Constanţa Caităr Ghioldum
GH. GR. CAITĂR - OITUZ
Imagini, copertă, culegere text: Ghioldum Mihai
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
CAITĂR GHIOLDUM, CONSTANŢA
Gheorghe Grigore Caităr-Oituz/Constanţa
Caităr Ghioldum-Oneşti: Magic Print, 2006
Bibliogr.
ISBN (10) 973-87764-5-7;
ISBN (13) 978-973-87764-5-6
37(498) Caităr –Oituz, Gh. G.
929 Caităr-Oituz, Gh. G.
Constanţa Caităr Ghioldum
GH. GR. CAITĂR - OITUZ
EDITURA MAGIC PRINT
ONEŞTI 2006
Dedicăm aceste pagini urmaşilor profesorului Gheorghe Gr.
Caităr, spre luare aminte.
MOTTO:
,,O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.”
( G. Coşbuc – Lupta vieţii)
7
INTRODUCERE
Pe parcursul vieţii sale, profesorul de istorie Gh. Gr.
Caităr din Oituz a trăit în trei regimuri diferite, din care două
dictaturi, (regală şi comunistă) şi regimul democratic instaurat în
România în urma evenimentelor din anul 1989.
Pentru că prezentarea la un examen de limba română ce
trebuia dat cu profesorul Ioan Dănilă era condiţionată de
redactarea micromonografiei localităţii natale, cu dezvoltarea
biografiei unei personalităţi ori prezentarea unei activităţi
deosebite a cuiva, m-am consultat cu tatăl meu, profesorul de
istorie Gh. Gr. Caităr. În primul rând am remarcat că din
însemnările lui biografice lipsea o perioadă foarte mare,
îndeosebi stagiul militar, concentrările şi perioada cât a fost
muncitor. Am trecut imediat împreună la elaborarea lucrării, tata
povestea iar eu însemnam evenimentele începând cu străbunii şi
continuând cu viaţa lui de la naştere (1916) până la anul 1949,
când demarează activitatea didactică. Realizările din viaţa de
dascăl le avea notate în lucrarea pentru gradul I învăţători iar în
casă erau alte însemnări captivante pentru completare, ceea ce a
determinat abordarea temei.
În al doilea rând generalul (r) Pintilie Hăineală,
preşedintele A.N.V.R. “General Eremia Grigorescu” filiala
Bacău, a avut ideea scrierii biografiei profesorului oituzean de
către urmaşi şi tipărirea ei la începutul albumului de monografie
istorică a localităţii Oituz, album care să fie prezentat
personalităţilor aflate în trecere şi care să-şi scrie impresiile aici.
Activitatea profesorului Gh.Gr.Caităr nu a fost
înmormântată odată cu acesta iar documentaţia care să
dovedească activitatea sa a rămas în posesia unor persoane bine
intenţionate care au găsit soluţia optimă de a-l proteja atât pe
profesor cât şi munca acestuia prin lucrarea de faţă.Aşa s-a ajuns
la redactarea biografiei profesorului de istorie Gh. Gr. Caităr
8
din Oituz, scrisă în parte de el însuşi şi completată în urma
cercetării bogatelor însemnări din viaţa sa, păstrate în propria
casă. Lucrarea de faţă este un răspuns dat întrebărilor puse în
contextele de viaţă trăite de către profesor, care a fost o
monografie vie a localităţii Oituz, reconstituind prin cuvântul
său istoria şi cultura locală, fiind apreciat în mod deosebit de
istoricii care l-au cunoscut.
Şi cum putea fi altfel când l-a avut ca model de dascăl pe
institutorul Chiriac Dragomir, tatăl Aurorei Gruiescu, a fost
educat în casa preotului Ioan Tudorache, a fost prieten cu
familia Pricope din care provenea muzicologul Eugen Pricope.
Activităţile desfăşurate la Liga Culturală şi la corul B. O.
şi al căminului cultural din Oituz, precum şi cele profesionale şi
obşteşti sunt de necontestat. Trebuie să amintim faptul că fiind
muncitor autodidact şi-a clădit personalitatea prin eforturi
proprii de studii profesionale şi de cercetare a localităţii natele.
Prin lucrarea de faţă ne-am propus derularea evenimentelor din
Oituz în toată complexitatea lor, pe toată perioada vieţii
profesorului (1916-2000), evenimente la care a participat într-o
manieră proprie.
Am retrăit viaţa tatălui meu prin descifrarea însemnărilor
mobilizator de realiste pe care le-am studiat pas cu pas, reuşind
să-mi înţeleg părintele mai bine ca niciodată. Am fi avut foarte
mult de pierdut dacă bogăţia de informaţii pe care a acumulat-o
n-ar fi rămas în casă, informaţii care mi-au hrănit sufletul, mi-au
arătat drumul spre înainte, m-au făcut mai tenace,
reclădindu-mă, totodată, prin exemplul experienţei sale de viaţă.
autoarea
9
I. CĂUTĂRI
DESCENDENŢI
În urma cercetărilor efectuate de către profesorul
Gheorghe Gr. Caităr împreună cu preotul Ionel Caităr din Oneşti
au ajuns la concluzia că au origine comună.
Prin anul 1830, în părţile Reghinului săsesc, locuia
românul de origine sasă Ianoş Caităr care avea vreo 10-14 copii.
Fiind multimeseriaş, Ianoş şi băieţii lui plecau primăvara prin
satele moldoveneşti, la muncă. Dintre aceşti fii, Andrei Caităr a
fost înfiat de M. şi Ileana Gavriloiu din Bahna şi a locuit la
Oneşti, dar fără a-şi schimba numele. L-a avut fiu pe Mihai, tatăl
lui Aurel, Angelicăi, Terezei, lui Francisc, lui Aluiz şi al
preoţilor Ionel şi Mihai Caităr.
La Oituz au rămas alţi 3 fii ai lui Ianoş, şi anume Ianoş
(Ion), Mihai şi Iştan care a avut 2 copii, Ştefan şi Catrina. Ştefan
a fost bunicul tatălui meu, profesorul de istorie Gheorghe Gr.
Caităr.
COMOARA
Iştan Caităr, străbunicul lui Gheorghe Gr. Caităr, într-o
dimineaţă, în ajunul Sfântului Gheorghe, mergea la via sa de pe
dealul Albert. Lângă cărăruia de pe prundul Oituzului a văzut o
flăcăruie. A pus un semn şi noaptea a venit aici, a săpat şi a
descoperit o comoară destul de mare de monede din aur, care a
umplut cam cinci oale de Moşi de un litru, un litru şi jumătate.
După trei luni, la o nuntă a dăruit mirilor cinci galbeni.
Ioanci Cătănoiu, unul din socri, i- a dat să bea până l-a îmbătat,
10
pentru a afla unde ţinea galbenii ascunşi. În puterea nopţii, s-a
dus la el acasă unde, cotrobăind, a găsit doar patru oale cu
galbeni, bănet pe care l-a luat. A cincea oală nefiind pusă la un
loc cu celelalte, a rămas în gospodăria lui Iştan Caităr.
Dimineaţa, la întoarcerea acasă, Iştan s-a dus întins la
galbeni şi, spre surprinderea lui, mai era doar o singură oală
plină cu galbeni. Pentru a o proteja a îngropat-o noaptea
următoare la via sa de pe dealul Albert. N-a dat nimeni de ea
dintre moştenitori şi nici nu s-au străduit prea mult s-o caute
pentru că bănuiau c-a fost pusă cu blestem. Temându-se de
urmări, acea vie a fost înstrăinată treptat, treptat de către urmaşi.
De supărare, după câteva luni, Iştan Caităr s-a dereglat psihic şi
a decedat înainte de reforma agrară din 1864 din timpul domniei
lui Alexandru Ioan Cuza. Soţia lui s-a recăsătorit cu Petre Iştan
Lungu care a devenit clăcaş împroprietărit în locul lui Iştan
Caităr.
BLESTEMUL STAFIEI
Ştefan Caităr, fiul lui Iştan, bunicul profesorului
Gheorghe Gr. Caităr, s-a născut la Grozeşti-Oituz, în anul 1843.
La 16 ani era ostaş la cavalerie şi a rămas aici timp de
şapte ani. A fost reangajat în garda personală a generalului-
inspector Savel Manu din Iaşi, pe care l-a însoţit la toate
unităţile militare din ţară.
Mergând într-o misiune, făcându-se seară, de
oboseală, au tras la un han de prin părţile Vasluiului. Aici,
Ştefan a intrat în vorbă cu un bătrân din partea locului despre
ruinele ce se vedeau în câmpie. Aşa a aflat că acolo-i ,,Stahia”.
Ştefan Caităr, nefiind fricos din fire, a luat o carte şi o
lumânare, apoi s-a dus ţintă la ruine şi s-a aşezat între ziduri.
În timp ce citea, înainte de miezul nopţii, a auzit un
foşnet, a întors capul şi a văzut un moşneag bătrân, bătrân cu
barbă albă până la brâu plină toată cu muci.
11
Arătarea i-a spus: ,,Şterge-mi mucii, băiete, că de mare
noroc vei avea parte !” I-ar fi şters barba dar, venindu-i scârbă,
a sărit pe fereastră şi s-a înapoiat la han.
După două zile, când a ajuns la Bucureşti, fiind
frământat de gând datorită întâmplării cu stafia, s-a dus la nişte
ghicitorese. Acestea i-au spus: ,,De ce nu ai făcut ce ţi-a cerut
arătarea ? Să te duci şi să faci !” De două ori la rînd cărţile s-au
arătat la fel. A treia oară explicaţiile s-au completat cu
informaţia prezicere că nu se va mai întoarce acolo niciodată şi
că va muri sărac, ca urmare a blestemului că nu a făcut ce i-a
cerut stafia.
CĂSĂTORIA LUI ŞTEFAN CAITĂR
Ştefan Caităr trăia la Iaşi şi hotărându-se să întemeieze o
familie s-a căsătorit cu Anica Pricop din Cotnari. Bunicul Anicăi
era rus şi prin 1843 a trecut Nistrul în Basarabia pe o plută de
stuf. S-a stabilit la Cotnari-Iaşi. Ştefan, fiind convins că-n inima
Moldovei nu putea ramâne catolic, aşa cum era după tată,
oficierea căsătoriei s-a făcut în religia ortodoxă, după soţie.
La Iaşi s-au născut trei fii care au decedat toţi într-o
săptămână, după ce s-au mutat la Oituz, din cauza unei molime
de variolă.
A fost împroprietărit la Iaşi, potrivit reformei agrare din
1864, pe o suprafaţă de 40 de prăjini, pe locul unde s-a construit
gara din Iaşi.
După detronarea domnitorului Al. I. Cuza de către I.
Brătianu, generalul Savel Manu a fost înlocuit cu alt general.
Ştefan a plecat la Roman, la moşia lui Manu, unde a stat doi ani.
În serviciul generalului Ştefan adunase aur primit de la
ofiţerii care căutau intervenţia sa pe lîngă general cu scopul de a
fi avansaţi. Generalul ştia şi, fiind cel mai apropiat şi om de
taină al acestuia, îi spunea în glumă: ,,Pune-i bine
gugumane !”.
12
ŞTEFAN PERCEPTOR LA
GROZEŞTI-OITUZ
De la Roman, Ştefan Caităr a revenit la Grozeşti-Oituz.
În şase luni, având bani, a construit o casă şi un han de
cârciumă, coşar pentru porumb, toate pe terenul cumpărat peste
drum de biserica romano-catolică, casă cu o faţadă mare,
gospodărie care se întindea până înspre vechea biserică
romano-catolică distrusă de bombardamentele primului război
mondial.
Având scris frumos şi minte ageră, i s-a oferit postul de
perceptor la primărie. Concomitent a deschis trei cârciumi la
Oituz pe numele său. Ştefan a devenit cumătru cu Emilian
Romanov, notarul comunei, venit şi acesta din Ardeal, fiind
exmatriculat din seminarul greco-catolic.
Într-o seară, Ştefan îşi făcea calculele contabile a celor
cinci, şase comune de care răspundea, pentru că a doua zi
trebuia să meargă la Bacău cu vărsarea banilor încasaţi.
Pe atunci, primăria era tot pe locul celei de azi, doar că în
aceeaşi clădire funcţionau şi două săli pentru şcoală.
Ştefan, grăbindu-se, seara a uitat printre hârtiile de calcul
cheia casei de bani a primăriei. A doua zi, când a venit la
serviciu, casa de bani era descuiată şi golită. A dat fuga casă, a
descuiat sipetul personal şi, fără să mai numere, şi-a umplut
geanta cu aur şi argint, bănet pe care l-a predat la Bacău. Fusese
prădat din cauza neglijenţei sale pe când era primar Mihai Boacă
şi notar Emilian Romano, care ulterior au progresat din punct de
vedere economic. Rând pe rând, a pierdut toată averea. După un
timp, a renunţat la postul de la primărie şi s-a ocupat cu
agricultura. Era primul semn al aşa zisului blestem al stafiei şi
adeverirea prezicerilor ghicitoreselor.
13
ÎMPLINIREA BLESTEMULUI
Ştefan construise casa pe locul clăcaşului Piri, care
fugise din localitate să nu plătească costul terenului cu care
fusese împroprietărit la 1864.
După anul 1908, a urmat proces între Piroaica şi Ştefan
Caităr până la Curtea de Casaţie, pentru că Ştefan plătise
pământul pe numele lui Piri iar soţia lui voia să intre în drepturi.
Când s-a construit calea ferată care trecea prin Iaşi,
Ştefan a fost anunţat că pe terenul său se proiectează gara
(fusese împroprietărit la Iaşi cu 40 prăjini de teren la 1864).
Neavând bani să-şi susţină dreptul de proprietate şi-a pierdut
dreptul de despăgubire. N-a purtat opinci niciodată şi nu ieşea în
stradă fără cravată, frizură, baston şi pălărie. Era ,,domnul
Ştefan” şi aşa a rămas toată viaţa.
Prin anul 1900 au venit la Grozeşti-Oituz trei fraţi
Patrichi de la Luncani şi-au ocupat funcţiile de primar, notar iar
altul se ocupa de comerţ şi avea cârciumă.
Ştefan i-a ajutat la diferite lucrări de birou şi a efectuat
recensământul aproximativ al pomilor fructiferi pe specii. Fraţii
Patrichi îi ofereau domnului Ştefan obiecte de îmbrăcăminte.
,,Coana Anica”, soţia lui Ştefan Caităr, a vândut
lumânări la biserica ortodoxă până în anul 1908, când s-a stins
din viaţă.
Ştefan a decedat la Oituz în vârstă de 71 de ani, în anul
1914, sărac. Se adeveriseră prezicerile ghicitoreselor. Ambii soţi
îşi dorm somnul de veci într-un mormânt situat lângă fosta
biserică ortodoxă, mistuită de flăcările primului război mondial.
BLESTEMUL REVINE
La Oituz, Ştefan Caităr a avut doi băieţi – Ghiţă şi
Grigore care – au rămas ortodocşi – şi două fete, Elisabeta şi
14
Mariţa, care de mici au mers la biserica catolică pentru că aşa au
simţit ele şi s-au căsătorit în această religie.
Urmaş al lui Ghiţă Caităr, ca nepot după fiica Anica, este
învăţătorul Gheorghe (Gicu) Caiter, care şi-a păstrat numele
după mamă, a fost primar la Oituz în perioada 1992-1996. Ca
primar, dintr-o amabilitate excesivă, a semnat cu uşurinţă unele
documente de foarte mare greutate contabilă şi financiară. A
urmat un lung şir de procese după expirarea mandatului de
primar, procese care au culminat cu decesul său din martie 2005,
survenit în urma unor boli incurabile dobândite pe parcurs. Deci
funcţia de la primărie n-a fost nici pentru el benefică.
Grigore Caităr s-a căsătorit cu Frăsina, fiica cea mai
mare a lui Avram Zamfir Hîrjanu şi a Mariei ( fiica lui Panaete
Surdu) pe care aceştia i-au oferit-o când a mers la peţit nu pe
cea care o voia el dar, de ruşine, n-a mai întors vorba. A
participat la războaiele balcanice din anii 1912-1913 şi a fost
decorat cu medalia “Avântul ţărei”, a avut doi fii, Ion şi
Gheorghe, profesorul de istorie de mai târziu, şi trei fete: Maria,
Anica şi Elena.
Dintr-o neînţelegere a lui Grigore Caităr cu Gheorghe
Patriche, epitrop la biserica ortodoxă, dispută prin care Grigore
se referea la faptul că biserica se construia prea mică în raport cu
materialele de construcţie alocate, Patriche l-a avertizat cu
expresia: “L’as că vezi tu, Grigoriţă!”. Spre surprinderea lui,
Grigore s-a pomenit cu o amendă enormă în valoare de 700 de
lei, pentru că tatăl său Ştefan nu urmărise o amendă pe vremea
când fusese perceptor. Aceasta se întâmpla când mai erau şase
luni până la prescrierea amenzii. Aşa se explică faptul că partea
lui Grigore din pământul rămas de la Piri lui Ştefan prin hotărâre
judecătorească a fost vândut lui Chiriac Ciocan şi Achivei.
Căsătoria lui Chiriac Ciocan cu Opincă Sofia, ambii din
Hîrja, a dus la o nouă înstrăinare a terenului prin decesul
acestuia şi recăsătorirea văduvei Ciocan cu Corneciu Gheorghe
care a înstrăinat lui Belceanu, actualul proprietar.
15
Din cearta pentru materialul sustras de la construcţia
bisericii ortodoxe Sf. împăraţi Constantin şi Elena de către cei
care transportau cu boii aceste materiale, Grigore Caităr şi-a
pierdut partea de teren din şosea, moştenire după tatăl său Ştefan
Caităr.
În urma unor discuţii cu fratele Ghiţă, care avea patru
copii, Grigore şi-a luat partea lui din casa părintească şi a ridicat
casă în satul Hăţman pe terenul bunicului după mamă, Panaete
Surdu.
NAŞTEREA LUI GHEORGHE
GR. CAITĂR, PRIMA COPILĂRIE
La 15 august 1916 armata română a trecut Carpaţii
pentru obţinerea reîntregirii neamului.
Grigore Caităr a fost concentrat cu regimentul 27
Infanterie, compania a III-a puşcaşi, în sectorul Armatei de
Nord, comandate de generalul Prezan. Pe frontul de la Mărăşti, a
treia zi de bătălie, Grigore a fost rănit de un alice de şrapnel
care-i perforase plămânii şi a fost internat la spitalul din Adjud.
În anul 1917 a fost bolnav de tifos exantematic şi internat la
Căiuţi, aproape de Negoieşti, unde era refugiată familia încă din
octombrie 1916.
La 24 mai 1916, s-a născut al doilea fiu, Gheorghe,
plăpând şi plângăreţ, crescut prin beciuri în primii doi ani de
viaţă, şi care n-a mers până la vârsta de trei ani. Frăsina n-a
născut cu mama ei, moaşa satului, ci cu o moaşă de plasă
calificată, care l-a menit pe Gheorghe să fie în fruntea societăţii,
să ajungă om învăţat, om mare – cum spunea ea.
Nici nu se vindecase bine rana de la spate când Grigore
ieşea din spital şi pleca pe frontul de la Mărăşeşti. Avea în
buzunarul de la piept foaia de ieşire din spital care, în două
săptămâni de lupte şi ploi, s-a deteriorat şi a devenit ilizibilă, iar
16
el, neavând document de invalid de război, n-a beneficiat de
pensie I.O.V.R.
În anul 1917 a fost demobilizat, familia s-a înapoiat de la
Negoieşti şi s-au aşezat în bordeiele militare de sub malul morii
Oituz, la capătul unei grădini a socrilor, fiindcă arsese casa din
Vamă până în temelie, în a treia bătălie a Oituzului.
Participarea pe frontul de la Mărăşti şi Mărăşeşti i-a adus
crucea comemorativă a marelui război cu brevetele Mărăşti,
Mărăşeşti şi 1918.
În decembrie 1917 demolează bordeiele militare şi, pe
gheaţă, în patru zile a cărat cu spatele materialul lemnos pentru
construirea unei camere, pe care a ridicat-o într-o lună.
În anii 1918-1919 a fost concentrat pentru menţinerea
ordinii pe Nistru. S-a întors acasă în vara anului 1919, a muncit
la fabrica de cherestea din comună şi a mai construit o cameră şi
beci, ataşate de camera anterioară. În acest cămin locuia familia
lui Gr. Caităr împreună cu soacra sa Maria Hârjanu.
Înainte de a începe cursurile şcolare, Gheorghe stătea
mai mult la familia Margasiu Mihai şi Reveica (sora mai mică a
Frăsinei Caităr) pentru că aceştia nu aveau copiii şi, prin
înţelegere, s-a luat hotărârea ca Gheorghe să fie înfiat, dar fără
acte. Înfierea nu a avut loc pentru că în urma decesului fratelui
Ion s-au luat noi hotărâri ca urmare a reflectării asupra realităţii,
dar relaţia cu familia Margasiu a fost întotdeauna cea dintre
părinţi şi fii şi i-a fost benefică lui Gh. Gr. Caităr.
EDUCAŢIA PRIN ŞCOALĂ,
LIGA CULTURALĂ
ŞI BISERICĂ
17
În anul 1922, Gheorghe, fiul Frăsinei şi al lui Grigore,
păşea pragul clase întâi, la şase ani, alături de verişorul
Gheorghe Pruteanu, orfan, cresut de Maria Avram Zamfir
Hîrjanu, bunica după mamă.
În toamna aceea a fost o molimă de scarlatină. Frăsina
Caităr a fost internată cu doi copii la dispensarul din Oneşti, Ion
de 10 ani şi Maria de trei ani. După şase săptămâni Ion a decedat
iar Maria, supravieţuind, s-a întors acasă împreună cu mama sa.
În anul şcolar 1922-1923 Gheorghe a avut învăţătoare pe
Măndiţa Dragomir. Cu ajutorul tatălui său a promovat ultimul
clasa întâi. Pentru că avea colegi de clasă cu 2-5 ani mai mari
decât el, nu avea nici măcar cu cine să se joace în pauză. A
învăţat să citească şi să scrie la lumina opaiţului sau a gazorniţei
(un opaiţ confecţionat rudimentar care folosea drept combustibil
seu de oaie şi avea o luminiţă mult mai mică decât cea a
lumânării). În clasele II-IV a învăţat cu învăţătoarea Argintaru,
cu Eusebiu Tudorache, cu Dalai, de prin părţile Odorheiului. În
clasa a treia a început să înveţe mai bine. În clasa a IV-a avea
învăţător pe domnul Gheorghe Porumb din Curiţa-Caşin, care
cunoştea muzică, iubea istoria, pregătea serbări şi avea de
preparat pentru examenul gimnazial pe Aurora Dragomir,
devenită Gruiescu după soţ, prima femeie inginer silvic din
lume.
La Oituz, în anul 1923, luase fiinţă o secţiune a Ligii
Culturale. Gheorghe Caităr mergea împreună cu verişorii săi să
împrumute cărţi de la Biblioteca Nicolae Iorga, înfiinţată în
cadrul Ligii. Astfel, i s-a cultivat gustul pentru lectură şi
memorare. Avea o plăcere deosebită de a povesti şi de a fi
ascultat. Învăţătorul Gheorghe Porumb a participat la activităţile
Ligii Culturale cu serbări, în cadrul cărora a prezentat cântece
patriotice, recitări, piese de teatru ş.a., ceea ce l-a făcut pe elevul
său Gh. Gr. Caităr să vibreze, să simtă că trăieşte istoria.
18
În clasa a V-a a învăţat cu domnul Vasile Ghiu din Hîrja.
Acum era capabil să redea din memorie toate lecţiile. Când a
venit un inspector la clasă a constatat că elevul reproducea în
tocmai o lecţie de istorie medievală a Ţărilor Române.
Inspectorul a pus întrebări iar elevul a răspuns corect fără să
evidenţieze o învăţare mecanică.
Din anul 1925 a fost chemat prin mama sa Frăsina,
coristă fondatoare din anul 1903 în corul bisericesc, ca ţârcovnic
la altar cu părintele Ioan Tudorache, bunicul Olgăi Tudorache,
devenită actriţă a cinematografiei şi teatrului dramatic românesc.
Timp de cinci ani a trăit în mirosul de ceară, smirnă şi tămâie,
precum şi a florilor de grădină din sfânta biserică ortodoxă.
După congresul Ligii Culturale de la Blaj din anul 1926,
savantul Nicolae Iorga a vizitat Oituzul cu prilejul inaugurării
secţiunii Oituz. S-a imortalizat momentul prin imagini
fotografice. În una din ele se află şi copilul Gheorghe Gr. Caităr.
Chiva Bogdănescu, fată talentată în domeniul muzicii, a fost
remarcată de savant care a luat-o cu el pentru a o lansa. Ea era
analfabetă. Profesorul i-a cumpărat abecedar dar, după un timp,
Chiva a revenit acasă. Renunţase. Este lesne de înţeles că i-a fost
greu să se acomodeze.
Educaţia dobândită în urma lecturilor cărţilor de
literatura română şi universală din biblioteca Ligii Culturale,
împletită cu atmosfera de intelectuali avântaţi în frumoase
idealuri din familia Tudorache şi Dragomir, Gh. Gr. Caităr s-a
format până la vârsta de 14 ani şi în biserica ortodoxă. La
aceeaşi vârstă, de 9 ani, când a început activitatea la Liga
Culturală şi-n altar cu preotul Ioan Tudorache, în vacanţe lucra
la Bîtca cu grădinarul ceh Iohan, muncă pentru care primea două
mese pe zi.
De la an la an învăţa tot mai bine iar clasa a VII-a a
promovat-o cu medie mare, a primit premiul al doilea iar părinţii
terminaseră de construit o casă nouă, mai încăpătoare începută
19
în anul 1926 tot pe un teren de la Maria Hârjanu, aflat pe Malul
Morii.
PERIOADA ANILOR 1930-1938
După vârsta de 14 ani, Gheorghe Gr. Caităr a efectuat
munci agricole şi pomi-viticole la Bîtca şi la Castel, precum şi la
fabrica de cherestea din Grozeşti-Oituz. În două toamne a fost la
Iveşti la cules de vie pe moşia urmaşilor Negropontes.
Începând cu vârsta de 17 ani a lucrat la prăşit sfeclă la
Dingeni, la făcut de metri la pădure la Bogata, la Dofteana, pe
Valea Uzului.
În vara anului 1934, la Slănic Moldova, în parc, a
deprins tehnica floriculturii. În această etapă a vieţii, trăia într-
un orăşel de munte cu băi şi ape minerale, unde muzica îl
impresiona şi îl avânta spre idealuri.
Tot aici a început pregătirea premilitară la care a urmat
trei ani, a fost premilitar de frunte, comandant de grupă şi
încheietor de pluton, cu zece zile de concentrare-instruire la
Bacău, notat cu foarte bine, ceea ce s-a reflectat în serviciul
militar.
În anul 1934 s-a cunoscut cu Picler Alexandru, zidar şi
cioplitor în piatră care, fiind orfan de ambii părinţi, a învăţat
meserie la orfelinat. În acelaşi an, învăţătorul Constantin Radu,
dirijor de cor, a pus bazele asociaţiei culturale ,,Arcaşii”, în care
a activat (în zilele de sărbătoare şi duminica) ca interpret de
teatru, recitator şi membru în formaţia corală. Această asociaţie
culturală susţinea portul popular iar patriotismul se considera
prin respectarea portului şi eşarfa tricoloră trecută în diagonală
pe umăr, peste inimă. Bineînţeles că-şi făcea timp la sfârşit de
săptămână să treacă pe la horă, la vedrele unor nunţi ori la slujba
oficiată în bisercă.
În vara anilor 1935-1936 a lucrat la Slănic Moldova la
construcţii de vile particulare şi la Mitropolie.
20
În anul 1937 muncea la fabrica de cherestea din Căiuţi,
la fasonat metri, unde a rămas până în martie 1938.
STAGIUL MILITAR
În ultima zi a lunii februarie din anul 1938, după ce a
venit de la muncă, s-a odihnit şi la întâi martie a plecat la
Centrul Militar Bacău. După zece zile a fost repartizat la
Regimentul 81 Infanterie cu sediul la Dej, cazarma Alexandru
Ioan Cuza. Aici s-a întâlnit cu Costică Ghiurca, consătean de pe
Pârâul Sărat, încorporat cu o săptămână înaintea lui.
Sâmbătă, 12 martie la ora 12, era repartizat la compania
specialităţi. S-a prezentat la magazie unde a primit de la
plutonierul major Macovei efecte militare foarte degradate.
Făcea parte din grupa I, plutonul transmisiuni. Comandant de
grupă era Suciu Gheorghe, ardelean, fiu de ţăran, mic de statură,
aproximativ de treabă, fără îngâmfare ca ceilalţi gradaţi, în mare
majoritate munteni din Prahova.
Contingentul 1938 era format în majoritate din băcăuani
de pe Trotuş, Tazlău, Siret, cu puţini ardeleni şi bănăţeni.
Comandantul plutonului de transmisiuni era locotenentul Tudor
Grigore, necăsătorit, agreabil, oltean din comuna Zbiceni judeţul
Romanaţi. Încheietor de pluton era plutonierul Petruş Avram,
ardelean, comandant al companiei fiind locotenentul Turman
Vasile, foarte milităros, ginerele inginerului petrolist de la sonda
din Dej. Acest ofiţer era înalt, bine legat, atrăgător şi mare
vânător. Erau trei batalioane. Se formase compania a 13-a de
recunoaştere comandată de căpitanul Petrişor, avansat la 10 mai
maior. Prin dictatura regală comandantul de regiment, colonelul
Petrescu, devenise din anul 1937 prefect militar. Comandant
direct era locotenent - colonelul Tomescu, în vârstă de 50 de ani,
necăsătorit, răutăcios, pretenţios. Ajutorul comandantului de
regiment Dörner Egon fusese avansat colonel la 10 mai.
Ordonanţa acestuia era Celmare Pavel de prin părţile Siretului.
21
Domnul Egon avea un fiu cercetător la Institutul Nicolae Iorga
pe care profesorul Gh. Gr. Caităr l-a cunoscut în anul 1974.
Comandantul Corpului VII Armată din Cluj era generalul
Vasilescu Cristea.
Toate acestea le-a scris soldatul Caităr pe un carneţel
duminică dimineaţa, fiindu-i dictate de caporalul Suciu. Seara, la
inspecţia efectelor, era solicitat să reproducă întocmai
informaţiile, deşi era nou intrat în unitate.
Luni a plecat la instrucţie pe dealul Rompaş, unde era o
groapă cu sare, o givală săpată după metoda romană. După două
ore de instrucţie, ostaşii, adunaţi în careu, sunt solicitaţi să facă
orientarea topografică. Caporalul Suciu l-a îndemnat pe ostaşul
Gh. Gr. Caităr să iasă un pas înainte şi să facă orientarea pe
fiecare punct cardinal, cu descrierea direcţiei. Aşa s-a remarcat
din prima zi ca cel mai bun recrut din pluton.
Rând pe rând, instrucţie, muştruluială… a slăbit destul
de mult dar era sănătos. De Paşti, când a fost 10 zile în permisie,
s-au speriat cei de acasă de el, mai ales de felul de a privi cu
atenţie să reţină totul. Revenind la unitate, a fost avansat fruntaş
fiindcă avea pregătirea premilitară completă. La contravizita
diviziei colonelul medic i-a propus să amâne serviciul militar
pentru un an deoarece fizic era foarte slab. Comandantul a dat
relaţii foarte bune despre el şi a rămas în continuare încorporat.
Între timp l-a cunoscut pe copilul de trupă Ioan Marchiş,
de la care şi prin care a împrumutat manuale de gimnaziu. Până
în iunie a reuşit să treacă prin ele, în afară de matematică şi
limbi străine. A urmat şcoala de cadre pentru caporali. La
sfârşitul lunii iunie a dat examen în faţa comisiei de ofiţeri care
l-au apreciat cu calificativul foarte bine. La 10 mai a depus
jurământul pentru patrie şi rege.
Tot în luna aceasta a fost procesul lui Corneliu
Codreanu, şeful legionarilor, proces desfăşurat cu uşile închise.
Generalul Antonescu, în calitate de ministru de război, a fost
întrebat ce părere are de comportarea căpitanului Codreanu, la
22
care a răspuns ,,Eu nu dau mâna cu trădătorii de ţară” dar s-a dus
şi a strâns mâna căpitanului. A doua zi, Antonescu a fost
destituit şi trimis la închisoarea din Tîrgşor. A fost numit alt
ministru de război şi la defilare soldaţii nu mai ţineau pumnul
drept strâns şi degetul mare perpendicular pe pumn, ci ţineau
palma deschisă cu degetele lipite.
În grupa întâi transmisiuni, cel mai înalt era recrutul
Toma Augustin din Căşei, al doilea Mihuţ Gheorghe, după care
urma Gh. Gr. Caităr.
Procesul comuniştilor de altă naţionalitate s-a judecat la
Craiova iar la Dej a fost judecat Gheorghe Gheorghiu. O broşură
mică a scris avocatul Eugen Dragomir din Oituz despre procesul
de la Craiova.
La procesul lui Gheorghe Gheorghiu au asistat
locotenentul Toader Grigore şi doi recruţi, Toma Augustin şi
Mihuţ Gheorghe, pe care învăţătorul Gh. Gr. Caităr i-a
recunoscut în manualele de istorie din perioada anilor 1950-
1965. Ei au fost instruiţi să nu vorbească despre ce au auzit la
proces. Mihuţ Gheorghe, croitor de profesie, a fost auzit a doua
zi spunându-i lui Toma : ,,Ai auzit măi, ce vorbea ăla ?”. Toate
ar fi trecut neobservate, dar o percheziţie drastică a fost făcută la
toate dormitoarele, la cufere, valize, aşternuturi, saltele – se
presupunea că se căutau manifeste comuniste. Gheorghe
Gheorghiu, înainte de a fi arestat, a stat ascuns la un ungur din
mahalaua Dejului. În anul 1954 când a vizitat această localitate
în calitate de şef al statului, ungurul i-a ieşit în întâmpinare, l-a
invitat acasă, invitaţie la care a răspuns numai după întâlnirea cu
oficialităţile. Acum ungurul avea poarta încuiată. În final a
deschis poarta, s-au îmbrăţişat, după care au urmat explicaţiile.
În luna martie 1939 Germania a cucerit în trei zile
Cehoslovacia. Armata Germană a pătruns pe teritoriul Ungariei
cu acordul acesteia şi a ajuns aproape de Tisa.
Generalul Vasilescu Cristea, comandantul Corpului 7
Armată, împreună cu cinci regimente, la ora cinci dimineaţa, se
23
aflau pe poziţie spre Ungaria. Aici românii aveau puternice
fortificaţii, cazemate. Gh. Gr. Caităr era comandant de grupă şi
încheietor de pluton.
A treia zi după mobilizarea din martie 1939, căpitanul
Turman Vasile primea rechiziţii de la ţărani. Astfel a predat
sergentului Caităr 56 de care şi 135 cai cu hamuri. Timp de zece
zile caii au stat în curtea regimentului şi au fost întreţinuţi doar
de 15 soldaţi. O ploaie rece le-a adus un tremur după care au fost
puşi la trap prin curtea unităţii. Plutonierul major Pocol din
Bucovina trebuia să primească aceste bunuri cu proces verbal de
la sergentul Caităr, dar se eschiva. Au intervenit soldaţi şi
gradaţi TR-işti pentru cartiruirea carelor şi cailor în gospodăriile
localnicilor dinspre şoseaua Rompaşului. Erau şi cai bolnavi de
scabie de la care s-a îmbolnăvit sergentul Caităr, care a plecat în
permisie zece zile, de Paşti, în aprilie 1939. Era vinerea
patimilor iar la Tîrgu-Mureş se putea servi la masă doar ardei
muraţi în oţet, umpluţi cu varză. Mâncarea i-a stârnit o durere de
stomac, o trecătoare gastrită.
Ajuns acasă, a povestit întâmplarea cu râia şi s-a spălat
cu apă caldă în care a pus leşie de cenuşă, provenită prin arderea
ciocălailor de porumb, şi pucioasă. În noaptea de Paşte a făcut
altă baie fără pucioasă, dar cu săpun. Apoi s-a frecţionat cu spirt
şi apă de colonie şi nici un miros de râie cabalină şi de pucioasă
nu se mai simţea. Noaptea a cântat la corul bisericii “Concertul
Învierii” şi “Îngerul a strigat”. Era nespus de bucuros nu numai
că a scăpat de râie ci şi pentru că se afla printre ai lui la o
sărbătoare atât de importantă pentru creştini.
Revenit la unitate, s-a depus jurământul, au fost avansaţi
recruţi, iar batalionul de recruţi a plecat pe zonă, în iunie, în
comuna Santău, judeţul Sălaj, împărţiţi pe unităţi până la Careii
Mari şi la Andrid, cartiruiţi în şurile gospodarilor.
În grupă avea un fruntaş TR, Irimiceac Iuliu, inginer
miner, tot atât de înalt, voinic şi frumos ca şi regele Mihai –
constatare făcută de toţi ofiţerii.
24
Căpitanul Turman a plecat în concediu şi sarcinile lui au
fost preluate de locotenentul Petruţă Solomon, comandantul
companiei de comandă din compania specialităţi, din care se
formaseră trei companii: de pionieri, de armament greu şi de
comandă pentru comanda regimentului. Aici erau telefonişti,
radiogenişti, agenţi de transmisiuni, biciclişti, călări ş.a.
Ca sergent, Gh. Gr. Caităr a participat la trageri pe
divizie în iunie 1938. La aruncări de grenade s-a clasat pe locul
al treilea pe regiment şi la aprecieri de distanţă primul pe divizia
a 16-a.
Din discuţie cu locotenentul Solomon Petruţă s-a arătat
dornic de a ocupa o funcţie sanitară în viaţa civilă şi a solicitat
să urmeze şcoala de sergenţi sanitari la Cluj. Cererea a fost
respinsă de locotenentul Turman. Domnul Petruţă Solomon l-a
dus la raportul colonelului Dörner, căruia i-a explicat situaţia
materială modestă din familie şi dorinţa de a urma şcoala de
sergenţi sanitari, în urma cărui raport acesta i-a aprobat cererea.
La şcoala sanitară din Cluj se pregătea şi se servea masa exact
după cerinţele ştiinţifice. Aici erau două clase de cursanţi şi se
preda anatomie, chirurgie, farmacie, epidemiologie ş.a. În luna
septembrie 1939 Hitler invadase Polonia, se făceau concentrări
masive, iar cursurile au durat trei luni în loc de şase, dar s-a dat
examen şi s-au acordat adeverinţe de absolvire a cursului de
sanitar.
Revenit la Cluj, pe zonă, a fost scos din instrucţie şi
căpitanul Turman i-a dat în primire magaziile celor trei
companii. Unitatea s-a deplasat la moara lui Bamfi unde
sergentul Caităr a cunoscut pe sublocotenentul Coptil Marian,
învăţător de profesie care, ştiind că este de la Oituz, i-a
recomandat să citească romanul ,,Fata Moartă” scris de Ioan
Missir care a luptat la Oituz în Primul Război Mondial.
A revenit la Santău în primăvara anului 1940, după ce
stătuse o iarnă la Tăşnad. Legionarii închişi şi persecutaţi erau
eliberaţi şi concentraţi la unităţile militare. A început să înveţe
25
limba franceză după metoda transcrierii fonetice. Descoperise
această metodă fără să ştie că exista deja, dar păstra accentele
deasupra literelor.
În iunie 1940 Basarabia şi Bucovina au fost anexate
Rusiei comuniste. Cu mari discuţii a obţinut o lună de concediu,
timp în care s-a dus la muncă pe Apa Roşie, pe Uz, la făcut de
metri, la canal. După trei săptămâni Ardealul a fost răpit, iar
Uzul era în teritoriul acela. În drum spre casă, pe tren, pe la
tunelul Cireşoaia, a scăpat în apă cârligul (instrument folosit la
canal în domeniul forestier). Îi părea rău dar gândea ,,O fi de
bun augur ! Să-mi iau adio de la munca în pădure!?”. Aşa a şi
fost.
MOBILIZAT - DEMOBILIZAT
Se construiau cazemate la Oituz şi anume la fabrica de
cherestea, în Călcîi şi în şosea în dreptul satului Călcîi. A lucrat
aici trei săptămâni ca mobilizat pe loc, fiindcă nu mai ştia unde
să mai meargă la unitate din cauza situaţiei Ardealului. A venit
la Oituz Bădulescu de la Moviliţa-Panciu ca să-şi facă o echipă
de muncitori pentru construcţii de cazemate. Caităr n-a stat pe
gânduri şi s-a dus la muncă. După 15 zile au sosit ordine de
plecare la unităţi. Întors de la Panciu, acasă îl aştepta scrisoarea
fostei vecine Aglaia Mucea, prin care îl anunţa să meargă la
Bucureşti, în casa Bragadiru unde să lucreze ca ajutor de fecior
în casă. S-a pregătit şi a plecat la Bucureşti. În casa boierului
Bragadiru a dormit o noapte în camera rezervată, a ajutat la
curăţirea parchetului în sufragerie şi în salon, iar a doua zi,
tânărul boier D.D. Bragadiru, în vârstă de 30 de ani, i-a plătit
munca cu suma de cinci sute lei, sumă cu care a plecat spre
unitatea ce se afla în oraşul Balş.
Aici a lucrat o lună de zile cu Bob Aurel la dosarele celor
daţi dezertori, poziţie în care erau amândoi din punct de vedere
scriptic.
26
Veniseră legionarii la putere. Antonescu, la 6 septembrie
1940, fusese numit şeful statului. Peste 60 de mari savanţi care
s-au afirmat împotriva legionarilor au fost judecaţi fără drept de
apărare şi împuşcaţi de legionari.
Căderea Ardealului adusese contopirea regimentelor 81,
82 şi 83 în Regimentul 82 Infanterie, care a mers în toate
campaniile. Comanda regimentului era la Tîrnăveni, colonelul
Ciobanu Marian, finul de cununie al generalului Antonescu, a
fost transferat în funcţia de prefect al judeţului Brăila. La
compania comandă Gh.Gr.Caităr a fost primit cu răceală şi
dispreţ de sergenţii din judeţul Neamţ dar, la trei zile,
sublocotenentul Buicescu, venit de la Balş, a intervenit la
căpitanul Frăţilă pentru a fi numit şef de dormitor. Acum
răspundea de toată activitatea serviciului interior din compania
comandă, ajutat zilnic de un sergent de zi. Era ofiţer de serviciu
pe regiment o dată pe săptămână şi repartiza pentru celelalte zile
ale săptămânii alţi sergenţi de serviciu. Continua învăţatul la
limba franceză ajutat de sergentul Tulai, folosind tot metoda
transcrierii fonetice. Caporalul voluntar Ştefănescu, care avea
două clase de liceu, când a văzut cum se chinuia, i-a adus o carte
tipărită cu lecţii în limba franceză transcrise fonetic. Astfel,
avansa în studiu foarte rapid. Iarna studia în continuare manuale
de liceu.
De Crăciun, în anul 1940, a venit desconcentrat direct la
casa Bragadiru din Bucureşti şi rebeliunea legionară din 24
ianuarie 1941 l-a prins aici. Nimeni nu ieşea din curte. Au
urmărit evenimentele privind pe geam. Boierul dormea la
fabrica de bere. Era desconcentrat, fiind mare moşier, capitalist,
stăpân al fabricii de bere, de spirt şi de conserve. Casa Bragadiru
se afla între vila Nicolae Malaxa, în care au pătruns legionarii
(când armata a intervenit cu un tanc, tunuri şi mitraliere), iar la
răsărit o vilă nelocuită, devenită atunci ambasada Germaniei.
Adresa era Aleea Modrogan, casa Bragadiru nr. 5. Întors la
unitate, ostaşii l-au informat despre legionarii locali care au
27
încercat să ocupe prefectura la Târnăveni dar n-au reuşit fiindcă
intrarea era apărată de ostaşi.
În concediu a revenit la Bragadiru, unde a sărbătorit
Şfintele Paşte. Cu prilejul zilei onomastice a primit drept cadou
un costum din stofă de la doamna Florica Bragadiru, mama lui
D.D. Bragadiru. Diferite intrigi ale unei servitoare l-a determinat
să plece din casa Bragadiru. La 14 iunie aranja grădina-parc de
la Ambasada Germană, pentru suma de 6 500 lei, remuneraţia pe
cinci zile de muncă. Cu banii primiţi s-a dus la anticariat, a
cumpărat mai multe cărţi şi s-a întors la Oituz.
În ziua de 22 iunie 1941, duminică dimineaţa, femeile
plângeau în biserica ortodoxă. El nu ştia nimic, dar se zvonise
c-a început război împotriva Rusiei bolşevice. A stat acasă până
toamna, prestând diferite munci.
În luna octombrie a fost concentrat. Din regimentul 82
infanterie au plecat pe front batalioanele 1 şi 2, batalionul 3 a
rămas de pază la graniţa cu Ungaria. După căderea Odesei a
participat la referendumul organizat la secţia de votare
principală de la primăria Tîrnăveni. Aici n-a fost nici un
incident.
A plecat acasă desconcentrat şi pe drum s-a întâlnit cu
alţi consăteni. Invitat de un sergent a vizitat Mausoleul de la
Mărăşeşti, pe care nu-l vizitase încă. Sărbătorile de iarnă ale
anului 1942 le-a petrecut acasă, cu familia.
PE FRONT ÎN RĂSĂRIT
28
În noaptea dinspre Bobotează spre Sf. Ioan, sâmbătă
seara, a visat o poziţie asemănătoare cu dealurile Bîtca, Bahna şi
Ştibor de la Oituz. Pe Ştibor tunurile trăgeau grozav, pe vale
înaintau ostaşii (şi el cu ei), zgomot de arme, un tanc rusesc
ataca iar el s-a văzut imobilizat. Artileria noastră trebuia să
lungească tragerea, au tras cu o rachetă verde. Visul s-a
terminat.
A doua zi , a primit telegramă de prezentare la unitate
care se afla lângă Sibiu. A plecat în luna martie pe frontul de
răsărit cu batalionul 3 comandat de maiorul Fanea. Trenul a
trecut pe la Brăila, Odesa şi de acolo au mers pe jos până la
colonia Bujalîc. La o lună după Paşte, au plecat cu trenul spre
front, au coborât la Nipropetrovsk, peste podul Niprului, către
Doneţ au mers trei zile în marş de zi şi trei zile în marş de
noapte. Au ajuns înaintea declanşării marii ofensive germane pe
frontul central. Au început lupte de urmărire.
În noaptea de 23 spre 24 mai a avut un vis pe care l-a
tradus imediat – va cădea rănit – ceea ce s-a şi întâmplat pe data
de 24 mai 1942, zi când era aniversarea lui.
Au tras un foc de rachetă verde ca şi-n visul de la
Bobotează şi-au plecat. Au urcat viroaga pe o muchie unde erau
tranşeele ruseşti părăsite. Aceasta era poziţia visată. În tranşee
viermuiau ostaşii români. Sergentul Caităr nu mai avea loc în
tranşee, s-a retras spre stânga şi a fost lovit la cap de un glonte.
A căzut. Se gândea ,,S-au dus studiile …”, şi-a revenit ,,Stai,
nu-s mort, dacă gândesc, nu-s grav”. Caporalul sanitar l-a tras de
picioare mai la adăpost, l-a pansat şi plângea că-l părăsea doar
după trei săptămâni. A început să meargă pe brânci câte puţin, a
încercat să se ridice, îşi ţinea echilibrul şi a mers spre postul de
prim ajutor. S-a dus până la maşina salvării care l-a transportat
la un spital improvizat într-o şcoală. În salon era cu caporalul
Gobea Petru din grupa sa, rănit la abdomen cu patru gloanţe.
Pentru că sergentul Gh. Gr. Caităr nu a fost rănit într-o misiune,
nu a fost decorat.
29
VALURILE VIEŢII (1942-1943)
Comisia româno-germană l-a trimis în ţară la spitalul din
zona interioară Stupini – Braşov. După două săptămâni a fost
trimis în concediu 15 zile, apoi, înapoi la spital încă 15 zile,
după care a revenit la Sebeş-Alba, vărsat la batalionul mitraliere
divizionare, la compania branduri 120 mm, unde se bucura de
atenţie.
Aici a cunoscut pe sublocotenentul în rezervă Gheorghe
Borza, nepotul profesorului universitar Borza, fondatorul
grădinii botanice din Cluj. Sublocotenentul preda cursuri de
topografie companiei de branduri. Una din întrebările adresate
ostaşilor a fost: ,,Cum de a putut fi pus pe hartă globul
pământesc, care-i rotund ?”. S-a ridicat sergentul Gheorghe Gr.
Caităr şi a răspuns : ,,Sunt două desfăşurări: desfăşurarea
echivalentă, Bonné şi desfăşurarea Lambert, conformă. Cea din
urmă păstrează unghiurile sacrificând suprafeţele şi cealaltă,
invers”. A fost întrebat ce profesie are, la care a răspuns: ,,Sunt
plugar, fără plug şi fără brazdă”, stârnind un hohot de râs în cele
două sute de piepturi din trei pavilioane ale regimentului.
A doua zi, sublocotenentul Borza l-a invitat la o discuţie
amicală şi, printre altele, i-a spus: ,,Se dă o luptă pe viaţă şi pe
moarte, dar ruşii vor veni înapoi. Atunci vei trăi mai bine”.
Sublocotenentul în rezervă Ştefan Tomozei, fost profesor
de limba română la Chişinău, în timpul liber îi ţinea prelegeri de
literatură şi filosofie.
Într-una din zile sergentul Caităr a avut o contrazicere cu
locotenentul Şara, învăţător rezervist, referitor la alegerea
direcţiei de mers pe hartă şi a doua zi învăţătorul şi-a cerut scuze
de la sergent. La câteva zile, un căpitan de artilerie trebuia să
dea examen practic pentru gradul de maior. Locotenentul Şara
este numit să însoţească artileria cu două piese de brand de 120
mm. Şara îşi cere permisiunea de la căpitanul Bujor ca în această
30
situaţie tactică să fie însoţit de sergentul Gh. Gr. Caităr.
Celelalte plutoane erau ca infanterişti. Domnul sublocotenent
Tomozei l-a atenţionat pe sergent: ,,La doi km de aici trecem
prin satul Lancrăm. Să fii atent ! aici s-a născut poetul Lucian
Blaga”. Zilele următoare au discutat despre opera poetului
ardelean.
Se simţea tot mai rău, nu suporta zgomotul. A plecat
acasă o lună de zile, în concediu. Aici îl aştepta plicul de la
Ministerul Instrucţiei Publice prin care era anunţat că i s-a
aprobat examenul de diferenţă de la şapte clase la clasa a III-a de
gimnaziu, cu douăsprezece obiecte. A împrumutat bani de la
preotul ortodox din Oituz, Gh. Comăneci, şi, la Bacău, în două
săptămâni şi-a dat examenele. După o săptămână de stat acasă
s-a întors la unitate.
Din punct de vedere psihic avea tot mai multe probleme.
De la Sebeş-Alba a mers până la Alba Iulia 20 de km pe jos,
unde era sediul diviziei a 20-a, cu plângere asupra sănătăţii sale.
A doua zi, medicul regimentului l-a trimis la Spitalul Regina
Maria din Sibiu. A fost propus să fie consultat de profesorul
doctor Ureche, neuropsihiatru. De aici a fost transferat la spitalul
de boli nervoase din Sibiu, unde a stat sub supraveghere
douăzeci de zile, apoi înapoi la Spitalul Regina Maria şi-n
ultimă instanţă a fost trimis la unitate.
În noiembrie 1942, compania branduri plecase pe front
fără segentul Caităr, care fusese desconcentrat. Acasă a fost
bolnav de astenie nervoasă din ziua de Crăciun 1942 până la
Paşte 1943. În primăvara anului 1943 a scris căpitanului de
jandarmi Ardeleanu, a cărui soră Mariţa era căsătorită cu
Nicolae Margasiu, frate cu Mihai Margasiu, căsătorit cu Reveica
Hîrjanu, sora Frăsinei Caităr. Recunoscându-l de rudă şi
înţelegându-l, l-a angajat ca portar la uzinele A.S.T.R.A. din
Braşov, unde căpitanul era şef de secţie.
31
PE FRONT ÎN MOLDOVA
În tomna anului 1943 a fost concentrat timp de o lună de
zile la Vinţul de Jos. Desconcentrat, a revenit la A.S.T.R.A.,
unde a rămas să lucreze pănă în luna martie 1944, când a plecat
pe frontul din Moldova.
În august 1944 se primise ordin să se atace pădurea
Făgetului, unde erau două divizii de ostaşi ruşi, pentru că era
pericolul ca ruşii să spargă frontul pe Valea Moldovei în jos.
Comandantul diviziei a 20-a, generalul Georgescu Pion,
nu a aplicat acest ordin ci s-a sinucis pe linia de avanposturi
zicând “Decât să moară o mie de oameni, mai bine unul “, fapt
care a dus la anularea ordinului mareşalului.
Unitatea militară se afla pe poziţie, pe dealul Cenuşa,
lângă satul Graşi. Românii s-au retras spre răsărit. Ciocnirea
între nemţi şi români tocmai avusese loc la Piatra Neamţ.
Germanii voiau să ducă armata română în Ardeal pentru a lupta
contra armatei ruseşti. Podul peste Bistriţa fusese pe jumătate
avariat. Ostaşii români au trecut râul Bistriţa, au urcat Dealul
Mesteacănului, au ajuns în plai la Schitul Strigoiului şi au
dormit la nişte odăi.Unitatea militară s-a risipit, iar ostaşii
români mergeau în drum spre casă în grupuri de câte patru-
cinci.
La podul de cale ferată Comăneşti-Moineşti, o femeie i-a
făcut atenţi că dacă se vor întâlni cu ruşii îi vor lua prizonieri. Pe
şosea, mai jos de gară, trecea o coloană de ostaşi români
dezarmaţi, aflaţi sub escortă rusească. Grupul în care se afla Gh.
Gr. Caităr a fost văzut de doi soldaşi ruşi care i-au dezbrăcat de
ţinuta care era în stare bună. Caităr, rămânând fără bocanci, a
mers desculţ până acasă.
Au ajuns în satul Păgubeni, comuna Dofteana. Prin
dreptul gării Cireşoaia au întâlnit un regiment de cavalerie
rusească care galopa spre Comăneşti. Grupul de români a trecut
Trotuşul, Slănicul şi Caităr a urcat dealul Coşna, a coborât la
32
proprietatea părintească de la Movilă, şi de acolo acasă, unde era
pustiu. Toată familia era refugiată la Ion Irimia din satul Pârâul
Sărat.
1944 – DESCONCENTRAT
După 23 august 1944 radiourile anunţau căderea
regimului.
După ce s-a întors de pe frontul din Moldova, Gh. Gr.
Caităr a stat acasă fără teamă de ruşi. Era luat la corvoadă, la
amenajat drumuri şi la construcţii de poduri. A făcut muncile de
toamnă în tihnă.
În perioada august-octombrie, biblioteca Ligii Culturale
şi arhivele primăriei au fost devastate, cetăţenii comunei luând
acasă din acestea. Andrei Ciudor, ca notar, a adunat
documentele primăriei şi le-a aşezat în ordine.
Grigore Caităr a aflat că ruşii îi împuşcă pe posesorii de
cărţi. Fiul său Gh. Caităr şi-a dat seama că trebuie să protejeze
cărţile pe care le avea în casă şi le-a transportat pe toate, pe timp
de nopte în zidurile velniţei (fabrica de spirt construită de
Lăscărache Bogdan în anul 1857. Din ce mai rămăsese Chiriac
Dragomir a amenajat în 1942 un cazan mare de fabricat spirt din
pădureţe). După câteva zile, timp în care păzise cărţile ascunse,
acoperite cu pietre, într-o noapte le-a mutat de acolo sub ieslea
vacii din gospodăria familiei. Avea printre ele şi câteva cărţi de
la Liga Culturală, altele de literatură, ştiinţă şi oameni de seamă,
scrieri ce l-au redeşteptat spre idealuri în acele vremuri de
răscruce de drumuri.
Gândindu-se că ar putea ajunge prizonier în Rusia, a
plecat la muncă la fabrica de zahăr Bod-Braşov, şi anume la
recoltat şi transportat sfecla. La Braşov a luat legătura cu
inginerul Gelu Ardeleanu care l-a informat despre mărirea
salariilor cu 50%. A citit muncitorilor Monitorul Oficial, a
organizat o grevă şi, astfel, s-a obţinut mărirea slariilor conform
33
legii. Tot aici, s-a cunoscut cu inspectorul Dik care i-a
împrumutat un tratat de economie politică capitalistă, cu scopul
de a se înarma cu aceste cunoştinţe. La Braşov a primit salariul
din luna septembrie 1943 pentru când fusese portar la
A.S.T.R.A.
Un comunicat dat la 1decembrie 1944 chema la unităţi
pe toţi ostaşii risipiţi. A plecap în căutarea unităţii. Pe drum,
sergentul Fodor îl anunţă că unitatea lor este vărsată la
Regimentul 90 Infanterie Sibiu. Aici a stat trei zile, când a dat
declaraţii cu referire la ceea ce făcuse în tot timpul după risipirea
armatei de pe frontul Moldovei.
Desconcentrat, a plecat la fabrica de zahăr Bod, de unde
de Crăciun s-a întors acasă cu suma de 56 000 lei, valoarea unei
căruţe cu doi cai cu tot cu hamuri.
ÎN VÂLTOAREA EVENIMENTELOR
ANULUI 1945
La 1 ianuarie 1945, la primăria din Oituz a avut loc o
adunare la care au participat delegaţi din organizaţia Frontul
Plugarilor de la Tg-Ocna, printre care Picler Alexandru
(cunoştinţa lui Gh. Gr. Caităr de la Slănic Moldova din anul
1934). Preotul Gheorghe Comăneci a sprijinit plugarii cu
prezenţa sa. Astfel, s-a organizat la nivel de comună Frontul
Plugarilor, în a cărui comitet a fost ales şi Gh. Gr. Caităr.
După sărbători a plecat înapoi la Bod, la muncă, unde
inginerul l-a primit cu greu, interzicându-i să mai ridice
muncitorii la grevă, “să n-o mai facă pe deşteptul şi filosoful”.
La 15 februarie a revenit la Oituz, unde a continuat să
muncească. Aducea ulei şi tutun de la Tecuci, marfă pe care o
comercializa. Între timp a participat la diferite adunări ale
Frontului Plugarilor, citea participanţilor despre expropierea
moşiilor boiereşti de către ţărani.
34
După instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza şi legea de
reformă agrară, Gh. Gr. Caităr a primit ordin de concentrare la
batalionul 9 vânători de munte Lupeni. În acest timp a fost
împroprietărit la Oituz cu 12 prăjini, teren arabil aflat în mijlocul
lanului în care era uscătoarea de prune, la Bîtca.
La sfârşitul lunii mai a fost desconcentrat şi s-a angajat
la S.A. Nădrag Grozeşti-Oituz ca funcţionar, primitor-
distribuitor la rampă şi expeditor de buştenii de la 30 de căruţaşi.
Avocatul Patriche de la S.A. Nădrag a fost delegat în
transportul a două vagoane de porumb pentru muncitorii din
fabrică, dar nu a ajuns cu porumbul la Oituz pentru că l-a vândut
la preţ de speculă la Comăneşti.
În luna iulie s-a organizat sindicatul fabricii. A fost ales
preşedinte Gheoghe Lupică care nu a afuncţionat din cauza
sabotajului din partea directorului fabricii, sabotaj realizat cu
ajutorul P.S.D. Gh. Gr. Caităr a mers la Tg-Ocna la Picler
Alexandru care împreună cu Cociş a venit cu motocicleta la
Oituz. Antrenaţi, muncitorii au organizat din nou comitetul
sindicatului. După alegeri Andrei Boacă era preşedintele
sindicatului, iar Gh. Gr. Caităr vicepreşedinte.
La 18 august a pus bazele primei organizaţii a Partidului
Comunist Român la Oituz, împreună cu vărul său Nicolaie
Drăgan. Din aceasta au răsărit încă cinci organizaţii ale aceluiaşi
partid până la fârşitul anului.
Noul comitet al fabricii a organizat sărbătorirea zilei de
23 august, astfel a confecţionat lozinci şi Gh. Gr. Caităr a
pregătit un cuvânt pe care l-a rostit la mormântul eroilor
sovietici din curtea primăriei. După cuvântare directorul fabricii
de cherestea, Hodoş, a schimbat priviri cu preotul Gh.
Comăneci, ambii afişând pe figură o mimică apreciativă la
adresa vorbitorului. Bordaş, funcţionar străin, pretins comunist
în ilegalitate, l-a rugat pe Caităr să spună mulţimii că Bordaş
este autorul cuvântului ţinut.
35
Comitetul de reformă agrară nu reuşea să se descurce în
scripte. Expropiaseră moşia Elenei Negropontes Grigorescu în
primăvară, când parcelaseră, făcuseră tabele, dar trebuiau
rezolvate contestaţiile. Acest comitet s-a reorganizat la 14
octombrie, când a fost schimbat primarul Andrei Gogu cu Mihai
Ciorbă.
Într-o seară, pe când Gh. Gr. Caităr se întorcea casă de la
fabrica de cherestea, Gh. Manea-preşedinte şi Ion Bou-
vicepreşedinte în comitetul reformei agrare, i-au propus să fie
secretarul acestui comitet. A accteptat, a primit scriptele şi a pus
totul la punct, lucrând noaptea timp de o săptămână.
În calitate de secretar a comitetului de refomă agrară, a
solicitat terren de construcţie “La Aguzi”, în schimbul terenului
pe care-l primise la Bîtca prin reforma agrară. Acest teren fusese
expropiat şi avea un imobil în care locuise Cristea Kara,
administrator, funcţionar grec la moşia Negropontes. A schimbat
terenul din ţarină de 12 prăjini pentru suprafaţa de 750 m. p. în
centrul satului. Voia acest teren fiindcă fusese proprietatea lui
Panaete Surdu, străbunicul lui Gh. Gr. Caităr după mamă.
Pentru că boierul şi-a planificat să aibă administratorul aproape
de Castel (Curte), mutase pe Surdu pe Malul Morii şi care a
murit de supărare. În completarea lotului de La Aguzi a avut
un fînaţ pe care nu l-a stăpânit niciodată ci i l-a lăsat cetăţeanului
Condor pentru stână, fiindcă dacă-l avea în posesie trebuia să-l
treacă în rolul agricol (unde deja îi crescuse suprafaţa cu 12
prăjini de fânaţ, la Slatina, dăruit de bunica Maria Hîrjanu) şi n-
ar mai fi beneficiat de alocaţie pentru copii.
În luna octombrie a fost destituit de la fabrica de
cherestea. A reorganizat Obştea Grozeşti (Oituz ) pe lângă
primărie, a cules declaraţii de la bătrâni despre răscoala de la
1907 şi a documentat că boierul Negropontes răpise din terenul
Obştei Grozeşti în anii 1884-1885 suprafaţa de 1400 hectare prin
măsuri cadrastale efectuate cu inginerii Vereş şi Frantz Hausen.
36
La 14 noiembrie Adunarea Generală de la primărie a
hotărit ca Obştea Grozeşti să revină la vechile hotare,
corespunzător reformei agrare din 1864, conform documentaţiei
întocmită de Gh. Gr. Caităr. A doua zi, peste o mie de persoane
au plecat la fabrica de cherestea, au discutat cu administratorul
şi cu directorul Hodoş, s-au înpărţit în patru echipe şi au plecat
să facă cioplaj corespunzător vechilor hotare marcate pe teren
prin movile de piatră şi pământ, existente şi după 1989.
La 25 noiembrie Gh. Gr. Caităr a fost ales preşedintele
Obştei Grozeşti. Imediat s-a interesat la prefectură de modul în
care trebuie organizată Obştea, a intervenit la S.A. Nădrag
pentru ca aceasta să plătească Obştei lemnul tras de fabrica de
cherestea de pe teritoriul Obştei. Au fost expropiate şi
prundurile iar S.A. Nădrag trebuia să plătescă arendă Obştei
pentru terenul ocupat de linia ferată îngustă. Organele judeţene
de partid au trimis pe Hem Petru şi pe Bîtcă Gheorghe care l-au
luat pe Gh. Gr. Caităr de acasă pentru că era şomer şi, în
adunarea generală de la fabrica de cherestea, acesta a fost ales
preşedinte al sindicatului. Era într-o sâmbătă seara, iar a doua zi
a fost ales preşedintele Obştei Grozeşti-Oituz.
În urma întocmirii documentaţiei de către directorul
Hodoş împreună cu Gh. Gr. Caităr, S.A. Nădrag primise un
vagon de porumb pentru raţia muncitorilor. La trei zile
porumbul a fost transportat de la Bacău la Oituz cu un camion
şi împărţit muncitorilor, conform legii: 650 de grame
muncitorului activ şi 250 de grame fiecărui membru din familie,
raţie zilnică. Aceasta s-a făcut în urma întocmirii de către Gh.
Gr. Caităr a trei procese verbale şi supuse spre aprobarea
comitetului sindical. Directorul Hodoş voia să-i ajungă acest
porumb toată iarna. De aceea a chemat pe rând la biroul său pe
fiecare membru din comitetul sindical şi a ordonat să nu mai
răspundă şedinţelor de sindicat convocate de Gh. Gr. Caităr. Aşa
stând lucrurile, acesta nu a mai convocat comitetul sindical. În
februarie directorul a trimis o delegaţie la Bucureşti pentru a
37
aduce alt transport de pormb. A plecat un camion acoperit cu
prelată şi încălzit cu o sobă care ardea cărbuni de mangal
fabricat la Oituz. din cauza gazelor degajate prin arderea
mangalului la fiecare 40 de kilometri delegaţii trebuia să iasă la
aerisit. Ajunşi foarte greu la Bucureşti, n-au adus porumb
fiindcă nu au fost oameni responsabili.
EVENIMENTELE DIN ANUL 1946
În acest an a continuat să lucreze la fabrica de cherestea
din localitate În luna ianuarie funcţiona la depozitul de scândură.
Fiind în concediu de odihnă, a plecat la Bucureşti cu delegaţie
pentru a aduce de la Arhivele Statului şi de la Direcţia
Cadrastului documente despre moşia Grozeşti. Delegaţia a
emis-o Comitetul de Reformă Agrară şi au alăturat scrisoarea
doamnei Maria Apostu din Călcâi (morăriţa) către Ghiţă Popp,
fost ministru, de loc din Poiana Sărată. Acesta l-a ajutat printr-
un alt coleg care avea serviciul la Ministerul Agriculturii. Cu
acest prilej Gh. Gr. Caităr s-a cunoscut cu Ghiţă Popp, doctor în
ştiinţe juridice, fost ministru în trei etape. La Ministerul
Agriculurii a depus dosarul cu memoriul şi documentaţia pentru
hotarele Obştei Grozeşti, răpite în 1884 de Negropontes. A
intervenit cu cerere la Direcţia Cadastrului şi la Arhivele
Statului Bucureşti, dar n-a primit răspuns favorabil pentru că nu
s-a păstrat printe documente şi o hartă care să întărească
documentaţia întocmită la Primăria Oituz.
În luna mai a avut accident de muncă, fractură de gambă
la piciorul drept. Trebuia să măsoare scândura de fag aburit,
netrasă la circular, pentru a se face cubajul. Doi muncitorii erau
la capătul dulapilor. Teancul fiind înalt de peste 2 metri, când să
măsoare la mijloc, dulapii s-au prăbuşit. A sărit lateral, dar a fost
atins pe bazin şi coapsă şi alţi trei dulapi i-au căzut pe gambă,
fracturând-o. A fost transportat de urgenţă la spitalul din Tg-
Ocna cu camionul fabricii. Aici, timp de trei săptămâni i s-a pus
38
piciorul în gutieră de sârmă (un fel de atelă împletită din sârmă)
şi a patra săptămână i s-a aplicat aparat gipsat. Preotul Gheorghe
Comăneci i-a trimis de trei ori alimente, o scrisoare de
încurajare şi pentru lectură “Sfârlează cu fofează”. A fost
externat în luna iunie.
Ministrul agriculturii Traicu …, trecând prin Oituz, a
poposit la parohia ortodoxă. Comitetul de Reformă Agrară s-a
prezentat la minisru cu dosarul Obştei Grozeşti. Acesta i-a
invitat la Bucureşti înainte de alegerile din toamnă.
Agentul sanitar Trifescu i-a tăiat gipsul în luna iulie.
Gipsul nu a fost aplicat corect şi sutura s-a făcut defectos. De la
1 septembrie a început să meargă fără cârje, numai cu un baston.
Internat la Spitalul Floreasca din Bucureşti a fost sfătuit să
renunţe la operaţie (piciorul cu fractura era mai scurt cu un
centimetru). În luna octombrie a ajuns la comisia medicală care
i-a acordat gradul trei de invaliditate, deci bun de muncă.
Corespunzător acestui grad de invaliditate i se oferea o
despăgubire globală fără pretenţie de pensie în continuare. A
intrat în aceste drepturi după ce a intervenit cu contestaţie la
Bucureşti, în urma căreia a primit suma de 17 milioane lei, ca
despăgubire definitivă. Cu această sumă, în luna mai 1947, a
cumpărat cincizeci de kilograme boabe de porumb.
FOAMETEA DIN 1947
Seceta din anul 1946 ameninţa vieţile locuitorilor din
comuna Oituz. Gh. Gr. Caităr a plecat cu mai mulţi cetăţeni în
judeţul Bihor pentru a aduce porumb în schimb pe obiecte de
înbrăcăminte. După două săptămâni a revenit acasă cu 150
kilograme de porumb boabe. Vântul înzăpezise căile ferate şi era
cât pe ce să întârzie peste zilele de concediu. (Lucra iar la
fabrica de cherestea).
Dar acasă îl aştepta o problemă care trebuia rezolvată
negreşit. Gh. Butnaru (nepot de fiică a Lizei Caităr – fiica lui
39
Ştefan şi Anica) avea un proces la Judecătoria Bacău. La
rugăminţile nepotului unchiul Caităr a studiat cazul, a întocmit
un memoriu pe care l-a prezentat la instanţă, după care
inculpatul a fost achitat. Fapta lui de omenie s-a transformat în
indisciplină pentru că a lipsit de la serviciu trei zile peste
concediu. Conform unei legi de disciplină a muncii, la 1 martie a
primit o adresă, ca hotărâre a comisiei de disciplină, prin care i
se aducea la cunoştinţă desfacerea contractului de muncă.
Sora sa Maria muncea în casa parohiei ortodoxe, la
preotul Gh. Comăneci. Grigore Caităr, ca ajutor de morar
adusese destul mălai în casă, dar fiicele sale Anica şi Elena îl
vindeau pe de altă parte ca să-şi cumpere îmbrăcăminte nouă
pentru că erau fete de măritat. Ele au fost nevoite să meargă în
Banat, la muncă, iar acasă a rămas fratele împreună cu părinţii
să presteze muncile agricole. Cu cele 17 milioane de lei, sumă
pe care a primit-o ca despăgubire de la fabrica de cherestea în
urma accidentului de muncă, în luna mai a cumpărat porumb
care în vară se şi terminase.
A plecat cu un surtuc la Săbăoani, de unde a adus 80 de
kilograme de cartofi mărunţi cât nuca. După 15 zile a mai adus
un sac cu catofi în schimb pe alt surtuc, dar de data aceasta de la
Roman. S-au terminat toate posibilităţile de existenţă.
A plecat la Tg-Ocna, peste Coşna, încălţat cu pantofi, să
discute cu Picler Alexandru pentru a găsi o soluţie problemelor
sale financiare. Vinde acestuia pantofii din picioare pentru suma
de 250 mii de lei, preţul unui kilogram de boabe de porumb.
Picler, dându-şi seama de groaznica situaţie economică în care
se afla Gh. Gr. Caităr, se hotărăşte să-l ajute. Astfel îi dă 10
milioane de lei pentru a colecta caş la preţul de 160 de lei
kilogramul de la cetăţenii crescători de oi, produs pe care să-l
comercializeze Cooperativa Înainte, a cărei preşedinte era Picler.
Gh. Gr. Caităr a colectat caş timp de trei săptămânii şi a dus
douaă transporturi la Tg-Ocna. Astfel rezolvase problema până
la coptul grâului semănat pe 24 de prăjinii, teren din proprietatea
40
familiei. Grâul s-a copt, l-a vândut pentru a scăpa de datorii la
Cooperativa Înainte.
La 1 iunie 1947, Gr. Caităr s-a dus la fiicele sale în
Banat, iar la câteva zile a plecat şi fiul său Gheorghe cu gând să
aducă ceva cereale.
Trenul prin gări aducea un răcnet înfiorător:
”Foaaaaameaaaaa…!”. La Arad a întâlnit consăteni care aduceau
porumb. Gazdele surorilor nu le-a dat porumb şi au rămas acolo
până toamna, iar ei s-au întors acasă cu mâinile goale.
Toamna a fost o recoltă deosebit de bogată. Pe miriştea
de grâu au semănat porumb şi au cules toamna a doua recoltă de
cereale. A cosit iarba de pe toate loturile pe care le avea. După
ploile din iunie a semănat porumb în cuiburi, în pătrat, fără să fii
arat, pentru că pământul nu avea buruiană din cauza secetei. De
pe o suprafaţă de 5 prăjini au cules un car straşnic de porumb. A
făcut rost de lemne de foc scoţând rădăcinile de salcâm de la
Beiu, teren în suprafaţă de 12 prăjini, pe care l-a cumpărat cu 2
ani înainte de efectuarea stagiului militar.
În luna noiembrie, Gh. Gr. Caităr a fost solicitat de
preşedintele Cooperativei Oituz să fie ajutor contabil, când a
adus două care încărcate cu butoaie pline cu petrol lampant de la
Moineşti pentru a fi distribuite cetăţenilor contra cost .
După reforma monetară de la 15 august 1947 se recalcu
la capitalul social de inflaţie. Capitalul Cooperativei s-a păstrat
mai bine prin vânzarea orzului, după reforma bănească.
CĂSĂTORIA
41
În seara de Crăciun a anului 1947 s-a dus împreună cu
sora sa Anica în vecini, la Elisabeta Bojoc, la şezătoare. Curând
s-a înfăptuit visul din anul 1938 despre ursită.
Venise de la Dej într-o permisie. Era mulţumit sufleteşte,
avea vârsta de 23 de ani şi voia să ştie care îi este ursita şi la
sfaturile bunicii a procedat întocmai. În seara de Anul Nou a
adus apă cu gura de la ciuşmeaua din apropriere, a pus-o într-o
coajă de nucă, a făcut o cocă în care a pus şi sare, apoi a copt-o
pe plită. Nu a vorbit de loc de când s-a dus după apă la şipot
până când a mâncat doar jumătate din ea. Cealaltă parte din
turtiţă şi ciorapii stropiţi cu “salamură” le-a pus pe toate sub
pernă, la cap.
A visat lume multă pe şosea, în faţa casei învăţătorului
C. Radu unde a întâlnit o fată, pe Aneta Drăgan. Ea venea
dinspre răsărit şi el mergea spre ea. A întins mâna în glumă spre
ea şi fata l-a certat. A mers mai departe şi pe podul Stropşa, în
stânga, printre lume multă, trecea Elisabeta Bojoc, mândră,
zâmbitoare, mulţumită de sine, cu ţinută îngrijită dar n-a vorbit
cu ea.
A doua zi a povestit mamei şi bunicii ce a visat. Ele i-au
tradus visul aşa : “Te vei căsătorii cu Elisabeta”. Pentru că el
atunci se gândea la alte fete şi Elisabeta era mai mică decât el cu
şapte ani, de necaz, n-a trecut aproape zece ani pe la poarta ei,
deşi ea locuia la câteva case de părinţii săi, dar după cotul morii.
La data de cinsprezece februarie 1948 s-au căsătorit.
Preotul Gh. Comăneci le-a fost naş şi tot el le-a adus vin pentru
nuntă de la Mănăstirea Caşin. Au mai împrumutat 700 de lei de
la verişoara mirelui, Anica Bâtcanu. Maiestrul Dilivan din
Bogdăneşti împreună cu ceilalţi membri din taraf au fost
muzicanţii.
Tinerii căsătoriţi au locuit împreună cu Tinca Bojoc în
casa acesteia. Tinca era din Răcăuţi, atunci avea o situaţie
economică bună pentru că era croitoreasă şi câştiga destul de
42
bine, iar fiicei ei Elisabeta i-a cusut multe haine frumoase.
Elisabeta ştia şi ea să coase, ceea ce a scutit-o de încurcături
financiare, dar a şi stresat-o.
Tot în februarie membrii Partidului Social Democrat l-au
schimbat pe Gh. Gr. Caităr de la conducerea sindicatului. După
două luni i se propunea să ia loc iarăşi în birou, refuzând, rupe
legătura cu P.C.R. până în anul 1949, la verificarea cu P.M.R.
În primăvara anului 1948 au ridicat tot materialul lemnos
de la uscătoria de prune din Bîtca, construcţie ce se afla pe lotul
lui Bojoc Ion, fratele Elisabetei, erou căzut pe front la Bălţi, în
anul 1944. Cu aceste materiale a refăcut casa în care locuiau
împreună cu mama Elisabetei, care a primit pensia I.O.V.R. pe
timp de trei ani retroactiv, sumă cu care s-au plătit lucrările de
renovare a casei şi reconstrucţia a circa 200 metri de gard. Au
mobilat casa cu piese din lemn lucrate de un meşter din
localitate. Astfel, din punct de vedere al condiţiilor materiale de
locuit Gh.Gr. Caităr era de apreciat sau chiar de invidiat.
Bunăstarea se instalase încă din anul 1946 în urma
decesului Elisabetei Ciubotaru, nepoată de soră a fierarului Ion
Puiu care a reuşit să-i facă acte pe casă şi terenul aferent Tincăi
Bojoc, eliberând-o de robie după 30 de ani când se putea bucura,
în sfirşit de munca ei. În anul 1916 femeile au fost refugiate la
Răcăuţi la familia Tincăi pe care au momit-o să se mute la Oituz
cu toată zestrea. În scurt timp lucrurile Tincăi s-au irosit. Nevoia
a învăţat-o să coase obiecte de îmbrăcăminte după tipare
confecţionate prin descoaserea altor haine. Elisabeta Ciubotaru
primea cusăturile şi plata pentru ele iar Tinca cosea şi obţinea cu
greu doar banii de papiote. Pentru că nu avea maşină de cusut a
lucrat mulţi ani la maşina unei vecine. Cu mari economii a reuşit
să cumpere o maşină mare marca “Singer” şi acum putea coase
mai mult şi la orice oră. Noaptea cosea şoşoni din postav de casă
pe care-i vindea bine pentru că era mare solicitare din cauza
lipsei de încălţăminte pe piaţă şi apoi erau mai iefteni. În urma
retragerii armatelor germane la sfârşitul celui de-al Doilea
43
Război Mondial, în grădina fierarului era o maşină de cusut
“Singer”, la care a cusut fiica Elisabeta.
Condiţiile materiale din familie erau rezultatul muncii
mai multor persoane şi generaţii chiar. Tatăl fierarului a fost
primul care a locuit aici într-un bordei pe malul Oituzului, ca
paznic al iazului boieresc de peşte de lângă moară, fierarul
cumpărase casa construită din lemn cu două camere, tindă şi
prispă de jur împrejur şi o adusese aici cu boii, Măriuca, sora
fierarului, plătise terenul timp de 20 de ani prin munca de spălat
şi călcat rufe la curtea urmaşilor boierului Negropontes, tot aici
era şi dreptul eroului Ioan, fratele Elisabetei.
În aceeaşi gospodărie locuia moş Ion Puiu care zidise
fântână pe colţul grădinii sale, de unde luau apă toţi vecinii iar
în 1916 a fost refugiat la Răcăciuni unde a lucrat pentru armată.
Soţia Elisabeta şi-a dorit să fie în curte mai mulţi copii
pentru că ea era singură, nu avea rude la Oituz. Celor patru
copii, mulţi, puţini, câţi au fost, le-a prins bine când s-au făcut
mari pentru că aveau cu cine discuta problemele care îi
frământau. La sărbători li se umplea casa de musafiri pentru că
aveau radio şi ascultarea emisiunilor devenise o temă de
şezătoare. Totuşi,în casă, aveau loc şi şezăzori în zile de muncă,
după-amiază, când se adunau mai multe gospodine şi desfăşurau
activităţi manuale, adică mergeau cu lucru în sat. Aşa au deprins
copiii unele munci cum ar fi torsul, împletitul, croşetatul,cusutul
în punct de rămurică,broderia spartă, cusutul la maşină.
Gh. Gr.Caităr a respectat toate rudele indiferent de
poziţie socială şi a prezentat pe copiii săi acestora pentru a se
cunoaşte reciproc.În zile de sărbătoare mergeau în vizită, se
plimbau,vizitau monumentele ori mergeau la cinematograf, unde
profesorul nu putea viziona filmele cu temă de război din cauza
zgomotului.
Aneta, sora lui Gh. Gr. Caităr, o lua pe nepoata
Constanţa la horă când era o manifestare deosebită. Aşa s-a
întâmplat într-un an la sărbătoarea Sf. Marii când fete şi flăcăi
44
îmbrăcaţi în costume populare locale jucau sârba după muzica
tarafului de la Bogdăneşti. Era o sârbă mare cât toată curtea. În
mijloc dansau multe perechi, colbul se ridica precum un nor
dar nimeni nu avea grija lui, toţi jucau în ritmul muzicii. În
pauze stropeau curtea să mai liniştească praful care din nou se
agita, dar cine îl mai lua în seamă ?
II DASCĂLUL
“Învăţat e omul care învaţă
necontenit pe alţii şi se învaţă necontenit
pe sine.”(N. Iorga, Cugtări)
Corneliu Cristea din Buciumi, soţul Dorei Mănăilă din
Oituz, alăturat unei scrisori a trimis o poezie dedicată dascălului,
poezie ce s-a păstrat în biblioteca unchiului său, învăţătorul Ion
Cristea. Redăm versurile pentru puterea lor moralizatoare chiar
dacă nu s-a păstrat titlul şi autorul poeziei:
“Mie un bătrân mi-a spus-o
Şi la rându-mi am s-o spun
Că din toţi, învăţătorul
Este omul cel mai bun.
Ce, ca o făclie aprinsă,
Vâlvătaie fără fum,
Luminează altor oameni
Să le-arate bunul drum.
Pe când, el în a sa viaţă,
De-a pururi, ani şi ani,
Se împiedică şi cade
Peste mii de bolovani.
Soarele răsare roşu
45
Şi tot roşu el apune.
Omul bun în zile grele
E tot bun ca-n zile bune.
Vrând s-arunci cu pietre-n altul
Tu te-ntreabă de-ar fi bine
Tot atuncea, din înaltul
Cineva să dea în tine.”
EXPERIENŢA DIDACTICĂ DE LA ŞCOALA
MARGINEA-OITUZ
În primăvara anului 1949 Gh. Gr. Caităr face primii paşi
către profesia de dascăl, când timp de o lună de zile a suplinit pe
învăţătoarea Radu Victoria care era în concediu medical. Şi-a
dat seama că are vocaţie pentru profesia de dascăl. Vara, după ce
s-a născut primul copil, Constanţa, s-a pregătit pentru examenul
de capacitate, întrucât, conform legii, tuturor celor care aveau 7
clase li se echivala cu gimnaziul. Astfel a susţinut examenul de
capacitate la şase obiecte, după programa vremii. Pe baza
reuşitei la acest examen şi cu adeverinţa de funcţionare în
învăţământ s-a înscris la concursul de ocupare a unui post de
învăţător suplinitor. În urma rezultatelor examenului a fost
numit învăţător la Şcoala nr. 1 Oituz. Ştiindu-se energic, capabil
şi creativ a solicitat să fie transferat la Şcoala Marginea-Oituz,
unitate nou înfiinţată, fără local propriu, unde a funcţionat anul
şcolar 1949-1950. Iniţial şcoala a funcţionat la Aslanache
Pricope, în hanul de crâşmă. Ajutat de părinţii copiilor şi de
deputatul Constantin Rotaru a realizat mobilierul şcolii,
respectiv bănci confecţionate din lemn şi o tablă iar din casa
nelocuită a cetăţeanului Mitică Teodorescu a amenajat o sală de
clasă.
Vara, în urma susţinerii examenului de admitere pentru
clasa a VIII-a, era elev particular la liceul din oraşul Tg-Ocna.
46
La aşa activitate intensă a mai intervenit şi o problemă în
familia sorei Aneta, căsătorită cu I. Botezatu din Ferăstrău unde
locuiau de doi ani, la rugăminţile căreia a intervenit pe lângă
bunica Maria Hîrjanu să primească tinerii să locuiască la ea în
casă. Ulterior bunica le-a făcut testament . Aneta Botezatu, după
ce a rămas vădană, s-a gândit bine, şi, spre sfârşitul vieţii, a
hotărât să nu lase bunurile ei la cineva anume dintre nepoţi ci
le-a lăsat pur şi simplu moştenitorilor de drept. Astfel, în anul
2002, au devenit stăpâni fiii fratelui în urma despăgubirii
celorlalţi moştenitori pentru bunurile rămase de la Aneta
Botezatu, fii care au împlinit una dintre dorinţele acestuia,
înfiinţarea unui muzeu. Aneta Botezatu avea o diplomaţie
specifică încât toate muncile agricole le avea făcute la timp cu
ajutorul nepoţilor pe care găsea ea un mijloc să-i invite la clacă.
Deşi n-a avut copii, în casa ei au avut loc petreceri de nuntă a
nepoţilor ei după sora Elena şi, tot din acelaşi motiv că nu avea
copii, la lăsata secului şi la Sf. Ioan organiza joc în casă unde
veneau trei-patru familii invitate şi toţi plăteau un lăutar să le
cânte cu armonia, acordeonul ori foloseau patefonul.
În anul 1951 Gh. Gr. Caităr a avut multiple realizări. Ca
director şi învăţător la Şcoala Marginea a dat examen pentru
alfabetizarea celor depăşiţi de vârstă iar cu elevii care frecventau
cursurile zilnic a adunat plante medicinale, în special flori de tei,
din vânzarea cărora s-a cumpărat 1,5 m³ de cherestea, folosită la
începerea construcţiei unui nou local de şcoală. Înainte de legea
autoimpunerii, sătenii, impulsionaţi de învăţător, au transportat
aproximativ 20 care de material lemnos din pădurea comunală
Arşiţa, din care învăţătorul a cioplit personal 47 de bârne şi a
săpat jumătate din fundaţie singur.
Ca director al Căminului Cultural Oituz s-a ocupat de
partea materială nerezolvată până atunci, şi anume a construit
bănci pe care să se poată aşeza populaţia care participa la
activităţile desfăşurate aici. De asemeni, a participat la concursul
formaţiilor artistice de amatori de la Bucureşti, unde formaţia
47
corală a Oituzului, în care activa de mulţi ani, a ocupat locul
întâi.
După trei ani de funcţionare la Şcoala Marginea a fost
felicitat de inspectorul Ion Savin pentru rezultatele la catedră şi
în munca culturală. Astfel, împreună cu învăţătorul Constantin
Radu, dirijorul corului, au fost singurele cadre didactice din
Oituz premiate pentru rezultatele culturale deosebite.
În anul 1952, continuă activitatea la şcoală, participă la
cursurile cu propagandiştii P.M.R. apoi în misiune F.D.P. la
Oituz. În toamna aceluiaşi an, o epidemie de pojar face să se
închidă şcoala. Dă demisie din învăţământ şi pleacă muncitor la
sonde, pentru că la Şcoala Marginea avea 47 de elevi, 8 ore de
clasă şi salariu de suplinitor, fără nici un spor pentru munca
simultană. De Anul Nou, după 8 săptămâni, un telefon de la
raionul de partid îl destituia din munca de sondor. A revenit în
învăţământ, dar şi-a căştigat şi drepturile financiare, primind
salariul retroactiv din septembrie, conform sarcinilor mărite.
Materialele de construcţie ale noii şcoli erau depozitate
într-o magazie şi răspunderea pentru acestea îi revenea şefului
de şantier Ioje Birti, cu care nu avea puncte comune de gândire
şi de acţiune. Din aceste motive şi pentru a-şi termina studiile în
condiţii optime, s-a transferat ca pedagog la liceul din Tg. Ocna,
unde a funcţionat în anul şcolar 1952-1953. Aici muncea pentru
două norme ca pedagog şi primea salariu pentru o singură
normă. A locuit împreună cu soţia şi cei doi copii la Constantin
Rusu, administratorul liceului. Din cauza veniturilor mici, în
octombrie 1953 pleacă din nou la sonde. A fost sondor la Oficiul
II şi apoi la Turbo-bur Moineşti. I se aprobă două proiecte, dar
atelierului îi trebuiau şase luni până să le realizeze. Nici un
ajutor de nicăieri.
În luna iunie 1954 a susţinut şi a obţinut examenul de
maturitate (bacalaureat), an în care s-a calificat sondor prin
absolvirea Şcolii Comitetului Geologic de la Comăneşti.
48
Drept mulţumire pentru muncile prestate la internat şi
neplătite directorul liceului din Tg-Ocna, profesorului Harapu
din Slănic, după ce Gh. Caităr a obţinut bacalaureatul i-a venit
ideea să sesizeze Secţia de Învăţământ că fostul pedagog nu este
demn de a fi cadru didactic pe motiv că bate elevii. Proaspătul
absolvent de liceu face demersuri pentru a fi reîncadrat în
învăţământ ca suplinitor, întâmpină unele greutăţi dar revine
director şi învăţător la Şcoala Marginea-Oituz la data de 18
septembrie, după inaugurarea şcolii.
Era deziluzionat pe de o parte pentru că directorul
liceului din Tg. Ocna îl împiedicase la încadrare, iar pe de altă
parte pentru că preşedintele Sfatului Popular Oituz uitase la
inaugurarea Şcolii Marginea că el, învăţătorul Gh. Gr. Caităr,
începuse construcţia Şcolii Marginea împreună cu elevii şi
părinţii acestora înaintea legii autoimpunerii. Prin absenţa sa de
dascăl din şcoală nu s-a amintit nici faptul că în anul 1952
preşedintele Sfatului Popular Oituz participase la mobilizarea
populaţiei pentru muncă voluntară la şcoală alături de
învăţătorul Caităr care predase localul nou cu toată fundaţia
săpată.
În anii şcolari 1954-1956 a lucrat singur cu patru clase
simultan, realizând din punct de vedere material lot
experimental model, zid de protecţie a curţii şcolii spre pârâu,
nivelarea curţii, grădină cu flori, coşuri de fum, magazie pentru
lemne. Din punct de vedere didactic în anul 1955 a expus la
consfătuirea cadrelor didactice mai multe materiale dintre care
amintim: panoul rulant cu o faţă şi panoul rulant cu două feţe.
Panoul rulant cu o faţă a fost extins la Şcoala Nr. 1 de fete din
Tg. Ocna. Panoul rulant cu două feţe l-a folosit la clasă în munca
didactică simultană, cu rezultate deosebite şi a fost utilizat de
învăţătorul C. Radu care au urmat la această şcoală. Pe panou se
putea afişa materialul diactic confecţionat la toate obiectele
pentru un an întreg. Fiind autodidact, a pus mare preţ pe
cursurile de perfecţionare la care a participat, a privit cu
49
seriozitate sarcina de confecţionare a materialului didactic, deci,
a muncit conştiincios potrivit unui intelectual în formare.
Activitatea didactică a inimosului învăţător avântat în
muncă s-a desfăşurat în condiţiile în care elevii veneau la şcoală
încălţaţi cu opinci, îmbrăcaţi cu haine ale fraţilor mai mari,
încheiaţi cu ac de siguranţă la gât, fără cămăşi, cu bube la gură,
dar alimentaţi pentru că mărginenii aveau teren pe care-l
cultivau cu cereale şi creşteau animale, deci aveau produse
agro-alimentare. Pentru că era mare lipsă de bani, localnicii
rugau învăţătorul să cumpere produse alimentare de la ei
(brânză, carne, ouă) la un preţ derizoriu, iar plata să le-o facă
când primea salariul. Prin munca sa intelectuală neobositul
învăţător a rupt tiparele ideologiei ţărăneşti, potrivit căreia copiii
urmau să se ocupe de aceleaşi munci ca şi părinţii lor, şi a
îndrumat cu succes pe eleva Aglaia Roşca să meargă la
gimnaziu şi apoi la liceul din Tg-Ocna. Pentru că Aglaia făcea
parte dintr-o familie care avea teren, n-ar fi fost înscrisă la liceu
şi dascălul s-a ocupat personal ca ea să fie înfiată legal de bunica
ei dinspre tată, care nu mai avea teren în rolul agricol fiindcă-l
dăduse copiilor. În aceste condiţii Aglaia putea să primească
bursă. A înscris-o la liceu, a însoţit-o la examinul de admitere,
iar când a început cursurile în primul an i-a împrumutat geanta
lui de piele. Aglaia a devenit, prin munca ei de mai târziu,
profesoara de limba română din Oituz, Todiriţă.
Când era plecat la vreo instruire sau în alte interese
profesionale, de studiu, învăţătorul era suplinit de soţia sa care
îşi făcea datoria nu numai la clasă ci şi din punct de vedere
administrativ şi igienic. Primul lucru pe care îl făcea după ce
ajungea la şcoală era să trimită după femeia de serviciu pentru
a-i reaminti atribuţiile ce-i revin, iar aceasta executa munca pe
loc bombănind: “Domnul învăţător este mai bun”. Întotdeauna
când suplinea, Elisabeta avea norocul să fie vizitată de un
inspector de la Secţia de Învăţământ a raionului Tg-Ocna. Dacă
mergea la şcoală câteva zile la rând, când era însărcinată, pe
50
vreme de intemperie nu mai venea seara acasă ci dormea la o
familie care avea o fetiţă pe care nu o dăduseră la şcoală. Pe
fetiţă, Elisabeta a învăţat-o, treptat, literele şi apoi a ajutat-o să
citească. Devenind matură întotdeauna i-a mulţumit pentru
binele făcut, în special şi-a amintit la decesul Elisabetei
(februarie 2005) şi a plâns-o cu voce tare.
Elsabeta şi acasă pentru copiii ei era învăţătoare şi o
foarte bună organizatoare a muncii în familie distribuită pe
fiecare membru în parte. Ca un adevărat economist păstra bani
albi pentru zile negre şi se împrumuta din această sumă. Pe toată
perioada coplăriei nu au lipsit dulciurile pregătite în casă şi toţi
erau mulţumiţi, trăind într-o casă de pe malul Oituzului, cu
grădină bogată în pomi fructiferi şi curte intimă. Chiar dacă erau
bani puţini, din casă nu lipseau produsele alimentare, iar mama
ştia să facă din orice o mâncare bună. Ce-i drept sindicaliştii
aveau tichete ca o facilitate pentru a cumpăra produse alimentare
şi de îmbrăcăminte. Familia era vizitată de prieteni pe care îi
primea cum se cuvine, făcându-şi datoria de gazdă. A aşteptat
cu masa pregătită membrii familiei toată viaţa ei.
Între anii 1956-1958 a lucrat doar cu două clase
simultan, fiind încadrat încă un cadru didactic la această şcoală,
şi anume învăţătoarea Silvia Fichioş din Oituz. În anul 1956 a
prezentat la cursurile I.P.C.D. învăţători din Bacău lucrarea
“Organizarea sălii de clasă cu material didactic specific muncii
simultane”, fiind apreciat de cursanţi şi de însuşi pedagogul
Ştefan Bîrsănescu. Era foarte mulţumit de munca sa şi-i scria
prietenului şi colegului său din liceu, Gheorghe Burlacu din
Prăjeşti, că are rezultate excepţionale la clasă şi că se gândeşte
să adune material pentru monografia comunei Oituz. Era şi anul
în care s-a născut cel de-al treilea copil, Ion. A organizat “Sfatul
bătrânilor” pentru a cerceta şi a culege informaţii despre
răscoala din 1907, revoluţia de la 1848, legende istorice locale,
activitatea corală şi a Ligii Culturale, dezvoltarea
învăţământului, originea jocului cu măşti “Capra”, organizat de
51
Anul Nou la Oituz etc. A mai constatat că verişoara sa primară
Anica Caităr, care era o ţesătoare apreciată, a ţesut pentru prima
dată covorul cu modelul coroana reginei, model pe care-l
executa la comandă în exclusivitate.
Cu abilitate şi seriozitate a reuşit să facă faţă testării
pentru atestatul de învăţători din anul 1957 chiar dacă nu avea
scrise destul de multe caiete cu planuri de lecţii. În ziua aceea
de 23 aprilie i-a purtat noroc Sf. Gheorghe,ziua onomastică şi
patronul casei sale.
Anul şcolar 1957-1958 a fost deosebit de rodnic, an în
care a fost atestat învăţător, a fost admis la Facultatea de Istorie
şi Filosofie din Iaşi, dar a fost şi un an în care s-a încheiat un şir
de decese a persoanelor în vârstă din familie: fierarul-potcovar
Ion Puiu (1952) cu care locuia în aceeaşi gospodărie, mama-
Frăsina Caităr (1954), tatăl-Grigore Caităr (1956) şi Maria
Hîrjanu (1957), bunica după mamă.
Soţul Mariei Hîrjanu a participat la Războiul de
Independenţă din 1877 şi a fost printre ultimii bărbaţi din Oituz
care a purtat plete. Maria Hîrjanu a decedat la vârsta de 97 de
ani, a fost o femeie care ştia să descânte de deochi, “trăgea”
lehuzele ca moaşă a satului şi le făcea scăldătoarea de şase
săptămâni pentru a ieşi la biserică; “trăgea” de gâlci, descânta
şoarecii şi şobolanii din gospodărie şi-i ducea la moara din
apropiere, făcea masaj pentru “ridicarea muşchilor” spinali etc.
În primăvara anului 1958 Gh. Gr. Caităr a descoperit mai
multe staţiuni arheologice la Bîtca unde se arase adânc pentru o
pepinieră pomicolă şi se săpase şanţul Magistralei de Est. Astfel,
a colectat materiale arheologice şi a organizat un muzeu de
istorie la şcoală. După ce a anunţat forurile în drept a fost
delegat la săpăturile arheologice efectuate la Bîtca-Oituz de
către cercetătorii Dan Teodor, C. Buzdugan şi Ioan Mitrea.
În anii 1955-1958 a fost secretarul biroului de bază al
partidului comunist din Oituz, director cultural, propagandist la
cadrele didactice şi învăţător la două clase simultan. Prin funcţia
52
ce o deţinea în cadrul partidului comunist devenise informator
fără voia lui, prin colaborarea cu organelor de securitate, ceea
ce-i aducea o viaţă hârţuită şi nemulţumită. Nu spera să fie aşa
atunci când a crezut în P.C.R. şi a înfiinţat prima celulă de partid
la Oituz, iar cu sprijinul plasei Tg-Ocna şi a judeţului Bacău a
reuşit să organizeze încă 5 celule P.C.R. împreună cu “tovarăşii”
Hem Petru şi Bâtcă Gheorghe. Fiind nonconformist, deşi avea
această funcţie nu a făcut rău nimănui chiar dacă i s-a sugerat ci
a fost adept al cinstei, adevărului şi dreptăţii, calităţi care i-au
fost neglijate în condiţia în care etica şi echitatea socialistă se
aplicau selectiv, astfel, treptat, viaţa i-a devenit un calvar iar el
o victimă a regimului comunist.
H.C.M.1062/1957
După atâtea realizări, în plină ascensiune profesională,
Ioje Birti (fostul şef al lucrărilor de la construirea Şcolii
Marginea) a fost în disensiuni cu învăţătorul Caităr referitor la
gestionarea defectuoasă a materialului lemnos de construcţie,
neînţelegeri care au ieşit la iveală după doi ani de la darea în
folosinţă a localului şcolii, pentru că ploua prin acoperişul de
draniţă. Aceasta l-a determinat pe Ioje Birti să declare că
Gheorghe Gr. Caităr a participat la rebeliunea legionarilor din
Oituz. La declaraţia lui s-a adăugat, nemotivat, cea a lui
…Ciorba, ambii din satul Hăţman.Totul se întâmpla după ce
facultatea din Iaşi solicita caracterizarea sa de la oficialităţile
comunei. Pe baza dosarului întocmit în localitate a fost
exmatriculat din facultate şi a fost destituit din învăţământ,
conform H.C.M. 1062/1957, iar la un an după aceea i s-a ridicat
calitatea de membru de partid. Ştiindu-se nevinovat, şi-a pregătit
apărarea şi s-a interesat la organele în drept pentru rezolvarea
problemei sale. I s-a propus să profeseze în raionul Zeletin, unde
nu s-a dus din motive familiale şi pentru că îşi dorea să rămână
la Oituz, localitate al cărei trecut îl cerceta cu pasiune.Trei ani
53
n-a încetat să-şi caute drepturile, timp în care a muncit ca zilier
la ferma Bîtca, pe şantierul Oneşti, a achiziţionat fructe la
cooperativa din Oituz.
SUFERINŢĂ, OPTIMISM, SUPRAVIEŢUIRE
În primăvara anului 1957, de Paşte, Gh. Gr. Caităr, soţia
acestuia şi cei doi copii mai mari au făcut o vizită la parohia din
Oituz părintelui Gheorghe Comăneci, naş de cununie, care
fusese deţinut politic câţiva ani pentru că făcuse politică
legionară. Mai târziu, prin specularea acestei vizite, i s-a
întocmit un dosar în localitate cu învinuirea de misticism şi fost
legionar. Ce scump a plătit tatăl meu pentru că a fost cununat de
un preot condamnat în trei etape pentru acţiuni legionare
săvârşite la Oituz. Fusese acuzat de misticism deşi nu era
singurul cadru didactic din Oituz care mergea la biserică, totuşi
numai el era cel destituit.
Era preşedintele comisiei de cultură şi învăţământ,
secretar cu probleme de propagandă (1955-1958), propagandist
la cadrele didactice (1954-1958), preda la două clase simultan,
dar a susţinut şi lucrarea de pedagogie “Munca simultană la II-
IV clase” şi alta de istorie locală “50 de ani de la răscoala din
1907 în Valea Oituzului”
Familia a trăit momente deosebite în vara anului 1958, la
întoarcerea sa de la Facultatea Al. I. Cuza din Iaşi, de la
seziunea de examene din vară. Promovase anul I şi era student la
istorie-filosofie. Îşi dorea să se stabilească la Iaşi, oraş unde
locuise bunicul Ştefan, şi să se dedice cercetării. Facultatea a
solicitat caracterizarea sa de la primăria din Oituz, ceea ce a
ruinat toate edificiile sale construite cu atâta trudă şi migală.
Fericirea s-a dovedit a fi o iluzie prin vestea care s-a răspândit în
sat că nu mai este Caităr învăţător.
La întîi septembrie a fost pus în situaţia să-ţi caute
drepturile, apărându-se. Din câştigul obţinut prin unele munci
54
prestate nu trebuia să asigure numai existenţa familiei sale ci, în
primul rând, să bată drumurile la oficialităţile care considera că
trebuie să-i rezolve problemele sale. Perioada celor trei ani de
destituire din învăţământ, problemă prioritară din punct de
vedere profesional, social, politic şi economic, a amplificat
unele situaţii delicate din familie. Boala Tincăi Bojoc, mama
Elisabetei Caităr, s-a accentuat şi, cum era bolnavă de T.B.C.
pulmonar, nu numai că nu-şi mai aducea contribuţia la
activităţile din gospodărie ci necesita să fie îngrijită izolat de
restul familiei pentru protecţia acestora. La sfârşitul lui
octombrie 1958 Tinca Bojoc a decedat, urmând cheltuieli
neprevăzute şi micşorarea bugetului prin suspendarea pensiei
acesteea. Fiica ei, având atâtea atribuţii ca mamă a trei copii, nu
mai reuşea să coase pentru a spori veniturile pecuniane.
Gh.Gr.Caităr a fost nevoit să muncească şi în afara gospodăriei
pentru că avea mare nevoie de bani. O perioadă a lucrat pe
şantier în oraşul Oneşti, unde, în urma unui accident la ochiul
drept, a fost nevoit să întrerupă munca.
În două perioade, toamna, a câştigat la loz în plic (1000
şi 2000 lei), sumă pe care a folosit-o pentru pregătirile de iarnă.
A făcut cumpărături de la Tg-Ocna, unde s-a dus împreună cu
membrii familiei, cu căruţa unui vecin pe drumul scurt de peste
deal. A trecut pe la administratorul liceului (C. Rusu, căsătorit
cu o fată de la Marginea-Oituz ). La şcoală, copiii erau bine
îmbrăcaţi încât au impresionat pe învăţători şi elevi. Venituri se
obţineau prin vânzarea unor fructe (mere, piersici, prune ) la
centrul de achiziţii. De asemenea vindea vinul şi ţuica produse
în gospodărie. Grădina era foarte bine cultivată. Având izvor,
amenajase un sistem de irigare cu ajutorul unor şanţuri dintre
rânduri, aşa cum învăţase în copilărie de la grădinarul Iohan,
când lucrase la Bâtca-Oituz, în vacanţele de vară. Elisabeta îşi
făcea griji în privinţa viitorului şcolar al copiilor, iar tata, plin de
optimism, spera în rezolvarea situaţiei personale politice şi
profesionale şi implicit îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale
55
familiei. Fiind muncitor zilier la Bîtca, unde a săpat găuri pentru
plantarea pomilor din livadă, pleca de acasă dis-de-dimineaţă cu
felinarul, pachetul cu mâncare şi vin fiert. Pentru această muncă
avea nevoie de unelte bune ( hârleţ, lopată şi casma), pe care i
le-a confecţionat un prieten la Oneşti …Bordea, fapt de care
acesta şi-a amintit în anul 2002 când a participat la sărbătorile
“Memoria Oituzului”.
Era iarnă şi pentru că dimineaţa pleca devreme, iar
băiatul mai mic, Ion, îl vedea foarte rar, nu voia să adoarmă sau
dimineaţa se grăbea să se trezească pentru că spunea: “Vreau să
văd tătic”.
În august 1960 s-a născut Fănel, cel de-al patrulea copil,
care n-a fost botezat la biserică, pentru a nu mai fi acuzat tatăl de
misticism, ci în casa surorii lui, Aneta Botezatu.
Toate muncile din gospodărie şi cele agricole le făcea
împreună cu copiii săi, când reuşea să realizeze o atmosferă
plăcută de muncă prin discuţii interesante de ştiinţele naturii şi
geografie ori memorarea unor poezii.
În luna iunie 1961 era interogat la raionul de partid Tg-
Ocna cu scopul de a mărturisi că a fost legionar şi cu cine a mai
fost. A fost reţinut 48 de ore, timp în care copiii au stat singuri
acasă, pe când soţia era internată la spitalul din Tiseşi (Tg-
Ocna). I se cerea să recunoască în scris că a fost legionar, cu
cine a fost şi ce acţiuni a intreprins. Se simţea torturat psihic şi
ar fi mărturisit bucuros că a fost legionar dar nu ştia să răspundă
la următoarele întrebări … La întoarcere s-a odihnit la marginea
drumului care trece prin satele de peste deal şi, de atâtea
gânduri, a uitat haina acolo. Spre norocul lui, în urmă venea o
personă tot din Oituz care i-a adus haina acasă cu toate actele
din buzunare.
În august 1961 a achiziţionat fructe (piersici şi prune)
prin Cooperativa Oituz. Din retribuţia primită, pentru că ştia ce
înseamnă boala şi lipsa, i-a oferit 500 de lei cumnatului său (Ion
Botezatu) pentru a se opera de ulcer, iar soţiei acestuia, sora sa
56
Aneta, i-a asigurat mălaiul pentru perioada critică cu boala
soţului ei.
Apoi a primit vestea acelui telefon care l-a făcut fericit
pentru că-l anunţa reîncadrarea în învăţământ. După atâta
zbucium a fost în stare să fie exuberant, avântat pentru că
optimismul lui se concretiza prin revenirea la normalitate, vis-a-
vis de idealul său profesional, cel puţin aşa credea el atunci. Ce
mult l-a ajutat srisoarea de la Bucureşti din casa Bragadiru unde
a fost solicitat servitor. Astfel, se întâmpla să fie la Bucureşti şi
nu la Oituz, tocmai când era rebeliunea legionarilor. S-a salvat
prin spiritul său de istoric de a-şi păstra documentele dar şi prin
colaborarea cu persoanele care ştiau şi au spus adevărul.
1 martie 1961
Apărarea mea în litigiul de muncă cu Secţia Învăţământ Tg. Ocna
Tovarăşe Preşedinte şi Onorat Tribunal
“Ab ovo” (De la începutul începuturilor) Sunt fiu şi
nepot de muncitor, eu însumi muncitor. Din anul 1929 am
muncit pe moşia Elenei Grigorescu până în 1938, cînd am
plecat militar. Ca dovadă prezint declaraţia tov. Lupică Gh. din
Oituz cu care am lucrat. Militar şi concentrat, apoi, pe front în
două campanii. În luna iunie 1945 eliberat, m-am angajat la
fabrica Grozeşti pînă în 1949, cînd am fost transferat în
învăţămînt conf. Ord. Nr. 41 159 / 1949 a Comitetului
Provizoriu Judeţean Bacău. În învăţămînt am lucrat 3 ani ca
învăţător-director la şcoala elementară de 4 ani Marginea, apoi
un an şi două luni ca pedagog la Şcoala Medie de 10 ani Tg.
Ocna, transferat la cerere, pentru scurt timp în munca de foraj,
am revenit la Şcoala Elementară Marginea iarăşi în perioada
1954-1958. În 1958 mi s-a desfăcut contractul de muncă conf.
57
H.C.M. 1062/1957 cu art. 20 alin. ultim, la data de 4 sept. 1958
pe baza Deciziei 224 / 1958 a Sfatului Popular a Raionului Tg.
Ocna, comunicată mie cu adresa Nr. 341 a Secţiei
Învăţămîntului.
“In medias res”(În fondul chestiunii) Înlăturat din
învăţămînt, deşi membru al P.M.R., m-am adresat întîi
organelor raionale şi regionale de Partid, timp de 7 zile fiind în
continuu pe drumuri. M-am adresat Sfatului Popular al
Raionului Tg. Ocna şi apoi Sfatului Popopular al Regiunii
Bacău căci C.S.L.M.(Comisia Sindicală a Litigiilor de Muncă)
era inexistentă, nimeni nu ştia nimic, toţi dădeau din umeri.
Reînnoind mereu plîngerile, dar fără rezultat, m-am adresat
Comisiei Controlului al C.C. al P.M.R. şi prin ancheta făcută de
Organele Superioare de Partid şi Învăţămînt mi s-a propus la
15 octombrie 1958 să primesc post în învăţămînt în raionul
Zeletin.
Eu am documentat cu acte starea grea de boală din
familie, precum şi preocupările mele ştiinţifice în domeniul
istoriei, arheologiei şi monografiei timp de 15 ani, drept care
am fost anunţat că voi primi rezultatul în scris. La sfîtşitul lunii
noiembrie 1958, am fost chemat la raionul P.M.R. Tg. Ocna
prin tovarăşul Ardeleanu Dumitru, activist de partid în Oituz,
care mi-a spus să trec pe la Raionul de Partid şi apoi la Secţia
Învăţămînt Tg. Ocna că voi fi numit în învăţământ la Bahna sau
la Bogdăneşti. S-a opus Dăscălescu Dumitru, şeful Secţiei
Învăţămînt, şi am fost amînat de pe o zi pe alta, iar în aprilie
1959, în loc să mi se rezolve problema am fost exclus din Partid
şi astfel nici azi nu am reuşit să fiu reîncadrat într-o muncă
corespunzătoare studiilor, înclinaţilor şi preocupărilor mele
ştinţifice.
Prin decizia Nr. 48 din 16 ianuarie 1960 dată de
C.S.L.M. a Sfatului Popular a raionului Tg. Ocna. La această
intervenţie nici azi nu am primit răspunsul în scris privind
soluţionarea contestaţiei trimisă la Organele de Supraveghere.
58
Eu mă adresasem anterior Consiliului Central al Sindicatelor
din R.P.R. şi prin adresa Nr. 161 din 29 decembrie 1958, a
Cons. Sindical a regiunii Bacău, (document care se află la
dosar), sunt îndreptat la forţele de muncă, unde, cu dese cereri
nu am fost plasat nicăieri, pe motivul Deciziei date conf. H.C.M.
1062 / 57. M-am adresat C.C. al P.M.R. prin cererea Nr. 73 998
din 20 noiembrie 1959 şi Consiliului Central al Sindicatelor din
R.P.R. cu cererea Nr. 39 706 / 1959 din 23 noiembrie. Prin
această ultimă cerere – aflată la dosar – sunt chemat la Comisia
Sindicală a raionului Tg. Ocna şi mi se comunică cum că Secţia
de Învăţământ are organizată o C.S.L.M. şi, conform noilor
dispoziţii, învăţătorii se adresează acesteia şi nu C.S.L.M. de la
Sfatul Popular raional. Am cerut punerea contestaţiei pe rol şi,
citat în 9 mai, 13 iunie, 16 iulie şi 24 august 1960, plus alte
termene în cunoştinţă, abia în 23 noiembrie 1960 se încheie
Proces Verbal, înmînat mie la 3 decembrie 1960, privind Hot.
C.S.L.M. de pe lîngă Secţia Învăţămînt Tg. Ocna, hotărâre pe
care am contetat-o imediat. Acea hotărîre, la punctul 1,
anulează decizia 224 / 1958 a Sfatului Popular al raionului
Tg.Ocna, iar la punctul 2 mi se menţine desfacerea contractului
de muncă, cu aplicarea art. 20 alin. D, sub pretextul de
misticism şi discordie cu Sfatul Popular al comunei Oituz.
Această hotărîre a fost comunicată şi Secţiei de Învăţământ Tg.
Ocna, tot la 3 decembrie 1960, dar aceasta nu a contestat,
precum reiese din adeverinţa semnată de Secţia de Învăţământ.
Contestaţia mea la Comitetul Sindical de instituţie a fost
rătăcită dar a rămas contestaţia depusă la C.S.L.M. din care
reiese că aceasta s-a făcut în termen, plus o plîngere la Onor.
Trib. Popular al raionului Tg. Ocna, care formează dosarul
4 221 din 1960.
Prin ajutorul acestui tribunal – căruia îi aduc vii
mulţumiri – am reuşit să se cunoască lipsurile Comitetului
Sindical care trebuia să judece litigiul meu, ca a doua instanţă
pe linie sindicală, conf.art. 116 alin. b din Decretul 266 / 1960,
59
lucru ce s-a efectuat în 19 februarie 1961. Comitelul Sindical al
comunei Oituz constată o serie de lipsuri al C.S.L.M. Tg. Ocna,
care nu a judecat conf. pieselor din dosar şi am fost învinuit
fără probe iar Secţia Învăţământ a lipsit, ba, mai mult, se
contrazice singură atunci cînd trebuie să ţină seama de
calităţile mele în ajutorul dat Sfatului Popular din Oituz la
construcţia Şcolii Marginea, precum şi preocuparea
perfecţionării măiestriei mele didactice prin inovaţiile efectuate
şi comunicate de mine în consfătuirile cadrelor didactice şi prin
expoziţia unor materiale didactice. Învinuirile aduse nefiind
bazate pe documente, Comitetul Sindical al comunei Oituz a
făcut o serie de cercetări asupra atitudinilor, comportării şi
activităţii mele în comună, plus cercetarea proceselor verbale
de inspecţie privind persoana mea şi a constatat că sufăr
nevinovat, anulînd punctul 2 din Hot. C.S.L.M. Tg. Ocna, art 20
alin. D şi menţinînd anularea deciziei 224 / 1958 a Sfatului
Popular al raionului Tg. Ocna, prin care mi s-a desfăcut
contractul de muncă cu propunerea de a fi reîncadrat în
învăţămînt. Obiecţiunea ridicată de Secţia Învăţământ că ar fi
fost o decizie definitivă cu mult înainte şi contestaţia mea nu
este în termen ci tardivă este neîntemeiată, aşa cum apare din
piesele ce se află la dosar şi expunerea făcută pînă în prezent în
apărare, pe bază de documente incontestabile.
“Jus est ars boni et equi” “Dreptul este arta binelui şi
dreptăţii”, nu cum a spus Kaiserul german : “Forţa primează
dreptul”, aruncînd sabia în cumpăna războiului, producînd cel
mai groaznic flagel al omenirii între 1914-1918. La fel spune şi
sălbatecul “Forţa e înaintea dreptului”, dar numai umanitatea
singură este în stare să se înalţe din mocirla instinctului.
Umanitatea creează dreptul ce se dezvoltă încetul cu încetul, în
raport cu conştiinţa umană. Nimeni nu poate ajuta pe cei ce nu
se ajută singuri. Eu m-am zbătut mereu şi am reuşit să mă ridic
dintre ruine. Citez:“Cînd învinuirile ce i se aduc angajatului nu
sunt suficient caraterizate, organul care le examinează trebuie
60
să stabilească dacă faptele imputate lasă a se vedea o lipsă de
pregătire profesională care îl face pe angajat necorespunzător
postului pe care îl ocupă, sau voinţa de a nu îndeplini – în mod
sistematic – obligaţiile ce-i revin.” (Decizia 803 / 1954
publicată în Culegerea de Decizii a Tribunalului Suprem, 1952-
1954 vol. 1, pag. 190-192, speţa 94).
În această situaţie mă apăr prin piesele depuse la dosar
în copie şi vă prezint originalele pentru verificarea autenticităţii
copiilor. Prin adeverinţa Nr. 9 406 a Secţiei Învăţământ se văd
realizările mele în domeniul didactic, realizări care au culminat
cu programarea mea la Sesiunea de Cominicări Ştiinţifice din
11-13 aprilie 1957, fiind singurul învăţător (necalificat pentru
acea vreme), care am concurat cu o lucrare ştiinţifică la
Institutul de Ştiinţe Pedagogice, lucrarea fiind unică pe ţară, ca
temă. Invoc şi adresa Secţiei Învăţământ a regiunii Bacău, Nr.
11 683 / 1957, din 17 aprilie.
“Animozităţile dintre angajaţi şi conducerea unităţii nu
constituie un motiv pentru desfacerea contractului de muncă.”
(Decizia Nr. 732 / 1953, publicată în Culegerea de Decizii ale
Tribunalului Suprem pe anii 1952-1954, pag. 286-289, speţa
142). Conform dosarului 224 / 1956, aflat la procuratură, se
vede că avînd unele greutăţi, m-am adresat acestor organe.
“Is fecit qui predost – Crima a săvîrşit-o cui foloseşte”,
dar marele Geothe spune: “Cel ce vrea binele, trebuie să fie el
însuşi bun”, însă adevărul este cucerit ca şi reduta în război.
Pedagogul J. Locke spune:“Să iubeşti adevărul pentru adevăr
este partea cea mai importantă din perfecţiunea omenească în
această lume şi izvorul tuturor celorlalte virtuţi”. Dar există
mai mare adevăr ca ştiinţa, care bazată pe experiment şi
observaţie, a devenit ceea ce a spus Voltaire:“Ştiinţa trebuie să
fie stăpîna lumii şi viitorul omenirii atîrnă de ştinţă”. Conform
orientării spre ştiinţă. I. E. Dumas (tatăl) spune: “Viitorul este
al ştiinţei. Vai de popoarele care închid ochii în faţa acestui
adevăr”. Natura universului întreg este vastul cîmp de
61
experienţă al omului. Dar “Copiii învaţă bunătatea de la natură
şi răutatea de la oameni” zice filosoful Al. Dumas (fiul). Eu,
fiind acuzat de misticism, pot spune că însăşi lucrarea mea
programată de Institutul de Ştiinţe Pedagogice privind munca
simultană se bazează pe fiziologia lui Pavlov, diametral opusă
misticismului, căci nici o viaţă de om nu-i ajunge aceluia ce-ar
vrea să caute dezlegări noi, mergînd pe drumuri vechi. Dar
înfrîngerile nasc dispreţ şi nepăsare, iar victoriile, de îndată ce
înseamnă faimă şi bani, nasc invidii şi apetituri. Aşa s-a
întîmplat cu mine, cînd, după un an, sunt înlăturat de la catedră
sub pretext de misticism.
“Istoria este învăţătoarea vieţii”. Preocupările mele în
istorie au dat două lucrări: “1907 în Valea Oituzului” şi “Viaţa
Culturală la Oituz”. Alte preocupări în arheologie, au dus la
descoperirea a 7 staţiuni arheologice în Valea Oituzului,
comunicate cu material documentar la Academia din Iaşi şi vă
prezint şi aici piese ca: ceramică Criş din Neoliticul timpuriu,
de 6 000 ani vechime, ciocanul neolitic (fragment) de 3 000 ani
vechime, plus ceramică prefeudală, Halstadd şi La Tènne. În
plus, pe lîngă documentaţia materială, vă prezint 3 documente
scrise, în care este o delegaţie a Secţiei Învăţământui Tg. Ocna
pentru sprijinirea mea în această ramură, a cercetărilor
arheologice în Valea Oituzului. Nobleţea cea adevărată nu e
moştenirea blazoanelor ci este lumea lăuntrică iar Renan ne
spune: “Orice idee ca să reuşească cere sacrificii”. Oare puţin
m-am sacrificat eu şi familia faţă de nevoile vieţii cotidiene cu
un singur salariu modest, timp de 10 ani, pentru ca să-mi
întreţin cei patru copii şi să aspir la cercetări ştiinţifice
multilaterale prin care să ţintesc realizarea unei monografii a
Oituzului ?
Cred că am dat tot ce am putut şi dacă Onor. Trib. Pop.
în numele poporului mă va ajuta să-mi cîştig cele mai legitime
drepturi intelectuale pentru că doresc să-mi dedic viaţa şi
activitatea muncii ştiinţifice. Acest ajutor mă va bucura ca pe
62
Benvenuto Cellini: “Nu era omul care se mulţumea cu orice;
înlesnirile ce-i veneau din afară, dimpotrivă îl îndemnau ca să
săvîrşească opere mai de seamă”, astfel îl caracterizează
savantul Geothe. Dar bunătatea şi sinceritatea este dăunătoare
în mijlocul viperelor cu care trăieşti şi de aceea M. Gorki scrie
lui R. Roland: “Să amintim copiilor că oamenii n-au fost
întotdeauna aşa de slabi şi răi, cum sîntem noi din păcate” iar
Lev Tolstoi spune: “Singura biserică într-adevăr sfîntă, e lumea
oamenilor uniţi prin iubire”. Fichte, caracterizînd pe “Tata
Pestalozzi”, spune: “Măreţia omului stă în caracter şi energie”.
Este imposibil să nu învăţăm ceva bun studiind viaţa unui om de
seamă, care se impune tuturor timpurilor prin măreţia şi
nemurirea sa şi care formează tinerii atît de necesari societăţii.
Doresc să lucrez în învăţămînt iar în celelalte ramuri ca
diletant, sîrguincios autodidact. Nu am altă calificare decît pe
aceasta de învăţător, care mi-am însuşit-o prin voinţa mea şi
sprijinul P.M.R. Am crescut în cultul muncii manuale şi
intelectuale de-a lungul a 30 de ani, iubind mult ştiinţa şi arta,
aşa se explică de ce nu m-am avîntat în calificări cu venituri
triple faţă de salariul de învăţător suplinitor.
“Binecuvîntat este acela care şi-a găsit munca; să nu
mai ceară altă muncă. Munca săvîrşită în tăcere, eroic, nu
pentru ochii lumii, gălăgioasă, ci pentru întărirea ta” aşa ne
învaţă Carlil, acest filosof caracterizat ca filosof antic, rătăcit în
lumea modernă.
Avîntul spre învăţămîntul superior mi s-a tăiat prin
adresa Nr. 962 din 25 noiembrie 1958 a Universităţii “Al. I.
Cuza” din Iaşi. Acesta a fost cel mai mare dezastru al vieţii
mele. Am năzuit spre culmi şi mă văd între ruine. Dacă un vis
poate înflori uneori şi între ruine, azi am mare nevoie cel mai
mult de ajutorul Onor. Tribunal Popular să facă lumină în
problema drepturilor mele legitime, căci am servit Partidul 14
ani, şi am simpatizat P.C.R. alţi 11 ani, în ilegalitate, lucru
63
cunoscut şi prin piesele de la dosar şi prin cercetarea
Organelor pe teren.
Puterea se naşte din slăbiciune şi înfrîngerea întăreşte
rădăcinile biruinţei în viitor, dar nu este chin mai mare decît să
ai de dat ceva lumii şi să nu-i poţi da, cu toate că vrei să te
dăruieşti pe tine însuţi.
Concluzii
L. Pasteur ne spune: “Pe un nenorocit nu-l întreba : Din
ce ţară ori de unde eşti? Îţi spune : sufăr ; e de-ajuns pentru ca
să-l iei în apărare şi să cauţi să-i alini durerea.”
Întrucât sunt victima unei înscenări şi sufăr cu întreaga
familie de 2 ani şi jumătate, cu patru copii, rog Onor Tribunalul
Popular să dea o hotărâre executorie şi definitivă pentru a mă
ajuta, astrfel, să-mi recapăt drepturile.
Apărarea mea se încadrează în Decretul 266/960 şi cer :
1. În conformitate cu articolele 114 şi 116 alineatul B,
articolul 1241 precum articolul 1242,rog Onor Tribunal
Popular să menţină executarea deciziei date de Comitetul
Sindical al comunei Grozeşti, dând o hotărâre executorie şi
definitivă cu câştig de cauză pentru reclamant iar pârâta Secţia
Îvăţământ Tg-Ocna să fie obligată a despăgubi pe reclamant cu
salariul pe 45 zile, care este în sumă de lei 937.50 (brutto), pe
baza adeverinţei de salarizare care o prezint, eliberată de
Şcoala de7 ani Oituz.
La articolul IV din acelaşi decret se arată că articolul
21/1, aliniatul 1 şi 2 se aplică şi litigiilor în curs de soluţionare
la data intrării în vigoare a prezentului decret. În sprijinul
articolului 21/1, aliniatul 2, prezint declaraţia tovarăşului
Ciocoiu Ion şi adeverinţa nr. 3 749 din 24-II-1961, eliberată de
I.I.B, şantierul Cauciuc Oneşti.
2.Tot în sprijinul acţiunii mele citez : “Înainte de a se
hotărî reintegrarea angajaţilor ale căror contracte de muncă au
fost desfăcute în mod neregulat, trebuie să se verifice dacă ei nu
s-au plasat – între timp – în posturi corespunzătoare.”(Decizia
64
nr. 139 publicată în “Legalitatea Populară”, nr.5 pe 1956,
pg.606-607.) “Nu e corespunzător postul care nu dă
posibilitatea de a realiza un venit egal cu cel din trecut, printr-o
activitate cu caracter permanent, potrivită cu pregătirea lui
profesională” (Decizia nr.1782/1956, dosar nr.1530/1956).
“De asemenea, trebuie să fie reintegrat angajatul care
la data judecăţii este încadrat la altă unitate, dar postul pe care
îl ocupă este necorespunzător (aceluia care a fost scos pe
nedrept) sub raportul felului muncii, al salarizării, al condiţiilor
de lucru” (Decizia 2526/1955, fost publicată în “Justiţia
Nouă”, nr. 5/1956, pg.905-907). În sprijinul acestor citate am
depus piesele (de la I.I.B. Oneşti şi declaraţia tovarăşului
Ciocoiu Ion), enunţate mai sus, ca o susţinere documentară şi
legală.
3. În conformitate cu H.C.M. 1050/1960, art. 23, al. 7, se
cere a stărui pentru descoperirea adevărului şi prevenirea
greşelilor iar al. 8 prevede că dovada temeiniciei şi măsurii
contestate este în sarcina celui ce angajează.
La al. 9 al aceluiaşi articol, se prevede ca soluţionarea
litigiului de muncă să se facă ţinînd seamă de interesele legitime
ale angajaţilor (eu am 45 ani, nici o altă calificare şi dorinţa de
a studia la universitate, pentru a reuşi la realizarea unor lucrări
istorice şi monografia comunei Oituz) dar tot la acest aliniat, în
continuare, se prevede ca soluţionarea litigiului să se facă şi “în
raport de necesităţile economice ale statului şi unităţii
respective”. Astăzi, cînd, s-a generalizat învăţămîntul de 7 ani şi
numai în raionul Tg. Ocna sînt peste 70 posturi vacante în
învăţământ iar posturi ocupate de 200 suplinitori necalificaţi;
eu, ca atestat prin Ord. M.I.C. Nr. 496 din 29 ianuarie 1958,
publicat în Buletinul M.I.C. din 31 martie 1960, la pag. 20,
rîndul 4, rubrica a doua, cred că trebuie să mă bucur de
drepturile reîncadrării în singura muncă pentru care sînt
calificat şi am avut rezultate frumoase.
65
4. Instrucţiunile C.C.S. din R.P.R., privind sarcinile
Comitetelor sindicale, asigură soluţionarea temeinică şi
operativă a litigiilor de muncă. Art. 3 arată: Comitetele
sindicale pot dispune suspendarea Hot. C.S.L.M. pînă la
pronunţarea deciziei sale. Comitetele sindicale fac cercetări şi
audiază martori, conf. art.4, iar lipsa părţilor de la dezbatere nu
împiedică luarea de hotărîri, conf. art. 6, aşa cum s-a procedat
în soluţionarea litigiului meu, de unde a lipsit Secţia
Învăţământ. Comitetul sindical Oituz a anulat hotărîrea
C.S.L.M. conformîndu-se art. 9 alin. B şi cu aplicarea art. 11,
prin care Comisia Sindicală dă o decizie executorie fără a
preciza ci numai se subînţelege iar decizia definitivă rog să o
dea Onor. Trib. Pop. cu menţiunea reîncadrării mele în
învăţămînt, înscrierea la studii universitare, (pentru a mă putea
şi eu bucura de acel “Mehr Liht” geotheian şi dreptul la
vechime, plus timpul celor 2½ ani în care n-am putut funcţiona);
spre a mă bucura de toate drepturile legale, conform Decret
313/1954, privind înfiinţarea gradelor didactice şi stabilitatea
lor în funcţie, publicat în B. Of. Nr. 38 din 9 august 1954,
precum şi în conformitate cu Regulamentul aprobat prin H.C.M.
Nr. 1390/1954, publicat în C.H.D, Nr. 43 din 12 august 1954 şi
cu aplicarea Decretului 266/1960, art 211, despăgubindu-mă pe
45 de zile (conform noului decret), prin suma de 937,50 lei ce
mi se cuvine.
Totodată rog să se arate şi un punct din hotărîre prin
care să mi se dea transfer în orice raion sau regiune aş cere, în
cazul că subsemnatul aş fi persecutat în acest raion.
Gh. Gr. Caităr
CONSECINŢE
66
După aplicarea H.C.M. 1062/57 nimic n-a mai fost ca
înainte nici în familie nici în plan socio-profesional în sensul că
pentru noi toate drepturile erau limitate, eram ca nişte proscrişi
în ceea ce priveşte relaţiile ce se dădeau despre originea politică.
Fiul cel mare, Gheorghe, pe parcursul stagiului militar,
manifestându-şi dorinţa de a fi cadru mulitar i s-a comunicat că
nu se poate din cauza informaţiilor înregistrate pe fişa de
recrutare (tata fost legionar). Vinovăţia tatei din punct de vedere
politic nu s-a dovedit pentru că nu greşise faţă de P.C.R., partid
înfiinţat de el însuşi la Oituz, în care a crezut atunci. Totuşi
oamenii adevăraţi (personalităţi, intelectuali, istorici,pedagogi,
consăteni, prieteni) l-au stimat şi apreciat în continuare. În
programul unor sărbătoriri reprezentanţii judeţului solicitau
cuvântul său, iar post-mortem, pentru că activitatea sa de
cercetare a fost aşa de prolifică, munca în domeniul istoriei şi
culturii a folosit la tipărirea unor albume de monografie a
localităţii Oituz, păstrate la primărie, şi altor autori pentru
redactarea lucrărilor lor.
Fiul Ion a citit şi el pe fişa de recrutare “tata fost
legionar”. Gheorghe Grigore Caităr nu s-a temut niciodată de
P.C.R. şi nici de cei care au fost puşi în slujba acestui partid,
pentru că avea un accentuat spirit al dreptăţii, potrivit căruia a
fost pedepsit exemplar.
Profesorul era permanent informat de către prieteni
referitor la unele situaţii pe care putea să le rezolve prin
intervenţia sa, ca lururile să reintre pe făgaşul normal, prin
lămurirea problemelor, nu să creeze disensiuni. Nu s-a ferit
niciodată să colaboreze cu tot felul de oameni, chiar cu cei care
i-au pricinuit calvarul vieţii sale (organe de partid şi securitate
ori cei care au declarat fals referitor la trecutul lui politic şi
i-au mărturisit că li s-a cerut să scrie aşa). Aceasta se explică
prin faptul că populaţia de foşti clăcaşi a Oituzului n-a ştiut să
aprecieze şi să cultive valorile locale.
67
Şi după reîncadrarea în învăţământ era mareu interogat
de organele de securitate cu scopul ca, pe de o parte să
recunoască că a fost legionar, condiţie de a fi reprimit în partidul
comunist, pe de altă parte, i se sugera să declare defaimător la
adresa unor intelectuali din comună nepătaţi politic. Când era
solicitat de ofiţerii de securitate informa despre neregulile
locale, adevăr care nu interesa, iar anchetatorului îi replica faptul
că în 1959 n-a dorit excluderea din partid, deci acum nu solicita
reînscrierea pentru că s-a înscris o dată. În primăvara anului
1962 a încheiat definitiv cu insistenţele acestor practici, cu
informaţiile politice care-i erau solicitate din partea organelor de
securitate, pentru că legătura lui a dispărut, fapt ce l-a ajutat să
i-a o hotărâre înţeleaptă.
Într-o vacanţă de vară, pentru că începusem să citesc
Biblia, când am adormit, tata a îngropat-o împreună cu alte cărţi
de religie, pe care nu le-am mai văzut niciodată.
După reîncadrare a avut nevoie de o perioadă de
reacomodare cu activitatea didactică. A dat examenul definitiv
în învăţământ mai târziu, în anul 1964, iar studiile la Facultatea
de Istorie din Iaşi le-a reluat în anul 1966.
Viaţa economică din familie a avut de suferit pentru că
odată cu copiii creşteau şi nevoile lor materiale iar condiţiile de
viaţă s-au deteriorat.
În anul 1973, în preajma sărbătorii semicentenarului
Ligii Culturale, avea percheziţie la domiciliu pentru că se spera
să se găsească în casă ceva compromiţător. Aceasta se întâmpla
când se aştepta mai puţin, pentru că era foarte preocupat nu
numai cultural ci şi de cercetare, fiindcă se aştepta să fie vizitat
de o echipă de arheologi de la Institutul de Cercetări din Iaşi.
S-a înscris la gradul didactic I învăţători în anii 1974,
1975, când a fost căzut la inspecţia specială în urma discuţiei
învăţătorului Gheorghe Corneciu cu inspectorul care venise.
Pe cât de mult îşi dorea să profeseze în specialitatea
pentru care se pregătise cu atâta râvnă, pe atât realitea
68
înconjurătoare l-a privat de dreptul de a fi profesor de istorie în
localitatea natală pe care atât de mult a iubit-o şi apreciat-o încât
a suportat umilinţe din cauza cinstei şi spiritului de dreptate şi
adevăr, calităţi moştenite de la străbunii săi, saşi românizaţi.
Păcat că o enciclopedie vie despre Oituz, cum a fost
profesorul Gh. Gr. Caităr, nu a semnat o lucrare de monografie
locală pentru că nu a avut o funcţie politică după anul1958. A
lăsat în urmă o bogată sursă de informaţie şi un avânt nestăvilit
de a-i continua munca încât urmaşii au publicat lucrări de
monografie locală şi au amenajat un muzeu dedicat memoriei
sale.
EXPERIENŢA DIDACTICĂ DE LA
ŞCOALA FERĂSTRĂU-OITUZ (1961-1969)
În toamna anului 1961 am reintrat în drepturile
intelectuale prin ajutorul dat de prietenul Bejan Vasile din
Bogdăneşti, cumnat cu Baboianu Dumitru, şoferul lui Gheorghe
Ghiorghiu Dej, preşedintele ţării, căruia i-a înmânat memoriul
meu.
Am fost reîncadrat învăţător la Şcoala Ferăstrău-Oituz,
unde am funcţionat şi ca bibliotecar.
Cei trei ani cât am lipsit de la catedră îmi dăunaseră.
Constatam o mare stângăcie. Un studiu recapitulativ a
lucrărilor cunoscute şi a celor apărute în cei trei ani era o
necesitate absolută. Aşa s-a ajuns şi la preocupări de perfectare
a unor formule aritmetice (numerice şi simbolice) care
demonstrau dependenţa dintre termenii operaţiilor şi rezultatele
lor.
În anul 1962 când se închea cooperativizarea
agriculturii populaţia de la Oituz care avea terenuri la Buhoci
înfiinţase o întovărăşire, acţiune la care am fost printre primii
înscrişi pentru a da exemplu consătenilor.
69
În anul 1964 am luat examenul definitiv pentru
învăţători, iar în anul 1969 gradul didactic II la învăţători.
Am reluat experienţele temei de educaţie patriotică în
noul mediu social şcolar, unde ortodocşii amestecaţi cu
catolicii, în proporţii egele, nu prezentau dificultăţi nici în
instruire nici în educaţie. Catolicii vorbeau o limbă
semi-maghiară, dar componenţa lor de 40% prezenta oarecum
puţine dificultăţi în vorbire şi educare. Faţă de noul mediu
social era nacesară o studiere atentă a tutuor fenomenelor
manifestate între elevi şi absolvenţii a patru clase.
S-a pornit de la o atentă predare a tuturor lecţiilor la
toate obiectele şi tragerea concluziilor educaţionale moral-
patriotice şi prin citirea, de o mare frumuseţe artistică, de către
propunător. Atenţia mărită asupra unirii tuturor locuitorilor în
toate timpurile a avut drept scop o sudare a colectivului clasei,
îndiferent de religie sau limbă.
În lecţiile de istorie, pe lângă citirea artistică şi
povestirea emoţională s-au folosit dialoguri şi lectura unor
poezii şi apoi s-a trecut la crearea unor montaje, unde poezia,
proza şi cântecul contribuiau şi la instruire şi la educaţie.
Precizăm că montajele literare erau scurte şi prezentau o parte
dintr-o epocă istorică. Ideea de a crea montaje, care să
oglindească o epocă întinsă din istoria patriei, cu scopul de a
produce mai mult efect în educaţia patriotică, pentru a întipări
în memoria elevilor evenimentele social-politice ale istoriei, în
ordinea lor cronologică, se contura tot mai clar. Aşa s-a
realizat cel mai lung montaj literar-muzical intitulat “Cântare
eroilor României”. Pentru că avea o întindere mare a fost
fragmentat în trei părţi: “Cântare strămoşilor”, “Cântare
eroilor apărători” şi “Cântare eroilor contemporani”. Cu
această ocazie am costatat că multe evenimente istorice sunt
puţin tratate în poezii, legende şi cântece. Deseori am recurs la
unele versuri proprii pentru a realiza o sinteză, o unitate
consistentă,fără goluri.
70
Mândria de fi român se citea pe feţele tuturor elevilor
care constatau că pe aceste plaiuri s-a trăit cu adevărat din
vechi timpuri…
După triumful lui Mihai Viteazul de la Alba-Iulia
urmează versurile, creaţie personală:
Al nostru-i Ardealul, măritu-s-a ţară…
Trimisu-mi-au vorbă boier din Moldova
Să mergem încolo, spre soare-răsare,
Moldova să fie cu Dacia Mare.
Şi, astfel, în anul o mie şase sute,
Mihai cel Viteaz, prin marile lupte
Unit-a Muntenia, Moldova şi Ardeal,
Cât dacii, strămoşii avut-au hotar
În patria scumpă a lui Decebal.
Cu ocazia pregătirii montajului dădeam explicaţii la
evenimente în curgerea lor cronologică, spre a edifica şi pe cale
instructivă înţelegerea evenimentului cântat.
Cântam Unirea şi pe Cuza, independenţa şi sângerosul
1907, prin minunate poezii, apoi desfăşurarea Primului Război
Mondial, bogat în evenimente locale, rămas în folclor şi-n
câteva poezii şi cântece care preamăreau vitejia şi eroismul
ostaşilor români. Descoperirea acestui tezaur local şi folosirea
lui în montaje aducea mândria de a fi român şi fii ai Oituzului şi
n-ar fi îndrăznit nimeni să tulbure acea ambianţă de solidaritate
eroică a celor căzuţi, transmisă de interpreţii minunaţi care se
străduiau prin eforturi supreme să fie cât mai corespunztor
momentelor ce le evocau, iar asistenţa trăia atmosfera
sărbătorească din plin.
Anul 1965 a fost bogat în manifestări culturale,
organizate cu montaje literar-muzicale. Pe tărâm ştiinţific am
realizat câteva lucrări. Am participat la concursul pentru
întocmirea unei metodici privind predarea aritmeticii la clasele
I-IV şi lucrarea “Predarea programată a abecedarului” pentru
simpozionul naţional de la Craiova; o altă lucrare, “Viaţa şi
71
opera pedagogului Ion Popescu-Bârlad”, refăcută în a doua
variantă şi o comunicare ştiinţifică cu acelaşi titlu. Iată
preocupările unui an de muncă pe lângă alte acţiuni obşteşti,
recensăminte şi activităţi culturale în cadrul căminelor culturale
de la Ferăstrău şi Oituz.
În acelaşi an a fost invitat la Liceul Nr. 2 Oneşti de către
profesoara de limba română a fiicei Constanţa pentru că nu
învăţase integral poezia “Nunta Zamfirei” de G. Coşbuc,
invitaţie la care a răspuns printr-o vizită la clasă, unde, prin
cuvântul său a ţinut o lecţie de pedagogie, după care fiica era
privită cu alţi ochi.
În anul 1966 am reluat studiile la Facultatea de Istorie
şi Filosofie Al. I. Cuza din Iaşi, cu examen de admitere, pe care
le-am terminat la cursuri fără frecvenţă unde m-am reîntâlnit cu
fostul prieten şi coleg de liceu Gheorghe Burlacu, şi am învăţat
împreună.
În 1967 am pregătit lucrarea “Asociaţii culturale în
Valea Oituzului”, pe care n-am susţinut-o la sesiunea de
comunicări ştiinţifice ale Institutului Pedagogic Bacău.
Sărbătoarea a 50 de ani de la măreţele bătălii de la
Oituz, din vara anului 1967, festivitate la care au participat
veteranii de război şi televiziunea, a produs schimbare spre mai
bine în sensul că am pregătit montajul literar-muzical “Cântare
eroilor României”.
Educaţia patriotică prin montajele literar- muzicale şi
prin exemplul personal al educatorului, la Şcoala Ferăstrău,
avea o mare influienţă educativă asupra întregii populaţii de
elevi şi a maselor.
Aceste rezultate încurajau cercetarea fenomenului şi la 1
Decembrie 1968, cu ocazia semicentenarului Unirii tuturor
românilor, am participat cu montajul “Cântare eroilor
României”, festivitate desfăşurată la Căminul Cultural din
Oituz în faţa a peste opt sute de spectatori. Un montaj intitulat
“Cântare vieţii” organizat în cinstea absolvenţilor anului 1968
72
(promoţie care fusese instruită de subsemnatul), a fost foarte
inspirat şi educativ.
În experienţele efectuate la Şcola Generală Ferăstrău,
munca de bună gospodărire a şcolii, terminarea unor anexe şi
educaţia estetică, toate contribuiau la dezvoltarea multilaterală
a elevilor. Iar prin cercetările recente se pune accent pe tehnici
noi şi perfecţionarea metodelor de învăţământ pentru realizarea
formării omului prin instruire şi educaţie.
Folosirea chestionarelor, a compunerilor, a dezbaterilor
şi convorbirilor ne-a permis să constatăm dacă complexul
educaţional a contribuit la educaţia patriotică prin orientare
spre idealuri de viaţă.
Preocupările ce se desprind din experienţă, prin
studierea şi cercetarea atentă a educaţiei patriotice, prin
montaje literar- muzicale cu teme precise, prezentate la serbări,
indică elevilor trăsături psihice şi morale, trăsături de caracter,
înclinaţii şi aptitudini educative, pentru a le procura bucurii şi
plăcerea de a-i ajuta pe copii să trăiască intens festivitatea, sau
necesitatea orientării în acţiunile ce se efectuează, ori să-şi
imite învăţătorul, luâdu-l ca model. Acestea sunt idealurile
pedagogului în educarea şi formarea tinerei generaţii, pedagog
care este un exemplu pentru elevi şi cetăţeni.
Experienţele de la Şcoala Generală Ferăstrăi-Oituz n-au
avut rezultatele celor de la Şcoala Marginea-Oituz, sub aspectul
antrenării părinţilor în sprijinirea şcolii în anul 1958.
Din punct de vedere al mediului s-a mai constatat că
forţa de monalit, existentă la Marginea nu era la Ferăstrău, dar,
totuşi, era mulţumitoare, iar interesul părinţilor pentru şcoală,
respectiv, grija acestora faţă de viitorul odraslelor lor era mult
mai mare decât la Marginea unde predomina viaţa plugărescă,
faţă de viaţa muncitorească de la Ferăstrău. Dar aceasta se mai
explică şi prin faptul că întreaga ţară era un vast şantier de
refacere, întunericul din viaţa satelor dispărea cu greu şi pe
îndelete.
73
În anul 1968 a fost operat de glaucom la Bacău de către
doctorul Radian, boala fiind descoperită din 1963 de către
doctorul Dumache din Tg-Ocna. Tot restul vieţii a făcut
tratament la ambii ochi, iar facultatea a terminat-o de fapt
văzând cu un singur ochi.
La clasă l-a suplinit fiica sa Constanţa care terminase
liceul şi lucra în învăţământ la Hîrja, localitate a cărui primar,
speculând poziţia politică şi socială, i-a solicitat lui Gh. Gr.
Caităr scrierea unei succinte monografii a localităţii Hîrja.
Atunci a cunoscut Constanţa munca pedagogică de
învăţător la care era elev actualul învăţător Gelu Butucaru, o
clasă numeroasă cu peste 40 de elevi, dar care aducea mari
satisfacţii pentru că aproape toţi elevii învăţau.
Cât a funcţionat la această şcoală a colaborat cu directorii
C. Antohii şi P. Butucaru ducându-şi la îndeplinirea sarcinile ce-
i reveneau la clasâ, ca preşedinte al grupei sindicale a cadrelor
didactice, ca responsabil al comisiei metodice a învăţătorilor şi
ca bibliotecar al şcolii.
EXPERIENŢA DIDACTICĂ DE LA ŞCOALA
NR. 1 OTUZ (1969-1978)
Populaţia localităţii Oituz se compune din români
autohtoni în cea mai mare parte şi români de origine sasă
(Caităr), germană (Şraier, Naiman), austriacă (Hebler), greacă
(Ghioldum), evreică (Zalmăn devenit Botezatu) ori ceangăi
(Domocoş)… (A se observa că în toate cazurile grafia este
corespunzătoare limbii române).
Pentru că problema ceangăilor preocupă forte mult, în
situaţia de la Oituz încercăm să facem lumină. Este vorba despre
persoanele care în vorbirea maternă folosesc o limbă semi-
maghiară şi în limba română pot avea accent deosebit, iar cei
mai puţin instruiţi fac dezacord folosind genul masculin în loc
de genul feminin şi invers la persoana a treia singular a
74
pronumelui personal “el, ea” şi sunt de religie catolică. Nu toţi
cei din comunitatea catolică sunt ceangăi la origine pentru că
sunt foarte mulţi catolici proveniţi prin căsătorii. Mai specificăm
că nu toţi cei care vorbesc semi-maghiara pot fi ceangăi la
origine pentru că au avut posibilitatea să înveţe limba în urma
căsătoriei sau în alte situaţii.Nici accentul şi nici limba semi-
maghiară nu pot fi indicii pentru origine pentru că acestea le
folosesc vorbitorii după cum sunt favorizaţi în diferite
înprejurări.
O altă caracteristică ar fi dizarmonia culorilor, care, deşi
dificil de cultivat, se observă tot mai puţin, îndeosebi obiectele
ţesute pot avea culori stridente.
Nu credem că ar trebui să se supere cineva de originea sa
ori de explicaţiile date de dicţionar cuvântului ceangău,ori
teoriile publicate referitor la caracter (ambiţioşi, violenţi,
indiferenţi) pentru că, în funcţie de temperament, pot avea
trăsături asemănătoare şi persoane de alte origini. La Oituz,
populaţia, indiferent de confesiune sau origine, trăieşte în bună
înţelegere, iar catolicii (ceangăi sau nu la origine), adesea cu
funcţii de conducere în puterea locală administrativă şi politică,
singuri se declară români catolici şi ei însişi au desfiinţat şcoala
maghiară care a funcţionat la Oituz în perioada 1950-1954.
După punerea problemei unifiicării religiilor ortodoxă şi catolică
s-au uitat şi pedepsele religioase date în urma unor căsătorii şi
confruntările vechi de la Anul Nou dintre “Capra” catolicilor şi
cea a ortodocşilor. Fizicul, prin trăsăturile lui, nu reuşeşte să
facă lumină, iar relaţia cu populaţia maghiară îi stimulează.
Profesorul Gheorghe Gr. Caităr a fost în relaţii de stimă
şi prietenie cu preoţii catolici din localitate, cu preoţii Caităr din
Oneşti (rude de sânge), cu familiile Şraier, Naiman, Blaj,
Amagdei, Vântură (pe a cărui fiică, Maria, a ajutat-o moral
pentru a nu abandona studiile liceale), a colaborat cu Gheorghe
Oprea pe care l-a instruit din punc de vedere al culturii şi istoriei
locale, cu Petre David, etc, iar dintre primari a colaborat cu
75
Mihai Ciorba, Gheorghe Oprea, Victor Martin, Ion Osoloş, toţi
catolici.
Muzeograful Gheorghe Burlacu a fost un prieten de
câteva decenii, începând cu anul 1952 şi continuând şi după
pensionare când îl mai vizita pe profesor la Oituz în diferite
circumstanţe.
La şcoala Nr. 1 Oituz, în colectivul de elevi pe care-l
conducea avea un procentaj mare de catolici. Pentru că se lucra
mai greu cu elevii catolici care proveneau din familii nevoiaşe,
cu mulţi copii, familii cu posibilităţi economice şi intelectuale
reduse, colegilor le era mai comod să-i dirijeze pe aceşti copii
în clasa profesorului Gh. Gr. Caităr. El i-a ajutat pe copii şi
părinţi nu numai de la catedră ci şi cu o vorbă bună sau cu o
faptă bună. Poate i-a înţeles mai mult decât oricine din Oituz, nu
numai pentru că ştia ce înseamnă să fie cineva la ananghie ci şi
pentru că prin origine ar fi trebuit să aparţină comunităţii
confesionale din care făceau ei parte. Cu aşa o activitate
profesorul Gheorghe Gr. Caităr nu putea fi acuzat de şovinism
în vreunul din regimuri, decât dacă cineva avea interesul să-l
îndepărteze din competiţie cu scopul de a-l lăsa în umbră.
Catolicii, înrudiţi cu ortodocşii, participă împreună la
activităţi sociale, culturale, politice, au aceleaşi tradiţii
meşteşugăreşti şi etnografice, adică au fost asimilaţi de populaţia
autohtonă la fel ca şi populaţia de altă origine, deosebirile fiind
din ce în ce mai puţine, pentru că socializarea i-a făcut
ultramoderni şi sperăm că, în viitor, unificarea celor două religii
să rezolve deosebirile rămase.
Transferat la cerere, la Şcoala Generală Nr. 1 Oituz,
situată în centrul comunei unde catolicii erau în procentaj mare
din populaţia şcolară, era necesar ca ipoteza de lucru să capete
îmbunătăţiri şi completări, plin multiple şi variate acţiuni.
La prima adunare cu părinţii am prezentat montajul
“Cântare limbii române”. Îmbinarea textelor care să
oglidească originea şi evoluţia poporului român şi a limbii
76
române, secondate de cântecele patriotice pe versurile poeţilor
George Sion şi Al. Mateevici au avut un efect imediat.
În extrasul revistei Carpica din anul 1969, la pagina 309,
în lucrarea “Descoperiri arhiologice de la Oituz (Bacău)” autorii
D.Gh. Teodor, C. Buzdugan şi I. Mitrea menţionează contribuţia
învăţătorului Gh. Caităr: “În urma unor cercetări de suprafaţă
efectuate între anii 1957-1958 au fost semnalate la punctul
Bîtca, de pe teritoriul comunei Oituz, resturi ceramice
prefeudale. Primele descoperiri au fost făcute de către
învăţătorul Gh. Caităr din localitate şi au fost verificate apoi pe
teren de către profesorul N. Zaharia şi C. Buzdugan.”
Folosirea elementelor de istorie locală la lecţii şi
organizarea unui cerc de istorie la nivel de şcoală, cu o excursie
arheologică pe întreg cuprinsul comunei au contribuit la
antrenarea tuturor energiilor în descoperirea relicvelor
străbune. Mamelonul Ciuci, o prelungiare a dealului Pitrei,
indica încă din 1958 urme străvechi, prin poziţia sa dominantă
în mijlocul văii şi prin apropierea de intrarea în defileul
Carpatin spre Transilvania. Un sondaj pe trei metri pătraţi şi
câteva excursii cu cercetare de suprafaţă a împrejurimilor a
permis să se constate existenţa unei cetăţi dacice cu puternice
rădăcini în neolitic. Invitarea specialiştilor de la Academia
filialei Iaşi, a adus exclamarea profesorului N. Gostar, cu
ocazia vizitei la Oituz, în vara anului 1970: “Câte capete
luminate au trecut pe aici şi n-au sesizat această edificatoare
poziţie strategică!”
Prin cercul de istorie “Căutătorii de comori”,
colectarea de obiecte vechi, bancnote şi monede, precum şi a
relicvelor Primului Război Mondial, au constituit preocupările
permenente ale elevilor şcolii sub îndrumarea mea directă.
Comform planului de muncă al organizaţiei pionerilor din
şcoală aveam sarcina de a invita 3-4 veterani ai întregirii
neamului românesc, care să vorbească elevilor despre luptele
de la Oituz în special şi luptele de întregire în general. Cu
77
această ocazie am organizat şi o serbare la care am prezentat
montajul literar-muzical “Cântare eroilor Oituzului”, precum şi
o conferinţă referitoare la luptele de la Oituz din 1916-1917.
Cuvintele calde şi simple ale veteranilor cu tâmplele argintate şi
ochii înrouraţi de amintirile sinistrului infern au produs emoţii
extraordinar de puternice elevilor. Montajul a trezit veteranilor
mândria de a fi încântaţi pentru vitejia cu care au luptat ca să
fie România Mare. În partea finală, cântecul “Biruitorii”,
nemaiauzit de 40 de ani, a produs elevilor şi tinerelor cadre
didactice o profundă emoţie, deşteptându-le mândria de a fi
luminătorii acestor plaiuri pline de morminte strămoşeşti. Şi
lacrimi de fericire şi mulţumire pentru frumoasa manifestare şi
cinstire ce li se aducea eroilor întregitori de neam şi de ţară se
întâlneau cu cele ale tinerelor vlăstare care învăţau de la
străbunicii şi bunicii lor cum şi-au apărat ţara în vreme de
cumpănă. În anul 1969 împreună cu soţii Pâslaru am organizat
o excursie la Mărăşeşti, unde elevii noştri au depus o coroană
eroilor de aici.
În primăvară a fost tratat la Iaşi de neoplasm la buza
inferioară, boală depistată cu trei ani mai devreme de către
medicul Marinescu din Oituz. După un an a recidivat şi
profesorul doctor docent Chişleag, care-l tratase, i-a făcut
trimitere către profesorul doctor Iancu pentru a extirpa partea
bolnavă, după care nu a mai recidivat. Stătea foarte bine cu
moralul fiindcă în timp ce era internat la Spitalul Sf. Spiridon
pentru rezolvarea problemelor de sănătate se prezenta şi la
examene la facultate.
De Anul Nou am organizat un pluguşor cu clasa a patra
pe care o conduceam, activiatate desfăşurată cu deosebită
plăcere din partea elevilor şi a propunătorului şi care a adus
foloase financiare şi morale, întrucât s-a cumpărat şi un covor
la clasă în valoare de 409 lei.
Montajul “Cântare Unirii” a fost pregătit şi prezentat la
nivel de şcoală la cele două schimburi şi la căminul cultural.
78
Astfel, se întărea în masele de elevi şi auditori efectul categoric
al Unirii. Au urmat montajele adecvate lui februarie şi mai.
La 15 martie 1970, se împlineau 560 de ani de la prima
menţiune documentară referitoare la Oituz (Grozeşti) şi am voit
să marchez acest eveniment cu organizarea şi realizarea unui
muzeu în şcoală.
În al doilea an am condus clasa I şi, lipsit de ajutor, n-
am reuşit să pot continua cercetarea. De asemeni, organizarea
unui muzeu în şcoală n-a fost sprijinită şi am fost nevoit să repet
experienţa cu predarea abecedarului, spre a verifica
autenticitatea concluziilor elaborate la Şcoala Ferăstrău, faţă
de noul mediu şcolar.
Anul următor, cu clasa a II-a am început organizarea
unor montaje scurte care, spre finele anului, au avut un cuprins
corespunzător, dintre care putem să amintim: “Cinstire eroilor”
şi “De ziua ta, copile”, pe care le-am prezentat şi la staţia
locală de radioficare. La 5 iunie 1971 se împlineau 100 de ani
de la naşterea marelui savant Nicolae Iorga. La aceeaşi staţie
de radioficare am reuşit să susţin conferinţa “Savantul N. Iorga
şi Oituzul”,prin care s-a produs trezirea amintirilor trecutului
cultural al Oituzului. Această iniţiativă a deschis drumul unor
manifestări culturale, continui, pentru educarea maselor întregii
comune, prin popularizarea trecutului istoric al Oituzului şi a
biografiilor unor savanţi români şi străini sărbătoriţi de
U.N.E.S.C.O.
În luna noiembrie a anului 1971 am participat la
sesisiunea de comunicări ştiinţifice, organizate cu prilejul
Jubileului Institului Pedagogic de 3 ani din Bacău cu lucrările:
“Savantul N. Iorga şi Oituzul” şi “Noi descoperiri arhiologice
în Valea Oituzului”.
În preajma evenimentelor istorice şi culturale din anii
1972-1973 am solicitat funcţia de director coordonator cu
scopul de a iniţia cadrele didactice despre sărbătoririle ce
79
urmau şi de a lucra împreună, dar tocmai atunci a fost mutată
coordonarea la şcoala din Poiana Sărată.
O iniţiativă a pornit de la veteranii apărători ai
Oituzului, cavaleri ai Ordinului “Mihai Viteazul”, spre a fi
sărbătoriţi eroii care au îndepinit măreţul ideal al unităţii
naţionale. Fiind singurul istoric pasionat în cercetarea locală a
Văii Oituzului, îmi revenea sarcina de a lumina pe toţi
conducătorii comunei în privinţa trecutului istoric al Oituzului.
Aşa s-a născut “Memoria Oituzului”. Cu această ocazie am
creat montajul literar-muzical “Cântare eroilor României,
eroilor Oituzului”. Am contribuit la instruirea grupului vocal
colaborând la mobilizarea elevilor din cele trei şcoli, împreună
cu Gheorghe Oprea, care a pregătit corurile.
Măreaţa sărbătoare “Memoria Oituzului” ce a durat
două zile a prilejuit o memorabilă manifestare de patriotism
local şi naţional. La festivitate s-a înmânat veteranilor prezenţi
diploma de cetăţean de onoare a Oituzului, începând cu
locotenent-colonelul Luca Constantin. Aceştia ne-au donat peste
20 de documente legate de măreţele bătălii de pe plaiurile
noastre, precum şi două hărţi ilustrative ale epopeei din
Termopilele României.
Montajul literar “Cinstire pionerilor aviaţiei” şi
conferinţa “Cinstire savanţilor lumii” prezentate la
radiodifuziunea locală au încheiat manifestările din anul 1972.
Anul 1973 a fost un an de evenimente deosebite. Dar cea
mai grandioasă, mai înălţătoare şi mai plină de avântul
patriotismului efervescent a fost sărbătorirea semicentenarului
Ligii Culturale-Oituz, pe plan naţional, în zilele de 8-9
septembrie. Acest măreţ eveniment a creat o adevărată lecţie de
entuziasm patriotic prin participarea locuitorilor comunei Oituz
şi a celor din satele vecine, precum şi a multor formaţii artistice
din judeţul Bacău şi din judeţele învecinate. Pe fundalul vechii
formaţii culturale şi a corului local septuagenar s-a organizat
asociaţia culturală coral-artistică “Răsunetul Oituzului”.
80
Personal am avut rolul de pilot în activităţile desfăşurate pentru
că am fost salvatorul şi păstrătorul documentelor Ligii
Culturale-secţiunea Oituz, în virtutea căruia s-a sărbătorit
semicentenarul. Am prezentat plastic, ştiinţific şi rezumativ
lucrarea “Asociaţii culturale în Valea Oituzului”, am făcut
planul unei expoziţii care să cuprindă lucrări, documente şi
obiecte despre Oituz pe care le aveam în proprietate şi
propuneam să fie expuse la căminul cultural cu prilejul
manifestărilor, dar, puterea locală n-a găsit fonduri pentru
vitrine. Tot pentru acum am pregătit o altă lucrare prin care
prezentam activitatea Ligii Culturale-Oituz (ca o datorie faţă de
înaintaşii culturii locale) şi poezia “Te-nalţi Oituz”.
Concomitent s-a sărbătorit 150 de ani de la pima
atestare documentară a satului Poiana Sărată.
Sărbătoririle din anul 1972-1973 au fost prilej de
întâlnire cu muzicologul Eugen Pricope, cu dirijorii care ne-au
ajutat în pregătirea corului, cu reprezentanţi ai judeţului Bacău
din domeniul cultural (C. Donea, E. Gravelovici, etc.) ori
istorici şi muzeografi din Bacău şi Oneşti.
S-a continuat cu manifestarea Tricentenarul Dimitrie
Cantemir. După o temeinică documentare am redactat un studiu
de 30 de pagini, când s-a născut şi ideea de a crea un panou-
fotomontaj care să cuprindă viaţa, studiile, ocupaţiile, faptele şi
operele sale măreţe, precum şi două poezii create în memoria
marelui savant şi patriot.
Sărbătorirea tricentenarului prin montajul literar-
muzical “Cântare savantului Dimitrie Cantemir” la care s-a
asociat şi panoul edificator a dat aspectul unei sărbătoriri cu
multiple semnificaţii: cultură şi eroism, artă şi poezie. A urmat o
conferinţă despre Dimitrie Cantemir ţinută la Ferăstrău-Oituz.
În cadrul şedinţei de organizare a muncii în comisia
metodică a învăţătorilor de la Şcoala Generală Nr.2 Oituz am
prezentat în 1973 lucrările: “Figura pedagogului reprezentant
al pedagogiei clasice şi moderne” şi “Figura pedagogului
81
contemporan”. Amblele lucrări au fost însoţite de o expoziţie
documentară proprie care a trezit un viu interes din partea
auditorilor care, printr-o emulaţie nestăvilită cereau să
participe cu referate şi lecţii în cadrul temelor fixate pe anul în
curgere, relizându-se unitatea forţelor luminii în angajamente.
La 28 noiembrie 1973 se împlineau 110 ani de la
naşterea marelui erou naţional, generalul Eremia Grigorescu.
Pentru sărbătorirea evenimentului am pregătit un alt panou
care făcea o incursiune în istoria luptelor de apărare naţională,
având ca figuri centrale pe marii eroi naţionali şi pe generalul
Eremie Grigorescu. Pe acest panou au fost scrise trei poezii,
creaţii personale: “Etica strămoşilor”, “Eroii” şi “Lui
Grigorescu”. Două montaje literar-muzicale “Cântare eroului
de la Oituz” şi “Cântare eroului de la Mărăşeşti” au fost create
şi pregătite în cinstea marelui erou, iar la prezentarea lor la
şcoală s-a afişat şi panoul reprezentativ al momentului festiv,
care constituia “Istoria României” prin eroii naţionali.
În cadrul montajelor literar-muzicale, personalităţile
sau evenimentele evocate sunt lipsite de formula rece a
expunerii; aici se plasticizează ideile, se sensibilizează, se
cocretizează totodată, ceea ce permite elevului să înţeleagă just
şi rapid multe lucruri neînţelese la lecţii.
Folosirea elementelor de istorie locală în cadrul
lecţiilor, prin pasiunea, căldura şi talentul artistic al expunerii
şi apoi încadrarea plasticizată a elementelor în montajele
literarare cu teme, constituia în primul rând pasiunea
instructorului creator al textului şi se transmitea maselor de
elevi prin acţiune, păstrându-se în mintea şi sufletele tuturor
mult timp. Discuţiile purtate cu foştii mei elevi, actualmente
părinţi, mi-au creat convingerea că după 10-20 de ani se
păstrau în memoria lor amintirea acelor serbări cu teme
organizate atunci, la care îşi adusese şi ei contribuţia. Aşa s-au
petrecut lucrurile cu elevii de la şcolile Marginea-Oituz,
Ferăstrău-Oituz şi Şcoala Nr.2 Oituz la clasele ce am condus.
82
Printre anonimii neenunţaţi în materialele prezentate la
plenarele sau conferinţele cadrelor didactice erau mulţi necitaţi,
printre care autorul prezentei lucrări, bucurându-se la expresia
“şi alţii”.
Cercul pedagogic organizat la Dărmăneşti a permis să
se orienteze orice cadru didactic asupra modului de lucru pe
cabinete şi unirea cadrelor în scopul modernizării
învăţământului. La această şcoală se anunţase o sesiune de
comunicări ştiinţifice privitoare la monografia comunei
Dărmăneşti, sesiune la care mi-am anunţat participarea cu
lucrarea “Probleme istorice, toponimice şi folclorice privitoare
la Văile Uzului şi Oituzului”. Patriotica manifestare la cadrele
didactice din Dărmăneşti a fost onorată de prezenţa unor
personalităţi din municipiile Oneşti şi Bacău şi a prilejuit un
valoros pas înainte pe linia unirii forţelor luminătorilor satului
spre ţelul măreţ de cercetare monografică a localităţii, ceea ce
la Oituz ar trebui să fie şi mai puternică fiindcă la Dărmăneşti
este numai o şcoală cu patru clase.
Spre finele anului şcolar 1974 am creat montajul literar
“Cântare eroilor patriei” pe care l-am prezentat la cimitirul
eroilor din Oituz cu prilejul zilei de 9 mai, ziua eroilor.
În vara aceluiaşi an am luat iniţiativa proprie de a face
curăţenie la cimitirul eroilor şi concomitent să slujesc şi ca
ghid. Am adus aici cele două panouri (Cantemir şi Grogorescu),
precum şi o schiţă a Văii Oituzului pe care erau marcate
descoperirile arheologice efectuate de mine de-a lungul a 16 ani
de statornică şi consecventă muncă de cercetare pasionată a
trecutului străvechiului Oituz.
Curăţenia a durat 20 de zile, fiind întreruptă doar de
prezenţa turiştilor cărora le dădeam explicaţii. Am fost vizitat
de paste 100 de familii şi un autocar cu 46 de persoane din
Craiova. Circa 25 de apreciari scrise reprezentau realitatea
locului prin istorie, filosofie şi faptele trcutului prezentate
cronologic, asemănătoare unei istorii prin eroii naţionali,
83
redată în tabloul aniversării a 110 ani de la naşterea eroului
naţional, generalul Eremia Grigorescu. Peresonalităţi cu o
bogăţie spirituală excepţională şi patos patriotic demn de
remarcat şi-au scris impresiile de moment într-o sinteză de
cinci-şase rânduri atât de uluitoare prin care au apreciat
organizatorul conştient de rolul său ca intelectual local, pătruns
de importanţa locului plin de eroi şi eroism, care aduce
patriotismul străbun de la strămoşi până la actualitate într-o
formă originală şi sintetică. Dar ce folos atâtea idei semănate
aici prin însemnările unor patrioţi atât de convinşi? La ora 11
în ziua 23 august 1974, tocmai când Constanţiu Dragomir îmi
preda câteva cărţi care au aparţinut bibliotecii Ligii Culturale,
condica de impresii a dispărut pentru totdeauna, iar autorul
iniţiativei a trecut şi peste această lovitură morală.
Redăm din impresiile unor turişti care s-au oprit la
monumentul eroilor după incident:
“Trecând prin Oituz nu am putut să nu ne oprim pentru
câtva timp şi la monumentul eroilor din 1916-1919, unde
pasionatul profesor de istorie Gheoghe Caităr ne-a istorisit cu
multă dragoste momente din istoria neamului nostru, din luptele
care au avut loc pe aceste meleaguri. Ne-a făcut o foarte
frumoasă impresie asupra pregătirii sale şi a dragostei de a
populariza istoria pământului şi a patriei noastre
româneşti”(Vasile Rodux din Buzău).
“Ne-a impresionat foarte mult că după atâţia ani s-a
organizat la cimitirul eroilor din Oituz un mic muzeu istoric
asupra luptelor din războiul 1916-1919, aceasta datorită
învăţătorului Caităr Gheorghe care credem că a muncit mult
pentru strângerea datelor şi documentelor necesare.” (Chiclauş
Zoee din Bucureşti).
Prodigioasele rezultate din munca de cercetare şi
crearea unor materiale didactice au reliefat căutările de
nestăvilit ale autorului precum şi educarea şi instruirea
tinerelor văstare, aducându-i aprecieri pozitive atât părinţii cât
84
şi elevii săi pentru cercetarea istoriei locale şi a formelor
metodologice şi pedagogice. Învăţătorul era muncitor
autodidact ales în multe organizaţii democratice, lupta pentru
drepturile poporului şi se bucura de mult respect şi simpatie în
sânul maselor populare.
DISCORDANŢE
Fiind născut în anul 1916, an aflat sub influienţa
elementului foc, acesta a pus amprenta asupra personalităţii
profesorului Gh. Gr. Caităr, care a avut o viaţă tumultoasă
potrivit temperamentului său coleric, cu multe urcuşuri şi
coborâşuri, în lupta pentru asaltarea nenumăratelor redute pe
care viaţa i le-a scos în cale şi din care multe au rămas
necucerite.
Şi-a desfăşurat viaţa familială şi profesională în paralel
cu cea socială, politică, culturală şi obştească şi pentru că
respecta adevărul cu stricteţe genera unele discuţii, dar niciodată
n-a fost rău intenţionat. Fiind foarte bine documentat câştigase
simpatia multor consăteni care îl informau la timp pentru a
preveni situaţii comunitare mai puţin plăcute, rezolvarea cărora
l-a determinat să fie optimist. Prin cuvântul său, de cele mai
multe ori făcea lumină într-o problemă de ignoranţă sau lipsită
de documentare. Dacă din intervenţiile sale, cu scopul scimbării
în bine a mersului înainte al societăţii oituzene, s-a ales cu
urmările aplicării H.C.M. 1062/1957, conştient că nu i se poate
întâmpla ceva mai rău decât tăierea aripilor elanului său, şi-a
creat propriul statut al vieţii, a înţeles că trebuie să lase cuvânt
urmaşilor pentru a şti să fie stăpânii propriei munci de care să se
bucure.
Nestăpânind arta tăcerii, dacă tot a vorbit de câte ori a
considerat că trebue să apere un interes public ori personal,
bineînţeles, că s-a ales şi cu antipatii, dar puţin îi păsa fiindcă
prin originea sasă moştenise un spirit ascuţit al adevărului şi
85
idealurile sale legate de cercetarea localităţii Oituz erau
neîntrerupte, chiar dacă profesional a fost pus în situaţia de a nu
obţine gradul didactic I învăţători. El, care era profesor de istorie
locală, apreciat de specialişti, n-a reuşit să treacă de barierele
comuniste locale. Curios, pentru că însuşi crease P.C.R. la
Oituz, care, parcă pentru aceasta, l-a pedepsit exemplar,
cerându-i să declare că a făcut politică legionară.
Prin intervenţiile sale pertinente a obţinut mari realizări
cum ar fi protejarea populaţiei Oituzului de cooperativizarea
agriculurii şi efectele acesteia, printr-o discuţie documentată şi
susţinută la organele judeţene de partid, ori salvarea de la
distrugere a sitului arheologic Ciuci prin concesionare (după
1989). Cele mai mari neplăceri le-a avut pentru rezultatele
cercetării vis-a-vis de originea populaţiei şi a formaţiei corale a
Oituzului, despre drepturile obştenilor din Grozeşti-Oituz (după
reforma din 1945 şi după legea 1\1991) şi… în general pentru
orice cercetare locală efectuată. Nimic nu l-a dărâmat şi a găsit
soluţii potrivite oricărei piedici apărute. În grabă, spre rezolvarea
problemelor, uneori intervenea spontan şi tăios. Pe cât de afectiv
şi respectuos rostea cuvântul “domnul…” la adresa celor pe
care-i respecta şi-i aprecia pe atât de potrivit folosea expresiile
“analfabet”, “sabotaj”, “bandit”, “borşevic”, expresii concise,
caracterizatoare care reprezentau nemulţumirea ţăranului ce-a
fost dar sub o formă erhaică şi elevată totodată potrivit
autodidactului ce era. Un mare defect era că avea un simţ
deosebit al comunităţii şi, deşi nu provenea dintr-o familie
autohtonă, folosea termenul de “venetic” care, la prima vedere, i
se potrivea şi lui, totuşi pentru el această expresie avea o
conotaţie aparte care nu era înţeleasă în profunzimea ei. Aceata
nu înseamnă că maxima populară “Omul sfinţeşte locul” nu şi-a
dovedit veridicitatea la Oituz, ba, chiar cu prisosinţă dar au
existat şi cozi de topor cu manifestările lor de indiferenţă,
opunere, sabotaj, şantaj, etc. Folosirea acestei expresii a adus
mari pierderi profesionale culturale şi materiale nu atât lui şi
86
familiei sale cât comunităţii prin faptul că nu i s-a acordat gradul
I învăţători, ceea ce l-a determinat să devină interiorizat
comunicării ori colaborării, astfel au avut de pierdut cei
interesaţi să obţină de la el informaţii despre istoria şi cultura
Oituzului. Pe de altă parte n-a realizat muzeul mult dorit atât
timp cât a fost în viaţă pentru că n-a intrat în posesia terenului cu
care a fost împroprietărit la 1945,n-a realizat o expoziţie
documentară care însemna de fapt monografia Oituzului din
punct de vedere istoric şi cultural, ce trebuia doar redactată.
Dădea dovadă de nobleţe când se oferea să dăruiască şi era de o
generozitate ieşită din comun dar diametral opus avea
comportamentul când i se smulgeau informaţii cu metode
perfide, momente pe care le-a ţinut minte toată viaţa la fel ca şi
pe cele fericite.
Uneori, omiţând posibilitatea că activitatea sa trece prin
filtrul politic şi faptul că vederea îi era slăbită, încât nu putea să
descifreze comunicarea prin mimică, considera că nerealizările
provin din exteriorul comunităţii. N-am putea spune că a avut
neprieteni ci observatori atenţi ai dezvoltării personalităţii sale
care i-au stopat evoluţia ori de câte ori era în drum spre
cucerirea unui pisc al idealului său. Persoanele care i-au făcut
rău profesorului Caităr aveau faţă de copiii acestuia
comportament aparent indiferent, enigmatic ori se manifestau
printr-un rânjet badjocoritor. În clipele de agonie din ultima
perioadă a vieţii unii dintre ei l-au strigat pe nume disperaţi, ca
semn al recunoaşterii greşelilor.
Prin idologie, nu era om al timpului trăit ci al unei
orânduiri sociale în care libertatea de gândire şi opinie era un
drept real. Aşadar, locuind în dragul lui Oituz s-a realizat foarte
puţin în raport cu activitatea depusă, a trăit drama vieţii sale
fiind victima propriei munci.
Sorgintele insuccesului profesorului Caităr a decurs din
faptul că nu a acceptat ca adevărul istoric să fie înmormântat pe
vecie iar el să fie complice al secretelor. Dacă n-ar fi avut
87
idealuri atât de măreţe, concretizate prin activităţi extradidactice,
certătări devenite pasiuni, prin care, după unele păreri, a ţintit
cam sus pentru un profesor din mediul rural, autodidact, fără
funcţii politice, ar fi fost un cadru didactic realizat profesional
care şi-ar fi asigurat bunăstarea şi liniştea în viaţă. Dar cum era
posibil aşa ceva într-o competiţie cu forţe inegale?!
A părăsit această lume convins că membrii familiei vor
scoate din anonimat munca lui de o viaţă referitor la cercetarea
localităţi natale şi respectarea adevărului istoriei despre viaţa şi
activitatea sa profesională.
EFORTURI ZADARNICE
Discordanţele ivite în jurul personalităţii profesorului
Gh. Gr. Caităr au adus consecinţe în plan socio-profesional şi
economico-familial.
În perioada anilor 1969-1978, aproape un deceniu de
muncă intelectuală intesă, a stagnat din punct de vedere
profesional fiimdcă nu a obţinut nici un grad didactic, iar
activitatea de la Scoala Nr. 1 Oituz s-a comparat, ca intensitate,
cu cea a anilor 1949-1958 şi ca rezultate aproape de anii 1958-
1961, cănd a fost destituit din învăpţământ conform H.C.M.
1062\1957. Singurul progres profesional a fost examenul de
licenţă în istorie, obţinut în anul 1976 cu lucrarea “Albinăritul în
Moldova în secolele XV-XVI”. Pentru că fusese atestat învăţător
în anul şcolar 1957-1958 nu era institutor, deci, nu primea
retribuţie corespunzătoare profesorului de istorie. Să se înscrie la
Institutul Pedagogic de Învăţători era puţin probabil pentru că au
fost puţine promoţii la cursuri cu frecvenţă parţială şi, apoi, ar fi
bătut pasul pe loc. Având în vedere unele prejudecăţi în ceea ce
priveşte accepţiunea ca autodidact şi atestat învăţător am înţeles
că trebuie să fi consumat multă energie pentru a răzbi în
activitatea didactică şi, paralel cu aceasta, cea de ideal al
88
cadrului didactic care a rămas nefinalizată şi care părea de
domeniul irealului.
În vara anului 1971, fiind la cursuri de reciclare pentru
învăţători, a solicitat de la organele judeţene de partid funcţia de
director coordonator la Oituz, cu scopul de a iniţia cadrele
didactice în cercetarea culturii locare pentru a întâmpina cum se
cuvine semicentenarul Secţiunii Oituz al Ligii Culturale, ce
urma să se sărbătoreasă la propunerea lui, prin oficialităţile
locale, în anul 1973. Pentru această sărbătorire poseda
documantele originale ale Ligii Culturale-Oituz, pe care le-a
salvat în anul 1957 din biblioteca institutorului Chiriac
Dragomir, transformată în grajd pentru caii Ocolului Silvic. A
pregătit singur un studiu despre activitatea Ligii Culturale-Oituz,
manuscris care s-a discutat la nivel judeţean, dar care a rămas în
casă unde s-a păstrat. Funcţia de director coordonator nu i s-a
acordat pentru că şcoală coordonatoare a devenit şcoala din
Poiana Sărată.
Fiica Constanţa a participat la un concurs pentru
ocuparea postului de bibliotecar comunal dar rezultatele s-au
afişat invers faţă de notare, adică cel căruia i s-a dat postul nota
opt, iar Constanţei trei. Constanţa a văzut lucrările în anul 1989
când documentele căminului cultural erau răvăşite iar amintirile
au inundat-o. La aşa comportament totul s-a reglat de la sine.
Bibliotecarul preferat “împrumuta” cărţi cititorilor fără să le
înregistreze în fişele de evidenţă, din care cauză puţine persoane
mai restituiau operele literare iar la efectuarea inventarului de
dare în primire a fos nevoit să plătească o sumă mare de bani. La
o analiză mai profundă, fiica profesorului a înţeles că a fost
apreciată de comisie cum se cuvenea în sensul că având exemplu
pe tatăl său trebuia să se cultive mai mult şi a luat hotărârea şă-şi
completeze studiile pentru a redacta unele lucrări de monografie
locală.
La întâlnirea din 1972 a veteranilor României Mari
profesorul Caităr s-a arătat dornic de a face cercetări prin
89
discuţii cu veteranii care au luptat la Oituz în Primul Război
Mondial, pentru că era un prilej unic căruia trebuia să i se acorde
importanţa cuvenită dar nu s-a valorificat pe plan local această
oportunitate sub motivaţia că nu mai este nevoie pentru că s-a
primit un exemplar din jurnalul de război scris de veteranul
……. Ionescu, ca şi cum acest veteran a trăit toate situaţiile de
luptă de aici şi pentru ceilalţi veterani prezenţi la festivitate.
În preajma evenimentelor culturale a anului 1973 a avut
percheziţie la domiciliu, când, timp de douăsprezece ore,
membrii familiei n-au avut voie să părăsească gospodăria.
Pentru profesor a fost un şoc fiindcă el atunci aştepta o echipă de
arheologi de la Institutul de Cercetări din Iaşi, în vederea
efectuării de săpături arheologice la cetatea dacică Ciuci-Oituz,
sit arheologic pe care însuşi l-a descoperit. Organele de
securitate sperau să găsească ceva compromiţător printre
documentele lui, respectiv, căutau o listă cu legionari. Ei au
plecat dezamăgiţi şi au continuat să supravegheze casa
profesorului peste noapte, în speranţa compromiterii acestuia.
Dar mai dezamăgit a rămas profesorul Gheoghe Gr. Caităr
pentru că reprezentanţii regimului comunist n-au avut deloc
încredere în el. La festivităţi a prezentat doar lucrarea “Asociaţii
culturale în Valea Oituzului”, conform programului. Iar în
dezbaterile din presă nimic despre activitatea lui.
În luna iunie a anului 1973 a solicitat prin consiliul
profesoral al Şcolii Nr. 1 Oituz înscrierea la gradul didactic I
învăţători. Erau toţi colegii prezenţi şi n-a avut nimeni nici o
obiecţie. Aşadar, i s-a întocmit caracterizarea pentru dosarul de
înscriere la acel grad didactic. Toată vara a fost foarte activ în
acţiunile intreprinse pentru sărbătoarea semicentenarului Ligii
Culturale-Oituz, iar în toamnă se grăbea să termine de
dactilografiat lucrarea intitulată “Căile educaţiei patriotice în
general şi metodele folosite, în special, de pedagogul
contemporan”. Era tare îngrijorat că nu terminase lucrarea încă,
dar în decembrie, când s-a dus la Inspectoratul Şcolar Judeţean
90
Bacău, pentru a se informa dacă i s-a acordat aprobarea de către
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului pentru înscrierea la
gradul I învăţători, a constatat că nici nu era el înscris la acel
grad didactic ci alt coleg, învăţător la aceeaşi şcoală, care îşi
întocmise dosarul, înscrierea şi lucrarea pentru acest grad didctic
în secret.
Pe profesorul Caităr l-a durut mult trădarea colegilor şi
în mod deosebit comportamentul conducerii şcolii. Răzvrătirea
de mai târziu din cauza nemulţumirilor i-au adus sancţionarea
care l-a determinat să se închisteze şi i-a stopat oarecum elanul.
Anul următor, 1974, s-a înscris din nou pentru obţinerea
aceluiaşi grad didactic. Avântat în activităţi deosebite, în vară a
organizat o expoziţie în aer liber, la Monumentul Eroilor din
Oituz. În ziua de 23 august i-a dispărut caietul cu impresiile
trecătorilor care s-au oprit aici şi i-au ascultat explicaţiile. Din
această experienţă profesorul a rămas cu trăirile întâlnirii cu
vizitatorii şi cu puţine însemnări pe nişte foi care, pentru el, era
o mulţumire poate mai mare decât o creştere salarială. Dispariţia
caietului de impresii l-a durut foarte mult mai ales că se gândea
că ar fi putut fi un gest calculat.
Prin adresa nr. 95483 din 14 decembrie 1974 Şcoala, Nr.
1 Oituz primea aprobarea de la Ministerul Învăţământului pentru
înscrierea învăţătorului Gh. Gr. Caităr la gradul didactic I.
Vestea i-a adus bucurie şi elan, dar nu i s-a acordat ispecţia
specială datorită intrigilor ţesute de învăţătorul Gh. Corneciu pe
lângă inspectorul care venise. Încă din toamnă, când avea o nouă
promoţie de clasa întâi, s-a declanşat o adevărată avalanşă
împotriva lui pentru a redirija copiii spre altă clasă. Unii colegi
au încercat să intervină pentru sistarea situaţiei de fapt. Dar ce
puţin însemna cuvântul lor faţă de cel al unor informatori ai
securităţii din şcoală! Printre aceste neplăceri desfăşura munca
la clasă în condiţii destul de grele, cu cei mai oropsiţi de soartă
copii, proveniţi din familii foarte sărace şi care solicitau foarte
multă energie din partea învăţătorului pentru instrucţia şi
91
educaţia lor, iar rezultatele nu erau totdeauna pe măsura muncii.
Nici de această dată nu s-a descurajat ci a continuat să se
pregătească pentru clasă şi pentru clădirea personalităţii sale, a
continuat studiile şi cercetările de monografie locală.
Dar era şi timpul să se ocupe în mod deosebit de
gospodăria sa, ceea ce nu mai făcuse din vara anul 1962, când
schimbase stolăria casei şi mai adăugase o cameră de locuit dar
numai după examenul de admitere al fiicei Constanţa la liceul
din Tg-Ocna.
În anul 1974, imediat după admiterea fiului Ion la
Facultatea Al. I. Cuza din Iaşi, secţia T.C.M, a rezolvat o
problemă economică de familie, şi anume a renovat casa,
respectiv a înălţat-o cu 30 de centimetri, i-a schimbat tavanul de
scândură cu altul tencuit, a refăcut pereţii şi a instalat lumina
electrică. Acum nu mai era nevoit să meargă seara să studieze în
sala mare a primăriei. Pentru aceste realizări materiale a
împrumutat bani de la C.A.R Tg-Ocna şi de la Banca
“Progresul” Bogdăneşti. După ce au început lucrările a plouat pe
o durată de două săptămâni când s-a deteriorat un caiet cu
însemnări din Primul Război Mondial scris cu cerneală de A.
Păltănea, şoferul generalului Grigorescu, un acordeon pe care
profesorul îl avea de la Mihalache Pricope şi un tablou al
coriştilor fondatori, primit de la preotul Gh. Comăneci, tablou
care a fost admirat de prietenii care l-au vizitat. În dorinţa de
recuperare a valorilor pierdute profesorul l-a rugat pe A.
Păltănea să noteze din nou amintiri din activitatea comună cu
generalul Grigorescu iar din colaborarea cu consătenii a reuşit să
intre în posesia altui tablou al coriştilor fotografiaţi cu
fondatorul I. Tudorache dar acordeonul nu-a mai fost posibil să
fie reparat.
Pentru că în anul 1975 se împlineau 50 de ani de la
fondarea unui muzeu de istorie la Oituz de către institutorul
Chiriac Dragomir, a solicitat pentru trei-şase luni sala mare a
primăriei, ce devenea liberă după terminarea Controlului
92
Financiar Intern, sală în care să realizeze o expoziţie
documentară de arheologie, istorie şi cultură a Văii Oituzului.
Era aşa de împătimit încât preciza că, în caz de refuz, va
organiza un muzeu la domiciliu. N-a reuşit nicicum să realizeze
acea expoziţie, ca de altfel nici în 1973 la Căminul Cultural şi
nici la domiciliul său, din lipsă de spaţiu.
În 1976 a reluat ciclul de conferinţe la staţia de
radioficare, pagini de glorie nepieritoare ale Oituzului Eroic:
“Măreţia unei lozinci legendare, “Pe aici nu se trece!”,
“Generalul neînvins şi şoferul acestuia”, “Peneş Curcanul la
Oituz”, “Prima bătălie a Oituzului”, “A doua bătălie a
Oituzului”, “Fata Moartă – legendă şi istorie”, “Bătălia
Caşinului-decembrie 1916”, “Bătălia de la Pralea-1917”.
Această staţie locală de radioficare a funcţionat un timp şi după
1989, dar a dat faliment după ce s-a privatizat.
Pregătirea lucrării de licenţă l-a determinat să facă mai
multe drumuri la Iaşi pentru a se documenta la Arhivele Statului
unde,pe lângă documentarea aceasta, a continuat activitatea
începută în studenţie de a copia documente despre Oituz (pentru
monografie). După o muncă destul de intensă a redactat lucrarea
de licenţă şi în februarie 1976 a susţinut examenul la Facultatea
de Istorie Al. I. Cuza din Iaşi. După această realizare trăia o
bucurie binemeritată obţinută cu atât de multă trudă, mari
sacrificii financiare şi mult timp din viaţa sa, dar care s-a limitat
doar la atât, pentru că din punct de vedere financiar, nefiind
absolvent al vreunei şcolii pedagogice, ci atestat învăţător în
1958, nu s-a materializat niciodată acest deziderat, spre
satisfacţia unor atitudini răutăcioase.
Într-un an când era înscris la proverbialul grad didactic
primea calificativul “Bine” cu motivaţia că elevii lasă hârtii în
bănci la plecarea acasă. Dar ce putea să le ceară acelor elevi
extenuanţi de obositori dintre care foarte mulţi începeau
şcolaritatea fără educaţia celor “şapte ani de acasă”.
93
În perioada acestor ani învolburaţi, într-una din zile, i-a
dispărut din geantă lucrarea de gradul I învăţători pe care o purta
la şcoală pentru a o folosi la lecţii. Zadarnic a căutat peste tot.
Lucrarea a apărut peste două săptămâni, în geantă, la şcoală, tot
aşa de misterios cum dispăruse. După un timp, o învăţătoare din
aceeaşi şcoală a obţinut gradul I învăţători cu o temă de istorie
locală, la susţinerea căreia profesorul Caităr n-a fost invitat, spre
surprinderea colegilor loiali. Munca sa de cercetare a folosit din
punct de vedere profesional altor colegi din Valea Oituzului
chiar dacă el n-a fost promovat profesional, prilej de comentariu
pentru că n-a învăţat în copilărie (din cauza condiţiilor materiale
şi istorice) ci matur, când, deşi era mai conştient de importanţa
studiului dar şi copleşit de îndatoriri.
Anul următor a revenit la ideea gradului didactic I
învăţători pentru care se pregătise atât de mult, dar profesorul
inspector care îl cunoştea destul de bine din centrul universitar
şi-l aprecia pentru activitatea sa, nici n-a intrat la clasă pentru
inspecţie ci, după discuţiile preliminare l-a sfătuit să-şi retragă
dosarul de la Inspectoratul Şcolar Bacău. Neavând de ales, plin
de amărâciune, a făcut ce i s-a spus şi totuşi a continuat optimist
activitatea la catedră şi extrdidactică.
În anul 1978 dorea sărbătorirea a 75 de ani ai coralei
Oituzului, despre a cărei activitate făcuse cercetări, dar n-a reuşit
să fie destul de convingător pentru a se organiza vreo sărbătorire
nici atunci şi nici altă dată cât el a fost în viaţă. În vară a dat un
interviu despre “Oituz 1916”, publicat în articolul “Arc peste
timp”, din Almanahul Turistic şi voia să continuie colaborarea
cu această publicaţie prin care să dezvăluie activitatea sa.
Pentru că mai avea puţin timp de stat la catedră şi pentru că se
gândea să redacteze o lucrare de monografie locală a solicitat
înscrierea la doctorat. Şcoala i-a întocmit o caracterizare prin
care îi recunoştea activitatea didactică şi extradidactică dar
amânarea întocmirii referatului pentru înscrierea susţinerii
94
examenului la vreo facultate a contribuit la rătăcirea dosarului
care nici nu i s-a restituit.
Obţinerea licenţei l-a determinat să solicite înscrierea la
gradul didactic II profesor de istorie, examen pe care nici n-a
avut timp să-l pregătească, în primul rând pentru că nu preda
obiectul istoria, şi-n al doilea rând era învăţător la o clasă cu
mulţi elevi slabi care îl suprasolicitau. Inspecţia i-a fost făcută
de către profesorul doctor M. Hrişcă din Oneşti, care l-a apreciat
mult pentru ceea ce făcea pentru Oituz. Hârţuiala şi lipsurile i-au
adus rezultatul negativ al acestui examen.
În toată perioda comunistă a participat la activităţile de
educaţie ateist-ştiinţifică pentru că era obligatoriu. În luna
pădurii era sărbătoarea Paştelui când cadrele didactice şi elevii
plantau puieţi în pădurea Ocolului Silvic. A participat
întotdeauna la activităţile culturale organizate la 1 mai (ziua
internaţională a celor ce muncesc), la 2 mai (ziua tineretului), la
23 august (eliberarea de sub jugul fascist), la 30 decembrie (ziua
Republicii), la 13-14 februarie (ziua greviştilor ceferişti) şi la
sfârşitul lunii ianuarie când se sărbătorea aniversarea lui Nicolae
Ceauşescu (preşedintele R.S.R.).
În anul 1978 a solicitat să mai profeseze încă trei ani, dar
n-a primind răspunsul favorabil deşi s-a adresat Ministerului
Educaţiei şi Învăţământului pentru a continua activitatea
didactică ca învăţător sau profesor de istorie la Oituz. În
consecinţă i s-a întocmit dosarul de pensionare din care lipseau
documente care să reprezinte perioada încorporării şi a
concentrării, cei trei ani conform H.C.M. 1062/1957 (1958-
1961) şi perioada 1946-1949.
Era pensionat cu o pensie foarte mică, suferise o luxaţie
la un picior, iar fiul Ion mai avea încă nevoie de ajutorul lui
material. Nu ştim cum de se reuşise să se zdruncine
treptat-treptat toată familia. Ideea că îşi dorea o casă personală
care să devină în timp un muzeu sau o casă memorială era puţin
credibilă. Atunci nu înţelegeam multe lucruri şi, inconştienţi,
95
ne-am lăsat influienţaţi de mediul social. Într-o atmosferă atât
de tensionată era foarte dificil pentru profesor să se mobilizeze
în realizarea unui muzeu pentru că-i lipsea elementul esenţial,
partea financiară pentru materializarea idealului său. Totuşi şi-a
mutat toate obiectele achiziţionate, documentele şi manuscrisele
de monografie locală întro cameră pe care a construit-o pe
terenul părintesc. Toţi membrii familiei, prin drama tatălui, au
trăit consecinţele acelor timpuri pe care le-au înţeles mai târziu,
la vremea lui fiecare. Profesorul n-a meritat atât rău cât a
îndurat. Oricât de blamat ar fi fost rezultatele muncii sunt
concrete şi mereu de actualitate.
Familia s-a risipit oarecum.
Fiica Constanţa şi-a mutat domiciliul la Morteni
(Găieşti) prin căsătorie, fiul Gheorghe s-a detaşat cu serviciul la
Doiceşti, tot în judeţul Dâmboviţa, unde s-a şi căsătorit, iar
Fănel a fost încorporat la o unitate militară din Câmpulung
Muscel.
Profesorul a rămas cu soţia la Oituz şi cu toate proiectele
profesionale, de monografie şi de muzeu nerezolvate. Idealurile
sale se prăbuşiseră, dar atât timp cât rezultatele muncii lui erau
căutate de colegi, prieteni şi oficialităţi, putea să mai spere încă.
Dacă nu şi-ar fi consumat energia în activităţi socio-culturale şi
de cercetare ci s-ar fi dirijat strict spre activitatea didactică ar fi
avut succes profesional deplin, pentru că rezultatele muncii lui
n-ar mai fi devenit o pradă uşoară ci le-ar fi folosit doar el şi
elevii săi.
Drama vieţii sale a trecut, dar pentru că a izvorât dintr-o
pasiune demnă de invidiat, rămâne de actualitate iar vis-à-vis de
dificultatea întâmpinată la reamintirea numelui şi a activităţii
sale, s-ar putea aşterne uitarea în condiţiile în care familia n-ar
valorifica rezultatele cercetării profesorului de istorie Gh. Gr.
Caităr-Oituz prin tipărirea acestei lucrări şi a altora de
monografie locală.
96
PROFESORUL ŞI DISCIPOLII SĂI
Ca dascăl, în toată perioada (1949-1979) cât a funcţionat
la cele trei şcoli din comuna Oituz (Marginea, Ferăstrău şi Şcola
Nr. 1), Gheorghe Gr. Caităr a depus o muncă responsabilă şi
rezultatele au fost pe măsură în sensul că oricine dintre foştii să
elevi şi părinţii acestora îşi amintesc de el ca de un om cum rar
se întâlneşte pentru că a depus mult suflet în orice făcea.
De la Şcoala Marginea, dintre promoţiile anilor 1949-
1957, a reuşit să dirijeze spre liceu o singură elevă, pe Agaia
Roşca, devenită profesoara de limba română Todiriţă. Băieţii au
mers la şcoli profesionale ori la cursuri de calificare organizate
la locul de muncă şi au lucrat pe şantierele din municipiul
Oneşti. S-au bucurat de calificare şi elevii depăşiţi de vârstă care
au terminat cursurile elementare.
La Şcoala Ferăstrău, în perioada anilor 1961-1969, a
condus câteva colective de elevi, uneori chiar numeroase, dar
neselectate de nimeni, ci fiecare promoţie cuprindea toţi elevii
din circumscripţia şcolară respectivă şi se întâlneau în cadrul
unui singur colectiv condus de acelaşi învăţător. Aici, interesul
crescut pentru şcoală al elevilor şi părinţilor acestora i-a adus
mari satisfacţii pentru că, fiind şi promoţii bune, mulţi elevi au
urmat la licee şi apoi la cursuri superioare de învăţământ, iar alţii
la şcoli profesionale.
Se pot aminti foşti elevi ca Lucia Anton (inginer),
Georgeta Avram (învăţătoare), Rodica Fichioş, Doina Tihoc,
Valeru Gabor, Virginia Burlacu, Gheorghe Harapu, Naiman
Bombonel, Rodica Zahanaşu (educatoare), Fonoca Gabriela,
Harapu Ion, Gelu Butucaru (învăţător), Gelu Boacă, Adrian
Şerban, Eugen Bogdănescu, Iuţuc Didina, Iuţuc Maria, Cozanu
Aurel, Iuţuc Ana, Doru Bogdănescu şi alţii.
Din caracterizarea scrisă de directorul Petru Butucaru
reiese că prin activitatea învăţătorului Gh. Gr. Caităr ca
“bibliotecar al Şcolii de 8 ani Ferăstrău a atras un număr mare de
97
cititori, a lucrat planificat cu un program bine stabilit în această
direcţie. În ceea ce priveşte cercurile de citit a prezentat unele
conferinţe interesante în faţa locuitorilor din circumscripţia
satului Călcâi şi, totodată, a atras un număr mare de locuitori”.
Iată activităţi care l-au apropiat foarte mult de elevii săi şi
părinţii acestora. Pe elevii neajutoraţi de familie îi înţelegea, pe
cei nedotaţi intelectual îi compătimea, iar cei foarte dotaţi erau
febleţea lui şi reprezentau motivaţia pregătirii şi perfecţionării
profesionale personale.
Cu fiecare elev avea o relaţie specială, fiecăruia îi
cunoştea problemele din familie şi nevoile personale potrivit
cărora îi ajuta. Astfel, cunoştinţele de psiho-pedagogie le folosea
strict în scopuri constructive în vederea clădirii personalităţii
elevilor. A fost aşa de aproape de elevii săi încât unii aveau
împresia că sunt în familie şi i se adresau cu familiarul
“tăticule”.
Cu evaluarea finală a elevilor era foarte atent pentru că,
ştiind cu câtă trudă reuşeau părinţii să-şi trimită copiii la şcoală,
n-ar fi vrut să nedreptăţească pe cineva. În mod deosebit îşi
amintea de copilăria sa şi a soţiei, a cărui mamă crescuse
singură doi copii în condiţii foarte vitrege care şi-au pus
amprenta asupra devenirii personalităţii fiicei sale. Elisabeta a
trăit toată viaţa o dramă, în primul rînd cea a originii ei după
tată, în al doilea rând o întâmplare nefericită din viaţa ei de
şcolar care atunci nu i s-a părut importantă dar care mai târziu
nu i-a permis să-şi continue studiile şi în al treilea rând a fost
drama politică şi socio-profesională a soţului ei, dramă care s-a
concretizat prin lipsuri materiale familiale.
În afară de elevii de la clasele pe care le-a condus a
predat şi altor elevi de la gimnaziu pentru că a suplinit căteva
ore de muzică. Elevii l-au păstrat în memorie chiar dacă a
suplinit ocazional la clasa la care învăţau şi se mândresc cu
aceasta. Populaţia din satul Călcâi, unde avea şi câţiva nepoţi, se
98
considera privilegiată că Domnu’ Caităr este învăţătorul copiilor
lor.
La Şcoala Nr.1 Oituz (1969-1978) a condus câteva
promoţii dar, aici fiind două-trei clase paralele, migraţia de la o
clasă la alta timp de o lună de zile la începutul anului şcolar al
clasei întâi era distructivă mai ales când colegii ţineau neapărat
să-şi facă o clasă bună pentru că era mai uşor de muncit în
aceste condiţii iar rezultatele superioare. Oricâte urzeli s-ar fi
ţesut oamenii adevăraţi nu-şi luau copiii din clasa lui pentru că
ştiau că munceşte cu dăruire şi-n final copiii lor aveau de
câştigat.
Putem amiti dintre foştii elevi de la această şcoală pe:
Osoloş Mihaela (asistent medical), Dan Harabagiu (economist),
căruia, ca unchi, i-a fost şi tutore pentru că rămăsese orfan de
ambii părinţi, Ioan Botezatu (economist), Eugen Hârjanu
(sculptor în lemn) şi alţii.
Din activităţile deosebite (excursii arhiologice,
descifrarea unor inscripţii slavone de pe pietre funerare,
colecţionare de monede şi bacnote vechi, etc) desfăşurate prin
cercul de istorie îşi amintesc: Rodica Gabor Drăgănoiu
(educatoare), Matilda Barote (asistent medical), Maria Butnaru
Botezatu, Francis Boacă ş.a.
În relaţia cu elevii săi se identifica cu ei deşi el era cel
care sfătuia, dădea răspunsuri la multe întrebări, povestea
frumos încât elevii nici nu ştiau când învăţau şi când se delectau,
dar un lucru era cert, profesorul pedagog şi patriot realiza scopul
propus iar latura educativă reieşea lesne din fiecare activitate pe
care o desfăşura.
Chiar dacă i-a iubit pe copii şi i-a înţeles (mulţi dintre ei
fiindu-i nepoţi), totuşi a fost serios cu ei, uneori sever cu cei care
credeau că şcoala şi disciplina sunt doar o joacă. Devenind
adulţi, foştii elevi şi-au amintit cu respect faţă de învăţătorul lor
care nu se sfia să-i pedepsească cu linia la palmă când meritau
şi care pentru ei a rămas tot “Domnu’ învăţător”. De asemeni nu
99
l-au uitat elevii de la nici una din şcolile din comuna Oituz
datorită programelor artistice pe care le pregătea cu ei. A mai
fost stimat de elevi prin prietenia părinţilor lor cu prefosorul,
deşi nu le-a fost elevi acestora: Viorica Amagdei Doboş, familia
Şraer, Anicuţa Bogdănescu (fiind elevă la Şcoala Normală îl
saluta făcând un pas înaintea colegelor cu care se afla), familia
Cataramă de la Marginea (care este în America), Vântură
Aposteanu Maria, Grădinaru Maria ş.a.
Din biblioteca personală împrumuta cărţi pentru studiu
sau pentru lectură atât unor prieteni, colegi, cât şi studenţilor şi
elevilor, ajutându-i în felul acesta să se delecteze cu lectură după
preferinţă, dar să se şi educe şi să se instruiască. Astfel se pot
aminti: Nicolaie Andruşcă şi Ion Jinga din Bogdăneşti, Maria
Grădinaru, Ion Pricope, Gicu Caiter, Maria Vântură din Oituz
ş.a. iar pe de altă parte i-a ajutat la diferite lucrări cu material
documentar din arhiva personală (Valeria Oancea Teuşanu).
Profesorul era un izvor nesecat de energie, nu s-a plâns
niciodată de oboseală, era mereu pregătit pentru a o lua de la
început. Era aşa de optimist şi de tenace încât, pe măsură ce era
înlăturat din competiţia socio-profesională, fiind abil şi creativ,
se ridica prin eforturi proprii susţinute şi continua activitatea ca
şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Întotdeauna şi-a învăţat proprii
copii şi pe elevii săi să-şi croiască drum în viaţă prin fapte
proprii concretizate prin rezultatele muncii lor. Dea domnul să
aibă mulţi dascăli patrioţi Oituzul, care să muncească cu atâta
patos şi dăruire, calităţi cerute de profesia pe care a îmbrăţişat-o.
COLABORARE, STIMĂ ŞI
PRIETENIE
Omul îşi câştigă stima semenilor din societate prin
comunicare şi colaborare cu aceştia. Profesorul Gh. Gr. Caităr
avea o deosebită plăcere de a vorbi dar nu mai mare decât cea a
auditorilor săi pentru că avea un fel aparte, inedit, de a pune
100
problemele şi de a le rezolva. Fiind muncitor autodidact s-a
educat şi instruit prin contactul direct cu viaţa intelectuală din
casa parohială, în copilărie, prin familia părintelui Ioan
Tudorache, ca cititor al multor cărţi din Biblioteca N. Iorga din
cadrul secţiunii Oituz a Ligii Culturale, în armată prin profesorul
de limba română Ştefan Tomozei, prin colonelul Borza şi alte
cadre militare, prin familia boierului Bragadiru de la Bucureşti
unde a fost fecior în casă, prin profesoara de limba franceză
Emilia Patriche, prin preoţii catolici (îndeosebi P.S.P. Pleşca ) şi
preoţii ortodocşi (Gh. Comănici şi Grigore Dimitriu) şi chiar
prin oamenii simpli dar înţelepţi de la care avea de învăţat foarte
mult.
După terminarea liceului a purtat corespondenţă cu foşti
colegi deveniţi prieteni cum au fost Gh. Burlacu din Prăjeşti,
Dorin Soca din Bogdăneşti ai cărui părinţi locuiau în Bacău, cu
Mitică Radu din Tg-Ocna care, fiind student la medicină la
facultatea din Iaşi îl sfătuia prin scrisori să se pregătească pentru
a deveni colegi de facultate. Treptat, a cumpărat şi a citit cărţi
din editura “Oameni de seamă”, ceea ce l-a făcut şi mai deschis
în comunicare, mai optimist, mai tenace, mai creativ. Biblioteca
sa personală care conţinea multe lucrări de literatură, de istorie
sau de didactică i-a adus satisfacţie nu numai strict personală ci
şi în relaţie cu persoanele studioase care îl stimau. În acest sens
putem vorbi de vizitele unor tineri studioşi în scopul de a
împrumuta cărţi pentru lectură şi studiu. Astfel se pot aminti
eleva Maria Vântură Aposteanu, profesorul Emilian Dimitriu
(fiul preotului Gr. Dimitriu), studenţii din Bogdăneşti
N.Andruşcă şi I. Jinga, iar de la Oituz Maria Grădinaru şi Gicu
Caiter.
Pe când Maria Vântură Aposteanu era studentă în
ultimul an la agronomie, la Bucureşti, profesorul Caităr a
intervenit pe lângă inginerul C. Ruxandu să o ajute pe Maria
(care era căsătorită în Bucureşti) să obţină un loc de muncă în
capitală. Tânăra ingineră s-a bucurat din plin de sprijinul acordat
101
de consăteanul Ruxandru pentru că a lucrat la Centrul de
Cercetări şi Experimentări Agricole din Bucureşti o perioadă
îndelungată de timp.
Când profesorul oituzean avea drum la Bucureşti vizita
şi familia nepoatei sale Lenuţa Surdu Cânipescu pe care la
solicitările ei a ajutat-o cum a ştiut el mai bine ca să fie
mulţumită ea şi soţul ei Ionel.
Dintre locuitorii din satul Marginea a avut o relaţie
rodnică, o stimă reciprocă cu moş Nicolae Drăgan care a donat
terenul pe care s-a construit şcoala şi de la care în anul 1957 a
cules informaţii despre răscoala din 1907 la Oituz, legenda
Oituzului etc.
Tot de la Marginea este şi Chiriac Apostu căruia
prietenia cu Gh. Gr. Caităr i-a folosit şi, din cizmar, având scris
frumos, a ajuns funcţionar la C.E.C. iar în legislatura 1992-1996
viceprimar la Oituz.
De fapt satul Marginea pentru Gh. Gr. Caităr reprezenta
originea după străbunica Paraschiva Roşca născută în acest sat şi
căsătorită cu străbunicul după mama Frăsina, Panaete Surdu,
motiv pentru care a şi preferat să fie dascăl la şcoala din acest
sat, unde, prin cercetări a descoperi multe lucruri interesante.
Fostul bibliotecar al Ligii Culturale , Mihalache Pricope,
care era rudă cu profesorul, a fost o prietenie lungă sinceră şi
frumoasă. S-au susţinut reciproc în acţiunile de ideal şi-
ntotdeauna s-au respectat cu formula “Domnul …”. Când
domnul Mihalache Pricope s-a hotărât să părăsească localitatea
Oituz pentru a se muta la fiica sa Misa de la Oneşti, fiindcă nu
mai putea locui singur din cauza vârstei înaintate şi-a luat adio
de la toate rudele, şi de la profesor, într-o zi de vinerea mare
dinaintea sărbătorilor Pascale.
Profesorul Gh. Gr. Caităr a fost în relaţii foarte bune cu
toţi fiii domnului Mihalache Pricope, dar în mod deosebit s-a
stimat cu muzicologul Eugen Pricope care traversa strada la
întâlnirea cu profesorul pentru a-l saluta şi a discuta ultimile
102
noutăşi biografice ale “domnului Jenu” şi despre unele probleme
culturale de interes local şi naţional, cum ar fi semicentenarul
Ligii Culturale secţiunea Oituz, activitatea corului popular-
ţărănesc ect. Ca urmare a acestei prietenii profesorul a adresat
un memoriu Uniunii Compozitorilor din R.S.R. cu referire la
viaţa şi activitatea lui Eugen Pricope, cu sugestia de a fi
sărbătorit la a 50-a aniversare. Muzicologul nu a aşteptat prilejul
să revină la Oituz pentru a discuta cu profesorului ci i-a scris o
frumoasă scrisoare prin care-i mulţumea pentru gestul său.
Olga Tudorache, care s-a născut şi a copilărit la Oituz în
casa parohială ca nepoată a preotului Ioan Tudorache, devenind
artistă, când revenea la Oituz şi participa la diferite acţiuni
socio-cultural-religioase se bucura de întâlnirea cu profesorul
oituzean.
Pentru că profesorul Caităr locuia foarte aproape de
primărie, biserică, şcoală şi locuinţa Dragomir, membrilor
acestei familii le era la îndemână să se întâlnească cu el când
veneau la Oituz şi-l invitau la casa lor pentru că acesta era o
oglindă spirituală a localităţii. Fii institutorului Dragomir au
purtat corespondenţă cu profesorul oituzean şi-i trimiteau de la
Bucureşti publicaţiile în care apărea câte un articol referitor la
Oituz, semnat de către cineva dintre ei.
Preotul Grigore Dimitriu, intelectual cu două licenţe,
întotdeauna avea ce discuta cu profesorul autodidact. Teologul
ar fi regretat dacă profesorul ar fi fost victima unui accident de
circulaţie la Iaşi. Când a mers pentru documentare în vederea
redactării lucrării sale de licenţă, toţi locuitorii Oituzului îl ştiau
mort pe profesor iar preotul trecând pe drum, auzindu-i vocea în
curte, a intrat, a salutat cu uimire, bucurie şi uşurare totodată.
Ultima dată s-a văzut cu preotul Dimitriu la înmormântarea P.S.
Petru Pleşcan.
Preotul Gheorghe Comăneci l-a apreciat de pe vremea
când era muncitor la S.A. Nădrag şi, în perioada când a fost la
spital în urma accidentului de muncă din 1946, l-a vizitat, i-a
103
dus cărţi pentru lectură şi alimente. După ce i-a devenit fin de
cununie s-au vizitat reciproc iar la ceremonialul înmormântării
prezviterei Constanţa naşul a rugat pe fin să vorbească liber,
aceasta în situaţia când ştiau amândoi că peste tot era împânzit
cu ofiţeri de securitate.
O altă familie de preoţi care l-a stimat a fost Niţă Ciurea
din Poiana Sărată şi soţia acestuia, invăţătoarea Domnica Ciurea,
iar mai târziu a fost preotul Marcel Ciucur care colecţionase
multe documente scrise în limba maghiară despre Poiana Sărată.
P.S. P. Pleşca şi alţi preoţi catolici l-au apreciat şi s-au
stimat reciproc, fiind binecuvântat de acesta nu pentru că avea
origine catolică ci pentru omul deosebit care era profesorul.
A fost prieten cu colonelul Petre David, veche cunoştinţă
de la activităţile Ligii Culturale la Oituz şi prin amintirile din
copilărie ale acestuia care a trecut adeseori pragul casei în care
locuia profesorul, fiind prieten cu fratele soţiei Elisabeta Caităr.
Petre David în funcţia de preşedinte al gărzilor patriotice s-a
reîntâlnit cu profesorul la Câmpulung Muscel în timp ce efectua
o inspecţie la unitatea militară unde îşi satisfăcea stagiul militar
fiul profesorului, Caităr Fănel, în anul 1980. Ultima întâlnire cu
acesta a fost în anul 1988 la festivităţile “Memoria Oituzului”.
Atunci profesorul a participat la simpozionul comunicărilor
ştiinţifice, unde a recitat creaţia proprie “Lui Grigorescu”, urmat
de ropotul de aplauze al asistenţei.
De orice interese s-ar fi dus la Bucureşti casa inginerului
Constantin Ruxandu, originar din Oituz, avea uşa deschisă
pentru profesorul Caităr care îl informa cu ultimile noutăţi din
localitata natală iar inginerul l-a ajutat să găsească o sursă care
distribuia cărţi de specialitate istorică contra cost. C. Ruxandu
nu l-a uitat pe consăteanul său nici când era la doctorat la Paris
de unde i-a trimis salutări scise pe o iustrată. Sora inginerului
locuia lângă profesor şi de câte ori fratele ei o vizita comunica
profesorului vecin pentru a-i bucura pe amândoi de revedere.
104
Dintre cadrele didactice din Oituz o prietenie frumoasă a
fost între el şi învăţătorul Gheorghe Manea care locuia într-o
casă cu chirie lângă biserica ortodoxă. Se vizitau reciproc dar
învăţătorul Manea îl vizita mai des pentru că familia Caităr avea
mai mult spaţiu şi aici s-a cunoscut cu colegul şi prietenul
profesorului, Gheorghe Burlacu. Relaţia a continuat prin
corespondenţă şi după ce familia Manea a locuit la Timişoara şi
chiar când a rămas în viaţă doar doamna Elena Manea.
A colaborat cu directorii C. Antohi şi P. Butucaru de la
Şcoala Ferăstrău, A.Lerescu şi A.A.Lerescu , Ghe. Ţuţuianu, etc
cu care a fost în relaţii bune. Nici profesorul Valeriu Matei nu
trebuie trecut cu vedrea pentru că, potrivit calităţilor sale de a fi
în relaţii bune cu toată lumea, nu s-a abătut de la regulă nici
când a fost vorba de profesorul Caităr. Cu învăţătorul C. Pîslaru,
fost coleg la liceul din Tg-Ocna dar în clase diferite, a fost în
relaţii mai bune înainte de perioada 1958.
Cu cadrele medicale, indiferent care au fost acelea, a
avut relaţii corespunzătoare unor intelectuali adevăraţi, stima
fiind reciprocă.
Discuţiile cu A.Păltănea (şoferul generalului Eremia
Grigorescu) şi cu Şuinea (şofer la curtea Elenei Grigorescu) au
făcut să se cristalizeze gândurile profesorului iar informaţiile
culese de la ei să se concretizeze prin diferite lucrări aflate în
manuscris. Pe aceştia şi pe alţi prieteni (Mimalache Pricope,
Petre Dima, I. Sandu, etc) profesorul Caităr i-a vizitat până spre
sfârşitul vieţii lor, atâta timp cât ei îl mai puteau primi.
A fost apropiat cu foşti membri activi ai Ligii Culturale
(I. Surdu, I. Pricope, Ghiţă Ciubotaru, Mihalache Pricope, etc)
de la care a cules informaţii despre activitatea desfăşurată la
şezătorile Ligii, informaţii în virtutae cărora a scris o lucrare
despre activitatea Ligii Culturale la Oituz. S-a cunoscut cu toţi
coriştii fondatori care i-au devenit prieteni pentru că se ocupa de
cauza lor prin culegerea datelor în vederea scrierii monografiei
corului. Putem aminti pe N. Drăgănoiu, cântăreţii D. Tanga, D.
105
Mănăilă, P. Blaj şi foarte mulţi oameni în vârstă din sat cu care
mereu găsea prilej de vorbă pentru a se documenta despre istoria
şi cultura Oituzului.
Pentru bătrânii satului era o mare satisfacţie că-i întreba
despre întâmplări din viaţa lor, a rudelor şi a cunoscuţilor dar
pentru profesor această colaborare a fost şi mai instructivă în
sensul că a aflat istoria multor averi care s-au obţinut cu riscuri
şi sacrificii, povestiri şi legende despre istoria şi cultura locală,
acţiuni ale haiducilor şi urmaşilor acestora etc. Informaţiile le
aduna duminica şi în zilele de sărbătoare când găsea consătenii
acasă. Profesorul îşi nota “De vorbă cu …”, cuprinzând date
importante ca anul naşterii, numele învăţătorului, unde era
şcoala, la ce armă a efectuat stagiul militar, la ce războaie a
participat, contribuţia la Liga Culturală şi la cor, legende,
întâmplări ale bandei de hoţi, obiceiul căruţaşilor de a sta două
trei zile la cârciumă pânăcând le aduceau soţiile de mâncare în
coşarcă, când se întorceau “din jos”, de la câmpie (unde vindeau
oale şi material lemnos), alte chefuri de la sărbători.
O altă prietenie care i-a adus documentarea în domeniul
istoriei a fost ceasornicarul Nălboc de la Tg-Ocna, fratele
preotului Nălboc.
Picler Alexandru a fost o prietenie care a rezistat
indiferent de regim, începând cu activitatea premilitară şi
sfârşind prin intermediul colaborării cu C.A.R. Tg-Ocna.
Cât despre rudele din partea soţiei Elisabeta Caităr se pot
aminti familiile Anton Tofan şi Gheorghe Vîlea din Malu-
Oneşti, prietenie continuată şi prin urmaşii lor.
Dintre fiii Oituzului s-a stimat şi apreciat reciproc cu
profesorul Petru Butucaru, învăţătorul Gheorghe Butucaru care
i-a fost elev, învăţătorul şi dirijorul Constantin Radu, profesorul
şi pictorul Aurel Tanga, învăţătorul Aurel Boacă, profesorul
Vasile Comănici, învăţătoarea Maria Cojocaru, învăţătoarea
Sofica Hîrlea, fotograful Ionel Boacă, Gheorghe Butucaru şi
Gheorghe Butnaru (ambii au avut funcţia de preşedinte al
106
cooperativei de consum din Oituz), Nicu Ciocoiu – contabil la
primărie, Ion Sandu – contabil la cooperativă, Vasile Lupu –
contabil la Ocolul Silvic, îi era ca şi un frate, familia Ghiţă
Apostu din Călcâi, Gh. Lupică, familia Marinescu din care
provenea bibliotecara Elena Marinescu (Pichiu), Şraer Iosif
(veche cunoştinţă de la fabrica de cherestea), Ianoş Vântură,
învăţătoarea Lupu Agripina, Gh. Lupică, profesoara Maria
Ciocoiu ş.a. Pe inginerul Dumitru Ghineţ îl aprecia în mod
deosebit pentru că se ridicase ca şi el prin eforturi personale
susţinute.
Profesorul Caităr era cunscut la Hîrja pentru că fratele
tatălui său, Ghiţă Caităr, avusese soţie de aici, şi-n al doilea rând
şi-a creat o personalitate prin care se făcea stimat şi apreciat de
oricine îl cunoştea. Aici şi-a găsit o prietenie veche din anii
tinereţii petrecuţi la Slănic Moldova, pe Boeru, tatăl
educatoareai Elena Boeru Gurin.
Pentru că în localitatea vecină Bogdăneşti bunica Maria
(Surdu) Hărjanu avea două surori -Ileana şi Reveica- (amgele
căsătorite Toma) şi un frate Toader (Voicu) zis Panaete,
profesorul Caităr a avut multe rude şi prieteni aici cu care s-a
respectat reciproc, de aceea pe bogdăneşteni îi simţea aprope ca
pe nişte fraţi. Putem enumera câteva familii care au fost în
relaţii foarte bune cu profesorul Caităr: Andruşcă, Botez,
Botezatu, cântăreţul M. Puşcaşu, tatăl învăţătoarei Victoria
Radu, preotul Simion, profesorul Sticlaru, familiile Toma,
Panaete etc.
Cu învăţătorul P. Dima a fost o prietenie sinceră,
frumoasă, de durată, care s-a cimentat în perioada când au
colaborat prin Cooperativa de Credit “Progresul” din Bogdăneşi,
Dima preşedinte şi Gh. Gr. Caităr menbru în comitetul de
conducere. Prietenia a durat până când s-a stins învăţătorul
Dima şi a fost deosebit de rodnică în sensul că d-l Dima i-a
donat informaţii scrise profesorului despre activitatea sa şi a
colegilor din Bogdăneşti şi despre răscoala din 1907, cu scopul
107
de a fi folosite ca documentare în scrierea monografiei locale şi
să fie păstrate în muzeul pe care dorea profesorul Caităr să-l
înfiinţeze la Oituz.
Prietenii au fost uşor recunoscuţi de fiii profesorului
Caităr prin comportamentul lor, precum s-au remarcat profesorii
de istorie I. Dobrotă, I Mitrea, N. Ciută, D. Zaharia, Şt.
Ungureanu, generalii Pintilie Hăineală şi Petre David, colonelul
(r) Chirieş, Aurora Dragomir, Elena Ungureanu, publicistul Gh.
Gorun, familiile din Oituz A. A. Lerescu, Gh. Apostu, Gh.
Faraon, I. Todiriţă, C. Radu, M. Neghiuc, Elena Pîslaru dar şi
generaţia mai tânără a profesorilor N. Andruşcă, I. Jinga. T.
Ionescu, M. Ciubotaru, preotii I. Bitir şi F. Cristea iar părerile
lui C. Donea şi Gh. Oprea au rămas constante.
Când fiica Constanţa a terminat liceul a fost anunţată
personal la domiciliu de către directorul coordonator A. Lerescu
să suplinească la şcoala Hîrja; primarii I. Todiriţă, N. Chiriac şi
Gh. Oprea au sprijinit-o pentru reîncadrarea în învăţământ ca
suplinitoare, profesorul Liviu Filimon a îndrumat-o să termine
studiile începute la Colegiul Pedagogic de Institutori Spiru
Haret-Bacău prin examene de diferenţă şi obţinerea examenului
de stat la Şcoala Postliceală de Învăţători şi Educatoare
“Dimitrie Cantemir”-Bacău, profesorul I. Mitrea a întocmit
prefaţa lucrării “Din istoria localităţii Oituz” pentru a fi
publicată, preotul paroh Ioan Bitir a îndrumat-o în obţinerea
binecuvântării Eparhiei Romanului pentru publicarea volumului
“Corul-tradiţie culturală a Oituzului”. Dar cea mai spinoasă
problemă a fost când Constanţa a avut restrângere de activitate,
problemă pe care n-ar fi rezolvat-o la fel de favorabil, în sensul
că n-ar fi rămas cadru didactic la o şcoală din Valea Oituzului,
fără sprijinului acordat de liderul sindical, profesorul I. Dobrotă.
Tuturor le mulţumim pe această cale şi credem că profesorul
Nicu Aur poate să se bucure că ultimul său curs pe care l-a
audiat Constanţa, ca studentă, a dat roade.
108
Fiind elevă la liceul din Tg-Ocna, profesorul N. Blăgoi
care avea trei licenţe şi-a amintit apreciativ despre profesorul
Caităr pentru că în anii când acesta punea bazele Şcolii
Marginea dumnealui era inspector şef la Secţia de Învăţământ a
raionului Tg-Ocna şi l-a considerat ca fiind un cadru didactic de
nădejde. Tot laudativ mi-a vorbit despre tata şi directorul
liceului D. Zgăvârdici.
A colaborat cu reprezentaţii Comitetului Judeţean de
Cultură şi Artă Bacău prin Constantin Donea şi Ernest
Gavrilovici, cu istorici şi arheologi, cu muzeografi din Oneşti,
Bacău, Iaşi. Astfel şi-a câştigat aprecierea şi stima profesorilor
universitari de la Iaşi, N. Gostar şi P. Dâmboviţa, cărora le-a fost
student, a colaborat cu arheologii Ioan Mitrea, Dan Gh.
Buzdugan (care îi scria în 1958 “Salut în persoana
dumneavoastră pionul arheologiei româneşti din Oituz…
Eu vă doresc mult noroc în lăudabila acţiune ce aţi
întreprins-o şi vă rog să primiţi din partea mea consideraţiunile
ce se cuvin unui om animat de dragostea pentru arheologie”).
De asemeni a colaborat cu D. Zaharia şi M. Munteanu,
directori la Arhivele Statului Bacău cu muzeografii Iulian
Antonescu, Gheorghe Burlacu (care i-a fost coleg de facultate şi
prieten), cu profesorii M. Hrişcă din Oneşti …Marinovici şi …
Eminovici etc.
Fiind primul preşedinte al veteranilor de război din Oituz
a colaborat cu generalul ®Pintilie Hăineală de la A.N.V.R.
General “Eremia Grigorescu” Filiala Bacău, precum şi cu
Asociaţia Naţională Cultul Eroilor prin reprezentantul Corneliu
Chirieş.
În anul 1978, cu prilejul unei sesiuni de comunicări
ştiinţifice, profesorul prieten M. Hrişcă din Oneşti îi scria: “Vă
rog ca şi dumneavoastră să prezentaţi o comunicare de istorie
locală, istorie veche a României … sau despre alte probleme pe
baza descoperirilor locale”. Profesorul Caităr a pregătit lucrarea
109
“Problema continuităţii în Valea Oituzului”, dar nu ştim din ce
motive nu a prezentat-o.
A colaborat cu membrii comisiei Legii 18/1991. Deşi nu
a fost ales în această comisie, s-a interesat la Arhivele Statului
Bacău şi a adus o copie după listele de reformă agrară din 1945.
Prin gestul său nu se ştie cât de mult bine a făcut şi cât rău, câţi
prieteni şi-a adăugat şi câţi duşmani pentru că prin coincidenţă
de nume, sau alte situaţii, nu întotdeauna au reintrat în posesia
unor terenuri cei în drept. Dar nu-i cazul să se supere nimeni
pentru că el însuşi a fost victima propriei fapte, deşi n-a fost rău
intenţionat.
Fiind pensionar, s-a reîntâlnit cu un vechi camarad de
armată, Nicolae Gheorghe din Feteşti, care, prin hotărârea lui,
era la un cămin de bătrâni din Sibiu. Aici, lipsindu-i căldura
familială a căminului său, se plânse printr-o scrisoare prietenului
Caităr. Acesta l-a sfătuit să se reîntoarcă acasă de unde nimeni
nu-l îndepărtase şi să cultive micile bucurii ale vârstei. După o
perioadă de reflecţie prietenul i-a dat dreptate profesorului şi,
urmându-i sfaturile, i-a mulţumit pentru că l-a ajutat să rămână
în sânul familiei sale.
Oricine (reporteri, cercetători, muzeografi, istorici etc) îl
cunoştea pe profesorul Gh. Gr. Caităr îi găsea latura pozitivă a
caracterului său care ieşea în evidenţă prin comunicare şi era
aproape imposibil să nu fie stimat în afară de unele excepţii. La
Iaşi a colaborat cu o familie de artişti pe care-i vizita şi fiul Ion
când era student.
Dintre toate prieteniile putem spune că apogeul a fost
realizat prin prietenia cu colegul său de studii la liceu şi
facultate, Gheorhge Burlacu din Prăjeşti, fost muzeograf
principal la secţia Patrimoniu a Muzeului de Istorie din Bacău.
Această prietenie a evoluat în concordanţă cu idealul educaţional
şi a progresat corespunzător cerinţelor aestui ideal.
S-au cunoscut la liceul din Tg-Ocna unde erau elevi
amândoi la fără frecvenţă. Prietenia a luat amploare în anul
110
1954, când Ghorghe Burlacu efectua stagiul militar la Moineşti
şi era sanitar iar Ghorghe Gr. Caităr lucra la sonda 1165 a
oficiului special Turbo-bur Moineşti. Din scrisori se desprinde
nevoia ostaşului de a discuta cu prietenul său, nevoie exprimată
prin expresia “Veniţi să ne întâlnim - dacă se poate – avem
chestiuni urgente de discutat”. Încă din acest an Gh. Burlacu a
fost la Oituz pentru a-şi vizita prietenul şi pe Gh. Gh. Apostu din
Călcâi, care îi fusese coleg de serviciu. A fost impresionat foarte
plăcut de comuna Oituz încât îşi dorea să viziteze mai des
această localitate. Pentru Gh. Burlacu, Gh. Gr. Caităr a fost mai
mult decât un prieten, a fost ca un frate mai mare cu care putea
discuta orice problemă pe care o avea şi-n funcţie de posibilităţi
era ajutat mai întâi cu vorba bună şi apoi cu fapta. În prietenia
dintre oameni intervine dumnezeirea ce există în fiecare şi care
ia diferite forme cum ar fi un ajutor mai presus decât cel frăţesc.
Aşa se întâmpla şi între cei doi colegi prieteni. Din scrisori reies
trei direcţii şi anume: viaţa personală în raport de sănătatea
proprie şi a membrilor familiei, alta, principala linie continuă,
cea a studiilor şi devenirii personalităţi şi, evident, partea
profesională. Au făcut parte dintro promoţie bună atât la liceu
cât şi la facultate. Gh. Burlacu nu uita şă-şi felicite prietenul cu
ocazia Anului Nou şi a sărbătorilor Pascale. De cele mai multe
ori alături de urarea tradiţională “La mulţi ani!” îi dorea succes
în munca ştiinţifică. Felicitarea primită cu prilejul sărbătorii de
Paşte din anul 1958 Gh. Gr. Caităr a păstrat-o ca pe un talisman.
În perioada de restrişte a anilor 1958-1965 este întreruptă
colespondenţa.
Dar în anul 1966, în urma iniţiativelor lui Gh. Gr. Caităr,
au mers împreună la Facultatea de Istorie din Iaşi şi, după
examenul de admitere, erau studenţi. În relaţia Caităr-Burlacu nu
se ştia cât era ajutor frăţesc şi cât colaborare, unde îşi spunea
interesul şi unde îşi spunea cuvântul prietenia care nu s-a epuizat
ci doar a fost întreruptă de decesul profesorului Gh. Gr. Caităr în
anul 2000. Gh. Burlacu a continuat să viziteze urmaşii
111
prietenului său în vederea documentării pentru o lucrare la care
muncea de mult timp şi care a rămas în manuscris după decesul
său din decembrie 2005. Chiar dacă nu întotdeauna au fost doar
fericiţi nu au lăsat să le scape nimic din ceea ce-i interesa şi de
aceea au avut multe amintiri frumoase despre timpul petrecut
împreună la Moineşti, Tg-Ocna, Slănic Moldova, Oituz, Bacău,
Iaşi. În activitatea intelectuală s-au stimulat reciproc prin vârstă,
unul cu tinereţea iar celălalt cu înţelepciunea experienţei a
cinsprezece ani mai mult, astfel nici unul nu obosea. Nimic nu
pare a fi fost întâmplător în viaţa lor. Toate evenimentele s-au
derulat aşa cum trebuia să fie, şi bune şi rele, parcă dinainte
stabilite, piedici generate de diferite intrigi ivite în regimul
totalitar, fireasca mândrie şi nelipsitul orgoliu personal şi
profesional, toate la un loc au făcut ca în urma lor să rămână
moştenire generaţiilor următoare rezultatul uriaşei lor munci. Ca
muzeograf principal al Muzeului de Istorie Bacău de câte ori
Gh. Burlacu avea interes să se deplaseze la Oituz venea la
prietenul Caităr, discutau ore în şir, îi cerea părerea în legătură
cu scopul vizitei sale în loclitate şi rămânea peste noapte la
familia Caităr. În anul 1981 Gh. Burlacu şi-a invitat prietenul la
sărbătoarea a 400 de ani de la atestarea documentară a
Prăjeştilor, localitatea sa natală. Prin prietenul său, Gh. Gr.
Caităr s-a realizat pe sine pentru că îşi dorea să muncească la un
centru de cercetare şi să scrie lucrări istorico-ştiinţifice pe care
să le publice.
Putem spune că profesorul de istorie Gh. Gr. Caităr a
strălucit prin colaboratorii cu care s-a stimat şi apreciat reciproc
îndeosebi prin unicitatea prieteniei cu Gh. Burlacu pentru care a
fost un exemplu şi un stimulent în realizarea idealurilor sale
intelectuale. Prin avântul său tineresc l-a determinat pe prietenul
Burlacu să se înscrie la facultatea de istorie şi i-a insuflat idealul
de cercetare şi redactare de lucrări ştiinţifice.
112
Din colaborările şi stima reciprocă cu arheologi,
profesori universitari şi muzeografi au ajuns piese arheologice
din Oituz la muzeele din Bacău, Iaşi şi Oneşti.
III.PROFESORUL PENSIONAR
PERIOADA ANILOR 1978-1989
(ULTIMUL DECENIU AL DICTATURII
COMUNISTE)
Deşi îşi dorea să mai rămână la clasă, ca pensionar, Ghe.
Gr. Caităr n-a mai efectuat munci remunerate, dar a rămas
profesor de istorie locală.
În această privinţă am putea spune că cel mai favorizat a
fost Gh. Oprea care, prin funcţia politică şi culturală deţinută la
Oituz în perioada anilor 1962-1989 şi prin revenirea pe funcţia
de director al căminului cultural la câţiva ani după revoluţie, a
beneficiat de continua informare cu elemente de monografie
locală din partea profesorului Caităr.
Din cei 22 de ani de viaţă de pensionar s-a făcut util
comunităţii prin continuarea activităţilor social-culturale,
patriotice, de colecţionare a unor obiecte de muzeu şi de
cercetare a localităţii. Astfel, a continuat activitatea la corul
căminului cultural şi la corul B.O, a ajutat pe consătenii aflaţi în
nevoie cu un sfat, o îndrumare pentru rezolvarea problemelor ce-
i apăsau, a revenit la staţia de radioficare unde a prezentat alt
ciclu de conferinţe, a continuat să culeagă informaţii de la
oamenii în vârstă.
Fiind creştin, a colaborat cu biserica, dând respectul ce se
cuvenea cultelor şi la rându-i a fost apreciat de reprezentanţii ei.
A fost alături de semeni şi le-a respectat durerea prin cuvântul
rostit la decesul persoanelor în vârstă, cuvânt rezultat al
113
cecetărilor efectuate prin care avea ceva de spus despre oricine.
Păcat că fiecare necrolog care, poate, uneori părea de prisos, n-a
fost înregistrat pentru a face acum monografia localităţii Oituz
mai bogată.
A participat şi la activităţi deosebite organizate în alte
localităţi, cum ar fi 400 de ani de la atestarea documentară a
Prăjeştilor şi la a 500-a aniversare de la atestarea documentară a
Răcăciunilor. La aceste sărbătoriri a participat printr-o
intervenţie prin care făcea cunoscut auditorului relaţia localităţii
Oituz cu cea a localităţilor respective.
Prietenul său Gh. Burlacu l-a vizitat ori de câte ori avea
prilejul să vină la Oituz ca muzeograf şi-i cerea părerea în
legătură cu problemele pe care le avea de rezolvat în localitate şi
i-a respectat propunerea de a împrejmui parcul din jurul
Monumentului Cavaleriei şi a reconstrui poarta pentru a proteja
acest spaţiu unde să se desfăşoare activităţi ale “Memoriei
Oituzului” dar s-a realizat doar o împrejmuire a monumentului
cu nişte bare de fier. Pentru că nu renunţase la idealul său
referitor la scrierea monografiei comunei Oituz, într-una din
zile şi-a pus într-o valiză documentele cele mai de preţ şi, cu
multe speranţe, a încercat şă-şi găsească un colaborator la
Bacău. Având în vedere cât de laborioasă este o monografie,
(cercetarea, redactarea, finanţarea, tipărirea, etc) nu a reuşit să
întâlnească pe cineva dispus să se implice alături de el pentru că
ar fi putut exista riscul să întâmpine greutăţi la obţinerea
fondurilor şi lucrarea să rămână tot în manuscris iar profesorul
Caităr să fie mai supărat ca niciodată.
În anul 1980 a devenit bunicul primului nepot, Lucian, fiul
Constanţei, pe care l-a iubit şi l-a educat ca un adevărat pedagog
ce era, creau poveşti, se jucau şi discutau probleme interesante,
dar nu l-a ajutat să citească nici să scrie pentru că vederea îi era
tot mai slabă. Al doilea nepot, Martha-Sarah, fiica fiului Ion, l-a
bucurat prin venirea ei pe lume în anul 1987, căreia, împreună
cu soţia, i-au dăruit dragostea lor de bunici din Oituz.
114
Ultimii ani trăiţi în dictatura comunistă, când erau atâtea
cozi la magazinele alimentare pentru că produsele de bază erau
raţionalizate, l-au pus pe gânduri. Ascultând emisiunile de radio,
(interzise de a fi audiate în România) “Vocea Americii” şi
“Europa liberă”, ca istoric, îşi dădea tot mai mult seama că în
societatea românească trebuie să urmeze o mare schimbare, de
aceea parcă era în aşteptarea evenimentelor din decembrie 1989.
PERIOADA ANILOR 1989-2000
(PRIMUL DECENIU AL DEMOCRAŢIEI)
În anul 1989 a căzut regimul comunist, dar oamenii au
rămas aceiaşi, iar democraţia a fost un proces mai lent pentru că
se aşteptau dispoziţii ca-n vechiul regim şi cum putea fi altfel
când trebuia să se depăşească o unitate de gândire perimată.
După ce a trecut euforia evenimentelor profesorul a scris căteva
versuri prin care şi-a spus părerea despre politica comunistă ca
instrument de constrângere a poporului român.
A adresat primăriei un memoriu pentru a se sărbători 125
ani de la înfiinţarea şcolii de băieţi, azi Şcoala Nr. 2 Oituz, unde
fusese elev. Dar cine avea atunci timp de aşa ceva!?
Pentru el era clară situaţia că trebuia să se revină la dreptul
de proprietate asupra terenurilor potrivit reformei agrare din
1945, la o reformă socio-economică şi culturală alături de cea
politică care era în plină desfăşurare. Din iniţiativă proprie a
mers la Arhivele Statului Bacău de unde a obţinut o copie după
documentele reformei agrare din anul 1945, documente
întocmite de el însuşi ca secretar al comisiei acestei reforme.
Odată aduse, listele au fost puse la îndemâna cetăţenilor şi a
comisiei de aplicare a Legii 18/1991 cu scopul de a folosi
tuturor îndreptăţiţilor din Oituz, deci şi lui. A întocmit cereri
pentru restabilirea dreptului său de proprietate asupra terenurilor
ce i se cuveneau, de asemeni a depus cereri pe numele parohiilor
şi a şcolii.
115
La revoluţie a fost ales preşedinte al Frontului Salvării
Naţionale învăţătorul Gheorghe (Gicu) Caiter, cu perspectiva de
a candida pentru funcţia de primar din partea partidului de
guvernământ la alegerile ce urmau să vină. Acest învăţător era
nepot de verişoară primară profesorului Gh. Gr. Caităr şi a fost
ales primar la alegerile din anul 1992.
Familia profesorului, deşi fiica Constanţa avea şi ea doi
copii minori care erau întreţinuţi din bugetul de familie al
părinţilor, a fost pusă în situaţia să înţeleagă că primarul nou
ales are un fiu student şi la clasă l-a suplinit soţia acestuia în
ciuda hotăririlor luate în urma discutării cererii la şcoala
coordonatoare.
Aproximativa coincidenţă de nume a determinat prietenii
din Bacău ai profesorului Gh. Gr. Caităr să-l felicite pe acesta
pentru funcţia de primar pe care de fapt nu el o avea ci un nepot.
Dar numele de Gh. Caităr le-a purtat ambilor ghinion,
profesorului pentru că nu a intrat în posesia terenului în drept
potrivit L. 18/1991 cu care a fost împroprietărit prin reforma
agrară din 1945, iar învăţătorul-primar care n-a fost neglijent ca
străbinicul său Ştefan-perceptorul, ci superficial în ceea ce
priveşte îndatoririle ce-i reveneau ca primar a suportat
consecinţele.
Profesorul Caităr, atâta timp cât a fost în viaţă n-a reuşit să
reintre în posesia terenului asupra căruia avea drept deşi
specificase că îl va dona Societăţii Cultural-Ştiinţifice Valea
Oituzului, a cărui preşedinte era, pentru a se construi un muzeu
în localitate. Moştenitorii au intrat în posesia acelui teren doar
după decesul profesorului (2000), când la Bîtca nu mai erau
terenuri nerepartizate la şosea. Ei, şi atunci unde se putea
construi acel muzeu!?
Când a pus la dispoziţia comisiei fondului funciar
documentul de renunţare la Moşia Grozeşti, de către Elena
Grigorescu, profesorul nu bănuia că nu va construi un muzeu
măcar pe terenul de la Curte, proprietate moştenită de la tatăl
116
său, teren pe care, ce-i drept, îl stăpânea parţial. După întocmirea
documentaţiei de punere în posesie a unei suprafeţe de teren în
completare, aceeaşi suprafaţă a fost trecută în rolul cetăţeanului
Mihai Birti care a înstrăinat-o în urma decesului soţiei sale iar
profesorul Caităr a rămas tot cu o suprafaţă îngustă atât cât era
construcţia subterană a beciului boieresc de sub acest teren
încât n-a fost posibilă construirea unui muzeu aici, în primăvara
anului 1996.De fapt este vorba de un teren refuzat de mai multe
persoane dar acceptat de profesorul Caităr.
La 4 noiembrie 1990 a înfiinţat Asociaţia Veteranilor de
Război “Sf. Gheorghe” formată din 45 de membri, asociaţie
afiliată ulterior A. N. V. R, filiala Bacău. Cu veteranii a încercat
să reconstituie drepturile Obştei Grozeşti, dar n-a fost posibil
pentru că puţinul teren obştesc avea deja proprietari. Aşa se
întâmplase şi cu terenul din vecinătatea locuinţei profesorului
unde s-au extins alţi vecini cu ani în urmă, ceea ce nu s-a
întâmplat cu terenul dinspre râul Oituz din dreptul nici unui
vecin. Ca preşedinte al filialei A. N. V. R. Oituz, la 1 august
1992, prin raportul de activitate informa că înscrisese 220 de
veterani care erau îndreptăţiţi la îndemnizaţie şi specifica aportul
său în aplicarea L. 18/1991.
I se calculase îndemnizaţia de veteran potrivit perioadei de
concentrare ce a urmat stagiului militar. Astfel de documente a
adus de la arhiva din Piteşti şi veteranilor din subfiliala Oituz.
Ca fiu de veteran din Primul Război Mondial, a dat un interviu
pentru realizarea unui film de scurt metraj de către Ministerul
Apărării Naţionale.
În luna decembrie 1993 Nick Arden, originar din Poiana
Sărată, cu domociliul în USA (Los Angeles) i se adresa cu
familiarul “Dragă nene Ghiţă” anunţăndu-l că i-a publicat în
revista “Păzitorul Fraţilor” poezia intitulată “Lui Grigorescu” şi
totodată îi ura “viaţă lungă pentru binele Văii Oituzului”.
Scrisoarea trimisă în America prin care profesorul dădea
informaţii despre arborele genealogic Ardeleanu-Fulga a fost
117
returnată înainte de a pleca din ţară iar doctorul Ardeleanu n-a
mai intrat în posesia unor date importante pentru familia sa şi
nici când a venit la Poiana Sărată nu s-a întâlnit cu profesorul
Caităr pentru că preotul I. Bitir, care-l putea anunţa, era în
Franţa, astfel s-a creat ideea că profesorul nu mai este, ceea ce
au spulberat proiectele ambilor de a publica lucrări de cultură
locală. Pe de altă parte Dr. Nick Arden a fost cazat la hotelul din
Oneşti, nu la Poiana Sărată şi a avut puţin acces la informaţie în
zonă. Din scrisoarea către Nick Arden reiese că tatăl lui a fost
căpitanul de jandarmi Gh. Ardeleanu şi a avut patru surori, toate
căsătorite la Oituz, din care Maria a fost soţia lui Niţă (Niculai)
Margasiu frate cu Mihai Margasiu, căsătorit cu Reveica Hîrjanu,
sora Frăsinei Caităr care era mama profesorului. În urma
cercetărilor făcute profesorul Caităr a întocmit arborele
genealogic după mamă şi după tată şi astfel ştia ce rude are în
localităţile din Valea Oituzului şi le respecta, ceea ce l-a ajutat în
cercetările efectuate. A studiat tabelele de împroprietărire (1934,
1945, 1848) cu precădere cele de la 1848 pe care erau trecute
toate rudele începând cu Ianoş şi Mihai Caităr (Ştefan lipsea
pentru că era la Iaşi). De asemeni a constatat că toţi
împroprietăriţii de atunci aveau drepturi asupra unor terenuri
obşteşti iar în toponimia locală au rămas nume ale foştilor
clăcaşi cum este Poiana lui Caităr.
Pentru numărul de membrii din familie era necesar un
spaţiu mai mare de aceea a ridicat o nouă casă în vara anului
1994, la care a folosit şi material lemnos din pădurea proprietate
personală care i se restituise.
În toamnă a înfiinţat Societatea Cultural Ştiinţifică “Valea
Oituzului” al cărui preşedinte a fost ales iar vicepreşedinte
preotul Ioan Bitir. Ca preşedinte al acestei societăţi, şi-ar fi dorit
să colaboreze cu agenţii economici din Oituz cărora le-a solicitat
sponsorizare pentru realizarea dezideratelor statutului societăţii,
printre care se enumera tipărirea unor lucrări şi înfiinţarea unui
muzeu local dar comunitatea din Oituz nu era încă pregătită
118
pentru astfel de acţiuni. Totuşi a colaborat cu primăria, biserica,
şcoala şi căminul cultural la manifestările “Memoria Oituzului”,
la comemorarea generalului Eremia Grigorescu, la 1 Decembrie,
etc.
O activitate deosebită a defăşurat împreună cu fostul său
elev, învăţătorul Gheorghe (Gelu) Butucaru care timp de 3-4 ani
după revoluţie a fost directorul căminului cultural. La 1
Decembrie 1993 a participat cu formaţia corală a căminului
cultural din Oituz la Alba-Iulia, la sărbătoarea a 75 de ani a
Marii Uniri.
Vedea tot mai puţin datorită glaucomului de care fusese
operat la ambii ochi înainte de revoluţie şi de cataractă la ochiul
stâng. S-a convins greu să-şi întocmească documentaţia de
nevăzător, după care a fost pensionat cu gradul I , având
însoţitor pe soţia sa. Aşadar, după revoluţie, profesorul Gh. Gr.
Caităr n-a trăit în lipsuri materiale pentru că alături de pensia
potrivit activităţii profesionale s-a bucurat de drepturile
pecuniare de nevăzător gradul I cu însoţitor şi de îndemnizaţia
de veteran de război. La rându-i a îndrumat cetăţeni din comuna
Oituz (Păşcău, mama lui Chiriac Apostru, Alecu Strejeru) pentru
obţinerea drepturilor de nevăzători.
A participat la activităţile culturale şi la manifestările
“Memoria Oituzului” şi, ca veteran, în anul 1995, a primit
brevetul şi medalia “Crucea comemorativă a celui de-al Doilea
Război Mondial, 1941-1945”.
În anul 1997, la 80-a aniversare a luptelor din 1917 de la
Oituz şi Tg-Ocna, i s-a acordat o diplomă de onoare “Pentru
neobosita strădanie şi generosul aport pentru păstrarea memoriei
ostaşilor care au înălţat cu preţul vieţii lor troiţă pentru
nemurirea pământului românesc”.
În anul 1998 a fost felicitat de comitetul filialei A.N.V.R.
“General Eremia Grigorescu” a judeţului Bacău pentru
“contribuţia la obţinerea victoriei în război a statului român
pentru a fi liber şi stăpân în hotare străbune”.
119
Cu câţiva ani înaintea decesului tatălui meu am funcţionat
ca învăţătoare la şcoala din satul Marginea când am fost pusă în
situaţia de a semna procesul verbal cu privire la dezafectarea
acestei şcoli, faptă pe care am considerat-o ca o pedeapsă pentru
că nu am reuşit întotdeauna să-mi înţeleg părintele care fondase
şcoala pentru care eu semnam ca şi cum aş fi fost de acord cu
desfiinţarea ei.
Tot în perioada aceea îşi dorea să se reglementeze situaţia
terenului Obştei “Grozeşti”, ceea ce n-a reuşit chiar dacă a depus
la primăria comunei Oituz documentele necesare, pentru că
rezolvarea problemei implica un proces în instanţă care
presupunea unele cheltuieli neprevăzute în bugetul comunei.
Din iarna anului 1998 nu a mai fost neobosit ca până
atunci şi datorită organismului vlăguit de timp şi de
multitudinea situaţiilor cu care s-a confruntat (acum avea
perioade când auzea foarte pronunţat zgomotul armelor de
război sau al căruţelor în bejenie, zgomot pe care după ce a fost
rănit şi tratat l-a auzit tot mai puţin pentru că era foarte
preocupat intelectual), a rămas mai mult în casă şi, apoi, în
pat, până la 4 octombrie 2000, când a părăsit zbuciumul
acestei lumi, trecând în eternitate, lăsând în urmă amintiri
vrednice de toată lauda Oituzului, al cărui fiu deosebit a
fost. Încredinţând averea membrilor familiei sale a murit pe cât
de avut pe atât şi de sărac în acelaşi timp în sensul că toată
munca sa era în gospodărie la timpul decesului dar în registrele
de la primărie nu mai avea nici teren nici casă fiindcă repartizase
toate bunurile succesorilor. La cumpăna dintre lumii i s-a afişat
fericirea pe figură care a dăinuit cât a fost privegheat în familie,
înainte de înmormântare, spre mirarea tuturor privitorilor. Se
stinse fericit.
Ultimii doi ani, mai mult ca oricând, a fost înconjurat
de membrii familiei care i-au dăruit dragostea lor.Cu nepoţii,
Martha-Sarah, Lucian şi Mihai, a avut relaţii speciale, afective
şi educative. La primele semne că ar putea părăsi familia,
120
de Paşti în anul 1999, aceasta l-a asigurat că nu-i pregătită
pentru aşa o experienţă, iar el a încredinţat arhiva personală
fiicei Constanţa – învăţătoare, şi fiului Ion – inginer, cu
scopul de a valorifica informaţiile culese şi lucrările aflate
în manuscris, pentru a-i continua activitatea.
Pe ultimul drum l-au condus, alături de familie, cei
care l-au apreciat, din care s-au remarcat prin cuvântul lor
colegii (directorul căminului cultural Gheorghe Oprea care a
venit cu o coroană alături de familie, învăţătorul Gheorghe
Butucaru – fost elev – şi profesorul Petru Butucaru) . Cei pe
care i-a ajutat nu-l vor uita pe inimosul profesor de istorie,
muncitor autodidact, care vorbea cu atâta patos despre
comuna Oituz, unde s-a născut, a trăit, căreia şi-a dedicat
întreaga viaţă muncind.
IV.EI L-AU CUNOSCUT PE …
Având în vedere decesul recent (2000) al profesorului de
istorie Gh. Gr. Caităr – Oituz, deşi credem că am respectat
adevărul istoric, este cam precoce ca această lucrare să fie
considerată obiectivă în exclusivitate. Dar putem spune că
intelectuali, prieteni, foşti elevi, colaboratori, consăteni şi alte
persoane care l-au cunoscut pe profesorul oituzean îşi amintesc
despre el, dar puţine sunt obişnuite cu ideea publicării părerilor
proprii. Uneori memoria umană este mai dificil de a fi reactivată
pentru că figura învăţătorului se profilează tot mai puţin din
negura anilor, pe de o parte, iar acţiunea noastră se desfăşoară
în paralel cu economia de piaţă, pe de altă parte, şi având în
vedere că atât comunicarea cât şi colaborarea au limite,
înţelegem că este mai delicat de răspuns la solicitările noastre.
De aceea acest capitol nu are o întindere pe măsura aşteptărilor.
121
Totuşi încercăm să relatăm unele păreri, ca rezultate a
continuităţii colaborării urmaşilor cu persoane care au apreciat
activitatea părintelui lor.
Bunăvoinţa face ca amintirile despre profesorul Gh. Gr.
Caităr să revină în actualitate şi să le putem reda. Astfel, pentru
Doina Faraon este memorabil că la inaugurarea şcolii din satul
Peste Vale a recitat o poezie frumoasă scrisă de profesor,
învăţătoarea Maria Irimia ştie despre o lucrare scrisă referitor la
activitatea Ligii Culturale-Oituz, Didina Iuţuc ţine minte şi acum
toate rolurile de la serbările pregătite cu învăţătorul ei, Maria
Iuţuc, pentru dascăl, era “fata mea”, învăţătoarea pensionartă
Jugaru din Bogdăneşti ştie că profesorul a avut o activitate
deosebită dar ştie şi că a fost propagandist la cadrele didactice,
profesorul Sticlaru din Bogdăneşti exclamă cu o figura
luminoasă “Ei, domnu’ Caităr!” şi dă apreciativ din cap,
profesorului Petru Butucaru iar trebui multe pagini să scrie
despre profesorul Caităr, profesorul N. Andruşcă din Bogdăneşti
a avut o relaţie profesională prin obiectul istorie, mai precis se
documenta la profesorul Caităr când avea nevoie, veteranul I.
Eminovici din Filipeşti afirmă “Ei, mai rar om ca domnu’
Caităr”, preotul Ioan Bitir îşi aminteşte că l-a cunoscut în
autobuz în preajma evenimentelor culturale din anul 1973. Sunt
şi opinii de felul “Era sever dar învăţam carte”, iar cea mai mare
parte dintre foştii elevi, fără să fie întrebaţi, afirmă în discuţie că
“Am fost şi eu elevul domnului Caităr”. Alţii îşi amintesc că
învăţătorul într-o oră de istorie după ce le-a scris pe tablă un
text a spus “Acesta este actul de naştere al comunei noastre”.
Niculina Ciobanu ştie că unchiul Caităr a participat la
întâlnirile de bucurie şi tristeţe ale familiei Gh. Vîlea şi A. Tofan
din Malu-Oneşti, rude prin alianţă cu profesorul după soţie.
Mărioara Ciubotaru Margasiu, fostă secretară la Şcoala Nr. 1, îşi
aminteşte că profesorul Caităr, cadru didactic deosebit, o
personalitate integră, a fost pentru ea o relaţie specială şi avea
pentru el o stimă şi un respect aparte. Robert Martin exclama
122
uimit “A murit domnu’ Caităr!? … A fost învăţător … Ce om
bun era!” şi rămase dus pe gânduri. Exemplele pot continua dar
să lăsăm amintirile să vorbească.
AMINTIRI, AMINTIRI, …
Emoţionantă a fost vizita pe care am făsut-o la muzeul
amenajat de familia Constanţei Caităr Ghioldum. Multe obiecte
din muzeu mi-au adus copilăria aproape, cu zilele ei toride de
vară când surorile mele meliţau cânepa ori o pieptănau să scoată
firul de urzit ori cu vestitele şezători ale mărginencelor care se
întreceau la cusutul altiţei pe pânza de bumbac ghilită, pânza din
care-şi făceau cămăşi pe care le purtau în câşlegi la biserică ori
la horă. Mai coseau batiste cu şabace pe care le puneau la
ploştile frumos împodobite perechi de tineri cu care chemau
oamenii la nuntă. Frumoasele costume naţionale expuse aici,
scoarţele, covoarele, desagii ori cergile aduc parcă veşnicia
printre noi. Culorile asortate dovedesc că sătenii au ştiut să
privească seninul cerului şi florile câmpului răcorite de roua
dimineţii. Privind totul, mă gândesc la munca neobosită a
familiei Constanţei Ghioldum care şi-a făcut timp şi a amenajat
un loc de neuitat, un loc al tradiţiei, al obiceiurilor, al
civilizaţiei.
Toate obiectele aşezate cu meticulozitatea aici poartă un
nume: Muzeul “Gh. Gr. Caităr”, un nume bine cunoscut
sătenilor pentru că dumnealui a fost un neobosit şi inimos dascăl
care a adus lumină în mintea şi în sufletul lor.
Numărându-mă printre cei care l-au avut învăţător, nu pot
uita orele de clasă cănd, cu povestioare scurte, ne amăgea şi ne
făcea să alergăm printre literele alfabetului. Aşa, cu povestioare
scurte, ne-a predat literă cu literă, şi am învăţat să citim şi să
scriem atât de bine încât, la sfărşitul clasei a IV-a, domnul
inspector Cobuz a fost plăcut impresionat de dictările noastre şi
123
de felul cum am rezolvat problema la aritmetică. Atunci a fost
primul nostru examen.
Nu ştiu de unde avea atâta răbdare cu noi în toate
activităţile. Cât suflet depunea când pregătea cu noi serbările
şcolare! Cum pot uita vreodată serbările din pripor la care
participa satul întreg. Recitările, cântecele populare, dansurile
populare erau pe placul lor şi le descreţea frunţile după o
săptămână de muncă la câmp ori la pădure.
Mărginenii apreciau pe “învăţătorul nostru” pentru că era
alături de ei la toate activităţile satului şi oamenii îl considerau
de-al lor.
Faptul că erau mulţi analfabeţi în sat era o pată care nu-i
dădea pace învăţătorului rustic. După terminarea orelor de curs,
străbătea uliţele satului pentru a chema adulţii la “şezătoare” –
cum îi plăcea să o numească. Şi eu veneam cu părinţii mei,
ambii analfabeţii, şi-i priveam atât de uimită cum se chinuiau să
pronunţa silabe, litere, cuvinte. Învăţătorul nostru avea atâta
răbdare cu ei şi nu se plictisea nicioadată. Râdea din toată inima
când era mulţumit de progresul făcut de “elevii mari”.
Multe amintiri mă leagă de “domnul învăţător” dar, ca să
nu plictisesc pe cei care vor citi, voi mai relata numai una. Să
vedeţi cum a fost.
Eram în vacanţa de vară. Cât e ziulica de mare păşteam
vaca în grădină, pe hat şi cântam de răsuna dealul.
Într-una din zile aud vocea învăţătorului meu care urca
priporul şi vorbea cu un om. De cum l-am auzit m-am frământat
în fel şi chip cum să fac pentru a-l saluta cum se cuvine. Nu
ştiam care e poziţia cea mai nimerită: să ţin vaca de funie în
timp ce salut, să stau în poziţie de drepţi, să stau rezemată de
prun, să mă urc în cărare … să stau mai jos, lângă gardul de
mărăcini … Învăţătorul se apropia şi eu na-m găsit poziţia
potrivită. Iute m-am lăsat la pământ ca să nu mă vadă. Domnu’
învăţător s-a apropiat şi m-a saluta politicos: “Bună ziua!”. Eu
am rămas nemişcată şi n-am scos o vorbă. Trecând pe la poarta
124
noastră, l-a văzut pe tătuca şi i-a spus că am uitat să salut
persoanele în vârstă. Eu am auzit totul din grădină. Cum să dau
eu ochii cu tata acum? Foamea care îmi dădea târcoale şi căldura
mare m-au făcut să-mi i-au inima în dinţi şi mă prezint sfioasă la
tătuca, după ce i-am dat apă vacii şi am legat-o sub şopron.
Se vede că tătuca nu şi-a pus mintea cu mine. M-a măsurat
de câteva ori cu privirea întunecată şi mi-a spus să nu se mai
repete.
Aşa am scăpat cu obraz curat, săraca de mine care am fost
bine intenţionată dar nepricepută.
Profesoară,
Aglaia Todiriţă, Oituz
O AMINTIRE FRUMOASĂ
L-am cunoscut pe dl. Caităr Gr. Gheorghe prin anii
1961-1962 dar mai bine din 1966. Eram student în anul al II-lea
la Universitatea Al. Ioan Cuza din Iaşi, Facultatea de Filologie,
cursuri fără frecvenţă. Din discuţiile purtate, am aflat că şi
dumnealui era student la aceeaşi facultate dar în profil de istorie.
Datorită unor conjuncturi defavorizante am întrerupt cursurile,
absolvind facultatea, atât eu cât şi dumnealui, mai târziu.
L-am cunoscut îndeaproape mai mult în cadrul acţiunilor
culturale. Un autodidact în probleme de cultură generală, un
enciclopedist în probleme de istorie, dar mai ales în istoria
locală. A fost omul care, an de an, a venit cu idei şi sugestii
privind organizarea manifestărilor culturale sub genericul
”Memoria Oituzului“. Câtă pasiune, câtă râvnă în pregătire şi
desfăşurarea primelor ediţii ale ”Memoriei Oituzului“ din anii
1970-1975! Avea un dar deosebit în selectarea şi ordonarea
poeziilor, a ideilor pentru montajele literar-muzicale dedicate
eroilor, veteranilor de război.
A fost alături de echipa care a pregătit în 1973
aniversarea a cinci decenii de la înfiinţarea ”Secţiunii Oituz a
125
Ligii Culturale“ prilej pentru înfiinţarea, cu drapel propriu, a
”Societăţii Culturale Coral-artistice Răsunetul Oituzului“.
Dl. Caităr Gr. Gheorghe a fost membru activ al formaţiei
corale oituzene permanent. Personal, regret sincer că n-a apucat
anul aniversării veacului de activitate a acestei formaţii.
Caităr Gr. Gheorghe era un pasionat al lecturii, un vajnic
îndrumător al copiilor şi tineretului pentru lectură. Întreaga-i
viaţă şi-a dedicat-o Oituzului, a adunat multe documente
istorice, etnografice. Cel Atotputernic l-a chemat la cele veşnice
înainte de a-şi vedea visul împlinit, inaugurarea unui muzeu la
Oituz. Laudabilă iniţiativa fiicei, Constanţa Caităr Ghioldum, de
a-i continua strădaniile, iar pentru mine şi, sunt convins, pentru
foarte mulţi care l-au cunoscut, Caităr Gr. Gheorghe rămâne o
amintire frumoasă.
Profesor,
Gheorghe Oprea, Oituz
MODESTĂ RUGĂ
Zile pustii şi palidă culoare se-adună suspinând în
fiecare, nopţi mute plâng pierdute de speranţe, privirile nu mai
disting nuanţe şi-un vălmăşag de gânduri răvăşite se-adună în
idei şi în cuvinte. Doar somnul aduce linişte deplină; pe aripi
nevăzute de lumină se-nalţă tainic vis de fericire, de noi
speranţe, de iubire, iar îndrăzneaţa minte crede că-i adevăr cea
ce vede.
Când vălul străveziu se risipeşte şi ochiul raţiunii se
trezeşte, blestemul rugă-nalţă pân’ la ceruri: O, … dă-ne
Doamne numai adevăruri, mai tinereşte să-nfruntăm destinul,
din fericire dă-ne doar puţinul de care-avem nevoie noi, cu toţii,
părinţii şi binicii, copiii şi nepoţii. Nu ne minţi cu vise-
amăgitoare, nu ne uita-n epave plutitoare lăsate de izbelişte-n
furtună; a vremurilor curgere nebună ce tăvălugul trece peste
126
toate. Suntem o clipă din eternitate, nu ne minţi cu vise-
amăgitoare, din noi, un adevăr e fiecare şi fiecare din noi e o
picătură din eternitate.
I. Zota, Oituz
UN DASCĂL MODEL
Am cunoscut şi învăţat cu domnul profesor Caităr în
perioada când eram elevă la liceul teoretic din Tg-Ocna (1952-
1955).
Dmnul profesor Gh. Gr. Caităr era un om de o deosebită
ţinută morală, cu o pregătire profesională de excepţie.
Exigent de factură germanică cu sine şi elevii a căutat să
îmbine dragostea faţă de studiu şi cultură elevilor săi, dând
generaţii de nădejde pentru viitorul ţării, majoritatea cărora le-a
fost dascăl făcând studii superioare.
Omenos, corect, studios a imprimat elevilor aceste
deziderate. Bun român şi cetăţean dăruit profesiei, neobosit,
acest dascăl transmitea generaţiilor noastre valorile morale ale
patriotismului, adevărului şi sacrificiul pentru ţară.
Era respectat şi iubit, demn de admirat, prin întreaga sa
comportare şcolară şi extraşcolară. Înţelegător, calm şi cald,
iubitor de semeni era un exemplu la toate nivelele. Conştiinţă
aleasă, flexibil, admirator al naturii, neobosit şi altruist domnul
profesor Caităr a constituit un nucleu de bază şi fală a liceului
nostru când de fapt era numai pedagog. Acest tată binevoitor cu
elevii se implica în toate activităţile şcolare contribuind la
onoarea şcolii şi a corpului profesoral.
Nu era străin nici de activităţile urbei. Ulterior, fiind
doctoriţă pe Valea Oituzului l-am regăsit pe acelaşi neobosit
cetăţean implicat în multiple activităţi ale comunei Oituz, locul
său natal. Într-un cuvânt domnul profesor Caităr era bun la toate:
127
învăţământ, sănătate, activitate comunală culturală şi
administrativă. Toată lumea îi cerea sfaturi.
Talentat şi valoros spiholog aşeza relaţia profesor-elev la
cotă de prietenie, apropiere, înţelegere, comunicare şi respect
reciproc, în acelaşi timp păstrând exigenţa necesară unui dascăl.
Se implica pe latura muzicală, un lucru mai puţin
obişnuit pentru alt cadru didactic. Aplecarea sa către muzică,
artă şi frumos atestă în plus profunda şi speciala structură a
sufletului său.
Religios şi corect într-o perioadă vitregă a timpului său atestă în
plus valenţele deosebite de care dispunea acest dascăl.
S-ar putea spune mult mai multe despre domnul profesor
Caităr. Aceste câteva cuvinte sunt doar un cumul minuscul de
caracterizare.
Toate laudele şi stima pentru profesorul Caităr şi
omagiile noastre de elevi cărora ne-a rămas viu şi elegant în
amintire. Cinste familiei ce a dat acest om, cinste urbei Oituz de
unde provine.
Dr. Tamara Bunea, Oneşti
“AD MEMORIAM”
Cu ceva timp în urmă, pe parcusul anului 2005, am avut
ocazia să particip la o acţiune organizată în comuna Oituz de
partidul ecologist – filiala Oituz, cu care prilej am admirat o
expoziţie pe teme de istorie locală, în memoria profesorului Gh.
Gr. Caităr, cel care pe parcursul a peste 40 de ani de a colectat şi
a cercetat documente referitoare la istoricul localităţii Oituz
(Grozeşti), ce au constituit un prim plan în întocmirea unei
monografii a Oituzului şi în organizarea unei muzeu local. Deşi
în anul de graţie 2000 profesorul a trecut în nefiinţă, prin grija
128
fiicei Constanţa Caităr Ghioldum, informaţiile legate de
cercetările efectuate în Valea Oituzului au fost continuate şi
lucrarea monografică se aproprie de final iar muzeul de istorie
locală a fost amenajat într-o locuinţă a familiei profesorului
Caităr.
Am cunoscut pe profesorul Gh. Gr. Caităr încă din anul
1953, când am venit în Oituz (Grozeşti), însă diferenţa de vârstă
dintre noi era destul de mare şi nu am putut veni în contact
direct cu profesorul. De abia în anul 1973, toamna, m-am
transferat la Şcoala Nr.1 Oituz, unde l-am cunoscut mai
îndeaproape pe cel care a fost profesorul de istorie Gh. Gr.
Caităr, fiind colegi la această şcoală.
Am apreciat la profesor activitatea deosebit de bogată
desfăşurată pe plan local, în primul rând cea didactică – fiind
învăţător, precum şi activitatea în afara clasei, la sărbătorirea
Ligii Culturale din localitate, la corul căminului cultural şi la
corul B.O. şi nu în ultimul rând cele profesionale şi obşteşti,
culminând cu cercetări sistematice asupra trecutului acestei
localităţi, ce a dus la elaborarea unor lucrări şi articole de
specialitate, communicate cu diverse ocazii.
Toată viaţa sa, profesorul a fost un autodidact. A muncit
din răsputeri să se realizeze pe plan profesional, să se formeze ca
cercetător al istoriei locale, istorie încărcată de evenimente încă
din cele mai vechi timpuri.
A fost călăuzit în activitatea didactică şi cea social-
obştească de atribute esenţiale în viaţa unui om: muncă cinstită,
viaţă curată, împlinirea datoriilor , iubirea de oameni. A
întâmpinat multe greutăţi în viaţă însă, de fiecare dată, a găsit
resurse pentru a ieşi din impas şi a continuat lupta pentru o
cauză mai bună atât pentru familie cât şi pentru societate.
Generaţii de elevi care au învăţat să scrie şi să citească datorită
talentului de pedagog al profesorului îşi amintesc şi-şi vor
aminti cu nostalgie şi respect de cel care, pentru ei a fost
“domnu’ învăţător”.
129
Deasemeni colegii profesorului îşi vor aminti de cel care
a fost “un om între oameni”, cel care şi-a pus întreaga viaţă şi
talent în slujba oamenilor, de profesorul Gh. Gr. Caităr.
“Să lupţi, să cauţi, să găseşti şi să nu te laşi doborât.”
Profesor,
Alexandru Lerescu,Oituz
EFICACITATEA UNEI PRIETENII
L-am cunoscut pe Gh. Gr. Caităr pe când era învăţător la
şcoala din satul meu, satul Marginea- Oituz. Într-una din zile, m-
a rugat să-i repar nişte ghete ale fiului său Gelu (Gheorghe). A
urmat alte contacte tot prin practicarea meseriei de cismar. Aşa
i-am cusut geanta cu care mergea la şcoală şi, pentru că nu erau
în comerţ, i-am confecţionat o pereche de sandale din piele, cu
barete, pentru fiica Constanţa.
Ne-am apropiat unul de altul şi, treptat, am devenit
prieteni pentru că ne înţelegeam în discutarea problemelor
personale şi comunitare.
Pentru că aveam aparat de fotografiat învăţătorul mă invita
la şcoală la diferite activităţi cu scopul de a imortaliza
momentele importante şi la serbarea de la sfârşitul anului şcolar.
De asemeni am fotografiat elevii Şcolii Marginea făcând
săpături împreună cu învăţătorul Caităr pe dealul Ştibor, de unde
au adus la şcoală urme arheologice. L-am fotografiat cu elevii pe
mamelonul Ciuci unde a făcut săpături împreună cu elevii altei
şcoli şi a colectat cioburi de vase dacice. Tot la Şcoala Marginea
am fotografiat elevii împreună cu învăţătorul lor la activităţile
practice din incinta şcolii şi la lecţii în timp ce acesta folosea
materiale didactice expuse pe un panou rulant cu două feţe,
confecţionat de un tâmplar din Oituz la comanda domnului
Caităr.
130
Am continuat să colaborăm şi după ce nu a mai funcţionat
la şcoala din satul Marginea şi am participat împreună la
activităţile desfăşurate de corul Bisericii Ortodoxe şi al
căminului cultural.
În anul 1958 a propus conducerii Cooperativei din Oituz
să ocup postul de casier central pe care l-am onorat lucrând 7 ani
în această unitate.
Pentru că la Oituz s-a înfiinţat o agenţie C. E. C iar şeful
de cadre de la Bacău a remarcat scrierea mea estetică cu
majuscule, am fost transferat la unitatea nou înfiinţată. Aici
aveam o mare răspundere şi-n plus trebuia să urmăresc agenţii
poştali din Valea Oituzului şi a Caşinului, care aveau dreptul să
facă operaţiuni C. E. C. Am lucrat la C. E. C. 17 ani, timp în
care nu m-am format numai ca autodidact ci mi-am completat
studiile de la patru clase la opt clase, potrivit legilor în vigoare.
În toată perioada aceasta relaţia cu profesorul Caităr a continuat
prin discutarea problemelor ivite.
În anul 1991, directorul Arhivelor Statului Bacău, M.
Munteanu, căruia I-am solicitat o copie după tabelele de
împroprietărire din 1945, de la Oituz, mi-a comunicat că
profesorului Caităr i s-au eliberat două exemplare xeroxate şi
ştampilate din aceste documente. A mai adăugat că primăria
trebuie să plătească un exemplar pentru a-l obţine de la profesor.
La primele abordări din partea mea, profesorul nu s-a lăsat
convins în primul rând pentru că nu era cooptat în comisia
fondului funciar şi în al doilea rând pentru că nu am insistat aşa
după cum învăţasem de la el că trebuie să procedez pentru
rezolvarea problemelor sociale.
În anul 1994 profesorul a înfiinţat Societatea Cultural-
ştiinţifică “Vlea Oituzului” şi, ca preşedinte al acestei asociaţii, a
preferat să fiu eu secretarul. Tot în această perioadă am cunoscut
un grup de francezipe care i-am prezentat preotului Ioan Bitir şi
împreună i-am făcut profesorului o vizită când acesta ne-a vorbit
despre munca sa şi despre localitatea Oituz. Francezii i-au oferit
131
o maşină de dactilografiat pe care, mai târziu, urmaşii
profesorului au împrumutat-o publicistului Gh. Gorun pentru a-
şi scrie articolele fiindcă maşina sa era foarte deteriorată.
Prietenia cu profesorul Caităr m-a format pentru viaţă,
pentru a face faţă onorabil la locul de muncă şi în activităţile
social-culturale şi am îndrăznit chiar să creez poezii.
După modelul profesorului am ajutat şi eu pe alţi
consăteni după cum a fost Gh. Costache pe care l-am
recomandat pentru funcţia de casier-contabil la cooperativă iar
pe N. Pastor l-am convins să ocupe funcţia de planificator tot la
cooperativa din Oituz, ceea ce i-a folosit foarte mult pentru că,
mai târziu, i s-a oferit oportunitatea de a se muta la Bucureşti cu
sprijinul unui unchi, unde tot ca planificator a profesat.
Din punctul meu de vedere am fost un om norocos că l-am
cunoscut îndeaproape pe profesorul de istorie Gh. Gr. Caităr
pentru că multe din cunoştinţele lui s-au reflectat asupra formării
personalităţii mele şi am urcat pe scara ierarhică încăt în
perioada anilor 1992-1996 am fost viceprimar la Oituz.
Chiriac Apostu, Marginea-Oituz
CARACTERIZARE
Tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe, născut la 24 mai 1916 în
comuna Oituz, judeţul Bacău, a început cariera didactică în anul
1949, în urma concursului susţinut la Secţia de Învăţământ
Bacău.
Iniţial a fost numit la Şcoala Generală Nr.1 Oituz şi, prin
înţelegere, a profesat la Şcoala Marginea-Oituz. A absolvit liceul
teoretic în anul 1954, a fost atestat învăţător în anul 1957, a dat
examen pentru gradul didactic definitiv în învăţământ în 1963 şi
examen de gadul II învăţători la I.P.C.D. Iaşi în 1969 iar în 1971
a terminat, prin examene fără frecvenţă, Facultatea de Istorie a
Universităţii “A. I. Cuza” din Iaşi.
132
I. În perioada anilor 1949-1952 şi 1954-1958 a funcţionat
la Şcoala Marginea iar perioada 1961-1969 la Şcoala Generală
Ferăstrău-Oituz. În anul 1969 a fost transferat la Scoala
Generală Nr. 1 Oituz, unde funcţionează şi în prezent. În cei 19
ani de activitate în învăţământ a predat la cele trei şcoli la clasele
I-IV iar rezultatele le consemnăm în cele ce urmează.
La Şcoala Marginea-Oituz a funcţionat 7 ani unde a
desfăşurat muncă didactică simultană la două şi patru clase. Aici
a depus mult suflet în activitatea didactică şi a studiat şi cercetat
modernizarea predării simultane, drept care a fost programat cu
susţinerea unei lucrări, privind această temă, la sesiunea de
comunicări ştiinţifice din 11-13 aprilie 1957, organizată de
Institutul de Cercetări Pedagogice Bucureşti. Tot la Şcoala
Marginea a antrenat părinţii elevilor pentru confecţionarea
mobilierului şcolar şi amenajarea unui local de şcoală într-o casă
nelocuită. Din punct de vedere edilitar-gospodăresc aceeaşi
părinţi şi elevi (care au colectat mari cantităţi de plante
medicinale) au pus bazele actualului local de şcoală,
transportând material lemnos din pădurea comunală şi cmpărând
cherestea, cu şase luni înaintea legii de autoimpunere bănească.
La Şcoala Generală Ferăstrău-Oituz a funcţionat opt ani.
Aici ajuta conducerea şcolii în acţiunile intreprinse pentru
nivelarea curţii, înfrumuseţarea localului şi buna gospodărire a
instituţiei şcolare. Prin sufletul depus în munca la clasă şi
experianţale didacice extinse la obiecte diferite, i-a adus
participarea la sesiunea de comunicări ştiinţifice “Lecturi
Pedagogice”, la Bacău în 1964. A experimentat modernizarea
predării la obiectele matematică, istorie, limba română şi
ştiinţele naturii, căutând să îmbine clasicul cu modernul în toate
lecţiile. La inspecţiile avute a fost apreciat pentru munca depusă
la clasă, pentru iniţiativele şi acţiunile duse la bun sfârşit.
În cadrul Şcolii Generale Nr. 1 Oituz a depus o muncă
plină de dăruire la clasă, reluând unele experienţe didactice în
noul mediu şcolar. Este veşnic preocupat de perfecţionarea
133
măiestriei pedagogice, studiază revistele şi lucrările de
specialitate. Datorită activităţii susţinute tovarăşul Caităr
Grigore Gheorghe a redactat lucrări didactice şi de istorie locală.
A organizat la nivel de şcoală un cerc de istorie cu rezultate
admirabile şi serbări cu caracter festiv pentru care a creat şi
pregătit cu elevii opt montaje artistice literar-mizicale,ceea ce a
ridicat nivelul educaţiei patriotice la elevi. Pentru grandioasa
manifestare de la 1 octombrie 1972 (când la Oituz au fost
sărbătoriţi veteranii României Mari) a creat montajul adecvart
festivităţii şi a pregătit ştiinţific şi spiritual toate cadrele
didactice din comuna Oituz.
II. Din punct de vedere politico-ideologic tovarăşul
Caităr Grigore Gheorghe se prezintă ca un excelent propagandist
şi susţinător practic al politicii P.C.R. pentru că a fost
simpatizant al P.C.R. din anul 1934, a dus lupte sindicale, a fost
în conducerea Frontului Plugarilor, secretarul Comitetului de
Reformă Agrară, preşedintele obştei “Grozeşti” iar la 18 august
1945 a pus bazele primei celule P.C.R. în Oituz. A fost
propagandist la sat şi la cadrele didactice iar în prezent sprijină
practic toate acţiunile şi dezbate problemele învăţământului
politic.
III. Activitatea obştească şi culturală a desfăşurat-o cu
mult succes aproape 50 de ani. Actualmente este membru în
biroul Cooperativei de Credit “Progresul” din comuna
Bogdăneşti, instituţie pe care o sprijină practic şi moral. Din
punct de vedere cultural tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe cântă în
Corul Căminului Cultural “Oituzul”. A activat trei ani la
societatea culturală Arcaşii din Oituz şi 8 ani la Liga Culturală-
secţiunea Oituz. Deasemeni a inaugurat o emisiune specială la
staţia de radioficare a comunei Oituz pentru evocarea vieţii şi
activităţii unor savanţi şi sărbătorirea unor evenimente istorice.
Tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe a participat cu susţinerea
unor lucrări personale la diferite sesiuni ştiinţifice desfăşurate la:
Bucureşti, Iaşi, Craiova, Bacău şi Dărmăneşti. Pare un om
134
rezervat dar este un mare luptător pentru dreptate, cinste şi
adevăr, de aceea uneori este dezapreciat de unii iar de alţii
apreciat pentru munca, persevereanţa şi curajul de care dă
dovadă în toate aciunile ce le intreprindre pentru că le duce la
bun sfârşit.
Privind în ansamblu pe tovarăşul Caităr Gr. Gheorghe
care este o mândrie a clasei muncitoare şi a Oituzului pentru
munca depusă pe plan politic, obştesc, social-cultural, la catedră
şi pe plan ştiinţific îi apreciem întreaga sa activitate ca fiind
excepţională, sub toate aspectele, fiindcă îndeplineşte măreţele
idealuri ale societăţii noastre.
20-09-1976
Director, Organizatorul grupei sindicale,
BUNICUL
Bunicul meu, Gheorghe Grigore Caităr ,era un om cumsecade,
Îi ajuta pe toţi cărora necazurile le cânta balade.
În comună sunt foarte mulţi oameni pe care i-a ajutat
Dar, din nefericire, mulţi dintre ei, cred, că au şi uitat.
Tataia, aşa îi ziceam eu lui, era foarte bun cu mine.
Când eram trist, mă chema la el, mă mângâia şi era bine.
Dar acum, când nu mai e cu mine, nu îmi găsesc alinarea
Şi, dacă sunt foarte mâhnit, văd doar supărarea.
Urmaşii am fondat un frumos muzeu în casa lui părintească
Ca el să ne viziteze, să rămână printre noi, să ne iubească.
Ar fi fost bine dacă bunicul meu ar mai fi trăit
Ca, atunci când Dumnezeu îl chema în cer, el să fi fost fericit.
Mihai Ghioldum, cls. a-VII-a A, Şcoala Nr. 2 Oituz, 2004
135
V. CONCLUZII
Gheorghe Grigore Caităr, născut la Oituz în anul 1916,
muncitor autodidact, atestat învăţător în anul 1958 – ca merit al
activităţii didactice desfăşurate la şcoala din satul Marginea-
Oituz, devenit profesor de istorie prin acordarea examenului de
licenţă în anul 1976, a fost institutor (fără să fie remunerat)
multor promoţii de elevi din Oituz unde a profesat, predând
lecţii la peste 1000 de elepvi care-şi amintesc cu mândrie că au
învăţat în clasă la “Domnu’ Caităr”. Paralel cu deosebita
activitate didactică, domeniu în care a susţinut unele lucrări la
sesiunile de comunicări ştiinţifice, a desfăşurat şi activitate
extradidactică. Astfel, şi-a făcut un ţel din viaţă prin munca
pasională de cercetare a localităţii natale din toate punctele de
vedere, îndeosebi din punct de vedere istoric şi cultural. N-a
precupeţit nici un efort pentru realizarea idealurilor sale care au
fost parţial împlinite datorită numeroaselor piedici pe care le-a
întâmpinat şi pe care n-a reuşit să le depăşească integral. Fiindcă
profesorul cât a fost în viaţă s-a confruntat cu atât de multe
probleme nu înseamnă că a meritat să sufere dar nici că a fost
vorba de vendetă ci pur şi simplu a trăit evenimentele istorice în
desfăşurarea lor şi putem spune că dacă nu ar fi fost viaţa lui aşa
de zdruncinată noi n-am fi fost motivaţi să scriem această
lucrare. Fără munca neîntreruptă, pe tot parcursul vieţii,
începând din copilărie, n-ar fi fost posibilă scrierea monografiei
comunei Oituz, pentru care nu-i putem mulţumi nici măcar
veteranului ce-a fost, dar mi-te profesorul de istorie pentru tot
ce-a făcut pentru comuna sa.
El, care fusese exclus din rândurile P.C.R. pentru
misticism, a avut totuşi realizări într-o orânduire socială aşa de
dură, dar cele obţinute în urma unui compromis i-au adus mai
degrabă nemulţumire decât bucurie, iar cât priveşte nerealizările
nu l-au dărâmat pentru că era optimist din fire şi s-a refugat toată
136
viaţa în muncă de care a avut parte mai mult decât de câştiguri
financiare.
Familia îi publică biografia ca o datorie de onoare pentru a
nu se aşterne uitarea peste numele şi activitatea părintelui lor
care a fost izvor nesecat de energie, sufletul activităţilor istorico-
socio-culturale la Oituz, la vremea sa. El găsea mereu o
modalitate de a face cunoscută localitatea natală printr-un
cuvânt, o poezie, un studiu, o comemorare dedicată Generalului
Eremia Grigorescu şi eroilor căzuţi la Oituz, coriştilor, cadrelor
didactice, prin lucrări de istorie locală susţinute cu diferite
prilejuri. Să nu uităm că a fost primul care a descoperit elemente
de arheologie la Oituz şi a colaborat cu echipele de cercetători.
Aşadar, să valorificăm zestrea moştenită lecturând cărţile
de monografie locală scrise prin agoniseala fostului profesor de
istorie şi să trecem pragul Casei-Muzeu Gh. Gr. Caităr-Oituz.
Aducem mulţumiri pe această cale tuturor colaboratorilor
care au contribuit la scrierea şi tipărirea acestei lucrări, ce
contribuie la completarea monografiei localităţii Oituz.
VI. RESTITUIRI
Din lucrările şi documentele de istorie şi cultură locală
rămase în casa profesorului Gh. Gr. Caităr s-au selectat
informaţii pentru redactarea şi tipărirea volumelor “Din istoria
localităţii Oituz”, “Corul-tradiţie culturală a Oituzului” şi “Liga
Culturală la Oituz”, toate semnate de fiica profesorului.
Considerăm că această biografie vine cu noi completări la
monografia comunei Oituz şi face lumină în ceea ce priveşte
activitatea profesorului oituzean.
137
LUMINĂTORUL ŞI POPORUL
“Viaţa în mijlocul poporului este un prilej de multe şi
minunate învăţăminte. Aici, la sate, se află cea mai bogată
înţelepciune şi, ca izvor de inspiraţie, ea ne avântă spre
măreţe idealuri.”
Aşa îşi începea povestea vieţii sale învăţătorul pensionar
Dima Petru, fiul lui Andrei şi Anica, care a văzut lumina zilei la
1 aprilie 1898 în localitatea Bogdăneşti, pe malul drept al râului
din eroica vale a Oituzului.
Îşi amintea din fragedă copilărie de murmurul doinit al
undelor auzit în nopţile de vară şi de şuierul vântului din iernile
geroase. “Târziu am înţeles acel cânt doinit al undelor Oituzului.
Ele aduceau amarul, suspinele şi bocetele”<< din plânsul unei
mii de ani >> ale fraţilor robiţi din Ardeal, iar şuierul crivăţului
iernilor geroase povestea de năpraznicele răscoale de la
Bobâlna, Ţara Moţilor …cu eroi ca Gheorghe Doja, Horia, Iancu
şi mulţi anonimi.
Probabil imagini similare să fi avut şi colegul mai în
vârstă, învăţătorul Vasile Turcu, consătean, poet şi muzician,
creatorul marşului denumit “Oituzul geme”.
Ca fiu de ţărani harnici şi fruntaşi în sat, s-a născut din
popor şi pentru popor. A luminat zeci de generaţii pe parcursul
carierei sale didactice, funcţionând ca învăţător în satul său natal
în perioada 1918-1958.
În anul 1916, deşi elev la Şcoala Pedagogică a cerut să
plece voluntar pe front. Începând cu 1 aprilie 1917 a urmat
cursurile de la Şcoala Militară de Infanterie-Botoşani, în
compania a 14-a. S-a îmbolnăvit grav de tifos recurent, a fost
tratat şi apoi trimis acasă în convalescenţă. Revenit la Botoşani,
138
maiorul Boian îl trimitea în concediu nelimitat fiindcă era foarte
slăbit.
Ajuns la Bogdăneşti, a fost martorul groaznicelor bătălii
de la Oituz. Reîntremat, îşi ajută colegul din Şcoala Militară, pe
Crăiţă Gavrilă din Regimentul 11 Infanterie Siret, care sosise pe
frontul de la Oituz, şi-l călăuzeşte spre liniile româneşti de la
Manciuc. De asemeni, P. Dima a adus veşti îmbucurătoare
consăteanului său Turcu Vasile din Batalionul 1 Vănători,
avansat căpitan pntru bravurile sale.
Devenit învăţător la Bogdăneşti (pe Oituz), tânărul
entuziast Petre Dima se încadrează în avântul plin de măreţie al
epocii unirii tuturor românilor în graniţele Daciei străbune,
cinstind memoria eroilor căzuţi vitejeşte pe aceste plaiuri sfinte,
cărora le-a dedicat o frumoasă poezie intitulată “Cântecul
eroilor”.
În anul 1919 a fost ales secretarul comisiei care se ocupa
cu lichidarea datoriilor obşteşti în urma cumpărării de către
consăteni a moşiei Bogdăneşti. Astfel, împreună cu învăţătorul
Kiriac Dragomir, ca preşedinte, şi Guţă Ianovici - membru, au
îndrumat ţăranii ca potrivit Legii Creditului Rural din1908 să
lichideze datoriile faţă de stat în întregime după 11 ani de la
împrumut şi să nu aştepte scadenţa de 50 de ani.
Dima Petru a fost încorporat cu termen redus, a urmat
Şcoala Militară de Infanterie, Geniu şi Administraţie – activă şi
rezervă - şi a fost avansat sublocotenent. Mai târziu, prin
activitatea depusă, în calitate de şef al Centrului de Pregătire
Premilitară pe istoricele văi Oituz şi Caşin cu sediul la Oneşti, a
fost avansat la gradul de locotenent în rezervă.
A sprijinit biblioteca sătească şi subsecţia Ligii Culturale
din Bogdăneşti, fiind ales preşedintele subsecţiei. A urmat
cursurile de vară organizate de I. N. Coop. Bucureşti. Zelosul
învăţător s-a afirmat şi aici promovând cu succese examenele
finale. Prin aceste bagaje de cunoştinţe a devenit un mare
sprijinitor şi îndrumător al cooperativelor de consum şi de
139
credit. A funcţionat în calitate de contabil regional şi revizor
contabil în bazinul Trotuşului şi uneori pe Siret. N-a fost egoist,
ci a căutat să formeze peste zece învăţăcei instruiţi în taina
cifrelor contabile, printre care s-a numărat şi subsemnatul.
A funcţionat ca revizor şcolar în arealul Trotuşului şi
chiar pe Siret. Prin îndrumările şi controalele efectuate a rămas
în amintirea colegilor ca om de omenie. Nu s-a mulţumit numai
cu atât, ci a polarizat în jurul său, atrăgând cadrele didactice din
jurul Văii Oituzului, şi a organizat subsecţia ASOCIAŢIA
ÎNVĂŢĂTORILOR, filiala secţiei judeţene Bacău. În această
calitate, atrage pe distinsul şi entuziastul dirijor Valeriu
Tudorache, cu învăţătoarea Eugenia Tudorache, împreună
punând bazele unui cor select al asociaţiei. Astfel, vacanţele de
vară în perioada anilor 1935-1939 se petreceau în ambianţă
plăcută, cu frumoase serbări în deplasare la Slănic, Oneşti, Tg.
Ocna, Comăneşti, Moineşti, Caşin şi Bacău. Acestea au
culminat cu turneul din 1958, când au vizitat Piatra Neamţ, Tg.
Neamţ, monumente istorice şi mănăstirile Agapia şi Văratec.
Acest pedagog a căutat să informeze, prin presa vremii,
despre acţiunile culturale şi obşteşti, ca un cronicar al Văii
Oituzului, asemeni predecesorului său, inspectorul general
şcolar I. Tudorache.
A participat la al doilea război mondial, a continuat cu
activităţi de îndrumare în rândul unităţilor cooperatiste, a
susţinut munca culturală, având şi funcţii de răspundere. Alături
de Ghiţă Soca, instructorul şi dirijorul tarafului de muzicanţi din
Bogdăneşti, a dus faima satului până la Bucureşti.
A funcţionat şi ca profesor de istorie, povestind elevilor
ororile războiului, fiind militant activ pentru pace. Şi-a adus
contribuţie importantă în munca de educare a maselor, a
îndrumat Comitetul de Reforma Agrară şi construcţiile şcolare, a
contribuit la organizarea muzeului sătesc din comună, precum şi
a ”Cooperativei Agricole de Producţie - 1907”, unde a muncit în
timpul său liber împreună cu soţia şi toţi membrii familiei.
140
Secretul realizărilor sale, ne-o spune deschis că “a fost
marea înţelepciune şi înţelegere a soţiei mele, ceea ce nu se
întâlneşte în orice familie”. Soţia sa Maria, mamă a cinci copii,
ajunşi intelectuali de frunte, precum şi nepoţii săi, toţi sunt o
mândrie a satului Bogdăneşti de pe Oituz.
Petre, fiul mai vârstnic, inginer silvic cu fiicele Angelica
(inginer chimist) şi Georgeta, arhitectă, căsătorită cu arhitectul
Chinciu;
Elena, căsătorită cu lt. col. N. Coropceanu, au un fiu
inginer metalurg;
Natalia, căsătorită cu Nicula Gh., lt. col. în rezervă, fost
comandant al gărzilor patriotice din Ploieşti, au pe Natalia medic
şi pe Gheorghe inginer metalurg;
Andrei, fost inginer economist la Banca de Investiţii
Bucureşti, soţia sa profesoară de limba română şi franceză, au
fiicele Adeiana absolventă a Academiei de Ştiinţe Economice şi
pe Mariana medic;
Gheorghe, cu studii medii, a decedat prematur bolnav de
meningită T.B.C.
La vârsta de 85 de ani, P. Dima vizita, fără baston,
instituţiile comunei, dădea sfaturi când i se solicitau şi avea
funcţia de preşedinte al comisiei de cenzori a Cooperativei de
Credit “Progresul” din Bogdăneşti. Cele zece insigne primite
sunt suficient de grăitoare privind aprecierea muncii sale.
Te-nalţi Oituz
Te-nalţi Oituz al meu
Ce ai nume de zeu,
De zeu preaiubitor
Ce luptă pentru bine,
Să apere-un popor
Şi harnic şi viteaz;
Te-nalţi azi pentru mine.
141
De-a lungu-a trei milenii
Tu îţi păstrezi un nume
Care prin foc şi pară
În dragostea de ţară
Tu veşnic l-ai purtat
Şi ai rămas intact.
Te-nalţi azi bunăoară
Şi te slăveşte-o ţară.
Trei baci s-au întâlnit
În Valea Mioriţei,
Dar numele şi azi,
De la strămoşi rămas,
Îl porţi cu demnitate,
Luptând pentru dreptate.
Te-nalţi Oituz al meu
Şi-ţi vezi în jubileu
Şi lupta pentru glie
Şi truda şi povara,
Şi-nveţi astăzi ce-i viaţa:
O luptă necurmată
Pentru prosperitate,
O luptă pentru pace
Şi pentru libertate.
Te-nalţi Oituz mereu
Prin jertfele-apărării
Din neguroase vremi.
Viteaz ai fost în lupte,
Azi te slăveşte-o ţară,
Ai fost fruntaş în muncă
Şi-n viaţa culturală.
142
Lui Grigorescu
Sunt mulţi eroii legendari.
Tot vin, stejar după stejar.
Din şirul de eroi crescu
Eroul nostru, Grigorescu.
El n-a fost prinţ, nici mare domn,
A fost român, dar mare om.
El, Grigorescu, brav ostaş,
A pus duşmanului zăgaz.
A condus lupte ca-n poveşti
La Oituz, Pralea, Mărăşeşti.
Şi geniul său e conştiinţă,
Voinţă, luptă, biruinţă.
Gerock, Smetow şi Mackensen
Pe rând au fost bătuţi de el,
De Grigorescu, generalul,
Strateg, savantul, genialul.
El trădători a condamnat
Şi pe viteji i-a decorat,
Iar pe duşmanul furios
L-a doborât vijelios.
Eroul nostru naţional,
Ca patriot şi general,
N-a cunoscut înfrângerea.
Aceasta ni-e convingerea.
143
Erou ai fost, erou vei fi
În viaţa scumpei Românii !
Prin jertfa ta şi-a tuturor
S-a întregit un brav popor,
Ce ani în şir va preamări
Pe Grigorescu-n veşnicii.
Etica străbună
Din multele neamuri de traci,
Cei mai cinstiţi, cei mai viteji
Şi cei mai harnici,
Au fost strămoşii noştri daci.
În codrii, dealuri, văi şi munţi,
În marea citadelă din Carpaţi,
Doinind, ei turmele-şi păşteau,
Iar în câmpii, spre Dunăre şi Mare
Strămoşii noşti cultivau ogoare.
Cu bărbăţie dacii au păzit
Pământul scump ai patriei iubite
Cu sânge mult pământul au sfinţit
Luptând, căzând pe plaiurile sfinte
Dar la vecini pământul n-au râvnit
Şi-acelaşi caracter de la strămoşi
Şi noi am moştenit
Şi-n veci de veci, aşa vom fi
Cât neamul Românesc va dăinui.
Cântare străbunilor eroi
Pe plaiurile noastre răsună larg ecoul
De Sarmisegetuza şi Decebal, eroul.
Îndemnul său la luptă e pentru libertate,
Şi astăzi, din Columnă, până la noi străbate
144
Şi, încă, pe-ntreg spaţiul Carpato-Dunărean,
De Anul Nou, cu toţii, în fiecare an
Cântăm noi pe Bădica, pe marele Traian
Ce-n epopei creat-a popor daco-roman,
Din care s-a format poporul brav român,
Care prin vitregii în “Spaţiul Mioritic”
A fost şi-n veci va fi, aici, mereu stăpân.
Lui Cantemir
În spaţiul mioritic
Şi-n lume, tu mereu
Ai luminat prin neguri,
Al nostru prometeu!
Când fost-ai domn în ţară,
Uman şi îndurat,
De dări înjositoare
Poporu-a fost salvat.
O lume stă-n mirare…
Tu-ai vrut să dezrobeşti
Prin lupta-ţi grea şi mare
Popoare creştineşti!
Ai pribegit în lume
La Stanbul, ca supus…
Slavă şi mult renume
Popoare ţi-au adus!
N-a fost vreo armă-n lume
Pe care să n-o mânuieşti,
Ştiinţa, arta, strategia,
Cu toate, toate te mândreşti
145
Prin veacuri, generaţii
Te vor slăvii mereu;
Eşti şi viteaz în lume
Ca marele Anteu.
Adus din pribegie
În solul strămoşesc
Tu dormi relicvă sfântă
În Iaşul românescâ.
Tricentenar natal
Serbându-ţi, te-admirăm.
Cântându-te un an,
Să fim ca tine, vrem!
Lumina-ţi, vitejia-ţi,
Tot neamul românesc
Slăvi-va-n generaţii
Pe globul pământes.
Cuvânt adresat veteranilor veniţi la Oituz
în anul 1972
(rostit la staţia de amplificare din Gara Oneşti)
Aici, unde baciul vrâncean, cu cel ungurean şi cel
moldovean s-au întâlnit în crâncena-n-dârjire de-a ţine duşma-
nu-n Carpaţi, vă zicem un călduros şi frăţesc “Bine a-ţi venit!”.
Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Mihai Viteazul şi alte
personalităţi au sfinţit această vale cu prezenţa lor de eroi
naţionali şi Dumneavoastră aţi sfinţit cu sânge şi sudoare acest
146
pământ prin luptele de apărare ale Oituzului în războiul de
întregire a neamului românesc.
Cinstire şi recunoştinţă veşnică veţi avea din partea
noastră a fiilor Oituzului, precum şi din partea generaţiilor
următoare ale patriei noastre, prin luminătorii ei. Vom păstra
memoria luptelor de aici povestind în mii şi mii de pagini şi vom
cânta eroicul avânt şi jertfele ce le-aţi făcut pentru întregirea
ţării, pentru România Mare!
Să trăiţi cinstiţi veterani, apărători şi întregitori de neam
şi ţară, care ne ocrotiţi prin prezenţa în mijlocul nostru!
Impresii de la aniversările
“Prăjeşti 400” şi “Răcăciuni 500”
Satul Prăjeşti se află pe nişte coaste înclinate cu teren
fertil, situat în partea stângă a Siretului, la 18 km de Bacău.
În primăvara aceasta, la 31 martie 1981, s-au împlinit
400 de ani de la primul document scris ce atestă existenţa
aşezării.
Duminica aceea însorită, cu casele atăt de frumos
împodobite, mi-a rămas întipărită în memorie, iar festivităţile ce
au durat două zile m-au încadrat în atmosfera sărbătoririi satului
în aşa măsură încât am trăit măreţul eveniment aproape o lună
de zile.
Am plecat din Bacău cu maşina profesorului Mocanu,
împreună cu familia colegului Gh. Burlacu, muzeograf principal
la Muzeul de Istorie Bacău, fiul Prăjeştilor. După deschiderea
festivă, dintre toate referatele şi comunicările susţinute, două
lucrări au prezentat perioade lungi şi importante. Profesorul Paul
Ţarălungă deşi biolog tot atât de pasionat cercetător ca istoric,
arheolog şi iubitor de mediu, întemeietorul muzeului sătesc şi a
respectivei grădini botanice din ţinutul natal, a susţinut
comunicarea referitoare la cercetările arheologice şi contribuţia
populaţiei la săpături şi descoperiri. Colegul Gh. Burlacu a
147
străbătut, ca un fir roşu, istoria feudală şi modernă până la 1918
a satului Prăjeşti cu documente inedite.
Primiţi cu căldură de către fraţii învăţători Cimpoieşu şi
de organele locale am ajutat pe profesorul Mocanu să înregitreze
toată manifestaţia. Deşi n-am fost la masa comună a fiilor
satului am fost primiţi de gospodari cu atenţie şi serviţi la masă.
La rugămintea colegului meu Burlacu am rămas şi pentru a doua
zi când, invitaţi la o serbare dată de copii cu ocazia zilei de 1
Iunie, ni s-a pregătit surpriza celei de-a doua reuniuni cu fiii
satului pentru revederea peste 10 ani. Fără să mă aştept am
devenit fiul satului şi, cu această ocazie am cunoscut profesori
localnici care îşi desfăşurau activitatea profesională în alte
localităţi. A fost admirabilă prezenţa şi intervenţia cineastului
Ernest Maftei, fiul satului, mare artist în rolul de ţăran.
Dumnealui s-a bucurat de prezenţa mea zicând că tatăl său a
luptat la Oituz şi-l încântă faptul că m-a cunoscut.
Am vizitat muzeul şi aici am elaborat câteva însemnări
privitoare la măreţul eveniment. În toate am relevat munca
depusă de colegii din Prăjeşti şi efortul colectiv al tuturor
intelectualilor satului, a organelor locale de conducere.
Ecusoanele prezentate la eniversare au fost inspirate şi
reprezentau un chenar cu spice de grâu şi inscripţia “PRĂJEŞTI
400”. Evidenţiez că referenţii şi cercetătorii istoriei satuluiau
fost la înălţime şi nici unul pensionar, toţi cuprinşi între vârsta
de 50-60 ani.
*
A doua aniversare la care am participat de curând a fost
aniversarea a 500 de ani de la prima atestare documentară a
satului Răcăciuni. Prin bunăvoinţa primarului Ion Toderiţă am
luat legătura telefonic cu Consiliul Popular din satul Răcăciuni.
Aici era profesorul Gh. Zaharia căruia i-am adresat rugămintea
să mă primească cu o intervenţie referitoare la prezenţa
refugiaţilor din Valea Oituzului în satele comunei Răcăciuni.
148
Am fost admis şi la trei zile după convorbire plecam spre
Răcăciuni.
Răcăciunii este o aşezare întinsă cu câmpii fertile, de o
parte şi de alta a pârâului cu acelaşi nume. I se mai spune şi
Târgul Răcăciuni. Îndată ce am sosit la căminul cultural am fost
condus în cabinetul special pregătit pentru primirea oaspeţilor de
seamă. Am cunoscut pe învăţătorul pensionar Manciu care a
întrebat de învăţătorul C. Radu de la Oituz, despre care aveam
amintiri plăcute. Îmi povestea că dânsul era elev în clasa a IV-a
la Şcola Normală, coleg cu Constandiş şi Ţâţarcă, deveniţi
învăţători la Oituz. Atunci a cunoscut pe C. Radu care, cu un an
mai în vârstă, în clasa a V-a era adesea solicitat de către
profesorul de muzică să dirijeze corul Şcolii Normale din Bacău.
Tot aici era şi învăţătorul Mitrofan, de asemenea fiu al
satului ca şi Manciu. Ambii au lucrat aici peste 35 de ani.
Învăţătorul V. Manciu a pus bazele căminului cultural iar
învăţătorul Mitrofan a scris Monografia comunei Răcăciuni în
trei volume, lucrare foarte interesantă şi apreciată.
Între timp, au venit de la comitetul judeţean de cultură C.
Donea şi Ernest Gavrilovici care au fost surprinşi de prezenţa
mea acolo. Le-am explicat situaţia iar C. Donea m-a rugant să
lectureze referatul meu după care a rămas foarte mulţumit.
Prezenţa profesorului universitar C. Iofa, ca fiu al satului
a adus în cabinet un adevărat tumult de entuziasm şi
bunădispoziţie tuturor. A fost încântat de cunoştinţă, aflând că
sunt fiu al Oituzului, şi a rămas foarte impresionat de intervenţia
mea din cadrul sesiunii de referate şi comunicări ştiinţifice.
La ora 10 s-a deschis festivitatea unde a luat cuvântul
reprezentanţi ai Comitetului Judeţean de Cultură Bacău.
Cominicările au fost interesante şi mi-au plăcut foarte mult.
Constantin Toma, ca deputat de Răcăciuni, a elogiat efortul
populaţiei din localitate pentru această sărbătorire. Profesorul
Gh. Zaharia a prezntat viaţa actuală a Răcăciunilor.
149
În intervenţia ce am făcut-o, invitat la pupitrul de la care
au expus antevorbitorii mei lucrările lor, eu am prezentat
referatul “Răcăciuni, cămin şi vatră a refugiaţilor din Valea
Oituzului în anii 1916-1918”. Am fost nevoit să vorbesc liber
din cauza bolii mele de ochi (glaucom şi cataractă). Aplaudat de
întreaga asistenţă, am fost felicitat de Ernest Gavrilovici, de
profesorul universitar C. Iofa cu soţia sa şi o fiică a satului,
profesoara Ciubotaru Maria, redactor la ziarul Flacăra Iaşului.
Cu inima plină de bucurie am ajuns acasă seara târziu.
Făceam comparaţia între sărbătoarea la care participasem şi cea
de la Poiana Sărată din 1973, sărbătorirea a 150 de ani de la
atestarea documentară. Trăiam profund înţelesul cuvintelor
rostite de M. Kogălniceanu: “Astăzi nu numai că scriem dar
facem istoria ţării noastre”.
150
VII. ANEXE
Fig.1 Copilul Gh. Gr. Caităr participă la inaugurarea
Ligii Culturale –Oituz,1926
Fig. 2 Profesorul Gh. Gr. Caităr şi soţia Elisabeta, 1957
151
Fig. 3 Primul local de şcoală din satul Marginea, 1950
Fig. 4 Nicolae Drăgan, Învăţătorul Caităr şi elevii Şcolii
Marginea, 1955
152
Fig. 5 Panoul rulant cu două feţe, folosit de învăţătorul Caităr la
Şcoala Marginea, 1957
153
Fig. 6 Activitate practică în curtea Şcolii Marginea
Fig. 7 Gh. Gr. Caităr în mijlocul elevilor la sfârşit de an şcolar,
Ferăstrău - 1963
154
Fig. 8 Învăţătorul Caităr în mijlocul elevilor
Şcoala Ferăstrău, 1967
Fig. 9 Profesorul Gh. Gr. Caităr în excursie arheologică,
Şcoala Nr.1 Oituz
155
Fig. 10 Profesorul Caităr în excursie cu pionierii la Mărăşeşti
Fig. 11 Profesorul Caităr la o serbare de premiere de la sfârşitul
anului şcolar, Şcoala Nr. 1 Oituz
156
Fig. 12 Gh. Gr. Caităr la corul căminului cultural,
Bucureşti, 1951
Fig. 13 Profesorul pensionar Gh. Gr. Caităr la corul B. O.
157
Fig. 14 Profesorul veteran la Sărbătoarea Înălţării Domnului,
Poiana Sărată, 1996
Fig. 15 Profesorul veteran Gh. Gr. Caităr are musafiri
158
BIBLIOGRAFIE
1. Documente personale, corespondenţă şi imagini din casa Gh.
Gr. Caităr-Oituz;
2. Gh. Gr. Caităr, Căile educaţiei patriotice în general şi
metodele folosite, în special, de pedagogul contemporan;
3. Gh. Gr. Caităr, Lucrări despre istoria, cultura locală şi studii
de genealogie manuscris, 1957-1992;
4. Gh. Gr. Caităr, Elemente de autobiografie, manuscris;
159
SUMAR
Prefaţă…………………………………………………………..5
Introducere……………………………………………………...7
I CĂUTĂRI…………………………………………………….9
Descendenţi……………………………………………………..9
Comoara ………………………………………………..………9
Blestemul ştafiei………………………………………………10
Căsătoria lui Ştefan Caităr……………….……………………11
Ştefan perceptor la Grozeşti-Oitzu……………………………12
Împlinirea blestemului………………………………………...13
Blestemul revine………………………………………………14
Naşterea lui Gh. Gr. Caităr, prima copilărie………………..…15
Educaţia prin şcoală, Liga Culturală, Biseria…………………17
Perioada anilor 1930-1938……………………………………19
Stagiul militar…………………………………………………20
Mobilizat-demobilizat…………………………………………25
Pe front în răsărit……………………………………………...28
Valurile vieţii(1942-1943)……………………………….……29
Pe front în Moldova…………………………………………..31
1944-Desconcentrat…………………………………………...32
În văltoareaevenimentelor anului 1945……………………….33
Evenimentele din anul 1946…………………………………..37
Foametea din 1947……………………………………………38
Căsătoria………………………………………………………41
II DASCĂLUL.……………………………………………….44
Experienţele didactice de la Şcoala Marginea-Oituz….………45
H.C.M.-1062/1957…………………………………………….52
Suferinţă, optimism, supravieţuire…………………………….53
Apărarea mea………………………………………………….56
Consecinţe…………………………………………………….66
Experienţele didactice de la Şcoala Ferăstrău-Oituz………….68
Experienţele didactice de la Şcoala Nr. 1 Oituz(1961-1969)…73
160
Discordanţe……………………………………………………84
Eforturi zadarnice……………………………………………..87
Profesorul şi discipolii săi……………………………………..96
Colaborare, stimă şi prietenie………………………………..100
III PROFESORUL PENSIONAR…………………………...112
Perioada anilor 1979-1989 (Ultimul deceniu al dictaturii
comuniste)……………………………………………………112
Perioada anilor 1989-2000 (Primul deceniu al democraţiei). .114
IV EI L-AU CUNOSCUT PE… …………………………….120
Amintiri, amintiri…………………………………………….122
O amintire frumoasă…………………………………………124
Modestă rugă…………………….…………………………..125
Un dascăl model………………….………………………….126
“Ad memoria”……………………..…………………………127
Eficacitatea unei prietenii………..…………………………..129
Caracterizare……………………..…………………………..131
Bunicul…………………………...…………………………..134
V CONCLUZII………………...…………………………….135
VI RESTITUIRI……………………………………………..136
Luminătorul şi poporul………………………………………137
Te-nalţi Oituz………………………………………………..140
Lui Grigorescu………………………………………………142
Etica străbună………………………………………………..143
Cântare străbunilor eroi………………………………….…..143
Lui Cantemir……………………………………………..…..144
Cuvânt adresat veteranilor veniţi la Oituz în 1972……..……145
Impresii de la aniversările “Prăjeşti 400” şi “Răcăciuni500”. 146
VII ANEXE……………………………….…………………150
VIII BIBLIOGRAFIE………………………………………..158
Prin conţinutul său ştiinţific, prin
valenţele sale educative, lucrarea de faţă
constituie un important instrument ce
poate şi trebuie folosit cu succes în
predarea lecţiilor de istorie, prilejuind
îmbinarea fericită a datelor de istorie
locală în istoria naţională.
ISBN 973 - 9362 - 77 - X
CONSTANŢA CAITĂR GHIOLDUM
Prof. Dr. Ioan Mitrea
Top Related