DANIELA IULIANA LĂMĂŞANU
LUCIAN STĂNESCU
CĂILE DE VERIFICARE A SOLUŢIILOR PROCURORULUI ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
Ca titular al urmăririi penale, procurorul poate să dispună, în
funcţie de caracterul concludent al probatoriului administrat în cauză,
două categorii de soluţii şi anume: soluţii de neurmărire penală1 şi
soluţia trimiterii în judecată.
În sfera primei categorii se circumscriu acele soluţii care conduc la
stingerea procesului penal în faza de urmărire penală, respectiv,
încetarea urmăririi penale (art. 242, art.262 pct.2 rap. la art. 11 pct. 1
lit. c C. proc. pen.), scoaterea de sub urmărire penală (art. 249 C.,
art.262 pct.2 lit.a rap. la art. 11 pct. 1 lit. b C. proc. pen.) şi clasarea
(art.262 pct.2 lit.a, art. 11 pct. 1 lit. a C. proc. pen.). Aceste soluţii
procesuale au în comun unele trăsături:2
- sunt specifice doar fazei de urmărire penală;
- constituie o soluţionare în sens negativ a cauzelor;
1 . Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994, vol. II, p. 82 2 .ibidem, p. 82-83; Ion Neagu, Drept procesual penal. Partea specială. Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, vol. II, p. 70; Alexandru Pintea, Procedura începerii, efectuării şi terminării urmăririi penale-aspecte teoretice şi practice, Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 281
1
- nu au caracterul autorităţii de lucru judecat;
Preponderent, în activitatea procurorului se circumscrie şi soluţia
de neîncepere a urmăririi penale, care prezintă aceleaşi trăsături
comune ale soluţiilor de neurmărire penală şi de aceea, în pofida
caracterului procesual penal excepţional3 pe care îl prezintă, considerăm
că poate fi inclusă în categoria de soluţii menţionată mai sus.
Cealaltă categorie de soluţii procesuale adoptate de procuror este
reprezentată de soluţiile de trimitere în judecată (art.262 alin. 1 pct.1
C.proc. pen.) care presupun sesizarea instanţei competente prin
rechizitoriu.
Dacă soluţiile de neurmărire penală reprezintă o rezolvare doar în
sens negativ a cauzelor, trimiterea în judecată prin rechizitoriu
dinamizează procesul penal proiectându-l într-o fază procesuală
superioară şi deschide calea efectivei soluţionări a cauzei în
complexitatea sa de către instanţa de judecată4, astfel încât îndeplineşte
o funcţie pozitivă în contrarietate cu funcţia negativă a soluţiilor de
neurmărire penală.
Încheierea fazei de urmărire penală prin adoptarea de către procuror
a oricărei soluţii procesuale menţionate anterior, nu se bucură de un
3 . Gheorghiţă Mateuţ, R. Bodea, Procedura neînceperii urmăririi penale, RDP nr. 3/1998, p. 814 . N. Volonciu, op. cit., p. 83
2
caracter absolut, similar autorităţii de lucru judecat, aspect care
presupune aptitudinea de revenire a cauzei în acelaşi stadiu procesual.5
Dacă hotărârile instanţelor de judecată din momentul rămânerii
definitive se bucură de autoritatea de lucru judecat, ceea ce a condus la
aprecierea în doctrină6 că asemenea hotărâri au putere de lege, erga
omnes, faza de judecată este considerată ca fază principală a procesului
penal, câtă vreme urmărirea penală apare ca o fază pregătitoare a
judecăţii.7
Ministerul Public, deşi face parte din autoritatea judecătorească,
nu are atribuţii jurisdicţionale, astfel încât nu înfăptuieşte justiţia8. Din
acest considerent, soluţiile adoptate de procuror la finalizarea urmăririi
penale nu se bucură de autoritate de lucru judecat, cu atât mai mult cu
cât el însuşi poate redeschide oricând urmărirea penală dacă au
intervenit noi împrejurări, ceea ce exclude caracterul irevocabil al
aspectelor constatate în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală9.
Pornind de la premisa relativităţii soluţiilor procesuale adoptate pe
parcursul desfăşurării urmăririi penale sau la finalizarea acesteia şi care 5 . ibidem6 . Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 5247 .Traian Pop, Drept procesual penal, Cluj, vol. IV, 1948, p. 104; Roger Merle, Andre Vitu, Traite de droit criminel. Procedure penale, Cujas, Paris, 1979, p. 296 – autorii examinează ancheta preliminară, urmărirea şi instrucţia preparatorie definind urmărirea penală (poursuite) ca „manifestare a puterii pe care o deţin de la lege Ministerul Public şi partea vătămată pentru a invita instanţa represivă competentă de a sancţiona infracţiunea cu care o sesizează” şi cuprinde punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea ei în faţa instanţelor judecătoreşti.8 .Decizia Curţii Constituţionale nr. 96/1996 publicată în M. Of. nr. 251/19969 .În acest sens s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie , secţia penală, decizia nr. 2063/1991, „Dreptul” nr.
8/1992, p. 80
3
presupune aptitudinea de revenire a cauzelor într-un stadiu anterior, se
mai desprinde o trăsătură esenţială a fazei procesuale menţionate şi
anume, caracterul reversibil.
Sensul firesc al urmăririi penale este exprimat de legiuitor în
dispoziţiile art. 200 C. pr. pen., aceasta având ca obiect strângerea
probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Ori de câte ori, în cursul urmăririi penale sau la finalizarea
acesteia se dispune un act sau o măsură procesuală, respectiv o soluţie
care se află în contradicţie cu modelul legal instituit de legiuitor pentru
realizarea obiectului acestei faze procesuale, apare ca necesară
intervenţia internă sau externă de verificare, al cărei scop îl reprezintă
reaşezarea urmăririi penale pe coordonatele enumerate de legiuitor în
art. 200 C. pr. pen.
Aşadar, caracterul reversibil al urmăririi penale se înfăţişează ca
aptitudine a acestei faze procesuale de a reveni la stadiul iniţial în
vederea îndeplinirii obiectului conferit de legiuitor şi se realizează prin
intermediul verificării actelor şi măsurilor procesuale ori a soluţiilor
adoptate.
4
Caracterul reversibil al urmăririi penale deschide o nouă
perspectivă de abordare a modului de sesizare a organului competent să
efectueze verificarea soluţiilor dispuse de procuror în faza de urmărire
penală, a temeiurilor legale pe care se fundamentează verificarea
acestor soluţii precum şi a subiecţilor săi procesuali.
În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire penală, începând chiar cu
neînceperea urmăririi penale, modul de investire a organului competent
cu verificarea acestora trebuie analizat atât din perspectiva procedurii
efective de verificare cât şi din cea a nivelurilor de rezolvare. Astfel,
sub primul aspect, cel al procedurii de verificare, se identifică o
procedură externă în cadrul căreia organul de urmărire penală
competent este sesizat de persoana interesată pe calea plângerii
conform art. 278 C. pr.pen., situaţie considerată în literatura juridică10
ca fiind singurul mod de investire a organului competent cu verificarea
actelor efectuate sau a măsurilor luate în cursul urmăririi penale.
Această opinie care a fost îmbrăţişată şi de către unii practicieni
nu poate fi împărtăşită din mai multe considerente. În primul rând, din
perspectiva procedurii externe, adică a modului de sesizare cu privire la
verificarea legalităţii unei soluţii negative prin plângere, nu reprezintă
decât o cale de atac de infirmare şi reformare11 a cărei competenţă de
10 .Alexandru Ţuculeanu, Câteva observaţii în legătură cu plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, Dreptul, nr. 9/1996, p. 7311 . Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, Ed. Lumina Lex, 1997, vol. I, p. 212
5
soluţionare aparţine prim-procurorului sau după caz, procurorului
ierarhic superior, conform art. 278 C. pr. pen. Din acest punct de
vedere, în doctrină s-a apreciat că plângerea are un caracter
ireverenţios12.
În cadrul procedurii externe, plângerea formulată de persoana
interesată împotriva soluţiilor de neurmărire penală reprezintă singurul
mijloc de declanşare a mecanismului verificării acestora. Formularea
plângerii în condiţiile art. 278 C. pr. pen. apare ca expresie a
principiului disponibilităţii în cadrul procesului penal ce decurge din
natura juridică a acesteia şi anume, că reprezintă o cale de atac a cărei
exercitare este lăsată la aprecierea persoanei interesate.
Pornind de la această premisă, apreciem că verificarea soluţiilor
de neurmărire penală efectuată de conducătorul unităţii sau de
procurorul ierarhic superior are un caracter devolutiv în sensul că,
examinarea se raportează la persoana care a exercitat calea de atac a
plângerii şi cauza va fi reanalizată sub toate aspectele de fapt şi de
drept.
În aceste condiţii, plângerea împotriva măsurilor luate sau a
actelor de urmărire penală efectuate, la care se referă art. 278 C. pr.
pen., ca instrument de sesizare a conducătorului unităţii (n.a), apare şi
12 .ibidem, p.220
6
ca o modalitate de dinamizare a funcţionării supravegherii urmăririi
penale, constituind în acelaşi timp o garanţie efectivă a respectării
drepturilor procesuale şi a intereselor legale ale persoanelor cu privire
la care se efectuează urmărirea penală sau asupra cărora efectele
acesteia se răsfrâng.13
Existenţa căii de atac a plângerii nu exclude sesizarea din oficiu a
organului de urmărire penală competent să verifice legalitatea actelor şi
măsurilor procesuale luate în cursul urmăririi penale. Din această
perspectivă se poate identifica un nivel de bază sau primar al verificării
aparţinând procedurii interne în cadrul căreia procurorul care a
confirmat propunerea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare
sau a dispus asupra neînceperii urmăririi penale, constată că nu a existat
sau că a dispărut impedimentul începerii urmăririi penale14, situaţie în
care infirmă propria soluţie şi restituie, după caz, dosarul organului de
cercetare penală în vederea continuării cercetărilor sau procedează el
însuşi la efectuarea acestora.
În cadrul nivelului primar al verificării soluţiilor de neurmărire
penală ne aflăm şi în cazul redeschiderii urmăririi penale care este
atributul aceluiaşi procuror care a supravegheat sau a efectuat urmărirea
penală şi care, din oficiu, are posibilitatea ca prin ordonanţă să revină
13 .W. Hecht, Legături şi deosebiri între unele instituţii de drept procesual în cadrul urmăririi penale, RRD, nr. 8/1973, p.10514 .ibidem, p. 101
7
asupra soluţiei de neurmărire penală dispunând expres redeschiderea
urmăririi penale15, deoarece este necesară atunci când se constată
ulterior adoptării soluţiei de neurmărire penală că nu a existat în fapt
cazul care a determinat adoptarea acesteia sau că a dispărut
împrejurarea pe care se întemeia soluţia dată de procuror (de ex.,
primirea ulterioară a plângerii prealabile aflate încă în termen).
Totodată aprecierea poate fi făcută din oficiu, de către procurorul
ierarhic superior (prin procurori anume desemnaţi) în virtutea
exercitării atribuţiilor de control ierarhic. Astfel redeschiderea urmăririi
penale apare ca un mijloc aparţinând mecanismului de feed – back ,
caracteristic fazei pregătitoare a judecăţii şi presupune ca până la
intervenţia unei cauze extinctive a raportului juridic penal de conflict
(amnistie, prescripţie sau a decesul făptuitorului) organele judiciare să-
şi îndeplinească rolul activ în vederea aflării adevărului.
Acest atribut al procurorului de a verifica din oficiu soluţia de
neurmărire penală rezultă atât din principiile care guvernează activitatea
de urmărire penală cât şi din principiile de organizare a Ministerului
Public.
În primul rând, această posibilitate este rezultatul activităţii de
supraveghere de către procuror a urmăririi penale, aşa cum este
15 .ibidem, p. 212
8
reglementată de art. 217-220 C. pr. pen., şi care presupune o serie de
modalităţi specifice: verificarea lucrărilor de cercetare penală,
participarea la efectuarea oricărui act de urmărire penală, trecerea
cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, autorizarea,
încuviinţarea, confirmarea, aprobarea sau avizarea unor acte de
cercetare penală, caracterul obligatoriu al dispoziţiilor date de procuror,
infirmarea actelor sau a măsurilor procesuale nelegale16 sau rezolvarea
plângerilor formulate împotriva unor acte de cercetare penală17.
Cu alte cuvinte, procurorul supraveghează ca urmărirea
penală să fie efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de
urmărire penală să fie efectuate potrivit dispoziţiilor legale şi să fie
luate toate măsurile pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
În literatura de specialitate18 s-a apreciat că supravegherea urmăririi
penale funcţionează şi atunci când aceasta se înfăţişează în modalitatea
efectuării de către procuror (urmărire proprie), astfel încât trebuie
remarcat faptul că activitatea de supraveghere se referă la toate actele
de urmărire penală şi urmăreşte realizarea scopului general al
procesului penal aşa cum este definit de art. 1 C. pr. pen. precum şi la
respectarea cu stricteţe a legalităţii procesuale19.
16 .ibidem, p. 134-13817 . Gr. Theodoru, op. Cit., p. 55218 .Gheorghiţă Mateuţ, op. Cit., p. 14019 .Waldemar Hecht, op. Cit., p. 106
9
S-a remarcat că, deşi legea nu prevede expres, activitatea de
supraveghere a urmăririi penale, în sensul descris mai sus, este supusă
unei verificări permanente şi sistematice din partea conducătorului
parchetului sau a procurorului ierarhic superior care, din oficiu, (n.a) are
dreptul să infirme actele şi măsurile luate în cursul urmăririi penale (în
cauzele preluate potrivit dispoziţiilor art.209 alin. 41 şi 42 C. pr. pen. – s.
n. ) şi a soluţiilor procesuale20 în cadrul controlului ierarhic superior21.
În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi
penale de către procuror, precum şi atunci când procurorul efectuează
urmărirea penală în alte cauze, se exercită controlul ierarhic potrivit
dispoziţiilor art. 62, art. 64-65 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară22. Potrivit acestor dispoziţii, procurorii din fiecare
parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar
conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului
ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile procurorului
ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt
obligatorii pentru procurorii din subordine. Aşadar, activitatea
procurorilor care efectuează ori supraveghează urmărirea penală este
supusă controlului ierarhic exercitat, din oficiu, de conducătorul
parchetului sau de procurorii anume desemnaţi de către procurorul
20 . Gh. Mateuţ, op. Cit., p. 14021 . A se vedea în acest sens, Regulamentul de ordine interioară al parchetelor aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 529/C publicat în M. Of. nr.154/05.03.200722 . Republicată în M. Of. nr.827/13.09.2005
10
general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau
de procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel. Din
această perspectivă exercitarea controlului ierarhic, din oficiu, aparţine
tot procedurii interne de verificare şi se realizează la un nivel secundar,
de către procurorul ierarhic superior.
Atunci când urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror (art. 209 alin.3 C. pr. pen.) acesta efectuează actele de
cercetare penală fără să aibă nevoie de autorizarea, încuviinţarea sau
confirmarea din partea procurorului ierarhic superior şi poate, în
condiţiile legii, să extindă personal cercetarea penală şi cu privire la alte
fapte şi faţă de alte persoane decât cele pentru care a pus iniţial în
mişcare acţiunea penală, fără a fi necesară vreo încuviinţare sau
confirmare din partea procurorului ierarhic superior. Aceste prerogative
nu exclud, după cum am arătat în cele ce preced, o activitate de
supraveghere, cu mijloace mai puţine, de către procurorul ierarhic
superior, care în exercitarea controlului ierarhic poate să infirme, din
oficiu, soluţiile dispuse.
O situaţie distinctă o prezintă cauzele preluate conform
dispoziţiilor art. 209 alin. 41 C. pr, pen., când, din oficiu, se exercită un
control de legalitate asupra actelor şi măsurilor procesuale de
procurorul ierarhic, care, atunci când constată că acestea, adoptate
11
anterior preluării, sunt contrare legii, le infirmă şi dispune refacerea lor
de către organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau va
proceda el însuşi la refacerea actului pe care l-a infirmat.
Potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. 3 din Legea privind organizarea
judiciară, soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către
procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale. Sfera
noţiunii de soluţii, aşa cum s-a arătat anterior, cuprinde rechizitoriul
(trimiterea în judecată) şi soluţiile de neurmărire penală (rezoluţiile sau
ordonanţele de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de
sub urmărire penală – inclusiv în temeiul art. 181 C. pen - şi cele de
încetare a urmăririi penale), deoarece Codul de procedură penală
foloseşte noţiunea de soluţii în această accepţiune. Nu s-ar putea
conferi noţiunii un sens larg care să înglobeze actele şi măsurile
procesuale ale procurorului luate în cursul urmăririi penale şi care pot fi
infirmate, întrucât legiuitorul când a folosit termenul a avut în vedere
sensul tehnic al acestuia (stricto sensu), pentru celelalte situaţii
folosind noţiunile de acte sau măsuri procesuale.
Într-un punct de vedere exprimat23 s-a considerat că sensurile
noţiunilor de nelegalitate şi netemeinicie sunt în opoziţie şi nu se
întrepătrund iar din interpretarea gramaticală, sistematică şi logică a
23 .Dorinel Oancea, Notă de studiu privind înţelesul noţiunii de „legalitate”din cuprinsul art. 64 alin. 3 din Legea nr. 304/2004, transmisă în teritoriu de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 11614/2006
12
normei procedurale cuprinsă în art. 64 din Legea nr. 304/2004 rezultă
că legiuitorul a atribuit noţiunii de nelegale numai sensul strict al
acesteia, adică neconformitatea cu legea. S-a argumentat că din analiza
comparativă a prevederilor din aceeaşi perioadă se observă că acestea
au ca trăsătură comună limitarea prorogativelor procurorului ierarhic
superior, scopul modificărilor legislative fiind acela de creştere a
independenţei şi o responsabilizare efectivă a procurorului faţă de
soluţiile pe care le adoptă.
Dacă s-ar accepta această interpretare, s-ar concluziona că
procurorul ierarhic superior poate infirma, în exercitarea controlului
ierarhic, doar soluţiile pe care le apreciază ca fiind nelegale, adică în
contrarietate cu legea şi n-ar putea să infirme o soluţie nelegală şi
netemeinică deoarece ar presupune o exercitare abuzivă a
prerogativelor conferite de lege.
Deşi nu există o relaţie de sinonimie între noţiunile nelegal şi
netemeinic, se poate observa că acestea nu se exclud reciproc. Potrivit
Dicţionarului Explicativ al Limbii Române24 nelegal înseamnă ceva
care nu se face în temeiul legii, care nu este prevăzut de lege câtă
vreme netemeinic înseamnă lipsă de temeinicie; viciu al unei hotărâri
date de un organ de jurisdicţie, care constă fie în greşita sau
24 . Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 683, 691
13
incompleta stabilire a faptelor, fie în lipsa de motivare, fie într-o
motivare contradictorie sau în nefondarea ei pe un articol de lege. Va
fi nelegală soluţia care nu este prevăzură de lege şi netemeinică soluţia
care este nemotivată, cu motivare contradictorie, fondată pe o greşită
sau o incompletă stabilire a faptelor sau când este nefondată pe un
articol de lege. În ultima ipoteză, când soluţia nu se sprijină pe un text
de lege, mai putem spune că este legală? Iată că, cele două noţiuni
nelegal şi netemeinic nu se află în raport de contradicţie logică ori
semantică, ba mai mult, în anumite situaţii ele se întrepătrund. În
consecinţă, din acest punct de vedere noţiunea de netemeinicie poate fi
inclusă în sfera noţiunii de nelegalitate interpretată în sens larg (lato
sensu).
Un aspect important care trebuie avut în vedere la interpretarea
dispoziţiilor amintite îl reprezintă voinţa legiuitorului. În procesul de
reformă a justiţiei şi în lumina coordonatelor de aliniere a legislaţiei
române la exigenţele Uniunii Europene, legiuitorul român a înţeles să
confere procurorilor o independenţă reală în ceea ce priveşte efectuarea
ori supravegherea urmăririi penale în general, şi în adoptarea soluţiilor,
în special, atributului de independenţă, aşa cum a fost prezentat, îi
revine în mod corelativ, responsabilizarea efectivă a procurorului faţă
de actele şi măsurile procesuale pe care le-a efectuat, confirmat,
14
autorizat sau încuviinţat, precum şi faţă de soluţiile adoptate la
finalizarea urmăririi penale.
Independenţa procurorului în adoptarea soluţiilor se traduce astfel,
prin faptul că procurorul ierarhic superior nu are posibilitatea conferită
de lege de a influenţa în orice mod adoptarea acesteia. Faptul că, la
finalizarea activităţii de urmărire penală procurorul adoptă o soluţie
care ulterior este apreciată ca nelegală şi netemeinică, în cadrul
exercitării controlului ierarhic şi în consecinţă, infirmată, nu aduce
atingere în nici un mod principiului independenţei în adoptarea
soluţiilor deoarece controlul ierarhic se exercită post dispositionem şi
nu ante dispositionem.
Soluţiile de neurmărire penală presupun în principal, o examinare
detaliată a probatoriului administrat şi în ciuda faptului că nu se bucură
de autoritate de lucru judecat, produc efecte juridice de la adoptarea lor
în măsura în care nu sunt infirmate şi reformate în cadrul procedurii
interne, sau în cadrul procedurii externe de către instanţa de judecată
potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. pr. pen.
Dacă s-ar accepta interpretarea restrictivă a noţiunii nelegale
procurorul ierarhic superior ar putea infirma soluţia de neurmărire
penală numai în măsura în care aceasta contravine legii. Frecvent,
contrarietatea cu norma de drept a soluţiei de neurmărire penală poate fi
15
analizată consecutiv examinării materialului probator administrat în
cauză, a situaţiei de fapt, care să corespundă ipotezelor prevăzute de
legiuitor în art. 10 C. pr.pen., ceea ce implică în mod necesar
aprecierea temeiniciei soluţiei, adică a concluziei care se desprinde din
materialul probator administrat în realizarea oficialităţii şi a rolului
activ pentru stabilirea adevărului, care constituie obligaţii legale (s.n.)
pentru organul de urmărire penală. Din această perspectivă, verificare
soluţiilor procurorului sub aspectul temeiniciei presupune examinarea
respectării acestor principii. O nerespectare a acestora presupune o
încălcare a normelor care le consacră şi, implicit, legalităţii procesuale,
putându-se concluziona că verificarea temeiniciei soluţiilor se
înfăţişează ca o condiţie necesară nu şi suficientă (s.n.) pentru verificare
legalităţii acestora.
În sensul opiniei noastre s-a apreciat în doctrină25 că redeschiderea
urmăririi penale are loc şi atunci când în cadrul controlului ierarhic,
procurorul ierarhic superior constată că nu există temeiurile pe care s-a
fundamentat soluţia sau că au apărut elemente noi care să conducă la
infirmarea acesteia.
O situaţie distinctă o prezintă soluţiile de scoatere de sub urmărire
penală în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. b1 C.pr. pen. rap. la art. 181 C.
25 . Gr. Theodoru, op. cit., p. 608
16
pen. – când faptei îi lipseşte pericolul social concret al unei infracţiuni.
Pentru adoptarea acesteia, procurorul apreciază, în funcţie de criteriile
enumerate de legiuitor dacă fapta concretă este lipsită în mod
vădit de importanţă.
Dacă s-ar accepta interpretarea restrictivă a noţiunii nelegale,
procurorul ierarhic superior nu ar putea să infirme din oficiu, în nici un
caz, o soluţie de scoatere de sub urmărire penală motivată pe lipsa de
pericol social al faptei, deoarece verificarea acesteia presupune, ab
initio, aprecierea faptului dacă, în concret, sunt îndeplinite criteriile
enumerate de legiuitor şi apoi corespondenţa dintre soluţia dispusă şi
textul de lege. În aceste condiţii, soluţiile menţionate ar putea fi
infirmate numai la plângerea persoanei interesate, fiind exclusă
verificarea ex oficio, în baza controlului ierarhic. Această concluzie,
desprinsă prin metoda de interpretare logică ad absurdum
26 ne arată de fapt că este contrară voinţei legiuitorului care nu a exclus
din sfera controlului ierarhic aceste soluţii şi mai mult, unde legea nu
interzice înseamnă că permite (ubi lex non distinguit nec nos distiguere
debemus). Mai mult, în practică, pot apărea situaţii în care procurorul
independent în adoptarea soluţiei dispune scoaterea de sub urmărire
penală motivat de lipsa pericolului social al faptei, deşi infracţiunea
26 . Vintilă Dongoroz, Tratat, Bucureşti, 1939, p. 107 – această metodă de interpretare se foloseşte in extremis, presupunând prin absurd că norma nu ar primi o interpretare extensivă şi atunci se evidenţiază concluziile absurde la care se ajunge.
17
săvârşită este gravă, nu a fost comisă de către învinuit sau inculpat,
există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, iar soluţia să rămână
definitivă prin neexercitarea căii de atac a plângerii de către persoana
interesată în condiţiile art. 278-2781 C. pr. pen. S-ar putea susţine că şi
hotărârile instanţelor de judecată prin care s-a dispus achitarea
inculpatului pe temeiul lipsei de pericol social concret al faptei săvârşite
rămân definitive atunci când nu sunt exercitate de către părţi căile de
atac prevăzute de lege, deşi soluţia de achitare este nelegală şi
netemeinică. Ipoteza este doar aparentă întrucât hotărârile instanţei care
sunt apreciate ca nelegale sau netemeinice vor fi atacate cu apel sau
recurs de către reprezentantul Ministerului Public, respectiv procurorul
de şedinţă, promovarea căii de atac declanşând astfel procedura
controlului de către instanţa superioară în grad căreia îi revine
competenţa să judece calea de atac exercitată.
Prin urmare, norma cuprinsă în art.64 alin. 3 din Legea nr.
304/2004 are caracterul unei norme de procedură şi poate fi
interpretată extensiv, semnificaţiile noţiunii nelegale fiind cele care se
circumscriu în accepţiunea lato sensu a termenului, respectiv şi
noţiunea de netemeinice. Normele de procedură penală, spre deosebire
18
de normele de drept substanţial, pot fi interpretate extensiv27, situaţie în
care nu se procedează la o extindere a legii prin analogie şi nici nu se
apelează la o ficţiune juridică28 deoarece legiuitorul nu a folosit o
ficţiune de tehnică legislativă.
Cât priveşte a doua categorie de soluţii care pot fi adoptate la
finalizarea urmăririi penale, respectiv trimiterea în judecată şi aceasta
este supusă verificării de către procurorul ierarhic superior, respectiv
conducătorul unităţii, în cadrul procedurii interne.
Actul de sesizare a instanţei constituie o soluţionare complexă a
cauzei supusă verificării în condiţiile dispoziţiilor art. 264 alin. 3 C. pr.
pen.29 Potrivit textului de lege, verificarea se face sub dublu aspect, al
legalităţii şi temeiniciei ca expresie a voinţei legiuitorului de
examinare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, în cadrul
controlului ierarhic.
27 .V. Dongoroz, op. cit., p. ; Viorel Paşca. Ramiro Mancaş, Drept penal. Parte generală, Ed. Universitas Timisiensis, Timişoara, 2002, p.95-97 28 . Ion Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 27 şi urm. – autorul consideră că rolul propriu ficţiunii ar fi extensiunea analogică, asimilarea necesară a unui caz neprevăzut şi situarea lui sub guvernământul unui principiu esenţial şi imuabil. Deosebirea decisivă dintre ficţiune şi analogie constă în faptul că ficţiunea are ca rezultat o egalizare funcţională între două categorii esenţialmente diferite prin natura lor şi recunoscute ca atare, analogia priveşte două categorii care, esenţialmente, prezintă caracteristici asemănătoare. Ficţiunea construieşte o nouă categorie ori stabileşte o nouă schemă de comportament juridic; analogia este o interferenţă singulară şi specifică, având ca fundament ratio legis – ubi eadem est legis ratio ibi eadem est legis dispositio. Totodată, analogia nu trebuie confundată cu interpretarea extensivă, prima fiind un mijloc de integrare, de asimilare. Aceasta din urmă este în realitate o ficţiune atunci când se identifică două instituţii cu natură juridică distinctă. Ea va fi asimilare propriu-zisă când apropierea celor două instituţii se face în considerarea unor trăsături comune, când este posibilă analogia.29 . Alineatele 3 şi 4 ale art. 264 C.pr. pen. au fost modificate prin O.U.G. nr. 60/2006, publicată în M. Of. nr. 764 din 07.09.2006
19
Datorită caracterului complex al rechizitoriului care reprezintă
soluţionarea cauzei cu privire la toate faptele şi la toţi făptuitorii,
învinuiţii sau inculpaţii faţă de care s-a efectuat urmărirea penală ori s-a
pus în mişcare acţiunea penală, acesta poate să cuprindă, pe lângă
dispoziţia de trimitere în judecată şi soluţii de neurmărire penală în
raport cu alte fapte sau alte persoane care au făcut obiectul cauzei.30
Verificarea rechizitoriului se înfăţişează astfel ca o obligaţie care
derivă ex lege pentru conducătorul parchetului, examinarea având ca
obiect toate soluţiile dispuse prin actul procedural şi nu doar dispoziţia
trimiterii în judecată.
Din cuprinsul dispoziţiilor art. 264 C. pr. pen. rezultă că legiuitorul a
înţeles să confere un rol preeminent verificării din oficiu realizată în
cadrul procedurii interne de examinare în virtutea capacităţii funcţionale
şi a obligaţiei legale a organelor de urmărire penală de dirijare
permanentă şi sistematică a cursului urmăririi penale în vederea realizării
obiectului acesteia.
Din această perspectivă verificarea soluţiilor pe calea procedurii
externe, în urma exercitării dreptului la plângere de către persoanele
interesate vizează doar soluţiile de neurmărire penală cuprinse în
30 . Gh. Mateuţ, op. cit., p. 102, Ion Neagu, op. cit., p. 91, Gr. Theodoru, op. cit., p.616
20
rechizitoriu31 ceea ce conferă examinării un caracter subsidiar în raport cu
caracterul preeminent al verificării din oficiu în cadrul procedurii interne.
Aşadar, verificarea soluţiilor procurorului în cadrul procedurii
interne sau al procedurii externe se înfăţişează ca factor declanşator al
reactivării cursului urmăririi penale în cazurile prevăzute de lege32.
31 . Gh. Mateuţ, O noutate în procedura penală română:plângerile la instanţă contra soluţiilor de netrimitere în judecată. Un pas important spre privatizare procesului penal, Dreptul, nr. 8/2004, p. 128 şi urm.; Mihail Udroiu, Noi modificări procedurale în materia plângerii împotriva actelor procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, Dreptul, nr. 11/2006, p. 1132 .Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român.Partea specială, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p.80
21
Top Related