunt împrejurări interne şi externe ce

afectează consimţământul. Viciile de consimţământ ce constau în

împrejurări externe sunt violenţa şi leziunea şi cele ce privesc

împrejurări interne, de natură intelectuală sunt eroarea şi dolul.

e) Viciile de consimţământ

150

În doctrină sunt folosite expresiile „vicii de consimţământ”

sau „vicii ale voinţei”, pentru a desemna alterarea manifestării de

voinţă, săvârşită în vederea producerii de efecte juridice.

Autorii care grupează consimţământul şi cauza într-o singură

condiţie esenţială de validitate a actului juridic, şi anume „voinţă

juridică”, agrează expresia „vicii ale voinţei”.

Sintagma „vicii de consimţământ” este folosită de autorii care

consideră consimţământul şi cauza, ca fiind, fiecare în mod separat,

condiţie de validitate a actului juridic.

Totuşi majoritatea autorilor preferă expresia uzuală „vicii de

consimţământ”.

Potrivit art.953 Cod civil: „Consimţământul nu este valabil,

când este dat prin eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.”

De asemenea, în art.951 Cod civil se dispune: „Minorul nu poate

ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de

leziune.”şi art.1157 Cod civil: „minorul poate exercita acţiunea în

resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii (cu

precizarea că în al.1 şi 2 din art.25 din Decretul 32/1954 pentru

punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.31/1954

referitor la persoanele fizice şi juridice se stabileşte că acţiunea în

resciziune - în anulare pentru leziune - aparţine exclusiv minorului

care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singur acte juridice, fără

încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui sau încuviinţarea prealabilă a

autorităţii tutelare, când aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare).

Viciile de consimţământ se admit a fi eroarea, violenţa, dolul

şi leziunea.

În doctrină s-a apreciat că leziunea nu este un viciu de

consimţământ.

Existenţa viciului de consimţământ este cauză de nulitate a

actului juridic.

Eroarea

În art.953 Cod civil se dispune: „consimţământul nu este

valabil când este dat prin eroare...” şi în art.954 Cod civil se

reglementează cele două cazuri când eroarea viciază consimţământul:

- „eroarea nu produce nulitate decât când cade asupra

substanţei obiectului convenţiei”

151

- „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei

cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este

cauza principală pentru care s-a făcut convenţia.”

Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări prezente în

momentul încheierii actului juridic. Într-o formulare consacrată

eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic.

Subiectul de drept aflat în eroare încheie actul juridic pe care,

în condiţii normale, nu l-ar fi încheiat. De exemplu, cumpărătorul este

în eroare când achiziţionând un televizor „nou”, după o perioadă de

timp constată adevărata realitate: televizorul este vechi.

Clasificarea erorii

după amploarea efectelor pe care le produc, eroarea este de

trei feluri:

- eroarea obstacol: este atât de gravă, încât voinţele părţilor

actului juridic nu se întâlnesc. În doctrină, se numeşte eroare

distructivă, distrugătoare de voinţă, deoarece gravitatea erorii

împiedică încheierea actului juridic.

Eroarea obstacol este de două feluri:

- poartă asupra naturii juridice a actului (error in negotio) ce

se încheie. De exemplu, una din părţi îşi manifestă voinţa să încheie

un contract de vânzare-cumpărare în timp ce partea cocontractantă

crede şi îşi manifestă voinţa să încheie un contract de donaţie;

- poartă asupra identităţii obiectului actului juridic (error in

corpore). De exemplu, o parte îşi dă consimţământul să cumpere un

autoturism marca “Peugeot”, în timp ce vânzătorul îi oferă un

autoturism “Dacia Nova”.

În cazul erorii obstacol, fiecare manifestare de voinţă a

părţilor se referă la altceva. În acest caz nu poate fi vorba de realizarea

acordului de voinţă, a consimţământului.

- eroarea viciu de consimţământ este cunoscută în doctrina

mai veche sub denumirea de eroare gravă. Ea priveşte aşa cum

precizează textul legii (art.954 Cod civil):

- calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic (error in

substantiam). Prin “calităţi substanţiale” se înţeleg acele calităţi, fie

ale bunului, fie ale prestaţiei care au fost determinante la încheierea

actului juridic, şi fără de care actul nu s-ar fi încheiat. Subiectul de

drept înţelege să încheie actul juridic în consideraţia obiectului, a

152

bunului pe care doreşte să-l cumpere, să-l doneze sau să-l primească

ca donaţie, să-l schimbe, să-l închirieze, respectiv să-l folosească

temporar, sau în consideraţia prestaţiei ce o va executa

cocontractantul. Consimţământul părţilor la încheierea actului juridic a

fost determinat de calitatea bunului sau a prestaţiei. Calitatea bunului

priveşte atât compoziţia bunului cât şi alte calităţi: de exemplu,

cumpăr pulovărul pentru că este din lână, cumpăr dulapul deoarece

prin culoare se încadrează între celelalte obiecte de mobilier din birou,

etc.

Practica judiciară a statuat că în lipsa calităţilor substanţiale

ale bunului, partea nu ar încheia actul juridic.

- identitatea sau calităţile esenţiale ale persoanei (error in

personam) în cazul contractelor intuitu personae.

Contractele intuitu personae sunt contractele încheiate de una

din părţi în considerarea calităţilor personale, reputaţiei, talentul,

gradul de rudenie, gradul ştiinţific purtat etc. ale părţii contractante.

Consideraţia persoanei cocontractante a determinat

consimţământul la încheierea actului juridic. De exemplu, se încheie

un contract de prestări servicii cu un anumit cântăreţ, deoarece numai

el are acele calităţi artistice apte să atragă un număr sporit de

spectatori; donez primului nepot un autoturism pe considerentul că el

îmi va prelua numele etc.

În concluzie, eroarea asupra calităţilor substanţiale ale

obiectului actului juridic şi identităţii sau calităţilor esenţiale ale

persoanei au determinat încheierea actului juridic. În lipsa error in

substantiam sau error in personam, actul juridic nu s-ar fi încheiat.

- eroarea indiferentă: este falsa percepere a unor împrejurări

din realitate care nu influenţează încheierea valabilă a actului juridic.

Ea poartă asupra unor calităţi neesenţiale ale bunului sau prestaţiei. De

exemplu, se cumpără o bicicletă de culoare gri deschis, deşi s-a crezut

că este de culoare albă, eroare asupra stării civile a cumpărătorului,

eroare asupra solvabilităţii cocontractantului etc.

Este denumită în doctrină “eroare uşoară” sau “eroare fără

efecte asupra validităţii actului juridic”.1

Sancţiunea civilă în cazul erorii se diferenţiază astfel:

1 Doru Cosma, op.cit., pag.164

153

- nulitate absolută a actului juridic încheiat, în cazul erorii

obstacol

- nulitatea relativă a actului juridic încheiat în cazul erorii

viciu de consimţământ

- cel mult o diminuare valorică a prestaţiei în cazul erorii

indiferente.2

după împrejurările la care se referă se disting:

- eroarea de fapt: când poartă asupra calităţilor substanţiale

ale obiectului sau prestaţiilor actului juridic, sau asupra identităţii

persoanei contractante;

- eroarea de drept: când priveşte existenţa, sau conţinutul

unor norme juridice.

În doctrină, punctele de vedere privind admisibilitatea erorii

de drept ca viciu de consimţământ sunt diferite.

Într-o opinie, se contestă eroarea de drept ca viciu de

consimţământ. Principalul argument este acela că legiuitorul prezumă

că toată lumea cunoaşte legea, de vreme ce aceasta a fost publicată în

Monitorul Oficial (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii-adagiu

latin-nemo censetur ignorare legem). Apărarea fundamentată pe

necunoaşterea legii nu se poate admite.1

În realitate, prezumţia că toată lumea cunoaşte legea, de la

publicarea ei în Monitorul Oficial, este doar un deziderat. Lipsa

pregătirii juridice a oamenilor este un fapt incontestabil.

Într-o altă opinie, îmbrăţişată şi de practica judiciară se susţine

admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ, invocându-se

următoarele argumente:

- în art.953 Cod civil nu se distinge între eroarea de fapt şi

eroarea de drept. Regulă de interpretare specifică dreptului civil

stabileşte: acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să

distingă.

- art.1206 Cod civil prevede: “ea (n.a. mărturisirea judiciară)

nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a mărturisit

şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut- 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.166 1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.122, A. Ionaşcu, Drept civil, Partea generală, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, pag.83, Iosif R. Urs, op.cit., pag.225

154

o din eroare de fapt”. Aşadar, legiuitorul prevede expres când nu

admite eroarea de drept. Prin interpretare per a contrario, înseamnă că

în celelalte cazuri, ea este admisă

- eroarea de fapt şi cea de drept reprezintă o percepere falsă a

realităţii, oriunde există aceeaşi motivaţie (falsa percepere a realităţii),

acolo trebuie să existe aceeaşi soluţie (nulitate relativă a actului juridic

încheiat din eroare, viciu de consimţământ). O spune adagiul latin “ubi

eadem est ratio, ibi eadem solutio).2

Argumentele de mai sus, exprimate în doctrină şi însuşite de

practica judiciară sunt convingătoare şi eroarea de drept viciu de

consimţământ este o realitate.

Pe considerente de echitate, în contextul actual, când actul de

justiţie se exercită şi sub impulsul intereselor extrajudiciare, de regulă,

la comanda factorului material, apreciem că invocarea erorii de drept

ca viciu de consimţământ ar constitui o portiţă de manifestare a

liberului arbitru.

Partea în eroare trebuie să dovedească în faţa instanţei de

judecată:

- că a perceput în mod eronat, fals, realitatea;

- că a încheiat actul juridic, determinat fiind de perceperea

falsă a realităţii.

Subiectul de drept, cunoscând corect realitatea, nu ar fi

încheiat actul juridic. Această dovadă se apreciază de la caz la caz,

după un criteriu subiectiv.

- în cazul actelor juridice bilaterale (contracte) că cealaltă

parte (cocontractantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască că

împrejurarea asupra căreia există eroarea, a determinat să se încheie

actul juridic. Cerinţa se impune, deoarece sancţiunea severă a nulităţii

relative a actului juridic priveşte şi cealaltă parte. Se asigură

stabilitatea circuitului civil, certitudinea operaţiunilor juridice. Cine ar

mai încheia un act juridic, ştiind că cealaltă parte este în eroare, şi va

putea cere desfiinţarea actului astfel încheiat?

2 Doru Cosma, op.cit., pag.162-163, A. Pop - Gh. Beleiu, op.cit., pag.224-225, Gabriel Boroi, op.cit., pag.166, prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.146, J. Kocsis, Unele aspecte

teoretice şi practice privind eroarea de drept, în « Dreptul » Nr.8/1992, Tribunalul jud. Bihor,

dec.civ.Nr.449/1981 în « Revista română de drept » Nr.8/1982, pag.38, Tribunalul jud. Caraş-Severin, dec.civ.Nr.474/1985 în R.R.D. Nr.12/1985, cu notă de S. Beligrădeanu, pag.55

155

Eroarea de viciu de consimţământ fiind un element psihologic

este mai greu de dovedit.

Pentru existenţa erorii – viciu de consimţământ nu se cere ca

ambele manifestări de voinţă să fi fost viciate; este suficientă eroarea

în manifestarea de voinţă a uneia din părţi. Partea din culpa căreia s-a

ajuns la nulitatea actului juridic va plăti celeilalte părţi despăgubiri,

pentru a-i acoperi prejudiciul provocat prin desfiinţarea contractului.1

Când ambele părţi sunt în eroare, fiecare va putea cere

anularea actului pentru eroare. Eroarea naşte dreptul la acţiunea în

anularea actului juridic.

Dolul (viclenia)

Baza legală a dolului, viciu de consimţământ este:

- art.953 Cod civil: “dolul este consimţământul nu este valabil

când este (…) surprins prin dol.”

- art.960 Cod civil: “dolul este o cauză de nulitate a

convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt

astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-

ar fi contractat. Dolul nu se presupune.”

Dolul viciu de consimţământ este inducerea în eroare a unei

persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a o determina (în

scopul) să încheie un act juridic. Este definiţia acceptată în doctrina de

drept civil.

Într-o formulare sintetică, dolul este eroare provocată.

Deşi dolul este o eroare provocată, între dol şi eroare există

diferenţieri esenţiale:

- dolul are o sferă de cuprindere mai largă decât eroarea

spontană în sensul că priveşte nu numai calităţile substanţiale ale

obiectului sau prestaţiei din actul juridic ori identitatea sau calităţile

speciale ale cocontractantului în contractele intuitu personae, ci şi alte

împrejurări.

- dolul exteriorizându-se prin mijloace viclene, materiale se

poate dovedi mai uşor comparativ cu eroarea, proces psihologic intern

dificil de probat.

1 Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.285

156

Din interpretarea textului art.960 Cod civil: “mijloacele

viclene întrebuinţate de una din părţi” rezultă că dolul priveşte numai

actele juridice bilaterale. În practica judiciară s-a admis că şi în cazul

actelor juridice unilaterale (de exemplu, testament) dolul poate fi

întâlnit sub forma “sugestiei”, “captaţiei” adică a “linguşirii”

persoanei care are o afecţiune, pasiune pentru cineva, în scopul să facă

un testament.

În structura sa, dolul are două elemente:

- elementul intenţional (psihologic) al voinţei exteriorizate de

subiectul de drept care îşi propune, urmăreşte să inducă în eroare

partea cocontractantă pentru ca aceasta să încheie actul juridic. De

exemplu, vânzătorul, pentru a înstrăina autoturismul la un preţ mare,

îşi propune să-l inducă în eroare pe cumpărător, prin modificarea

anului de fabricaţie din certificatul de înmatriculare, prin modificarea

numărului de km parcurşi înregistraţi la bord, prin retuşuri superficiale

ale caroseriei etc.

În doctrină şi în practică s-a statuat că provocarea unei erori

prin simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie dol1, nu există

dol dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte.2

- elementul material care constă în întrebuinţarea de manevre

dolosive, mijloace viclene, mijloace combinate de şiretenie,

maşinaţiuni cu caracter de înşelăciune, acţiuni frauduloase etc. De

exemplu, vânzătorul introduce în pliculeţele cu cafea expuse spre

vânzare, nisip.

Elementul material al dolului constă într-o acţiune, sau

inacţiune. Un exemplu de act comisiv în materia actelor juridice cu

titlu gratuit – libertăţi, este “sugestia”, “captaţia”, adică specularea

afecţiunii unei persoane pentru a o convinge să facă o donaţie ori un

legat. Exemplu de inacţiune este dolul prin reticenţă, când una din

părţi păstrează tăcerea asupra unor împrejurări esenţiale care ar fi

trebuit aduse la cunoştinţa celeilalte părţi şi a căror cunoaştere ar fi 1 Doru Cosma, op.cit., pag.166, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.229, Gabriel Boroi, op.cit., pag.170 2 Trib.jud. Suceava, dec.civ. Nr.1398/1986 în R.R.D. Nr.7/1987

157

putut s-o determine să nu încheie actul juridic.3 Într-o speţă s-a anulat

căsătoria pentru dol prin reticienţă comis prin ascunderea bolii de care

suferea unul din soţi.4

Spre deosebire de eroare, în cazul dolului, utilizarea

mijloacelor viclene pentru a provoca eroarea constituie faptă ilicită şi

în ipoteza producerii prejudiciului, victima poate introduce pe lângă

acţiunea în anularea actului juridic şi acţiunea în repararea

prejudiciului potrivit art.998 Cod civil (răspunderea delictuală pentru

faptă proprie).

De observat că în doctrină elementele dolului se definesc şi

prin termenii de element subiectiv şi obiectiv.5

Într-o opinie, celor două elemente ale dolului se adaugă un al

treilea element: elementul injust prin care se înţelege dolul grav ce

ignoră regulile de morală – dolus malus –, care, spre deosebire de

dolus bonus (dolul uşor) admis uneori, de exemplu, în dreptul

comercial, lauda unei mărfi, nu este tolerat.1

În prezent se pare că distincţia nu se justifică, pentru că

moralitatea afacerilor impune sancţionarea oricărui dol sau pentru că

se admite că reclama unor mărfuri şi servicii este de regulă exagerată,

clientul avizat nu se lasă înşelat de reclamă.2

Condiţiile dolului:

Acţiunea în justiţie prin care se cere anularea actului juridic

pentru consimţământul viciat prin dol trebuie să dovedească existenţa

condiţiilor dolului:

- dolul a determinat încheierea actului juridic, “este evident

că, fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat” (art.960

Cod civil). Dolul nu se limitează doar la “calităţile substanţiale ale

obiectului” ori la “calităţile persoanei” cocontractante ca în cazul

erorii, ci aria elementelor determinante este mult mai largă. Dolul care

3 P. Andrei, Dolul prin reticienţă în literatura juridică şi practica judiciară, în R.R.D. Nr.9/1982, pag.36-42 4 Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec.nr.658/1971, în R.R.D. nr.7/1972, pag.115-117 cu notă de

Doru Cosma, Tribunalul jud. Arad, sent.civ. Nr.51/1972 în R.R.D. nr.5/1972 5 Liviu Pop, Drept civil, Partea generală, Universitatea « Dimitrie Cantemir » Cluj-Napoca,

1992, pag.92, Gabriel Boroi, op.cit., pag.169-170, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit.,

pag.148, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.138 1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.108 2 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.124

158

a determinat încheierea actului juridic este denumit dol principal

(dolul malus) şi atrage nulitatea relativă a actului. Dolul incident

(dolus bonus) priveşte împrejurări nedeterminante pentru încheierea

actului juridic. El nu atrage nulitatea relativă a actului juridic, ci doar

reducerea contraprestaţiei:

- să provină de la cealaltă parte, condiţie prevăzută în art.960

Cod civil “mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi.”

În doctrină se admite că dolul poate proveni şi de la un terţ,

dacă cocontractantul ştie acest lucru, este complice la dol. De

asemenea s-a admis că dolul poate proveni şi de la reprezentantul

cocontractantului”.3

Într-o opinie, se susţine că această condiţie – să provină de la

cealaltă parte – “priveşte numai contractele cu titlu oneros.”4 Este

firesc să fie apărată una din părţile contractului oneros de dolul ce

provine de la cealaltă parte, atâta timp cât aceasta “a investit” în

contractul oneros (a procurat celeilalte părţi un folos patrimonial) şi nu

este vinovată. În actele juridice cu titlu gratuit, dobânditorul, invocând

dolul dispunătorului, urmăreşte să apere un avantaj obţinut fără

prestaţie echivalentă, lucru ce nu trebuie ocrotit de lege.1

Dolul nu se cere să provină de la ambele părţi ale actului

juridic. Când fiecare parte are consimţământul viciat prin dol, fiecare

parte poate cere anularea actului.

Dolul, aşa cum se stabileşte în art.960 Cod civil: “nu se

presupune”. La fel ca şi în cazul erorii, el trebuie dovedit. Mijloacele

viclene, existenţa, materialitatea lor, sunt fapte juridice, ce se

dovedesc prin orice mijloc de probă. Dovada dolului este mai uşor de

făcut decât dovada erorii. De exemplu, se poate dovedi mai uşor faptul

că în plicul cu cafea se găseşte nisip decât eroarea cumpărătorului în

legătură cu autorul operei de artă..

Violenţa

Baza legală a violenţei, viciu de consimţământ este:

- art.953 Cod civil: “consimţământul nu este valabil când (…)

este smuls prin violenţă.”

3 Dr.Ion Rucăreanu, op.cit., pag.286-287 4 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.164 1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.25

159

- art.956 Cod civil: “este violenţă întotdeauna când, spre a

face o persoană a contracta, i se insuflă temerea, raţionabilă după

dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil

şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de

condiţia persoanelor.”

- art.957 Cod civil: “violenţa este cauză de nulitate a

convenţiei şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra

descendenţilor sau ascendenţilor.”

- art. 955 Cod civil: “Violenţa în contra celui care s-a obligat

este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană

decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”.

Violenţa este viciul de consimţământ ce constă în ameninţarea

unei persoane cu un rău, astfel încât i se insuflă o teamă, frică ce o

determină să încheie un act juridic. În lipsa ameninţării, persoana nu

ar fi încheiat actul juridic.

Ameninţarea poate fi:

- de natură fizică: (vis) când ameninţarea priveşte integritatea

fizică a persoanei (loviri, vătămarea integrităţii corporale, omor)

- de natură patrimonială (distrugerea, sustragerea, degradarea

unor bunuri etc.)

- de natură morală (metus) atingeri aduse onoarei, dezvăluiri

indecente etc.

În doctrină se face distincţia între:

- ameninţarea legitimă (justa) nu constituie viciu de

consimţământ. De exemplu, victima unui prejudiciu ameninţă pe

autorul faptei ilicite şi prejudiciabile că se va adresa instanţei de

judecată pentru repararea prejudiciului. Ameninţarea cu exercitarea

unui drept nu constituie violenţă.

- ameninţarea nelegitimă (in justa) constituie viciul de

consimţământ - violenţă. Ameninţarea nu este justă când se folosesc

mijloace ilicite pentru crearea unei stări de frică, teamă. De exemplu,

cumpărătorul îl ameninţă pe vecin cu dezvăluirea ce o va face soţiei

lui privind o relaţie nepotrivită, dacă nu-i vinde televizorul la preţul

stabilit de el.

160

Violenţa are în structura sa următoarele elemente:

- element exterior (obiectiv), ce constă în ameninţarea cu un

rău, ce poate fi de natură fizică, patrimonială sau morală.

Poate fi ameninţată cu un rău:

- o parte a actului juridic, care încheie astfel actul juridic;

- soţul (soţia), copiii (descendenţi) sau ascendenţii (părinţi ai

unei părţi a actului juridic).

În doctrină se apreciază: “deşi legea se referă numai la soţ,

soţie, descendenţi şi ascendenţi, iar această enumerare pare a avea un

caracter limitativ, ea trebuie să fie considerată enunţiativă, că astfel

dispoziţia cuprinsă în text ar fi de aplicare prea restrânsă şi nu în

deplină concordanţă cu caracterul violenţei de a fi un viciu de

consimţământ...”1 Se lărgeşte astfel sfera persoanelor faţă de care

victima este legată printr-o puternică afecţiune, desigur cel ce invocă

violenţa urmând să probeze atât legătura de afecţiune, cât şi teama

insuflată, care l-a determinat să încheie actul juridic.2

Poate ameninţa cu un rău:

- o parte a actului juridic ce urmăreşte, în acest mod,

încheierea lui;

- un terţ, art.955 Cod civil dispune: “chiar când este

exercitată de altă persoană decât cea în folosul căreia s-a făcut

convenţia.”

În doctrină, cu privire la starea de necesitate s-a susţinut

opinia potrivit căreia violenţa este viciu de consimţământ şi când

temerea insuflată este rezultatul unor cauze naturale sau al unor

împrejurări care, prin ameninţarea unei primejdii (de exemplu, de

teama inundaţiei, cineva vinde un bun al său) constrânge persoana să

încheie actul juridicn sub imperiul stării de necesitate.1

Prevederile legale referitoare la violenţa viciu de

consimţământ nu acoperă şi starea de necesitate.

Dacă una din părţile actului juridic profită de starea de

necesitate în care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este

lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală.2

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.288 2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.229 1 Prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.166, prof.univ.dr. Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.150, Doru Cosma, op.cit., pag.174, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.166, 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.175

161

- element interior (psihologic) constă în teama, frica ce o

cuprinde pe una din părţile contractului, inoculată persoanei

constrânsă astfel să încheie actul juridic, pe care în condiţii normale,

nu l-ar fi încheiat. Încheierea actului o scapă de ameninţare.

Cu privire la precizarea art.956 Cod civil: “rău considerabil şi

prezent”, în doctrină se apreciază: “temerea trebuie să fie

considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic, răul putând să

fie şi viitor”3. Aşadar, ameninţarea cu un rău viitor poate constitui

violenţă, dacă este de natură să nască în sufletul părţii o temere

actuală.

În orice caz, poate fi vorba şi de un rău viitor, dar foarte

apropiat, cu alte cuvinte de un rău iminent.4

Condiţiile violenţei sunt:

- a determinat încheierea actului juridic. Condiţia este

prevăzută în art.956 Cod civil: temerea să fie “rezonabilă după

dânsa.” Astfel, persoana ameninţată consideră temerea atât de gravă

încât încheie actul juridic. Aprecierea că temerea inoculată a

determinat consimţământul la încheierea actului juridic se face de la

caz la caz, ţinându-se seama, aşa cum dispune legea: “de etate, de sex

şi de condiţia persoanelor.” Desigur, legea a avut în vedere şi gradul

de cultură, persoana de la care provine violenţa, mijloacele folosite,

locul unde se exercită violenţa. Starea de teamă provoacă motivul care

a determinat încheierea actului juridic.

- pentru evitarea răului se încheie actul juridic.

Se impune o precizare: violenţa este viciu de consimţământ

numai când “spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat

temerea.” Nu este o cerinţă a violenţei executarea unor acţiuni

materiale de violenţă. Acestea, în măsura în care au produs un

prejudiciu pot fi înlăturate printr-o acţiune în răspundere civilă

delictuală pentru faptă proprie (art.998 Cod civil).

- ameninţarea să fie injustă. Nu orice ameninţare este injustă

(ci numai aceea prin care se încalcă legea). Ameninţarea cu

exercitarea unui drept civil subiectiv nu este violenţă. De exemplu,

ameninţarea debitorului cu sesizarea instanţei în cazul neexecutării

obligaţiei asumate nu este violenţă, viciu de consimţământ. Dacă însă,

3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.173

4 Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.287

162

creditorul, pentru a-l determina pe debitor să încheie contractul îl

ameninţă cu bătaia, cu moartea, suntem în prezenţa violenţei – viciu

de consimţământ.

O aplicaţie practică a condiţiei violenţei – să fie injustă – este

prevederea art.958 Cod civil: “simpla temere reverenţiară, fără

violenţă, nu poate anula convenţia.” (temere reverenţiară = respectul

datorat unor persoane faţă de care există o afinitate specială: părinţi,

rude, şefi etc.). Temerea reverenţiară este o ameninţare, dar legitimă.

Faptul că vinzi un lucru şefului, profesorului tău, trezeşte o teamă, dar

aceasta este generată de respectul datorat persoanei cocontractante,

teama este justă, legitimă. Aşadar, actul juridic încheiat sub această

temere nu duce la nulitatea lui.

Leziunea

Reglementarea legală a leziunii, viciu de consimţământ:

- art.951 Cod civil: „Minorele nu pot ataca angajamentul său

pentru cauză de necapacitate decât în caz de leziune.”

- art.1157 Cod civil dispune: “minorul poate exercita

acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei

convenţii”.

- art.1158 Cod civil: „Când leziunea rezultă dintr-un

eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul n-are acţiune în resciziune”.

- art.1159 Cod civil: „Minorul ce face o simplă declaraţie că

este major are acţiunea în resciziune”.

- art.1162 Cod civil: „Minorul n-are acţiune în resciziune

contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sau cvasi delictele sale.”

- art.1163 Cod civil: „Minorul nu mai poate exercita acţiunea

în resciziune în contra angajamentului făcut în minoritate, dacă l-a

ratificat după ce a devenit major, şi aceasta şi în cazul când

angajamentul nul în forma sa, şi în acela când produce numai

leziune.”

- art.1164 Cod civil: „Când minorii (...) exercită acţiunea în

resciziune în contra angajamentelor lor, ei un întorc aceea ce au

primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, decât

dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.”

- art.1165 Cod civil: „Majorul nu poate, pentru leziune, să

exercite acţiunea în resciziune.”

163

În art.25 alin.1 şi 2 din Decretul 32/1954 pentru punerea în

aplicare a Codului Familiei şi a decretului 31/1954 privitor la

persoanele fizice şi juridice se precizează categoria de minori la care

se referă textul art.1157 Cod civil şi categoria de acte juridice ce pot fi

atacate pentru leziune: „minorii, care, având vârsta de 14 ani împliniţi

încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorilor, acte

juridice pentru a căror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo

vătămare.”

Leziunea este viciul de consimţământ care constă în paguba

materială pe care o suferă o parte a contractului, din cauza

disproporţiei vădite de valoare existentă între prestaţiile reciproce ale

părţilor.

Următoarea definiţie, poate fi apreciată pentru conciziune,

„leziunea este viciu de consimţământ care constă în disproporţia

vădită de valoare între două prestaţii.”1

Într-o opinie, leziunea în cadrul actualei reglementări nu poate

fi considerată viciu de consimţământ. Leziunea reprezintă o condiţie

(n.a.) pentru desfiinţarea actului juridic (pentru ca nulitatea relativă să

poată fi invocată) în cazul minorului care încheie singur acte (fără

încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau a autorităţii tutelare), şi care prin

aceste acte a fost păgubit (lezat). În această opinie nu trebuie: “a ne

ocupa (…) de acţiunea în resciziune deosebit de acţiunea în anulare”.1

Suntem aşadar în prezenţa unei “condiţii de anulare a contractului

pentru incapacitate, aceasta (…) fiind cauza care duce la nulitate”

(incapacitatea minorului care a împlinit 14 ani şi care încheind singur

actul juridic, în condiţiile mai sus arătate, a fost păgubit).

Acest lucru rezultă din chiar textul legii: art.25 din Decretul

32/1954: (…) aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în

anulare pentru leziune (n.a. - Codul civil o numeşte “acţiune în

resciziune”).

Un cocontractant nu trebuie să profite, spre a obţine avantaje

disproporţionate faţă de prestaţia făcută de pe urma neştiinţei,

ignoranţei minorului care a împlinit 14 ani şi încheie singur acte

juridice în condiţiile arătate. Ar fi, desigur o leziune, însă o leziune

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleliu, op.cit., pag.150, A. Ionaşcu, op.cit., pag.81 1 Dr. Ion Rucăreanu, op.cit., pag.289 şi 336

164

care s-ar analiza printr-o cauză imorală. Un contract de acest fel nu ar

pune problema viciului de consimţământ, ci a cauzei imorale pe care

se întemeiază actul juridic. De aceea actul juridic este lovit de nulitate

absolută.2

Într-o opinie contrară, se arată: “anularea actului juridic nu

intervine atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită

de cel cu capacitatea restrânsă de exerciţiu la încheierea actului

juridic.”3

Domeniul de aplicare a leziunii

Domeniul de aplicare a leziunii, viciu de consimţământ

priveşte două aspecte: persoanele ce pot invoca leziunea şi actele

juridice ce pot fi afectate de leziune.

Cine poate invoca leziunea?

Leziunea, viciu de consimţământ, poate fi invocată numai de o

singură categorie de persoane: “minorii care având vârsta de 14 ani

împliniţi încheie singuri, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui,

acte juridice pentru a căror valabilitate nu se cere încuviinţarea

prealabilă a autorităţii tutelare”.

Art.1165 Cod civil, dispune: “Majorul nu poate, pentru

leziune, să exercite acţiunea în resciziune”. Codul civil prevede o

singură excepţie când majorul poate invoca leziunea: în temeiul

art.694 Cod civil, în materia acceptării succesiunii.

Ce acte juridice pot fi desfiinţate pentru leziune?

Minorul poate încheia singur, fără încuviinţarea părinţilor sau

tutorelui, sau încuviinţarea autorităţii tutelare, acte juridice de

administrare. Aceste acte sunt acte juridice cu titlu oneros şi

comutativ.

Leziunea viciu de consimţământ priveşte actele juridice

oneroase (o parte procură un avantaj patrimonial celeilalte părţi în

scopul obţinerii unui avantaj patrimonial, mai mult sau mai puţin

echivalent) deoarece în definiţia leziunii se spune: “disproporţia

vădită de valoare între două prestaţii.”

Leziunea nu priveşte actele juridice cu titlu gratuit întrucât în

aceste acte numai o parte execută o prestaţie – procură celeilalte părţi

un folos patrimonial fără să urmărească o contraprestaţie.

2 Doru Cosma, op.cit., pag.153 3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.175

165

Leziunea fiind o disproporţie vădită de valoare între două

prestaţii poate fi întâlnită numai la actele comutative (unde părţile

cunosc din momentul stabilirii raportului juridic existenţa şi întinderea

prestaţiilor). La actele aleatorii, existenţa şi întinderea prestaţiilor nu

se cunosc în momentul încheierii contractului, ele depinzând de un

eveniment aleatoriu.

Pentru a fi desfiinţate pentru leziune actele juridice de mai

sus, încheiate de minor singur, trebuie să fie lezionare (să existe o

pagubă materială ca urmare a disproporţiei vădite dintre prestaţiile

părţilor.).

Structura leziunii

Elementele componente ale leziunii sunt în raport de

concepţia legiuitorului cu privire la leziune.

Concepţia subiectivă. Potrivit acestei concepţii leziunea are

două elemente:

- unul obiectiv, ce constă în disproporţia vădită de valoare

între prestaţiile părţilor,

- unul subiectiv, ce constă în dorinţa unei părţi de a profita de

starea de nevoie în care se află cealaltă parte, scop în care încheie

actul juridic.

Concepţia obiectivă. Potrivit acestei concepţii, leziunea are un

singur element şi anume: prejudiciul material suferit de o parte ca

urmare a diferenţei valorice între contraprestaţiile părţilor.

Codul civil român a îmbrăţişat concepţia obiectivă privind

leziunea.

În ipoteza când una din părţi, la încheierea actului juridic, a

profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, actul juridic

încheiat este nul absolut pentru cauză imorală.

Ce trebuie să dovedească minorul care a împlinit 14 ani şi al

cărui consimţământ a fost viciat prin leziune?

- paguba materială suferită este urmarea încheierii actului

juridic a cărui anulare se cere. Această cerinţă a legii se desprinde din

art.1158 Cod civil: “când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual

şi neaşteptat minorul nu are acţiune în resciziune”;

- paguba materială să existe în momentul încheierii actului

juridic;

- paguba suferită constă în disproporţia vădită de valoarea

dintre contraprestaţii.

166

Comparaţie între viciile de consimţământ

Asemănări:

- împrejurarea din realitate percepută fals de una din părţi a

determinat încheierea actului juridic;

- viciul de consimţământ trebuie dovedit;

- sancţiunea juridică pentru actul încheiat printr-un

consimţământ viciat este nulitatea relativă a acestuia;

- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul

încheierii actului juridic;

- în actele juridice bilaterale, viciul de consimţământ trebuie

să afecteze consimţământul unei singure părţi.

Deosebiri:

- probaţiunea judiciară este dificilă la eroare (deoarece se

tinde dovedirea unui proces subiectiv) şi uşoară la dol, violenţă,

leziune (unde există un element exterior, material)

- eroarea poartă asupra calităţilor substanţiale ale obiectului

material exterior raportului juridic sau prestaţiei uneia din părţi sau

asupra identităţii sau calităţilor speciale ale cocontractantului (la

contractele intuitu personae); dolul poartă asupra oricărui element

care a determinat încheierea actului juridic.

- la dol şi violenţă elementul exterior, material fiind faptă

ilicită, atrage răspunderea civilă delictuală.

- leziunea, de regulă, se sancţionează cu nulitatea relativă, dar

uneori şi cu reducerea unei prestaţii şi sporirea celeilalte.

- numai dolul, violenţa şi leziunea pot fi invocate de regulă, în

cazul încheierii actelor juridice bilaterale. În actele juridice unilaterale

se pot invoca dolul şi violenţa.

Obiectul actului juridic

a) Definiţia obiectului actului juridic civil

Art.962 Cod civil defineşte obiectul convenţiei – definiţie

extinsă la actul juridic în general astfel: “obiectul convenţiilor este

acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă.”

Textul a suscitat numeroase discuţii în doctrina de drept civil.

167

Într-o opinie, se neagă existenţa unui obiect distinct al actului

juridic, analizându-se doar obiectul obligaţiei ce se naşte din actul

juridic.1

Potrivit unui alt punct de vedere, obiectul actului juridic este

crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. S-a opinat că

acestea sunt efecte ale actului juridic şi nicidecum prestaţii la care se

obligă una sau cealaltă parte la actul juridic.

Apoi s-a spus că obiectul actului juridic civil constă în

interesele reglementate de părţi prin încheierea actului, în limitele şi în

baza legii. S-a criticat că interesele ţin de “cauza” actului juridic şi nu

de “obiectul” actului juridic.2

Opinia îmbrăţişată de majoritatea autorilor este aceea potrivit

căreia obiectul actului juridic este chiar obiectul raportului juridic

născut din actul juridic.

Prin obiect al actului juridic se înţelege acţiunea sau

inacţiunea pe care o pretinde subiectul activ şi de care este ţinut

subiectul pasiv, adică conduita concretă a fiecărei părţi, stabilită de

comun acord în momentul încheierii actului juridic. Obiectul actului

juridic este sinonim cu obiectul raportului juridic civil. De exemplu,

într-un contract de vânzare-cumpărare a unui televizor obiectul îl

poate constitui:

- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea a jumătate din

preţ la data predării televizorului de către vânzător

- prestaţia cumpărătorului ce constă în predarea restul preţului

după 10 zile de la predarea televizorului (după expirarea perioadei de

probă)

- prestaţia vânzătorului ce constă în predarea televizorului la

data convenită de părţi

- prestaţia vânzătorului de a preda piesele de schimb la

expirarea termenului de probă.

Aşadar, conduita concretă a fiecărei părţi a actului juridic

constituie obiectul actului juridic. După cum am precizat la “obiectul

raportului juridic civil”, conduita subiecţilor se referă, de regulă, la

bunuri concrete, ce constituie obiect derivat al raportului juridic. Şi în

1 M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucureşti, 1921, pag.432 (lucrare citată de Gabriel Boroi, în op.cit., pag.178) 2 D. Cosma, op.cit., pag.123

168

cazul actelor juridice, bunurile, lucrurile asupra cărora poartă conduita

subiecţilor de drept, sunt obiectul derivat al actului juridic.

Conduita concretă a părţilor poate fi:

- pozitivă, comisivă (a da, a face ceva)

- negativă, omisivă (a nu da, a nu face ceva).

De regulă, obiectul actului juridic conţine atât prestaţii

pozitive cât şi prestaţii negative.

b) Condiţiile obiectului actului juridic civil

Actul juridic este valabil încheiat numai dacă obiectul

îndeplineşte următoarele condiţii, sistematizate astfel:

- condiţii generale referitoare la obiectul exterior al actului

juridic, la bunul asupra căruia se răsfrânge prestaţia părţilor. Aceste

condiţii vizează prestaţia de a da un bun:

obiectul (bunul) trebuie să existe în momentul încheierii

actului juridic:

Condiţia este stabilită în art.1311 Cod civil: “dacă, în

momentul vânzării, lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este

nulă”, deoarece actului juridic civil îi lipseşte una din condiţiile

esenţiale de validitate: obiectul. Sancţiunea civilă este nulitatea

absolută a actului juridic. De exemplu, în momentul închirierii

locuinţei, părţile nu cunosc că locuinţa a fost mistuită într-un incendiu.

Potrivit art.965 alin.1 Codul civil admite o excepţie (situaţie

când actul juridic este valabil încheiat, deşi obiectul lipseşte):

“lucrurile viitoare pot fi obiectul obligaţiei”. De exemplu, croitorul

vinde costumul de haine pe care-l va confecţiona, sau vânzatorul vinde

recolta viitoare de cartofi de pe parcelă etc. Există excepţii de la

posibilitatea încheierii actului juridic ce are ca obiect un lucru viitor;

art.965 alin.2 Cod civil: “nu se poate face renunţare la o succesiune

ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de

succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune

este în chestiune” (succesiunile nedeschise nu pot face obiectul nici

unui act juridic). De exemplu, fiul nu poate să înstrăineze bunurile ce

urmează să le moştenească de la părinţii săi. De asemenea, bunurile

viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul contractului de ipotecă

(art.1775 Cod civil).

169

obiectul (lucrul) trebuie să fie în circuitul civil;

Condiţia este prevăzută în:

- art.963 Cod civil: “numai lucrurile ce sunt în comerţ pot fi

obiectul unui contract”;

- art.475: “oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale

lui, cu modificările stabilite de legi.”;

- art. 1310: “toate bunurile care sunt în comerţ, pot să fie

vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta”;

- art.1750: “se pot ipoteca imobilele care sunt în comerţ”

- art.1844: “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din

natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi proprietate

privată, ci sunt scoase afară din comerţ” (n.a. - bunurile scoase din

comerţ (circuitul civil), adică bunurile proprietate publică sunt bunuri

inalienabile).

Sintagma “sunt în comerţ” înseamnă sunt în „circuitul civil”.

Este voinţa expresă a legiuitorului prevăzută în art.5 alin.2 din Legea

fondului funciar nr.18/1991 republicată, bunuri “scoase din circuitul

civil” şi în art.66: “sunt şi rămân în circuitul civil”.

obiectul (lucrul) să fie determinat (determinabil)

Condiţia este prevăzută în două texte legale:

- art. 948 Cod civil: “condiţiile esenţiale pentru validitatea

unei convenţii sunt: 3. Un obiect determinat”

- art. 964 “obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru

determinat, cel puţin în specia sa. Cantitatea obiectului poate fi

necertă, de este posibilă determinarea sa”.

Interpretarea coroborată a textelor legale conduce spre

următoarele concluzii:

- obiectul (bunul) să fie determinat înseamnă să fie

particularizat, precizat, individualizat prin însuşiri proprii prevăzute în

actul juridic încheiat. Bunurile res certa (bunurile certe) se determină

astfel. Bunurile generice (res genera), adică acelea care se identifică

prin însuşirile genului din care fac parte, se determină prin cântărire,

măsurare, numărare. De exemplu, bunul res certa (un televizor) se

determină în actul juridic ce se încheie prin însuşiri ca: marcă, an de

fabricaţie, culoarea carcasei, a butoanelor, lungimea diagonalei etc.

170

Cantitatea de 10 kg de cartofi cumpărată se va determina după

cântărirea a 10 kg din sacul de cartofi expus la vânzare.

- obiectul (bunul) să fie determinabil înseamnă precizarea în

contract a anumitor elemente, suficiente pentru a se şti cu certitudine

bunul ce reprezintă obiectul actului juridic. De exemplu, îţi închiriez

peste o lună unul din apartamentele situate la etajul II al imobilului de

pe str. Unirii nr.8, ce va fi recepţionat peste 10 zile. Sau îţi vând cele

60 de frigidere ce-mi vor fi expediate în data de 31 martie 2002 de la

Fabrica de frigidere “Arctic” Găieşti, în baza contractului de furnizare

încheiat.

- când obiectul (bunul) este o cantitate de bunuri de gen

“cantitatea obiectului poate fi şi necertă, de este posibilă

determinarea sa”. De exemplu, îţi vând porumbul din silozul nr.3 al

fermei 26.

- dacă obiectul actului juridic este format şi din preţ, acesta

trebuie să fie serios şi determinat de părţi (art.1303 Cod civil).

să existe autorizaţia cerută de lege

Unele bunuri din considerente de ordine publică, sănătate etc.,

au o circulaţie juridică restrânsă. De exemplu, potrivit art.58 din

Legea nr.17/1966 privind regimul armelor şi muniţiilor: “împrumutul

sau înstrăinarea armelor şi muniţiilor se poate face numai

persoanelor autorizate să le deţină cu respectarea destinaţiei acestora

şi a scopului pentru care s-a dat autorizarea.”

- condiţii speciale când prestaţia debitorului are ca obiect un

fapt al său (a face sau a nu face ceva)

faptul debitorului (adică prestaţia de a face sau a nu face

ceva) să fie posibilă, pentru că nimeni nu se poate obliga la un fapt

imposibil. Când obiectul este imposibil, înseamnă că el nu există şi

actul juridic este nul. Imposibilitatea trebuie să fie absolută, obiectivă

pentru oricine. De exemplu, îţi vând 10.000 de costume pe care le voi

confecţiona în trei zile în atelierul prevăzut cu o maşină de cusut.

Imposibilitatea trebuie să existe în momentul încheierii actului

juridic.

Imposibilitatea poate fi de ordinul material (obiectul actului

nu se poate realiza datorită unor împrejurări de fapt; în exemplul dat

este imposibil să confecţionezi la o maşină de cusut în trei zile 10.000

171

de costume) sau de ordin juridic (obiectul actului nu se poate realiza

datorită unor împrejurări de drept. De exemplu, îţi vând statuia

“Monumentul ostaşului român” din centrul municipiului Târgu

Mureş).

faptul debitorului să fie licit şi moral, să nu încalce normele

imperative de ordine publică sau normele de moralitate sau

convieţuire socială. Este cerinţa stabilită de prevederile art.5 Cod

civil: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare, la

legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri.” Este ilicit

faptul debitorului care se obligă să mutileze o persoană, să distrugă un

bun etc., în schimbul unei sume de bani, sau este imoral faptul

debitorului care se obligă pentru o sumă de bani să se plimbe gol prin

căminul studenţesc etc.

faptul (obiectul actului juridic ce constă în prestaţia de a

face sau a nu face ceva) să fie personal, al celui ce se obligă. Condiţia

se deduce din regula de drept potrivit căreia nimeni nu poate fi

obligat decât prin voinţă proprie.

Promisiunea faptei altuia nu produce efecte juridice. De

exemplu, un student promite colegului său că autorul îi va dona cursul

cu autograf.

Alta este situaţia dacă o persoană, în exemplul dat studentul,

promite că va depune toate diligenţele, eforturile pentru a-l determina

pe autor să doneze cursul. În acest caz, obligaţia de a face a

studentului este valabilă, pentru că el promite fapta sa proprie – de a-l

determina pe autor să doneze. Autorul va dona sau nu cursul cu

autograf, potrivit propriei sale manifestări de voinţă. Acest contact

valabil încheiat se numeşte convenţia de porte-fort sau promisiunea

pentru altul.

cel ce se obligă, să fie titularul dreptului

Condiţia priveşte numai actele juridice constitutive sau

translative de drepturi reale: cel care dă să fie titularul dreptului (de

exemplu, cel ce vinde să fie titularul dreptului de proprietate). Este o

cerinţă a principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate da ceea

ce nu are (nemo dat quod non habet) sau nimeni nu poate da mai mult

decât are el însuşi (nemo plus juris ad alium transferre potest, quam

ipse habet).

172

Prin aceste acte se transmite dreptul de proprietate şi de aceea

vânzătorul trebuie să fi titularul dreptului de proprietate ce se

transmite. Este problema contractului de vânzare a lucrului altuia.

În cazul bunurilor de gen sau a celor viitoare proprietatea nu

se transmite în momentul încheierii contractului, ci în momentul

numărării, cântăririi, măsurării sau realizării bunului viitor. Lucrurile

de gen nu pier niciodată, proprietarul trebuie să procure un altul pentru

a onora obligaţia de predare.

În cazul bunurilor determinate, res certa, se disting două

situaţii:

a) părţile, sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare,

apreciind greşit că vânzătorul este proprietarul lucrului vândut.

Doctrina propune următoarele soluţii:

vânzarea este valabilă

Totuşi, într-o opinie, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea

contractului pentru neexecutarea obligaţiei vânzătorului de a transfera

dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.1

Deşi valabilă, într-o altă opinie, cumpărătorul poate cere

rezoluţiune contractului, când consimţământul a fost viciat prin dol.

Se precizează că este o nulitate relativă.1

vânzarea este anulabilă pentru eroare (viciu de

consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost

socotit de cumpărător proprietar al lucrului.2

Practica judiciară este contradictorie:

s-au dat soluţii de nulitate absolută a contractului, deoarece

lipseşte cauza vânzării-cumpărării (n.a. - s-a cumpărat de la vânzătorul

neproprietar nu de la un proprietar)

în practica Curţii Supreme de justiţie se admite soluţia

nulităţii relative, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat sub

condiţie rezolutorie.

În cazul când ambele părţi ale actului juridic au fost de rea-

credinţă (am cunoscut că lucrul înstrăinat este proprietatea altei

1 D. Chirică, Drept civil, Contracte speciale, Ed. « Lumina Lex », Bucureşti, 1997, pag.62-64, C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. « All », 1997, pag.55-58 1 R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaşia în care cel puţin cumpărătorul

ignoră că vânzătorul nu este proprietarul lucrului vândut, în “dreptul” Nr.9/1998, pag.11 2 Prof.dr. Francisc Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Ed. « Actani », Bucureşti,

pag.56-57

173

persoane), actul juridic este lovit de nulitate absolută pentru cauză

ilicită.

Alte condiţii:

Uneori, natura actului juridic impune ca obiectul actului

juridic să fie format din anumite bunuri. Astfel:

- obiectul contractului de ipotecă poate fi numai un imobil;

- obiectul contractului de gaj este un mobil;

- obiect al contractului de împrumut de consumaţie este un

bun consumptibil;

- obiect al contractului de împrumut de folosinţă este un bun

neconsumptibil etc.

Cauza actului juridic

a) Definiţia cauzei actului juridic civil

Potrivit art.948 Cod civil a patra condiţie esenţială de

validitate a actului juridic este:”4. o cauză licită.” În art.966 Cod civil

se dispune: “obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau

nelicită, nu poate avea nici un efect.”

Prin cauză se înţelege condiţia esenţială de validitate a actului

juridic ce constă în scopul urmărit de fiecare parte când şi-a dat

consimţământul la încheierea acestuia. Este elementul psihologic ce

determină consimţământul, este motivul determinant, impulsiv ce

conduce la luarea hotărârii de a încheia actul.

Cauza aparţine fiecărui consimţământ.

Un autor, la care subscriem, apreciază că este mai corect să se

spună că în contracte avem două cauze, câte una pentru fiecare parte

care se obligă, şi este de preferat formularea “cauza obligaţiei” în loc

de “cauza actului juridic”. Obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie,

nu există o cauză comună actului juridic.1

Cauza (scopul) actului juridic şi consimţământul sunt

elementele componente ale voinţei juridice. Ele nu se confundă.

Consimţământul-manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic –

este precedat de o cauză prefigurată mental pentru care partea

hotărăşte să încheie actul juridic. Scopul constituie motivul ce a

determinat consimţământul dat la încheierea actului juridic.

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.136, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.148, prof.dr.docent

Traian Ionaşcu, op.cit., pag.265

174

Consimţământul răspunde la întrebarea: “Subiectul de drept a

voit să încheie actul juridic?” şi cauza răspunde la întrebarea:, “De ce

subiectul de drept a vrut să încheie actul juridic?”.

De exemplu, doresc să cumpăr un autoturism, deoarece noul

loc de muncă mai bine plătit este la o distanţă mare de casă. Cauza

cumpărării autoturismului (a actului juridic de vânzare-cumpărare)

este dorinţa, element psihologic, de a nu pierde noul loc de muncă mai

bine plătit.

În concluzie, cauza este:

- o parte a voinţei juridice, şi anume aceea care a determinat

consimţământul la încheierea actului

- scopul urmărit de fiecare parte la încheierea actului juridic

- element distinct faţă de consimţământ, condiţie esenţială de

validitate a actului juridic

- scopul actului juridic numit şi causa finalis

- în timp, cauza (scopul) actului juridic precede efectul, în

sensul că mental se prefigurează cauza (scopul) pentru care se încheie

actul juridic, şi efect al scopului (cauzei) se încheie actul juridic.

b) Elementele cauzei actului juridic civil

Cauza actului juridic este alcătuită din două elemente: scopul

imediat al consimţământului şi scopul mediat al consimţământului.

scopul imediat al consimţământului, numit şi scopul obligaţiei

(cauza proxima). Este specific fiecărei categorii de acte juridice. El

este abstract, obiectiv, invariabil la aceeaşi categorie de acte juridice.

La contractele sinalagmatice, o parte se obligă, deoarece îl

interesează contraprestaţia celeilalte părţi. De exemplu, în contractul

de vânzare-cumpărare, obligaţia asumată de vânzător de a preda bunul

vândut are drept cauză, scop, faptul că se urmăreşte să se primească

preţul (predarea preţului este obligaţia celeilalte părţi).

La actele juridice cu titlu gratuit, cauza (scopul) pentru care

una din părţi se obligă este să facă o liberalitate sau un serviciu

dezinteresat, este intenţia de a gratifica (animus donandi).

La actele juridice reale, cauza (scopul) prestaţiei este

remiterea (predarea) materială a lucrului (traditio rei).

scopul mediat al consimţământului (causa remota) numit şi

cauza (scopul) actului juridic constă în împrejurarea concretă,

subiectivă, şi variabilă, la fiecare act, ce a determinat partea (părţile)

175

să încheie actul juridic. Scopul mediat a fost acela care a impulsionat

hotărârea de a încheia actul juridic. Orice act juridic are un scop

mediat propriu. De exemplu, într-un contract de închiriere a unui

apartament cauza o reprezintă nevoia unei locuinţe, stabilirea sediului

unei firme comerciale, amenajarea unui cabinet medical privat, etc.

Pentru dovedirea scopului imediat se cercetează natura

actului juridic încheiat; act sinalagmatic, act cu titlu gratuit sau act

real. Fiind stabilită natura actului juridic se stabilesc implicit

prestaţiile la care s-au obligat părţile.

Faptul că scopul imediat şi scopul mediat sunt două noţiuni

distincte se evidenţiază în materie de probaţiune judiciară.

Dovada scopului mediat este dificilă pentru că se pune

problema stabilirii unui element psihologic – motivul impulsiv şi

determinant care a dus la încheierea actului juridic. Se apelează la

prezumţii din care apoi se stabileşte scopul mediat.

Această concepţie referitoare la elementele componente ale

cauzei a fost adoptat de jurisprudenţă. Numai astfel, pot fi anulate acte

juridice în care cauza imediată nu poate fi pusă sub semnul îndoielii,

în timp ce cauza mediată poate fi falsă ilicită sau imorală. De

exemplu, instanţa de judecată a dispus anularea unui contract de

donaţie deoarece cauza mediată a fost imorală – donaţia a fost făcută

în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj; s-a dispus anularea

unui contract deoarece una din părţi la încheierea actului şi-a propus

drept scop să profite de starea de ignoranţă a celeilalte părţi şi să

obţină avantaje disproporţionat de mari în raport cu prestaţia oferită.

De aceea, condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic privesc

cauza (scopul) mediată.

c) Condiţiile de valabilitate ale cauzei actului juridic civil

Cauza trebuie să existe

Condiţia este cerută de dispoziţiile art.966 Cod civil:

„obligaţia fără cauză (...) nu poate avea nici un efect.”

În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire

la absenţa cauzei.

Într-o opinie, noţiunea de absenţă de cauză se integrează în

noţiunea de cauză falsă.

176

„Noţiunea de absenţă de cauză, concepută independent de

cauza falsă, nu are a fi reţinută.”1

Într-o altă opinie, lipsa cauzei înseamnă o eroare asupra

existenţei cauza, deoarece actul juridic se încheie întotdeauna pentru

că părţile urmăresc un scop. Scopul poate lipsi doar când actul juridic

l-ar încheia interzişii judecătoreşti, lucru inadmisibil. În concluzie,

cauza (scopul) actului juridic existând întotdeauna (cu excepţia

arătată) numai reprezentarea ei (cauzei) poate fi falsă.2

Stabilirea existenţei cauzei impune două operaţiuni

- stabilirea cauzei imediate şi a cauzei mediate;

- stabilirea motivelor pentru care lipseşte cauza actului juridic;

Doctrina juridică propune următoarele soluţii:

- cauza actului juridic lipseşte datorită inexistenţei

discernământului. În această ipoteză lipsesc ambele componente ale

cauzei: cauza imediată şi cauza mediată, deoarece numai

discernământul generează consimţământ, manifestarea hotărârii de a

încheia actul juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă a actului juridic

- cauza lipseşte pentru că în contractele sinalagmatice o parte

se obligă fără să urmărească o contraprestaţie (de exemplu, infractorul

cercetat încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar nu urmăreşte

contraprestaţia procurorului – preţul), în actele juridice cu titlu gratuit

o parte nu este animată de dorinţa de a gratifica (de exemplu,

administratorul unei societăţi comerciale donează o sumă pentru

sponsorizarea unei acţiuni a Gărzii Financiare, dar nu o face pentru a

gratifica, ci pentru a evita un viitor control); în actele juridice reale nu

se urmăreşte predarea lucrului. În aceste ipoteze lipseşte cauza

imediată (care absoarbe cauza mediată), condiţie esenţială de

validitate a actului juridic. Sancţiunea este nulitatea absolută a actului

juridic încheiat.

Cauza să fie reală (să nu fie falsă).

Condiţia este prevăzută în art.966 Cod civil: „obligaţia

fondată pe o cauză falsă (...) nu poate avea nici un efect.”

Cauza este falsă când partea la actul juridic este în eroare cu

privire la motivul care l-a determinat să-l încheie - scopul mediat. De

1 Prof.dr.docent Traian Ioanşcu, op.cit., pag.272-274 2 A. Ionaşcu, op.cit., pag.91

177

exemplu, o parte a contractului de prestări servicii şi-a propus ca scop

prin invitarea unui cântăreţ de top atragerea unui număr cât mai mare

de spectatori. În realitate s-a prezentat un solist lipsit de calităţi

artistice.

Cauza falsă se sancţionează cu nulitatea relativă a actului

numai când se îndeplinesc cerinţele erorii viciu de consimţământ.

Cauza să fie licită şi morală.

Potrivit art.968 Cod civil: „cauza este nelicită când este

prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii

publice”. Asemenea, art.966 Cod civil dispune: „obligaţia (...) nelicită

nu poate avea nici un efect.”

De menţionat că cerinţa privind moralitatea cauzei, deşi nu

este prevăzută în textele legale, se deduce implicit din cerinţa cauzei

de a fi licită. Legea pune semnul egalităţii între cauza imorală şi cauza

ilicită. De exemplu, obligaţia asumată de o parte a contractului de a

produce o vătămare corporală în schimbul unei sume de bani, este

ilicită şi în acelaşi timp imorală. De asemenea obligaţia asumată, tot

pentru o sumă de bani, de a se plimba gol prin sălile de clasă, este nulă

absolut pentru cauză imorală, deşi o asemenea acţiune poate fi

calificată ca fiind o faptă penală – ultraj contra bunelor moravuri, şi

deci o faptă ilicită.

d) Proba cauzei

În art.967 Cod civil se prevede următoarea regulă: „Convenţia

este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă”; „Cauza este

prezumată până la proba contrarie.”

Textele de lege prevăd două prezumţii legale relative (iuris

tantum):

- oricare act juridic civil are o cauză

- cauza actului juridic este valabilă.

Cine invocă inexistenţa cauzei ori nevalabilitatea ei trebuie să

facă dovada.

Cauza fiind un fapt juridic, poate fi probată prin orice mijloc

de probă.

În următorul litigiu între două ghicitoare de profesie, se pun

probleme interesante legate de cauza actului juridic. Una vinde

178

celelilalte materiale necesare ghicitului, pentru o sumă de bani.

Cumpărătorul nu a predat preţul, deşi a primit materialele.

În instanţă, părţile se apără în modul următor:

- cumpărătorul solicită anularea actului juridic pentru cauză

mediată ilicită – exercitarea de către el cu materialele dobândite a unei

meserii ilicite.

- vânzătorul invocă liicitatea cauzei imediate a contractului de

vânzare-cumpărare şi anume transmiterea proprietăţii materialelor

predate în schimbul preţului propus de cumpărător. A susţinut teza

potrivit căreia cauza contractului nu constă în utilizarea pe care o dă

cumpărătorul lucrurilor dobândite.

Instanţa a reţinut:

- cauza imediată este licită; contractul de vânzare-cumpărare

constă în transmiterea proprietăţii bunului şi predarea lucrului vândut

pentru preţul convenit.

- cauza mediată a cumpărătorului este aceea de a exercita

meseria de ghicitor, cu materialele cumpărate. Este evident că aceasta

este ilicită.

- ambele părţi având aceeaşi ocupaţie, se înţelege că nici

vânzătorul, nici cumpărătorul nu aveau alt scop decât folosirea

materialelor în exercitarea ocupaţiei de ghicitor, deci este inutilă

cercetarea cauzei mediate în privinţa cumpărătorului.

Deoarece cauza aparţine fiecărui consimţământ (fiecare parte

contractantă are propria cauză) apreciem că instanţa nu a desluşit

cauza mediată a fiecărui consimţământ. Presupunerea că părţile având

aceeaşi ocupaţie ar fi urmărit un scop ilicit – exercitarea ocupaţiei de

ghicit cu materialele ce constituie obiectul exterior al contractului, nu

a fost dovedită.

Ipotetic, vânzătorul ar putea folosi banii obţinuţi pentru o

bursă de studii, cumpărătorul, la fel, pentru donarea materialelor

cumpărate unui muzeu al profesiunilor.

e) Acte juridice cauzale şi acauzale

Majoritatea actelor juridice sunt actele juridice cauzale.

Valabilitatea lor implică analiza cauzei – condiţie esenţială de

valabilitate a actului. În lipsa unei cauze valabile actul este nul.

În practică există aşa numitele titluri de valoare (acte juridice

acauzale) cu circulaţie mai liberă comparativ cu actele juridice

179

obişnuite. Ele, pentru a fi valabile trebuie să îndeplinească condiţiile

formale stricte prevăzute de lege.

Titlurile de valori sunt înscrisuri ce încorporează creanţe.

Posesorul acestora fie nominalizat sau nu în cuprinsul titlului de

valoare dobândeşte dreptul de creanţă specificat în titlul de valoare.

Valabilitatea actului juridic abstract nu se analizează în

funcţie de valabilitatea cauzei, ci în raport de îndeplinirea scrupuloasă

a formelor impuse de lege. Exemple de titluri de valoare: obligaţiunile

CEC, acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile comerciale, biletul

la ordin etc.

Aceste înscrisuri formale sunt numite acte abstracte tocmai

pentru a sublinia că ele sunt valabile independent de cauza lor.1

Condiţiile de formă pentru valabilitatea actului juridic

a) Noţiunea a condiţie de formă a actului juridic civil

Noţiunea de „forma actului juridic” are două sensuri:

- sens restrâns, prin forma actului se înţelege modul cum se

exteriorizează manifestarea de voinţă a părţii la încheierea actului

juridic. Este, într-o altă formulare, modul de exteriorizare a

consimţământului.

- în sens larg, forma actului juridic înseamnă:

- condiţiile de formă cerute de lege pentru validitatea actului

juridic (ad validitatem);

- condiţiile stabilite de părţi sau lege pentru proba existenţei şi

a conţinutului actului juridic (ad probationem);

- condiţiile impuse de lege pentru opozabilitatea actului faţă

de terţele persoane (condiţii de publicitate).

Consimţământul părţilor se exteriorizează în următoarele

forme:

- în formă consensuală, potrivit principiului consensua-

lismului actelor juridice;

- în formă solemnă, ca urmare a unor cerinţe impuse de lege.

b) Principiul consensualismului actelor juridice civile

Principiul este o consecinţă a principiului libertăţii

contractuale. Pentru valabilitatea actului juridic este suficientă simpla

1 Prof.dr.docent Traian Ionaşcu, op.cit., pag.277-278

180

manifestare de voinţă a părţilor în scopul de a produce efecte juridice

(solo consensu). Această condiţie este şi suficientă şi necesară. Nu

interesează forma în care se exteriorizează manifestarea de voinţă.

Actele juridice încheiate astfel sunt acte juridice consensuale.

Principiul nu are consacrare legislativă; el poate fi dedus din

textele Codului civil astfel:

- din interpretarea per a contrario a prevederilor art.948 Cod

civil unde sunt enumerate condiţiile esenţiale de valabilitate ale

actului juridic.

În tăcerea legii (se enumeră doar capacitatea, consimţământul,

obiectul şi cauza) se înţelege că legiuitorului îi este indiferentă forma

în care se manifestă consimţământul.

- din interpretarea art.1295 Cod civil, referitor la contractul de

vânzare-cumpărare, act juridic special: „vinderea este perfectă între

părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în

privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi

asupra preţului, deşi lucrul nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi

numărat.”

- din interpretarea art.971 Cod civil: „în contractele ce au ca

obiect translaţia proprietăţii sau unui alt drept real, proprietatea sau

dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor şi lucrul

rămâne în rizio-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut

tradiţiunea lucrului”.

Acolo unde legiuitorul a dorit să impună o anumită formă de

exteriorizare a consimţământului, a făcut-o în mod expres. De

exemplu, în art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act

autentic”.

Potrivit principiului libertăţii contractuale, părţile pot stabili

de comun acord să îmbrace acordul de voinţă într-o formă solemnă.

De exemplu, pentru a preconstitui un mijloc de probă într-un eventual

litigiu, stabilesc ca acordul de voinţă să îmbrace forma unui înscris.

c) Forma solemnă a actului juridic ad validitatem, ad

probationem şi pentru opozabilitatea faţă de terţi:

Consimţământul părţilor la actul juridic se poate exterioriza şi

într-o formă solemnă.

Forma solemnă a actului juridic priveşte:

181

- valabilitatea actului juridic (forma este cerută ad validitatem

sau ad solemnitatem)

- proba actului juridic (forma este cerută ad probationem)

- opozabilitatea faţă de terţi (condiţii de publicitate).

Forma solemnă a actului juridic poate fi impusă de lege sau

stabilită convenţional de părţi. De regulă, forma contractelor o aleg

părţile contractante. Abaterile de la libertatea alegerii formei

contractuale se stabilesc prin lege.

Forma cerută ad validitatem este condiţia de valabilitate a

actului juridic în lipsa căreia actul juridic nu se naşte valabil.

În doctrina juridică sunt arătate următoarele raţiuni ale formei

actului juridic (negotium juris) ad validitatem.

- actul juridic (negotium juris) are importante consecinţe

patrimoniale pentru cel ce le încheie. De exemplu, actul juridic de

donaţie (art.813 Cod civil: „Toate donaţiile se fac prin act autentic”),

actul juridic de ipotecă (art.1772 Cod civil: „ipoteca convenţională nu

va putea fi constituită decât prin act autentic”); actul juridic de

vânzarea-cumpărarea terenurilor (art.2 alin.1 din Legea privind

circulaţia juridică a terenurilor nr.54/1998. „Terenurile situate în

intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte

juridice între vii, încheiate în formă autentică.”); testamentul (art.858

Cod civil: „Un testament poate fi olograf, sau făcut prin act autentic,

sau în formă mistică”) etc.

- statul poate cunoaşte şi controla încheierea unor acte juridice

cu importanţă deosebită pentru părţi şi pentru stat;

- forma de solemnitate garantează libertatea deplină şi

conştientă a consimţământului, în acte juridice cu importante

consecinţe patrimoniale (de exemplu, donaţia, testamentul)

- se asigură protecţia intereselor creditorilor şi terţilor, în

contra unor eventuale fraude îndreptate împotriva lor (De exemplu,

debitorul urmăreşte provocarea insolvabilităţii sau agravarea ei, prin

donaţii, pentru a evita plata datorată creditorului său).1

Forma actului juridic ad validitatem se caracterizează prin:

- constituie condiţie esenţială de validitate a actului juridic, în

lipsa căreia actului juridic este lovit de nulitate

1 Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.117-118

182

- în actul juridic încheiat în formă solemnă consimţământul

este întotdeauna expres (nu este admisibil consimţământul tacit.)

- actul juridic poate fi încheiat într-o singură formă: solemnă

sau consensuală. Când legea precizează forma solemnă, părţile nu pot

face o altă alegere. Excepţie: în cazul testamentului care poate fi: în

formă autentică, în formă olografă (scris în întregime, datat şi semnat

de către testator), în formă mistică (semnat de testator – poate fi scris

şi de o altă mână – închis, sigilat şi prezentat unei judecătorii ce

întocmeşte un proces-verbal pe înscrisul unde s-a întocmit testamentul

sau pe plicul unde s-a introdus testamentul).

Condiţiile cerute pentru întocmirea actului juridic în formă

solemnă ad validitatem:

- actul juridic se încheie în întregime în formă solemnă (toate

clauzele)

- actul juridic accesoriu actului juridic solemn se încheie în

formă solemnă. De exemplu, la încheierea unui act juridic solemn prin

reprezentare şi procura îmbracă forma solemnă.

Sunt acte juridice ce se încheie în formă solemnă ad

validitatem următoarele:

- contractul de donaţie (art.813 Cod civil)

- testamentul (art.858 Cod civil)

- revocarea expresă a unui legat (art.920 Cod civil)

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art.704

Cod civil şi art.76 alin.4 din Legea nr.36/1995

- renunţarea expresă la succesiune (art.74 alin.4 din Legea

nr.36/1995)

- subrogaţia în drepturile creditorului plătit, acceptată de

debitor (art.1107 pct.2 Cod civil)

- contractul de ipotecă (art.1772 Cod civil)

- actul juridic între vii având ca obiect înstrăinarea unui teren

(art.2 din Legea nr.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor)

- contractul de arendare (art.6 alin.1 din Legea arendării

nr.16/1994)

- exprimarea consimţământului părinţilor (părintelui) la

adopţia copilului (art.7 alin.1 din Ordonanţa nr.25/1997 cu privire la

regimul juridic al adopţiei, aprobată prin Legea nr.87/1998 privind

adopţiunea).

183

- exprimarea consimţământului scris cu privire la donarea de

ţesuturi şi organe în scop terapeutic (art.5 alin.1 din Legea nr.2/1998)

- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii trebuie

încheiat în formă scrisă (art.40 din Legea nr.84/1998 privind mărcile

şi indicaţiile geografice)

- actul constitutiv al asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop

patrimonial (art.6 din Ordonanţa de Guvern nr.26/2000 cu privire la

asociaţii şi fundaţii)

- actul constitutiv al unor societăţii comerciale (art.16 din

Legea nr.31/90 privind societăţile comerciale, republicată).

Forma cerută ad probationem constă în întocmirea în scris a

actului juridic cu scopul de a constitui mijloc de probă într-un

eventual litigiu.1

Forma actului juridic ad probationem se impune din

următoarele considerente:

- unele acte juridice sunt importante fie sub aspectul

consecinţelor patrimoniale, fie sub aspectul producerii unor suspiciuni

faţă de terţi. De exemplu, cumpărarea de bijuterii în valoare de câteva

sute de milioane este un motiv suficient ca părţile să convină

întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare sau, de

exemplu, întocmirea în formă scrisă a contractului de vânzare-

cumpărare a 100 navete de bere de către cumpărătorul, vecin cu o

fabrică de bere proprietate de stat;

- redactarea în formă scrisă asigură eliminarea suspiciunilor

privind conţinutul şi obiectul actului juridic;

- constituie cele mai certe mijloace de probaţiune (scripta

manent) Legea prevede expres că un înscris nu poate fi combătut decât

prin alt înscris (art.1191 alin.2 Cod civil: „nu se va primi niciodată o

dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul”)1.

Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:

- convenită de părţi sau impusă de lege, este obligatorie,

asemănându-se cu forma cerută ad validitatem;

1 Prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.163, Iosif R.Urs, op.cit., pag.252, Paul Mircea

Cosmovici, op.cit., pag.121, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.153 1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacoa”, Cluj-Napoca,

1994, pag.87

184

- în caz de litigiu, dovada actului juridic nu se mai poate face

prin alte mijloace de probă. Deşi actul juridic negotium juris este

valabil încheiat, el nu poate fi dovedit cu alt mijloc de probă. Practic

sancţiunea este o decădere din dreptul de a proba.

Unii autori consideră forma cerută ad probationem ca fiind o

excepţie de la principiul consensualismului.2

Forma ad probationem o cer părţile sau legea.

Legea cere această formă în două moduri:

- printr-un text general referitor la toate actele juridice. În

art.1191 Cod civil se dispune imperativ: „dovada actelor juridice al

căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru

depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act

sub semnătură privată.”

- precizează actele juridice ce trebuie întocmite ad

probationem.

De exemplu:

- contractul de locaţiune, art. 1416 Cod civil: „Dacă

contractul făcut verbal n-a primit nici o punere în lucrare, (n.a.: în

sensul că s-a limitat la forma orală de încheiere) şi una din părţi îl

neagă, nu se poate primi proba prin martori, oricât de mic ar fi preţul

şi chiar când s-ar zice că s-a dat arvună”);

- contractul de depozit voluntar art.1597 Cod civil: „Depozitul

voluntar nu se poate face decât prin înscris”;

- contractul de tranzacţie, art.1705 Cod civil: „Tranzacţia

trebuie să fie constatată prin act scris.”

- contractul de închiriere a locuinţelor art.21 din Legea

nr.114/1996 se face: „prin contract scris, care se va înregistra la

organele fiscale teritoriale”;

- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor

art.42 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe: „Existenţa şi conţinutul contractului de cesiune a drepturilor

patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia.”

- contractul de cesiune a dreptului de adaptare audiovizuală

art.68 alin.2 din Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile

conexe: „Cesiunea dreptului de adaptare audiovizuală se poate face

2 N. Nicola, Actul juridic civil, în Dreptul civil român, Curs selectiv pentru licenţă, 1996, Ed.

“Press Mihaela”, Bucureşti, 1996, pag.46

185

numai în baza unui contract scris între titularul dreptului de autor şi

producătorul operei audiovizuale.”

- contractul de asigurare art.10 din Legea nr.136/1995 privind

asigurările şi reasigurările în România: „Contractul de asigurare se

încheie în formă scrisă. El nu se poate dovedi prin martori chiar dacă

există început de dovadă scrisă.”

Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi este forma

cerută de lege în scopul ca actul juridic să fie opozabil şi terţilor

(persoane care nu au participat la încheierea actului juridic). Sunt

protejate astfel drepturile şi interesele terţilor. De exemplu, cercetând

registrul de carte funciară, o persoană află că proprietarul terenului

agricol situat dincolo de gard este vecinul său şi deci, când acesta va

dori să înstrăineze, poate să-şi exercite dreptul de preemţiune.

Forma cerută de lege pentru publicitate este obligatorie. În

cazul nerespectării formei de publicitate actul juridic nu este opozabil

terţilor (ei pot ignora actul juridic când una din părţi îl invocă

împotriva lor. De exemplu, când proprietarul nu şi-a intabulat terenul,

el nu poate cere vecinului să mute gardul construit pe terenul său,

pentru că actul juridic prin care a dobândit terenul produce efecte

numai faţă de părţi, el nu produce nici un efect faţă de terţ.)

În literatură s-a apreciat că în acest caz suntem în prezenţa

unei excepţii de la principiul consensualismului, deoarece actul juridic

trebuie făcut cunoscut terţilor prin împlinirea unor măsuri specifice

prevăzute de lege.1

Legea impune forma de publicitate ca fiind condiţie de

opozabilitate faţă de terţi, în principal, în următoarele cazuri:

- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art.21 din Legea

nr.7/1966)

- publicitatea constituirii gajului (art.1686 Cod civil)

- notificarea cesiunii de creanţă (art.1393 Cod civil)

- data certă a înscrisului sub semnătură privată (art.1182 Cod

civil)

- publicitatea constituirii societăţilor comerciale (art.1 Legea

26/1990 privind Registrul comerţului) prin Registrul comerţului;

1 E. Poenaru, Introducere în dreptul civil, Teoria generală, Persoanele, 1996, pag.118

186

- publicitatea constituirii asociaţiilor şi fundaţiilor (art.5 din

Ordonanţa de Guvern nr.26/2000) etc. la instanţele judecătoreşti.

4. Modalităţile actului juridic (termenul, condiţia,

sarcina)

Noţiunea de modalitate a actului juridic civil

Modalităţile actului juridic sunt împrejurări viitoare care

influenţează:

- existenţa actului juridic (condiţia)

- exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor ce constituie

conţinutul actului juridic (termenul).

Modalităţile actului juridic produc efecte după încheierea

actului juridic. Modalităţile sunt fie curgerea timpului (termen) fie

acţiuni omeneşti sau evenimente ale naturii (condiţia sau sarcina).

Actele juridice se clasifică sub aspectul modalităţilor în:

- acte juridice pure şi simple, care prin natura lor nu pot fi

afectate de modalităţi. De exemplu, căsătoria, înfierea, recunoaşterea

filiaţiei etc.

- acte juridice ce nu pot exista decât afectate de modalităţi, ca

de exemplu, contractul de împrumut (întotdeauna împrumutul se

acordă pe o perioadă de timp), contractul de rentă viageră (întotdeauna

se întinde în timp până la moartea credirentierului), contractul de

asigurare afectat întotdeauna de o condiţie – realizarea sau nu a

riscului asigurat. În aceste acte juridice termenul şi condiţia devin

condiţii esenţiale de validitate ale actului juridic civil.

- acte juridice ce pot fi sau nu afectate de modalităţi. Această

categorie de acte juridice este cea mai numeroasă. De exemplu, în

contractul de vânzare-cumpărare părţile pot conveni plata preţului la

un termen suspensiv (la data de...) sau să tacă în această privinţă, şi

atunci vânzarea-cumpărarea devine un act neafectat de modalităţi.

Acelaşi contract poate fi afectat de o condiţie suspensivă (îţi vând

apartamentul dacă până la 31 decembrie m-am mutat la Reghin) sau

nu.

Părţile sunt îndreptăţite să stabilească sau nu modalităţile

actului juridic ca expresie a principiului libertăţii contractuale.

187

De asemenea, în actele juridice cu titlu gratuit, sarcina

stipulată în favoarea gratificatului vine în întâmpinarea interesului

urmărit de dispunător.

Termenul (dies)

a) Noţiunea de termen

Termenul este un eveniment viitor şi cert că se va produce,

care amână începerea exercitării drepturilor sau executării obligaţiilor

sau le stinge.

Termenul vine de la cuvântul din limba latină „dies” în sensul

de zi, dată, timp.

Definiţia stabileşte particularităţile termenului:

- produce efecte întotdeauna după încheierea actului juridic;

- este un eveniment viitor şi sigur că se va împlini;

- afectează numai exercitarea drepturilor şi executarea

obligaţiilor pe care fie le amână (termen suspensiv), fie le stinge,

(termen extinctiv). De exemplu, la vânzarea televizorul părţile

stabilesc ca plata preţului să se facă peste 3 luni, în 31 mai. Actul

juridic există, dar părţile convin ca vânzătorul să-şi exercite dreptul de

a cere preţul la 31 mai – eveniment viitor şi cert că se va îndeplini – şi

totodată cumpărătorul să-şi execute obligaţia de a preda preţul la

acelaşi termen. Într-un alt exemplu, în contractul de închiriere, părţile

stabilesc termenul până la care se închiriază bunul, dată la care

contractul încetează.

Regulile generale privind termenul sunt reglementate de

Codul civil:

- art.1022 „Termenul se deosebeşte de condiţie pentru că el nu

suspendă angajamentul, ci numai amână executarea” (termen

suspensiv)

- art.1023: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere,

înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se poate

repeta” (n.a. – restitui)

- art.1024: „Termenul este presupus întotdeauna că s-a

stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din

circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

- art.1025: „Debitorul nu poate reclama beneficiul termenului,

când este insolvabil sau când cu fapta sa a micşorat siguranţele ce

prin contract dăduse creditorului său”.

188

Regulile speciale privind termenul sunt cuprinse fie în Codul

civil, fie în alte legi. De exemplu, în art.1079 în materie de punere în

întârziere, în art.1101 unde se reglementează principiul indivizibilităţii

plăţii etc.

b) Clasificarea termenelor

După efectele pe care le produce, termenul este:

termenul suspensiv: este termenul este suspensiv şi extinctiv

suspendă, amână începerea exercitării drepturilor şi executării

obligaţiilor până în momentul împlinirii sale. Subiectul activ nu poate

cere subiectului pasiv să execute obligaţia asumată. De exemplu,

chiria la contractul de închiriere nu poate fi cerută până la termenul

stabilit de părţi: în contract de împrumut împrumutătorul nu are

dreptul să pretindă restituirea sumei împrumutate şi nici împrumutatul

nu are obligaţia să o facă, sau în contractul de vânzare-cumpărare

plata în rate convenită, nu poate fi cerută înainte de termenul

suspensiv stabilit etc.

termenul extinctiv: este termenul care odată împlinit stinge

actul juridic. De exemplu, un contract de închiriere a unui autoturism

pe 10 zile. Până la împlinirea termenului, părţile exercită drepturile şi

execută obligaţiile stabilite în conţinutul actului juridic. La împlinirea

termenului acestea se sting. Acest termen stabileşte durata în timp a

actului juridic şi este specific actelor juridice cu executarea succesivă

în timp. De exemplu, contractul de locaţiune, de comodat (împrumut

de folosinţă), rentă viageră, de întreţinere.

După beneficiarul termenului, termenul este în favoarea

debitorului, a creditorului sau în favoarea ambelor părţi.

- termenul stabilit în favoarea debitorului, este regula

prevăzută în art.1024 Cod civil: „Termenul este presupus întotdeauna

că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie

sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului”.

- termenul stabilit în favoarea creditorului. În unele contracte

termenul poate fi stabilit în favoarea creditorului. De exemplu, în

contractul de depozit se consideră că termenul este stabilit în favoarea

deponentului (cel ce lasă lucrul în depozit, este creditor pentru că are

dreptul să ceară lucrul înapoi când voieşte), potrivit art.1616 Cod

civil: „depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a

reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anume termen

189

pentru restituţiunea lui.” Spectatorul, deponentul paltonului la

garderoba sălii de spectacol, poate cere oricând restituirea, la sfârşitul

primului act, dar şi la termen, la, sfârşitul spectacolului.

- termen stabilit în favoarea ambelor părţi. Un exemplu de

astfel de act juridic este contractul de asigurare, când la data

producerii riscului asigurat se nasc şi se exercită drepturile, se execută

obligaţiile de către asigurat şi asigurător.

Numai partea ce se bucură de beneficiul termenului poate

renunţa la el. De exemplu, împrumutatul ce se bucură de termenul de

restituire poate să renunţe şi să restituie împrumutul înainte de termen.

După cum în momentul stabilirii lui poate fi cunoscut sau nu,

termenele sunt certe şi incerte.

- cert este termenul a cărui împlinire este cunoscut. De

exemplu, se împrumută suma până la 14 mai, se închiriează

apartamentul pe 1 an începând cu ziua de mâine etc.

- incert este termenul care se împlineşte cu siguranţă într-o zi,

dar această zi este necunoscute în momentul încheierii actului juridic.

De exemplu, în contractul de rentă viageră se ştie termenul

contractului – moartea credirentierului, dar nu şi ziua; în contractul de

comodat (de împrumut de folosinţă) se împrumută pompa de apă la

prima ploaie torenţială pentru a scoate apa din beciul inundat, se vinde

echipamentul de schi în ziua primei zăpezi, etc.

Condiţia nu se confundă cu termenul incert. În cazul condiţiei,

se află sub semnul întrebării existenţa evenimentului viitor – de

exemplu, îţi vând echipamentul de schi dacă până la 1 decembrie mă

însor – pe când la termenul incert evenimentul viitor este sigur că se

va întâmpla, dar nu se ştie exact ziua – îţi vând echipamentul de schi

în ziua primei zăpezi, care poate fi peste câteva zile, săptămâni, luni.

Termenul incert este numit de un autor „termen cu scadenţă

incertă”.1

Termenul cert este denumit, apreciem sugestiv, şi termen

precis în raport de termenul neprecis (incert).2

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.258 2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.167, prof.unic.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.196, A.

Pop, Gh. Beleliu, op.cit., pag.286, E. Poenaru, op.cit., pag.121, N. Nicolae, op.cit., pag.51

190

După izvorul său, termenul este convenţional (voluntar), legal

şi judiciar

- convenţional: se stabileşte prin acordul de voinţă al părţilor.

De exemplu, vânzătorul acordă cumpărătorului un termen de plată,

acordarea unui împrumut până la o anumită dată etc.

- legal: este termenul stabilit printr-un text al legii. De

exemplu, legea prin moratoriu stabileşte data până la care se amână

executarea obligaţiilor tuturor debitorilor sau a unei categorii de

debitori; legea prin prorogare legală prelungeşte existenţa

contractului, după ce s-a împlinit termenul extinctiv stabilit de părţi.

- judiciar: este termenul acordat de instanţa de judecată. El se

numeşte termen de graţie şi este reglementat de art.1101 Cod civil:

judecătorii „pot, în considerarea poziţiei debitorului, să acorde mici

termene pentru plată, şi să oprească executarea urmăririlor, lăsând

lucrurile în starea în care se găsesc”. Sunt acte juridice pentru care

legea prevede expres că nu se acordă termene de graţie. De exemplu,

în cazul contractului de depozit.

c) Efectele termenului

Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi

existenţa lui.

Efectele termenului suspensiv. Termenul suspensiv amână

începerea exercitării drepturilor şi a executării obligaţiilor. De

exemplu, în contractul de împrumut părţile stabilesc ca suma

împrumutată să se restituie la 1 ianuarie, dată până la care

împrumutătorul deşi are dreptul de a cere restituirea sumei

împrumutate, nu-l poate exercita. De asemenea, împrumutatul are

obligaţia de restituire din momentul încheierii contractului, dar

executarea acesteia este legată de împlinirea termenului suspensiv.

Existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor produc următoarele efecte:

- plata făcută de debitor înainte de împlinirea termenului este

o plată valabilă, datorată. De exemplu, dacă împrumutatul restituie

suma înainte de 1 ianuarie, el a executat obligaţia asumată. Dacă ar

cere instanţei restituirea sumei plătite înainte de împlinirea termenului,

chiar din eroare, cererea i-ar fi respinsă, pentru că a făcut o plată

datorată (art.1023 Cod civil dispune: „aceea ce se datoreşte cu termen

nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte

191

nu se mai poate repeti (restitui).” În acest caz, împrumutatul se

consideră că a renunţat la beneficiul termenului.

- creditorul (în exemplul de mai sus, împrumutătorul) în

calitate de titular al dreptului (de a cere creanţa, suma de bani

împrumutată) poate lua măsuri de conservare a dreptului său. (De

exemplu, împrumutătorul are dreptul de a cere punerea de sechestru

asigurator asupra unor bunuri ale debitorului pentru ca la scadenţă, în

cazul insolvabilităţii împrumutatului să aibă posibilitatea materială să

reprimească suma împrumutată). Creditorul nu are dreptul la acţiune

oblică sau la acţiunea pauliană (revocatorie).

- în actele juridice translative de proprietate (de exemplu, în

contractul de vânzare-cumpărare) ce au ca obiect derivat un bun cert

(res certa), trasferul dreptului de proprietate se face în momentul

realizării acordului de voinţă al părţilor (art.1295 Cod civil: „vinderea

este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la

cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit

asupra lucrului şi asupra preţului, deşi, lucrul încă nu se va fi predat

şi preţul încă nu se va fi numărat”). Dobânditorul devine proprietar al

lucrului, şi în această calitate va suporta riscul pieririi fortuite a

lucrului, urmând să plătească bunul pierit, deşi nu mai poate intra în

posesia lui. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unei

biciclete, părţile stabilesc ca preţul să se predea la 30 de zile de la data

încheierii contractului şi predării bicicletei. Proprietarul lucrului

devine cumpărătorul. Când lucrul piere până la împlinirea termenului

suspensiv (în cele 30 de zile stabilite până la data plăţii) riscul îl

suportă cumpărătorul – în calitate de proprietar al lucrului (el plăteşte

preţul la scadenţă – împlinirea termenului suspensiv, fără să mai poată

intra în posesia bicicletei). Părţile pot stabili ca proprietatea să se

transmită la o altă dată decât aceea a realizării acordului de voinţă. În

exemplul nostru, părţile stabilesc ca proprietatea să se transfere în

momentul efectuării plăţii, la termenul suspensiv convenit. Până în

momentul împlinirii termenului suspensiv, vânzătorul este proprietarul

lucrului şi va suporta riscul pieririi fortuite a lucrului (la fel ca

dobânditorul în primul caz), potrivit regulii res perit domino (lucrul

piere în sarcina proprietarului).

În actele juridice afectate de termenul suspensiv obligaţiile

părţilor există, ele însă nu pot fi pretinse pe durata termenului

suspensiv. Acest fapt dă naştere la următoarele efecte:

192

- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei de către

debitor, până la împlinirea termenului suspensiv (art.1023 Cod civil).

De exemplu, în contractul de împrumut împrumutătorul nu poate cere

restituirea sumei împrumutate, înainte de expirarea termenului

suspensiv (înainte de scadenţă)

- creditorul nu poate opune debitorului compensaţia (este un

mijloc de stingere a două datorii reciproce şi de aceeaşi natură

existente între două persoane, fiecare persoană fiind în acelaşi timp

creditor şi debitor al celeilalte persoane). De exemplu,

împrumutătorul, pe perioada împrumutului, a devenit debitor al

împrumutantului (trebuie să predea preţul bunului cumpărat de la

acesta). Compensaţia nu poate să stingă cele două obligaţii

(împrumutătorul nu mai cere de la împrumutat suma pentru că şi el are

o obligaţie de plată echivalentă), deoarece nu se îndeplineşte una din

condiţiile compensaţiei – datoriile să fie exigibile. (Datoria

împrumutatului nu este exigibilă, nu a ajuns la scadenţă). În art.1145

Cod civil se precizează: „Compensaţia n-are loc decât între două

datorii (...) care sunt deopotrivă lichide şi exigibile.”

- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data

împlinirii termenului suspensiv. De exemplu, împrumutătorul se poate

adresa instanţei de judecată pentru a cere apărarea dreptului său de

creanţă (de a primi suma împrumutată) numai din ziua împlinirii

termenului suspensiv (data scadenţei).

Efectele termenului extinctiv

La împlinirea lui actul juridic civil încetează. De exemplu, la

împlinirea termenului extinctiv la contractul de închiriere a

apartamentului – 5 mai 2005 –contractul încetează să mai producă

efecte juridice: locatarul nu mai beneficiază de dreptul de folosinţă a

apartamentului, locatorul nu mai poate pretinde chiria.

d) Noţiunile de „scadenţă” şi „exigibilitate”

Prin scadenţă se înţelege împlinirea termenului suspensiv. De

exemplu, obligaţia împrumutatului de a restitui suma împrumutată

este scadentă la 25 mai, data când se împlineşte termenul suspensiv.

193

Obligaţia ajunsă la scadenţă devine exigibilă, adică se poate

cere executarea ei de la debitor, iar când acesta refuză prin acţiune în

instanţă.

Regula în dreptul civil este aceea că simpla ajungere la

scadenţă nu înseamnă şi dorinţa creditorului ca obligaţia să i se

execute. Procedura „punerii în întârziere” printr-o somaţie de plată sau

notificare trimisă debitorului prin executorii judecătoreşti este

procedeul juridic la îndemâna creditorului prin care îşi manifestă

voinţa să-i fie executată prestaţia.

Prin excepţie, în art.1079 Cod civil se prevăd situaţiile când

debitorul este de drept în întârziere: „1. în cazurile anume determinate

de lege; 2. când s-a contractat expres că debitorul va fi în întârziere

la împlinirea termenului, fără a fi necesitate de notificare; 3. când

obligaţia nu poate fi îndeplinită decât într-un timp determinat, ce

debitorul a lăsat să treacă.”

e) Renunţarea la termen şi decăderea din beneficiul

termenului

Partea în favoarea căreia s-a stabilit termenul poate renunţa la

termen. De exemplu, cumpărătorul renunţă la termenul primit şi achită

ultimele trei rate contractuale deodată.

Decăderea din beneficiul termenului este o sancţiune civilă

prin care debitorul ajuns în stare de insolvabilitate sau care, prin fapta

sa micşorează garanţiile constituite în favoarea creditorului, nu mai

poate beneficia de termenul stabilit în favoarea sa. În această situaţie

obligaţia debitorului devine exigibilă şi se execută la fel ca în situaţia

în care ar fi ajuns la scadenţă (art.1025 Cod civil).

Condiţia

a) Noţiunea de condiţie

Condiţia ca modalitate a actului juridic este un eveniment

viitor şi nesigur că se va produce de care depinde existenţa efectelor

actului juridic civil. De condiţie depinde naşterea drepturilor şi

obligaţiilor părţilor, a efectelor actului juridic. Practic actul juridic

există, a fost încheiat de părţi, dar el nu produce efecte juridice. În

194

doctrină se mai utilizează formula „depinde însăşi existenţa ori

inexistenţa actului juridic”, exprimare ce poate naşte confuzii.”1

Noţiunea „există” în sens comun ne conduce la ideea că actul

juridic ca atare este ceva perceptibil simţurilor noastre. Şi este aşa.

Actul juridic a fost încheiat de părţi, el există în materialitatea lui în

forma a unui înscris sau a fost perceput prin simţurile noastre, în

formă consensuală.

Nu există însă dreptul civil subiectiv şi obligaţia corelativă,

deci nu există efectele actului juridic încheiat. Acestea vor exista sau

nu în viitor, în raport de îndeplinirea sau nu a condiţiei. Prevederile

art.1017 Cod civil dispune: „obligaţia, sub condiţie suspensivă, este

aceea care depinde de un eveniment viitor şi necesar.” Noţiunea de

obligaţie şi noţiunea de act juridic nu se suprapun. Această opinie este

îmbrăţişată în doctrină.2

Într-o altă formulare, pe care o apreciem: „condiţia ca

modalitate a actului juridic este un eveniment viitor şi nesigur în ce

priveşte realizarea sa, de care depinde însăşi existenţa actului juridic

(sau, mai exact, depinde existenţa efectelor actului juridic”).3

Definiţia condiţiei evidenţiază două particularităţi ale acesteia:

- este un eveniment viitor care se poate sau nu realiza

- de realizarea sau nu a condiţiei depinde naşterea sau nu a

drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Condiţia ca modalitate a actului juridic este reglementată în

cartea III, titlul III „Despre contracte sau convenţii”, cap.VI, secţiunea

I. „Despre obligaţiile condiţionale” art.1004-1021 Cod civil.

b) Clasificarea condiţiilor

După efectele pe care le produce, condiţia este suspensivă şi

rezolutorie.

- condiţia suspensivă este condiţia de care depinde naşterea

drepturilor şi obligaţiilor părţilor, a raportului juridic de obligaţii între

acestea. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui

televizor părţile stabilesc de comun acord o condiţie: vânzarea va avea

1 St. Rausch, op.cit., pag.103, A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.286, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.196 2 Dr.doc. Virgil Economu, în Tratat de drept civil, Partea generală, vol.I., de prof.dr.doc.

Traian Ionaşcu şi colectivul, pag.300-301, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.128, prof.dr. Teofil Pop, op.cit., pag.159, prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.385 3 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.152

195

loc numai dacă până la 31 decembrie 2003 vânzătorul se va însura. Va

dobândi astfel, încă 2 televizoare ale viitoarei soţii şi televizorul său îi

prisoseşte.

În art.1017 Cod civil este definită condiţia suspensivă:

„obligaţia, sub condiţie suspensivă este aceea care depinde de un

eveniment viitor şi necert.” (în exemplul dat de încheierea sau nu a

căsătoriei până la data de 30 martie).

- condiţia rezolutorie: este acel eveniment viitor şi nesigur

care dacă se realizează are ca efect desfiinţarea drepturilor şi

obligaţiilor părţilor, stingerea raportului juridic între părţi, cu efect

retroactiv. De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare a unui

autoturism se stabileşte condiţia: plata preţului să se facă până la 1

iulie. Dacă plata nu se face până la data stabilită, contractul de

vânzare-cumpărare se desfiinţează retroactiv de la data încheierii lui.

Condiţia rezolutorie este astfel definită în textul art.1019 Cod

civil: „condiţia rezolutorie este aceea care supune desfiinţarea

obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.”

În realitate, actul juridic producele efectele unui act juridic pur

şi simplu cu precizarea: dacă condiţia nu se îndeplineşte (în exemplul

dat, plata se face până la data de 1 iulie), actul juridic se consolidează

ca şi cum nu ar fi fost afectat de condiţie rezolutorie; dacă condiţia se

îndeplineşte (în exemplul dat, cumpărătorul nu plăteşte preţul până la

data stabilită) actul juridic se desfiinţează retroactiv.

„Ea (condiţia rezolutorie – n.a.) nu suspendă executarea

obligaţiei, ci numai obligă pe creditor a restitui aceea ce a primit, în

caz de îndeplinire a evenimentului prevăzut în condiţie”, art.1019

alin.2 Cod civil.

După cauza de care depinde îndeplinirea sau nu a condiţiei,

se disting condiţia cazuală, mixtă şi protestativă.

- condiţia cazuală: (casus = întâmplare) realizarea ei depinde

de întâmplare sau hazard.

În art.1005, Codul civil dispune: „Condiţia cazuală este aceea

ce depinde de hazard şi care nu este în puterea creditorului, nici într-

aceea a debitorului.” De exemplu, în contractul de încheiere a unui

196

apartament, se stabileşte condiţia: îţi închiriez apartamentul numai

dacă săptămâna viitoare voi câştiga la loto un apartament.

Se apreciază că este condiţie cazuală şi împrejurarea care

depinde exclusiv de voinţa unei terţe persoane nedeterminate. De

exemplu, îţi donez cursurile dacă în sesiunea de vară voi lua numai

note de zece.1

condiţia mixtă, este evenimentul viitor şi nesigur că se va

întâmpla, ce depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa unei terţe

persoane.

„Condiţia mixtă este aceea care depinde totodată de voinţa

uneia din părţile contractante şi de aceea a unei alte persoane”

(art.1007 Cod civil). De exemplu, în contractul de împrumut a 10

milioane lei se stabileşte condiţia: dacă voi vinde combina muzicală

(acordarea împrumutului depinde de voinţa unei terţe persoane care va

cumpăra sau nu combina muzicală).

condiţia potestativă, este condiţia ce depinde de voinţa

părţilor sau a uneia din părţi.

„Condiţia potestativă este aceea care face să depindă

perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una şi alta din

părţile contractante poate să-l facă a se întâmpla sau poate să-l

împiedice.” – art.1006, Cod civil. De exemplu, în contractul de

vânzare-cumpărare se vinde un apartament, dacă până la 1 mai

vânzătorul îşi va cumpăra altul.

Condiţia potestativă poate fi:

condiţia pur potestativă, când îndeplinirea evenimentului

viitor depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi. Ea se exprimă prin

expresiile: „dacă voi dori”, dacă voi vrea”, „când îmi va plăcea”.

Când realizarea condiţiei pur protestative depinde exclusiv de

voinţa debitorului (de exemplu, îţi vând – cel ce face propunerea este

debitor, deoarece se obligă la prestaţia de a da – casa dacă voi dori)

obligaţia este nulă (actul juridic nu se poate încheia pentru lipsa

consimţământului – declararea manifestării de voinţă a debitorului de

a încheia actul juridic este neserioasă, nu s-a făcut cu intenţia de a

produce efecte juridice, de a se lega de creditor din punct de vedere

juridic – îţi vând casa dacă voi dori).

1 Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.285

197

Când realizarea condiţiei pur potestative depinde exclusiv de

voinţa creditorului (de exemplu, îţi vând autoturismul, dacă vei dori

să-l cumperi până la 10 mai – cumpărătorul este creditor al

autoturismului) obligaţia este valabilă.

În art.1010 Cod civil se reglementează condiţia pur

protestativă cu privire la debitor şi implicit prin, interpretare per a

contrario, condiţia pur protestativă cu privire la creditor: „obligaţia

este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea

celui ce se obligă”.

Condiţia potestativă simplă, când condiţia depinde de voinţa

unei părţi şi de un fapt exterior sau de voinţa unei terţe persoane

nedeterminate. De exemplu, îţi împrumut 1 milion dacă voi fi premiat

la sfârşitul lunii.

- După cum constă în realizarea sau nerealizarea

evenimentului distingem condiţia pozitivă şi condiţia negativă.

Condiţia pozitivă, este condiţia formulată în sens afirmativ,

adică actul juridic depinde de un eveniment ce se va întâmpla. De

exemplu, îţi vând televizorul, dacă mă voi transfera la Cluj-Napoca

până la 1 iunie.

Condiţia negativă este condiţia formulată în sens negativ,

adică actul juridic depinde de un eveniment ce nu se va întâmpla. De

exemplu, îţi vând televizorul, dacă până la Crăciun nu mă voi

transfera la Cluj-Napoca.

Practic orice condiţie poate fi formulată în mod pozitiv sau

negativ.

După cum evenimentul viitor şi nesigur este imposibil,

contrar legii sau regulilor de morală condiţia poate fi imposibilă,

ilicită şi imorală.

condiţia imposibilă este condiţia ce constă într-un eveniment

viitor ce nu poate să se îndeplinească. Imposibilitatea îndeplinirii

condiţiei este de natură fizică (de exemplu, îţi donez apartamentul

dacă în 3 zile mergi pe jos până la Mamaia) sau de natura juridică (de

exemplu, îţi donez televizorul dacă-mi prezinţi titlu de proprietate

asupra clădirii Penitenciarului Gherla).

condiţia ilicită constă într-un fapt contrar legii (de exemplu,

îţi donez cursul dacă mă ajuţi să „sparg” librăria „Gaudeamus”).

198

condiţia imorală este condiţia ce constă într-un fapt contrar

bunelor moravuri (de exemplu, îţi împrumut bicicleta 10 zile, dacă te

plimbi gol vineri seară prin cămin).

Condiţia suspensivă ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau

imoral este lovită de nulitate şi actul juridic nu mai produce nici un

efect.

condiţia rezolutorie ce constă într-un fapt imposibil, ilicit sau

imoral este nulă şi actul juridic produce efectele unui act juridic pur şi

simplu.

c) Reguli speciale cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea

condiţiei

Aceste reguli sunt stabilite în Codul civil.

În Codul civil se prevăd patru reguli speciale cu privire la

îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei:

art.1011 Cod civil: „îndeplinirea condiţiei trebuie să se facă

astfel cum au înţeles părţile să fie făcută.”

art.1012 alin.1 Cod civil: „când obligaţia este contractată

sub condiţia că un eveniment oarecare se va întâmpla într-un timp

fixat, condiţia este considerată ca neîndeplinită, dacă timpul a expirat

fără ca evenimentul să se întâmple.”

De exemplu, îţi donez mobila dacă mă voi muta la Bucureşti

până la Crăciun, condiţia este îndeplinită numai când până la Crăciun

m-am mutat la Bucureşti. După ce a trecut Crăciunul, condiţia se

consideră neîndeplinită, chiar dacă la câteva zile după Crăciun m-am

mutat la Bucureşti.

art.1013 alin.1 Cod civil prevede situaţia simetrică: „când

obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment n-are să se

întâmple într-un timp determinat, această condiţie este îndeplinită,

dacă timpul a trecut, fără ca evenimentul să se fi întâmplat.” De

exemplu, îţi donez televizorul la sfârşitul facultăţii, dacă până atunci

nu te însori, condiţia se consideră îndeplinită la terminarea facultăţii,

dacă până la această dată nu te-ai însurat.

condiţia se consideră îndeplinită sau neîndeplinită când în

actul juridic nu s-a fixat un termen, numai atunci când devine sigur că

evenimentul nu se va întâmpla. De exemplu, îţi vând casa, dacă termin

facultatea şi mă mut la Bucureşti. Condiţia este neîndeplinită când

199

devine sigur că nu mai termin facultatea. De exemplu, în anul II m-am

căsătorit cu un model şi m-am mutat în Dubai.

în cazul condiţiei negative, când s-a fixat un termen de

împlinire, condiţia se consideră îndeplinită, chiar înainte de expirarea

termenului, dacă este sigur că evenimentul nu se va putea îndeplini.

De exemplu, îţi donez apartamentul dacă până la Crăciun nu mă însor.

Condiţia negativă, dacă până la Crăciun nu mă însor este îndeplinită

înainte de expirarea termenului, dacă până la Crăciun este sigur că nu

mă însor – de pildă am rămas în străinătate.

art.1014 Cod civil: „Condiţia este repetată (n.a. -

considerată) ca îndeplinită, când debitorul obligat sub condiţie a

împiedicat îndeplinirea ei.”

d) Efectele condiţiei

Regula în materia efectelor condiţiei este retroactivitatea.

Îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei produce efecte de la data

încheierii actului juridic. Regula fiind supletivă, părţile prin acordul de

voinţă pot conveni ca efectele să se producă numai pentru viitor.

Efectele condiţiei suspensive diferă după cum ne aflăm:

- înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei (pedente

conditione)

- în momentul neîndeplinirii condiţiei (deficiente conditione)

- în momentul îndeplinirii condiţiei (eveniente conditione).

Pedente conditione (înainte de îndeplinirea sau neîndeplinirea

condiţiei).

Este timpul între momentul încheierii actului juridic şi cel

stabilit pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. În acest

interval de timp, deşi actul juridic a fost încheiat, el nu produce efecte

juridice, nu s-au născut drepturile şi obligaţiile părţilor.

Creditorul nu este titular al dreptului subiectiv de a cere

executarea obligaţiei de la debitorul său. De exemplu, în contractul de

vânzare-cumpărare a unui autoturism sub condiţia suspensivă (dacă

vânzătorul până la Crăciun se însoară) creditorul autoturismului, adică

cumpărătorul, nu poate cere predarea autoturismului de la debitor-

(vânzător).

200

Când debitorul (vânzătorul turismului în exemplul dat)

execută prestaţia (predă autoturismul) el poate cere restituirea

autoturismului pentru că a făcut o plată nedatorată.

Nici una din părţi nu poate stinge obligaţia prin compensaţie.

Prescripţia nu începe să curgă.

În actele translative de proprietate nu se produce efectul

translativ, proprietarul lucrului rămâne în continuare cel ce doreşte să

înstrăineze sub condiţie suspensivă. Acest ultim efect este prevăzut în

textul art.1018 Cod civil: „când obligaţia este contractată sub o

condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul

debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei”

(u.a. prin interpretare per a contrario, înainte de împlinirea condiţiei

efectul translativ de proprietate nu se produce).

În doctrină, se recunosc creditorului câteva „prerogative

specifice” argumentându-se într-o opinie că: „obligaţia are o anumită

existenţă embrionară.”1

Apreciem că în acest caz apare o inconsecvenţă: se defineşte

condiţia suspensivă „acel eveniment de care depinde naşterea

raportului obligaţional” pentru ca apoi să se admită „existenţa

embrionară” a obligaţiei, care încă nu s-a născut.

În ce ne priveşte, într-adevăr se naşte un drept în persoana

creditorului, dar acesta este prevăzut de lege şi nu de existenţa

embrionară a obligaţiei: art.1016 Cod civil dispune: „Creditorul poate,

înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare

dreptului său”, cum ar fi întreruperea unei prescripţii etc.

Un alt drept ce se naşte în persoana creditorului, înainte de

îndeplinirea condiţiei suspensive şi prevăzut de lege este transmiterea

prin acte juridice a dreptului sub condiţie suspensivă: art.1015 Cod

civil: „(...) dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii condiţiei,

drepturile sale trec erezilor săi.” Deşi textul se referă expres la

transmiterea dreptului creditorului prin acte juridice mortis causa, în

doctrină se admite şi transmiterea prin acte inter vivos a dreptului

creditorului, afectat de condiţia suspensivă1

Se admite dreptul creditorului de a obţine garanţii pentru

creanţa sa (gaj, ipotecă, fidejusiune).

1 Idem, pag.387 1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.201

201

Eveniente conditione (condiţia s-a îndeplinit)

Îndeplinirea condiţiei suspensive produce de regulă efecte

retroactive, de la data încheierii actului juridic. Aşadar, se produc

efectele unui act pur şi simplu şi drept urmare:

- plata făcută de debitor pendente conditione, deşi nedatorată,

prin îndeplinirea condiţiei suspensive, devine plată datorată şi

debitorul nu mai poate cere restituirea ei;

- drepturile transmise de către titular pendente conditione se

consolidează. În exemplul, îţi vând apartamentul, dacă până la Crăciun

mă însor, realizarea condiţiei – dacă până la Crăciun mă însor - face

ca transmiterea dreptului de proprietate asupra cumpărătorului să se

consolideze;

- actele juridice încheiate de înstrăinător se desfiinţează. De

exemplu, înstrăinătorul sub condiţie suspensivă (vânzătorul

apartamentului) încheie un contract de împrumut şi i se cere o

garanţie. El încheie un contract de ipotecă al cărui obiect este

apartamentul. Condiţia se îndeplineşte. Înstrăinătorului devenit

neproprietar de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare i

se desfiinţează contractul de ipotecă, pentru că nu el era proprietarul

apartamentului ipotecat

De la regula conform căreia îndeplinirea condiţiei suspensive

produce efecte retroactive, sunt următoarele excepţii:

- prescripţia extinctivă curge numai de la data îndeplinirii

condiţiei (art.7 alin.3 din Decretul 167/1958 „dacă dreptul este sub

condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să

curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul”);

- fructele culese de către înstrăinătorul sub condiţie suspensivă

până în momentul îndeplinirii condiţiei rămân ale lui, cu toate că

bunul frugifer devine proprietatea creditorului, retroactiv de la

încheierea actului. În exemplul nostru, îţi vând apartamentul dacă până

la Crăciun mă însor, debitorul apartamentului (vânzătorul,

înstrăinătorul) până la Crăciun îl închiriază. Condiţia se îndeplineşte.

Vânzătorul (înstrăinătorul) păstrează chiria încasată până la Crăciun,

deşi va trebui să predea apartamentul, care a intrat în proprietatea

creditorului (a cumpărătorului) de la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare;

202

- actele juridice de conservare şi administrare făcute de

înstrăinător (debitor) sub condiţie suspensivă rămân valabile. În

exemplul nostru, înstrăinătorul (vânzătorul) apartamentului l-a pus în

valoare, încheind un act juridic de administrare (contract de închiriere)

care este valabil;

- riscurile pendente conditione (atât a pieririi fortuite a lucrului

cât şi contractual) sunt în sarcina înstrăinătorului (debitorului).

Înstrăinătorul (debitorul) este proprietarul apartamentului (în actele

translative de proprietate, pendente conditione nu se produce efectul

translativ de proprietate), şi dacă acesta piere într-un cutremur înainte

de Crăciun, va suporta paguba: neavând ce preda cumpărătorului, nu

poate pretinde preţul.

Deficiente conditione (condiţia nu se îndeplineşte).

În această ipoteză părţile revin în situaţia de dinaintea

încheierii actului juridic afectat de condiţie suspensivă. Toate actele

juridice încheiate de oricare din părţi pendente conditione se

desfiinţează retroactiv. Aşadar:

- prestaţiile eventual executate se restituie;

- garanţiile constituite se desfiinţează;

- actele juridice încheiate de înstrăinător (debitor) sub condiţie

suspensivă se consolidează. În exemplul, nostru înstrăinătorul

(debitorul) apartamentului dacă a încheiat, pendente conditione, acte

juridice ca de exemplu un contract de ipotecă, de închiriere, acestea se

consolidează, deoarece neîndeplinirea condiţiei suspensive are ca efect

rămânerea apartamentului în patrimoniul înstrăinătorului;

- actele juridice încheiate de dobânditor şi drepturile născute

în favoarea acestuia (creditor) sub condiţie suspensivă se desfiinţează

retroactiv, potrivit principiului resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis (ceea ce nu există, nu produce efect).

Efectele condiţiei rezolutorii

Pendente conditione (perioada de timp între momentul

încheierii actului juridic şi data stabilită pentru îndeplinirea condiţiei).

203

În această perioadă actul juridic produce efecte juridice

stabilite de părţi. Practic suntem în prezenţa unui act juridic pur şi

simplu şi prin urmare se produc următoarele consecinţe:

- ambele părţi ale actului juridic îşi exercită drepturile şi

execută obligaţiile. Creditorul are dreptul să ceară executarea

prestaţiei de către debitor, acesta are obligaţia să o execute;

- actele translative de proprietate sub condiţie rezolutorie

produc efectul translativ, dobânditorul devine proprietar şi suportă

astfel riscurile pieirii fortuite a lucrului şi riscul contractual;

- dobânditorul dreptului sub condiţie rezolutorie, în calitate de

titular al acestuia, îl poate transmite sau greva prin acte inter vivos sau

mortis causa. Dreptul se transmite tot afectat de condiţia rezolutorie.

De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare a unui bun (îţi

vând televizorul, dar dacă nu-mi plăteşti preţul până la Paşti,

contractul se desfiinţează) cumpărătorul sub condiţie rezolutorie, îl

poate înstrăina până la Paşti. Subdobânditorul televizorului este şi el

ţinut de condiţia rezolutorie (nemo plus iuris al alium transferre

potest, quam ipse habet).

Deficiente conditione: (condiţia nu se îndeplineşte). În

exemplul dat, condiţia – dacă plata televizorului cumpărat nu se face

până la Paşti – nu s-a îndeplinit, plata făcându-se până la Paşti, actul

juridic se consolidează definitiv. Se consideră că de la încheiere sa a

fost un act juridic pur şi simplu.

Eveniente conditione (condiţia s-a realizat). În exemplul

nostru, plata televizorului s-a făcut după Paşti. În acest caz, actul

juridic se desfiinţează retroactiv, de la data încheierii, considerându-se

ca nu a fost încheiat niciodată şi se produc următoarele efecte:

- toate prestaţiile făcute de părţi se restituie;

- drepturile pe care eventual dobânditorul le-a constituit sub

condiţie rezolutorie în favoarea unor terţe persoane cu privire la

bunuri se defiinţează (nimeni nu poate da mai mult decât are) şi

invers, drepturile constituite de înstrăinător sub condiţie rezolutorie se

consolidează.

De la regula restituirii retroactive a prestaţiilor executate de

părţi până în momentul îndeplinirii condiţiei rezolutorii sunt

următoarele excepţii:

204

- riscurile (ale pieririi fortuite a lucrului şi ale contractului)

realizate pendente conditione se suportă de dobânditor, pentru că a

devenit proprietar sub condiţie rezolutorie;

- actele juridice de conservare şi administrare făcute de

dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân valabile, deşi, prin

realizarea condiţiei rezolutorii, actul se desfiinţează şi este obligat să

restituie bunul;

- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie

rămân ale sale, deşi va restitui bunul frugifer, pentru că a pierdut

calitatea de proprietar;

- în actele juridice cu executare succesivă (de exemplu,

contractul de comodat), îndeplinirea condiţiei rezolutorii produce

efecte numai pentru viitor (ex nunc) deoarece prestaţiile deja executate

sunt ireversibile.

Comparaţie între termen şi condiţie ca modalităţi ale

actului juridic.

Asemănări:

- sunt evenimente viitoare

- sunt modalităţi ale actului juridic, expresii ale principiului

libertăţii contractuale

Deosebiri:

Termen Condiţie

- realizarea evenimentului viitor este

sigură

- realizarea evenimentului viitor este

incertă

- la termenul incert nesiguranţa

priveşte doar ziua îndeplinirii

- nesiguranţa priveşte însăşi

realizarea evenimentului viitor

- amână sau stinge exercitarea

drepturilor şi executarea obligaţiilor

- afectează existenţa drepturilor şi

obligaţiilor

- efectele se produc pentru viitor, ex

nunc

- efectele se produc de regulă pentru

trecut, ex tunc, cu unele excepţii

Sarcina

a) Noţiunea de sarcină, modalitate a actului juridic civil

205

Sarcina ca modalitate a actului juridic este obligaţia de a da, a

face sau a nu face ceva impusă de dispunător gratificatului în

contractul de donaţie sau legatul testamentar.

Contractul de donaţie şi legatul testamentar sunt acte juridice

cu titlu gratuit liberalităţi. Aşadar, sarcina are un domeniu de aplicare

restrâns: acte juridice liberalităţi.

b) Clasificarea sarcinilor

După persoana care beneficiază de sarcină se disting: sarcina

în favoarea dispunătorului, a gratificatului şi în favoarea unei terţe

persoane.

Sarcina în favoarea dispunătorului constă în obligaţia de a da,

a face sau a nu face ceva, ce o impune dispunătorul în favoarea sa. De

exemplu, unchiul donează autoturismul nepotului său şi impune

acestuia să-l transporte în fiecare toamnă la o staţiune balneo-

climaterică.

Sarcina în favoarea gratificatului este obligaţia de a da, a face

sau a nu face ceva, pe care dispunătorul o stabileşte în favoarea celui

gratificat. De exemplu, unchiul donează nepotului o sumă de bani pe

care acesta să o folosească, în parte pentru o bursă de studii în

străinătate.

Sarcina în favoarea unei terţe persoane în care beneficiarul

obligaţiei de a da, a face sau a nu face ceva este o terţă persoană. De

exemplu, de cujus lasă prin testament o casă nepotului cu obligaţia

acestuia să plătească o rentă viageră soţiei testatorului.

Importanţa clasificării constă în regimul juridic propriu al

sarcinii în favoarea dispunătorului, gratificatului sau terţei persoane:

- sarcina în favoarea dispunătorului se poate stabili numai în

contractele de donaţie, nu şi în testamente. Testamentul produce efecte

numai după moartea testatorului. Prevederile legii civile (art.965

alin.2 Cod civil) interzic învoirile asupra unei succesiuni ce nu este

deschisă.

- în unele situaţii sarcina poate să schimbe natura juridică a

donaţiei sau testamentului. Astfel, dacă sarcina egalează sau depăşeşte

valoarea donaţiei sau testamentului, actul juridic devine oneros.

- sarcina în favoarea unei terţe persoane este stipulaţia pentru

altul. Se naşte un raport juridic între gratificat şi terţa persoană,

aceasta din urmă devine creditor al gratificatului şi în această calitate

poate cere executarea sarcinii de către gratificat.

206

- terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu

poate cere rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Între

terţa persoană şi dispunător nu se stabileşte nici un raport juridic.

Terţul beneficiar nefiind parte la contractul de donaţie nu poate cere

rezoluţiunea actului şi apoi nu ar avea nici un interes. Numai

dispunătorul poate cere revocarea actului de donaţie când gratificatul

nu execută sarcina în favoarea terţei persoane.

c) Efectele sarcinii

Executarea sarcinii de către gratificat consolidează actul

juridic afectat de sarcină (contractul de donaţie şi testamentul).

Neexecutarea sarcinii de către gratificat permite

dispunătorului fie să ceară executarea silită a sarcinii, fie să revoce

actul (să ceară rezoluţiunea). Aşadar, nu se pune problema

valabilităţii actului juridic în cazul neexecutării sarcinii, ci numai

problema eficacităţii actului.

Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neexecutarea

sarcinii aparţine dispunătorului, ea este transmisibilă moştenitorilor

acestuia care fie continuă acţiunea introdusă de autor, fie exercită

direct o asemenea acţiune.

d) Condiţia şi sarcina – asemănări şi deosebiri

Asemănări:

- sancţiunile civile în cazul neîndeplinirii condiţiei şi sarcinii

produc de regulă efecte retroactive;

- excepţiile de la retroactivitatea efectelor desfiinţării actului

juridic pentru neîndeplinirea condiţiei şi de la revocarea actului juridic

în cazul neexecutării sarcinii sunt aceleaşi.

Deosebiri: Condiţia Sarcina

- domeniu de aplicare: condiţia

afectează actele juridice cu titlu oneros

şi actele juridice cu titlu gratuit

- afectează numai actele juridice cu titlu

gratuit liberalităţi, donaţia şi testamentul

- efecte: priveşte existenţa dreptului

subiectiv şi a obligaţiei corelative

- are ca efect, în caz de neexecutare, lipsa

de eficacitate a donaţiei şi testamentului

- condiţia rezolutorie operează de drept.

Într-un litigiu, instanţa de judecată

constată efectele produse de

nerealizarea condiţiei

- neexecutarea sarcinii trebuie constatată

de instanţa de judecată

5. Efectele actului juridic civil

a) Definiţia efectelor actului juridic civil

207

Efectele actului juridic civil constau, după caz, în crearea,

modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile

şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul

acestor raporturi.1

„Prin efectul actului juridic se înţeleg drepturile civile şi

obligaţiile civile la care dă naştere, pe care le modifică sau stinge un

asemenea act.”

În doctrină, majoritatea autorilor nu enumeră printre efectele

actului juridic şi transmiterea unor raporturi juridice civile.2

Apreciem că ceea ce se transmite nu este raportul juridic

stabilit prin actul juridic, ci drepturile şi obligaţiile convenite de

părţile actului juridic.

Într-o definiţie: „efectul general al oricărui act juridic constă

în legarea anumitor persoane subiecte de drept civil – în şi prin

raporturi juridice civile, adică realizarea unor legături juridice

(vinculum juris)”3.

Prof.univ.dr.Ioan Albu defineşte efectele contractului:

„constau în crearea de drepturi şi îndatoriri corelative între părţile

contractante, iar uneori şi faţă de anumite alte persoane”.4

Apreciem necesară cuprinderea în definiţia efectelor actului

juridic şi a efectului privitor la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor

părţilor. Sunt acte juridice prin care se realizează acest efect: de

exemplu, contractul de cesiune de creanţă în care una din părţile

raportului juridic transmite dreptul de creanţă (cu titlu oneros sau

gratuit) unei alte persoane. O persoană străină de raportul juridic

iniţial (cedent – debitor), numită cesionar, preia (i se transmite) de la

cedent dreptul acestuia. „Principalul efect al cesiunii este transmiterea

dreptului de creanţă de la cedent la cesionar”5 Asemenea, este mijloc

de transmitere legală sau convenţională a obligaţiilor subrogaţia în

drepturile creditorului prin plata creanţei. Un terţ la raportul juridic

iniţial stabilit între creditor şi debitori plătind creditorului creanţa ce o

avea de încasat de la debitor, devine creditor al acestuia din urmă,

1 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.163, St. Rauschi, op.cit., pag.105 2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.271, prof.univ.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.178, prof.dr. Teofil

Pop, op.cit., pag.163, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.128, Gabriel Boroi, op.cit., pag.206,

A. Pop, Gh. Beleiu, op.cit., pag.299, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit.pag.134 3 Prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit., pag.203 4 Ioan Albu, op.cit., pag.98 5 Prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.459

208

dobândind toate drepturile creditorului plătit. În lucrările de

specialitate referitoare la obligaţii, un capitol distinct îl formează

„Modul de transmitere al obligaţiilor”.1

Codul civil român deşi nu conţine o reglementare expresă a

efectelor actului juridic civil, reglementează efectele convenţiilor sau

contractelor, în art.969-985 şi efectele specifice ale diferitelor

contracte civile: vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune, societate,

mandat, comodat, împrumut, depozit, renta viageră, cauţiunea,

amanet, tranzacţie, donaţie şi efectele testamentului.

De asemenea, în legi speciale sunt reglementate efectele altor

contracte speciale: contractul de arendare în Legea 16/1994; contractul

de asigurare în Legea nr.136/1995; contractul de sponsorizare în

Legea nr.135/1995 etc.

Actul juridic civil produce efecte:

– faţă de părţi. În această materie există două principii:

principiul forţei obligatorii a actului juridic şi principiul

irevocabilităţii actului juridic. – faţă de terţi. Aici întâlnim principiul relativităţii efectelor actului

juridic civil. b) Principiul forţei obligatorii a actului juridic civil (pacta

sunt servanda)

Noţiune

Art.969 alin.1 Cod civil consacră principiul forţei obligatorii a

actului juridic: „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile

contractante”. Textul, cu toate că se referă la contracte, a fost

extrapolat la toate actele juridice civile.

Principiul se fundamentează pe teoria libertăţii contractuale.

Consecinţele principiului sunt:

– contractul este obligatoriu pentru părţile contractante;

– contractul este obligatoriu şi pentru instanţele de judecată

care, sesizate în litigii privind contractul, trebuie să asigure executarea

întocmai de către părţi a drepturilor şi obligaţiilor stabilite de comun

acord.

1 C. Stătescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Academiei”,

1981, pag.348, Tudor Popescu şi Petre Anca. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Ştiinţifică”, Bucureşti, 1968, pag.388, Renee Sanilevici, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Iaşi,

1976, pag.275

209

Prin sintagma „contractul este obligatoriu pentru părţile

contractante” se înţeleg următoarele:

– părţile trebuie să execute întocmai obligaţiile pe care, de

regulă, le-au stabilit împreună;

– contractul nu poate fi desfăcut prin voinţa unei singure părţi;

– obligaţiile contractate se impun a fi executate cu bună-

credinţă.

Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic civil

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic

civil sunt împrejurările independente de voinţa părţilor, când efectele

actului juridic se restrâng sau se extind.

Cazuri de restrângere a forţei obligatorii a actului juridic, ca

urmare a faptului că pe parcursul executării actului juridic dispare o

condiţie de valabilitate a actului.

– contractul de mandat încetează din cauza morţii, interdicţiei,

insolvabilităţii şi falimentului mandantului ori mandatarului (art.1552

Cod civil).

– încetarea contractului de locaţiune când: „lucrul a pierit în

total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuinţa întrebuinţare” (art.1439

alin.1 Cod civil)

– contractul de societate civilă încetează prin trecerea timpului

pentru care a fost contractată, prin desfiinţarea obiectului, pierderea

lucrului, sau desăvârşirea afacerii; prin moartea, interdicţia sau

nesolvabilitatea unuia din asociaţi, prin voinţa expresă (exprimată) de

unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea (art.1523

Cod civil).

- contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) încetează

prin moartea comodatarului (persoana care primeşte bunul spre

folosinţă gratuită pe o perioadă de timp, la scadenţă fiind obligată să-l

restituie) când împrumutul s-a făcut exclusiv în considerarea persoanei

acesteia (art.1563 alin.2 Cod civil).

- actele juridice civile intuitu personae încetează ca urmare a

morţii persoanei în considerarea căreia s-a încheiat actul.

- contractul de concesiune când dispare, din cauză de forţă

majoră, bunul concesionat, precum şi când concesionarul renunţă la

contract datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul

concesionat (art.35 lit.e din Legea nr.219/1998).

210

Cazuri de extindere a forţei obligatorii a actului juridic:

- prorogarea (prelungirea) legală: legea prelungeşte durata şi

implicit efectele actului juridic peste limita stabilită de părţi. De

exemplu, contractul de închiriere a suprafeţei locative (art.1 din Legea

nr.17/1994);

- în cazul suspendării efectelor actului juridic cu executare

succesivă în timp, ca urmare a intervenţiei unui caz de forţă majoră

sau caz fortuit, efectele actului juridic se amână până la încetarea

cauzelor de suspendare.

- în cazul teoriei impreviziunii (rebus sic standibus).

Teoria are ca punct de plecare un fapt real: părţile încheie

actul juridic ţinând cont de împrejurările existente în momentul

încheierii actului. De exemplu, la închirierea unui apartament părţile

au în vedere nivelul chiriilor de pe piaţă.

Pe parcursul executării contractului, se pot schimba

împrejurările existente în momentul încheierii acestuia şi drept

urmare, apar disproporţii între prestaţiile părţilor; o parte câştigă

evident, cealaltă parte pierde. În exemplul dat, „pe piaţă” chiria s-a

mărit foarte mult, dar locatorul nu primeşte decât chiria nominalizată

în contract. În timp ce el este în pierdere, locatarul este în câştig.

În acest fel efectele actului juridic sunt altele decât acelea

avute în vedere de părţi la încheierea actului juridic.

Teoria impreviziunii susţine că actul juridic trebuie să

dăinuiască numai atât timp cât împrejurările din momentul încheierii

există (rebus sic standibus – aşa stând lucrurile). Modificarea

împrejurărilor permite părţii în pierdere să ceară instanţei de judecată

să intervină pentru echilibrarea prestaţiilor părţilor susţine teoria.

Adepţii teoriei impreviziunii admit ca actul juridic să producă

alte efecte decât acelea pe care părţile le-au prevăzut la încheierea

actului.1

Într-o altă opinie se respinge teoria impreviziunii.1

1 I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei juridice latine, cu referire specială la adagiile

„pacta sunt servanda” şi „rebuc sic standibus”, în revista „Dreptul” Nr.2/1996, pag.22-27, M. Nicolae, op.cit., pag.60, Gr. Giurcă, I., Gh. Beleiu, II, Teoria impreviziunii – rebus sic

standibus – în dreptul civil, în „Dreptul” Nr.10-11/1993, pag.29-36, I. Albu, Probleme actuale

privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în „Dreptul” nr.1/1994, pag.44-54, Gabriel Boroi, op.cit.,

prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.183

211

Jurisprudenţa în materie este contradictorie. Recent, Curtea

Supremă de Justiţie, prin decizia nr.21/1994 a Secţiei comerciale,

admiţând teoria impreviziunii, a recunoscut posibilitatea revizuirii

clauzei privitoare la chirie, într-un contract de locaţiune încheiat pe 5

ani.

După 1989, legiuitorul a elaborat acte normative civile în care

a îmbrăţişat teoria impreviziunii. Astfel, în art.43 alin.3 din Legea

nr.8/1996 privind drepturile de autor, se dispune: „în cazul unei

disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile

celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate

solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului

sau mărirea convenabilă a remuneraţiei.”

În art.60 alin.2 din Ordonanţa nr.42/1997 privind navigaţia

civilă se precizează: „organele de jurisdicţie pot majora retribuţia

convenţională cuvenită salvatorilor în cazurile în care meritele

acestora au fost mai mari decât cele estimate în contract, atunci când

condiţiile de salvare au fost mai grele etc...”

În art.32 din Legea nr.219/1998 se prevede: „relaţiile

contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul

echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei

posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate

concesionarului şi sarcinile care îi sunt impuse. În consecinţă,

concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate

de execuţia obligaţiilor sale în cazurile în care această creştere

rezultă în urma:

a) unei acţiuni sau unei măsuri dispuse de o autoritate

publică

b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit.”

Apreciem că admiterea de către legiuitorul român a teoriei

impreviziunii este de natură să tranşeze această controversă.

Fundamentul poziţiei legiuitorului este ideea de echitate, de realizare a

unui posibil echilibru între avantajele acordate uneia din părţi şi

sarcinile ce sunt impuse celeilalte părţi.

În contractele cu executare succesivă în timp – legiuitorul pe

acestea le-a avut în vedere -, în îndeplinirea prestaţiilor de către părţi,

1 Dr.docent Virgil Economu, op.cit., pag.308, V. Economu, Tratat de drept civil, vol.I., Partea

generală, Ed.”Academiei”, Bucureşti, 1967, pag.306

212

pot să apară factori externi, imprevizibili în momentul încheierii

actului (de exemplu, inflaţia, devalorizarea monedei naţionale, etc.)

care modifică, schimbă, distorsionează voinţa uneia dintre părţile

actului juridic.

Voinţa juridică exprimată la încheierea actului juridic s-a

modificat.

Dacă actul juridic civil este manifestarea de voinţă a părţilor

în scopul producerii de efecte juridice, atunci modificarea voinţei

juridice nu poate conduce la modificarea actului juridic?

Răspunsul îl considerăm afirmativ.

Apreciem că, instanţa de judecată poate să intervină în

modificarea actului juridic pentru a da substanţă schimbărilor suferite

în voinţa unei părţi.

Obligaţia cunoscută sub denumirea de „datorie de valoare”

ilustrează părerea autorilor care îmbrăţişeză teoria impreviziunii.

Exemplul cel mai frecvent de “datorie de valoare” este acela al

obligaţiei de întreţinere. Obiectul acestei obligaţii îl constituie

bunurile necesare traiului, ca alimente, îmbrăcăminte, locuinţă,

medicamente, obligaţie ce poate fi executată fie în natură, fie prin

plata periodică de sume de bani, ce reprezintă valoarea acestor bunuri.

Se spune că debitorul are faţă de creditor o datorie de valoare. Această

datorie este modificabilă, în funcţie de evoluţia preţurilor bunurilor

necesare întreţinerii creditorului.1

Admiterea teoriei impreviziunii este o chestiune de fapt,

asupra căreia instanţa de judecată trebuie să se pronunţe de la caz la

caz, măsura aprecierii fiind echitatea şi moralitatea. În caz contrar, se

deschide câmp larg arbitrariului judecătoresc.

Se impune o precizare: părţile contractului pot să stipuleze o

clauză prin care se prevede revizuirea lui în anumite împrejurări,

printre care şi schimbarea condiţiilor existente în momentul încheierii

contractului.

c) Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Noţiune

1 Ioan Albu, Drept civil, Contractul şi răspunderea contractuală, Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca,

1994, pag.175

213

În art.969 Cod civil se prevede: „ ele (n.a. - convenţiile) se pot

revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”

Doctrina formulează principiul irevocabilităţii actului juridic

ca fiind regula de drept potrivit căreia actul juridic bilateral nu poate fi

revocat prin voinţa unilaterală a uneia din părţile care l-au încheiat

(sau actul juridic unilateral nu poate fi desfiinţat prin revenirea

autorului asupra manifestării de voinţă „în sens contrar”).

Textul art.969 Cod civil nu formulează expresis verbis

principiul irevocabilităţii, ci reglementează două cazuri când încetează

efectele unui act juridic:

– revocarea (desfacerea) actului juridic prin consimţământul

mutual al părţilor (mutus dissensus);

Este o aplicare a regulii simetriei în actele juridice: se încheie

prin consimţământul părţilor (mutuus consensus) se revocă prin

consimţământul părţilor (mutuus dissensus);

– revocarea (desfacerea) actului juridic se face în cazurile

prevăzute de lege. Pentru a da satisfacţie altor principii şi reguli de

drept, legea prevede expres actele juridice ce pot fi desfăcute prin

manifestarea de voinţă a unei singure părţi.

Prin interpretarea per a contrario a prevederilor art. 969 Cod

civil se deduce existenţa principiului irevocabilităţii actului juridic.

Principiul irevocabilităţii actului juridic este o consecinţă firească a

principiului forţei obligatorii a actului juridic. Legătura strânsă între

obligativitate şi irevocabilitate se pare că a determinat unii autori de

drept să nu considere principiul irevocabilităţii ca un principiu

distinct.

Un autor apreciază: „mai degrabă (...) principiul

irevocabilităţii poate fi numit principiul încetării forţei obligatorii a

actelor juridice”; 1alţi autori nu îl menţionează printre efectele actului

juridic.2

Majoritatea autorilor nu contestă existenţa acestui principiu.1

1 Iosif.R. Urs, op.cit., pag.383 2 Prof.univ.dr. Liviu Pop, op.cit., pag.59, C.Stătescu, C. Bârsan, op.cit., pag.73-76 1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.165, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.166-167, Gabriel

Boroi, op.cit., pag.213, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.211, Paul Mircea Cosmovici,

op.cit., pag.129, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.183-184, prof.univ.dr.Dumitru

214

Termenul de revocare este sinonim cu termenul de desfacere a

actului juridic. Revocarea trebuie diferenţiată astfel:

- la actele juridice cu executare instantanee desfacerea

acestuia se numeşte revocare şi ea echivalează cu încheierea unui nou

act juridic prin care părţile consimt să-şi restituie prestaţiile efectuate;

- la actele juridice cu executare succesivă în timp revocarea

înseamnă reziliere şi operează numai pentru viitor.2 Revocarea şi

rezilierea nu au efecte retroactive şi produc efecte numai în viitor (ex

nunc).

Irevocabilitatea convenţiilor este reglementat de art.969 Cod

civil şi se aplică în cazul oricărui act juridic bilateral.

Actul juridic unilateral nu se bucură de o asemenea

reglementare. Deoarece legea civilă prevede expresis verbis actele

juridice unilaterale revocabile prin voinţa autorului, se poate

concluziona că principiul irevocabilităţii îşi găseşte aplicarea şi în

materia actelor juridice unilaterale.

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Legea civilă stabileşte actele juridice (bilaterale, multilaterale

şi unilaterale) care se pot revoca prin voinţa unei părţi, a mai multor

părţi sau prin voinţa autorului.

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice

bilaterale:

– contractul de donaţie între soţi este revocabil; art.937 Cod

civil: „Orice donaţie făcută între soţi în timpul mariajului este

revocabilă.”

– contracte de locaţie (contractul prin care locatorul asigură

locatarului folosinţa temporară a unui bun în schimbul chiriei).

Contractul de închiriere a suprafeţelor locative (este o varietate a

contractului de locaţie) încheiat pe o perioadă nedeterminată, poate fi

denunţat de oricare parte, art.1436 Cod civil: „Dacă contractul a fost

fără termen, denunţarea trebuie să se dea de la o parte la alta,

observându-se termenele defipte de obiceiul locului.”

– contractul de societate civilă se poate desface de unul sau

mai mulţi asociaţi, art.1523 Cod civil: „societatea încetează prin Lupulescu, op.cit., pag.136-137, dr.doc.Virgil Economu, op.cit., pag.307-308, Ion Albu, op.cit., pag.103 2 Ion Albu, op.cit., pag.103

215

voinţa expresă (n.a. - exprimată) de unul sau mai mulţi asociaţi de a

nu voi a continua societatea.”

– contractul de depozit se stinge la cererea deponentului de a i

se restitui bunul depozitat; art. 1616 Cod civil: „Depozitul trebuie să

se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi

stipulat prin contract un anume termen pentru restituţiunea lui.”

– contractul mandat poate înceta prin revocarea mandatului;

prin renunţarea mandatarului la mandat; prin moartea, interdicţia,

insolvabilitatea şi falimentul ori a mandatarului, ori a mandantului

(art. 1552 Cod civil).

– contractul de închiriere a unei suprafeţe locative poate fi

desfăcut unilateral la cererea chiriaşului cu condiţia unui preaviz de 60

de zile sau la cererea proprietarului, numai prin hotărâre

judecătorească definitivă, în anumite condiţii (art.24 din Legea

locuinţei nr.114/1996).

– contractul de asigurare poate fi desfăcut la cererea unei

părţi în condiţiile Legii privind asigurările nr.136/1995 art.19 lit.b şi

art.2.

– contractul de editură poate fi denunţat de una din părţi

(art.46 alin.2 Legea nr.8/1995).

– contractul de concesiune poate fi denunţat unilateral de

către concedent în cazul când interesul public impune o asemenea

încetare, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile către concesionar

(art.35 lit.b. din Legea nr.219/1998 privind concesionarea....)

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice

unilaterale:

– legatul, art.922 Cod civil: „revocarea făcută prin testamentul

posterior va avea toată validitatea ei.”

– testamentul este un act juridic unilateral revocabil prin

esenţa lui (art.802 Cod civil: „Testamentul este un act revocabil...)”.

– retractarea renunţării la moştenire în cel mult 6 luni de la

data deschiderii succesiunii, dacă între timp moştenirea nu a fost

acceptată de alţi succesori ai defunctului; art.701 Cod civil.

– revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt (art.1206 alin.2

Cod civil: „ea (n.a. - mărturisirea) nu poate fi revocată de aceasta

(n.a. - cel ce o face) afară numai de va proba că a făcut-o din eroare

de fapt.”)

216

– consimţământul părinţilor la adopţia copilului poate fi

revocat în 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care

acesta a fost exprimat (art.8 alin.2 din Ordonanţa de urgenţă

nr.25/1997 cu privire la regimul juridic al adopţiei, aprobată prin

Legea nr.87/1998)

– revocarea ofertei înainte de a ajunge la destinatar (art.37

Cod comercial: „Până contractul nu este perfect, propunerea şi

acceptarea sunt revocabile”).

d) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Noţiune

Efectele faţă de terţi ale actului juridic civil sunt guvernate de

principiul relativităţii efectelor actului juridic.

Principiul relativităţii este consacrat legislativ în textul art.973

Cod civil: „Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.”

Principul este exprimat în adagiul latin res inter alios acta,

aliis neque nocere neque prodesse potest (un act încheiat între

anumite persoane sau mai exact lucrul convenit între unii nici nu

avantajează, nici nu dezavantajează pe cineva).

Potrivit principiului că actul juridic civil naşte drepturi şi

obligaţii corelative numai pentru părţile care l-au încheiat. Nimeni nu

poate fi obligat decât prin propria-i voinţă.

Actul juridic nu produce efecte faţă de terţele persoane, în

sensul că terţii nu pot deveni creditori sau debitori prin voinţa părţilor

actului juridic.

Principiul este definit în doctrină astfel: „regula potrivit căreia

(...) actul juridic produce efecte numai faţă de autorii sau autorul

actului, el neputând să profite ori să dăuneze altor persoane.”1

Principiul relativităţii efectelor contractului se justifică prin

următoarele argumente:

- părţile şi-au dat acordul pentru încheierea actului juridic,

dorind ca acesta să producă anumite efecte juridice. Ele şi-au propus

să devină creditor sau debitor prin propria lor voinţă.

- a admite ca o persoană să devină debitor sau creditor prin

voinţa altuia înseamnă a încălca libertatea subiecţilor de drept.

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.185, Gabriel Boroi, op.cit., pag.215

217

Într-o opinie, principiul relativităţii răspunde la întrebarea cât

de întinsă este puterea obligatorie a contractului? Puterea obligatorie a

contractelor (a actelor juridice) se întinde numai asupra părţilor

contractuale.1

Noţiunile de părţi, terţi, avânzi-cauză

Principiul relativităţii efectelor actului juridic, pentru a fi

înţeles, trebuie delimitate noţiunile de părţi la actul public, de terţi şi

de avânzi-cauză.

- părţi: sunt persoanele care au încheiat actul juridic fie direct,

personal sau care au fost reprezentate în scopul încheierii contractului.

Noţiunea „de parte” desemnează:

- pe una din părţile actului juridic bilateral;

- pe autorul actului juridic unilateral.

În funcţie de natura actului juridic ele se numesc: vânzător,

cumpărător, mandant, mandatar, locator, locatar. Termenul de „parte”

poate să cuprindă uneori mai multe persoane fizice sau juridice, care

au un interes comun în actul juridic încheiat.

- terţi: (penitus extranei) sunt toate celelalte persoane străine

de contract şi de părţile contractante. De aceea, terţii nu beneficiază,

dar nici nu suferă din cauza efectelor actului juridic. Altfel formulat,

efectele actului juridic nu aduc profituri terţilor şi nici nu le vatămă

interesele.

- avânzi-cauză: (habentes causa) sunt persoanele care nu

participă la încheierea actului juridic, nici personal, nici prin

reprezentanţi, dar care, prin legăturile pe care le au cu părţile, nu pot fi

considerate terţi propriu-zişi. Faţă de ele actul juridic produce, pentru

că legea prevede, anumite efecte juridice. Avânzii-cauză se aseamănă

cu părţile pentru că actul juridic produce efecte faţă de ei, dar se

aseamănă şi cu terţii, pentru că nu participă la încheierea actului

juridic.

Au calitatea de avânzi-cauză următoarele categorii de

persoane:

- succesorii universali sunt persoanele care la moartea lui

de cujus dobândesc patrimoniul acestuia. Ele sunt moştenitorii care, în

1 Prof.dr.doc.Tudor R. Popescu, Petre Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. „Ştiinţifică”,

Bucureşti, 1968

218

puterea legii, sunt chemaţi să moştenească un patrimoniu (totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică ce aparţin unui subiect

de drept)1.

Persoanele juridice pot dobândi calitatea de succesor universal

al unui patrimoniu prin efectul comasării (fuziunii sau absorbţiei).

Sunt succesori universali moştenitorul legal unic şi legatarul

universal (persoana care primeşte prin testament întreaga moştenire a

testatorului).

- succesorii cu titlu universal sunt persoanele ce dobândesc o

fracţiune dintr-un patrimoniu: moştenitorii legali, legatari cu titlu

universal, persoana juridică care a primit o parte din patrimoniul

persoanei juridice divizate.

Actul juridic civil încheiat de părţi produce asupra

succesorilor universali şi succesorilor cu titlu universal următoarele

efecte:

– din punct de vedere juridic ele continuă personalitatea

juridică a autorului actului juridic, adică iau locul acestuia în actul

încheiat. De exemplu, la decesul tatălui, unicul fiu continuă perso-

nalitatea juridică a tatălui său, autorul unui contract de închiriere, şi

preia dreptul acestuia de a încasa chiria, dar şi obligaţia de a pune la

dispoziţia locatarului apartamentul închiriat.

– devin titularii drepturilor şi obligaţiilor născute din actul

juridic încheiat de cel ce a lăsat moştenire. Într-o altă formulare,

efectele actului juridic la care ei nu au participat se produc asupra lor,

ca şi cum ar fi fost părţi la încheierea lui. Există două excepţii:

drepturile şi obligaţiile strâns legate de persoana autorului în cazul

actelor juridice (intuitu personae), precum şi drepturile şi obligaţiile

declarate de părţi netransmisibile se sting la moartea autorului. De

exemplu, autorul (cel ce a lăsat moştenire) este parte la un contract de

rentă viageră. Contractul fiind încheiat în consideraţia persoanei lui se

stinge la încetarea din viaţă a credirentierului.

Cu privire la răspunderea juridică a succesorilor universali şi a

succesorilor cu titlu universal, în cazul neexecutării obligaţiilor din

contractele pe care le preiau se impune următoarea distincţie:

– când aceştia au acceptat moştenirea pur şi simplu, ei răspund

ca şi autorii actului, cu propriul patrimoniu şi cu patrimoniul dobândit.

1 C.Bârsan, M. Gaiţă, M.N. Pivniceru, Drepturile reale, Institutul European, 1997, pag.8

219

– când moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar,

răspund numai în limitele activului succesoral dobândit.

Atunci când legea prevede, calitatea de avânzi-cauză a

succesorilor universali şi cu titlu universal se stinge. De exemplu,

moştenitorii legali rezervatari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin

terţi faţă de actele juridice ale autorului (ale celui pe care-l

moştenesc), care nesocoteşte rezerva succesorală.

- succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobândesc

un anumit drept civil subiectiv asupra unui bun determinat (ut singuli).

Este succesor cu titlu particular cumpărătorul, pentru că a dobândit un

drept – dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat; donatarul,

deoarece a dobândit un bun determinat (de exemplu, un televizor) de

la donator; cesionarul, pentru că a dobândit un drept de creanţă de la

cesionar etc.

Succesorul cu titlu particular dobândeşte calitatea de având-

cauză cu două precizări:

– numai faţă de acele acte juridice încheiate de autor (cel de la

care a dobândit dreptul sau bunul determinat), anterioare actului prin

care a dobândit dreptul sau bunul determinat

– actele juridice faţă de care devine având-cauză privesc

dreptul sau bunul determinat dobândit.

Condiţii cumulative cerute pentru ca dobânditorul unui drept

subiectiv sau bun să dobândească calitatea de succesor cu titlu

particular sunt:

– actul juridic faţă de care are calitatea de succesor cu titlu

particular, deci care produce efecte faţă de el să se refere la bunul,

dreptul subiectiv dobândit. De exemplu, într-un contract de vânzare-

cumpărare a unui imobil, cumpărătorul (succesorul cu titlu particular)

dobândeşte calitatea de având-cauză, faţă de contractul de închiriere,

încheiat de autor (de vânzător) anterior dobândirii imobilului de către

el. Cumpărătorul trebuie să respecte drepturile şi să execute obligaţiile

strâns legate de bunul dobândit (de imobilul cumpărat), stabilite de

autor în contractul de închiriere deşi nu a fost parte la încheierea

actului. Această situaţie este prevăzută în Codul civil art.1441: „Dacă

locatarul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator

să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât (n.a. - dacă)

a fost făcută printr-un act autentic sau prin act privat, dar cu dată

220

certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi

prevăzut în însăşi contractul de locaţiune.”

– actul juridic faţă de care dobândeşte calitatea de având-

cauză, (de succesor cu titlu particular) să fie anterior (să aibă dată

certă anterioară) actului juridic prin care a dobândit dreptul subiectiv

sau bunul.

– actul juridic încheiat de autor, faţă de care dobânditorul

dreptului sau bunului devine succesor cu titlu particular, să fi

îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege. De exemplu,

dobânditorul unei cesiuni de creanţă trebuie să notifice debitorului

cesiunea.

În lipsa îndeplinirii uneia din condiţiile de mai sus,

dobânditorul dreptului subiectiv sau a bunului are calitatea de terţ.

Succesorul cu titlu particular al unui drept subiectiv sau bun

determinat este ţinut de efectele actului juridic strâns legate de dreptul,

bunul dobândit, potrivit regulii de drept conform căreia transmiţătorul

nu poate transmite dreptul sau bunul decât aşa cum au fost acesta în

patrimoniul lui. (Nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept

decât are el însuşi, în latină „nemo plus juris ad alium transferre

potest, quam ipse habet.”)

- creditorii chirografari: sunt creditorii care nu au încheiat

contracte de garanţii reale (contract de ipotecă, de gaj) pentru a proteja

dreptul lor de creanţă, riscând astfel ca în ipoteza insolvabilităţii

debitorului să piardă acest drept. Ei se bucură de un drept de gaj

general asupra patrimoniului debitorului pe care-l pot urmări (mai

exact, bunurile ce-l compun) pentru realizarea dreptului de creanţă.

În acest sens, art.1718 Cod civil prevede: „Oricine este

obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate

bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare.”

Creditorii chirografari sunt o categorie specială de avânzi-

cauză, deoarece:

– au calitatea de avânzi-cauză faţă de actele juridice încheiate

de debitor, prin care acesta îşi măreşte sau micşorează patrimoniul,

implicit dreptul de gaj general al creditorilor chirografari. Creditorul

chirografar are o legătură specială cu debitorul său, parte în actele

juridice prin care patrimoniul acesteia suferă fluctuaţii.

221

Această legătură constă în interesul creditorului chirografar ca

prin actele încheiate, debitorul să nu aducă atingere gajului său

general.

De exemplu, creditorul chirografar are de primit împrumutul

acordat de 100 milioane lei. Debitorul înstrăinează bunuri din

patrimoniul său, de 90 de milioane lei, fapt ce influenţează dreptul de

gaj general al creditorului chirografar. Creditorul chirografar se vede

pus în pericolul de a nu mai recupera împrumutul pentru că valoarea

totală a patrimoniului debitorului (dreptului de gaj general) a scăzut.

- au calitatea de terţi faţă de actele juridice încheiate de

debitorul lor.

Creditorii chirografari pierd calitatea de avânzi-cauză şi devin

terţi faţă de actele juridice încheiate de debitor, în scopul fraudării

intereselor lor. Ei au la îndemână potrivit art.975 Cod civil acţiunea

revocatorie (acţiunea pauliană) şi acţiunea în declararea simulaţiei

(art.1175 Cod civil).

Se impune o precizare: o persoană poate avea faţă de acelaşi

act juridic şi calitatea de terţ şi calitatea de având-cauză, în raport de

anumite împrejurări concrete. De exemplu, succesorii universali şi cu

titlu universal, când au şi calitatea de moştenitori rezervatari, sunt

avânzi-cauză faţă de contractul de donaţie încheiat de autorul pe care-l

moştenesc. Dacă însă prin contractul de donaţie a fost afectată rezerva

succesorală, succesorii universali şi cu titlu universal ce au calitatea de

moştenitori rezervatari devin terţi, îl atacă în justiţie şi obţin reducerea

donaţiei în măsura necesară reîntregirii rezervei succesorale. Calitatea

de terţ sau având-cauză a unei persoane se analizează concret, în

raport cu actul juridic încheiat de părţile cu care sunt legate juridic.

Opozabilitatea şi inopozabilitatea actului juridic civil faţă de

terţi

Opozabilitatea este particularitatea actului juridic sau a

situaţiei juridice create de actul juridic de a da naştere la drepturi şi

obligaţii faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor şi de a se impune

respectului terţilor propriu-zişi.

– opozabilitatea faţă de părţi: actul juridic civil este opozabil

părţilor şi avânzilor-cauză ai acestora.

În conţinut, opozabilitatea faţă de părţi constă în exercitarea

drepturilor şi executarea obligaţiilor de către părţi sau avânzi-cauză ai

222

acestora, aşa cum au fost ele stabilite sau, într-o altă formulare, actul

juridic dă naştere la drepturi şi obligaţii numai faţă de părţi şi avânzii

lor cauză.

Observăm că opozabilitatea faţă de părţi este sinonimă cu

principiul relativităţii efectelor actului juridic.

Afirmaţia că un act juridic este opozabil numai părţilor şi

avânzilor cauză ai părţilor este identică cu afirmaţia că actul juridic

produce efecte numai faţă de părţi şi avânzii-cauză ai părţilor.

În concluzie, opozabilitatea actului juridic faţă de părţi şi

avânzii-cauză ai părţilor se confundă cu relativitatea efectelor actului

juridic.

– opozabilitatea faţă de terţii propriu-zişi. Actul juridic

încheiat şi situaţia juridică căruia i-a dat naştere nu pot fi indiferente

terţilor propriu-zişi. El se impune respectului tuturor.

Sub acest aspect opozabilitatea faţă de terţi are un conţinut

propriu: constă în obligaţia generală a tuturor de respecta, de a nu

aduce atingere actului juridic civil încheiat, situaţiei juridice căreia i-a

dat naştere. De exemplu, actul juridic de vânzare-cumpărare a unui

autoturism obligă pe toţi să respecte dreptul de proprietate al

cumpărătorului, să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea

dreptului de către cumpărător.

Prin actul juridic încheiat, terţilor nu le revine nici o obligaţie.

Situaţia juridică născută din contract (de exemplu, calitatea de

proprietar dobândită de cumpărător) se impune respectului tuturor,

atât părţilor din contract, cât şi terţilor propriu-zişi.

Opozabilitatea actului juridic faţă de terţii propriu-zişi impune

de regulă, respectarea formalităţilor de publicitate sau după caz de

constatarea actului juridic într-un înscris având data certă.

Actul juridic fiind opozabil terţilor, înseamnă că partea din

contract are dreptul să invoce existenţa actului, ori de câte ori terţul ar

emite pretenţii cu privire la drepturile dobândite de părţi. Când partea

actului juridic nu respectă formele de publicitate se afirmă că actul

juridic nu este opozabil faţă de terţi, este inopozabil faţă de terţi, adică

partea nu are dreptul să opună actul pretenţiilor terţului.

În următoarele situaţii partea poate să invoce opozabilitatea

actului juridic faţă de terţi:

– actul juridic este opozabil terţilor pentru că el este titlu

pentru dobândirea unui drept subiectiv

223

– actul juridic este un mijloc de probă împotriva pretenţiilor

terţului care ar revendica dreptul de proprietate asupra bunului ce

constituie obiectul material, exterior, derivat al actului juridic

– actul juridic este titlu pentru a face dovada dobândirii

dreptului de proprietate prin uzucapiune

– actul juridic este titlu pentru justificarea sporirii

patrimoniului unei persoane şi poate fi opus împotriva celui ce

intentează o acţiune (in rem verso) de îmbogăţire fără just temei.

Importanţa practică a deosebirilor între relativitatea efectelor

şi opozabilitatea faţă de terţi constă în materia probaţiunii judiciare şi

a răspunderii civile.

- în materia probaţiunii judiciare: Când părţile sunt în litigiu

cu privire la existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor, ele

trebuie să facă proba actului juridic, conform regulilor comune de

probaţiune judiciară. Dimpotrivă, pentru terţi actul juridic fiind un fapt

juridic în sens restrâns, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă,

inclusiv prin martori.

- în materia răspunderii civile: Când una din părţile actului

juridic produce un prejudiciu celeilalte părţi prin neexecutarea

obligaţiilor sale, se angajează răspunderea civilă contractuală. Alta

este situaţia când un terţ propriu-zis printr-o faptă ilicită produce un

prejudiciu uneia din părţi prin nesocotirea dreptului dobândit din actul

juridic; se angajează răspunderea delictuală.

Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic

civil

Excepţiile de la principiul relativităţii sunt acele situaţii când

actul juridic civil produce efecte şi faţă de alte persoane, în afara

părţilor actului sau avânzii-cauză ai părţilor. Actul juridic dă naştere la

drepturi subiective şi obligaţii civile în favoarea unor terţi propriu-zişi,

persoane care nu au participat nici personal, nici prin reprezentant la

încheierea actului juridic.

În doctrină, excepţiile de la principiul relativităţii sunt

împărţite în două categorii: excepţii reale şi excepţii aparente, după

cum efectele actului juridic se produc faţă de persoanele ce n-au

participat la încheierea actului juridic, prin voinţa părţilor actului

juridic sau în puterea legii.

224

Excepţii reale sunt situaţiile când părţile actului juridic

exclusiv prin voinţa lor stabilesc ca actul juridic să producă efecte

(naşte drepturi şi obligaţii) în favoarea/sarcina unei persoane care nu a

încheiat actul juridic nici personal, nici prin reprezentant. Singura

excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil o

constituie „stipulaţia pentru altul” („contractul în favoarea unei a treia

persoane”)1.

Excepţiile aparente sunt acele situaţii prevăzute de lege când

actul juridic încheiat produce efecte juridice în beneficiul/sarcina unor

persoane care nu au calitatea de părţi. Ele sunt: avânzii-cauză;

promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) simulaţia,

reprezentarea, acţiunile directe, contractul colectiv de muncă.

Într-o opinie, se adaugă excepţiilor aparente şi cesiunea de

creanţă şi gestiunea de afaceri.2

Într-o altă opinie, simulaţia nu este o excepţie de la principiul

relativităţii.3

În opinia unui autor, acţiunile directe şi contractul colectiv de

muncă nu sunt excepţii aparente la principiul relativităţii.4

În doctrină s-a conturat opinia la care ne raliem, potrivit căreia

nu are nici o importanţă faptul că producerea efectelor actului juridic

şi faţă de persoane care n-au participat la încheierea acestuia a fost

stabilită prin voinţa părţilor sau a fost dispusă de lege.5

Definiţia dată de doctrină noţiunii de excepţie de la principiul

relativităţii este unanim acceptată: actul juridic încheiat produce efecte

şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului

juridic.

Finalitatea excepţiilor de la principiul relativităţii este una

singură: un terţ dobândeşte drepturi şi execută obligaţiile stabilite

într-un act juridic la încheierea căruia nu a participat.

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.189, prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.172, Gabriel

Boroi, op.cit., pag.220, prof.univ.dr. Ion Dogaru, op.cit., pag.216-217, Paul Mircea

Cosmovici, op.cit., pag.136, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.141,

prof.univ.dr.Liviu Pop, op.cit., pag.107 2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.297 3 Gabriel Boroi, op.cit. 4 Prof.univ. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.142-146, Paul Mircea Cosmovici, op.cit.,

pag.134-135 5 Conf.dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.264, M. Mureşan, Drept civil, Partea generală, Ed.

„Cordial Lex”, Cluj-Napoca, 1996, pag.183

225

Terţul se bucură de aceleaşi efecte ale excepţiilor de la

principiul relativităţii, indiferent că acestea au fost stabilite prin voinţa

părţilor actului juridic sau prin voinţa legii. Mai mult, nu există reguli

juridice distincte aplicabile excepţiilor reale sau aparente. Criteriul de

clasificare, izvorul lor este singurul element de diferenţiere a

excepţiilor de la principiul relativităţii fără nici o relevanţă în planul

efectelor juridice ale acestora.

Această realitate pune sub semnul întrebării utilitatea

clasificării excepţiilor în reale şi aparente. Diversele opinii doctrinare

cu referire la apartenenţa sau nu a unor excepţii la una sau alta din

categorii, se pare, nu au o finalitate practică.

Se impune o precizare:

- în favoarea unei terţe persoane la contract se pot naşte numai

drepturi, din acordul de voinţă al părţilor contractante;

- în sarcina terţilor la contract nu se pot naşte obligaţii din

voinţa părţilor contractante. Uneori se nasc obligaţii, dar acest lucru

numai pentru că legea prevede.

Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terţe

persoane) este un act juridic sau o clauză într-un act prin care una din

părţi (promitent), se obligă faţă de cealaltă parte (stipulant) să execute

o prestaţie în favoarea unui terţ beneficiar, care nu a participat la

încheierea actului juridic între promitent – stipulant.

Actul juridic încheiat dă naştere unui drept propriu, direct şi

imediat, al cărui titular este terţul beneficiar. Dreptul se naşte în

momentul încheierii actului juridic fără a fi nevoie de consimţământul

terţului beneficiar la perfectarea contractului. Drept urmare terţul

beneficiar poate să se adreseze instanţei de judecată şi să ceară

obligarea promitentului să execute prestaţia promisă. De exemplu,

nepotul (promitentul) primind un autoturism cu titlu de donaţie de la

unchiul său (stipulantul) se obligă faţă de acesta să o transporte pe

mătuşa sa în fiecare toamnă la tratament în staţiunea Sovata.

Stipulaţia pentru altul este considerată de doctrină ca singura

excepţie de la principiul relativităţii, deoarece o persoană (terţul

beneficiar), alta decât părţile, dobândeşte un drept fără să participe la

încheierea actului juridic, ca urmare a voinţei exprimate în acest scop

de părţile actului.

226

Terţul beneficiar dobândeşte dreptul civil subiectiv, exerciţiul

dreptului depinzând exclusiv de voinţa lui. În exemplul nostru, s-ar

putea ca mătuşa, titulara dreptului civil subiectiv de a cere să fie

transportată anual la tratament, să refuze să-şi exercite dreptul, ca

urmare, de pildă, a relaţiilor tensionate cu unchiul.

Acţiunile directe reprezintă dreptul conferit de lege unor terţe

persoane la un act juridic, de a chema în judecată pe una din părţile

acestuia în scopul apărării unor drepturi născute din actul la a cărui

încheiere nu au participat. În Codul civil se prevăd două asemenea

acţiuni directe:

- contractul de antrepriză – art.1488 Cod civil. Zidarii,

lemnarii şi ceilalţi lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la

facerea unei alte lucrări date în antrepriză pot să se adreseze instanţei

de judecată şi să ceară plata sumelor ce li se cuvin pentru munca

prestată, de la client, dar numai dacă clientul are obligaţii de plată faţă

de antreprenor (constructor) în momentul cererii.

Contractul de antrepriză încheiat între antreprenor şi client

este o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece produce efecte

juridice, potrivit legii, faţă de muncitorii angajaţi, care nu au încheiat

acest contract. În favoarea lor s-a născut un drept civil subiectiv: să

cheme în judecată pe client în scopul şi condiţiile arătate.

- contractul de submandat – în art.1542 alin.4 Cod civil se

stabileşte dreptul mandantului (persoana care împuterniceşte o altă

persoană – mandatar să încheie acte juridice pe seama sa) să se

adreseze instanţei de judecată pentru a obliga persoana ce-l

înlocuieşte, la plata de despăgubiri, în cazul producerii de pagube.

Faţă de contractul de submandat încheiat între mandatar –

submandatar, mandantul este terţ, dar în virtutea legii, acest contract

produce efecte faţă de el, deşi nu a participat la încheierea

contractului.

Contractul colectiv de muncă - Art. 9 Legea nr.130/1996

privind contractul colectiv de muncă dispune: prevederile contractului

colectiv de muncă „produc efecte pentru toţi salariaţii din unitate,

indiferent de data angajării lor.”

Aşadar, un angajat ulterior momentului încheierii contractului

colectiv de muncă, terţ la contract, se bucură de efectele contractului

227

de muncă, deşi nu a fost parte la încheierea actului; beneficiază de

clauzele contractuale privind condiţiile de muncă, salarizare, concediu

de odihnă şi alte drepturi şi obligaţii.

Se impune precizarea: drepturile şi obligaţiile terţului se nasc

nu din voinţa părţilor la contractul colectiv de muncă ci ex lege; legea

prevede acest lucru.

Avânzii-cauză. Am arătat că avânzii-cauză, deşi nu sunt părţi

la actul juridic, pot deveni titulari ai drepturilor civile subiective şi

obligaţiilor civile stabilite în contract. Actul juridic produce efecte nu

numai faţă de părţi, ci şi faţă de avânzii-cauză.

Situaţia avânzilor-cauză este considerată de către o parte a

doctrinei excepţie de la principiul relativităţii, părerile autorilor fiind

diferite după cum ar constitui excepţii aparente sau reale.1

Într-o altă opinie, se neagă apartenenţa avânzilor-cauză la

excepţiile de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice.

„Producerea efectelor actului juridic civil faţă de avânzi-cauză nu

constituie excepţie de la principiul relativităţii efectelor actelor

juridice, deoarece:

- succesorii universali şi cu titlu universal sunt „continuatori”

ai autorilor lor, fiind deci asimilaţi părţilor;

- succesorii cu titlu particular iau locul părţii actului juridic iar

dobândirea calităţii de avânzi-cauză se face cu voia lor;

- creditorii chirografari nu intră nici ei, în excepţia reală,

deoarece pe de o parte, actul încheiat de debitor nu dă naştere la

drepturi şi obligaţii pentru ei, direct ci pentru debitor, şi pe de altă

parte, dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din lege, iar nu din

actul debitorului încheiat cu terţul.”1

Avânzii-cauză, terţi la actul juridic, iau locul părţilor şi,

adăugăm noi, în această nouă calitate de părţi la actul juridic suportă

efectele acestuia.

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.188, prof.univ.dr.Ion Dogaru, op.cit.,

pag.216-217, conf.univ.dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.267; Gabriel Boroi, op.cit., pag.221, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.142, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.172 1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.188

228

Credem că actul juridic produce efecte faţă de avânzii-cauză

numiţi succesori universali şi cu titlu universal în calitatea dobândită

de drept, de părţi contractante, adică creditori şi debitori.2

Ne aflăm în prezenţa principiului relativităţii efectelor actului

juridic şi nu a unei excepţii de la acest principiu.

Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este actul

juridic în care o parte (promitent) se obligă faţă de cealaltă parte

(creditorul promisiunii) să determine pe o a treia persoană să încheie

sau să ratifice un act juridic civil. De exemplu, unul din cei doi

coproprietari, după ce vinde partea din coproprietate, încheie un

contract de porte-fort cu dobânditorul, prin care se obligă să-l

determine pe celălalt coproprietar să-i vândă partea.

Promitentul îşi asumă obligaţia de a face, ce constă în a

determina terţul să încheie actul juridic.

Terţul nu are nici o obligaţie, el va încheia actul prin voinţă

proprie dacă va voi. Singurul obligat este promitentul. În ipoteza că nu

va reuşi să-l convingă pe terţ să încheie actul juridic, va plăti daune-

interese dacă a cauzat un prejudiciu.

Se apreciază că este o excepţie la principiul relativităţii, în

sensul că promisiunea faptei altuia ar naşte efecte faţă de terţ. În

realitate, terţul este liber să încheie sau nu actul juridic promis de o

parte a contractului de porte-fort.

Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în două acte

juridice încheiate între aceleaşi părţi: actul juridic public, aparent,

mincinos (simulat) prin care se creează o situaţie juridică nereală şi

altul juridic secret, ascuns, dar real, în care se arată adevărata legătură

juridică, între părţi. De exemplu, unchiul urmăreşte să facă un cadou

de valoare nepotului preferat, dar nu doreşte să provoace

nemulţumirea celorlalţi nepoţi. El încheie în secret contractul de

donaţie cu nepotul preferat şi, de „ochii lumii”, pentru toţi ceilalţi,

încheie un contract de vânzare-cumpărare cu acesta.

Formele simulaţiei sunt:

Fictivitate – actul public, aparent, este fictiv, încheiat de

formă, existenţa lui este înlăturată de actul secret (contrascris). De

2 Ioan Albu, op.cit., pag.104

229

exemplu, debitorul, pentru a sustrage un bun de valoare de la o

eventuală executare silită, ca urmare a neonorării obligaţiei faţă de

creditor, încheie în secret un contract de vânzare-cumpărare a bunului

respectiv şi precizează că actul public de vânzare-cumpărare ce

urmează a fi încheiat nu există.

Deghizare – când părţile ascund, „deghizează” natura juridică

a actului secret încheiat şi, ulterior, în actul juridic public încheiat,

stabilesc clauze diferite de natura actului secret, real.

În exemplul dat, în contractul de donaţie, se stabileşte că actul

public va avea forma unui contract de vânzare-cumpărare (a fost

„deghizat” în contract de vânzare-cumpărare) pentru a evita

nemulţumirea celorlalţi nepoţi.

Interpunerea de persoane – când actul public, aparent, se

încheie cu o anumită persoană, dar în actul secret se arată că, în

realitate, o altă persoană este parte la contract.

De exemplu, vrei să donezi subalternului tău un autoturism.

Contractul de donaţie public se încheie cu un amic, şi în actul secret

încheiat înaintea celui public se precizează că cel ce primeşte donaţia

este subalternul tău.

În art.1175 Cod civil se precizează două reguli în materie de

simulaţie:

- actul secret, real produc efecte numai faţă de părţi şi

succesorii universali şi cu titlu universal; el nu este opozabil terţilor de

bună-credinţă;

- actul aparent, public, mincinos produce efecte faţă de terţii

de bună – credinţă.

Terţii, după cum le dictează interesul, pot invoca în instanţă

fie actul public, fie actul secret, dacă fac dovada acestuia.

Simulaţia se consideră excepţie de la principiul relativităţii,

pentru că, potrivit art.1175, terţul se bucură de efectele juridice ale

actului juridic la încheierea căruia nu a participat: actul secret sau

actul public. În realitate, dreptul terţului de a opta între actul secret sau

cel public nu rezultă din convenţia părţilor ci din lege.

Reprezentarea – este procedeul tehnico-juridic prin care o

persoană - reprezentant – încheie un act juridic în numele şi în contul

(pe socoteala) altei persoane – reprezentat – efectele actului juridic

producându-se în anumite condiţii direct faţă de persoana reprezentată.

230

Se consideră o excepţie de la principiul relativităţii, deoarece

actul juridic încheiat de reprezentant şi o terţă persoană naşte efecte

juridice faţă de reprezentat, deşi el nu a încheiat actul juridic.

Reprezentarea, după izvorul său, poate fi: legală şi

convenţională.

Reprezentarea legală: izvorăşte din lege şi intervine în cazul

persoanelor incapabile: minorul sub 14 ani (este reprezentat în

circuitul civil de către părinţii săi sau în lipsa ambilor părinţi de către

tutore) şi interzisul judecătoresc (este reprezentat de tutore).

Legea împuterniceşte pe părinţi şi tutore – în calitatea de

reprezentanţi legali să încheie orice act juridic în numele şi pe seama

incapabililor pe care-i reprezintă. În cazul actelor juridice de dispoziţie

reprezentanţii legali au nevoie de încuviinţarea autorităţii tutelare.

Reprezentarea convenţională este urmarea voinţei părţilor

exprimată în contractul de mandat, unde se stabilesc limitele puterilor

încredinţate de mandant reprezentantului său (mandatarul).

Cel reprezentat – mandantul – poate conferi mandatarului său

o împuternicire specială mandat special (procuratio unicus rei) de a

încheia un anumit act juridic sau o împuternicire generală, mandat

general (procuratio omnium bonorum) – de a încheia orice act juridic

şi cu privire la oricare din bunuri cu excepţia celor strict personale.

Condiţiile reprezentării sunt următoarele:

- să existe împuternicirea de a reprezenta. Împuternicirea este

dată de lege sau de voinţa părţilor. Această condiţie impune

următoarele precizări în legătură cu actul cu sine însuşi, reprezentarea

aparentă şi împuternicirea de a reprezenta.

Actul cu sine însuşi: este actul juridic încheiat de reprezentant

în numele şi pe seama reprezentantului şi el însuşi, în numele său.

Actul juridic este practic încheiat de o singură persoană –

reprezentant, dar în două calităţi opuse: ca reprezentant al intereselor

reprezentantului şi în numele său, pentru sine. De exemplu,

reprezentantul primeşte mandat să cumpere un autoturism. În această

calitate, încheie un contract cu sine însuşi, când autoturismul procurat

este autoturismul său, pe care-l vinde reprezentatului.

În actul cu sine însuşi, există riscul ca reprezentantul să pună

pe primul plan, propriile interese (în exemplul dat, să obţină un preţ

cât mai bun pe autoturismul ce-l vinde persoanei pe care o reprezintă).

231

O formă a contractului cu sine însuşi este dubla reprezentare.

În acest caz, una şi aceeaşi persoană apare în actul juridic şi ca

reprezentant al uneia din părţi şi ca reprezentant al celeilalte părţi. De

exemplu, o persoană, în calitate de reprezentant, a primit un mandat să

cumpere un autoturism. Aceeaşi persoană primeşte calitatea de

reprezentant de la o altă persoană pentru a vinde un autoturism.

Această persoană are o dublă calitate: reprezintă în actul juridic şi pe

cumpărător, şi pe vânzător.

Practica judiciară nu este uniformă în a admite sau nu

existenţa contractului cu sine însuşi, deoarece există riscul promovării

propriilor interese sau a intereselor uneia sau alteia din părţile pe care

le reprezintă.

Într-o opinie, dacă prin contractul de mandat s-au stabilit

suficiente detalii ale conţinutului actului juridic ce urmează a fi

încheiat, aşa încât reprezentantul să nu poată negocia şi decide

împotriva interesului celui reprezentat, actul juridic poate fi valabil.1

Într-o altă opinie, reprezentatul poate cere anularea actului

pentru dol prin reticenţă sau, mai pe larg, pentru violarea de către

reprezentant a obligaţiei de loialitate faţă de reprezentat.2

- reprezentarea aparentă este situaţia prevăzută de art.1557

Cod civil: „e valid aceea ce face mandatarul în numele mandantului,

atât timp cât nu cunoaşte moartea lui, sau existenţa uneia din cauzele

ce desfiinţează mandatul (n.a. - revocarea mandatului, interdicţia,

insolvabilitatea şi falimentul mandantului)” şi art.1558 Cod civil: „În

toate cazurile arătate în articolul precedent sunt valide contractările

mandatarului cu al treilea, persoane care sunt de bună-credinţă.”

Practic, reprezentantul încheie actul juridic cu o persoană de

bună-credinţă, fără să cunoască că mandatul i-a fost retras sau că

mandantul a fost declarat interzis judecătoresc, insolvabil sau în

faliment. Actul juridic se consideră valabil încheiat prin reprezentare,

împuternicirea de a reprezenta poate lipsi sau uneori este depăşită de

reprezentant.

Se disting două ipoteze:

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.176, Fr. Deac, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Bucureşti, 1996, pag.276 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.222

232

- în cazul reprezentării aparente, deşi lipseşte împuternicirea

se produc efectele unei reprezentări potrivit art.1557 Cod civil, actul

juridic este valabil când terţul este de bună credinţă.

- în cazul reprezentării, fără sau cu depăşirea împuternicirii de

a reprezenta, actul juridic nu produce efecte faţă de persoana despre

care se afirmă că este reprezentată, ci faţă de reprezentant. Actul

juridic încheiat poate produce efecte faţă de reprezentat, numai dacă el

îl ratifică. Este ceea ce impune art.1546 Cod civil: „Mandantul este

îndatorat a îndeplini obligaţiile contractate de către mandatar în

limitele puterilor date. Nu este îndatorat pentru tot ceea ce

mandatarul ar fi făcut afară din limitele puterilor sale, afară numai

când a ratificat expres sau tacit.”

Ratificarea este actul juridic unilateral încheiat de persoana

reprezentată, prin care acceptă actul încheiat de reprezentant, prin

depăşirea împuternicirii primite, terţul devenind astfel parte la actul

juridic ratificat.

- să existe intenţia de a reprezenta, adică să i se aducă la

cunoştinţa terţului, de către reprezentant, că actul juridic se încheie

prin reprezentare.

În ipoteza când reprezentantul nu îşi declină calitatea, actul

juridic încheiat cu terţul va produce efectele faţă de reprezentant, care

devine parte la actul juridic. Suntem în prezenţa mandatului fără

reprezentare.

- reprezentantul să exprime o voinţă valabilă, liberă şi

neviciată la încheierea actului juridic. Ca urmare, reprezentantul

trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu şi consimţământul dat să

fie neviciat.

Efectele reprezentării

Faţă de reprezentat, actul juridic încheiat prin reprezentare

produce aceleaşi efecte ca şi atunci când reprezentatul ar fi încheiat

personal actul cu terţul.

Faţă de terţ, actul juridic încheiat prin reprezentare produc

efectele oricărui act juridic, deoarece terţul este parte la act chiar dacă

acesta a fost încheiat prin reprezentare.

Faţă de reprezentant, actul juridic încheiat nu produce efecte

juridice, când procura a fost întocmai respectată.

233

Încetarea reprezentării

Reprezentarea legală încetează în următoarele situaţii:

- minorul a împlinit 14 ani, dobândind astfel capacitate

restrânsă de exerciţiu;

- la decesul minorului, al interzisului judecătoresc, al

reprezentantului legal;

- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti;

- punerea sub interdicţie a reprezentantului legal;

- înlocuirea sau înlăturarea tutorelui sau a curatorului.

Reprezentarea convenţională încetează:

- denunţarea (revocarea) mandatului de către mandant

- renunţarea mandatarului la mandat

- moartea, punerea sub interdicţie, insolvabilitatea sau

falimentul mandantului sau mandatarului

Reprezentarea frauduloasă este împrejurarea în care

reprezentantul se înţelege cu terţul şi încheie actul juridic în dispreţul

intereselor persoanei reprezentate.

Unii autori apreciază actul juridic astfel încheiat ca fiind lovit

de nulitate.1

Soluţia o apreciem corectă, deoarece actului juridic încheiat

cu terţul îi lipseşte cauza morală.

1 Mircea Mureşan, Petru Ciacli, op.cit., pag.178

234

NULITATEA ACTULUI JURIDIC

CIVIL

1. Definiţia nulităţii actului juridic civil

În dreptul civil nu există o definiţie a nulităţii actului juridic

civil.

În doctrină, prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch

au pus bazele concepţiei româneşti în termeni practici, asupra nulităţii

actului juridic, concepţie ce se regăseşte consacrată şi în textele legale.

Ideile fundamentale ale concepţiei sunt următoarele:

- ori de câte ori este cu putinţă, actul juridic să fie salvat de la

desfiinţare.

Nu trebuie să se desfiinţeze decât ceea ce este indispensabil să

se desfiinţeze. Dacă tot ce este contrar legii nu poate să producă

efecte, tot ce este în concordanţă cu legea urmează să-şi conserve

valabilitatea. Finalitatea “teoriei nulităţilor” este ca prin înlăturarea

nesocotirii legii, actul juridic să nu fie desfiinţat, ci apărat.

- nulitatea nu mai este o calitate a actului juridic, consecinţă a

ideii potrivit căreia actul juridic este un organism, ci o sancţiune de

drept civil. Nulitatea ca sancţiune intervine, deoarece s-a încălcat o

prevedere legală. Ea suprimă doar efectele care contrazic norma

legală, rămânând neatinse celelalte efecte ce sunt în concordanţă cu

legea. Nulitatea parţială este regula, excepţia fiind nulitatea totală. Ne

îndepărtăm aşadar de ideea efectului distructiv al nulităţii:1

Concepţia este îmbrăţişată de legiuitorul român. În art.1 alin.3

din decretul 167/1968 privind prescripţia extinctivă, se dispune:

“Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei

este nulă”. Deci, nu actul juridic în totalitatea lui este nul, ci numai

clauza ilegală, o anumită parte din act.

1 Prof.dr.doc.Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, Nulitatea actului juridic în Tratat de drept civil,

vol., Partea generală, de Tr. Ionaşcu şi colectivul, Ed. „Academiei”, 1967, pag.317-320

235

Textul art.1008 Cod civil este un alt exemplu: “condiţia

imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este

nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” Aşadar, se

desfiinţează nu convenţia în totalitate sa ci doar clauza imposibilă,

imorală şi ilegală, parte a convenţiei.

Mai înainte, nulitatea actului era considerată o “stare

organică” a actului juridic privit ca “un organism” şi de aceea era

totală şi iremediabilă, potrivit regulii: “quod nullum est, nullum

producit efectum” (“ceea ce este nul, nu produce nici un efect).

Acum, nulitatea este privită ca mijlocul juridic de restabilire a

situaţiei existente înainte de încălcarea dispoziţiilor legale, generată de

teza proporţionalizării efectelor în raport de cauză, nulitatea fiind de

regulă parţială şi remediabilă.

Nulitatea este “sancţiunea civilă care desfiinţează (înlătură) cu

efect retroactiv, efectele unui act juridic încheiat cu încălcarea

dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile sale de valabilitate”.1

În doctrină, există unanimitate în definirea nulităţii actului

juridic ca fiind sancţiune civilă, formulările diferite subliniind aceleaşi

particularităţi juridice ale nulităţii.

Un autor defineşte nulitatea actului juridic ca “aceea sancţiune

civilă care intervine după încălcarea normei de drept, lipsind actul

juridic de efectele urmărite la încheierea lui”.2

Într-o altă definiţie: ”Nulitatea este o sancţiune prin care actul

juridic care nu îndeplineşte condiţiile de validitate (de fond sau de

formă) impuse de normele de drept este lipsit de efecte”.3

Prof.dr.docent Traian Ionaşcu şi Eugen Barasch întemeietorii

“teoriei nulităţii” în dreptul românesc, definesc nulitatea astfel:

“sancţiunea încălcării prin act juridic – încălcarea la data când actul a

fost făcut – a unei dispoziţii a legii, îndreptată exclusiv împotriva

acelor efecte ce ar contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate.”1

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.178, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.192,

Gabriel Boroi, op.cit., pag.227, Iosif R. Urs, op.cit., pag.303, prof.univ.dr. Ion Dogaru,

op.cit., Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.271, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.146-148, D. Cosma, op.cit., pag.293, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.138 2 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.178-179 3 Prof.dr.docent Teodor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.93

1 Prof.dr.docent, Traian Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.320-321

236

Definiţia nulităţii actului juridic civil sintetizează trăsăturile

caracteristice nulităţii:

- este sancţiune civilă;

- se aplică numai actelor juridice civile;

- intervine când au fost încălcate condiţiile esenţiale de

validitate ale actului juridic civil. Orice altă încălcare a normelor

juridice nu atrage sancţiunea nulităţii;

- efectele actului juridic se desfiinţează retroactiv, de la data

încheierii, ele considerându-se că nu au existat niciodată;

- priveşte momentul încheierii actului, când s-au nesocotit

prevederile legale.

După evenimentele din decembrie 1989, concepţia privind

nulitatea actului juridic civil a provocat vii controverse în legătură cu

răspunsul la următoarea întrebare. Sunt valabile actele juridice

încheiate anterior zilei de 22 decembrie 1989, lovite de nulitate

absolută ca urmare a nesocotirii condiţiilor de validitate stabilite de

acte normative abrogate după 1989? Dispariţia cauzei de nulitate

existentă la data încheierii actului juridic, prin abrogarea legii ce o

prevedea influenţează valabilitatea actului?

Într-o opinie, pe linia tradiţională a apărării actului juridic, se

consideră că aceste acte juridice au devenit valabile, ele neopunându-

se noilor prevederi legale prin care s-a eliminat cauza de nulitate.2

Într-o opinie contrară, a admite soluţia propusă, înseamnă a

aplica retroactiv legea nouă, care nu conţine cauza de nulitate, ceea ce

ar fi potrivnic prevederilor art.1 Cod civil: „Legea dispune numai

pentru viitor; ea n-are putere retroactivă.”3

Practica judiciară nu este unitară, acceptându-se ca fiind

valabile actele juridice, când a dispărut cauza de nulitate, prin

abrogarea expresă a actelor normative ce prevedeau nulitatea.1

2 I.G. Vurdea, Evoluţia privind circulaţia imobilelor, I., în „Dreptul” nr.6/1990, pag.44-45 3 C. Bârsan, V. Stoica, Evoluţia legislaţiei privind circulaţia imobilelor, II, în „Dreptul”

Nr.6/1990, pag.49-51

1 Tribunalul jud.Suceava, decizia nr.52/1990, în “Dreptul” nr.9-12/1990, pag.235-236,

Tribunalul jud. Maramureş, decizia civilă nr.32/1991 (nepublicată) Curtea Supremă de Justiţie,

decizia nr.14/1991 în « Dreptul » nr.2/1992, pag.81-82

237

2. Funcţiile nulităţii actului juridic civil

Funcţia preventivă

Actul juridic civil se încheie cu eforturi intelectuale, cheltuieli

materiale, ezitări generatoare de stres.

A fi încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale privind

condiţiile de validitate şi astfel, a fi lipsit de efectele dorite de părţi,

este un risc greu de acceptat. De aceea, părţile, de regulă, diligente se

pun la adăpost de efectele nedorite ale nulităţii şi preocupate de

interesul care le-a determinat să încheie actul juridic, respectă

condiţiile legale de validitate.

“Practic ca o sabie a lui Damocles ea (nulitatea) preîntâmpină

în marea majoritate a cazurilor, prin inhibiţie pe care o exercită asupra

părţilor, tentaţia de a contraveni dispoziţiilor normative la constituirea

actelor juridice.”2

Funcţia represivă constă în înlăturarea acelor efecte ale

actului juridic, care au încălcat prevederile legii. Ea intervine când

funcţia preventivă a fost ignorată, actul încheindu-se, totuşi, în

dispreţul legii.

Funcţia reparatorie se materializează în restabilirea situaţiei

existente înainte de încheierea actului şi repararea prejudiciului

eventual produs prin încălcarea dispoziţiei legale.

3. Reglementarea nulităţii actului juridic civil

Nu există o reglementare unitară a nulităţii actului juridic civil

în sensul cuprinderii instituţiei într-un capitol distinct al Codului civil.

În cuprinsul Codului civil şi în alte acte normative, izvoare ale

dreptului civil, apar reglementări privind nulitatea. De exemplu, în

Codul civil art.5: “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii

particulare (acte juridice unilaterale), la legile care interesează

ordinea publică şi bunele moravuri” (n.a. - nulitatea este absolută);

art.790: “Împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol”

(n.a. - nulitate relativă pentru insuficienţa consimţământului);

art.803: în materia donaţiei şi a testamentului “substituţiile

(…) sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatarul, eredete

instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la a

2 O. Căpăţână, Tratat de drept civil, vol.I., Partea generală, 1989, Ed. „Academiei”, pag.213

238

treia persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatorului, a eredetului

numit sau a legatarului” (n.a. - nulitate relativă pentru că art.822

prevede: “Este nulă orice donaţie făcută cu condiţii a căror

îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului.”

art.839: “Orice clauze sau convenţii, prin care donatorul ar

renunţa la revocarea donaţiunii pentru naştere de fiu, este nulă şi fără

efect.”

art.886: “Formalităţile la care sunt supuse deosebitele

testamente prin dispoziţiile prezentei secţiunii (este vorba despre

regulile speciale privind forma testamentelor încheiate de militari şi de

testamentele făcute pe mare) şi acelea ale secţiunii precedente se vor

observa sub pedeapsă de nulitate”.

art.953: “Consimţământul nu este valabil când este dat prin

eroare, smuls prin violenţă, sau surprins prin dol.”

art.961: “Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu

este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii în nulitate.”

art.965 alin.2: “Nu se poate face renunţare la o succesiune ce

nu este deschisă, nici se pot face învoiri asupra unei astfel de

succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune

este în chestiune.”

Art.966: “Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă

sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

Art.1008: “Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor

moravuri, sau prohibită de lege este nulă şi desfiinţează convenţia ce

depinde de dânsa.”

Art.1009: “Condiţia de a nu face un lucru imposibil nu face

ca obligaţia contractată sub această condiţie să fie nulă.”

Art.1010: “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o

condiţie protestativă din partea acelui ce se obligă.”

Art.1067: “Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a

clauzei penale.Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a

obligaţiei principale.”

Art.1190: “Actul de confirmare sau ratificarea a unei

obligaţii, în contra cărei legea admite acţiunea în nulitate, nu este

valabil...”

Art.1308: “Sub pedeapsă de nulitate, nu se pot face

adjudecatari nici direct, nici prin persoane interpuse: 1. Tutorii, ai

239

averii celor de sub a lor tutelă; 2. Mandatarii, ai averii ce sunt

însărcinaţi să vânză.”

Art.1309:”Judecătorii, membrii ministerului public şi avocaţii

nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt de

competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi

exercită funcţiile lor, sub pedeapsa de nulitate, speze sau daune-

interese.”

Art.1311: “Dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era

pierit în tot, vinderea este nulă.”

Art.1689: “E nulă orice stipulaţie prin care creditorul s-ar

autoriza sau a-şi apropia amanetul sau a dispune de dânsul fără

formalităţile sus arătate.”

Art.1712:”Este admisibilă acţiunea de nulitate, contra unei

tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces.”

Art.1716: “Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde

decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă

descoperite, că una din părţi nu ar avea nici un drept asupra acelui

obiect.”

Art.1774: “Ipoteca convenţională nu este valabilă dacă, prin

actul de constituire al ipotecii, nu se specifică anume natura şi

situaţia fiecărui imobil al debitorului, asupra căruia se consimte

ipoteca creanţei.”

Art.1775: “Bunurile viitoare ale debitorului nu pot fi obiectul

unei ipoteci.”

Art.1776: “Ipoteca convenţională nu poate fi valabilă, decât

atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi

determinată prin act.”

Art.1897: “Un titlu anulabil, nu poate fi opus posesorul care a

invocat prescripţia de 10 până la 20 de ani.”

Sancţiunea civilă a nulităţii actului juridic este prevăzută şi în

alte acte normative, ca de exemplu:

- art.20 din decretul 31/1054 privitor la persoanele fizice şi

persoanele juridice: “Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate

cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.”

- art.34 din acelaşi act normativ: “orice act juridic care nu

este făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. persoana juridică

poate avea numai drepturile şi obligaţiile prin care se realizează scopul

ei, stabilit prin actul constitutiv sau lege) este nul.”

240

- art.31 din legea nr.18/1991, Legea fondului funciar:

“Terenul atribuit (…) nu poate fi înstrăinat prin acte între vii timp de

10 ani (…) sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare.”

- art.46 din acelaşi act normativ: “Terenurile situate în

intravilan şi extravilan pot fi înstrăinate, indiferent de întinderea

suprafeţei, prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică. În

toate cazurile de dobândire, prin acte juridice între vii, proprietatea

dobânditorului nu poate depăşi 10 ha teren agricol în echivalent

arabil, de familie, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de

înstrăinare.” etc.

4. Cauzele nulităţii actului juridic civil

În legislaţia română nu sunt sistematizate şi precizate limitativ

cauzele nulităţii actului juridic.

Nulitatea actului juridic intervine când au fost nesocotite

condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic, în momentul

încheierii.

Condiţiile esenţiale pentru validitatea actului juridic sunt:

capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii ce se

obligă, un obiect determinat şi o cauză ilicită.

Doctrina juridică, apreciază ca fiind cauzele nulităţii actului

juridic următoarele:

Nulitatea absolută Nulitatea relativă

Lipsa capacităţii de folosinţă; Nesocotirea regulilor privitoare

la capacitatea de exerciţiu;

Lipsa totală a consimţământului

la încheierea actului juridic;

Existenţa consimţământului, dar

viciat prin eroare, dol, violenţă

sau leziune;

Lipsa obiectului actului juridic

(nu se îndeplinesc condiţiile

generale şi condiţiile speciale

cerute pentru valabilitatea actului

juridic);

Existenţa obiectului, dar acesta

are un caracter ilicit sau imoral;

241

Lipsa cauzei sau cauza este

ilicită sau imorală;

Existenţa cauzei, dar ea este

falsă sau imaginară, partea fiind

în eroare asupra cauzei.

Nerespectarea formei actului

juridic, cerută ad validitatem;

Nesocotirea limitelor princi-

piului libertăţii contractuale (în-

călcarea normelor imperative, de

ordine publică sau bunele

moravuri);

Lipsa ori nevalabilitatea autori-

zaţiei administrative;

Frauda legii sau fraudarea inte-

reselor unui terţ.

Uneori legea nu precizează felul nulităţii. Interpretul are

obligaţia să stabilească felul nulităţii potrivit criteriului naturii

interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată: interes public,

obştesc, general, în cazul nulităţii absolute sau interes personal,

individual, în cazul nulităţii relative.

În doctrină şi jurisprudenţă, în unele cazuri, nu există

unanimitate în a califica nulitatea ca fiind absolută sau relativă.

5. Clasificarea nulităţilor;

Nulitatea absolută; Nulitatea relativă; Regim juridic; Sinteză

privind regimul juridic al nulităţii absolute şi relative

După natura interesului apărat prin norma juridică încălcată

şi regimul juridic aplicabil: nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Nulitatea absolută este sancţiunea civilă luată împotriva

actului juridic, la încheierea căruia s-au nesocotit norme legale ce

protejează un interes general, obştesc: norme juridice imperative.

Nulitatea absolută intervine în două categorii de ipoteze:

242

ipoteze strâns legate de condiţiile esenţiale de validitate ale

actului juridic:

- lipseşte capacitatea. Se impune precizarea: “lipseşte

capacitatea de folosinţă”. Este situaţia:

• persoanei fizice ce nu a fost concepută sau concepută fiind

nu s-a născut vie;

• persoanei juridice nelegal constituite;

• persoanei juridice ce încheie acte juridice prin încălcarea

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (art.34 Decretul

nr.31/1954 privind persoanele fizice şi juridice: “orice act care nu este

făcut în vederea realizării acestui scop (n.a. - persoana juridică nu

poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin

lege, actul de înfiinţare sau statut) este nul”;

• persoanelor fizice, numai când este vorba de o incapacitate

specială, pentru ocrotirea unui interes general, obştesc (în anumite

împrejurări, persoanei fizice, deşi cu deplină capacitate de exerciţiu, i

se interzic exercitarea unor drepturi, pentru protejarea unui interes

general). De exemplu, interesul general este protejat când i se interzice

minorului de 16 ani ca prin testament să dispună în favoarea tutorelui

său, sau la 18 ani să facă acelaşi lucru, mai înainte ca socotelile

definitive ale tutelei să fi fost încheiate – art.809 Cod civil; se apără

interesul obştesc atunci când sunt interzise medicilor, farmaciştilor şi

preoţilor, care au tratat pe o persoană de boala din care a murit, să

primească donaţii sau să se bucure de testamentul încheiat de persoana

îngrijită – art.80 Cod civil; asemenea tot în interesul general,

persoanele juridice, nu pot accepta donaţii decât cu încuviinţarea

organului tutelar competent – art.811 Cod civil; pentru a proteja un

interes general judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni

cesionari (dobânditori) de drepturi litigioase care sunt de competenţa

tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor,

art.1309 Cod civil).

- lipseşte consimţământul, ca de exemplu, în cazul erorii

obstacol (error in negatio şi error in corpore). Această cauză de

nulitate absolută, este acceptată în doctrina şi practica judiciară “Lipsa

cu desăvârşire a consimţământului face ca actul astfel înfiinţat să fie

sancţionat cu nulitatea absolută.”)1

1 Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr.1988/1989 în “Dreptul” nr.7/1990, pag.66

243

Într-o propunere, de lege ferenda, ar trebui consacrată, în acest

caz, nulitatea relativă (preponderent fiind interesul individual,

personal iar nu cel general, obştesc) apreciază un autor consacrat de

drept civil.)2

- lipseşte obiectul;

- lipseşte cauza sau cauza este ilicită sau imorală. O

precizare: în următoarele două ipoteze privitoare la cauză, actul juridic

este lovit de nulitatea relativă: cauza lipseşte pentru că persoana este

lipsită de discernământ; cauza este falsă ca urmare a erorii asupra

scopului mediat sau imediat.

alte ipoteze, unanim acceptate în doctrină

- nerespectarea formei cerută ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;

- încălcarea unor dispoziţii legale imperative de ordine publică

sau bunele moravuri (reguli de convieţuire socială);

- frauda legii. Constă în folosirea anumitor dispoziţii legale în

mod viclean la încheierea actului juridic, în scopul de a încălca alte

dispoziţii legale imperative.3 De exemplu, părţile încheie un contract

de vânzare-cumpărare a unei arme şi în acest scop fac trimitere la

prevederile Codului civil, nesocotind cu rea credinţă prevederile

imperative din textul art.58 din Legea nr.17/1996 privind regimul

armelor de foc, prin care cumpărătorul este obligat să deţină

autorizaţie administrativă de port armă.

Regimul juridic al nulităţii absolute

Regimul juridic al nulităţii absolute înseamnă regulile juridice

aplicabile nulităţii absolute. Acestea sunt:

a) nulitatea absolută poate fi invocată (cerută) de orice

persoană interesată.

Persoanele interesate să invoce nulitatea absolută pot fi:

1. părţile actului juridic;

2. avânzii-cauză ai părţilor;

3. persoane străine de act, dar care au un interes propriu (de

exemplu, fiul faţă de actul de donaţie încheiat de tată cu nerespectarea

formei ad validitatem, prin care a donat un autoturism).

2 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.199-200 3 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.211

244

4. instanţa de judecată din oficiu. Instanţa de judecată, fiind

sesizată de partea interesată, cu un litigiu în legătură cu executarea

unui act juridic, poate refuza părţii pretenţia invovată, pe considerentul

că actul juridic este nul absolut. Atenţie!, instanţa nu poate anula actul

decât atunci când acest lucru îi este cerut în mod expres, nu o poate

face din iniţiativă proprie. Acesta este sensul sintagmei „din oficiu”.

5. procuror;

6. alte organe prevăzute de lege.

De exemplu, nulitatea absolută prevăzută în textul art.32

alin.1 din Legea nr.18/1991 privind fondul funciar: “poate fi invocată

de primar, prefect, procuror şi de alte persoane care justifică un

interes legitim.”

b) acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă.

Persoanele interesate se pot adresa oricând instanţei de judecată pentru

a cere anularea unui act juridic lovit de nulitate absolută. În art.2 din

Decretul nr.167/1958: “Nulitatea unui act poate fi invocată oricând,

fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.”

Cu privire la explicaţia dată acestei reguli, în literatura şi

practica juridică s-au exprimat opinii diferite.

Un autor explică imprescriptibilitatea nulităţii absolute pe

temeiul caracterului constatator al acţiunii prin care se cere nulitatea

absolută. Instanţa constată nulitatea absolută, faptul că actul juridic nu

a luat fiinţă din momentul încheierii lui, ab initio.1

Această explicaţie a fost însuşită şi de suprema noastră

instanţă.2

Într-o altă opinie, imprescriptibilitatea acţiunii în nulitate

absolută are temeiul în caracterul nepatrimonial al acţiunii în nulitate.

“ (…) nulitatea se produce pentru că, prin încălcarea dispoziţiei legale,

se ajunge la efecte care contrazic scopului dispoziţiei legale încălcate.

Nulitatea este edictată în considerarea acestor efecte, nu se pune în

general, problema de a se examina consecinţele patrimoniale. Va

1 M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivă în cadrul unei viitoare

reglementări legale, în revista Studii şi cercetări juridice, nr.1/1956, pag.259-260 2 Plenul Tribunalului Suprem, dec. De îndrumare nr.15/1965, în Culegere de decizii 1967, pag.125, tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr.2207/1967, în „Culegere de decizii” 1967,

pag.84

245

exista nulitate în general, indiferent dacă se va dovedi sau nu un

prejudiciu.”1

Potrivit altei opinii, imprescriptibilitatea nulităţii absolute are

fundamentul în corelaţia dintre nulitatea absolută şi prescripţia

extinctivă: ambele ocrotesc un interes general. De aceea, este

inoportun a se subordona instituţia nulităţii absolute, instituţiei

prescripţiei extinctive, prin sintagma – imprescriptibilitatea nulităţii

absolute. S-a apreciat: prescripţia extinctivă este chiar mijlocul juridic

prin care se realizează această caracteristică a nulităţii absolute, care

este în fapt o excepţie a prescripţiei extinctive. Aşadar, între cele două

instituţii există corelaţii ce nu pot fi nesocotite.2

Un autor, căruia ne raliem, explică imprescriptibilitatea

acţiunii în nulitate absolută, prin caracterul interesului ocrotit de

această instituţie: interesul general, obştesc trebuie ocrotit în fiecare

moment, oricând.3 De altfel, analizând teoriile expuse se poate

concluziona că interesul general este prezent în fiecare din acestea:

diferenţa în stabilirea existenţei nulităţii absolute şi relative stă în

interesul ocrotit; la nulitatea absolută interesul general determină

constatarea nulităţii absolute din oficiu pentru că nu se poate cere

desfiinţarea unui act care, prin efectul legii, nu există, pe când la

nulitatea relativă pentru că nu există un interes general, părţile sunt

libere să ceară sau nu constatarea existenţei nulităţii relative, mai mult

să o ignore şi chiar să execute un act nul relativ.

Apoi, interesul general uneşte instituţia nulităţii absolute şi

cea a prescripţiei extinctive. Şi, în sfârşit, caracterul nepatrimonial al

acţiunii în nulitate absolută trimite la interesul general, în ideea

impunerii nulităţii absolute faţă de toţi ceilalţi.

c) nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare

Prin confirmare, înţelegem posibilitatea celor chemaţi să

invoce nulitatea absolută, să renunţe la acest drept. Ori, interesul

general ocrotit prin dispoziţia legală încălcată impune regula potrivit

căreia, persoanele îndreptăţite să ceară nulitatea absolută, nu o pot

1 Prof.dr.doc. Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.326 2 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, teoria generală a dreptului civil, Universitatea Bucureşti, 1980, pag.305, Iosif R. Urs, op.cit., pag.313 3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.313-314, D. Cosma, op.cit., pag.305

246

acoperi prin confirmare (le este interzis să accepte actul juridic nul

absolut).

Interesul general, obştesc ocrotit de norma juridică încălcată la

încheierea actului juridic justifică această regulă.

Într-o opinie, la natura interesului ocrotit se adaugă: “cercul

larg de persoane având vocaţia de a declara acţiunea în nulitate

absolută, care ar trebui să fie chemate să confirme actul, ceea ce ar fi

imposibil.”1

Apreciem că acest al doilea fundament este practic, o

consecinţă a primului fundament – interesul general, obştesc.

Cu excepţia regulii imprescriptibilităţii acţiunii în constatare a

nulităţii absolute consacrată legislativ, celelalte două reguli au

aplicaţii practice în textele Codului civil. Regula privind imposi-

bilitatea confirmării actului juridic nul absolut are o aplicare în

materia donaţiilor; art.1168 Cod civil: “donatorul nu poate repara,

prin nici un act confirmativ, viciurile unei donaţiuni între vii nulă în

privinţa formei: ea trebuie să se refacă cu formele legiuite.”

Excepţiile la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate

fi acoperită prin confirmare, (sunt anumite situaţii, expres prevăzute

de lege, când actul juridic civil încheiat deşi nul absolut, va produce

efectele unui act juridic valabil încheiat.)

a) art.20 Codul familiei: “căsătoria încheiată împotriva

dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă,

între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru

căsătorie a împlinit-o, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a

rămas însărcinată.”

Actul căsătoriei – nul absolut, deoarece lipseşte capacitatea de

folosinţă este totuşi valabil, dacă până la pronunţarea nulităţii de către

instanţă condiţia se îndeplineşte.

b) art.1167 alin.3 Cod civil: “confirmarea sau ratificarea sau

executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau

reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare,

(n.a.: este o confirmare făcută de moştenitorii sau reprezentanţii

donatorului după moartea acestuia), atât în privinţa viciilor de formă

cât şi în privinţa oricărei alte excepţii (n.a. - actul de donaţie este nul

absolut când nu se încheie în formă autentică).

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.313

247

Astfel, donaţia nulă absolut pentru lipsa formei autentice,

produce efectele unui act juridic valabil încheiat când este confirmată

de moştenitorii sau reprezentanţii donatorului, singuri interesaţi ca

donaţia să nu producă efecte deoarece le afectează patrimoniul.

c) deşi textul de lege nu prevede, această excepţie este admisă

de doctrină şi practică, fiind o extrapolare a primei excepţii; este

posibilă confirmarea unui act juridic nul absolut, dacă până la

constatarea nulităţii absolute de către instanţa de judecată condiţia

cerută se îndeplineşte.

Confirmarea actului juridic nul absolut în cazurile

excepţionale în care este posibilă, produce efecte juridice retroactive,

de la data încheierii actului.

Nulitatea relativă este sancţiunea civilă aplicată actului

juridic civil la încheierea căruia nu se respectă norme juridice care

ocrotesc un interes particular, personal, individual.

Nulitatea relativă în comparaţie cu nulitatea absolută nu

produce efecte mai blânde.

Nulitatea absolută şi nulitatea relativă se aseamănă prin faptul

că ambele produc acelaşi rezultat: lipsesc actul juridic de acele efecte

ce încalcă prevederile legale referitoare la condiţiile de valabilitate

necesare în momentul încheierii actului.

Deosebirea între ele constă în izvorul lor şi regimul juridic

(regulile juridice) aplicabile fiecăreia.

Nulitatea absolută izvorăşte din nesocotirea unui interes

general, nulitatea relativă din nesocotirea unui interes personal,

individual.

Sub aspectul terminologiei prin care sunt desemnate cele două

nulităţi în practică, doctrină şi legislaţie, noţiunile sunt distincte.

Astfel:

- pentru nulitatea absolută se folosesc termenii: “nul”, “nul de

drept”, “nul de plin drept”, “nulitate absolută”

- pentru nulitate relativă se folosesc termenii: “anulabil”,

“actul poate fi anulat” sau “anulabilitate”.

Cauzele nulităţii relative privesc:

Condiţiile esenţiale de validitate ale actului juridic:

- cu privire la capacitate:

248

- lipseşte capacitatea de exerciţiu (este situaţia actelor juridice

încheiate de minorii sub 14 ani şi interzişii judecătoreşti);

- capacitatea de exerciţiu este restrânsă şi actul juridic se

încheie fără încuviinţarea ocrotitorului legal, sau este lezionar, sau a

fost încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;

- la persoana juridică, organele sale au încheiat actul juridic în

lipsa sau depăşirea mandatului;

- cu privire la consimţământ; consimţământul a fost viciat

prin eroare, dol, violenţă sau leziune;

- cu privire la cauză: cauza este falsă sau imaginară, partea

fiind în eroare asupra cauzei.

Alte ipoteze unanim acceptate în doctrină

- lipseşte discernământul uneia din părţi în momentul

încheierii actului juridic;

- când s-au încălcat normele juridice prin care s-au stabilit

incapacităţi speciale de folosinţă (interdicţii) prevăzute pentru

ocrotirea unor interese personale, individuale. De exemplu, interdicţia

vânzării între soţi – art.1307 Cod civil: “vânzarea nu se poate face

între soţi”; nerespectarea dreptului de preemţiune – art.14 din legea

nr.58/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;

Regimul juridic al nulităţii relative

Regulile juridice ce se se aplică nulităţii relative sunt:

a) nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, numai de

persoana ocrotită de dispoziţia legală încălcată, deoarece ea

ocroteşte un interes personal:

Acestea sunt:

- părţile actului juridic fie personal, fie prin reprezentant în

următoarele ipoteze:

Într-o ipoteză, partea la actul juridic invocă lipsa

discernământului în momentul încheierii actului, a beţiei involuntare,

a stării de hipnoză când consimţământul a fost afectat.

Într-o altă ipoteză, partea la actul juridic este minorul însuşi

(între 14-18 ani) care l-a încheiat singur şi acesta are caracter lezionar.

El poate invoca singur nulitatea relativă, dar cu încuviinţarea

părintelui sau tutorelui.

Într-o altă situaţie, partea la actul juridic este minorul lipsit de

capacitate de exerciţiu care a încheiat totuşi singur actul juridic civil.

El va cere anularea actului juridic numai prin reprezentantul său legal.

249

- terţul la actul juridic, când norma juridică încălcată la

încheierea actului juridic îi ocroteşte interesele. De exemplu, titularul

dreptului la preemţiune (coproprietarul, vecinii) faţă de actul de

vânzare-cumpărare a unui teren agricol situat în extravilan; succesorii

părţii ocrotite de norma juridică încălcată la încheierea actului juridic,

cu excepţia cazurilor când dreptul la acţiune este intuitu personae;

creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunilor oblice, în

afara acelora strict personale; procurorul, cu excepţia actelor strict

personale (art.45 Cod pr. Civilă). El este apărătorul legii şi în această

calitate poate invoca nulitatea relativă.

- reprezentantul legal al persoanei, parte la contract, lipsită de

capacitate de exerciţiu. Este persoana care a încheiat actul juridic

pentru incapabil (părinte sau tutore).

- autoritatea tutelară, pentru actele juridice încheiate de tutore

pentru incapabil.

Reprezentantul legal al minorului care are capacitate de

exerciţiu restrânsă, în nume propriu, poate invoca nulitatea relativă?

Legea tace.

Într-o opinie, din şirul persoanelor care pot invoca nulitatea

relativă lipseşte, reprezentantul minorului între 14-18 ani. În această

ipoteză, minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, exercită personal

acţiunea în nulitate relativă, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului

legal.1

Într-o opinie contrară, pe care ne-o însuşim, nulitatea relativă

poate fi invocată şi de reprezentantul legal atunci când persoana al

cărui interes a fost nesocotit (…) are capacitate de exerciţiu

restrânsă.”1

În sprijinul acestui punct de vedere se aduc două argumente:

“interpretarea extensivă şi teleologică (scopul urmărit de legiuitor

pentru elaborarea normei juridice) a art.9 alin.2 din Decretul

nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă

prescripţia curge numai de la data când ocrotitorul legal cunoaşte

1 Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.335-336, Iosif R. Urs, op.cit., pag.315, prof.univ.dr. Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.151, Emil Poenaru, dr.în drept civil,

Drept civil, vol.I., Raportul juridic, Subiecţii, Actele juridice, Ed. „Europa Nova”, Bucureşti,

1954 1 Dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.280, M. Mureşan, Ana Boar, Şerban Diaconescu, Drept

civil, persoanele, Ed. „Cordial-Lex”, Cluj-Napoca, 2001, pag.99

250

cauza de nulitate, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca,

fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie

reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte,

cerinţa cunoaşterii de către ocrotitorul legal a cauzei de nulitate

relativă ar fi în mare măsură inutilă.”2

Credem că dreptul reprezentantului legal al minorului între

14-18 ani de a invoca nulitatea relativă este prevăzut în art.9 alin.2 din

Decretul nr.167/1958: “În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte

cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel

îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-

i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării (…)”. Astfel, apreciem

că textul acestui articol se constituie în argument în sprijinul opiniei

noastre.

a) În formularea “în celelalte cazuri de anulare” se include, în

opinie majoritară şi cauză de anulare ce priveşte încheierea actului

singur de minorul de 14-18 ani (capacitate restrânsă de exerciţiu), fără

încuviinţarea ocrotitorului legal, sau fără încuviinţarea acestuia şi a

autorităţii tutelare (pentru actele juridice de dispoziţie).

b) Legiuitorul prin sintagma “reprezentantul său legal” nu

face nici o referire după cum acesta reprezintă o persoană lipsită de

capacitate de exerciţiu sau o persoană cu o capacitate restrânsă de

exerciţiu.

c) Mai mult, credem că legiuitorul a dorit să se refere expresis

verbis la reprezentantul legal al persoanei cu o capacitate restrânsă de

exerciţiu, atunci când a folosit expresia: “persoana chemată de lege

să-i încuviinţeze actele”. În art.9 alin.2 din Decretul nr.31/1954

privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice se precizează:

”Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de

către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.”

Nulitatea relativă a actului juridic încheiat prin nesocotirea

legii privind condiţiile de validitate, nu poate fi cerută de persoana

capabilă ce a contractat cu o persoană incapabilă. Este dispoziţia

expresă din art. 952 Cod civil: „Persoanele capabile de a se obliga,

nu pot impune incapabilului sau interzisului incapacitatea lor”. De

exemplu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare,

vânzătorul constată că a vândut televizorul unei persoane de 17 ani. În

2 N. Nicolae, op.cit., pag.75-76, Gabriel Boroi, op.cit., pag.243

251

acest caz, el nu poate cere nulitatea relativă a contractului, sub

pretextul incapacităţii cocontractantului. Nulitatea relativă o poate

invoca numai incapabilii, pentru ca interesul lui este ocrotit prin

norma juridică încălcată.

b) nulitatea relativă este prescriptibilă

Decretul nr.167/1958 nu prevede „expresis verbis” că acţiunea

în nulitate relativă se supune prescripţiei extinctive ci reglementează

numai începutul prescripţiei acţiunii în nulitate relativă.

Se admite că persoana îndreptăţită poate exercita acţiunea în

nulitate relativă în limita termenului general de prescripţie de 3 ani,

când legea nu prevede un termen mai scurt. De exemplu, în art.28

alin.2 Codul familiei, se prevede: “anularea căsătoriei (…) poate fi

cerută de cel al cărui consimţământ a fost viciat, în termen de 6 luni

de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a violenţei.”

Momentul începerii curgerii termenului de prescripţie al

acţiunii în nulitate relativă, este potrivit art.9 din Decretul 167/1968

privitor la prescripţia extinctivă următorul “Prescripţia dreptului la

acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă

de la data când acesta a încetat.” În caz de viclenie ori eroare sau în

celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când

cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege

să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu

de la împlinirea a 3 ani de la data încheierii actului. În acest termen de

3 ani, legea prezumă că partea putea şi trebuia să descopere cauza de

nulitate a contractului.”1

Invocarea nulităţii relative se poate face şi pe cale de excepţie.

Decretul 167/1958 nu reglementează invocarea nulităţii relative pe

cale de excepţie.

În doctrină, o parte din autori consideră imprescriptibilă

anularea unui act juridic pe cale de excepţie: “nulitatea relativă poate

fi invocată pe cale de excepţie, oricând, întrucât numai dreptul la

acţiune se stinge.”1

În sprijinul acestei opinii, un alt autor argumentează astfel:

1 Prof.dr.doc. Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.99 1 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.192

252

- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune (art.1

Decretul 167/1958: “dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă

nu a fost exercitat în termenul stabilit de de lege.”).

- când legiuitorul a înţeles să considere invocarea nulităţii pe

cale de excepţie ca fiind imprescriptibilă, a făcut-o expres în cazul

nulităţii absolute în art.2 Decretul 167/1958: “Nulitatea unui act

juridic poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de

excepţie.”2

Majoritatea autorilor, la care ne raliem, apreciază ca fiind

supusă prescripţiei invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie,

argumentând astfel:3

- scopul prescripţiei extinctive este unul şi acelaşi fie în cazul

nulităţii absolute, fie în cazul nulităţii relative; să nu planeze

incertitudinea, îndoiala asupra existenţei unui drept civil subiectiv şi a

unei obligaţii civile corelative care nu se exercită şi nu se execută. Sub

acest aspect, nu se justifică tratamentul juridic diferit aplicabil

mijlocului procedural de realizare a prescripţiei extinctive: acţiunea

sau excepţia prin care se invocă nulitatea relativă;

- instituţia nulităţii, în general se disociază de consecinţele

patrimoniale care se pot sau nu produce. Actul juridic lovit de nulitate

relativă, poate da naştere unor pretenţii patrimoniale, întotdeauna

prescriptibile. Aşa stând lucrurile, a considera excepţia ca fiind

imprescriptibilă, înseamnă a lipsi nulitatea relativă, de perspectiva

realizării unor satisfacţii patrimoniale, prescriptibile.

c) nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare

Confirmarea este actul juridic unilateral (act confirmativ)

încheiat de persoana îndreptăţită să invoce nulitatea relativă, prin care

ea renunţă la dreptul de a cere în instanţă anularea actului juridic.

Fiind act juridic, confirmarea trebuie să îndeplinească

condiţiile esenţiale de validitate ale actului civil, precum şi

următoarele condiţii speciale:

- se încheie de persoana îndreptăţită să ceară nulitatea relativă;

2 Prof.dr.docent Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.99 3 G. Boroi, op.cit., pag.244, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.182, prof.dr.docent

Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit., pag.375-378, D. Cozma, op.cit., pag.319, Paul Mircea

Cosmovici, op.cit., pag.172

253

- a dispărut cauza nulităţii relative, actul confirmat devenind

astfel valabil încheiat;

- persoana îndreptăţită să confirme actul anulabil să ştie că

actul putea fi declarat de instanţă, anulabil şi să dorească menţinerea

lui.

Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile art.1190 Cod

civil: “actul de confirmare sau ratificare a unei obligaţii în contra

căreia legea admite acţiunea în nulitate nu este valabil decât atunci

când cuprinde obiectul, cauza şi natura obligaţiei, şi când fac

menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia

de a repara viciul pe care se întemeiează aceea acţiune.”

Confirmarea poate fi expresă sau tacită.

Confirmarea expresă se face printr-un înscris (act confirmativ)

care trebuie să îndeplinească condiţiile generale şi speciale de mai sus.

Conţinutul înscrisului de confirmare cuprinde elementele esenţiale ale

noului act juridic (obiectul, cauza şi natura obligaţiei), cauza nulităţii,

precum şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.

Actul confirmativ ce nu conţine aceste clauze, nu poate face

dovada confirmării nulităţii relative, dar poate fi completat cu martori

sau prezumţii pentru a dovedi confirmarea actului nul relativ. În acest

caz, actul confirmativ are valoarea unui început de dovadă scrisă.

Confirmarea tacită se deduce din actele de executare

voluntară a obiectului actului juridic nul relativ. Prof.dr.docent Tudor

Popescu-Brăila precizează: “Dar executarea contractului nu este

suficientă prin ea însăşi, pentru a învedera confirmarea contractului, ci

trebuie ca aceasta să se fi făcut în cunoştinţă de cauză de nulitate şi cu

intenţia de a ratifica, fapt ce trebuie dovedite, deoarece confirmarea nu

se poate prezuma.”1

Este tot o confirmare tacită şi neinvocarea nulităţii relative în

termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare.2

Într-o opinie contrară, neinvocarea nulităţii relative în

termenul legal de prescripţie a acţiunii în anulare, nu constituie o

confirmare, ci cel mult o prezumţie simplă de confirmare tacită.3

1 Prof.dr.docent Tudor R. Popescu-Brăila, op.cit., pag.98 2 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.184, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.202, dr.Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.281 3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.246, Iosif R. Urs, op.cit., pag.317

254

Confirmarea actului juridic anulabil are ca efect validarea lui

retroactivă: actul va produce efecte de la data încheierii ca şi cum ar fi

fost valabil, încheiat.

Sinteză privind regimul juridic al nulităţii absolute şi nulităţii

relative

Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri

sub aspectul efectelor: în ambele cazuri, actul juridic civil încheiat fără

respectarea normelor juridice privitoare la condiţiile de validitate este

lovit de nulitate.

Deosebirile constau în regimul juridic diferit aplicabil nulităţii

absolute şi nulităţii relative.

Nulitatea absolută Nulitatea relativă

Cine poate invoca nulitatea?

- poate fi invocată de orice

persoană interesată, de instanţa de

judecată, din oficiu;

- o poate invoca numai persoana a

cărui interes a fost încălcat la

încheierea actului;

În cât timp persoana îndreptăţită poate invoca nulitatea? (Se prescrie

sau nu acţiunea de nulitate?)

- este imprescriptibilă; - este prescriptibilă;

Poate sau nu fi acoperită prin confirmare?

- nu, numai în cazurile expres

prevăzute de lege;

- da, în mod expres sau tacit;

Cine stabileşte nulitatea?

- legea, chiar în momentul

încheierii actului; operează în

puterea legii, instanţa de judecată

constată existenţa nulităţii.

- instanţa de judecată apreciază şi

hotăreşte desfiinţarea actului

juridic civil.

255

Nulitatea totală şi nulitatea parţială

După întinderea efectelor produse de nulitate se disting:

nulitatea totală şi nulitatea parţială.

Nulitatea totală desfiinţează în întregime actul juridic

încheiat. Acesta nu mai produce nici un efect juridic. De exemplu,

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a terenului, neîncheiat în

formă autentică.

Nulitatea parţială desfiinţează o parte a efectelor actului

juridic civil şi anume efectele acelor clauze ce contravin legii.

Celelalte clauze rămase valabile produc efectele stabilite de părţi la

încheierea actului.

Nulitatea parţială este regula, nulitatea totală este excepţia.

Nulitatea parţială este consacrată legislativ în art.1 din

Decretul 167/1958 unde se dispune: “orice clauză care se abate de la

reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”, şi art.1008 Cod civil:

”condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de

lege, este nulă şi desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.”

Problema nulităţii parţiale se pune numai în actele juridice în

cuprinsul cărora sunt mai multe clauze, ce produc efecte diferite

(contracte-complexe). În practica judiciară, cazurile de nulitate

parţială sunt puţin numeroase. De exemplu, testamentul este un act

juridic complex ce poate fi alcătuit din următoarele acte juridice:

legatul testamentar pentru nepot, legatul testamentar pentru un vecin

(prin testament se lasă moştenire un bun, unei persoane) actul juridic

unilateral de recunoaştere a filiaţiei faţă de un copil născut din afara

căsătoriei. Legatul în favoarea vecinului poate fi nul, când vecinul este

medicul care l-a tratat în boala din care moare testatorul (art.810).

Uneori se apreciază că într-un anumit sens – este parţială şi:

- nulitatea actelor cu executare succesivă, care operează

pentru viitor, menţinând efectele produse în trecut;

- nulitatea căsătoriei putative ale cărei efecte se menţin, până

la pronunţare, faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea

ei, ignorând cauza nulităţii;

- nulitatea oricărei căsătorii, ale căror efecte se menţin faţă de

copii rezultaţi din căsătorie (în sensul că ei păstrează situaţia juridică

256

de copii din căsătorie, deşi aceasta este desfiinţată – în privinţa soţilor

– cu efect retroactiv)1

Nulitatea parţială lipseşte în următoarele împrejurări:

- între două sau mai multe acte juridice aflate în strânsă

legătură se anulează numai unul. De exemplu, legatul în favoarea

vecinului (medicul) este lovit de nulitate totală, dar testamentul nu

este lovit de nulitate parţială;

- actul lovit de nulitate este validat prin confirmare;

- actul lovit de nulitate absolută, devine valabil ulterior,

deoarece s-a îndeplinit cerinţa legală încălcată în momentul încheierii

actului;

- actul juridic încheiat ad probationem este în întregime lovit

de nulitate, în schimb acelaşi act în sensul de negotium este valabil.

Concluzie: nulitatea parţială priveşte numai clauzele din actul

juridic şi nu actul juridic în totalitatea sa.

Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

După cum legea prevede sau nu expresis verbis nulitatea,

distingem: nulitatea expresă (textulă, explicită) şi nulitatea virtuală

(tacită, implicită).

Nulitatea expresă (textuală, explicită) este nulitate, pe care

legea o prevede expres, textual.

Nulitatea virtuală (tacită, implicită) este nulitatea neprevăzută

expres, textual, dar care se deduce neîndoielnic din caracterul

imperativ al normei juridice încălcate.

Exemplu de nulitate expresă: art.30 Codul familiei: “Bunurile

dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data

dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară

este nulă.”

Exemplu de nulitate tacită: art.813 Cod civil: “toate donaţiile

se fac prin act autentic”; art.806 Cod civil: “minorul mai mic de 16

ani nu poate dispune (n.a.: încheia contracte de donaţie) nici într-un

fel.”

Nulitatea de drept şi nulitatea judiciară

1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.185

257

După modul cum operează, se disting: nulitatea de drept şi

nulitatea judiciară.

Nulitatea de drept, este nulitatea care loveşte actul de plin

drept, în puterea legii – ope legis. Instanţa de judecată este chemată de

părţi să o constate. De regulă, nulităţile absolute sunt nulităţi de drept.

Nulitatea judiciară, este nulitatea care operează numai prin

intervenţia instanţei, sesizată de părţile în litigiu. De regulă, nulităţile

relative se pronunţă de instanţa de judecată.1

Într-o lucrare, nulitatea de drept ar fi aceea care nu implică

intervenţia organelor de jurisdicţie, întrucât ar avea caracter evident şi

s-ar impune astfel părţilor prin propria lor apreciere.2

Într-o opinie, la care anchiesăm, se pune la îndoială această

clasificare “care crează impresia că ar putea exista nulităţi independent

de vreo hotărâre jurisdicţională sau de înţelegerea părţilor.3 Într-

adevăr, părţile sunt libere, şi în cazul nulităţii de drept, să convină,

când constată neîndeplinirea condiţiilor ad validitatem, să desfiinţeze

actul şi să-şi restituie reciproc, prestaţiile eventual făcute. Numai în

caz de litigiu se apelează la instanţa de judecată, care fie constată, fie

pronunţă nulitatea actului.

Nulitatea de fond şi nulitatea de formă

După felul condiţiei de validitate nerespectate la încheierea

actului juridic, nulităţile sunt de fond şi de formă.

Nulitatea de fond, intervine când a fost încălcată o normă

juridică ce instituie o condiţie de fond a actului juridic (capacitate,

consimţământ, obiect, cauză).

Nulitatea de formă, intervine în cazul încălcării unei condiţii

de validitate privind forma actului juridic (ad validitatem).

6. Efectele nulităţii actului juridic civil

a) Noţiunea de efecte ale nulităţii actului juridic civil

Prin efecte ale nulităţii înţelegem consecinţele, urmările ce se

produc ca urmare a încheierii actului cu nerespectarea dispoziţiilor

legale privind condiţiile de validitate privite sub trei aspecte: 1 Idem, pag.187 2 Prof.dr.Teofil Pop, op.cit., pag.185, Paul Mircea Cosmovici, op.cit., pag.141 3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.194, Prof.dr.docent Tr. Ionaşcu, Eugen Barasch, op.cit.,

pag.343-347, D. Cosma, op.cit., pag.331-333, Dr. Aspozia Cojocaru, op.cit., pag.285

258

• din punct de vedere al existenţei actului juridic;

• sub aspectul prestaţiilor eventual executate de părţi între

momentul încheierii actului şi cel al constatării sau pronunţării

nulităţii de către instanţă

• din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate

de părţi cu terţii, în baza actului anulat.

Din punct de vedere al existenţei actului juridic, efectul

nulităţii este acela de a desfiinţa, de regulă, în parte actul juridic, în

sensul de a-l lipsi, în parte, de acele efecte convenite de părţi, care

nesocotesc dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale

actului.

Prin excepţie, actul juridic poate fi desfiinţat şi în totalitatea

sa.

Din punct de vedere al prestaţiilor executate de părţi, între

momentul încheierii actului şi momentul constatării sau pronunţării

nulităţii, efectul nulităţii constă în restituirea reciprocă a prestaţiilor

executate. Se consideră că actul juridic neexistând niciodată, părţile

trebuie să revină la situaţia existentă în momentul încheierii actului

juridic.

Din punct de vedere al valabilităţii actelor juridice încheiate

de părţi cu terţii, în baza actului anulat, efectul nulităţii constă în

desfiinţarea acestora, deoarece nimeni nu poate da mai mult decât are.

Cele trei aspecte ale efectelor nulităţii actului juridic civil,

sunt guvernate de:

- principiul retroactivităţii efectelor nulităţii;

- principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului

juridic (restitutio in integrum);

- principiul desfiinţării (anulării) actului juridic subsecvent ca

urmare a anulării actului juridic iniţial (primar).

Între aceste principii există o relaţie de determinare reciprocă,

în sensul că nu poate exista principiul restitutio in integrum fără să

existe principiul retroactivităţii sau principiul desfiinţării actelor

juridice subsecvente este consecinţa existenţei principiului repunerii

părţilor în situaţia existentă anterior încheierii actului.

259

Asemenea, principiul retroactivităţii este izvorul celorlalte

două principii.

a) Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

Principiul nu are consacrare legislativă.

Principiul instituie regula potrivit căreia nulitatea desfiinţează

actul juridic încheiat cu nesocotirea condiţiilor de validitate prevăzute

de lege, din chiar momentul încheierii. Efectele juridice eventual

produse până în momentul constatării sau pronunţării nulităţii se

desfiinţează retroactiv, ca şi cum actul nu s-ar fi încheiat.

Astfel, se asigură restabilirea ordinii de drept, încălcate prin

încheierea actului în dispreţul legii.

Excepţiile de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

sunt acele împrejurări în care actul deşi nul, produce, până la data

constatării sau pronunţării nulităţii, efectele unui act valabil încheiat,

în consideraţia unor alte principii de drept.

În aceste împrejurări, actul produce efecte pentru trecut (ex

tunc), de la încheierea actului până la intervenţia nulităţii şi nu va mai

produce efecte pentru viitor (ex nunc).

- cazul căsătoriei putative (este căsătoria nulă în care unul din

soţi a fost de bună credinţă la încheierea ei). Căsătoria deşi nulă

produce efecte ca şi cum ar fi fost valabil încheiată până la data

constatării sau pronunţării nulităţii, faţă de soţul de bună credinţă.

Numai pentru viitor căsătoria produce efecte şi se va desfiinţa şi

pentru soţul de bună-credinţă.

Se are în vedere ocrotirea principiului bunei-credinţe. În art.23

alin.1 Codul familiei se dispune: “soţul care a fost de bună-credinţă la

încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la

data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia

unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.”

- cazul adopţiunii. Adopţiunea încheiată fără consimţământul

părinţilor fireşti ai copilului adoptat este lovită de nulitate absolută. În

consecinţă, actul juridic al adopţiunii se desfiinţează retroactiv de la

data încheierii lui. Cu toate acestea, adopţiunea va putea fi desfăcută,

cu efecte numai pentru viitor, când este în interesul minorului să se

reîntoarcă la părinţii săi fireşti (art.22 din O.U. a Guvernului

nr.25/1997).

260

- contractele sinalagmatice cu executare succesivă în timp, în

ipoteza rezilierii, se desfac numai pentru viitor. Prestaţiile deja

efectuate, fiind ireversibile nu mai pot fi restituite. De exemplu,

contractul de locaţiune (închirierea unui bun) nu poate fi desfiinţat

pentru trecut deoarece locatarul s-a folosit de bunul închiriat –

prestaţie obiectivă, ireversibilă, imposibil de restituit.

- posesorul de bună-credinţă păstrează fructele culese,

produse de un bun, ce constituie obiectul exterior, derivat al actului

juridic, până la data nulităţii actului, deşi va trebui să restituie bunul.

De exemplu, cumpărătorul unui televizor, îl închiriază şi obţine o

sumă de bani. El păstrează suma dobândită, în ipoteza anulării

contractului de vânzare-cumpărare a televizorului, când va restitui

televizorul închiriat. În art.485 Cod civil se dispune: “Posesorul nu

câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în

cazul contrariu, el este dator a înapoia productele, împreună cu lucrul

proprietarului care-l revendică.”

Sunt implicit excepţii de la principiul retroactivităţii, toate

excepţiile de la principiul restituirii integrale a prestaţiilor efectuate şi

principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente.

b) Principiul restabilirii situaţiei anterioare încheierii actului

(restitutio in integrum)

Principiul impune regula ca prestaţiile executate de părţile

unui act juridic nul să fie restituite, astfel încât situaţia există la

încheierea actului juridic nul să fie restabilită.

Regula este o consecinţă a principiului retroactivităţii; numai

prin restituirea reciprocă a prestaţiilor executate se ajunge la situaţia în

care actul nu s-ar fi încheiat.

În lipsa înţelegerii părţilor cu privire la restituirea prestaţiilor,

se apelează la acţiunea în restituire adresată instanţei de judecată.

Acţiunea în restituire are un conţinut şi regim juridic propriu,

diferit de acţiunea în anulare. Astfel, ea are întotdeauna caracter

patrimonial şi este întotdeauna prescriptibilă.

De regulă, partea interesată introduce o singură acţiune, prin

care cere nulitatea actului juridic, şi după admitere, şi restituirea

prestaţiilor.

261

Nimic nu împiedică ca mai întâi, prin acţiune separată să se

ceară nulitatea şi apoi printr-o nouă acţiune să se pretindă restituirea

prestaţiilor.

Cu privire la fundamentul juridic al acţiunii în restituire, în

doctrină s-au exprimat opinii diferite.

Într-o opinie, se admite că acţiunea în restituire este

fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece prin

desfiinţarea actului juridic dispare temeiul juridic al executării

prestaţiilor.1

Într-o altă opinie, în cazul contractelor sinalagmatice când

ambele părţi şi-au executat prestaţiile înainte de anularea acestuia, nu

ar mai fi îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii

întemeiate pe îmbogăţirea fără justa cauză (actio in rem verso),

nemaiputându-se vorbi despre mărirea unui patrimoniu şi micşorarea

altui patrimoniu; mai degrabă, este vorba, de o plată nedatorată

întrucât obligaţia fiecăreia dintre părţile contractului sinalagmatic

(desfiinţat retroactiv) apare ca şi când nu ar fi existat vreodată.2

În doctrină, s-a exprimat şi opinia potrivit căreia acţiunea în

restituire are fundamentul în actul juridic nul. Dacă principiul

fundamental care guvernează efectele nulităţii este retroactivitatea, iar

dacă principiul restabilirii situaţiei anterioare este o consecinţă a

retroactivităţii, ni se pare firesc ca acţiunea care dă viaţă acestui

principiu să fie întemeiată pe actul juridic nul.3

Credem că, îmbrăţişând această opinie, putem adăuga şi

următorul argument; efectele nulităţii se materializează, obiectivizează

şi prin restituirea prestaţiilor făcute în temeiul actului nul. Prin

restitutio in integrum se resimt, în concret, urmările încălcării legii

referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, se percep

consecinţele sancţiunii civile a nulităţii. Aşa stând lucrurile, nulitatea

depăşeşte stadiul de teorie, pentru că efectul ei imediat este restitutio

in integrum. A accepta alte fundamente ale acţiunii în restituire,

înseamnă a goli de conţinut practic instituţia nulităţii, din moment ce

efectele ei se justifică prin alte instituţii ale dreptului civil.

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.250, M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.190, A. Pop, Gh. Beleiu,

op.cit., pag.395, M. Nicolae, op.cit., pag.80 2 Gabriel Boroi, op.cit., pag.250 3 Iosif R. Urs, op.cit., pag.322

262

Excepţiile de la principiul restitutio in integrum sunt situaţiile

în care, prestaţiile executate de părţi nu se restituie, ci se menţin,

urmare a aplicării altor principii de drept:

- minorul între 14-18 ani al cărui act este anulat prin acţiune

în resciziune pentru leziune va restitui prestaţia numai dacă se

probează că a profitat de ceea ce i s-a dat. Excepţia este prevăzută în

textul art.1164 Cod civil: “Când minorii, interzişii sunt admişi, în

această calitate, a exercita acţiunea în resciziune în contra

angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor

angajamente, în timpul minorităţii sau interdicţiei, decât dacă se

probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” Se dă prioritate

principiului ocrotirii minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.

- posesorul de bună credinţă a unui bun frugifer, păstrează

pentru sine fructele culese, deşi urmare a anulării actului juridic va

restitui bunul care le-a produs (art.485 Cod civil: “Posesorul nu

câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; în

cazul contrariu, el este dator a înapoia productele împreună cu lucrul,

proprietarului care-l revendică.”).

- principiul nemo auditur propriam turpitudem allegans

(nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imortalitate

pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept). Excepţia există numai

în ipoteza actelor juridice nule pentru obiect sau cauza ilicită. De

exemplu, se încheie un contract de împrumut pentru menţinerea unor

relaţii extraconjugale. Contractul se constată că este lovit de nulitate,

pentru cauză imorală (menţinerea relaţiei de concubinaj). Dacă

împrumutătorul, invocând propria sa imoralitate cere restituirea

împrumutului acordat, instanţa va trebui să-i respingă cererea ca

inadmisibilă. Această excepţie este o garanţie a prevenirii încălcării

bunelor moravuri. Este ceea ce a statuat instanţa noastră supremă:

“Acţiunea în restituirea prestaţiei este inadmisibilă în cazul în care

reclamantul a urmărit un scop antisocial şi vădit imoral prin încheierea

contractului potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială.”1

- dobândirea prin uzucapiune a unui drept real principal

transmis printr-un act juridic nul.

1 Prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.205; Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia

nr.807/1980, în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1980, pag.66-68

263

- în cazul intervenirii prescripţiei extinctive, acţiunea în

restituire a prestaţiilor executate în baza actului lovit de nulitate nu

mai poate introdusă şi drept urmare, prestaţiile restituite.

- în practica judiciară, prin interpretarea extensivă a

prevederilor art.1167 alin. Cod civil, (“Confirmarea sau ratificarea,

sau executarea voluntară a unei donaţiuni, făcută de către erezi sau

reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc de renunţare

atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alte

excepţii.”) s-a decis că moştenitorul care execută voluntar dispoziţii

dintr-un testament nul absolut pentru nerespectarea condiţiilor legale

de solemnitate, nu poate pretinde restituirea prestaţiei.

c)Principiul desfiinţării (anulării) actelor juridice

subsecvente (rezoluto jure dantis rezolvitur jus accipiens) –“în măsura

în care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le

dobândeşte.”

Consecinţă a primelor două principii, desfiinţarea actelor

juridice subsecvente constă în regula potrivit căreia anularea actului

juridic iniţial (primar) prin care s-a dobândit un bun, are drept

consecinţă şi anularea actelor juridice ulterioare prin care dobânditorul

dispune de acel bun.

Prin anularea actului juridic, dobânditorul pierde această

calitate şi drept urmare, toate actele încheiate în calitate de dobânditor,

sunt lovite de nulitate (nimeni nu poate da mai mult decât are el

însuşi). De exemplu, cineva cumpără de la vecinul său o combină

muzicală pe care apoi o revinde. Ulterior, constatându-se nulitatea

actului de vânzare-cumpărare încheiat cu vecinul, cumpărătorul

combinei muzicale (vecinul) a pierdut calitatea de proprietar. Drept

consecinţă, şi vânzarea acesteia este lovită de nulitate.

Excepţiile de la principiul desfiinţării actelor juridice

subsecvente sunt situaţiile în care deşi actul primar este nul şi actul

subsecvent este strâns legat de acesta, actul subsecvent rămâne valabil.

Astfel:

- posesorul cu bună-credinţă al unui bun mobil, devine

proprietarul bunului şi nu poate fi, de regulă, obligat să-l restituie.

Apreciem că se disting două ipoteze:

a) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un neproprietar.

De exemplu, prietenul meu încheie un contract de comodat (împrumut

264

de folosinţă) cu un coleg, predându-i spre folosinţă gratuită un

televizor timp de 3 luni. Colegul (detentor precar) vinde televizorul

unui terţ de bună credinţă. Ulterior, contractul de comodat se constată

că este nul, fapt ce nu desfiinţează contractul de vânzare-cumpărare a

televizorul. Terţul de bună credinţă, dobânditor cu titlu oneros nu

poate fi obligat la restituire.

În această ipoteză, fundamentul nedesfinţării actului juridic

subsecvent îl constituie principiul protejării bunei-credinţe a

subdobânditorului cu titlu oneros şi principiul asigurării securităţii

dinamice a circuitului civil.

Actul juridic subsecvebt rămâne valabil, numai dacă sunt

întrunite cumulativ două condiţii: este cu titlu oneros şi terţul

dobânditor a fost de bună-credinţă în momentul dobândirii bunului.

b) actul juridic subsecvent a fost încheiat de un proprietar

De exemplu, colegul meu vinde televizorul unui prieten, care

apoi îl înstrăinează cu titlu oneros unui terţ. După un timp se constată

nulitatea contractului de vânzare încheiat de colegul meu cu prietenul

lui. Nulitatea contractului nu produce nici un efect asupra actului

juridic subsecvent încheiat de prieten cu terţul, care se păstrează. În

această ipoteză, apreciem că suntem în prezenţa unei excepţii de la

principiul rezolutio iure dantis rezolvitur jus accipientis (în măsura în

care s-a anulat dreptul celui ce dă, se anulează şi dreptul celui ce le

dobândeşte) deoarece prin actul juridic anulat s-a transmis dreptul de

proprietate, inclusiv dispoziţia. A desfiinţa actul juridic subsecvent

înseamnă a pune în discuţie soarta actelor juridice încheiate ulterior de

cumpărător cu terţe persoane.

- persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească nu

poate cere înapoierea bunurilor sale de la dobânditorul cu titlu oneros.1

Există două acte juridice: primul, prin care se dobândeşte

bunul persoanei declarate moartă prin hotărâre judecătorească şi al

doilea între dobânditorul acestuia şi terţa persoană. Primul act juridic

este nul, când persoana declarată moartă prin hotărâre judecătorească

este în viaţă. Al doilea act juridic, cel subsecvent nu se desfiinţează,

terţul dobândind cu titlu oneros. Dobânditorul cu titlu oneros va

restitui bunul, dacă se va face dovada că la data dobândirii ştia că

1 Gabriel Boroi, op.cit., pag.253-254

265

persoana declarată moartă este în viaţă. Excepţia este prevăzută în

art.20 alin. din Decretul nr.31/1954.

- actele juridice subsecvente de conservare şi de administrare

a bunului se menţin, pe considerente de ocrotire a bunei credinţe sau a

interesului economic sau social. De exemplu, dobânditorul unui bun

încheie un contract de reparaţii (act juridic de conservare) sau unul de

închiriere (act juridic de administrare).Deşi potrivit nulităţii actului de

dobândire, bunul se restituie, contractele subsecvente de reparaţii sau

de închiriere rămân valabil încheiate.

În literatura şi practica judiciară s-au purtat discuţii cu

privire la următoarele situaţii, dacă sau nu constituie excepţii de la

principiul desfiinţării actelor juridice subsecvente:

- cazul subdobânditorului de bună credinţă şi cu titlu oneros al

unui imobil; cazul subdobânditorului care a dobândit proprietatea

bunului prin uzucapiune, în condiţiile legii.2

b) Principii de drept potrivit cărora actul juridic nul produce

efecte

Uneori actul juridic nul produce efectele unui act juridic

valabil încheiat, urmare a aplicării unor principii de drept. Este o

aplicaţie a concepţiei salvării actului juridic şi a limitării regulii quod

nullum est, nullum producit effectum. Efectul distructiv al nulităţii se

înlătură prin aplicarea următoarelor principii:

- principiul conversiunii actului juridic nul;

- principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit

ius);

- principiul răspunderii civile delictuale.

În cazul principiului conversiunii actului juridic nul, suntem

într-adevăr în ipoteza în care actul juridic nul nu produce efecte.

În cazul principiilor validităţii aparenţei în drept şi al

răspunderii civile delictuale, actul juridic nu este lovit de nulitate, el

produce efectele unui act juridic valabil încheiat.

Principiul conversiunii actului juridic civil

Potrivit regulii de drept instituită de acest principiu, actul

juridic nul se înlocuieşte cu un alt act juridic care îndeplineşte

2 Idem, pag.254

266

condiţiile esenţiale de validitate. Manifestarea valabilă de voinţă a

părţilor la încheierea actului juridic nul este un element de sine

stătător, ce poate să se desprindă de aceasta şi să dea naştere unui nou

act juridic valabil încheiat. De exemplu, contractul de vânzare-

cumpărare a unui imobil este nul pentru lipsa formei autentice.

Manifestarea de voinţă a părţilor la contract a fost valabil exprimată.

Ea poate să reprezinte acordul de voinţă al părţilor la încheierea

antecontractului de vânzare-cumpărare al aceluiaşi imobil, prin care

părţile se obligă ca, în viitor, să încheie contractul cu respectarea

condiţiilor legii.

Legea civilă nu consacră în textele sale principiul conversiunii

actului juridic nul, dar reglementează unele aplicaţii practice ale

acestuia.

Într-o opinie, s-a susţinut că principiul poate fi dedus din

prevederile art.1172 Cod civil care arată că: “actul care nu poate fi

autentic din cauza necompetenţei sau necapacităţii funcţionarului sau

din lipsa de formă este valabil ca scriptură sub semnătură privată

dacă s-a iscălit de părţile contractante.”1

Într-o opinie contrară, pentru argumentele de mai jos: “când

un act juridic nul pentru vicii de formă, ca act autentic, rămâne valabil

ca act juridic sub semnătură privată (forma autentică nefiind necesară,

ci aleasă doar de părţi, fără a fi făcut din ea o condiţie esenţială de

validitate),nu poate fi vorba despre o conversiune, fiind vorba de unul

şi acelaşi act juridic, privit ca negotium.”2

Fundamentul conversiunii actului juridic nul este controversat.

Într-o opinie, conversiunea se fundamentează pe concepţia

privind nulitatea, caracterizată prin mărginirea efectului distructiv al

nulităţii (…), nulitatea este îndreptată numai împotriva efectelor ce ar

contrazice scopul dispoziţiei legale încălcate (…) efectele ce nu ar

contrazice scopul nici unei dispoziţii legale (…) să li se recunoască, pe

deplin, validitatea.

Conversiunea actului juridic (a unui act juridic nul într-un act

juridic valabil) trebuie, prin urmare, să fie, în principiu, admisă în

dreptul civil.”1

1 Dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.295 2 M. Mureşan, P. Ciachi, op.cit., pag.193-194 1 Prof.dr.doc. Tr. Ionaşcu, Eugen Barash, op.cit., pag.384-385

267

Într-o altă opinie, temeiul conversiunii actului juridic este

regula specifică de interpretare a normei juridice civile prevăzută în

art.978 Cod civil: ”Când o clauză este primitoare de două înţelesuri,

ea se interpretează în sensul că poate avea un efect, iar nu în acela că

n-ar putea produce nici unul.” (actus interpretandus est potius ut

valeat quam pereant).2

Manifestarea de voinţă a părţilor în actul juridic nul, fiind

susceptibilă de două înţelesuri (al doilea înţeles este acela ce naşte un

alt act juridic valabil), trebuie interpretată în cel de-al doilea sene, sens

în care se produc efecte juridice. De altfel, părţile când au dorit şi s-au

legat din punct de vedere juridic şi-au propus ca scop, producerea de

efecte juridice.

În ce ne priveşte, apreciem că fundamentul conversiunii

actului juridic nul este atât concepţia privind nulitatea actului cât şi

regula specială de interpretare a normei juridice civile dedusă din

prevederile art.978 Cod civil. Este greu de ignorat caracterul

nedistructiv al nulităţii actului juridic, faptul că sancţiunea nulităţii

priveşte numai acele efecte ale actului ce încalcă scopul normei

juridice referitoare la condiţiile de validitate ale actului. Admiţând

nulitatea ca măsură de distrugere a actului juridic admitem implicit

desfiinţarea manifestării de voinţă valabil exprimată de părţi. Astfel în

lipsa manifestării de voinţă, interpretul nu ar mai avea ce să

interpreteze, în sensul producerii de efecte juridice. De asemenea, în

măsura în care manifestarea de voinţă a părţilor valabil exprimată

conduce spre un alt act juridic, ar fi lipsit de sens înlăturarea acordului

dat de părţi, în scopul producerii efectelor juridice.

Condiţiile conversiunii actului juridic nul într-un act juridic

valabil sunt:

- actul juridic nul şi actul în care se converteşte, trebuie să

aibă aceleaşi părţi.1

Într-o opinie, se admite că cel puţin o parte a actului juridic

nul trebuie să se regăsească în noul act juridic.2

2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.325, prof.dr.Teofil Pop, op.cit.,pag.205, prof.univ.dr.Gheorghe Beleiu, op.cit., pag.207, dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.295, prof.univ.dr.Ion Dogaru,

op.cit., pag.240, prof.univ.dr.Dumitru Lupulescu, op.cit., pag.192, Gabriel Boroi, op.cit.,

pag.257 1 M. Mureşan, P. Ciacli, op.cit., pag.193, dr. Aspazia Cojocaru, op.cit., pag.296 2 Iosif R. Urs, op.cit., pag.326

268

Într-o altă opinie, condiţia referitoare la părţi nu este

menţionată. Cu toate acestea aplicaţiile practice la care trimite autorul

îndeplinesc condiţia sus menţionată. Astfel, în cazul art.689 Cod civil,

când moştenitorul înstrăinează un bun din masa succesorală – act lovit

de nulitate deoarece nu se pot înstrăina bunuri dintr-o succesiune

viitoare – manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca

acceptare a succesiunii. Aşadar, moştenitorul este parte în actul de

înstrăinare nul şi în actul de acceptare al moştenirii.

Într-o altă aplicaţie practică a conversiunii amintită de autor,

una şi aceeaşi persoană este subiect atât în actul juridic nul, cât şi în

noul act juridic: testatorul ce înstrăinează un bun lăsat prin testament,

este parte în actul de înstrăinare (act ce poate fi nul), dar este parte şi

în noul act de revocare a legatului (art.923 Cod civil).3

Apreciem că, de regulă, actul juridic nul şi actul juridic în care

se converteşte, trebuie să aibă aceleaşi părţi. De altfel, în cazurile de

aplicaţie a principiului conversiunii acceptate în doctrină şi în practica

judiciară, mai jos enumerate, există îndeplinită condiţia ca în ambele

acte să apară aceleaşi părţi. Legea prevede, în mod expres, situaţiile

când cel puţin o parte a actului juridic nul trebuie să se regăsească în

noul act juridic (De exemplu, în cazul art.628şi 923 Cod civil).

- actul juridic nul şi noul act să se diferenţieze prin: natura

diferită a actului juridic, conţinutul acestora, efectele pe care le produc

sau condiţiile de formă. De exemplu, actul nul este un act act juridic

bilateral, actul în care s-a convertit este un act unilateral etc.

- actul juridic iniţial să fie anulat total;

- noul act juridic să fie valabil încheiat;

- actul juridic nul să nu prevadă clauze prin care părţile refuză

convertirea acestuia în alt act juridic;

Cazuri practice de aplicare a principiului conversiunii actului

juridic nul:

- manifestarea de voinţă valabil exprimată este nulă, ca

vânzare-cumpărare dar valabilă ca antecontract de vânzare-cumpărare;

- art.689 Cod civil (în materie succesorală);

- art.923 Cod civil (în materie succesorală).

Un autor exemplifică ca fiind cazuri de aplicare a conversiunii

situaţia testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă,

3 Gabriel Boroi, op.cit., pag.257-258

269

care poate fi valabil ca testament olograf în măsura în care este scris în

întregime, semnat şi datat de testator şi cazul înscrisului autentic nul

ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată, sau al înscrisului

sub semnătura privată, nul ca atare, dar valabil ca început de dovadă

scrisă.1

Credem, că se impune următoarea precizare. În cazul

testamentului autentic sau mistic nul pentru vicii de formă se poate

vorbi de conversiunea în testament olograf în condiţiile sus arătate,

deoarece condiţia formei autentice a testamentului este cerută ad

validitatem. În cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca

înscris sub semnătură privată nu suntem în prezenţa conversiunii când

forma nu este cerută ad validitatem ci numai ad probationem. Suntem

în prezenţa unuia şi aceluiaşi act juridic – negotium. Cele două acte

juridice nu îndeplinesc condiţia de diferenţiere prin cel puţin un

element (natura, conţinutul, efectele, forma actului). Suntem în

prezenţa conversiunii numai atunci când forma cerută de lege este ad

validitatem.

Principiul validităţii aparenţei în drept (“error communis facit

jus”) – eroarea obştească şi de neînvins este creatoare de drept.

Uneori, actul juridic nul produce efecte potrivit acestui

principiu. Eroarea comună, obştească în care se găsesc părţile sau una

din ele la încheierea actului juridic, face ca acesta deşi nul, să producă

totuşi efecte.

Consacrarea legislativă a principiului este art.7 din Legea

nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă: “Actele de stare civilă

întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de

ofiţer de stare civilă, cu respectarea prevederilor prezentei legi, sunt

valabile, chiar dacă aceea persoană nu avea această calitate.”

În doctrină şi practică se admite aplicarea principiului error

communis facit jus în cazul dobândirii unui imobil de la moştenitorul

aparent, printr-un act cu titlu oneros. Dobânditorul trebuie să fie de

bună credinţă, în sensul că poate dovedi existenţa erorii comune

privind calitatea de moştenitor a celui care i-a înstrăinat imobilul.

Principiul răspunderii civile delictuale

1 Iosif R. Urs, op.cit., pag.237

270

Principiul instituie regula juridică potrivit căreia orice

persoană care cauzează altuia din greşeală un prejudiciu este obligată

a-l repara (art.998 Cod civil).

Sancţiunea nulităţii actului juridic lasă loc principiului mai

puternic al răspunderii civile delictuale: actul juridic nul se menţine cu

titlu de reparare în natură a prejudiciului provocat cocontractantului

prin nulitatea actului. Se admite că cea mai bună reparaţie pentru

cocontractant o constituie nu anularea actului şi repararea

prejudiciului, ci rămânerea în fiinţă a actului juridic nul.

Înlăturarea nulităţii actului juridic ca urmare a principiului

răspunderii civile delictuale priveşte numai minorul între 14-18 ani.

Când minorul încheie actul juridic prin săvârşirea unui delict (de

exemplu prin manevre dolosive lasă impresia că este major) nu va

putea cere nulitatea actului juridic. Acesta se menţine pentru a repara

în natură prejudiciul provocat cocontractantului.

Potrivit regulii generale, aici neaplicabile, minorul ar cere

anularea actului pentru incapacitate şi apoi ar trebui să-l despăgu-

bească pe cocontractant pentru eventualul prejudiciu provocat în urma

anulării actului. Menţiunea actului nul, dă satisfacţie principiului

reparării în natură şi integrale a prejudiciului, considerându-se astfel

că se asigură o mai bună reparaţie a prejudiciului provocat prin fapta

ilicită a minorului. Este ceea ce dispune art.1162 Cod civil: “Minorul

n-are acţiune în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele

sau cvasidelictele sale.”

7. Nulitatea actului juridic şi alte sancţiuni civile

Sancţiunea nulităţii actului juridic, la fel ca şi alte sancţiuni

civile, lipseşte de efecte actul juridic. Fiecare sancţiune civilă are un

domeniu propriu de aplicabilitate şi un regim juridic distinct. Evitarea

confuziilor impune delimitarea nulităţii de alte sancţiuni civile.

Nulitatea Rezoluţiunea

271

-rezoluţiunea este sancţiunea

civilă ce constă în desfiinţarea

retroactivă (ex tunc) a unui

contract sinalagmatic cu

executare instantanee – uno ictu –

la cererea unei părţi, ca urmare a

neexecutării obligaţiei de către

cealaltă parte

asemănări:

- sunt sancţiuni civile ce lipsesc actul juridic de efectele pentru care a

fost încheiat;

- produc efecte retroactive de la data încheierii actului

- de regulă, ambele sancţiuni se stabilesc prin hotărâre judecătorească;

deosebiri:

- se aplică oricărui act juridic

civil;

- se aplică numai contractelor

sinalagmatice cu executare in-

stantane (uno ictu);

cauzele care determină sancţiunea

- intervine pentru cauze ante-

rioare sau concomitente încheierii

actului (nerespectarea condiţiilor

de validitate cerute de lege);

- actul este valabil încheiat, dar

ulterior pe parcursul executării

lui, intervine cauza de rezoluţiune

(neexecutarea obligaţiei de una

din părţi);

modul de aplicare a sancţiunii

- nulitatea absolută operează de

drept, dar instanţa este chemată să

o constate;

- nulitatea relativă se pronunţă de

instanţă, când sunt îndeplinite

cauzele de nulitate;

- rezoluţiunea se pronunţă de

instanţa de judecată. Judecătorul

are putere de apreciere şi poate

acorda mai întâi termen de graţie

debitorului, pentru a executa

prestaţia;

răspunderea pentru eventualele daune provocate ca urmare a

desfiinţării actului;

- răspundere civilă delictuală. - răspundere civilă contractuală.

nulitate reziliere

-este sancţiunea civilă aplicată

contractelor sinalagmatice cu

executarea succesivă în timp prin

272

care se desfiinţează efectele

contractului numai pentru viitor

(ex nunc)

- se menţin toate diferenţele dintre nulitate şi rezoluţiune cu două

excepţii: domeniul de aplicare al rezilierii este cel al contractelor

sinalagmatice cu executare succesivă în timp şi rezilierea nu produce

efecte retroactive ci numai pentru viitor (ex nunc)

nulitatea inopozabilitatea

- este sancţiunea civilă aplicată

anumitor acte juridice în cazul

încălcării dispoziţiilor legale de

publicitate faţă de terţi. Actul

juridic inopozabil nu produce

efecte faţă de terţi, aceştia nu sunt

obligaţi să-l respecte.

domeniul de aplicare

-se aplică oricărui act juridic

civil;

- se aplică anumitor acte juridice

expres prevăzute de lege, care,

pentru a fi valabile, trebuie să

îndeplinească unele forme de

publicitate. De exemplu, con-

tractul de vânzare-cumpărare a

unui imobil este valabil încheiat,

când s-a realizat publicitatea

actului prin sistemul Cărţii

funciare sau a Registrului de

inscripţiuni şi transcripţiuni de la

judecătorie.

- cauzele care determină sancţiunea

- neîndeplinirea unor condiţii

esenţiale de validitate ale actului

juridic;

- neîndeplinirea unor condiţii de

publicitate faţă de terţi a actului,

expres prevăzute de lege;

273

- actul juridic nu este valabil

încheiat;

- actul juridic este valabil încheiat

şi produce toate efectele faţă de

părţi; nu produce efecte faţă de

terţi;

- nulitatea relativă (uneori şi

nulitatea absolută) poate fi

confirmată de partea îndreptăţită

să o invoce.

- terţul, prin ratificarea actului,

acceptă ca acesta să-i devină opo-

zabil (în materia reprezentării).

nulitatea revocarea

- este cauză de ineficacitate a

contractului de donaţie, prin care

se înlătură efectele acestuia

datorită ingratitudinii gratifica-

tului, a neexecutării sarcinii de

către gratificat sau pentru naştere

de copil (revocarea nu este în

toate cazurile o sancţiune civilă)

-se admite fiind tot o revocare şi:

- desfacerea prin acordul părţilor

a contractului a cărui executare

nu a început (mutuus dissensus);

art.969 alin.2 Cod civil

- denunţare unilaterală

în cazurile prevăzute

de lege a unui act

juridic (de exemplu,

revocarea

testamentului – art.20

Cod civil).

În ambele cazuri suntem în prezenţa unor cauze de ineficacitate ale

actului juridic.

deosebiri:

274

- actul juridic nu este valabil

încheiat;

- presupune un act juridic valabil

încheiat;

-cauzele nulităţii sunt anterioare

sau concomitente încheierii actu-

lui juridic;

-cauzele revocării sunt poste-

rioare încheierii actului;

- se aplică oricărui act juridic; - de regulă, se aplică actelor juri-

dice cu titlu gratuit, liberalităţi;

nulitate caducitate

- constă în lipsa efectelor actului

juridic valabil încheiat datorită

unui eveniment survenit în timpul

executării actului, independent de

voinţa sau culpa părţilor. De

exemplu, oferta de a contracta

(act juridic unilateral) dacă

ofertantul a decedat sau a fost pus

sub interdicţie judecătorească mai

înainte de acceptarea ei; legatul

testamentar (se lasă moştenire un

bun, prin testament) devine caduc

când la data deschiderii succe-

siunii se constată că persoana care

a primit prin testament a decedat.

deosebiri:

- intervine pentru cauze

anterioare sau concomitente

încheierii actului juridic;

- intervine pentru cauze ulterioare

încheierii valabile a actului, pen-

tru cauze ce apar în etapa execu-

tării prestaţiilor;

- de regulă, cauzele de nulitate

sunt imputabile părţilor;

- cauzele de caducitate nu sunt

imputabile părţilor. Ele sunt

moartea, punerea sub interdicţie,

pierderea totală a bunului

legatului etc.

275

- efectele retroactivează (ex tunc) - efectele nu retroactivează, se

produc numai în viitor (ex nunc)

nulitatea reducţiunea

- este sancţiunea de drept civil

prin care se desfiinţează retroactiv

contractul de donaţie sau legatul

testamentar, numai în măsura în

care acestea au adus atingere

rezervei succesorale. Desfiinţarea

contractelor amintite o pot cere

doar moştenitorii rezervatari.