Sintezele inițiale ale proiectelor de analize socio‐economice elaborate până în prezent la nivelul Comitetelor
Consultative
Reuniunea Comitetului Interinstituţional pentru Acordul de Parteneriat (CIAP)
2 noiembrie 2012
2
Introducere
Prezentul document prezintă o sinteză a primele proiecte ale analizelor socio‐economice pentru tematicile acoperite de următoarele Comitete Consultative:
I. CCT Ocupare, Incluziune Socială și Servicii Sociale Pag. 2
II. CCT Educație Pag. 7
III. CCT Turism, Cultură, Patrimoniul Cultural ‐ cultură Pag. 25
IV. CCT Administrație Publică și Bună Guvernanță Pag. 37
V. CC Dezvoltare Regională Pag. 58
Sinteza activităților CCT Dezvoltare Rurală și CCT Coeziune Teritorială sunt prezentate în format power point.
Având în vedere caracterul parțial al contribuțiilor, elementele de corelare nu au fost realizate decât pe alocuri, urmând ca elementele care complementare/de suprapunere acoperite de diversele grupuri de lucru să fie gestionate pe măsură ce vor fi puse la dispoziție și contribuțiile celorlalte Comitete Consultative.
I. OCUPARE, INCLUZIUNE SOCIALĂ ȘI SERVICII SOCIALE
Ocupare
În perioada 1990‐2011, modelul demografic românesc ilustrează începutul procesului de îmbătrânire a populaţiei (creșterea vârstei mediane a populației, creşterea ratei de dependenţă a vârstnicilor, scăderea accentuată a numărului populației tinere), chiar dacă speranţa de viaţă la naștere a înregistrat o tendință continuă de creștere.
Scăderea continuă a populaţiei totale a României. În perioada 2000‐2011 populaţia totală a României a scăzut cu cca. un milion de persoane ceea ce reprezintă o pierdere de 4,6 puncte procentuale. Ritmul anual de scădere al populaţiei s‐a diminuat în a doua jumătate a perioadei analizate dar tendinţa de scădere s‐a menţinut.
Creşterea speranței medii de viață la naștere. Pentru perioada 2005‐2011 s‐a înregistrat o tendinţă generală de creştere a speranței medii de viață la naștere atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, în concordanţă cu tendinţa generală UE27. Analiza indicatorilor pune în evidenţă faptul că, în a două jumătate a perioadei analizate s‐a înregistrat o tendinţă de reducere a decalajelor dintre România şi media UE27, mai accentuată pentru femei.
Migraţia masivă a forţei de muncă active petrecută într‐un interval de timp foarte scurt a dezechilibrat piaţa muncii internă, fenomenul fiind greu de gestionat, astfel încât să poată fi elaborate politici adecvate de echilibrare a concordanţei dintre cerere şi ofertă.
Ponderea populaţiei în vârstă de muncă în total populaţie (indiferent de modul de calcul al acesteia: 15‐64 ani (varianta 1) sau 20‐ 60 ani (varianta 2)) a înregistrat o tendinţă evidentă de creştere, însoţită de o scădere a populaţiei tinere.
3
În perioada 2002‐2011, rata de activitate a persoanelor în vârstă de muncă (15‐64 ani) a rămas aproximativ constantă în jurul valorii de 63,4% , cu o tendință de scădere la începutul perioadei și apoi o revenire în perioada 2009‐2011.
Dintre toate regiunile de dezvoltare, doar regiunea București–Ilfov înregistrează o tendință de convergență vizibilă față de media UE27. În celelalte regiuni, diferențele față de media UE27 s‐au accentuat, fenomen mult mai pronunțat în regiuni ca: Centru, Sud‐Muntenia, Vest și Sud‐Est.
Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de 20‐64 de ani a scăzut cu 0,5 puncte procentuale de la 63,3% în 2002 la 62,8% în 2011. În perioada 2008‐2011 această tendință s‐a accentuat pierderea înregistrată fiind de 1,6%. În anul 2011, Regiunea Nord‐Est şi Regiunea Bucureşti‐Ilfov înregistrează nivel ale ratei ocupării apropiate de 68,5 și respectiv de 68,2%. Aceste regiuni se poziționează la o diferență minimă față de media UE27 de 0,1% puncte procentuale, respectiv 0,4%.
Scăderea masivă a numărului de persoane ocupate în agricultură cu 2.663,4 mii persoane (de la 4.988,4 mii persoane în anul 2000 la 2.325 mii persoane în anul 2010), reprezintă o mutaţie majoră a structurii ocupaţionale a ocupării.
Afaceri sociale și incluziune socială
Sărăcia absolută a scăzut simţitor din anul 2000. Populaţia săracă a ajuns de la 2,1 milioane în 2007 la circa 982 mii în 2008 (de la 9,8% la 4,6% din populaţia ţării). Numărul copiilor (0‐14 ani) ce trăiesc în sărăcie absolută a scăzut de asemenea, de la aproximativ 407 mii (12,3% din totalul copiilor) în 2007 la 208 mii (6,4%) în 2008.
Conform PNR 2011‐2013, în perioada 2005‐2010, ”sistemul de prestaţii sociale, ce include 14 tipuri de beneficii sociale, s‐a extins fără a avea la bază o strategie coerentă, o coordonare şi corelare cu serviciile sociale şi cu măsurile active, dar mai ales, fără o abordare bazată pe rezultate”. Efortul statului român în ceea ce priveşte protecţia socială este dintre cele mai scăzute la nivelul Uniunii Europene. În 2009 cheltuielile sociale în România au reprezentat 17% din PIB, pe când media la nivelul UE a fost de 30%. Dacă sunt excluse pensiile, în România cheltuielile cu protecţia socială se situează la mai puţin de jumătate din media UE.
Romii. Etnicitatea este foarte puternic corelată cu sărăcia în țări precum România, Bulgaria și Ungaria, unde atât incidența, cât și profunzimea sărăciei sunt semnificativ mai ridicate la populația Roma decât la alte grupuri etnice. Toate studiile referitoare la sărăcia din România indică romii ca fiind una dintre cele mai vulnerabile categorii de populaţie. Riscul de sărăcie absolută cu care se confruntă aceştia este de şapte ori mai mare, 31,1% dintre romi faţă de 4,4% din populaţia ţării (date 2009, MMFPS). Principalii factori determinanţi ai sărăciei romilor sunt gospodăriile mari cu mulţi copii şi un singur venit (cu alte cuvinte, un volum mic de muncă), nivelul scăzut de educaţie al adulţilor şi prevalenţa muncii la negru.
Comparativ cu situația la nivel european, romii din România înregistrează o participare redusă pe piața muncii, dar au un comportament proactiv de inserție, apelând la oportunitățile informale de integrare. Ocuparea romilor este caracterizată printr‐o participare foarte scăzută pe piața formală a muncii, dar o participare ridicată la piața informală a muncii, fără mecanisme de securitate socială. Datele oficiale din Recensământul populației şi gospodăriilor 2002 arătau că:
- mai puțin de un sfert (22,9%) din populația roma făcea parte din populația activă; - dintre aceştia, 28,5% erau şomeri în căutarea unui loc de muncă; - aproximativ 41% dintre persoanele ocupate lucrau în agricultură şi 31% erau muncitori necalificați; - peste 70% din populația roma nu avea nicio calificare sau desfăşura activități care nu necesită
formare profesională; - 41,7% din totalul populației roma erau muncitori zilieri;
4
- mai mult de 50% din populația roma au fost şomeri mai mult de 27 de luni. - sursele principale de venit sunt cele ocazionale, în mare parte din economia informală sau din
ajutoarele sociale de la stat.
În concluzie, ocuparea romilor este caracterizată printr‐o participare foarte scăzută pe piața formală a muncii, dar o participare ridicată la piața informală a muncii, fără mecanisme de securitate socială.
Persoanele cu dizabilități. Principalul factor care influenţează ocuparea persoanelor cu dizabilităţi este educaţia. Din acest punct de vedere, sistemul educaţional din România creează dezavantaje majore pentru persoanele cu dizabilităţi. Astfel, incidenţa neşcolarizării şi a abandonului timpuriu este de şapte ori, respectiv de două ori mai mare, pentru persoanele cu dizabilităţi faţă de populaţia generală. Grupul cel mai dezavantajat din punct de vedere al accesului la educaţie este format din persoane cu dizabilităţi fizice, somatice sau vizuale, grave, din mediul rural. În plus calitatea educaţiei în învăţământul segregat sau în învăţământul la domiciliu este percepută ca fiind mai slabă.
Strategia naţională de prevenire şi combatere a violenţei în familie are ca premise asumate politic importanţa asigurării stabilităţii cadrului legislativ şi instituţional în domeniu şi alocarea resurselor adecvate pentru o funcţionare eficientă a instituţiilor care luptă împotriva acestui flagel, ce afectează viaţa de familie, în România
Riscul de sărăcie și excluziune socială în România este o problemă ce necesită intervenție. Un număr mare de grupuri vulnerabile au nevoi urgente de protecție.
Populația din mediul rural trăiește în condiții de deprivare materială severe, care indică o nevoie acută de dezvoltare a infrastructurii sociale în comunitățile rurale.
Marea majoritate a persoanelor cu handicap nu au asigurate, în mod curent, nici un fel de servicii. Serviciile existente sunt slab diversificate, insuficiente, acoperite în mod aleatoriu de organizaţiile neguvernamentale astfel că intervenţia din punct de vedere social are un caracter lacunar. Personalul din cadrul sistemului de protecţie a persoanelor cu handicap este insuficient din punct de vedere numeric şi, în general, fără calificare profesională.
Copiii cu dizabilități au dificultăți serioase de acces la educație. Principalele probleme care limitează accesul la educaţie al copiilor cu dizabilităţi includ: (1) scindarea responsabilităţii instituţionale: percepţia generală conform căreia copiii cu dizabilităţi au nevoie de asistenţă socială şi nu de şanse egale în sistemul public de educaţie; (2) lipsa legislaţiei, politicilor adecvate, obiectivelor şi planurilor pe termen lung; resursele limitate sau inadecvate sunt percepute ca fiind o barieră semnificativă în calea educaţiei copiilor cu dizabilităţi; (3) lipsa unei abordări flexibile în educaţie. Lipsa materialelor educaţionale adecvate (cum ar fi materiale în format Braille) poate duce la excluderea copiilor cu dizabilităţi. Metodele de evaluare se axează adesea pe acumularea cunoştinţelor, nu pe progresul individual, fiind astfel restrictive pentru copiii cu nevoi educaţionale speciale; (4) lipsa specializării şi a sprijinului pentru profesori; (5) accesul fizic la şcoli este dificil pentru copiii cu dizabilităţi (transportul, probleme cu scări, uşi înguste, scaune inadecvate sau lipsa toaletelor accesibile); (6) etichetarea, atitudini negative; (7) elevii cu dizabilităţi adesea devin ţintele actelor violente, inclusiv abuz fizic sau verbal şi izolare socială.
Cu privire la violența în familie, problemele‐cheie includ: (1) lipsa unui cadru legislativ coerent şi funcţional, absenţa practicilor unitare de lucru, insuficienta dezvoltarea a serviciilor, lipsa specialiştilor şi slaba lor pregătire, precum şi lipsa unei culturi non‐violente; (2) lipsa de reacţie a reprezentanţilor poliţiei, dificultăţi în obţinerea ordinelor de protecţie şi în general atitudinea tolerantă a judecătorilor faţă de actele de violenţă familială; (3) lipsa de informare a medicilor de familie privind serviciile care pot fi accesate de victimele violenţei intrafamiliale; (4) lipsa campaniilor de informare; (5) lipsa de
5
coordonare şi direcţionare a reţelei inter‐instituţională de servicii pentru a obţine rezultate şi pentru a asista victimele în mod corespunzător; (6) lipsa capacităţii de intervenţie sistematică la nivel local protecţia şi siguranţa victimelor; (7) lipsa unor adăposturi adecvate; (8) lipsa unei linii telefonice de urgenţă pentru victimele violenţei familiale.
Economie socială
Economia socială este privită ca fiind o soluţie pentru stimularea participării pe piaţa muncii în special a grupurilor vulnerabile. În Planul Naţional de Dezvoltare 2007‐2013 se precizează că în vederea realizării obiectivului specific „Promovarea incluziunii sociale” este necesară „dezvoltarea şi consolidarea mecanismelor specifice economiei sociale” care reprezintă o „modalitate de creştere a ocupării grupurilor vulnerabile şi de asigurare de oportunităţi egale de integrare şi menţinere pe piaţa muncii”.
Există mai mulţi termeni care definesc categoriile cu risc de excludere socială şi economică foarte mare. În funcţie de documentul legislativ şi aspectul economic sau social pe care acesta îl reglementează persoanele sau grupurile identificate ca fiind în dificultate sau situaţie risc, generatoare de marginalizare sau excluziune socială sunt: copiii, vârstnicii dependenţi sau săraci, tinerii, femeile, locuitorii din mediul rural, romii, familiile monoparentale, familiile cu mai mult de doi copii, persoanele cu dizabilităţi, şomerii, persoane fără venituri sau cu venituri mici, persoanele dependente de consumul de droguri, alcool sau alte substanţe toxice, persoanele care au părăsit penitenciarele, infractorii şi foştii delincvenţi, persoanele afectate de violenţa în familie, victimele traficului de fiinţe umane, imigranţii, persoanele fără adăpost, persoane infectate sau bolnave de HIV/SIDA, bolnavi cronici, persoanele care suferă de boli incurabile, etc.
Sunt considerate persoane dezavantajate sau marginalizate din punct de vedere al inserţiei pe piaţa forţei de muncă următoarele grupuri: femeile (din mediul rural, de peste 45 de ani, victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane, cu HIV/SIDA, dependente de droguri, care părăsesc sistemul de detenţie), populaţia de etnie romă, persoanele cu dizabilităţi, tinerii postinstituţionalizaţi, persoanele de peste 45 de ani, părinţii unici susţinători ai familiilor monoparentale, şomerii de lungă durată, persoanele eliberate din detenţie, persoanele condamnate la măsuri neprivative de libertate, etc.
Economia socială este un important angajator cu o pondere de 3,3% din totalul salariaţilor din România în anul 2009, în total 159,847 locuri de muncă.
La nivel naţional, analizele au arătat că principalele probleme cu care se confruntă economia socială sunt:
Cunoaşterea insuficientă a conceptului de economie socială şi a modalităţilor de asociere în cadrul acesteia la nivelul populaţiei;
Inexistenţa acțiunilor de promovare a parteneriatelor între persoane pentru a forma întreprinderi ale economiei sociale, în special cooperative;
Inexistenţa unui cadru legal complet ‐ aprobarea legii economiei sociale şi publicarea nomelor de aplicare;
Proceduri administrative greoaie şi probleme de comunicare cu autorităţile pentru soluţionarea unor aspecte legate de organizarea şi funcţionarea întreprinderilor sociale;
Experienţa redusă a ONG – urilor în ceea ce priveşte dezvoltarea afacerii şi mecanismele de business, lipsa colaborării cu mediul privat;
6
Limitarea accesului la finanţare atât pentru faza de start‐up cât şi pentru dezvoltare;
Lipsa sustenabilităţii proiectelor de economie socială;
În România actorii economiei sociale nu au acces la credit, la instrumente de creditare specializate aşa cum sunt în alte ţări fonduri de investiţii în întreprinderi sociale, bănci etice sau alte instrumente de finanţare de tip non‐profit;
Lipsa unor servicii suport de consultanţă şi formare adecvate. Cu excepţia câtorva organizaţii (NEST, IES) nu există servicii de formare şi consultanţă specializate care să acompanieze aceste întreprinderi de la lansarea unui proiect antreprenorial. Acoperirea geografică a acestora este limitată. Deşi în cadrul POSDRU s‐au înfiinţat numeroase centre de resurse pentru economia socială, aceasta fiind una din activităţile eligibile, nu există o evidenţă a acestora şi nu este clar în ce măsură, ce tip de nevoi de asistenţă şi ce zone geografice acoperă.
Dificultăţi de accesare a pieţelor de desfacere – marketing, promovare. Întreprinderile sociale active în domeniul producţiei de bunuri şi servicii de consum au dificultăţi în a accesa pieţe în general din cauza dimensiunilor mici (micro‐întreprinderi, întreprinderi mici), a concurenţei exercitate de piaţa neagră în domeniul lor de activitate (meșteşuguri, produse alimentare tradiţionale), a lipsei de expertiză şi a resurselor de marketing şi promovare.
În domeniul serviciilor de interes general – al serviciilor sociale cu precădere – actorii economiei sociale sunt confruntaţi cu inexistenţa unei pieţe reale de servicii în care autorităţile publice locale să cumpere servicii de la furnizorii privaţi, actori ai economiei sociale.
Lipsa unor reţele sau capacităţile instituţionale şi acoperirea geografică limitată a reţelelor existente ca structuri suport de sprijin şi reprezentare pentru toţi actorii economiei sociale.
Îmbătrânirea activă
Populația ocupată totală a României va înregistra o creștere ușoară de la aproximativ 9,1 milioane persoane, în dependență de realizarea pe întregul intervalul până în 2020 de ritmuri de creștere economică ușor pozitive (cel puțin ca medii anuale), la aprox. 9,5 milioane in 2015 (estimare CNP).
Rata șomajului armonizată (OIM/ILO) va cunoaște un ușor declin de la aprox. 7%‐ nivelul curent, la aproximativ 6,5% in anul 2015. Câștigul salarial mediu brut pe economia națională va fi atât în termeni nominali cat si in termeni real in progresie fata de nivelul actual. In termeni reali, creșterea cumulată va fi la orizontul anului 2015, față de anul 2010, de aproximativ 9%. Creșterea nominală va fi însă de 28‐30%.
Numărul de salariați (masa principala de contributori in sistemele de asigurare/protecție socială obligatorii, atât publice cat si private) va fi in ușoară creștere de la 6,15 milioane la 6,4 mil. in anul 2015 (estimare CNP).
Populația României se află într‐un proces suficient de pronunțat de îmbătrânire. Chiar dacă vârsta medie a populației era in anul 2011 (01.ian.) de 39,8 ani, ceea ce plasează România intre tarile cu populație „adultă” totuși, numărul persoanelor cu vârste de 60 de ani si peste a crescut in ultimii 4 ani de la 4,2 milioane in anul 2008 la 4,4 milioane in anul 2011 (creștere de 4,76%).
Pe parcursul ultimilor zece ani, observăm, o tendinţă de creştere a ponderii persoanelor de 50 – 54 ani şi a celor de 55 – 59 ani în totalul populaţiei ocupate. În schimb, nu acelaşi lucru se poate spune în cazul lucrătorilor cu vârste între 45 – 49 de ani, a căror pondere în total a scăzut continuu din 2002 până în prezent, ajungând la 9,7% în 2011
7
In România erau înregistrați al finele anului 2011 aproximativ 4,7 milioane de pensionari, numărul acestora fiind in ușoară scădere fata de mijlocul deceniului trecut când s‐a înregistrat o valoare maxim la acest indicator de cca. 6 milioane de pensionari.
Ponderea grupelor vârstnice de populație se află într‐o continuă creștere, ceea ce face ca problematica îmbătrâniri active să fie de actualitate pentru economia şi societatea românească. Ratele de ocupare ale persoanelor vârstnice din România se afla ușor sub media europeană, în special atunci când este vorba de acele grupe de vârste situate în intervalul 55‐64 de ani.
O problemă aparte o constituie pensionarii de invaliditate, ce reprezintă aproape 20% din totalul pensionarilor şi care, în mare parte, sunt cuprinși în grupele de vârste 55‐64 de ani. O bună parte dintre aceștia ar putea face obiectul unor programe dedicate îmbătrânirii active, în special cei încadrați în gradul III de invaliditate şi care reprezintă aproximativ 45% din totalul beneficiarilor de pensie de invaliditate din Romania.
II. EDUCAȚIE
Acces şi participare la educaţie.
Participarea la educaţia timpurie şi la învăţământul preşcolar. În 2010/2011, rata de cuprindere în învățământul preșcolar a copiilor cu vârsta între 3‐6 ani a fost de aprox. 78,8%, iar aprox. 92% dintre copii care încep școala au frecventat grădinița. Rata brută de cuprindere a cunoscut în intervalul de referință o tendință ascendentă, de la 77,6% în anul școlar 2007‐2008, la 78,8% în anul 2010‐2011. Timpul petrecut în grădiniță este mai mare în mediul urban, în contextul tendinței de debut precoce și de depășire a vârstei de înscriere în învățământul primar. Personalul din învățământul preșcolar înregistrează cea mai mare rată de necalificare, în comparație cu celelalte niveluri de învățământ (4,6% în anul școlar 2010/2011), mai accentuată în mediul rural, fapt care indică necesitatea continuării programelor de calificare de tipul celor organizate prin Proiectul pentru Învăţământ Rural. (Sursa: Raport privind starea învățământului, 2011)
Părăsirea timpurie a sistemului educaţional şi rute alternative de educaţie şi formare; absenteism şi abandon şcolar. În perioada 2000‐2011, rata de părăsire timpurie a sistemului de educaţie a înregistrat o evoluție oscilantă, cu perioade de creșteri sau scăderi semnificative. Astfel, după o scădere relativ constantă de 7 puncte procentuale în perioada 2000‐2008, s‐a înregistrat o creștere progresivă de la 15,9 % în anul 2008 (cea mai scăzută valoare înregistrată), la 18,4% în anul 2010. Creșterea valorii indicatorului în perioada 2008‐2010 coincide cu debutul crizei economice în România, fenomen care a avut efecte și în plan educațional. Criza economică a pus multe familii în dificultatea de a susţine participarea copiilor pe trepte superioare de educaţie şi formare. De asemenea, reducerea efectivelor resurselor umane din învăţământ, dar și nivelul mai scăzut de investiții în infrastructură au afectat cel mai probabil și participarea la educație.
Anul 2011 marchează însă o îmbunătățire a situației acestui indicator, România reușind să atingă prognoza estimată pentru acest an. Această îmbunătățire a indicatorului din ultimul an ar putea fi un efect al dezvoltării programelor de tip a doua șansa în sistemul național de educație, concomitent cu implementare programelor POS DRU care au avut ca obiect prioritar reducerea acestui indicator. Reducerea indicatorului în anul 2011 situează România mai aproape de media europeană din acest an, reușind astfel să înregistreze un progres, surclasând țări ca Italia, Portugalia sau Spania. Pentru a atinge ținta propusă de România pentru anul 2020 – 11,3%, este necesară continuarea și dezvoltarea politicilor și măsurilor existente care vizează reducerea ratei de părăsire timpurie a sistemului de educație.
8
Participarea la învăţământul terţiar; acces şi participare pentru studenţii netradiţionali. Din numărul total al studenţilor înscrişi la învăţământul cu frecvență, cei în vârstă de 20 şi 21 de ani deţin cele mai mari ponderi (20,2% şi respectiv 20,0%), spre deosebire de studenţii din grupa de vârstă de 35 ani şi peste, care înregistrează cele mai mari ponderi în învăţământul seral, învăţământul cu frecvenţă redusă şi învăţământul deschis la distanţă (23,8%, 17,8%, respectiv 15,4%).
Cursurile de master (tip Bologna) sunt frecventate, în principal, de persoane din grupa de vârstă 22‐24 ani, reprezentând 60,5% din totalul acestora, comparativ cu învăţământul universitar de doctorat şi postuniversitar unde ponderea mare o au persoanele în vârstă de 30 ani şi peste (58,3%, respectiv 60,6%).
Rata de absolvire a învăţământului superior, calculată în raport cu numărul absolvenţilor care au obținut o diplomă de licenţă atinge o valoare de 50,1% din promoţia curentă, în anul 2010/2011. Cu alte cuvinte, doar jumătate dintre studenţii care reuşesc să ajungă în ultimul an de facultate obţin o diplomă de licenţă în timpul teoretic de absolvire, adică până la vârsta de 23 de ani.
Acces şi participare la educaţie ‐ categorii dezavantajate de copii, tineri şi adulţi; disparităţi de gen (copii cu nevoi speciale de educaţie, populaţia romă, populaţia din mediul rural, tineri absolvenţi, minorităţi)
Participarea la învățământul preuniversitar. Comparaţia valorilor ratei abandonului şcolar pe clase relevă faptul că ratele cele mai ridicate ale abandonului se înregistrează la clasele de început de cicluri de şcolaritate: clasa I, respectiv clasa a V‐a – peste 2%, la celelalte clase valorile ratei fiind de +/‐1,5%. În mod cert, acest aspect evidenţiază drept cauză dificultăţile de adaptare şi de învăţare cu care se confruntă elevii la debutul şcolarităţii, respectiv la debutul în ciclul gimnazial (ISE, 2011). Rata abandonului şcolar pe clase şi medii de rezidenţă înregistrează valori oscilante, însă se observă, de asemenea, că aceasta se accentuează spre finalul ciclului gimnazial în cazul mediului rural. La nivel general, această diferenţă era în perioada de referință analizată (2005‐2009) în ușoară scădere – cel mai probabil, ca efect de durată al programelor educaţionale implementate în şcolile rurale, la nivel naţional sau prin intervenţii punctuale, locale.
Analiza ratelor abandonului şcolar pe sexe reflectă, de asemenea, o evoluţie oscilantă, cu aceeaşi tendinţă de reducere în ultimii doi ani şcolari. La nivelul fiecărui an şcolar analizat, diferenţa este în favoarea fetelor: ponderea fetelor care abandonează şcoala este mai redusă, comparativ cu cea a băieţilor atât pe ansamblu, cât şi pe fiecare nivel de învăţământ în parte (diferenţa este de 0,3 puncte procentuale atât pentru învăţământul primar, cât şi pentru cel gimnazial).
În ceea ce priveşte valorile abandonului şcolar pe sexe şi medii de rezidenţă, se constată că, în general, cele mai ridicate rate ale abandonului şcolar din învăţământul primar sunt specifice băieţilor din mediul urban (cu rate cuprinse între 1,5%‐2,3%), urmate de cele caracteristice fetelor din acelaşi mediu de rezidenţă (1,1%‐1,8%). Totuşi, dezavantajul populaţiei şcolare masculine, respectiv feminine din ariile urbane faţă de segmentele corespunzătoare de populaţie din mediul rural nu se manifestă în toţi anii intervalului de referinţă.
În învăţământul gimnazial, valorile ratelor abandonului şcolar sunt constant mai ridicate în mediul rural. Atât în cazul băieţilor, cât şi al fetelor, ratele abandonului şcolar sunt semnificativ mai ridicate, comparativ cu mediul urban. Analiza datelor evidenţiază creşteri semnificative ale abandonului şcolar în gimnaziu, mai ales la fetele din mediul rural.
Abandonul școlar estimat pe baza analizei pe cohortă. Utilizarea metodei analizei pe cohortă abandonului școlar oferă informații suplimentare cu privire la dimensiunea acestui fenomen. Un studiu ISE și UNICEF (2011) a arătat faptul că în școlile investigate un copil din patru părăseşte cohorta iniţială
9
înainte de finalizarea ciclului primar şi numai jumătate dintre elevii înmatriculaţi în clasa a V‐a termină studiile gimnaziale. La nivelul învăţământului primar, pierderile şcolare se manifestă, în special, prin repetenţie, în timp ce la gimnaziu cauza principală este abandonul. Astfel, dacă în cazul învăţământului primar unul din trei elevi care părăsesc cohorta se pierd din cauza abandonului, în învăţământul gimnazial trei din patru elevi se află în această situaţie.
Pierderile şcolare variază nu numai în funcţie de ciclu, dar şi de clasa în care se află elevul/eleva. Astfel, cele mai importante se înregistrează în clasa a II‐a şi a III‐a (în ciclul primar), respectiv clasa a V‐a şi a VII‐a. De asemenea, datele indică faptul că la finalul unui ciclu şcolar (clasa a IV‐a, respectiv a VIII‐a), pierderile şcolare sunt semnificativ mai mici. De exemplu, peste 20% dintre elevii de clasa a VII‐a din cohorta investigată nu se mai regăsesc în anul următor, în timp ce pierderile la clasa a VIII‐a sunt de două ori mai reduse (11%).
Copii în afara sistemului de educație. Raportul Național UNICEF Out of School Children (2012) indică faptul că în perioada 2005‐2009, un număr mare de copii în vârstă de 7‐10 ani se aflau în afara sistemului de educaţie (nu frecventau învăţământul primar sau gimnazial şi nici preşcolar). Pe parcursul celor 5 ani acest număr a crescut de aproape 2,5 ori, ajungând de la aproximativ 18 mii (2%) la peste 44 mii (5%).
O parte dintre copiii situaţi în afara sistemului de educaţie au abandonat şcoala pe parcursul claselor primare, iar ceilalţi nu au frecventat niciodată şcoala. În primii 2 ani ai intervalului de referinţă, cei mai mulţi copii din afara sistemului abandonaseră studiile: 1,5% ‐ 1,7%, faţă de 0,54% ‐ 1,27% copii neşcolarizaţi. Începând din anul şcolar 2007/2008, proporţiile respective se inversează, astfel încât în 2009/2010 ponderea copiilor neşcolarizaţi ajunge la aprox. 3,7%, în timp ce rata abandonului se reduce la 1,5%.
Cu excepţia anului şcolar 2005/2006, cea mai mare parte a copiilor din afara sistemului de educaţie nu au frecventat niciodată şcoala, proporţia acestora crescând de peste două ori în intervalul analizat ‐ de la 1,74% la 3,75%, în timp ce ponderea celor în situaţie de abandon se reduce în mod corespunzător – de la 2,1‐2,3% la 1,7%. Această evoluţie se constată nu numai pe total populaţie, ci şi în cazul fetelor, respectiv al băieţilor.
Categorii dezavantajate. Proporţia copiilor care au abandonat școala înregistrează diferenţe importante în funcţie de situația economică a familiei. După cum arată rezultatele Anchetei bugetelor de familie, realizată de Institutul Naţional de Statistică, aceasta se reduce continuu de la categoria copiilor cuprinşi în prima categorie (cei mai săraci) către cei din quintila cei mai bogați. Tendinţa respectivă se constată atât în cazul copiilor de vârstă corespunzătoare învăţământului primar, cât şi gimnazial. Pe parcursul perioadei de referinţă a raportului, diferenţele între procentul minim şi maxim în cazul nivelului primar variază între 2 – 8 puncte procentuale, iar pentru nivelul gimnazial între 4 – 6 puncte procentuale.
Un decalaj major în ceea ce priveşte participarea la educaţie există între populaţia majoritară de vârstă şcolară şi copiii aparţinând minorităţii roma. Rezultatele unei anchete realizate de Romani Criss şi UNICEF, apărute în 20111 (bazate pe date colectate în decembrie 2009 – ianuarie 2010), arată că din 597 de copii în vârstă de 7‐11 ani, 44,2% nu urmează nici o formă de şcolarizare. Un alt studiu2, editat în 2008, evidenţiază aceeaşi situaţie defavorizată a copiilor romi din perspectiva participării la educaţie. Printre motivele care influenţează participarea la educaţie a copiilor romi, studiul Romani Criss şi UNICEF
1Participare, absenteism şcolar şi experienţa discriminării în cazul romilor din România, Romani Criss, UNICEF, Bucureşti, 2011. 2Vino mai aproape. Incluziunea şi excluziunea în societatea românească de azi, 2008, editat de Gabor Fleck şi Cosima Rughiniş
10
evidenţiază: motive economice, părinţi care nu sprijină parcursul școlar al copiilor sau absenţi de lângă aceștia, copii bolnavi /”incapabili”, căsătoria, anturajul copiilor.
Copiii cu dizabilităţi reprezintă o altă categorie cu risc ridicat de neşcolarizare. Riscul se manifestă în special în cazul celor cu handicap grav. Astfel, datele colectate în martie 2011 de către ANPC evidenţiază faptul că aproape 2500 de copii cu handicap grav în vârstă de 7‐10 ani sunt neşcolarizaţi. Numărul copiilor din aceeaşi grupă de vârstă cu grade mai scăzute de handicap neşcolarizaţi este mai scăzut – sub 900 de copii din categoria celor cu handicap uşor, mediu şi accentuat.
Principalele motive ale neşcolarizării copiilor cu dizabilităţi, indiferent de gradul acestora, prezentate de instituţia care a furnizat datele (ANPC) vizează caracteristicile socio‐economice ale familiei (situaţia materială şi financiară precară a familiei, lipsa resurselor privind accesul la serviciile educaţionale, refuzul părinţilor de a‐i şcolariza pe copii pentru că nu mai primesc drepturile financiare, în cazul în care sunt asistenţi personali, iar copiii ar învăţa la şcoli speciale din alte localităţi; nivelul scăzut de educaţie al părinţilor, corelat de multe ori şi cu anumite dizabilităţi), caracteristicile anumitor comunităţi (izolare geografică a localităţii; lipsa resurselor comunitare; distanța foarte mare până la şcoală, mai ales în mediul rural), specificul mediului şcolar (refuzul unora dintre cadrele didactice de a‐i primi pe copii la clasele lor; număr limitat de profesori de sprijin în şcolile de masă). Alte motive invocate se referă la severitatea dizabilităţii pe care o prezintă copilul.
Participarea la învăţământul superior. „Raportul privind starea sistemului naţional de învăţământ” din anul 2011 indică o tendinţă uşoară de reducere a participării la învăţământ superior, pe cohorta de vârste teoretice de acces la astfel de programe educaţionale (19 – 23 de ani). Astfel, în ultimii 5 ani, începând cu anul universitar 2007 – 2008, rata de cuprindere în învăţământul superior a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 19 şi 23 de ani a scăzut de la 53,6% la 40,8% în anul universitar 2010 – 2011. De asemenea, potrivit datelor statistice disponibile înregistrăm în continuare diferenţe semnificative atât între băieţi şi fete cât şi în funcţie de mediul de rezidenţă al persoanelor în ceea ce priveşte accesul la învăţământ superior.
În prezent nu există date la nivel naţional care să indice din punct de vedere statistic parcursul şi rezultatele în formarea universitară a persoanelor aflate în risc de excluziune sau care nu aparţin unor categorii socio – economice definite drept dezavantajate. Aceasta ar trebui să constituie o prioritate în perioada imediat următoare, în vederea constituirii unor baze de date care să permită măsurarea pe baza unor indicatori specifici a nivelului de acces la învăţământ superior, în funcţie de diferite criterii. De asemenea, universităţile ar trebui să poată beneficia de consultanţă şi sprijin în vederea dezvoltării unor mijloace specifice de sprijinire şi asistenţă pentru persoane provenite din astfel de medii socio‐economice, în vederea asigurării unui parcurs educaţional echitabil, care să asigure în realitate şanse egale tuturor studenţilor. Ratele de cuprindere relativ scăzute, în special în cazul băieţilor şi al persoanelor provenite din mediul rural, indică existenţa unui bazin demografic încă neexploatat de universităţi în vederea formării iniţiale. În vederea realizării ţintelor asumate prin Planul Naţional de Reforme, în special în ceea ce priveşte ponderea în populaţia cu vârste între 30 şi 34 de ani a persoanelor care deţin o certificare de nivel universitar a studiilor absolvite, programele de atragere a acestor grupuri ţintă spre programe educaţionale de nivel universitar precum şi menţinerea acestora în universităţi până la absolvire, reprezintă priorităţi în perioada imediat următoare.
Programe, strategii şi măsuri de creştere a accesului şi participării la educaţie
Personalizarea învăţării; Atractivitatea rutelor de formare. Legea educației naționale nr. 1/2011 specifică opțiunea pentru flexibilizarea şi lărgirea accesului la educaţie, pentru adaptarea ofertei educaționale la nevoile locale. În acest sens, prevede măsuri concrete privind curriculum‐ul naţional: pondere mai mare a disciplinelor opționale (20% în planurile‐cadru pentru învăţământul obligatoriu şi de
11
30% in cele pentru liceu), limitarea timpului de studiu acoperit de programele școlare la 75% din total, restul d 25% fiind la dispoziţia profesorului.
Curriculum‐ul național în vigoare, construit anterior intrării în vigoare a Legii educației naționale din 2011, conține un segment de opționalitate la toate nivelurile de studiu, iar în învățământul liceal oferă posibilitatea adecvării rutelor de formare în funcție de profil și specializare, prin intermediul curriculum‐ului diferențiat sau al curriculum‐ului în dezvoltare locală, în cazul învățământului profesional și tehnic.
Implicații ale personalizării învățării în planul organizării activității didactice. Personalizarea învățării s‐a conturat ca preocupare importantă a politicilor educaționale în contextul conștientizării nevoii de adaptare a educației și formării la nevoile personale ale elevilor, pe de o parte, iar pe de altă parte al creșterii presiunii societății și a pieței muncii pentru o mai bună corelare a educației cu așteptările lor. În același timp, dezvoltările din domeniul educației și, în particular din domeniul curriculum‐ului, au promovat importanța personalizării învățării din perspectiva dezvoltării și afirmării personale absolvenților, contribuind astfel la mai bună pregătire pentru viață, pentru profesie și pentru integrarea socială.
Personalizarea învățării și atractivitatea rutelor de formare. În România, la nivelul învățământului secundar superior și îndeosebi în învățământul profesional și tehnic, s‐au făcut eforturi importante pentru compatibilizarea cu tendințele europene. Cu toate acestea, persistă unele constrângeri și dificultăți, cum ar fi: supraîncărcarea curriculum‐ului în perspectiva formării atât a culturii generale, cât și a pregătirii de specialitate; insuficienţa şi calitatea relativ slabă a instruirii practice, în relaţie cu solicitările pieţei muncii: timpul insuficient alocat instruirii practice în planurile de învăţământ, comparativ cu nevoile pregătirii eficiente pentru o anume profesie; calitatea nesatisfăcătoare a resurselor materiale şi a dotărilor atelierelor şcolare, cel puţin în cazul anumitor specializări; dificultăţi în dezvoltarea parteneriatelor cu întreprinderile la nivel local; disfuncționalități în dezvoltarea curriculum‐ului în dezvoltare locală (CDL) – slaba corelare cu piața muncii, timp insuficient; disfuncționalități în utilizarea și recunoaşterea portofoliului pentru educaţia permanentă – formalismul, lipsa de recunoaștere a acestui instrument.
a) Voluntariat şi educaţie non‐formală
În România, în ultimii 20 de ani s‐a înregistrat o dezvoltare a mișcării de voluntariat. Această dezvoltare a cunoscut un impuls considerabil în Anul Internaţional al Voluntariatului 2001 prin adoptarea Legii Voluntariatului, o formă de recunoaştere publică de care această mişcare avea nevoie pentru a merge mai departe.
O prezentare a mişcării de voluntariat din România în termeni numerici este o provocare majoră datorită cifrelor multiple şi contradictorii pe care diferite cercetări le‐au produs de‐a lungul ultimilor 20 de ani. Deşi înregistrează unele succese, infrastructura pentru voluntariat din România, în termeni de organizaţii suport şi platforme de reprezentare în domeniul voluntariatului, este încă insuficient dezvoltată în privinţa absorbţiei voluntarilor, deoarece în prezent este caracterizată de: afluenţă de persoane care doresc să se implice ca voluntari; insuficienţa unor oportunităţi de voluntariat organizate în care aceştia să fie integraţi.
La inițiativa Comisiei Europene, în cadrul Programului de Învățare pe tot Parcursul Vieții (LLP), Programul sectorial Grundtvig finanțează, începând cu anul 2009, o acțiune dedicată Voluntarilor Seniori ‐ GIVE (Grundtvig ‐ Initiative pentru Voluntarii Seniori din Europa). În cadrul programului european Tineret în Acțiune (TiA) Voluntariatul este finanțat prin Acțiunea 2 –Serviciul European de Voluntaria (SEV).
În ultimii 10 ani au existat o serie de demersuri care au vizat creşterea calităţii managementului voluntarilor, în special eforturi de a instrui organizaţiile care lucrează cu voluntari şi oamenii care au
12
atribuţii în coordonarea voluntarilor pentru a realiza un management de calitate al acestei resurse umane atât de valoroase.
Educația nonformală. La ora actuală în România nu se poate face o estimare a volumului (la nivel de număr de persone implicate, domenii abordate, competențe vizate) educației non‐formale. Există însă o evidență a activităților de formare derulate în cadrul proiectelor aprobate în România prin programele europene ”Educație pe Tot Parcursul Vieții” și ”Tineret în Acțiune”.
În cadrul programului ”Educație pe Tot Parcursul Vieții”, învățarea în contexte non‐formale se realizează atât în cadrul proiectelor de parteneriat Comenius, Leonardo da Vinci și Grundtvig cât și prin Mobilități individuale Comenius, Grundtvig, Vizite de Studiu și Vizite pregătitoare, Mobilități Leonardo da Vinci VETPRO. Ca și în cazul Programului Tineret în Acțiune, finanțarea acordată acestor programe este mult mai mică decât cea necesară conform ținând cont de numărului de candidature depuse.
În perioada următoare este absolut necesară crearea de mecanisme de finanțare consistente, adecvate și constante (preferabil sub forma unei axe prioritare), care să se adreseze direct acoperirii problematicii tinerilor, susținerii și recunoașterii valorii voluntariatului, a importanței învățării în context nonformal și recunoașterii rezultatelor învățării în astfel de context. Prin aceasta se va contribui atât la implementarea cadrului legislativ cât și la atingerea obiectivelor asumate de România pentru susținerea Strategiei Europa 2020 atât de la nivel european cât și la nivel național.
b) Utilizarea Internetului şi a resurselor digitale în educaţie
Stadiul actual al implementării noilor tehnologii în educație este unul incipient, însă deosebit de promițător, dimensiunile de inovare putând fi descrise taxonomic în conformitate cu structura setului de recomandări propuse statelor membre prin Rezoluţia asupra eLearning a Consiliului Uniunii Europene3 referitoare la integrarea TIC în sistemele europene de învăţământ.
Începând cu anul 2010, integrarea noilor tehnologii în educaţie şi valorificarea potenţialului acestora pentru stimularea educaţiei de‐a lungul întregii vieţi s‐a realizat si prin intermediul proiectelor de perfecționare a cadrelor didactice aplicate de Inspectoratele Școlare. Proiectele aflate în implementare și care au un impact pozitiv asupra grupurilor țintă din învățământ, au vizat mai multe componente/ domenii prioritare, respectiv: formarea competențelor IT – Certificare ECDL; proiectarea și implementarea curriculumului centrat pe competente; managementul clasei – Gestionarea situațiilor de criza; metode interactive de predare‐învățare.
Principalele arii de intervenție privind utilizarea Internetului și a resurselor digitale în educație au fost: Integrarea TIC în curriculumul preuniversitar; Integrarea TIC în curriculumul din învățământul superior; formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice pentru utilizarea noilor tehnologii; dotarea cu echipamente şi infrastructura pentru educaţie şi formare; dezvoltarea de materiale de predare şi învăţare în format digital. didactici inovative, care integrează utilizarea TIC în cadrul abordărilor cross‐curriculare.
Calitate şi eficienţă în educaţie şi formare profesională
Curriculum centrat pe competenţe. Similar tuturor domeniilor din învățământul preuniversitar, perioada 2007‐2012 este marcată de modificări semnificative în reglementările legale privind curriculumul național. Aceste modificări sunt introduse în prezent numai la nivel legislativ (Legea Educației naționale nr. 1/2011), producând deocamdată efecte strict în privința proiectării curriculare pentru perioada imediat următoare.
3 European Commission (2001) Council Resolution of 13 July 2001 on e-Learning. În: Official Journal of the European Communities.
13
Prin noile prevederi legale se accentuează în primul rând centrarea curriculumului național pe formarea de competențe. Astfel, sunt menționate explicit în lege 8 domenii de competențe‐cheie – preluate/adaptate din rezultatele cooperărilor în domeniul politicilor educaționale inițiate la nivel european în perioada 2000‐2002 și concretizate în Programul european „Educație și formare profesională 2010” și în continuare în „Cadrul strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării profesionale (ET 2020)”. Sunt de asemenea instituite noi norme privind regimul disciplinelor obligatorii și opționale, respectiv privind timpul aflat la dispoziția cadrelor didactice și numărul maxim de ore pe niveluri de învățământ.
Prin aceste noi norme se urmărește punerea în aplicare a demersului de descentralizare în privința dezvoltării și aplicării curriculumului, cu accentuarea centrării curriculumului pe interesele, capacitățile și nevoile beneficiarilor educației. În același sens, este acordată în continuare o atenție deosebită proiectării, adaptării și aplicării curriculumului național pentru îmbunătățirea accesului la educație de calitate – fiind vizate explicit învățământul special, învățământul în limbile minorităților naționale, programele educaționale de tip „A doua șansă”. Influențele asupra curriculumului național sunt semnificative și din perspectiva noilor reglementări privind evaluarea rezultatelor învățării elevilor (structură, conținut, mod de desfășurare, periodicitate etc.). Pentru sprijinirea aplicării curriculumului național, suplimentar manualelor școlare și auxiliarelor curriculare (reglementate într‐un mod similar legislației anterioare), noua lege introduce Biblioteca Școlară Virtuală și Platforma școlară de e‐learning. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este abilitat prin lege cu înființarea, gestiunea și îmbogățirea permanentă a acestor instrumente. Trebuie precizat în mod clar în contextul analizei legislației domeniului că în întregul interval 2007‐2012 (inclusiv anul școlar 2011‐2012, respectiv 2012‐2013) învățământul preuniversitar din România a funcționat și funcționează în baza planurilor‐cadru de învățământ și a programelor școlare aprobate anterior promulgării Legii Educației naționale nr. 1/2011. Aplicarea noilor prevederi legale necesită în perioada următoare un efort semnificativ la nivelul proiectării și evaluării inițiale a noului curriculum național, respectiv la nivelul formării/abilitării cadrelor didactice în vederea aplicării cu succes a acestuia.
Politicile europene în domeniul educației, cercetările recente și evoluțiile din științele educației au determinat orientarea educației către formarea de competențe din perspectiva învățării pe tot parcursul vieții, în contexte formale şi nonformale. Elaborarea planurilor‐cadru de învățământ și a programelor școlare centrate pe competențe, cu apelarea explicită a celor 8 domenii de competențe‐cheie agreate în Programul european „Educație și formare profesională 2010” (preluate și continuate în „Cadrul strategic pentru cooperarea europeană în domeniul educației și formării profesionale (ET 2020)”), a fost un proces debutat în anul 2003.
O proiectare curriculară de o asemenea anvergură nu a fost, evident, simplă și de scurtă durată. Dacă primele planuri‐cadru de învățământ în această concepție au fost elaborate în 2003, elaborarea programelor și a manualelor școlare a continuat practic până în anul 2011. Mai mult chiar, în întreaga perioadă, inclusiv în perioada 2007‐2012, au fost înregistrate modificări frecvente ale majorității componentelor curriculare, inclusiv ale planurilor‐cadru de învățământ (ultima modificare majoră datând din 2009).
În același timp însă, trebuie precizat că astfel de modificări de componente curriculare nu pot fi considerate o „reformă a curriculumului”. Ultima reformă a curriculumului național din România, vizând în principal concentrarea pe competențe, datează din perioada 2002‐2003, iar dezvoltările din perioada 2007‐2012, inclusiv noile prevederi din Legea Educației naționale nr. 1/2011, sunt în continuarea și accentuarea acestei reforme. Analizele și evaluările realizate în cadrul proiectului POSDRU/55/1.1/S/25088 „Cadru de referinţă al curriculumului naţional pentru învăţământul preuniversitar: un imperativ al reformei curriculare” sunt remarcabile prin pertinență și calitate în sensul
14
celor menționate anterior. Din „decalogul” conclusiv al studiului, fundamentat pe cercetările ample derulate în cadrul proiectului, este semnificativ de menționat în contextul prezentei analize, recomandarea 5: „Fundamentarea curriculumului preuniversitar pe conceptul de competență”. Competența este considerată ca „unicul „organizator” al curriculumului pentru toate nivelurile de şcolaritate, pentru toate programele de formare şi pentru toate disciplinele şcolare”.
Rezultatele elevilor şi studenţilor la evaluările naţionale şi internaţionale: competenţele de bază în citire, matematică şi ştiinţe; învăţarea limbilor străine şi utilizarea noilor tehnologii
Studiile de evaluare comparativă, internaţionale, coordonate de IEA4, la care participă România începând cu anul 1995, furnizează, la intervale regulate de timp, seturi de date menite să ilustreze achiziţiile elevilor români, aflaţi la un anumit nivel de şcolaritate, pe domeniile investigate. Aceste seturi de date informează asupra performanţelor elevilor români, dar permit şi comparaţii cu celelalte sisteme educaţionale aflate în studiu.
România înregistrează un declin semnificativ statistic, faţă de 2001, în ceea ce privește încadrarea elevilor de clasa a IV‐a la toate cele patru niveluri internaţionale de performanţă (Noveanu, 2010). Analizele datelor TIMSS, cât și PIRLS, pentru fiecare ciclu, demonstrează existența unor diferenţe considerabile între şcolile din România în ceea ce priveşte achiziţiile învățării în domeniile investigate, făcând astfel evidentă lipsa egalității de șanse.
Există diferenţe semnificative statistic între fete şi băieţi în privinţa achiziţiilor la matematică şi la ştiinţe. În 2003, băieţii erau mai performanţi la ştiinţe, faţă de fete. În 2007, fetele rămân constante, iar băieţii înregistrează o scădere bruscă a performanţei la ştiinţe, o scădere care este semnificativă statistic. Tot în 2007, scorurile băieţilor la matematică scad semnificativ statistic şi ajung sub performanţa fetelor. De asemenea, aceste diferențe se manifestă și în ceea ce privește competența de lectură a elevilor de clasa a IV‐a, fetele obținând scoruri semnificativ statistic mai ridicate decât băieții atât la lectura textelor literare cât și a celor informative.
Rezultatele elevilor la evaluarea PISA 2009 situează România pe locul 49 dintr‐un total de 65 de ţări participante, înregistrând astfel cel mai mic de scor privind performanţele la citire/lectură din toate ţările UE incluse în evaluare. Patru din zece elevi români (40,4%) au deprinderi slabe de citit, înregistrând un scor sub nivelul 2 pe scala PISA, în comparaţie cu medie UE‐25 de 20,5%. Ponderea elevilor români cu performanţe slabe la citire/lectură nu s‐a schimbat în mod semnificativ faţă de evaluarea anterioară din 2000 (41,3% la PISA 2000). Doar 0,7% dintre elevii români reuşesc să atingă niveluri superioare de performanţă (nivelul 5 sau peste), ponderea acestora fiind relativ constantă comparativ cu evaluarea din anul 2000.
Performanţele scăzute ale elevilor la evaluarea PISA este adesea asociată cu diferenţele dintre tipurile de sarcini de învăţare evaluate prin testele PISA şi cele prevăzute în curriculum‐ul naţional în România. Analizele rezultatelor PISA în context naţional au subliniat nevoia de îmbunătăţire a metodelor de predare, precum şi a curriculum‐lui, mai ales în ceea ce priveşte dezvoltarea de competenţe specifice, cum ar fi interpretarea, aplicarea şi reflecţia asupra informaţiilor în contexte variate.
Scorurile scăzute la citire, matematică şi ştiinţe se datorează şi discrepanţelor semnificative între şcolile din mediul rural si cele din mediul urban, care au la bază importante decalaje socio‐economice şi culturale. Discrepanţele pe medii de rezidenţă s‐au adâncit în 2009 comparativ, cu rezultatele de la PISA 2000. Conform PISA 2009 în România, elevii proveniţi din şcolile situate în oraşe (cu o populaţie între 100.000 şi 1.000.000 de locuitori) reuşesc să obţină performanţe, în medie, cu aproape un nivel de competenţă mai ridicat decât elevii din comunităţile rurale. 4 IEA - International Association for the Evaluation of Educational Achievement
15
Diferenţele de performanţă pe criteriul de gen la evaluările PISA sunt constant în favoarea fetelor, în comparaţie cu performanţele băieţilor. Aceste diferenţe sunt, de asemenea, confirmate de alte rezultate ale evaluărilor la nivel naţional, unde fetele obţin în general, rezultate mai bune decât băieţii, la toate nivelurile de educaţie.
Rezultatele elevilor la evaluările naţionale
Evaluarea naţională la clasa a IV‐a. La ultima evaluare naţională la finalul clasei a IV‐a care a avut loc în anul 2009, ponderea cea mai importantă a elevilor aflaţi la sfârşitul clasei a IV‐a care au performat peste 75% din sarcinile de lucru, se înregistrează la ştiinţe (55,04%) şi respectiv matematică (53,25%), în timp ce la limba maternă ponderea cea mai ridicată o au elevii care au performat între 50‐75% din sarcinile primare(39,60%). Rezultatele elevilor din mediul urban sunt superioare celor din mediul rural, la toate disciplinele testate.
Evaluarea Naţională la clasa a VIII‐a. Pe ansamblu, rezultatele la evaluarea naţională din anul 2010‐2011 evidenţiază discrepanţe importante pe medii de rezidenţă, dar şi pe sexe. Aproape un sfert dintre elevii din mediul rural obţin medii sub 5. Diferenţele pe sexe ale elevilor care obţin medii peste 5 situează fetele în avantaj cu aproape 10 p.p. faţă de băieţi. La evaluarea naţională de la finalul clasei a VIII‐a din anul şcolar 2009‐2010, peste 40% dintre elevi obţin medii între 5‐7, situând astfel maximul curbei de distribuţie a notelor la un nivel relativ scăzut. Doar 9,3% dintre elevi obţin medii de 9 şi 10, în timp ce 18,2 dintre elevii testaţi nu reuşesc să obţină medii peste 5.
Note de 10 obţin doar 0,2% dintre elevii testaţi, aceştia fiind preponderent de sex feminin, cu domiciliul în mediul urban. De remarcat este faptul că nici un elev din mediul rural nu obţine media 10. Discrepanţele pe medii de rezidenţă se păstrează în continuare relativ ridicate în defavoarea mediului rural. Pe sexe, fetele obţinut rezultate semnificativ mai ridicate în raport cu băieţii, diferenţele situându‐se la aproximativ 10 p.p. Rata de absolvire a învăţământului liceal. Rata de absolvire a învățământului liceal raportată la populația în vârstă de absolvire (18 ani) a înregistrat scăderi semnificativ în ultimii ani. Măsurile de supraveghere mult mai stricte au condus la semnalarea unei problematici extrem de complexe cu privire la calitatea învățământului liceal, cu trimiteri nu doar la performanța elevilor, dar și la relevanța curriculumului, pregătirea cadrelor didactice sau la sistemele de evaluare. Rezultatele recente la examenul de bacalaureat reclamă măsuri rapide și de substanță, care ar trebui să depășească nivelul modelului de evaluare și care să abordeze problema cauzelor acestei situații. Impactul imediat așteptat al rezultatelor slabe la examenul de bacalaureat este rata de tranziție în învățământul superior, în condițiile în care România se află în continuare printre țările din Comunitatea Europeană cu cea mai mică pondere a populației care a absolvit studii universitare. Programele cu finanțare europeană ar putea fi în acest context un real sprijin pentru reconsiderarea curriculumului din învățământul liceal, pentru pregătirea cadrelor didactice și pentru reconsiderarea metodologiilor de predare și evaluare a acestui nivel de învățământ.
Concomitent cu situația îngrijorătoare înregistrată în cazul ratei de absolvire a învățământului liceal, se constată o reducere semnificativă în anul 2010‐2011 a ratei de absolvire a învățământului profesional. Această situație se datorează în mod special suspendării activității școlilor de arte și meserii. Revenirea la acest sistem ar putea crește șansele de creștere a acestei rate în următorii ani. Cu toate acestea, sunt necesare măsuri sistematice de creștere a atractivității rutelor de formare profesională, precum și măsuri de creștere a relevanței învățământului profesional pentru cerințele actuale a pieței muncii. Implicare partenerilor sociali joacă aici un rol extrem de important pentru următoare perioadă.
16
Evoluţia profesională a cadrelor didactice şi a practicienilor din educaţia adulţilor
Evoluția numărului de profesori. În perioada 2007‐2012, numărul cadrelor didactice a cunoscut o tendință descendentă. În anul școlar 2010/2011, pe fondul eforturilor de eficientizare a cheltuielilor, personalul didactic s‐a redus cu aprox. 14000 de persoane față de anul școlar anterior, cele mai însemnate reduceri fiind în învățământul primar și gimnazial, iar din punct de vedere al mediului de rezidență, în unitățile din mediul rural. Raportul elevi per cadru didactic a fost optimizat în comparație cu anii școlari precedenți.
Evoluția numărului de cadre didactice calificate. În ultimii ani, ponderea cadrelor didactice calificate a cunoscut o tendință ascendentă, cu excepţia învăţământului liceal şi post‐liceal. De asemenea, s‐a observat o uşoară reducere a diferenţei pe medii de rezidenţă, cu excepţia învăţământului primar.
Cea mai mare pondere de personal didactic necalificat o întâlnim în învățământul preșcolar (4,6%), Diferenţa faţă de mediul urban, ca şi în anul precedent, este de 3,8 p.p., ceea ce indică necesitatea continuării programelor de calificare de tipul celor organizate prin Proiectul pentru Învăţământ Rural. Conform Raportului Național privind starea învățământului preuniversitar, în învăţământul liceal şi postliceal ponderea personalului didactic calificat a scăzut, în contextul reorganizării învăţământului profesional şi desfiinţării SAM.
Dezvoltarea profesională. Educația și formarea cadrelor didactice a fost deseori considerată o prioritate a reformei învăţământului, luând în calcul importanţa sa pentru reuşita reformei celorlalte componente ale sistemului de educaţie. În țara noastră, în ultimele două decenii, reforma sistemului de formare a cadrelor didactice nu a fost sincronizată cu reforma celorlalte componente ale sistemului de învăţământ, cunoscând un ritm mai lent de adaptare şi de modernizare. În 2011, Legea educației naționale a promovat o nouă rută de formare inițială – masterul didactic, însă punerea în practică a acestei măsuri a fost ulterior amânată din motive financiare și din lipsa timpului necesar pregătirii sistemului.
Profesia didactică se confruntă cu scăderea constantă a prestigiului social. Aceasta situație este cauzată pe de o parte,de salariile mici, iar pe de altă parte, de lipsa de recunoaştere socială a valorilor reale şi promovării pseudo‐valorilor. La toate acestea se adaugă şi percepţia socială conform căreia orice student poate deveni profesor, în lipsa unei recrutări la începutul pregătirii didactice şi a unei selecţii pe parcurs. Motivaţia şi interesul pentru cariera didactică sunt foarte reduse. Cei mai mulţi dintre studenţi urmează modulul psihopedagogic în paralel cu studiile de licenţă doar pentru a avea o calificare „de rezervă”. Pentru mulți viitori profesori, profesia didactică este luată în calcul pentru perioade scurte de timp şi numai în cazul în care nu au găsit un loc de muncă mai bine plătit.
În ceea ce privește formarea continuă, este implementat sistemul de credite profesionale transferabile și sistemul de acreditare şi certificare a programelor de formare continuă. Studiile recente5 asupra sistemului de formare continuă a cadrelor didactice au arătat tendința de creștere a participării la formare.
Un aspect important referitor la evoluția profesională a cadrelor didactice îl constituie distincția necesară între ”formarea continuă”, dezvoltarea carierei și ”dezvoltarea profesională continuă”, între care, din păcate, se pune din ce în ce mai frecvent un semn de egalitate. Dezvoltarea profesională a cadrelor didactice6 nu ar trebui să se rezume la parcurgerea unor cursuri sau la obținerea gradelor didactice ci este un proces care include şi schimb colegial de experienţă, participare în proiecte, vizite de
5 Zgaga, P. (ed.), The Prospect of Teacher Education in South-east Europe, University of Ljubljana, SEEECN, Ljubljana, 2006; Formarea profesională continuă în România, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Bucureşti, 2008. 6 Villegas-Reimes, E., Teacher Professional Development: an International Review of the Literature, UNESCO, 2003.
17
studiu, activităţi colaborative, cercetare pedagogică şi în domeniul de specializare, experienţă şi reflecţie asupra propriei activităţi didactice, eforturi personale de sinteză şi de valorificare a experienţei prin publicarea de articole şi materiale didactice. Un sistem de recunoaștere a acestor activități, de multe ori mai semnificative pentru dezvoltarea competențelor profesionale ale cadrului didactic decât absolvirea unui program acreditat de formare, este necesar a fi inițiat și pus constant în practică, corelat cu diverse linii de reformă curriculară și de schimbare a școlii, încurajând profesorii să încorporeze și să își asume inovația pedagogică.
Profesionalizarea managementului educaţional (inclusiv managementul universitar). Perioada 2007‐2012 este marcată de modificări semnificative în legislaţia învăţământului preuniversitar, cu efecte importante asupra managementului educaţional. Au fost modificate condiţiile de ocupare ale funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control, condiţiile de muncă, drepturile, obligaţiile şi atribuţiile personalului de conducere, de îndrumare şi de control, respectiv drepturile şi obligaţiile privind participarea la formare continuă. În acelaşi timp, modificările majore privind organizarea şi funcţionarea sistemului naţional de învăţământ, cu accent pe descentralizare, creşterea responsabilităţii şi a eficacităţii şi eficienţei sistemului, au însemnat şi vor însemna în continuare noi solicitări profesionale pentru directorii de şcoli.
Aplicarea noilor prevederi legale a fost însoţită de numeroase probleme, parte dintre acestea fiind determinate şi/sau accentuate de criza economică. În ansamblu, se poate aprecia că modificările legislative din perioada analizată au determinat directorii de şcoli să utilizeze o multitudine de metode şi tehnici manageriale noi, apelând competenţe profesionale din cele mai variate domenii – legislaţie, finanţare, resurse umane etc.
Condiţii de ocupare
Schimbările legislative majore din perioada 2007‐2012 (Legea Educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi actele normative subsecvente) au determinat modificări semnificative şi în condiţiile pentru ocuparea funcţiilor de director/director adjunct în învăţământul preuniversitar. Se poate aprecia că aceste modificări se încadrează în demersul general de profesionalizare a managementului educaţional din România. Astfel, prin înfiinţarea începând cu anul 2012 a corpului naţional de experţi în management educaţional sunt vizate concomitent creşterea nivelului de pregătire al directorilor/directorilor adjuncţi în managementul educaţional şi realizarea unei rezerve de cadre cu competenţe certificate în managementul educaţional.
Din punct de vedere legislativ, perioada 2007‐2012 este marcată de accentuarea obligaţiei personalului didactic şi a personalului de conducere, de îndrumare şi de control de a participa la programe de formare continuă (minimum 90 de credite profesionale transferabile la fiecare interval consecutiv de 5 ani, considerat de la data promovării examenului de definitivat). În mod specific pentru ocuparea funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control, candidaţii trebuie să facă dovada acumulării a 60 de credite transferabile în domeniul managementului educaţional. Perioada este caracterizată de o ofertă importantă de programe de formare continuă (106 programe acreditate), respectiv de programe de studii universitare de masterat în domeniul managementului educaţional.
Această ofertă a fost susţinută de diferiţi furnizori de formare, inclusiv în proiecte din cadrul POSDRU, cu o pondere importantă pentru furnizorii tradiţionali – casele corpului didactic (48 de programe acreditate) şi instituţiile de învăţământ superior (26 de programe acreditate). Analiza participării la programele de formare continuă (7000 de certificate şi 24000 de adeverinţe eliberate), precum şi a situaţiei membrilor corpului naţional de experţi în management educaţional (2012) evidenţiază o participare semnificativă a cadrelor didactice la programe de formare continuă acreditate în domeniul managementului educaţional. Această participare se referă atât la cadre didactice care ocupă în prezent
18
funcţii de conducere, de îndrumare sau de control, cât şi la potenţial candidaţi pentru aceste funcţii (rezerva de cadre).
Orientarea în continuarea a programelor de formare continuă pentru personalul de conducere, de îndrumare şi de control se va baza pe cerinţele Legii Educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu luarea în considerare a rezultatelor relevante obţinute în perioada 2007‐2012. Astfel, din perspectiva profesionalizării managementului educaţional, perioada este marcată de elaborarea şi aprobarea documentului de politică educaţională „Politica în managementul educaţional preuniversitar” şi a standardelor ocupaţionale pentru funcţiile manageriale din învăţământul preuniversitar, respectiv de elaborarea standardelor de formare continuă pentru aceste funcţii. Pentru realizarea şi menţinerea rezervei de cadre din corpul naţional de experţi în management educaţional la un nivel cantitativ şi calitativ corespunzător, va fi în continuare necesară oferirea de programe de formare continuă şi/sau de studii universitare de masterat în domeniul managementului educaţional – atât pentru absolvenţi actuali în căutarea unui loc de muncă sau debutanţi în învăţământ, cât şi pentru personal didactic cu vechime la catedră.
Mecanisme finanţare şi responsabilitate publică (finanţarea pe student, finanţarea diferenţiată a universităţilor publice)
Finanţarea învăţământului superior de stat din fonduri publice se realizează în concordanţă cu următoarele cerinţe:
- considerarea dezvoltării învăţământului superior ca responsabilitate publică şi a învăţământului, în general, ca prioritate naţională;
- asigurarea calităţii învăţământului superior la nivelul standardelor din Spaţiul European al Învăţământului Superior pentru pregătirea resurselor umane şi dezvoltarea personală ca cetăţeni ai unei societăţi democratice bazate pe cunoaştere;
- profesionalizarea resurselor umane în concordanţă cu diversificarea pieţei muncii; - dezvoltarea învăţământului superior şi a cercetării ştiinţifice şi creaţiei artistice universitare
pentru integrarea la vârf în viaţa ştiinţifică mondială.
Pentru a se asigura obiectivitatea şi transparenţa procesului de repartizare anuală pe universităţi a alocaţiilor bugetare a fost aplicat principiul fundamental „resursele urmează studentul. Introdusă din 2002, componenta calitativă a algoritmului de finanţare a cunoscut o dezvoltare rapidă atât prin prisma ponderii avute în totalul finanţării (de la 12,7% în 2003 până la 30% în 2011) cât şi a complexităţii sistemului de indicatori utilizat. Astfel, cei doi piloni fundamentali ai algoritmului, care a creat cadrul conceptual al strategiei de finanţare a învăţământului superior românesc, au fost: alocarea unei părţi a fondurilor către universităţi în funcţie de numărul de studenţi (echivalenți unitari) si alocarea diferenţiată, generată de componenta calitativă.
In prezent, metodologia de finanțare prevede ca repartizarea alocațiilor bugetare destinate finanțării instituționale sa se facă pe trei componente principale: finanțarea de bază, finanțarea suplimentară și finanțarea pentru dezvoltare instituțională.
Rezultatele educaţiei şi formării profesionale pe piaţa muncii (sisteme de monitorizare a absolvenţilor, rate de inserţie)
În perioada 2007‐2010 se înregistrează o tendinţă de creştere a ponderii populaţiei care a absolvit o formă de învăţământ, din totalul populaţiei active. Datele evidenţiază că, în totalul populaţiei active, sunt tot mai puţine persoane fără studii. Pe medii de rezidenţă, se remarcă continuarea tendinţei de diminuare a ponderii populaţiei active din mediul rural cu nivel scăzut de educaţie (fără studii sau cu studii primare), în anul 2010 valoarea indicatorului scăzând cu mai mult de jumătate în comparaţie cu
19
2003. Cu toate acestea, diferenţele în favoarea mediului urban continuă să fie importante. Acestea se păstrează şi în cazul populaţiei cu studii gimnaziale.
În anul 2010, rata de ocupare a tinerilor a înregistrat o uşoară creştere comparativ cu anul precedent, atingând valoarea de 24,3%. Această valoare este cu peste 4 puncte procentuale mai scăzută în comparaţie cu anul 2003, situaţie ce se explică în principal prin creşterea constantă, în acest interval, a numărului tinerilor cuprinşi în sistemul de educaţie.
Comparativ cu perioada anterioară, în 2010 s‐a înregistrat o scădere accentuată a ratei de ocupare a populaţiei cu nivel de studii universitare (cu 9 puncte procentuale), concomitent cu uşoară creştere a ratei de ocupare a populaţiei cu studii liceale, postliceale sau profesionale. Astfel, valoarea ratei de ocupare a absolvenţilor învăţământului superior a fost de 44,6%.
S‐au menţinut diferenţe importante ale ratei de ocupare pe medii de rezidenţă, aceasta fiind cu peste 14 puncte procentuale mai ridicată în mediul rural, în comparaţie cu mediul urban. Această diferenţă este generată atât de specificul pieţei muncii din mediul rural (rată de ocupare mai ridicată în agricultură, în general, pe terenul propriu), cât şi de proporţia mai mare a tinerilor din mediul urban cuprinşi în sistemul de educaţie. Se remarcă, de asemenea, faptul că fetele au o rată de ocupare cu aproape 8 puncte procentuale mai redusă în comparaţie cu băieţii.
Tinerii din grupa de vârstă 15‐24 ani continuă să se confrunte cu cele mai mari dificultăţi de inserţie profesională, comparativ cu celelalte grupe de vârstă. Rata şomajului la tineri a crescut cu peste 2 puncte procentuale în comparaţie cu anul precedent, atingând 22,1% – valoare uşor mai mare faţă de media UE (20,4%). Este important de menţionat că această situaţie a fost înregistrată în trimestrul al III‐lea al anului 2010, când efectele negative ale crizei economice au afectat în mod semnificativ piaţa muncii şi, implicit, persoanele tinere aflate în căutarea unui loc de muncă. Cea mai ridicată rată a şomajului s‐a înregistrat în cazul absolvenţilor de învăţământ profesional din mediul urban (32,6%). Un trend accentuat pozitiv înregistrează rata şomajului în cazul persoanelor cu studii primare şi gimnaziale din mediul rural. Acest aspect poate indica, pentru tinerii din zonele rurale, părăsirea timpurie a sistemului educaţional şi angajarea pe piaţa muncii.
La un an după finalizarea studiilor, persoanele de 25‐34 de ani au o rată de inserţie pe piaţa muncii de 33,6%. Conform anchetei Accesul tinerilor pe piaţa forţei de muncă – modul complementar la Ancheta forţei de muncă în gospodării (AMIGO), 2009, INS – rata de inserţie pe piaţa muncii a înregistrat cele mai ridicate valori în cazul absolvenţilor de învăţământ superior. Dintre aceştia, peste 60% lucrau deja la un an de la încheierea studiilor.
Pe medii de rezidenţă, absolvenţii din mediul urban prezintă un avantaj semnificativ în raport cu cei din mediul rural. Pe sexe, se constată valori ale ratei de inserţie constant mai ridicate la băieţi, comparativ cu fetele, indiferent de nivelul de instruire absolvit.
Relevanța sistemului de educație și formare pentru nevoile pieței muncii. Monitorizarea absolvenților, ratele de inserție au făcut obiectul unor studii, anchete disparate în ultimii 5 ani, fără continuitate, și fără a putea pune în evidență un anumit trend, o anumită evoluție. Ex. pentru învățământul superior : în cadrul proiectului DOCIS, a fost realizata ancheta ”Absolvenți recenți de învățământ superior și integrarea lor pe piața muncii”, pentru absolvenții din anii 2004‐2008 ; în cadrul proiectului Absolvenții și piața muncii, a fost realizat un Studiu National de monitorizare a inserției pe piața muncii a absolvenților din învățământul superior pentru promoțiile anilor 2006 si 2010.
20
Sisteme de guvernanţă şi mecanisme de elaborare, implementare, evaluare şi monitorizare a politicilor educaţionale, cercetare în educaţie
La nivel național, guvernanța sistemului de educație și formare din România este împărțită între diferite tipuri de instituții cu responsabilități și grupuri țintă diferite. Această fragmentare a responsabilităților se observă atât pe orizontală, între diferitele tipuri de instituții, cât și pe verticală, cu o coordonare destul de dificilă între nivelurile național și regional, județean și local. La nivel național, actorii cei mai importanți în domeniul politicilor de educație și formare sunt Ministerului Educației, Tineretului, Cercetării și Sportului, Ministerul Protecției Muncii, Familiei și Protecției Sociale și partenerii sociali reprezentați la nivel național de către Consiliul Economic și Social.
Ministerul Educației, Tineretului, Cercetării și Sportului are responsabilități privind elaborarea politicilor și implementarea acestora în domenii ca: formarea cadrelor didactice, coordonarea activității inspectoratelor școlare județene, elaborarea curriculumului național, programe de educație de tip a două șansă, evaluarea competențelor dobândite în sistemul formal de educație. Pentru îndeplinirea misiunii sale MECTS are în subordine agenții, instituții de cercetare și alte organisme cu rol în implementarea politicilor educaționale. Ministerul Muncii este responsabil cu politicile de ocupare, măsurile adresate șomerilor și, de asemenea, se ocupă de formarea continuă a adulților prin centre regionale de formare profesională ale acestora.
Nou înființata Autoritate Națională Calificări a preluat alte responsabilități relevante în domeniul furnizorilor de formare pentru adulți, coordonând totodată contribuția tuturor instituțiilor responsabile și a partenerilor sociali la elaborarea cadrului național al calificărilor.
Formarea în întreprinderi este în întregime responsabilitatea companiilor. Comunitățile de afaceri devin din ce în ce mai interesate să dezvolte propriile lor strategii, utilizând propriile sisteme de formare profesională și sunt rareori implicate în procesul de politici publice pentru oferta de competențe. Conform Anchetei FPC companie din anul 2007, în România a crescut semnificativ ponderea companiilor care furnizează formare pentru angajați, de la aproximativ 11% în 1999 la aproape 37% în 2007. România se observă, de asemenea, o creștere a ponderii altor tipuri de formare decât cea formală: formarea la locul de muncă (15%), participarea la conferințe (10%), învățarea auto‐dirijată (6%), comunități de învățare (4%) și scheme de tip job rotation (10%). Conform unui studiu comparativ realizat de Cedefop în anul 20120, privind participarea la formare profesională continuă, în România, mai puțin de 20% dintre întreprinderile din România își exprimă acordul și susținerea cu privire politicile publice de formare continuă din sistemele publice.
ONG‐urile joacă de asemenea un rol activ în oferirea de programe de educație alternativă, dar impactul rezultatelor acestor inițiative la nivelul politicilor publice din domeniul educației și formării sunt relativ limitate. Rolul ONG‐urilor se limitează mai ales la implicarea acestora în procesele de consultare, cel mai adesea după ce o decizie legislativă a fost propusă de către organismele guvernamentale.
În ultimii ani, România a inițiat o serie de măsuri privind eforturile de coerentizare a politicilor în domeniul educației și formării. Un exemplu în acest sens îl constituie inițiativa MECTS de a elabora o strategie comună privind învățarea pe tot parcursul întregi vieți, la care au fost invitați să participe toți partenerii interesați.
Dificultățile de a elabora o viziune comună cu privire la educația și formare a fost însoțită și de slaba dezvoltare și funcționare a unor sisteme de monitorizare și evaluare a măsurilor existente, precum și de a coordonare deficitară a implementării fondurilor europene. Este de așteptat ca noua perioadă de finanțare 2014‐2020 să beneficieze de un cadru coerent de programe, coordonare și implementare a
21
politicilor din domeniul educației și formării din România, printr‐un proces de consultare și coordonare la diferitele niveluri și tipuri de instituții responsabile.
Sisteme şi mecanisme de asigurare a calităţii
Construirea sistemului naţional de management şi de evaluare a calităţii educaţiei. Perioada 2005‐2011 poate fi caracterizată ca una de construire a sistemului naţional de management şi de evaluare a calităţii educaţiei, în cadrul celor trei subsisteme ale sistemului naţional de educaţie şi formare profesională: învăţământul preuniversitar general, învăţământul profesional şi tehnic (ca sistem de formare profesională iniţială) şi învăţământul superior.
crearea unui cadru naţional unitar pentru asigurarea calităţii, pentru tot ce înseamnă educaţie şi formare profesională, prin apariţia OUG nr. 75/2005 pentru aprobarea legii calităţii educaţiei şi a legislaţiei subsecvente;
înfiinţarea unor instituţii şi structuri responsabile cu asigurarea calităţii, atât la nivel de sistem (două instituţii noi, ARACIP, pentru învăţământul preuniversitar şi ARACIS, pentru învăţământul superior), cât şi la nivelul furnizorilor de educaţie (Comisia pentru evaluarea şi asigurarea calităţii);
elaborarea şi implementarea efectivă a sistemelor de calitate şi la evaluarea calităţii programelor şi instituţiilor educaţionale.
Astfel, în perioada analizată, au fost implementate sistemele de management şi de evaluare a calităţii, cu sprijinul consistent al proiectele finanţate din FSE prin POSDRU.
Astfel, la nivelul învăţământului preuniversitar general şi al formării profesionale iniţiale, numărul total al vizitelor pentru evaluare externă în unităţile şcolare (în vederea autorizării provizorii, acreditării şi evaluării periodice) este de aproape 4300, procentul unităţilor şcolare care au primit autorizaţia de funcţionare provizorie / acreditarea / atestate de calitate provizorie crescând constant, de la 87% la 91%.
Pe de altă parte, au existat diferenţe foarte mari dintre judeţe atât în privinţa învăţământului privat (explicabile prin nivelul economic), cât şi al celui public (explicabile prin interesul autorităţilor educaţionale locale, în speţă al inspectoratelor şcolare). De asemenea, au existat diferenţe semnificative în privinţa motivelor de neacordare a autorizaţiei de funcţionare provizorie / acreditării / atestatelor de calitate: probleme de infrastructură (în şcolile de stat) şi probleme legate de calificarea şi calitatea cadrelor didactice (în şcolile private)
La nivelul învăţământului superior, ARACIS a realizat evaluarea externă a calităţii la nivel instituţional pentru universităţi acreditate, evaluarea în vederea acreditării unor noi universităţi, evaluarea programelor de studii universitare de licenţă (autorizare, acreditare, evaluare periodică) şi evaluarea programelor de studii universitare de masterat. Au fost realizate 3 evaluări externe pentru acreditare instituţională şi 92 pentru evaluarea externă a calităţii la nivel instituţional, în 80 de instituţii de învăţământ superior. Un număr de 46 de universităţi acreditate au fost evaluate în perioada 2008‐2011 în cadrul proiectului POSDRU/2/1.2/S/1 Asigurarea calităţii în învăţământul superior din România in context european. Dezvoltarea managementului calităţii academice la nivel de sistem şi instituţional, proiect prin care s‐a propus şi o nouă metodologie de evaluare externă a ARACIS, s‐au dezvoltat seturi de indicatori de calitate, s‐au realizat Barometre privind situaţia învăţământului superior din România în 2009, 2010, 2011 şi au fost pregătiţi un număr mare de evaluatori interni şi externi pentru evaluarea calităţii educaţiei, inclusiv studenţi şi reprezentanţi ai pieţei muncii. Trebuie menţionat că în cadrul evaluării externe a universităţilor au fost evaluate şi minimum 20% dintre programele acreditate din cadrul acestora.
22
În ceea ce priveşte asigurarea calităţii în formarea profesională a adulţilor există prevederi atât la nivel naţional în Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, conform căreia „ANC coordonează sistemul de asigurarea calităţii în formarea profesională a adulţilor”, cât şi la nivel european în Recomandarea Parlamentului European şi a Consiliului din 18 iunie 2009 privind stabilirea unui cadru european de referinţă pentru asigurarea calităţii în educaţie şi formare profesională (CERAC) ‐ 2009/C 155/01, conform căreia până la data de 18 iunie 2011, Statele Membre trebuiau “să planifice o abordare destinată îmbunătăţirii sistemelor de asigurare a calităţii la nivel naţional şi utilizării în modul cel mai eficient a CERAC prin implicarea partenerilor sociali, a autorităţilor regionale şi locale şi a altor părţi interesate relevante în conformitate cu legislaţia şi practicile naţionale”.
Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA) – care s‐a reorganizat ca Autoritatea Naţională pentru Calificări ‐ a implementat, în perioada 05.01.2009 – 05.01.2012, un proiect strategic „Asigurarea calităţii în sistemul de formare profesională continuă din România – CALISIS”. Acest proiect a avut ca obiectiv general: „Dezvoltarea şi implementarea unui sistem naţional de asigurare şi management al calităţii în FPC, pe baza unor studii ştiinţifice relevante şi folosind o abordare compatibilă cu CERAC/EQARF în educaţie şi formare profesională”.
Participare la învăţarea pe tot parcursul vieţii
Participarea la formarea profesională continuă şi la educaţia permanentă. În prezent, putem afirma că există premise pentru creşterea coerenţei sistemul de EFP, privit în ansamblu, există o bază conceptuală (metodologia de dezvoltare a calificărilor) pentru implementarea unui sistem de credite transferabile în sistemul de FPC şi este de presupus că, în timp, se va reglementa şi o modalitate de comunicare între actualele sisteme paralele de formare profesională.
Atât legislaţia FPC, cât şi tot ansamblul legislativ care se referă la Cadrul Naţional al Calificărilor (CNC) şi la formarea profesională iniţială şi continuă trebuie revizuite, astfel încât să se aducă necesarele clarificări şi să se elimine ambiguităţile metodologico‐legislative cu privire la dezvoltarea calificărilor şi a standardelor asociate, relaţia dintre ocupaţii şi calificări, relaţia dintre standarde ocupaţionale şi standarde de pregătire Profesională, gestionarea şi utilizarea RNC, responsabilităţile instituţionale asociate acestor activităţi.
Un prim pas îl constituie adoptarea de către România a unui act normativ (hotărâre de guvern) prin care să se definească într‐o manieră clară Cadrul Naţional al Calificărilor şi modul de corelare a acestuia cu Cadrul European al Calificărilor şi prin care să se stabilească fără ambiguităţi responsabilităţile instituţionale cu privire la dezvoltarea sistemului naţional al calificărilor. În prezent, în România, singurul sistem care permite parcurgerea tuturor nivelurilor de calificare este sistemul de educaţie şi formare profesională iniţială. Este însă o construcţie „închisă”, care nu acceptă intrări din celelalte sisteme de formare profesională şi care nu permite valorificarea rezultatelor învăţării asociate unei experienţe de muncă sau unor alte contexte/ situaţii de învăţare.
Sistemul de FPC este un sistem cu un grad ridicat de flexibilitate sub aspectul construirii traseelor profesionale, un sistem care favorizează alternarea perioadelor de pregătire profesională formală cu cele de muncă şi care permite recunoaşterea experienţei de muncă, dar care cuprinde doar primele trei niveluri de calificare, deci poate fi considerat un sistem „închis”. Sistemul de FPC este, totodată, un sistem „izolat”, deoarece legislaţia actuală nu prevede nicio posibilitate de navigare între acest sistem şi celelalte sisteme de formare profesională din România.
Există însă condiţii favorabile pentru recunoaşterea reciprocă a calificărilor/ rezultatelor învăţării, deschiderea căilor de acces între sisteme şi flexibilizarea traseelor profesionale:
23
- În toate sistemele prezentate, formarea profesională şi evaluarea sunt bazate pe competenţe/rezultate ale învăţării;
- Este de aşteptat, ca, în scurt timp, România să adopte un Cadru Naţional al Calificărilor corelat cu Cadrul European al Calificărilor (CEC);
- Pe baza Cadrului Naţional al Calificărilor, se va construi un Sistem Naţional al Calificărilor, în cadrul căruia Registrul Naţional al Calificărilor va reprezenta referinţa comună pentru toate sistemele de EFP;
- Dezvoltarea calificărilor pe baza unei/unor noi metodologii, clarificarea relaţiilor între ocupaţii şi calificări, între standardele ocupaţionale şi standardele de pregătire profesională ar trebui să elimine ambiguităţile şi să asigure coerenţă demersului de formare profesională, în toate contextele de învăţare;
- Există condiţii pentru implementarea unui sistem de credite transferabile, la nivelul fiecărui sistem (există deja un sistem de acumulare şi transfer de credite în EFPI), ceea ce va favoriza, în timp, şi recunoaşterea de credite între sisteme.
Sisteme de orientare si consiliere. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 şi alte documente de politică educaţională conexe redefinesc rolul serviciilor de orientare şi consiliere prin noi responsabilităţi oferite Centrelor Judeţene de Resurse şi Asistenţă Educaţională (CJRAE): coordonarea, monitorizarea şi evaluarea serviciilor educaţionale de consiliere, orientare şi mediere şcolară în tranziţia de la şcoală spre piaţa muncii. Este greu de măsurat eficiența acestei activități care ar trebui să preceadă orice înscriere într‐un program de educației și/sau formare. În acest moment, se realizează fragmentar, fără coordonare, în școli, centre de recunoaștere a competențelor și mult mai puțin în universități.
Sistemul naţional de calificări. În România, CNC nu există încă în forma recomandată de către Comisia Europeană în 2008. O propunere de hotărâre de guvern privind stabilirea CNC a fost realizata de ANC și se află în dezbatere cu toți actorii și factorii interesați. Stabilirea celor 8 niveluri și a descriptorilor de nivel este doar prima etapa a unui proces dificil și îndelungat care presupune funcționarea tuturor elementelor care ar trebui să compună sistemul național de calificări. Prima intervenție în acest sens presupune armonizarea elementelor deja existente, crearea de instrumente noi și acordul factorilor interesați de a utiliza sistemul național de calificări în interesul utilizatorilor finali: cei care învață și/sau se formează, cei care lucrează și cei care angajează.
Recunoaşterea şi certificarea învăţării in contexte non‐formale şi informale. România a dezvoltat şi implementat un sistem de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale dobândite pe alte căi decât cele formale, încă din anul 2004. Evaluarea şi certificarea se poate realiza în centre de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale, autorizate de către Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor (CNFPA) şi apoi de către Autoritatea Naţională pentru Calificări (ANC) în baza Procedurii de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale, aprobată prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării şi al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei, cu modificările şi completările ulterioare. Din 2004 şi până în prezent au fost autorizate 146 de centre de evaluare şi certificare, în care au fost evaluate şi certificate peste 49.000 de persoane.
Evaluarea şi certificarea competenţelor profesionale obţinute pe alte căi decât cele formale se face în Centre de Evaluare și Certificare a Competențelor Profesionale. Centrele autorizate au sediul în 25 de județe, cele mai multe fiind în București (17). Cele mai multe calificări/ocupații sunt evaluate în București (51) și județul Covasna (48). Majoritatea acestor centre au autorizația valabilă până în anul 2012. Doar 25 de centre sunt autorizate până în anul 2013 sau 2014 pentru 48 de calificări.
Recunoaşterea rezultatelor învăţării în contexte nonformale şi informale a cadrelor didactice şi echivalarea acestora în credite pentru educaţie şi formare profesională s‐a făcut până în 2012 pe baza
24
metodologiei 4611/2005 de către CNFP. Pentru recunoaștere au fost depuse în perioada 2008‐2011, 468 dosare și au fost recunoscute și acordate credite în cazul a 313 persoane. Dintre acestea 308 au obținut rezultate ale învățării în cadrul unor Programe Sectoriale din Programul european ”Educație pe tot parcursul vieții (LLP)”. Anul 2012 a reprezentat un an de real progres în recunoaștere și certificare deoarece au fost echivalate 4 programe speciale cu 12.765 participanți și s‐au aprobat 41 de solicitări de recunoaștere a rezultatelor învățării obținute în mobilități în cadrul LLP.
Parteneriate europene şi stimularea cooperării, mobilitatea elevilor, studenţilor şi cadrelor didactice (inclusiv instrumente de finanţare a mobilităţilor care să ţină seama de nevoile speciale ale persoanelor dezavantajate)
Finanțarea acordată României pentru Proiecte de parteneriat Comenius este mult prea mică în raport cu numărul de candidaturi depuse ți aceasta a determinat rata mică de proiecte aprobate și respingerea de la finanțare a unor proiecte de calitate ridicată. Procentul de proiecte aprobate, așa cum se vede în figura următoare, este foarte mic, deși datorită calității proiectelor depuse de școli din România, Comisia Europeană a suplimentat în fiecare an fondul României cu peste 1.000.000 Euro.
Finanțarea proiectelor Comenius Regio a început în anul 2009 iar sumele alocate pentru astfel de proiecte sunt mult mai mici decât pentru proiectele de parteneriat școlar, ceea ce face ca și numărul de candidaturi depuse și aprobate să fie mic. Cele mai multe fonduri sunt acordate mobilităților ERASMUS. Numărul total de mobilități ale studenților este 15706. Dacă se calculează procentul numărului de studenți Erasmus față de numărul total de studenți la zi în anul universitar 2008‐2009 reiese că în 5 ani au beneficiat de mobilități Erasmus 3% dintre studenți
De‐a lungul celor 5 ani de implementare a programului LLP, numărul de candidaturi depuse și de proiecte de Mobilități Leonardo da Vinci aprobate a variat. Proiectele de Mobilități Leonardo da Vinci aprobate în cei 5 ani au permis formarea profesională, prin mobilități transnaționale, a unui număr considerabil de elevi și de persoane aflate pe piața muncii. Cu toate acestea, datorită finanțării limitate, au beneficiat de astfel de formări doar 0,864 % din numărul total de elevi din învățământul vocațional și cel profesional și tehnic și sub 3% din numărul total de profesori din învățământul vocațional și cel profesional și tehnic.
Strategia naţională de învăţare pe tot parcursul vieţii. În România, în ultimii ani, principiile învăţării pe parcursul întregii vieţi au fost incluse ca priorităţi în cadrul documentelor de politică în domeniul educaţiei, formării continue şi ocupării forţei de muncă. Planul Naţional de Dezvoltare 2007‐2013 (PND) și Programul Naţional de Reformă (PNR) sunt principalele documente de politică prin care România urmăreşte în prezent ţinte stabilite la nivel european în domeniul educaţiei, formării profesionale şi ocupării. De asemenea, Legea Educaţiei Naţionale dedică un capitol special învăţării pe parcursul întregii vieţi, oferind un cadru propice dezvoltărilor în acest domeniu.
Analiza documentelor de politică existente evidenţiază însă nevoia unui efort de armonizare între obiectivele, strategiile şi sistemele care acţionează în domeniul învăţării pe parcursul întregii vieţi (educaţie, formare profesională, ocupare, asistenţă socială, cultură etc.) care să ofere o abordare globală, integratoare şi coerentă în acest domeniu. Este astfel necesară o viziune unitară asupra educaţiei pe parcursul întregii vieţi, care să urmărească consecvent o serie de priorități strategice din perspectiva asigurării accesului la învăţare al oricărui cetățean, în orice moment şi în orice context de învăţare (formal, informal sau non‐formal). O viziune unitară ar putea asigura coerenţa şi flexibilitatea unui parcurs individual de învăţare de‐a lungul întregii vieţi, oferind un cadru pentru corelarea educaţiei şi formării iniţiale cu formarea continuă, va integra coerent priorități specifice învăţământului preşcolar, preuniversitar, universitar sau ale educației adulților.
25
III. CULTURA ȘI PATRIMONIUL CULTURAL
Cultura cu impact social și educațional
Educație artistică, educaţie non‐formală cu mijloace artistice şi educaţie culturală în muzee, biblioteci, aşezăminte culturale şi sectorul privat
„Mijloacele prin care se transmite cultura în mediul rural sunt: căminele şi alte aşezăminte culturale, bibliotecile, cinematografele, radioul, televiziunea şi internetul. În ultimii 10‐15 ani s‐a putut constata o continuă degradare a mediului cultural al României pe fondul reducerii sprijinului financiar acordat domeniului, atât din partea bugetului public, cât şi din partea finanţatorilor privaţi.
Această situaţie a căpătat aspecte alarmante în multe zone rurale, unde majoritatea căminelor culturale (cca. 97%) beneficiază de un sediu propriu, dotarea fiind nesatisfăcătoare (pentru cca. 80%) sau şi‐au încetat activitatea şi servesc altor destinaţii. Situaţia bibliotecilor este caracterizată şi ea de o tendinţă descendentă, mai mult sau mai puţin asemănătoare cu a altor domenii din viaţa culturală a satelor, şi cu toate că în anul 2005 se înregistra un număr de 8.239 de biblioteci, doar o mică parte desfăşura activităţi specifice (INS, 2005)7.
În ce priveşte activitatea aşezămintelor culturale, „în condiţiile unei infrastructuri precare, cele mai active cămine culturale par a se orienta către tipuri de activităţi mai puţin dependente de aceasta, cum ar fi inventarea sau reinventarea unor sărbători în aer liber sau amenajarea unor mici muzee locale. În circa 35% dintre comunele României, discoteca organizată în incinta căminului cultural este activitatea cea mai frecventă, profitabilă şi, în acelaşi timp, controversată. În aproximativ 55% dintre comunele României incinta principală a căminului cultural este închiriată periodic, pentru organizarea ceremoniilor locale. Alături de discoteci, ceremoniile locale sunt cele mai vizibile, frecvente şi profitabile activităţi organizate la căminele culturale. În cel puțin 30% dintre comunele României, alocaţiile de la bugetul local pentru căminele culturale sunt nule. În restul comunelor, cea mai mare parte a alocaţiilor bugetare acoperă doar salarizarea referenţilor culturali sau a directorilor de cămin.”
În ceea ce priveşte situaţia activităţilor bibliotecilor, acestea sunt considerate a fi fost cel mai afectate la fiecare val de restructurări în sistemul bugetar din ultimii ani. Îngrijorătoare este în primul rând situaţia raportării numărului de personal din biblioteci la situaţia numărului total de bugetari. Reducerea personalului de specialitate influenţează negativ calitatea serviciilor furnizate, periclitând ireversibil informarea corectă, complexă – parte indispensabilă desfăşurării procesului educaţional. Standardele minimale pentru numărul de angajaţi incluse în Legea bibliotecilor nr.334/2002 au avut în vedere îmbunătăţirea situaţiei bibliotecilor din România, cu precădere a bibliotecilor publice, care, la momentul respectiv, se situau pe penultimul loc în Europa, ultimul revenind Bulgariei. Aceste standarde sunt stabilite la limite care ţin cont de caracteristicile de dezvoltare ale ţării noastre, fiind mult mai mici decât ale unor ţări precum Ungaria sau Cehia.
Anii 2008‐2010 au reprezentat un vârf de criză în economia românească. Această criză s‐a reflectat acut în sectorul cultural expus prin excelenţă fluctuaţiilor economice şi politice. Bibliotecile, componente importante ale sectorului cultural, au avut de suferit atât la nivelul investiţiilor, cât şi la nivelul personalului angajat. Standardele minimale de personal propuse prin Legea bibliotecilor nu au fost atinse în perioada 2002‐2009, încadrarea cu personal a înregistrat o tendinţă constantă de scădere, tendinţă accentuată foarte mult prin ultimele măsuri luate de Guvern şi aplicate de autorităţile locale. Această situaţie dezavantajează în continuare bibliotecile din România şi împiedică procesul de armonizare cu comunitatea bibliotecară europeană. La sfârşitul anului 2009, necesarul de posturi pentru personalul de specialitate din bibliotecile publice era de 9742. 7 Planul Naţional pentru Dezvoltare Rurală 2007‐2013, capitolul “Dezvoltarea sectorului afacerilor şi a turismului”)
26
Ca exemplu de succes, program care prin investiţiile realizate a reuşit să conecteze biblioteca de comunitate, amintim programul Biblionet. Bibilionet este un program care se desfăşoară între 2007 şi 2012 în România şi care a facilitat românilor accesul gratuit la informaţie, prin dezvoltarea unui sistem de biblioteci publice moderne în România. Prin cursurile de formare şi tehnologia furnizată, Biblionet a ajutat bibliotecile să asigure servicii în comunităţile locale sub forma unui parteneriat între IREX, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR), autorităţile locale şi naționale şi bibliotecile din ţară. Programul este menţionat în contextul analizei socio‐economice deoarece exemplifică impactul investiţiilor strategice în bibliotecile din România la nivel de rezultat cu relevanţă socială, educaţională şi, finalmente economică.
Date de impact pentru anul 2012 (indicatorii sunt apreciaţi drept fiind cam aceeaşi în fiecare an pentru perioada 2007‐2011):
- 41.500 de fermieri asistaţi în biblioteci să‐şi completeze cererile de subvenţii agricole, 4 de milioane de euro atrași în comunități ca subvenții agricole cu ajutorul bibliotecilor, 83.000 de zile de munca economisite prin completarea cererilor de finanțare în localitățile proprii, 375.000 euro economisiți deoarece fermierii nu au mai călătorit in alte localități pentru completarea cererilor de subvenții;
- în urma unui program de instruire în județul Cluj, 433 de persoane au fost învățate cum să‐și caute un loc de muncă și cum să‐și facă CV‐ul. Pe durata programului 32 dintre aceștia și‐au găsit un nou loc de muncă. Daca se presupune că acesta a fost angajat cu salariul minim (aprox 225 USD lunar), în termen de trei luni statul a încasat datorită angajării celor 32 de persoane aproximativ 11.040 USD sub forma de taxe si impozite. Aceasta înseamnă o rată de amortizare a investiției de 460% în trei luni (calculat la salariul minim pe economie).
În ce priveşte dinamica sectorului cultural în ceea ce priveşte dezvoltarea de programe şi proiecte de educaţie culturală, acestea pot fi urmărite evidenţiind activitatea de finanţare realizată de către Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). instituţie publică cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. AFCN a fost creată în anul 2005 pentru a oferi finanţări nerambursabile proiectelor culturale desfăşurate de instituţii publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi culturale.
În ce priveşte profilul activităţilor educaţionale desfăşurate de instituţiile publice, o cercetare desfăşurată de Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, constând în aplicarea unui chestionar cu privire la prezenta activităților educaționale in instituțiile culturale din România, la care au răspuns 214 de astfel de instituţii, arată următoarele:
95,79% consideră că organizaţiile pe care le reprezintă desfăşoară programe educaţionale, dintre care 76,92% fac acest lucru pe baza unui plan anual iar 88% utilizează de asemenea planificarea multi‐anuală.
Grupul ţintă predilect al activităţilor educaţionale este 7‐18 ani (aproximativ 84% dintre respondenţi), programele dedicate şcolilor fiind cel mai des organizate, însă se remarcă şi un interes pentru adulţi ca grup ţintă. Cu toate aceste, autorii studiului remarcă faptul că aceasta se bazează pe faptul că predomină percepţia tradiţională că activităţile culturale sunt un element de bază al educaţiei tinerei generaţii
cele mai frecvente tipuri de programe educaţionale sunt conferinţele (67,3%) şi prelegerile (71,43%), urmate de ateliere practice (62,43%) şi demonstraţii de lucru (61,54%)
evenimentele educaţionale se desfăşoară cu precădere la sediul organizaţiei (89%)8
8 Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, raportul proiectului Connection – Cultural organisations as communication and learning environments, derulat în 2008 cu sprijinul Uniunii Europene, Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii
27
Dintre beneficiile concrete care pot fi conectate cu obiectivele Europa 2020 de eficientizare a consumului de resurse şi de schimbare a atitudinii faţă de mediul înconjurător, concluziile următoare sunt elocvente: programele derulate în aer liber în mediu urban sunt apreciate pentru că oferă un tip de educaţie non‐formală, mai apropiată de viaţa reală, oferind participanţilor ocazia să înveţe despre istoria şi tradiţiile unui loc sau unei clădiri, de a merge şi a explora clădiri şi de a învăţa despre istoria lor, despre metode tradiţionale de construcţii, despre istoria oraşului. Aceste programe pot fi utilizate pentru a încuraja responsabilitatea civică şi cea faţă de mediul înconjurător. Astfel de programe au de asemenea ca efect o percepţie pozitivă a patrimoniului propriei comunităţi, o re‐asumare a acestuia. De asemenea, astfel de programe oferă posibilitatea implicării unui grup de utilizatori care sunt în mod obişnuit refractari să înveţe un program clasic de învăţare, datorită vârstei şi educaţiei individuale (în primul rând adulţii). O caracteristică importantă a acestui gen de programe este că percepţia asupra mediului devine mai importantă decât transferul de informaţii. Abordarea experienţială atrage adulţii, care urmăresc un contact mai direct şi mai profund cu locul şi cu natura şi sunt interesaţi de prezentarea felului în care era şi arată viaţă în trecut. 9
Priorităţi de intervenție/ propuneri de tipuri de operațiuni
- Organizarea de expoziţii/evenimente artistice sau/şi educaţionale pentru realizarea unui transfer de know‐how cu privire la modalități de încurajare a creaţiei contemporane prin intermediul activităţilor/proiectelor desfăşurate de operatorii culturali, în vederea asigurării unei oferte culturale variate şi de calitate (AOCR);
- Întâlniri ale autorilor (scriitorilor) cu tinerii, atât cu obiectul‐carte sau obiectul‐revistă, prezentate grafic într‐o formulă modernă, dar şi prezenţa tehnologiei (a calculatoarelor cu acces la Internet) pentru crearea unui climat informal, în afara şcolii, pentru stimularea lecturii la tineri și construirea unui dialog cu tinerii, adolescenţi, elevi de liceu, studenți şi pentru realizarea unui sistem de distribuţie a producţiilor editoriale (carte şi reviste), în contextul în care cartea şi revistele în format tradiţional (tipărit) au o concurenţă puternică în mijloacele media moderne, în ofertele de divertisment virtuale, industria cărţii necesită o analiză a modului în care cititorul ajunge la carte/ reviste (AOCR);
- Cursuri pentru artişti pentru adaptarea la realitatea socială actuală. Stabilirea unor direcţii de training‐uri prin care absolvenţii universităţilor de artă să îşi găsească o serie de oportunităţi sau zone în care să se poată implica după ce termină facultatea, fără a abandona „matca” artistică. Identificarea unor posibilităţi de valorificare a bagajului artistic. În alte ţări exista pe de o parte galerii/piaţă de artă stabilă iar pe de altă parte un sistem de burse şi rezidenţe pt. absolvenţi şi artişti. Nevoile şi realităţile specifice sunt în permanenţă schimbare iar aceste training‐uri ar înlesni întâlnirea cu reprezentanţi ai unor organizaţii din domeniu şi consilierea şi pregătirea participanţilor pentru a‐şi găsi o nişă în care să‐şi aplice cunoştinţele: programe educaţionale (pentru copii, tineri, ghidaje), art therapy (cursuri artistice pentru adulţi – în scopul deconectării în domenii în care firmele şi companiile au un regim de lucru foarte solicitant sau pentru copii din medii defavorizate (în parteneriate cu anumite instituţii, ong‐uri) sau copii cu necesităţi speciale, etc (AOCR).
- Programe de formare profesională continuă a personalului care dezvoltă programe de educaţie artistică şi educaţie culturală, perfecţionarea după finalizarea studiilor și crearea de oportunități
- Sprijin pentru realizarea de programe educaționale, de informare şi ’acomodare’ cu fenomenul artistic, prin stimularea colaborării operatorilor culturali cu şcoli şi licee pentru realizarea unor
9 Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, raportul proiectului Education for Heritage, Outdoor Education Report on Needs Analysis, derulat în 2011‐2012 cu sprijinul Uniunii Europene, Programul de Învăţare pe Tot Parcursul Vieţii
28
astfel de programe: vizite la muzee şi organizaţii artistice, întâlniri cu artiştii, etc.) în intenţia apropierii publicului de creaţia contemporană. Pregătire resurse umane: parteneriate cu organizaţii din Norvegia pentru programe de pregătire a unor instructori care să realizeze programele educaţionale menţionate mai sus (AOCR);
- integrarea educaţiei culturale în programe de formare şi de dezvoltare de competenţe şi abilităţi la nivel naţional (Culture Action Europe);
- sprijinirea învăţării în contexte ale dialogului intercultural şi prin dezvoltarea de programe transfrontaliere (Culture Action Europe);;
- încurajarea programelor dezvoltate în parteneriat public‐privat şi sprijinirea accesului întreprinderilor economiei social şi a organizaţiilor neguvernamentale la fondurile structurale prin acordarea de avansuri şi co‐finanţări (Culture Action Europe);
- finanţarea integrală a proiectelor grass‐roots, care pot sprijini direct nevoile comunităţii.
Altă măsuri strategice necesare:
- Dezvoltarea unui acord între Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru derularea programului “Şcoala altfel”
- Dezvoltarea unei strategii comune între Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru dezvoltarea unei strategii de integrare a activităţilor non‐formale/extra‐curriculare în programa şcolară
- Dezvoltarea unei strategii comune între Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării pentru dezvoltarea unei strategii de integrarea a activităţilor non‐formale/extra‐curriculare în programa şcolară
Învăţământ vocaţional artistic, reconversie profesională în cultură şi susţinerea meşteşugurilor tradiţionale
„În ceea ce priveşte infrastructura pentru educaţia TVET (învățământul profesional si tehnic), numărul de ateliere pentru formarea profesională şi tehnică la nivelul țării a scăzut continuu cu 46.65%, de la un număr de 10435 în 1990 la 5567 în anul 2011. Se remarcă faptul că în anul școlar 2010/2011 funcționează doar 5 școli profesionale comparativ cu anul 2005 în care existau 90 de școli profesionale. Din cauza modificărilor din legea învățământului, școlile profesionale s‐au desființat, formarea tehnică și profesională realizându‐se prin liceele tehnologice” (preluat din analiza realizate de Grupul de lucru “Infrastructura de importanţă locală şi regională”, subdomeniul Educaţie, organizat în cadru Comitetului Consultativ Dezvoltare Regională).
Programul „Inventarul naţional al elementelor vii de patrimoniu cultural imaterial” a fost înfiinţat în anul 2008 şi se va derula pe o perioadă de cel puţin 10 ani, având în vedere volumul mare de informaţii şi necesitatea prelucrării lor. Programul cuprinde, inclusiv, actualizarea datelor existente. Conform CPCCT care a oferit informaţia, numărul şi tipologia elementelor incluse în acest registru nu este cuantificat, însă există conform Legii 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial „Registrul naţional al patrimoniului imaterial, cu rol de inventar general, în care sunt înscrise elementele care alcătuiesc patrimoniul cultural imaterial de pe teritoriul României.”
Programul “TEZAURE UMANE VII – păstrători şi transmiţători ai culturii tradiţionale” a început să se deruleze în anul 2010, în conformitate cu Regulamentul de acordare a titlului de TEZAUR UMAN VIU, aprobat prin Ordinul ministrului culturii, cultelor şi patrimoniului naţional nr. 2491 din 27.11.2009. Pentru anii 2010‐2011 s‐au acordat 10 titluri de Tezaur Uman Viu unora dintre cei mai reprezentativi
29
purtători şi transmițători de elemente ce aparţin patrimoniului cultural imaterial, din diferite zone ale ţării – Alba, Braşov, Dolj, Maramureş, Călăraşi, Harghita. Ei sunt rapsozi, meşteri populari (olari, ţesători, cioplitori în lemn, încondeietori de ouă), dansatori. Cei ce au fost desemnaţi TUV, în conformitate cu regulamentul de acordare în vigoare, nu primesc niciun sprijin material, ci doar o recunoaştere din partea comunităţii.
Practici artistice şi punerea în valoare a patrimoniului pentru combaterea sărăciei şi o dezvoltare incluzivă
Cultura / arta cu dimensiune socială explicită este o temă actuală și cu impact durabil dovedit la nivel european și internațional. În România, inițiativele care abordează schimbarea socială prin intervenții artistice sunt încă puține și neintegrate în programe cu efect structurant asupra comunităților pe termen lung. Arta este una din cele mai eficiente modalități de a exprima, într‐o manieră complexă, probleme sociale și soluții creative, este un catalizator al schimbării sociale, cu rol semnificativ în construirea și dezvoltarea unei societăți incluzive.
Arta cu miză socială, care pune în centrul atenției comunitatea și lucrul în comunități dezavantajate, poate contribui la combaterea discriminării și construirea de modele pentru dezvoltare comunitară și incluziune socială. Prin iniţiative culturale cu impact social s‐ar permite o abordare transversală a mai multor priorități, cum ar fi obiectivele de tip educațional, abordarea grupurilor vulnerabile, incluziunea socială a romilor, etc. La regenerarea socială a unor comunități defavorizate se poate contribui si prin mediere cultural‐artistică.
Patrimoniul arhitectural include, pe lângă valoarea culturală, economică, de mediu, și o puternică componenta socială. Viziunea contemporană nu mai consideră patrimoniul construit drept o serie de obiecte individuale, independente de realitățile economice și sociale, ci ca motorul de dezvoltare al comunităților locale din zonele istorice. Astfel, protejarea si punerea în valoare a patrimoniului depind nu numai de capitalul cultural acumulat, ci și de recunoașterea valorii sale economice și sociale.
„Participarea populaţiei la activităţile culturale (mai mult decât receptarea pasivă a bunurilor culturale), idealul egalităţii accesului la cultură şi înţelegerea faptului că sectorul cultural poate avea efecte economice şi sociale benefice atunci când programele sunt de succes.” sunt câteva dintre principiile politicilor culturale europene pentru minorităţi.
Integrarea membrilor comunităţii rrome pe piața economică şi incluziunea lor socială sunt factori între care există un raport de interdeterminare şi care vehiculează adesea ca obiective ale programelor şi proiectelor finanţate şi desfăşurate pentru etnicii rromi. „Prin intermediul ocupaţiilor tradiţionale se păstrează şi un mod asumat prin factori de control social instrinseci, creatori de model cultural”, deci este important ca integrarea rromilor pe piaţa economică să plece, pe cât posibil şi de la meseriilor lor tradiţionale, dintre care cele mai des practicate sunt lăutăria, prelucrarea metalului şi ghicitul. Centrul Naţional de Cultură a Romilor deţine date despre distribuţia pe regiunile de dezvoltare a acestor meserii, cât şi despre felul în care aceste meserii sunt deprinse şi realizate de membrii comunităţii.
Există o relaţie de determinare între caracterul tradiţional al comunităţii şi tipul de abilităţi exercitate. Aşadar, s‐ar putea spune că ceea ce fac aceste comunităţi de rromi să fie tradiţionale sunt tocmai practicile, care prin ceea ce produc şi mai ales prin faptul că produsele sunt achiziţionate şi utilizate (adică există cerere), întreţin şi perpetuează acest caracter tradiţional.
În conturarea programelor şi proiectelor care îşi propun integrarea rromilor pe piaţa economică, trebuie luate în considerare următoarele:
30
- cea mai importantă calitate a celor din această etnie, în percepţia rromilor, este grija pentru familie şi rude. Atât un număr mare de bărbaţi, cât şi un număr mare de femei sunt interesaţi de evenimente culturale dedicate copiilor;
- interesul pentru activităţile culturale creşte odată cu abilităţile de utilizare a limbii rromani.
- Activităţile culturale preferate de public implică diverse forme de spectacol. Gradul în care populaţia rromă îşi doreşte să participe la evenimente culturale este unul ridicat. Primele trei evenimente dorite de populaţia rromă sunt spectacole de muzică, spectacole de dans şi cele de circ.
Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN) este instituţie publică cu personalitate juridică, care funcţionează în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. AFCN a fost creată în anul 2005 pentru a oferi finanţări nerambursabile proiectelor culturale desfăşurate de instituţii publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi culturale. Prin „intervenţie culturală” sunt considerate în primul rând „proiecte de intervenţie socială care se implementează prin diferite metode: arta socială, intervenţie socială, artă pentru schimbare socială, arta publică, arta urbană, regenerare urbană, teatru‐forum, teatru invizibil, animaţie stradală, artă comunitară.” (Ghidul AFCN).
Priorităţi de intervenție:
- Sprijinirea proiectelor care utilizează mijloace artistice ca instrumente de schimbare socială pozitivă în comunități defavorizate (aflate în situații de sărăcie extremă, marginalizate, cu grupuri vulnerabile), în sensul dobândirii unei atitudini active, implicate a membrilor acestora în viața și procesul de rezolvare a problemelor comunității din care fac parte (AOCR);
- Crearea unui spațiu de explorare concretă a unor soluții creative la probleme sociale relevante pentru membrii unei comunități prin mijloace artistice (AOCR).
Alte măsuri strategice necesare:
- O strategie de succes pentru protecția patrimoniului si punerea sa în valoare ca resursa culturală trebuie să includă o componentă socială care să vizeze creşterea calităţii locuirii pentru populaţia săracă, in paralel cu protejarea şi restaurarea patrimoniului arhitectural. Nu trebuie neglijat nici remedierea aspectelor juridic care reprezentă un obstacol în calea finanţării programelor de restaurare (vezi situaţia necunoaşterii regimului de proprietate, în unele cazuri – cum este Bucureştiul – în proporţie de mai mult de 90% din cazuri)
- Includerea dimensiunii culturale în proiectele de dezvoltare urbană şi rurală (AOCR)
Patrimoniul cultural
Conform ultimelor studii și analize ale sectorului industriilor culturale și creative, cum ar fi The Green Paper – Unlocking the potential of cultural and creative industries, sau a demersurilor similare de schițare a unei analize socio‐economice a mediului cultural, însoțite de propuneri de direcții pentru investiții realizate, de exemplu, de Germania, patrimoniul cultural a devenit parte integrată a industriilor culturale și creative (ICC). În analiza noastră ne vom alinia acestor noi teorii cu mențiunea că vom analiza sau puncta patrimoniul cultural ca un segment separat datorită complexității sale și a direcțiilor de dezvoltare de multe ori diferite față de celelalte segmente ale ICC.
Contextul economic va fi prezentat din perspectiva lipsurilor sau a insuficiențelor care există și care oferă o serie de elemente convertibile în nevoi ce pot fi punctate în documentele de programare a fondurilor structurale alocate culturii pentru perioada 2014‐2020.
31
Lipsa unui sistem de facilități fiscale pentru oamenii angrenați în sectorul ICC ‐ deduceri de impozit pentru producția cinematografică, cea din artele spectacolului și artele vizuale (sistemul conform căruia cheltuielile de producție să fie deduse din impozitul pe venit); înlesniri pentru contribuția artiștilor și a creatorilor la sistemul de taxe și impozite, asigurări sociale și cele de sănătate; stimularea investițiilor în producție prin tratarea diferențiată a produsului cultural din punct de vedere al TVA‐ului.
Lipsa unui sistem de facilități fiscale pentru proprietarii de monumente istorice care doresc sa promoveze proiecte de investiții pentru restaurarea/consolidarea si punerea in valoare a patrimoniului cultural național ( scutiri de la plata TVA, scutiri de la plata avizelor, autorizațiilor necesare dezvoltării acestor proiecte, etc.). Încurajarea instituțiilor financiare sa identifice şi să ofere soluții practice, adaptate la necesităţile concrete de finanţare ale potenţialilor beneficiari/beneficiarilor.
Mediul fiscal nu oferă stimulente pentru înființarea de IMM‐uri active în zona industriilor culturale și creative în România sau in zona patrimoniului cultural național, cum ar fi de exemplu, scutirea la plată impozitelor pe o perioadă de 1‐3 ani pentru micii întreprinzători/operatorilor economici abia apăruți pe piața de gen, subvenții acordate artiștilor români pentru promovarea producției românești pe piețele noi de creație și de exprimare artistică europene (costurile de producție fiind de obicei mai mari decât veniturile obținute nu mai rămân suficiente lichidități pentru investirea în marketarea sau promovarea produselor culturale și artistice realizate), subvenții acordate proprietarilor de monumente istorice pentru promovarea și introducerea in circuite turistice a obiectivelor de patrimoniu restaurate/ consolidate.
La aceste aspect mai sus‐semnalate se adaugă nevoia acută de stabilire a unor parteneriate strategice cu băncile pentru gândirea unor criterii de creditare mai facilă a IMM‐urilor active în ICC, in zona patrimoniului cultural național cat si a altor tipuri de potențiali beneficiari, indiferent de forma de constituire.
Cadrul legislativ ar trebui îmbunătățit cu prevederi sau inițiative care să stimuleze sponsorizarea și responsabilitatea social corporatistă, sa încurajeze potențialii beneficiari din domeniul cultural să dezvolte proiecte de investiții cu sprijin financiar nerambursabil indiferent de forma acestora de constituire.
O problemă resimțită acut de mediul privat de afaceri din ICC este discriminarea în politicile de încurajare a accesului la finanțare în raport cu ONG‐urile sau instituțiile publice de cultură (vezi Fondul Cultural Național, Programul Cantemir al Institutului Cultural Român).
Ca o particularitate identificată în analizele și sondajele efectuate în ultimul timp, în mod special studiul intitulat Contribuția industriilor creative la nivelul economiei naționale, proiect “Promovarea Antreprenoriatului în Industrii Creative”, s‐a constatat faptul că sectorul ICC este cel mai sensibil la dinamica mediului economic deoarece bunurile culturale nu intră în prioritățile de consum normale – în perioada de creștere economică, sectorul ICC a avut o creștere peste media națională, în timp ce momentul de debut al crizei economice (2008‐2009) a semnalat cea mai abruptă prăbușire a creșterii economice din partea aceluiași sector amintit; în anul 2009, cifra de afaceri din sectorul ICC a scăzut raportat la anul precedent, dar a rămas mai mare decât cea raportată pentru perioada 2006‐2007, ceea ce demonstrează faptul că, în ciuda crizei economice, se poate observa o consolidare și chiar o dezvoltare a pieței de bunuri culturale care trebuie întreținută și încurajată prin investiții consistente alocate pentru intervalul 2014‐2020.
Valoarea Adăugată Brută (VAB) a fost de 7,24% din PIB pentru anul 2008, indicator tradus printr‐o cerere foarte mare de bunuri cultural din partea pieței, pe cale de consecință putem vorbi în România de o lărgire a pieței și apariția de noi antreprenori cu creativitate și soluții de afaceri; încurajarea
32
antreprenoriatului a devenit o prioritate a politicilor UE trasate în interiorul celor 11 obiective tematice din cadrul de programare 2014‐2020 așa cum reies din Strategia Europa 2020.
Productivitatea muncii în sectorul ICC este mai mare decât media națională deoarece implică un grad de creativitate superior și se bazează foarte mult pe factorul uman (132% peste media națională în anul 2009); din păcate însă, factorul uman a fost serios afectat de criza economică – 30.000 de oameni au părăsit sectorul ICC în anul 2009 ajungându‐se la o cifră de 110.000 de angajați, asemănătoare anului 2006 (100.000 de angajați); se simte nevoia stringentă de dezvoltare a resurselor umane din sectorul ICC, sporirea numărului de angajați prin stimularea înființării de noi IMM‐uri creative și încurajarea politicilor de reconversie profesională (atragerea de resurse umane din zonele rurale), profesionalizarea resurselor umane etc.
Investițiile în sectorul ICC ar trebui încurajate deoarece cifrele de afaceri generate și contribuția la PIB este mai mare decât sectoare puternice precum turismul.
Ponderea diferitelor activități care fac parte din ICC: ‐ Software – 50% (potențial foarte mare al întreprinzătorilor români de a produce programe
informatice); ‐ Industria de carte – 16,8% ‐ Publicitate – 14,6% ‐ Film, TV, Radio – 5,8% ‐ Artele Spectacolului – 1,7% ‐ Design – 1% ‐ Industria muzicală – o,6%
Revitalizarea patrimoniului cultural național constituie o prioritate națională în vederea conservării moștenirii culturale existente în toate regiunile țării. Se poate observa cu ușurință faptul că deținătorii de obiective de patrimoniu manifesta un interes ridicat fata de posibilitatea accesării fondurilor structurale nerambursabile în vederea restaurării, consolidării și valorificării obiectivelor de patrimoniu existente la nivel național. Programul Operațional Regional 2007‐2013 prin Axa prioritara 5 – Dezvoltarea durabila si promovarea turismului, Domeniul major de intervenție 5.1. – Restaurarea si valorificarea durabila a patrimoniului cultural național, precum si crearea/modernizarea infrastructurilor conexe, a identificat in mod practic necesitatea continuării acestui demers național de revitalizare a patrimoniului cultural local/regional prin numărul mare de proiecte de investiții promovate de proprietarii de monumente istorice din diferite regiuni ale tarii, proiecte care nu pot fi finanțate integral datorita epuizării grantului pentru acest domeniu de intervenție. Realizarea și implementarea la nivel național a unui cod al patrimoniului cultural.
În România nu există un statut al artistului sau a managerului cultural, inclusiv cel activ în domeniul managementului siturilor cu valoare de patrimoniu , însoțit de raportarea acestuia la mediul social – măsuri de reducere și prevenire a riscurilor, protecție socială, instituționalizarea condiției de artist sau manager cultural independent (freelancer).
Este necesară o extindere a reprezentativității artiștilor, creatorilor culturali, managerilor culturali prin intermediul rețelelor instituționale sau cu membrii persoane fizice, a uniunilor de creație etc. (ex. Rețeaua Națională a Muzeelor din România, uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Artiștilor Plastici etc.), inclusiv spargerea monopolului de piață deținut de unele uniuni pe diferite domenii de activitate cultural care pot atrofia concurența și specularea avantajelor competitive ale pieței culturale.
O problemă endemică pentru sectorul ICC care necesită soluții și intervenții rapide este lipsa spațiilor de repetiție și de prezentare a producțiilor – teatre, ateliere de creație, centre ale artelor spectacolului,
33
centre de interpretare a patrimoniului cultural etc. (ex. adoptarea modelului francez de constituire a unor teatre pentru tineri care să le asigure protecția social și oportunități de lansare, debut sau consacrare artistic.
În domeniul patrimoniului cultural se observă o lipsă a forței de muncă calificată conform C.O.R. ( ex. dulgher restaurator, tâmplar restaurator, tinichigiu restaurator. etc.) în domeniul restaurării fapt ce impune finanțarea de cursuri de calificare profesionala pentru a revitaliza forța de muncă îmbătrânită aferenta acestui domeniu de activitate, a specialiștilor și agenților culturali activi în cadrul centrelor de regenerare comunitară prin cultură catalizate în jurul unor obiective cu valoare de patrimoniu imobil. Lucrările complexe necesare restaurării/ consolidării unui obiectiv de patrimoniu impun de asemenea similar altor locații din U.E. revitalizarea Registrului Operatorilor Economici atestați de Ministerul Culturii si Patrimoniului National sa execute lucrări de restaurare/consolidare a patrimoniului cultural național.
Reducerea dramatică a personalului angajat în sectorul ICC, inclusiv al patrimoniului cultural, poate fi suplinit prin soluții de combatere a sărăciei și a excluziunii sociale, din zona acțiunilor de reconversie profesională, sau prin politici de educare a publicului și de recrutare din rândul audienței din cultură, în strânsă colaborare cu sectorul educativ (școli, licee, universități, centre de cercetare care se pot constitui în bazine de recrutare a viitorului personal angajat în sectorul ICC); nu avem consolidat un mediu care să încurajeze accesul și participarea la cultură, precum și educația culturala astfel încât să poată contribui la dezvoltarea personala, exprimarea, conștientizarea și emanciparea persoanelor, participarea lor activă la viața sociala prin activități și contribuții provenite din zona culturii.
Trebuie avute în vedere recomandările C.E. privind rolul culturii în combaterea sărăciei și a excluziunii sociale atunci când se vorbește de dezvoltarea potențialului creativ și a competențelor dobândite în cadrul educației non‐formale și informale, încurajarea la nivel local a proiectelor care asigură legătura dintre programele de incluziune social și cele culturale.
În România nu este încă recunoscută importanța medierii culturale pentru mobilizarea participării la cultură, iar necesitatea de a instrui conform nevoilor și cererii pieței trebuie să crească exponențial cu noile teme prioritare ale strategiei Europa 2020 și a celei de la Lisabona.
La nivelul profesiilor practicate în sectorul ICC, sondajele efectuate de CCCDC arată că cele mai atractive profesii pentru tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 25 de ani sunt cele de fotograf, arhitect, programator IT, modă și jurnalism; pe ultimele locuri sunt profesiile de sculptor, interpret muzical și dirijor, etc. concluzie care cere soluții de stimulare a interesului pentru aceste meserii și dezvoltarea campaniilor de descoperire a vocațiilor în rândul tinerilor sau a beneficiilor și satisfacțiilor ce rezultă din practicarea acestor meserii mai puțin prizate de tineri.
Simptomatic este faptul că, pentru același eșantion constituit din tineri cu vârste cuprinse între 15 și 25 ani, profesiile specific ICC nu sunt considerate ca fiind foarte apreciate în societate; în aceeași măsură de important este și faptul că 57% dintre cei care își exprimă interesul și orientarea către ICC și‐ar deschide o afacere dacă ar dispune de o rezervă de bani – atelier foto, de arhitectură, casă de modă, parc IT – potențial de dezvoltare a antreprenoriatului cultural foarte mare.
Dinamica socială, mobilitatea și asigurarea resurselor umane active în sectorul ICC sunt dictate, evident, de dinamica acestor elemente la nivel național, în toate sectoarele de activitate profesională, mai ales din punct de vedere al populației active, motiv pentru care este necesară o abordare holistică în momentul conceperii strategiilor și politicilor de dezvoltare regionale și locale – educație, cultură, economie, incluziune și protecție social etc. există un întreg lanț cauzal care trebuie luat în considerație – demografie, mobilitatea pe piața muncii, gradul de educație a societății etc.
În linii mari, situația la nivel național este următoarea:
34
‐ Scăderea vertiginoasă a populației și a stării de sănătate și de bunăstare a populației atât în zonele rurale cât și în zonele urbane în anul 2011 față de anul 1991, generată și de scăderea numărului cabinetelor, clinicilor medicale, a spitalelor, a școlilor, a grădinițelor;
‐ Scăderea numărului de copii și de elevi sub 18 ani, creșterea absenteismului în școală, scăderea interesului tinerilor pentru formarea profesională, dezinteresul absolvenților pentru implicarea în activitățile economiei naționale, concomitent cu scăderea numărului de școli profesionale, de licee, a profilelor și a numărului de unități productive din industriile economiei naționale, precum și dispariția unor meșteșuguri din zonele rurale;
‐ Scăderea numărului instituțiilor de spectacol ‐ cinematografe, teatre, săli de muzică, concert și dans, muzee, biblioteci, cămine culturale,
‐ Reducerea resurselor de finanțare acordate instituțiilor de cultură;
‐ Neîntreținerea și degradarea stării edificiilor urbane și rurale cu valoare de patrimoniu sau istorică, dezvoltarea haotică și inestetică a unor construcții care alterează nota identitară a localităților, lipsa unei infrastructuri care să vitaminizeze turismul național și să orienteze audiența către obiective/atracții turistice/destinații turistice precum: siturile arheologice, siturile medievale, obiective de patrimoniu imobil, muzee, casele memorial, castele, conace, fortificații, mănăstiri etc.
Definirea Termenilor
Industriile culturale – cele care produc și distribuie bunuri și servicii care, în momentul realizării lor, sunt considerate ca având un atribut specific, o utilitate și un scop care întruchipează sau care sunt purtătoarele unei expresii artistice; din categoria industriilor culturale fac parte: artele spectacolului, artele vizuale, patrimoniul cultural de orice fel, industria filmului și a cinematografiei, video, film și televiziune, jocuri video, noile media, industria muzicii, industria cărții, inclusiv editurile.
Industriile creative – sunt cele care utilizează cultura ca o resursă, au o dimensiune cultural deși rezultatele urmăresc cu precădere funcționalitatea; din categoria industriilor creative fac parte: arhitectura, publicitatea, designul și moda.
Considerații generale. Oportunități
Temele macro care afectează toate regiunile țării și au influență asupra sectorului cultural în general sunt: 1. Schimbările demografice dramatice; 2. Criza financiară care a afectat bugetul public; 3. Transformările structurale ale unor sectoare industriale și manufacturiere, inclusiv translatarea unor zone rurale de la o economie eminamente agrară la una industrială sau de altă natură.
Una dintre marile provocări va fi cât de mult va fi integrată cultura în strategiile de dezvoltare economică și socială de către autoritățile statului, cele naționale, regionale și locale.
În urma evaluării și analizelor documentelor care privesc prioritățile și obiectivele tematice incluse în strategia Europa 2020 și în rapoartele și studiile cu privire la ICC, în atribuirea fondurilor structurale pentru perioada 2014‐2020 o atenție specifică se va acorda promovării antreprenoriatului, instrumentelor care facilitează accesul la finanțe pentru identificarea nevoilor din cercetare, dezvoltării unui mediu de afaceri mai bun, cu un accent suplimentar pe inovare.
Din acest punct de vedere, este recomandată o cooperare mai intensivă, mai sistematizată și mai lărgită între arte, cultură și instituțiile științifice și academice, inițiativelor public‐privat pentru sprijinirea experimentelor și inovațiilor artistice. Astfel, abordările holistice sunt cele mai potrivite pentru consolidarea mediului favorabil inovației, creșterii și dezvoltării sectorului ICC ( de ex. înființarea unor
35
locuri de întâlnire pentru artiști, a unor laboratoare pentru inovație culturală și experiment artistic, acolo unde disciplinele diverse colaborează).
Spiritul antreprenorial va trebui susținut prin încurajarea parteneriatelor dintre antreprenori, pe de o parte, și școli, licee și universități, pe de altă parte, pentru crearea și întreținerea unor baze de recrutare a resursei umane care să furnizeze calități și competențe în funcție de cererile pieței.
Din rândul obiectivelor sau a direcțiilor de investiție ce se vor trasa în corespondență cu obiectivele tematice impuse pentru cadrul de programare 2014‐2020, cu țintă cultura, nu trebuie să lipsească mobilitatea artiștilor și a operatorilor culturali (prioritate), promovarea schemelor internaționale de mobilitate, esențiale pentru dezvoltarea ICC, inclusiv a patrimoniului cultural, contribuind decisiv la dezvoltarea calității artistice și profesionale, a instrumentelor și metodelor de valorificare a patrimoniului material și imaterial, mobil și imobil, la dezvoltarea propriilor ambiții ale actorilor culturali de cercetare și explorare, având ca efect deschiderea unor noi oportunități pe piața culturală (este vorba despre oportunități noi de piață prin scheme care îmbunătățesc sistemul de exportat strategii culturale, plasamentul internațional al forței de muncă, calitatea organizațională).
O direcţie de investiţie obligatorie va fi şi restaurarea, consolidarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional (prioritate de dezvoltare)prin intermediul programelor de finanţare actuale pentru exerciţiul financiar 2014‐2020.
România deţine o gamă variată de atracţii şi destinaţii turistice, incluse atât pe lista obiectivelor de patrimoniu cultural UNESCO cât şi pe lista patrimoniului cultural de interes naţional şi universal, fiind identificate de către legislaţia naţională drept monumente istorice.
Numărul monumentelor istorice din Romania conform listei monumentelor istorice întocmită de Ministerul Culturii si Patrimoniului Cultural National, se apropie de 20.000, care sigur sunt ca pondere vizând fondurile necesare şi volumul lucrărilor extrem de diferite, de la ansambluri care necesită zeci de milioane de euro, mari ansambluri rezidenţiale, castele, ansambluri ale bisericilor fortificate din Transilvania, mănăstiri, zone istorice urbanistice, până la construcţii care au nevoie de o valoare de investiţie modestă, cum ar fi bisericile din lemn sau micile locuinţe săteşti, dar care au aceeaşi valoare istorică ca şi marile ansambluri. Este necesar sa se abordeze şi noţiunea de peisaj cultural al identităţii locale, a elementelor caracteristice pentru habitatul orăşenesc şi sătesc, noţiuni care se bazează pe întregul repertoriu de serii de edificii purtătoare a amprentelor stilistice care s‐au derulat şi au lăsat semne pe teritoriul ţării noastre. Potenţialul acestor segmente de investiție este uriaş, nu numai ca oferte, ca disponibilităţi de intervenţie, dar şi ca resursă fundamentală a dezvoltării durabile locale/regionale.
Având în vedere faptul ca toate obiectivele de patrimoniu existente la nivel național reprezintă o premiza pentru dezvoltarea durabila locala/regionala identificam următoarele segmente țintă ce trebuie avute in vedere in exercițiul financiar 2014‐2020:
1. Restaurarea, consolidarea si punerea in valoare a zonelor urbane cu valoare istorica din toate regiunile tarii.
2. Restaurarea, consolidarea si punerea in valoare a liderilor consacrați ai teritoriilor reprezentați de : ansambluri monahale, unități de cult, castele, conace, fortificații, etc.
3. Restaurarea, consolidarea si punerea in valoare de elemente ale habitatului rural, sate și părți din sate cu valoare culturala locala, matricea așezării (ex. trama stradala, parcelar, amenajări peisagistice, ansambluri de gospodării).
36
Patrimoniul cultural local, constituie una dintre condiţiile necesare dezvoltării comunităţilor, prin atragerea/ fidelizarea turiştilor şi dezvoltarea serviciilor conexe activităţilor turistice. Investiţiile în turism şi cultură permit regiunilor de dezvoltare să folosească avantajele oferite de potenţialul lor turistic şi din punct de vedere al patrimoniului natural şi cultural în identificarea şi consolidarea identităţii proprii, pentru a‐şi îmbunătăţi avantajele competitive în sectoare cu valoare adăugată şi conţinut calitativ şi cognitiv ridicat, atât pe pieţe tradiţionale, cât şi pe cele noi, în formare.
Restaurarea, consolidarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural naţional creează oportunităţi şi premize de creştere economica regională şi locală, prin crearea de noi locuri de muncă şi prin promovarea spiritului incluziv, de participare comunitară la procesul de regenerare locală.
Dezvoltarea unor proiecte de valorificare a patrimoniului şi de asigurare a mentenanţei sale se va realiza în concordanţă cu principiile dezvoltării durabile, în sensul conservării şi protejării patrimoniului natural şi cultural, dar şi al reducerii presiunii antropice asupra mediului, inerentă în condiţiile practicării turismului pe scară largă.
Luând în considerare aceste aspecte, susţinem ca deosebit de importantă conservarea a ceea ce a rămas din moştenirea culturală a diferitelor regiuni ale ţării, care a fost grav afectată de‐a lungul timpului ‐monumente istorice de importanţă naţională şi universală, cu menţinerea stilului arhitectonic tradiţional, aplicarea, pe cât posibil, a tehnicilor şi metodelor originare de construcţie în procesul de restaurare, şi conservarea zonelor rurale cu potenţial cultural şi natural demonstrate.
O atenţie deosebită va trebui acordată valorificării patrimoniului imobil şi mai ales al celui imaterial (tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri, creaţii şi istorii orale, consemnări ale unor aspect de viaţă privată, legende etc.), cele care fac parte din contextul vieții culturale şi configurează specificul unei zone. Proiectele de intervenţie şi de cercetare în zonele rurale trebuie încurajate în mod special, în contextul lipsei acute de material documentat şi cercetat cu privire la unele zone tradiţionale de maximă referinţă (ex. Ţara Bîrsei din jud. Braşov), proiecte cu demers integrat de reactivare a memoriei istorice a zonelor, de inventariere a patrimoniului cultural material şi imaterial, de diagnoză a mediului economic, social şi cultural, de colectare în vederea valorificării a instrumentelor de planificare teritorială, de sensibilizare teritorială ori implicare comunităţii în activităţi şi proiecte de regenerare comunitară, de rezolvare a problemelor de infrastructură, mediu şi servicii sociale sau de sănătate etc.
De asemenea, opinam faptul ca aceste demersuri urmează a se realiza in concordanta cu prevederile Convenției Europene a Peisajului si nu in ultimul rând cu intenția de revitalizare si punere in valoare a patrimoniului genetic vegetal național.
Puncte slabe care solicita soluţii punctuale de intervenţie
1. Lipsa unei infrastructurii culturale moderne pentru atragerea turiştilor care ar contribui decisiv la dezvoltarea unei identităţi locale sau regionale;
2. Programe de investiţii insuficiente în domeniul patrimoniului cultural național, in infrastructura muzeelor, a teatrelor, bibliotecilor şi centrelor culturale, care pot accelera inovaţia, pot stimula turismul cultural/ecumenic, cercetarea, modernizarea instituţiilor conform aşteptărilor şi cerinţelor pieţei, a publicului, a utilizatorilor;
3. Nu există încă o înţelegere a rolului culturii şi a ICC în rândul beneficiarilor responsabili cu administrarea şi implementarea programelor şi proiectelor de dezvoltare regională, potenţată de strategii de definire, de argumentare şi de promovare a acestui rol;
37
4. Abordări strategice inconsistente care să ţină cont de rolul şi de semnificaţia culturii şi a ICC în conceptualizarea şi implementarea strategiilor regionale; din acest motiv potenţialul ICC este insuficient exploatat cu repercursiuni mari la nivelul creşterii economice;
5. Antreprenoriat cultural aproape inexistent, cu o piaţă neclară şi slab dezvoltată în domeniul educaţiei, mai ales vocaţionale, pentru profesioniştii care activează în domeniul patrimoniului cultural național și ICC ‐ calitatea afacerilor, management cultural şi transfer de know‐how;
6. Gradul scăzut de internaţionalizare a obiectivelor de patrimoniu de interes național și universal a produselor şi creaţiilor culturale (exportul cultural), care împiedică accesul actorilor din domeniul cultural si ICC la pieţele noi apărute.
7. Realizarea unui cadru legislativ național aplicabil fiecărui domeniu de activitate in parte prin eliminarea acelor prevederi nocive si implicit adaptarea acestuia la domeniului cultural pentru a facilita și încuraja accesul potențialilor beneficiari la proiecte de investiții in cadrul acestui sector de activitate.
8. Simplificarea procedurilor naționale de realizare, evaluare, contractare si implementare a proiectelor de investiții in domeniul instituțiilor culturale si creative.
În ciuda acestui cadru problematic în care îşi desfăşoară activitatea creatorii şi operatorii culturali, antreprenorii, activi în domeniul ICC, inclusiv al patrimoniului cultural, se poate observa totuşi o nevoie crescută şi un interes tot mai declarat din partea regiunilor şi a oraşelor, a autorităţilor locale, regionale, a operatorilor culturali în general, pentru accesarea finanţărilor nerambursabile în vederea dezvoltării regionale şi urbane. Acest lucru oferă o oportunitate extraordinară care, odată valorificată, poate contribui la dezvoltarea culturală şi la integrarea ICC în conceptele holistice de dezvoltare regională. Oportunitatea aceasta va trebui speculată inteligent, matur şi în toate direcţiile solicitate de acest sector, în programarea viitoare a cadrului de finanţare 2014‐2020.
IV. ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ŞI BUNĂ GUVERNANŢĂ
Administrație publică
La nivelul Cadrului Strategic Naţional de Referinţă 2007‐2013 document care reflectă priorităţile naţionale finanţabile din instrumentele structurale alocate României în perioada 2007‐2013, au fost identificate o serie de probleme care trebuie depăşite pentru a impulsiona dezvoltarea economică a României. Astfel, capacitatea administrativă insuficientă este reflectată în structuri de management neperformante, abilităţi nesatisfăcătoare ale funcţionarilor publici, cooperare interinstituţională inadecvată, care conduc într‐un final la calitatea slabă a serviciilor furnizate cetăţenilor punând astfel în pericol dezvoltarea socio‐economică. Percepţia asupra serviciilor furnizate de administraţie este că acestea sunt neatractive şi nu răspund nevoilor beneficiarilor finali/cetăţenilor. De asemenea, erau manifestate temeri cu privire la incidenţa actelor de corupţie. Toate aceste elemente au o legătură de cauzalitate cu lipsa unui management modern al politicilor publice în România.
Începând cu anul 2009, în contextul crizei economico‐financiare, Guvernul României a apelat la sprijinul instituţiilor internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Comisia Europeană, inclusiv în ceea ce privește coordonarea acțiunilor vizând consolidarea capacităţii administraţiei publice.
Misiunea administraţiei publice, prin multitudinea autorităţilor administrative ale statului şi ale comunităților locale, este aceea de a pune în aplicare legile, în scopul satisfacerii unor nevoi şi interese generale şi locale ale colectivităţilor umane și de a asigura buna funcţionare a serviciilor publice în
38
beneficiul cetățenilor. În vederea surprinderii principalelor deficienţe, analiza privind administraţia publică se concentrează pe următoarele elemente: capacitate administrativă și financiară a autorităților administrației publice, politici publice și reglementare, furnizarea serviciilor publice, managementul funcției publice, transparență și integritate.
Capacitatea administrativă și financiară
Din punct de vedere al organizării administrativ‐teritorială este de remarcat este faptul că cca. 57% din municipii au sub 50.000 de locuitori, cca. 55% din orașe au sub 10.000 de locuitori, cca. 52% din comune au sub 3.000 de locuitori. Dintre acestea din urmă, la nivelul anului 2011, un număr de 12 comune au sub 500 de locuitori, iar 81 de comune au sub 1.000 de locuitori. Un alt aspect de luat în calcul este faptul că o serie de orașe și municipii au un număr de locuitori apropiat sau inferior unor comune . Deși mărimea localității și statutul ei rezidențial nu asigură neapărat un loc de top în ierarhia dezvoltării sociale, totuși conform unui studiu realizat la nivelul anului 2010 , ultimele 10 localități în ierarhia dezvoltării sociale cu un indice al dezvoltării sociale locale (ISDL) între 12 – 19 (față de ISDL 99 – 125 pentru cele mai dezvoltate localități) se numără printre comunele cu mai puțin de 2.500 de locuitori. În acest context, se pune întrebarea dacă organizarea administrativ‐teritorială este de natură să asigure premisele necesare pentru o dezvoltare armonioasă și echilibrată a teritoriului și să creeze autorităților administrației publice cadrul în care să‐și exercite competențele la parametrii de eficacitate și eficiență în vederea satisfacerii nevoilor cetățenilor și mediului de afaceri.
În același timp, criza financiară și efectele propagate ale acesteia au generat noi provocări pentru autoritățile administrației publice. Pe termen mediu, obiectivul specific al politicii bugetare este reprezentat de ajustarea în continuare a deficitului bugetar, principalele măsuri, vizând: continuarea ajustărilor și restructurarea sistemului de cheltuieli publice, orientarea cheltuielilor spre proiecte de investiții, absorbția accelerată a fondurilor structurale, diminuarea cheltuielilor cu bunurile şi serviciile, consolidarea planificării multianuale şi a cadrului de cheltuieli pe termen mediu, consolidarea şi continuarea reformelor structurale, continuarea politicii de reducere şi prevenire a apariţiei de arierate, îmbunătăţirea politicii de administrare fiscală.
Veniturile totale ale unităților administrativ‐teritoriale au înregistrat în perioada 2007‐2011 o tendință crescătoare, mai accentuată în anul 2008 (18,5%), o descreștere cu 1% în anul 2009 și o creștere relativ constantă de 1‐2% în anii 2010 și 2011. În ceea ce privește ponderea veniturilor proprii ale unităților administrativ‐teritoriale în veniturile totale, s‐au înregistrat variații, procentul veniturilor proprii aflându‐se pe o pantă descendentă în perioada 2007–2009 (16,98% ‐ 2007, 14.53% ‐ 2008, 14,04% ‐ 2009), în anul 2009 înregistrându‐se cea mai mică valoare din perioada de referință. Începând cu anul 2010 s‐a înregistrat o creștere a acestei ponderi la 15,74%, pentru ca, în anul 2011, ponderea veniturilor proprii să ajungă la 17,27% din totalul veniturilor încasate la nivelul unităților administrativ‐teritoriale. Deși creșterea față de nivelul minim al perioadei de referință a fost de cca. 3,2%, ponderea veniturilor proprii în totalul veniturilor este destul de redusă pentru a se putea asigura, în mod real, autonomia financiară a unităților administrativ‐teritoriale.
O sursă alternativă generatoare de venituri proprii au constituit‐o proiectele finanțate din fonduri nerambursabile. În acest context, este necesar ca regulile de finanțare, atât regulile specifice ale finanțatorului cât și legislația națională aplicabilă, să fie simplificate, de natură să contribuie la dezvoltarea capacității beneficiarilor și la eficientizarea activităților acestora. În perioada 2007‐2009 ponderea cheltuielilor de personal în totalul cheltuielilor se afla pe o pantă ascendentă, crescând de la 32,71% în anul 2007 la 38,89% în anul 2009, prin implementarea măsurilor de reducere a cheltuielilor salariale din sectorul bugetar, această pondere a scăzut în perioada 2010 – 2011, ajungând la doar 25,55%. În ceea ce privește ponderea cheltuielilor cu bunuri și servicii în totalul cheltuielilor, aceasta a
39
înregistrat variații mai reduse, de cca. 2% în perioada 2007‐2011. Autorităţile administraţiei publice locale reușesc să acopere din surse proprii sub 50% din cheltuielile de bază de funcționare (33,38% în anul 2007, 25,53% în anul 2008, 24,75% în anul 2009, 31,31% în anul 2010 și 37,33% în anul 2011), fără a se lua în calcul și cheltuielile necesare exercitării competențelor exclusive și partajate transferate în cadrul procesului de descentralizare. Îngrijorător este faptul că ponderea cheltuielilor cu investițiile în totalul cheltuielilor a înregistrat în perioada 2007‐2010 o tendință accentuat descrescătoare, ajungând de la 20,43% la 14,63%.
În contextul unor resurse financiare, umane și tehnologice limitate trebuie acordată o atenție sporită creșterii capacității de management a administrației publice din toate perspectivele: planificare, organizare, implementare, monitorizare și evaluare. La nivelul instituțiilor din administrația publică se utilizează o serie de instrumente de management în vederea întăririi, din diverse perspective, a capacității administrative, unele cu caracter obligatoriu și altele cu caracter opțional. A fost revizuit sistemul de control intern/managerial care vizează un ansamblu de elemente implementate de către responsabilii de la toate nivelurile unei organizaţii, pentru a deţine controlul asupra funcţionării activităţilor organizaţiei, în raport cu obiectivele fixate. O modalitate de creștere a capacității administrative a instituțiilor din administrația publică o constituie și mecanismele de cooperare/colaborare/parteneriat. Fenomenul a luat amploare în ultimii ani și a îmbrăcat o diversitate de forme: asociații de dezvoltare intercomunitară, grupuri de acțiune locală, parteneriate public‐public, public‐privat, forme de cooperare/colaborare bilaterală, multilaterală etc., atât ca urmare a conștientizării avantajelor de către instituțiile din administrația publică cât și ca urmare a introducerii în grilele de evaluare a cererilor de finanțare pentru proiectele finanțate din fonduri structurale a unor punctaje suplimentare pentru proiectele depuse în parteneriat.
O atenție particulară trebuie acordată sistemului judiciar, care, la rândul lui, este afectat de unele dintre deficienţele în materie de performanță. Progresele înregistrate în procesul de reformă a sistemului judiciar în ultimii ani sunt incontestabile şi au fost recunoscute ca atare inclusiv în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare. Cu toate acestea, provocările care stau în faţa sistemului judiciar pe calea eficientizării şi funcţionării la parametri optimi sunt în continuare numeroase. În ciuda anumitor îmbunătăţiri, imaginea globală este aceea a unei lipse de dinamism în abordarea problemelor care au un impact real asupra capacităţii sistemului judiciar de a face dreptate în mod rapid şi consecvent.
Politici publice și reglementare
Procesul elaborării politicilor publice în România necesită încă îmbunătățiri substanțiale pentru a deveni pe deplin funcțional și eficient. Scopul reglementării inteligente este de a concepe și a elabora norme care respectă principiile subsidiarității și proporționalității și care au cel mai înalt nivel calitativ posibil. Acest obiectiv trebuie urmărit pe parcursul ciclului de politică, din momentul în care un act legislativ este conceput, până când acesta este revizuit. Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul administraţiei publice centrale 2008 – 2013 își propune următoarele obiective: evaluarea impactului reglementărilor şi îmbunătăţirea procesului de consultare, măsurarea costurilor şi reducerea sarcinilor administrative, simplificarea procedurilor administrative, simplificarea agenţiilor şi autorităţilor de reglementare şi control și simplificarea legislaţiei. Pe parcursul ultimilor ani au fost elaborate standarde minime privind evaluarea ex‐ante a impactului reglementărilor. Experții au arătat că deși abordarea propusă este corectă, implementarea standardelor menționate a întâmpinat o serie de dificultăți generate de existența unui sistem cu caracter legalist sau de o capacitate instituțională încă scăzută din acest punct de vedere. „Analiza funcţională a administraţiei publice centrale din România ” a avut ca scop şi evaluarea măsurilor şi cadrului legal şi instituţional implementate până la acea dată de către Guvern în domeniul coordonării şi planificării politicilor publice. S‐au pregătit etapa tehnică a Planului anual de lucru al Guvernului, ca instrument de planificare strategică şi prioritizare a politicilor
40
guvernamentale și revizuirea sistemului politicilor publice. Se află în pregătire un proiect de HG pentru revizuirea şi codificarea legislaţiei în domeniul evaluării impactului documentelor de politici publice şi al proiectelor de acte normative. A fost introdus Modelul Costului Standard (MCS) pentru mediul de afaceri, metodologie necesară pentru măsurarea costurilor administrative şi reducerea sarcinilor administrative. Rezultatul direct al acestui proiect a fost elaborarea unui manual adaptat nevoilor și testarea acestuia. Una dintre cele mai importante inițiative ale Guvernului în domeniul reglementărilor este reprezentată de codificarea cadrului legal din domeniul administraţiei publice prin elaborarea proiectului Codului de Procedură Administrativă și a proiectului Codului Administrativ. În procesul de fundamentare a proiectului Codului Administrativ au fost realizate o serie de studii și analize privind disfuncţionalităţile cadrului legislativ incident domeniului administraţie publică .
Furnizarea serviciilor publice
În perioada 2007‐2012, procesul de descentralizare a cunoscut o evoluție sectorială diferită, determinată de modul în care ministerele au promovat și implementat proiectele strategiilor sectoriale de descentralizare. Competențele autorităților administrației publice locale se încadrează în trei categorii: exclusive, partajate și delegate, cu distincție între autoritățile administrației publice de la nivelul comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv de la nivelul județului. Principalele probleme cu privire la alocarea competențelor sunt: suprapunerile între diferite autorități ale administrației publice centrale și locale, transferul competențelor fără asigurarea surselor de finanțare corespunzătoare sau capacitatea administrativă redusă în special a unităților administrativ‐teritoriale de dimensiuni mici de a exercita competențele transferate, autonomia financiară redusă a unităților administrativ‐teritoriale, un sistem de monitorizare și evaluare a modului de furnizare a serviciilor publice neadecvat sau chiar inexistent, utilizarea la scară mică a instrumentelor destinate eficientizării furnizării serviciilor publice. Actualele disfuncționalități ale modului de alocare a competențelor se răsfrâng implicit asupra modului în care autoritățile administrației publice furnizează serviciilor publice. În domeniul sănătății , România avea la nivelul anului 2008 cei mai reduși indicatori privind accesul la servicii de sănătate de bază, la aspecte precum numărul de medici, farmaciști sau asistenți raportat la populație, ca si numărul de consultații pe locuitori. Cea mai mare discrepanță se remarca în mediul rural, unde numărul personalului medical în general și al medicilor, în special este de câteva ori mai mic decât în urban. Pe termen mediu și lung, reducerea disparităților și asigurarea accesului în mod echitabil al cetățenilor la servicii de bază (educație, sănătate, utilități publice) trebuie să reprezinte o preocupare constantă a autorităților administrației publice centrale și locale. În domeniul educației preuniversitare, procesul de restructurare desfășurat între 1999 – 2009 a condus la diminuarea semnificativă a numărului unităților educaționale cu peste 70%. Cu privire la personalul didactic care deservește sistemul educațional preuniversitar, tendința descrescătoare se menține și pentru mediul urban și pentru cel rural pentru anii 2010 și 2011. Din perspectiva accesibilității și calității serviciile comunitare de utilități publice se constată menținerea unei discrepanțe mari între mediul urban și rural. Astfel, în 33% din localitățile din mediul rural se furnizează serviciul public de transport, față de 67% din localitățile de la nivel urban. Situația se menține și în cazul accesului la serviciile de alimentare cu apă și canalizare, unde, deși numărul operatorilor acestui serviciu a crescut cu 28% în anul 2011 față de 2010, mediul rural rămâne în continuare deficitar: doar 56% din totalul localităților beneficiau în anul 2011 de servicii de alimentare cu apă și canalizare. Pe termen mediu și lung este necesară o abordare strategică la nivel național în ceea ce privește orientarea serviciilor spre client prin reducerea duratei de așteptare, transparență, implementarea de sisteme de accueil în administrația publică, diversitatea modalităților de prestare a serviciilor publice, în funcție de nevoile clienților, extinderea serviciilor publice furnizate on‐line. Una din cele mai mari probleme semnalate în cadrul relaţiei administraţie – cetăţean este cantitatea şi complexitatea formalităţilor/procedurilor administrative care trebuie îndeplinite. Primul demers de simplificare a
41
procedurilor administrative din România a fost realizat în domeniul înmatriculării vehiculelor. De asemenea, este notabilă și introducerea sistemului de ghişeu unic la nivelul serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor. O altă măsură de simplificare administrativă a vizat introducerea conceptului de “constat amiabil” . Importanța acordată simplificării procedurilor administrative reiese inclusiv din obiectivele Strategiei Naţională Anticorupţie (SNA) 2012‐2015.
Managementul funcției publice / resurselor umane
În contextul analizei funcţionale elaborate de Banca Mondială (condiţionalitate în cadrul Memorandumului de Înţelegere cu Comisia Europeană), s‐a atras atenţia asupra faptului că, deşi administraţia publică din România are un cadru legal modern şi mulţi angajaţi profesionişti şi dedicaţi, „sistemul funcţiei publice în ansamblu nu poate funcţiona eficient cu politicile şi cadrul instituţional actuale în domeniul resurselor umane”. Analizele cu privire la starea de fapt a resurselor umane în domeniul funcţiei publice atrag atenţia asupra unor aspecte ce trebuie remediate privind structurarea pe grade, vârstă şi venit salarial a corpului funcţionarilor publici, cu implicaţii importante privind finanţarea şi funcţionarea instituţiilor statului. În ceea ce priveşte structura pe grade profesionale a funcţiilor publice de execuţie, aceasta reflectă o structură nefirească pentru orice sistem, şi anume: 50% funcţii publice de grad superior, 25,2% funcţii publice de grad principal iar restul de 24,8% funcţii publice de nivel asistent şi debutant. Acest lucru este agravat de faptul că 53,24% dintre funcţionarii publici de execuţie au atins gradul profesional maxim, cu implicaţii în ceea ce priveşte scăderea performanţelor profesionale raportat la motivarea acestora. În ceea ce priveşte structura pe grupe de vârstă a corpului funcţionarilor publici, aceasta denotă un grad ridicat de îmbătrânire, cu grupa de vârstă de peste 50 de ani reprezentând 35,5 % din totalul funcţionarilor publici. Cadrul general al evaluării este constituit, în proporţie de 50%, din elemente ce ţin de corelarea dintre activitatea funcţionarului public şi cerinţele funcţiei publice, elemente materializate într‐un număr de 10 criterii de performanţă pentru funcţiile publice de execuţie la care se adaugă 11 criterii de performanţă pentru funcţionarii publici de conducere, criterii a căror măsurare obiectivă este dificil de realizat, iar modalitatea de notare permite un grad ridicat de subiectivism. În ciuda adoptării unor acte normative pentru reglementarea sistemului funcţiei publice (care conţin elemente de restricţionare a controlului politic) şi a legii salarizării unice, studiul indicatorilor propuşi în analiză semnalează faptul că gradul de control politic formal la nivelul sistemului funcţiei publice româneşti rămâne la un grad ridicat, ceea ce denotă necesitatea continuării reformelor în acest sens pe termen mediu şi lung.
Transparență și integritate
Transparența și integritatea publică reprezintă o componentă esențială a bunei guvernări, fiind în strânsă legătură cu calitatea serviciilor pe care administrația publică le furnizează cetățeanului. Legislația românească permite tuturor cetățenilor să ceară și să primească informații care privesc activitatea administrației publice. Legea liberului acces la informațiile de interes public și cea a transparenței decizionale în administrația publică constituie puternice instrumente de monitorizare și participare. Cu toate acestea, aceste instrumente sunt puțin cunoscute de cetățeni. Promovarea conceptului de „avertizor de integritate” în rândul personalului angajat în cadrul instituţiilor publice este foarte redusă. Acest aspect poate fi considerat ca fiind negativ în condiţiile în care avertizarea în interes public acţionează ca un puternic instrument de descurajare a practicilor lipsite de integritate şi a abuzurilor în interiorul unei instituţii publice. Directiva 2003/98/CE referitore la reutilizarea datelor publice a fost transpusă în legislația românească . Astfel, reutilizarea în scop necomercial a documentelor deținute de către instituțiile publice este liberă pentru toți participanții potențiali de pe piață iar instituțiile publice trebuie să asigure condiții pentru facilitarea accesului la documentele disponibile pentru reutilizare, în special prin elaborarea de liste și directoare, în cazul utilizării mijloacelor electronice cu cele mai importante documente destinate reutilizării.
42
Managementul situaţiilor de urgenţă
Problematica dezastrelor şi a gestionării acestora constituie nu numai un subiect de actualitate, ci şi o prioritate în abordarea sistemică a acesteia din partea responsabililor naţionali. Frecvenţa crescândă, amploarea manifestărilor şi consecinţele tot mai grave, uneori catastrofale a dezastrelor, impun un sistem flexibil de gestionare a situaţiilor de urgenţă, calat pe nevoia de prevenire şi de răspuns pentru limitarea la maxim a consecinţelor negative dar şi pe aşteptările comunităţilor din acest punct de vedere care să limiteze în acelaşi timp consumul de resurse necesar pentru intervenţie şi restabilirea stării de normalitate. Aşa cum observaţi, asistăm în cursul ultimilor ani la efecte majore ale schimbărilor climatice, unele dintre ele având impact pe termen lung – cum ar fi răspândirea bolilor şi creşterea nivelului mării, iar altele cu impact imediat – cum sunt fenomenele meteorologice extreme, manifestate fie sub forma furtunilor violente, a precipitaţiilor abundente, urmate de inundaţii catastrofale ori valuri de căldură şi lipsa precipitaţiilor asociată cu secetă şi incendii devastatoare.
România a fost afectată grav în ultimul deceniu de dezastre naturale care au avut implicaţii deosebite asupra dezvoltării, fiind cheltuite importante resurse din PIB pentru restabilirea stării de normalitate, guvernele făcând eforturi financiare considerabile pentru ajutorarea persoanelor care au fost afectate de consecinţele acestor dezastre. În ciuda tuturor eforturilor depuse, a unui sistem de prevenire suficient de eficient şi a asistenţei internaţionale consistente primite de ţara noastră, a fost necesară o lungă perioadă de timp pentru ca prin măsurile de recuperare şi reabilitare implementate să se asigure reîntoarcerea comunităţilor la o viaţă normală. Pagubele provocate şi pierderile suferite în inundaţiile din perioada 2005 ‐ 2010 a incendiilor de pădure tot mai numeroase, a căderilor masive de zăpadă din această iarnă, dar şi a altor situaţii de urgenţă,au făcut necesară accesarea mecanismului de protecţie civilă al UE dar şi a Fondului de Solidaritate european. Toate aceste aspecte au determinat necesitatea proiectării şi dezvoltării unui sistem naţional de management al situaţiilor de urgenţă, construit pe un sistem legislativ şi instituţional capabil să asigure un răspuns adecvat provocărilor tot mai mari generate de dezastre.
Pentru a da o dimensiune palpabilă unui dezastru, la nivel naţional au fost definite atât situaţiile de urgenţă cât şi dezastrele. Potrivit OUG nr.21/2004 situaţia de urgenţă este definită ca "eveniment excepţional, cu caracter non‐militar, care prin amploare si intensitate ameninţă viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul unitar al forţelor si mijloacelor implicate", iar prin Legea nr. 481/2004 dezastrul a fost definit ca fiind „evenimentul datorat declanşării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului şi care, prin amploare, intensitate şi consecinţe, atinge ori depăşeşte nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă”. Cuvintele cheie din aceste definiţii, care evidenţiază ceea ce e diferit într‐o situaţie de urgenţă privesc ameninţarea vieţii, necesitatea desfăşurării unor acţiuni şi măsuri urgente de intervenţie şi alocării unor resurse suplimentare pentru restabilirea stării de normalitate şi un management unitar al tuturor acestor resurse.
În ultima decadă 2002 ‐ 2012, s‐au manifestat peste 46.000 situaţii de urgenţă din care 28.308 inundaţii, 682 alunecări de teren, 17.305 alte situaţii de urgenţă. (poluări la operatori economici, incidente de mediu, etc.) Toate aceste situaţii de urgenţă au afectat 3.325 localităţi, fiind inundate peste 67.000 de locuinţe (din care 15.399 distruse total), evacuate peste 57.500 persoane şi afectate aproximativ 1 milion hectare terenuri agricole. În acelaşi timp, au fost distruse 16.366 Km de infrastructură (căi ferate, drumuri naţionale, drumuri judeţene şi comunale, reţele electrice, de telecomunicaţii, de alimentare de gaz şi apă). La acestea s‐a adăugat decesul a 144 persoane surprinse de viituri. Totodată, în România pentru intervalul menţionat, au avut loc peste 145.000 incendii ce au provocat pagube însemnate, dar
43
prin intervenţia operativă a structurilor de intervenţie au fost salvate bunuri de aproximativ 25 miliarde lei (cca. 6 mld. Euro).
Pentru gestionarea consecinţelor acestor evenimente, au fost acordate ajutoare de către Guvernul Românie în valoare totală de 841,7 mil.lei. De asemenea, prin accesarea Fondului de Solidaritate au fost obţinute 108 mil. euro reprezentând 4% din valoarea estimativă a pagubelor. Au fost folosite importante resurse de intervenţie ale MAI, MApN, ale altor instituţii ale statului sau organizaţii ne‐guvernamentale, a fost solicitată asistenţă internaţională.
Toate aceste lucruri dovedesc în egală măsură viabilitatea actualului sistem naţional de management al situaţiilor de urgenţă, dar şi nevoia permanentă de modernizare, în scopul reducerii impactului asupra comunităţilor şi creşterii capacităţii de răspuns a instituţiilor statului în asemenea situaţii.
Organizarea sistemului național de management al situațiilor de urgență. România este o ţară cu factor mare de vulnerabilitate la producerea dezastrelor ceea ce necesită o abordare sistemică, coerentă şi strict coordonată şi controlată a activităţii sistemului naţional de management al situaţiilor de urgenţă în toate fazele sale, într‐un cadru legislativ adecvat şi bine susţinut material.
Sistemul naţional de management al situaţiilor de urgenţă este un sistem caracterizat printr‐o responsabilitate distribuită – mai mulţi actori implicaţi, un sistem de coordonare inter‐instituţional, organizat pe niveluri sau domenii de competenţă şi care are ca principiu de activare solicitarea de ajutor a de jos în sus, de la nivelul care este depăşit de situaţia de urgenţă, ce afectează o anumită comunitate. Sistemul este organizat şi funcţionează pentru prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate.
În cadrul juridic şi organizatoric actual şi pentru perspectiva pe termen mediu şi scurt, în situaţii de normalitate, managementul situaţiilor de urgenţă în România este orientat prioritar pe următoarele domenii:
• gestionarea riscurilor, ca parte integrantă a managementului situaţiilor de urgenţă şi componentă necesară a fundamentării dezvoltării durabile; aceasta presupune atât identificarea acestora, cât şi monitorizarea modului de manifestare şi stabilirea măsurilor structurale şi nestructurale de diminuare a impactului manifestărilor acestuia asupra comunităţilor;
• instituirea, funcţionarea şi perfecţionarea unui sistem viabil şi adecvat de pregătire a structurilor de intervenţie, dar şi a populaţiei, pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă;
• constituirea şi gestionarea resurselor necesare acţiunilor de intervenţie; • perfecţionarea cadrului normativ şi organizatoric propriu şi a celui doctrinar, remodelarea
misiunilor, a metodelor şi procedurilor de acţiune; • dezvoltarea interoperabilităţii şi cooperării cu structuri similare din alte state, prin participare
activă la cooperarea internaţională, la misiuni şi acţiuni de asistenţă umanitară şi ajutor în prevenire, pregătire şi intervenţie în caz de dezastre naturale sau provocate accidental de activitatea umană.
Ca organizare, conform legislaţiei în vigoare, Sistemul Naţional are în compunere ca elemente de bază: • comitete pentru situaţii de urgenţă ca organisme colegiale, interinstituţionale de decizie, cu atribuţii
complexe în gestionarea situaţiilor de urgenţă. Comitetele pentru situaţii de urgenţă se organizează la nivel naţional, al autorităţilor publice centrale (ministere), judeţean şi local.
• Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Cunoscut sub acronimul de IGSU, inspectoratul general poate fi definit ca cel mai important element al sistemului naţional fiind structura de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor, care asigură coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă, având un important
44
rol integrator al tuturor activităţilor desfăşurate în acest domeniu. Pentru a răspunde cât mai bine rolului pentru care a fost conceput, IGSU are organizate o structură preventivă şi una operativă.
• servicii comunitare pentru situaţii de urgenţă. Aceste servicii sunt constituite ca servicii deconcentrate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, care funcţionează la nivelul judeţelor ca inspectorate judeţene şi al municipiului Bucureşti, şi asigură, în zonele de competenţă coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă;
• centre operative pentru situaţii de urgenţă. Centrele operative reprezintă locaţiile din care structurile de decizie şi de conducere permit exercitarea funcţiilor de comandă, control şi coordonare a acţiunilor de intervenţie, de monitorizare, evaluare, înştiinţare, avertizare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnică operaţională la nivel local, judeţean şi naţional a managementului situaţiilor de urgenţă. Centrele operative sunt interconectate la nivel naţional printr‐un sistem informaţional care permite gestionarea informaţiilor referitoare la situaţiile de urgenţă în tip real, realizarea imaginii operaţionale unice cu privire la situaţiile de urgenţă produse şi consecinţele acestora, o mai bună gestiune a resurselor avute la dispoziţie.
• comandantul acţiunii reprezintă un element de noutate pentru ţara noastră, acesta fiind persoana împuternicită de către comitetul naţional, judeţean sau ministerial care asigură conducerea şi coordonarea unitară la locul producerii evenimentului excepţional a tuturor forţelor stabilite pentru intervenţie, funcţie de natura şi gravitatea evenimentului şi de mărimea categoriilor de forţe concentrate pentru intervenţie.
Gestionarea dezastrelor (inundaţii, fenomene meteo periculoase, seisme, accidente tehnice sau tehnologice, accidente la construcţii hidrotehnice, poluări accidentale, etc.) necesită analize şi decizii specifice fiecărui tip în parte şi pentru fiecare zonă vulnerabilă la astfel de evenimente. Pentru o mai bună coordonare a activităţilor în acest domeniu, prin HG nr. 2288/2004 au fost repartizate spre gestionare tipurile de risc generatoare de situaţii de urgenţă şi funcţiile de sprijin asociate privind prevenirea şi gestionarea acestora ministerelor, instituţiilor publice de specialitate şi organizaţiilor neguvernamentale. Matricea funcţiilor de sprijin astfel definită, stabileşte agenţia responsabilă pentru gestionarea unor anumite activităţi precum şi celelalte agenţii ale statului, organisme voluntare şi organizaţii care trebuie să îi acorde sprijin în acest sens.
Autorităţile centrale responsabile identificate cu funcţii de sprijin, au obligaţia să elaboreze şi să aprobe prin ordine interne, metodologii privind gestionarea situaţiilor de urgenţă care să asigure implementarea măsurilor şi acţiunilor necesare depăşirii momentelor de criză.
Referitor la palierele asigurării răspunsului, se disting nivelul naţional, cel judeţean şi cel local, în cazul celor din urmă ponderea cea mai însemnată fiind aceea a activităţilor de intervenţie efectivă.
Conform „principiului” care spune că: „dezastrele se produc local şi se gestionează local” şi sistemul românesc de management a situaţiilor de urgenţă are ca element de activare nivelul local, adică comitetele locale pentru situaţii de urgenţă. Atunci când resursele comunităţilor locale sunt depăşite şi acestea nu mai pot face faţă situaţiei, comitetul poate şi trebuie să solicite sprijin nivelului ierarhic superior – comitetele judeţene pentru situaţii de urgenţă care vor sprijini cu resurse proprii eforturile comunităţilor afectate. Atunci când şi resursele comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă sunt depăşite acesta poate solicita sprijin nivelului naţional care, fie recurge la disponibilităţile pe care le are în regiunea din imediata vecinătate a zonei afectate, fie poate angaja resurse specifice nivelului naţional. Atunci când resursele naţionale de intervenţie sunt depăşite sau devin critice nivelul naţional poate solicita sprijinul comunităţii internaţionale – mecanismul de protecţie civilă al Uniunii Europene sau Centrul de Coordonare şi Răspuns Euro – Atlantic al NATO, care pot asigura asistenţă şi sprijin în gestionarea situaţiilor de urgenţă respective.
45
În foarte multe situaţii însă, se ajunge la operaţionalizarea directă a nivelului naţional prin activarea comitetului naţional pentru situaţii de urgenţă. În acest caz, ministrul administraţiei şi internelor, în calitatea sa de preşedinte al comitetului, sub coordonarea primului ministru, va operaţionaliza resursele necesare la nivel regional sau naţional şi va pre‐poziţiona sau disloca forţe şi mijloace de intervenţie în vecinătatea sau în zona afectată. Pentru punerea imediată în aplicare a planurilor prevăzute pentru diverse situaţii de urgenţă în ceea ce priveşte avertizarea, alertarea şi evacuarea populaţiei, precum şi limitarea şi înlăturarea consecinţelor situaţiilor de urgenţă comitetele pentru situaţii de urgenţă şi preşedinţii acestora pot decide declararea stării de alertă.
Sistemul naţional de management a situaţiilor de urgenţă, prin modul de organizare şi funcţionare, permite identificarea şi cuantificarea rapidă a nevoilor de intervenţie şi asistenţă umanitară şi transmiterea lor în timp oportun la nivelurile de decizie în scopul asigurării resurselor necesare pentru intervenţie şi asistenţă a persoanelor sinistrate.
Un efort deosebit din partea administraţiei centrale se regăseşte atât în faza intervenţiei propriu‐zise, cât şi în faza restabilirii stării de normalitate, însă reconstrucţia infrastructurii, relocarea populaţiei afectate şi asigurarea unor condiţii de trai post eveniment, trebuie să fie un efort conjugat al administraţiei centrale şi a administraţiilor locale.
În perioada de la constituirea sistemului naţional şi până în prezent au fost elaborate o serie de reglementări care au avut un impact în evoluţia conceptuală a sistemului naţional. Au fost elaborate strategiile naţionale în domeniul prevenirii situaţiilor de urgenţă, comunicării şi informării pentru situaţii de urgenţă, a protecţiei civile, strategia de gestionare a riscului de inundaţii precum şi strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă a României fiind în lucru alte documente programatice care vor aduce mai multă consistenţă în planificarea măsurilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă specifice ţării noastre.
În procesul general de conducere în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă integrat, o măsură de prevenire cu rol deosebit de important este reprezentantă de managementul riscurilor, definit ca un proces sistematic şi riguros de identificare, analiză, planificare, decizie, monitorizare, control şi comunicare a riscurilor generatoare de dezastre. Acesta permite instituirea şi funcţionarea unui mediu riguros de luare oportună a deciziilor pentru:
• evaluarea continuă a ceea ce poate avea urmări nedorite; • determinarea riscurilor importante, pentru a fi studiat efectul asupra persoanelor şi
comunităţilor; • implementarea strategiilor adecvate de tratare a acestor riscuri şi asigurarea eficienţei măsurilor
implementate pentru diminuarea consecinţelor manifestării acestora.
Potrivit legislaţiei naţionale, riscurile cunoscute sunt uzual urmărite în paralel cu identificarea şi analizarea unora noi, fiind stabilite planuri de atenuare a consecinţelor acestuia şi diminuare a vulnerabilităţii comunităţilor în cazul manifestării lor. Fiecare autoritate naţională care are în responsabilitate gestionarea unui tip de risc este obligată, potrivit legii, să elaboreze regulamente prin care sunt stabilite atribuţii şi responsabilităţi pentru toate nivelurile responsabile şi sunt precizate măsurile şi activităţile ce trebuiesc desfăşurate anterior, pe timpul şi după producerea acestora. În acest sens sunt în vigoare în momentul de faţă regulamente de gestionare a riscului de inundaţii şi poluări marine şi pe cursurile de apă, a seismelor şi alunecărilor de teren, a accidentelor nucleare şi urgenţelor radiologice, a accidentelor chimice pe amplasament (normele SEVESO) şi pe timpul transporturilor acestora, a fenomenelor meteorologice periculoase. Monitorizarea factorilor majori de risc în ţara noastră reprezintă efortul conjugat al entităţilor specializate de la toate nivelurile – Ministerul Mediului şi Pădurilor şi agenţiile sale, Garda Naţională de Mediu, Compania Naţională Apele Române, etc., însă
46
măsurile de reducere şi limitare a potenţialelor consecinţe revine factorului decizional local atunci când, prin programe pe această linie, nu sunt angrenate resurse de la nivel judeţean, regional sau naţional.
Pe baza planurilor de analiză şi acoperire a riscurilor redactate la nivelul localităţilor şi judeţelor, în care sunt inventariate riscurile, consecinţele probabile şi resursele necesare acţiunilor de intervenţie, recuperare şi reabilitare, autorităţile pot stabili concepţia desfăşurării acţiunilor de protecţie şi intervenţie şi identifica deficitele pe care le au în asigurare unor resurse critice pentru asemenea situaţii.
Tot ca o măsură de prevenire, în anul 2008 a fost adoptată Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuințelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundațiilor. Această lege, reprezintă, (cu toate lipsurile ei), un instrument extrem de util atât în promovarea a unor măsuri de protecţie cât şi de planificare teritorială, ce trebuie să degreveze bugetul statului de acordarea unor ajutoare persoanelor care au avut de suferit de pe urma dezastrelor. Acest instrument va trebui însă perfecţionat în viitor ca să servească bine scopului pentru care a fost creat.
Concluzionând asupra managementului riscurilor, ca segment al gestionării situaţiilor de urgenţă, se poate spune că sistemul naţional dispune de reglementări ferme şi comprehensive care permit identificarea, monitorizarea şi cuantificarea consecinţelor manifestării acestora precum şi definirea măsurilor de protecţie adecvate ce trebuiesc implementate pentru reducerea vulnerabilităţii comunităţilor atunci când aceste riscuri se manifestă. Eforturile care se fac pe această linie se înscriu în eforturile şi pe direcţia de acţiune a celorlalte state ale UE prefigurându‐se, în viitor, standardizarea acestei activităţi la nivelul Uniunii.
Principala resursă operativă a sistemului naţional este reprezentantă de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, structură de specialitate din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor care asigură coordonarea unitară şi permanentă a activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă şi îndeplinirea obligaţiilor internaţionale ce decurg din calitatea de Punct naţional de contact în relaţia cu organizaţiile internaţionale responsabile în domeniul gestionării situaţiilor de urgenţă. Inspectoratul a fost înfiinţat în anul 2004 şi este rezultatul unificării Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari cu Comandamentul Protecţiei Civile. De la înfiinţare şi până în prezent IGSU, a traversat importante etape de reformă şi modernizare – unificarea celor două structuri, elaborarea pachetului de reglementări necesar funcţionării, profesionalizarea prin înlocuirea militarilor în termen cu cadre militare active ‐ care i‐au permis să reacţioneze la situaţiile de urgenţă care au afectat ţara noastră şi să îşi îndeplinească foarte bine misiunile, de foarte multe ori formarea personalului având loc pe măsură ce acesta participa direct la acţiunile de intervenţie.
Pentru modul de îndeplinire a misiunilor, implicare şi atitudinea personalului IGSU este de la înfiinţare pe locul I în topul preferinţelor cetăţenilor, aceştia fiind la un nivel de 92% în încrederea populaţiei.
La nivel naţional, acţiunile de răspuns ale IGSU în cazul situaţiilor de urgenţă sunt gestionate de 42 de servicii profesioniste pentru situaţii de urgenţă care coordonează activitatea a 283 subunităţi operative şi Unitatea Specială de Intervenţie în Situaţii de Urgenţă.
Prin eforturi financiare considerabile, în ultimii 5 ani prin intermediul Programelor de Operaţionalizare Regională au fost achiziţionate categorii noi de tehnică şi echipamente de intervenţie, IGSU deţinând în momentul de faţă capabilităţi importante de intervenţie în domeniul stingerii incendiilor, descarcerării, salvării de la înălţime, acordării primului ajutor calificat, operaţiunilor de căutare‐salvare, salvării din apă, salvării persoanelor şi înlăturării consecinţelor accidentelor de natură chimică, biologică, radiologică sau nucleară, alte stări de pericol pentru viaţa umană sau mediu.
IGSU, în calitate de element integrator al sistemului naţional, asigură şi sprijinirea funcţionării centrelor operaţionale şi operative pentru situaţii de urgenţă organizate la nivel judeţean, ministerial şi naţional.
47
Acestea vor beneficia de un Sistem de Management Informaţional pentru Situaţii de Urgenţă ‐ SMISU, care va fi dat curând în funcţiune, sistem care va permite asigurarea schimbului de informaţii în timp real între elementele sistemului naţional, ceea ce va determina atât simplificarea şi reducerea timpului necesar procesului decizional cât şi o mai bună identificare, alocare şi folosire a resurselor avute la dispoziţie.
În temeiul articolului 196 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, în materie de protecţie civilă, instrumentele de la nivel european au drept scop sprijinirea, coordonarea şi completarea acţiunilor statelor membre în materie de protecţie civilă, cu scopul sporirii eficienţei sistemelor de prevenire, pregătire şi răspuns în caz de dezastre naturale şi provocate de om, de orice tip, în interiorul şi în afara Uniunii.
Astfel obiectivele specifice includ (a) asigurarea unui nivel ridicat de protecţie împotriva dezastrelor prin prevenirea sau reducerea efectelor acestora şi prin promovarea unei culturi a prevenirii; (b) optimizarea pregătirii şi capacităţii de răspuns ale Uniunii în caz de dezastre; (c) facilitarea intervenţiilor de urgenţă rapide şi eficiente în caz de dezastre majore.
În plus, prin sprijinirea şi promovarea măsurilor de prevenire a dezastrelor, politica UE în materie de protecţie civilă ar reduce costurile suportate de economia UE în caz de dezastre şi, în consecinţă, ar diminua obstacolele care afectează creşterea economică. Nivelul mai înalt de protecţie a cetăţenilor, a bunurilor materiale şi a mediului ar reduce la minimum impactul advers în plan social, economic şi de mediu al dezastrelor care pot afecta regiunile şi persoanele cele mai vulnerabile, contribuind astfel la o creştere mai sustenabilă şi favorabilă incluziunii.
În acest context la nivelul grupului de lucru privind managementul situaţiilor de urgenţă acţiunile vor fi circumscrise pe trei domenii majore astfel:
a. prevenirea situaţiilor de urgenţă are un impact major în diminuarea consecinţelor şi chiar în reducerea schimbărilor climatice. Aceste aspecte sunt de altfel în atenţia UE şi chiar printr‐o serie de acţiuni concertate dictate de strategii, proiecte legislative şi programe dedicate reducerii riscurilor dezastrelor. Drept impact pozitiv cu efecte evidente al adoptării ca prioritate prevenirea dezastrelor, acţiunea comunitară în materie de prevenire a dezastrelor poate spori protecţia persoanelor, a economiei şi a mediului în faţa efectelor dezastrelor naturale şi a celor provocate de om şi poate îmbunătăţi capacitatea de adaptare a UE şi a economiei acesteia la ameninţările în creştere reprezentate de dezastrele naturale şi de cele provocate de om;
b. pregătirea pentru situaţii de urgenţă – este principalul motor al unui sistem fiabil de management al situaţiilor de urgenţă şi joacă un rol esenţial în adaptarea la schimbările climatice. La nivel comunitar se pune accentul pe o pregătire performantă, standardizată şi orientată pe nevoile dictate de gestionarea performantă a riscurilor. Pregătirea trebuie să acopere două principale direcţii: pregătirea personalului din cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă şi pregătirea populaţiei în vederea creării unei naţiuni reziliente în faţa dezastrelor
c. răspunsul pentru gestionarea consecinţelor situaţiilor de urgenţă ‐ realizarea capacităţii de răspuns în caz de dezastre trebuie să aibă în vedere o abordare integrată, echilibrată pe două principii: responsabilitatea naţională şi solidaritatea în cadrul UE.
Principalele probleme constatate în domeniul managementului situațiilor de urgență pot fi rezumate astfel:
1. Utilizarea unui număr redus sau a unor mijloace inadecvate de conștientizare a riscurilor și a comportamentului în situații de urgență;
2. Cunoașterea insuficientă a riscurilor pentru a putea lua măsurile adecvate de prevenire;
48
3. Insuficienta dotare tehnică a structurilor implicate în managementul situațiilor de urgență, de la infrastructura de mobilitate și de intervenție la echipamentele de intervenție adecvată;
4. Inexistența sau utilizarea insuficientă, acolo unde există, a unor metodologii, metode și date pentru evaluarea riscurilor;
5. Personal de specialitate insuficient sau cu o calificare neadecvată.
Ordine publică și siguranța cetățeanului
În domeniul siguranţei şi ordinii publice, prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional, se observă o tendință de creștere a infracțiunilor în domeniul micii criminalități (furturi și infracțiuni contra patrimoniului). În privința misiunilor de asigurare a ordinii publice se observă o creștere semnificativă de peste 200% a acestora, în intervalul 2009‐2011. În domeniul siguranţei traficului rutier, principalele cauze generatoare de accidente grave de circulație sunt reprezentate de: indisciplina pietonilor, viteză, neacordarea priorităţii de trecere a pietonilor şi neacordarea priorităţii de trecere a vehiculelor. În domeniul asigurării unui mediu de securitate şi legalitate pentru mediul de afaceri şi apărarea proprietăţii publice şi private Infracțiunile în domeniul evaziunii fiscale sunt în creștere semnificativă; Prejudiciul produs de infracțiunile de evaziune fiscală este semnificativ; Licitaţiile fictive de bunuri sunt, în continuare, principala activitate infracţională desfăşurată de către
cetăţenii români în domeniul criminalităţii informatice; Fraudele cu cărţi de credit cunosc în continuare o evoluţie ascendentă; Se observă o creştere a infracţiunilor de acces neautorizat în sisteme informatice;
În domeniul asigurării unui mediu de securitate internă şi managementul integrat al crizelor, se observă un trend ascendent al intervențiilor specifice managementului crizelor: asistenţă medicală de urgenţă şi descarcerare, incendii şi arderi necontrolate, acţiuni pentru protecţia comunităţilor. Se constată importanța implicării managementului situațiilor de urgență în cazul producerii inundațiilor în România, pentru asigurarea unui mediu de securitate cetățenilor. Timpul mediu de răspuns al SMURD în anul 2011 a fost de 9 minute, iar timpul mediu de intervenţie al SMURD este de 40 minute.
În domeniul reducerii impactului criminalităţii organizate, transfrontaliere şi terorismului, se observă o dinamică fluctuantă a grupărilor de crimă organizată. Totodată, se observă tendințe de radicalizare a a cetăţenilor de religie islamică din ţara noastră, cu risc de susținere a organizațiilor teroriste. Se observă creşterea numărului bancnotelor de monedă naţională contrafăcute şi indentificate în circulaţie. Se menţine trendul moderat ascendent al numărului contrafacerilor de USD. Numărul contrafacerilor la moneda EURO se menţine în aceleaşi limite, cu o scădere a ponderii bancnotelor de valori mari (200 şi 500 euro) şi o creştere a numărului de bancnote de valori medii, în special a celor de 50 şi 100 euro.
În domeniul securizării frontierei externe, se constată că în ultimii trei ani fenomenul migraționist ilegal a crescut cu 95%, iar de la aderarea României la Uniunea Europeană a crescut cu 200%. Există o tendință generală de creștere a tuturor indicatorilor statistici referitori la bunuri contrafăcute, produsele din tutun, alcool, cafea, bijuterii și alte produse de lux; fenomenul infracțional transfrontalier va continua căpătând forme noi de manifestare, această tendință de creștere având implicații deosebit de grave atât asupra economiei naționale cât și bugetului de stat. Numărul trecerilor/tentativelor de trecere ilegală pe sensul de intrare în ţară a crescut de trei ori. Trecerile/tentativele de trecere ilegală ale cetăţenilor străini pe sensul de ieşire din România au crescut scăzut cu 17,3%. Numărul de treceri/tentative de trecere ilegală la frontiera cu Serbia a crescut de aproximativ 50 de ori.
49
În domeniul evidenţei persoanelor şi administrarea bazelor de date, pe perioada crizei economice românii nu s‐au reîntors în țară preferând mai degrabă să își schimbe domeniul ocupațional în străinătate sau să schimbe țara de destinație, ceea ce conduce la disfuncționalități privind evidența populației. Copiii ai căror părinți se află la muncă în străinătate, datorită lipsei controlului parental, pot dezvolta comportamente deviante, chiar infracționale.
În domeniul prevenirii și combaterii traficului şi consumului ilicit de droguri, au fost constatate ca principale probleme: modificări ale profilurilor consumatorilor de substanţe psihoactive; apariţia şi răspândirea modelului policonsumului; precocitatea în debutul în consum al drogurilor; reducerea diferenţelor de consum dintre sexe, în special pentru consumul de canabis: se remarcă scăderea raportului dintre prevalenţa consumului în rândul bărbaţilor şi cea în rândul femeilor; existenţa unei relaţii foarte strânse între debutul precoce în consumul de droguri şi modelul consumului recreaţional; apariţia de noi substanţe psih‐oactive pe piaţa drogurilor, cu o accesibilitate şi o disponibilitate foarte crescută; schimbări în patologia asociată consumului de substanţe psiho‐active, cauzate pe de o parte de practicarea poli‐consumului, iar pe de altă parte de efectele încă necunoscute ale consumului de substanţe noi cu proprietăţi psiho‐active; creşterea riscurilor asociate consumului de droguri, prin sporirea numărului de cazuri de consumatori de droguri infectaţi cu HIV, HVC şi HVB, corelată cu reducerea serviciilor de asistenţă specifică consumatorilor problematici (programele de schimb de seringi); generalizarea traficului de droguri la nivel naţional, deşi există judeţe în care se înregistrează un număr sensibil mai mare de cazuri (persoane arestate/ condamnate, confiscări etc.).
În domeniul prevenirii și combaterii actelor de corupție, deşi numărul cazurilor de corupţie investigate a crescut în ultimii ani, acesta este relativ mic comparativ cu percepţia publică care consideră corupţia ca un fenomen larg răspândit la nivelul administraţiei publice din România.
În domeniul migrației, România este în principal o țară de emigrație, dar se preconizează că numărul imigranților va crește, România transformându‐se treptat într‐o țară de destinație, mai ales după intrarea în UE; promovarea ocupării în rândul imigranților și încurajarea imigrației în scop de muncă poate fi un răspuns la deficitul de forță de muncă înregistrat datorită plecării românilor la muncă în străinătate; exploatarea potențialului de resurse umane înalt calificate din rândul imigranților veniți pentru studii și facilitarea integrării străinilor, pot contribui la dezvoltarea societății românești. Se resimte o nevoie de o mai bună informare și protecție a drepturilor imigranților, în special a celor care lucrează fără forme legale, existând un risc crescut de exploatare prin muncă; necesitatea îmbunătățirii accesului egal la educație și formare profesională, la serviciile de sănătate și de protecție socială, implicării în viața politică și accesului la cetățenie; migrația medicilor afectează în mod direct populația românească.
În domeniul prevenirii și combaterii traficului de persoane, se constată o creștere a numărului de victime ale traficului de persoane, la nivelul anului 2010. Diferențele între victimele traficului de persoane, în raport de gen, s‐au diminuat, acestea continuând să fie folosite preponderent pentru muncă și în scopuri sexuale. România se menține printre statele membre ale UE cu incidența cea mai mare privind traficul de persoane. Menţinerea la un nivel ridicat al numărului victimelor traficului de persoane şi capacitate restrânsă de răspuns antitrafic adecvat particularităţilor domeniilor de acţiune la nivel naţional.
Asistența tehnică pentru managementul fondurilor europene
Principial, asistență tehnică are în vedere asigurarea sprijinului necesar pentru implementarea și absorbția eficace, eficiență și transparență a fondurilor europene în România. În acest scop, asistența tehnică trebuie să fie cât mai flexibilă și să răspundă, de o manieră eficientă, nevoilor identificate.
50
Pe baza experienței de implementare de până acum, au fost identificate 4 tematici majore de analiză a nevoilor de sprijin, care au în vedere cu prioritate dificultățile întâmpinate în implementare în perioada 2007‐2013, precum și estimările cu privire la necesarul de asistență aferent următoarei perioade de programare. Acestea sunt prezentate în continuare.
Resursele umane implicate în coordonarea, gestionarea și controlul IS – inclusiv formarea personalului din aceste structuri. Gestionarea și implementarea eficientă a fondurilor CSC presupune existența unui număr suficient de angajați bine pregătiți, care să asigure pregătirea, managementul, implementarea, monitorizarea, controlul, informarea și publicitatea pentru Acordul de Parteneriat și pentru PO, în condiții de maximă eficiență și eficacitate. Conform datelor disponibile, la data de 30 iunie 2012, în sistemul de implementare al IS, erau alocate un număr de 1864 de posturi, dintre care doar aproximativ 82% erau active. Circa 12% din numărul posturilor alocate erau vacante la data raportării, și 8% erau suspendate. Un număr suplimentar de 154 de posturi au fost aprobate, la nivelul întregului sistem, în ianuarie 2012.Totodată, la 31 august 2012, în sistemul de implementare al PNDR erau alocate un număr de 298 de posturi, dintre care doar aproximativ 90% erau active. Acestora li se adaugă cei 62 de angajați din structura de gestionare a POP care erau în sistem la 31 septembrie 2012.
În condițiile unei posibile creșteri a cuantumului finanțării UE pentru perioada 2014‐2020, a noilor cerințe în domeniul implementării fondurilor CSC, dar și a gradului actual de încărcare al personalului, este posibil ca în viitor să fie necesară suplimentarea personalului, la nivelul întregului sistem. O astfel de măsură impune însă stabilirea clară apriori a funcţiilor ce vor fi externalizate, strategia de externalizare urmând să ţină cont de experienţa perioadei de programare 2007‐2013 constituind o componentă de bază a strategiei de utilizare a asistenţei tehnice.
Una din problemele orizontale identificate în actuala perioadă de programare, este încărcarea foarte mare a personalului existent, care ajunge în unele cazuri și 177%. Alte probleme identificate includ:
atribuirea neclară sau dezechilibrată a sarcinilor responsabilități neclare lipsa de prioritizare, însoțită de foarte multe solicitări ad‐hoc sau cu caracter administrativ calificare insuficientă lipsa unor proceduri de lucru clare și unitare lipsa de motivare a personalului, în condițiile unor salarii foarte mici în unele instituții
Pe de altă parte, fluctuația foarte mare a personalului (în contextul unor diferențe salariale mari între instituțiile din sistem) creează mari dificultăți de gestionare, dată fiind, în cele mai multe cazuri, lipsa de experiență a noilor veniți și existența unor perioade relativ lungi de acomodare.
În vederea asigurării stabilității și angajării pe o durată mai lungă de timp a personalului, Guvernul României are în vedere crearea unei clase ocupaționale distincte pentru funcționarii publici care gestionează aceste fonduri, începând cu 1 ianuarie 2013, precum și a unui sistem unic de salarizare pentru întreg sistemul de management și control al fondurilor europene. Având în vedere constrângerile bugetare existente, pentru implementarea cu succes a acestei măsuri, este necesară continuarea sistemului actual de sprijin a cheltuielilor salariale din Asistență Tehnică.
În vederea creșterii eficienței muncii și maximizării rezultatelor obținute, o importanță deosebită o au motivarea și recompensarea personalului (prin crearea unui cadru de performanță, pe baza unor criterii și indicatori clar definiți). Pentru implementarea cu succes a unui astfel de cadru de performanță, este absolut necesară asigurarea resurselor din Asistență tehnică.
51
S‐a constatat totodată că există fluctuații destul de mari privind încărcarea din punct de vedere a volumului de muncă, în anumite perioade, în legătură cu evaluarea și selecția proiectelor depuse sau pentru monitorizarea implementării, verificarea cererilor de rambursare etc. Pentru creșterea capacității instituționale în aceste perioade ‘de vârf’, este necesară adoptarea unor măsuri flexibile, precum angajarea de personal contractual temporar și/sau externalizarea anumitor activități.
Nevoi de formare. Capacitatea și nivelul curent al abilităților și cunoștințelor sunt percepute de personal ca fiind, în general, satisfăcătoare. Totuși, la nivelul sistemului, au fost identificate nevoi de dezvoltare importante în diverse domenii, cu impact direct asupra eficienței implementării fondurilor europene și asupra gradului de absorbție.
Până în prezent, prin proiectele finanţate în cadrul POAT, au fost organizate cursuri de formare pentru aproximativ 2000 de persoane, în domenii precum managementul ciclului de proiect, achiziții publice, control financiar și management financiar, audit, sistemul de indicatori, monitorizare și management al PO, comunicare etc. Acestora li se adaugă formarea specifică, realizată la nivelul instituțiilor din sistem, în funcție de nevoile specifice ale fiecărui PO.
Pe de altă parte, performanța redusă înregistrată la nivelul întregului sistem impune formarea și calificarea în anumite domenii cheie, pentru eficientizarea implementării fondurilor. În plus, crearea și derularea unor programe de instruire inovative, cu rol de dezvoltare a lucrului în echipă, poate contribui la fidelizarea personalului.
În contextul schimbărilor semnificative, la nivelul întregului sistem, prevăzute de propunerile de Regulamente europene pentru perioada 2014‐2020 și pentru o mai bună corelare a operațiunilor, se estimează că va fi necesară intensificarea programelor de instruire, pentru a răspunde acestor noi provocări și pentru a înțelege și asimila cât mai bine noile cerințe și proceduri care vor fi dezvoltate.
În plus, având în vedere nevoia estimată de angajare de personal suplimentar, se estimează că va fi necesar un program intensiv de formare a noilor veniți, care va trebui să includă atât module de training orizontal, de inițiere privind managementul și implementarea fondurilor europene, cât și formare specifică, în funcție de rolul specific pe care îl vor avea în organizație.
Capacitatea administrativă și asigurarea instrumentelor necesare pentru coordonarea, managementul și controlul fondurilor CSC, inclusiv prin asigurarea funcției de evaluare și a funcționării SMIS
Coordonarea fondurilor CSC. Pentru perioada 2007‐2013, România a pus bazele sistemului național de implementare a IS, în cadrul căruia ACIS are rolul de unitate centrală de coordonare. Deși s‐a avut în vedere ca această coordonare să se realizeze într‐un mod cât mai eficient, poziționarea ACIS pe o poziție de egalitate cu celelalte instituții cu rol de AM sau OI, nu i‐a permis întotdeauna să își îndeplinească funcția de coordonator, conform planificării.
În vederea remedierii acestui neajuns, în martie 2011, în baza OUG nr. 26/2011, ACIS (inclusiv Direcția Asistență Tehnică, care îndeplinește rolul de AM pentru POAT) a fost organizată ca departament fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, în subordinea directă a primului‐ministru. Ulterior, în septembrie 2011, a fost înființat Ministerul Afacerilor Europene și ACIS a fost transferată ca direcție generală în cadrul acestei instituții (conform HG 967/2011).
Ambele modificări instituționale au avut ca scop întărirea rolului de coordonator al ACIS, ca răspuns la problemele identificate. Se are în vedere întărirea în continuare a acestui rol, inclusiv prin reglementarea legislativă a acestei funcții și stabilirea, de o manieră neechivocă, a relațiilor formale cu toți actorii implicați în sistem. O posibilitate în acest sens o reprezintă crearea unui Minister al Fondurilor Europene, care să includă pe lângă ACIS și alte structuri cu rol în managementul și controlul fondurilor CSC.
52
Rolul și responsabilitățile efective și relațiile dintre aceste instituții, vor fi stabilite o dată cu definitivarea cadrului instituțional general de management, implementare și control al fondurilor pentru perioada 2014‐2020, conform prevederilor Regulamentelor UE în acest sens.
Planul de Măsuri Prioritare (PMP). Ca reacție la nivelul scăzut de absorbție a IS, la începutul anului 2011, ACIS a elaborat PMP, destinat îmbunătățirii capacității de absorbție a IS. Acesta are ca obiectiv creșterea semnificativă a ratei de absorbție, acoperind o gamă largă de acțiuni ce vizează eficientizarea implementării fondurilor. Monitorizarea acțiunilor întreprinse conform PMP, analiza stadiului îndeplinirii acțiunilor din Plan și, după caz, revizuirea măsurilor se realizează la nivelul ACIS.
Cu toate acestea, la nivelul instituțiilor din sistem și în implementarea Programelor Operaționale, persistă încă o serie de probleme, cu impact direct asupra rezultatelor PO și asupra absorbției. Între acestea enumerăm:
Linii de finanțare pentru care au fost lansate cu întârziere cereri de proiecte
Rata mare de respingere a proiectelor depuse, pentru anumite linii de finanțare
Perioade lungi de evaluare și selecție a proiectelor
Perioade lungi de plată a cererilor de rambursare
Existența unor blocaje în implementarea proiectelor (cauzate de probleme precum dificultăți de cash‐flow, probleme legate de achizițiile publice etc.)
Neutilizarea pre‐finanțării de către beneficiari, fapt ce cauzează de blocaje de finanțare la nivelul PO
Dificultăți majore înregistrate de beneficiari în asigurarea co‐finanțării sau a unui cash‐flow constant pe parcursul implementării proiectelor
Neatingerea indicatorilor la nivelul proiectelor și programelor
O serie de nereguli, care – în ultimă instanță – au dus chiar la întreruperi în finanțarea programelor de la nivelul Uniunii Europene.
Soluționarea acestor aspecte presupune un efort susținut din partea autorităților responsabile, inclusiv în contextul prevederilor incluse în propunerile de regulamente pentru perioada 2014‐2020, de simplificare a sistemului de management și control, și de creștere a performanței în implementarea fondurilor. Sunt necesare astfel o serie de acțiuni precum:
Identificarea și revizuirea acelor reglementări legislative și procedurale care îngreunează accesul la fondurile europene;
Soluționarea problemelor privind achizițiile publice, printr‐o abordare orizontală și identificarea unor soluții la nivel național;
Analiza și revizuirea procedurilor aplicabile pentru diverse funcții ale instituțiilor implicate în sistem, elaborarea de manuale de lucru și metodologii, pentru simplificarea implementării fondurilor europene;
Efectuarea de studii și analize pentru identificarea și soluționarea problemelor existente, dar și pentru maximizarea impactului fondurilor
Identificarea de soluții pentru problemele din sistem, inclusiv prin schimb de experiență, asimilarea celor mai bune practici în domeniu, participarea la conferințe și seminarii etc.
Identificarea unor soluții pentru facilitarea accesului la finanțare pentru anumite categorii de beneficiari (inclusiv prin aranjamente de colaborare cu băncile, flexibilizarea utilizării instrumentelor financiare etc.)
53
Identificarea și dezvoltarea unor portofolii de proiecte relevante, pe fiecare domeniu/sector/program în parte, și susținerea pregătirii acestora.
Crearea unei structuri la nivelul ACIS cu rol de monitorizare a apariţiei blocajelor şi de intervenţie rapidă.
Crearea de portofolii de proiecte în ceea ce priveşte utilizarea acestui tip de asistență, ar putea compensa capacitatea insuficientă a autorităţilor de a folosi eficient şi inovativ acest instrument. Dat fiind faptul că o mare parte din blocaje şi probleme provin din interpretările neuniforme ale ghidurilor şi procedurilor de către diferite autorităţi, un sistem intern care să permită o abordare centralizată și uniformă și aplicarea unitară a reglementărilor, ar contribui cu o investiţie rezonabilă la buna funcţionare a sistemului.
Conform prevederilor propunerilor de regulamente pentru perioada 2014‐2020, noul CSC va acoperi, pe lângă Instrumentele Structurale (FEDR, FSE si FC), și FEADR și FEP. Concentrarea tuturor acestor fonduri sub umbrela unui singur cadru strategic, Acordul de Parteneriat, are beneficii evidente în ceea ce privește maximizarea impactului fondurilor și atingerea obiectivelor de creștere economică și coeziune teritorială. În scopul eficientizării implementării, va fi necesară dezvoltarea unor sisteme eficiente de corelare a intervențiilor, pentru crearea de sinergii și complementarități, precum și pentru evitarea suprapunerilor.
Per ansamblu, consolidarea instituțională, la nivelul tuturor actorilor implicați în sistem, este esențială pentru implementarea eficientă a fondurilor. În acest sens, este necesară identificarea sprijinului necesar, pentru fiecare instituție în parte și implementarea acțiunilor necesare.
Achiziții publice. În urma deficiențelor sistemice identificate în domeniul achizițiilor publice, aceste instituții au fost integrate în mod formal în sistemul de management și control al IS, fiind incluse și ca potențiali beneficiari ai POAT (alături de CSNC), astfel încât să poată fi asigurate resursele financiare pentru implementarea soluțiilor propuse în scopul remedierii problemelor orizontale din sistem.
În ciuda măsurilor adoptate, o serie de dificultăți persistă, atât la nivelul instituțiilor publice, cât și la nivelul beneficiarilor. Identificarea unor soluții integrate (precum standardizarea documentațiilor și a criteriilor de selecție și calificare, sprijin pentru beneficiari etc.) pentru remedierea acestor neajunsuri și eficientizarea sistemului, este esențială, pentru reducerea impactului negativ al deficiențelor asupra nivelului de absorbție a IS.
Comitete și grupuri de lucru. În scopul asigurării unei bune coordonări în ceea ce privește programarea, managementul și implementarea fondurilor europene, au fost constituite o serie de comitete și grupuri de lucru cu rol consultativ sau de monitorizare, care însă pot constitui și un for decizional. Având la bază un larg parteneriat, Comitetele înființate la nivel național și/sau sectorial/ regional, au rolul de a sprijini instituțiile publice în identificarea și promovarea celor mai bune soluții pentru îmbunătățirea utilizării fondurilor CSC, creșterea relevanței intervențiilor și creșterea absorbției.
Se impune extinderea și potențarea procesului de consultare, pentru toate aspectele legate de problematica fondurilor europene, nu doar pentru funcția de programare. Integrarea FEADR și FEP în același cadru strategic cu IS și necesitatea integrării teritoriale a intervențiilor presupun asigurarea unei bune corelări a intervențiilor susținute, în scopul creării de sinergii și pentru evitarea suprapunerilor.
Pentru perioada 2007‐2013, mecanismul de coordonare a Asistenței Tehnice a funcționat prin organizarea de întâlniri ale Comitetului de Coordonare pentru Asistență Tehnică (CCAT) și a celor 7 grupuri de lucru existente (GL Evaluare, GL SMIS, GL Formare IS, GL Comunicare IS, GL Monitorizare PO, GL privind viitorul Politicii de Coeziune, GL Analiza cost‐beneficiu). Mecanismul vizează coordonarea intervențiilor și funcţionează totodată ca o platformă de diseminare a celor mai bune practici în
54
domeniu. El va continua și în viitoarea perioadă, cu posibilitatea dezvoltării sau extinderii la nivelul întregului sistem de implementare al fondurilor europene, conform necesitaților identificate. Funcționarea eficientă a acestor structuri este însă strâns legată de asigurarea unei finanțări adecvate.
Totodată, în vederea corelării tuturor intervențiilor susținute din fondurile europene, precum și pentru soluționarea problematicilor orizontale și a potențialelor dificultăți sau deficiențe în funcționarea mecanismelor propuse, este posibil să fie necesară crearea unui organism de coordonare la nivel central, cu un nivel de reprezentare adecvat la nivel decizional, dar care să aibă și un sprijin tehnic semnificativ (sub forma grupurilor de lucru, de exemplu).
Evaluare. În anul 2006, a fost elaborată Strategia Naţională de Evaluare 2007‐2013, al cărei obiectiv general a fost de a realiza „un sistem naţional de evaluare funcţional, ale cărui părţi să se consolideze reciproc, care să cuprindă sectorul public şi privat şi societatea civilă şi care să contribuie la managementul eficace al intervenţiilor publice şi la responsabilizarea promotorilor de politici şi a funcţionarilor publici” și care urma să fie implementată prin utilizarea de fonduri PHARE şi fonduri structurale (POAT 2007‐2013 şi PODCA 2007‐2013).
Modificările instituţionale şi instabilitatea politică au împiedicat procesul de dezvoltare a culturii de evaluare în afara sferei IS, Unitatea Centrală de Evaluare (UCE) din cadrul ACIS rămânând singura instituţie activă în promovarea obiectivului ambiţios de stabilire a culturii de evaluare în cadrul administraţiei româneşti, însă doar la nivelul sistemului de management și implementare a IS.
POAT a avut de jucat un rol esenţial în întărirea unei “culturi comune de evaluare” prin sprijinul financiar acordat pentru instruirea responsabililor cu evaluarea, networking‐ul, publicarea rezultatelor evaluării şi îmbunătăţirea calităţii rapoartelor de evaluare pe parcursul întregii perioade de programare.
Potrivit evaluării intermediare a POAT, conceptul de cultură de evaluare existent în România nu era adaptat pentru domeniul IS și nu există niciun mecanism de monitorizare privind contribuția POAT la atingerea acestui obiectiv. Prin urmare, UCE a dezvoltat un mecanism de monitorizare privind dezvoltarea culturii de evaluare în acest domeniu, atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ, pe baza unui index, compus din 64 de indicatori.
Potrivit primei și celei de‐a doua măsurători a culturii de evaluare, efectuate în octombrie 2012 și octombrie 2013, cultura de evaluare este în creștere, însă se află la nivelul ……10 pe scala dezvoltării.
Sistemul Unic de Management al informației (SMIS). Conform legislației în vigoare, ACIS are responsabilitatea asigurării și funcționării sistemului informatic pentru managementul tehnic și financiar al fondurilor europene.
SMIS‐CSNR reprezintă sistemul informatic centralizat, dezvoltat de către ACIS, în colaborare cu toate structurile utilizatoare, pentru a asigura colectarea informaţiilor referitoare la implementare, necesare managementului financiar, monitorizării, verificărilor, auditului şi evaluării programelor din cadrul obiectivului convergenţă, în conformitate cu prevederile art. 60 lit.(c) din Regulamentul Consiliului nr.1083/2006. El a constituit unul din elementele cheie în acreditarea sistemelor de management și control și este supus auditului Autorității de Audit și al Comisiei Europene.
SMIS‐CSNR se adresează nevoilor tuturor nivelurilor de management (AM, OI, ACP, AA etc.) şi tuturor fazelor ciclului de viaţă al programului (programare, contractare, implementare, audit şi control, monitorizare şi evaluare). Infrastructura de bază a SMIS‐CSNR este localizată la nivelul ACIS, unde sunt stocate toate datele introduse instituţii și este asigurată securitatea informaţiilor. SMIS‐CSNR sprijină utilizatori multipli, împărţiţi într‐un număr de grupuri de utilizatori/roluri, fapt care permite o mai bună
10 Rezultatele primei măsurători vor fi disponibile în noiembrie 2012, iar cele din a doua măsurătoare în noiembrie 2013.
55
administrare și un audit detaliat al accesului la informație. În prezent, sistemul are peste 1500 de utilizatori.
La nivelul fiecărei instituții au fost desemnaţi coordonatori SMIS (reuniți în cadrul GL SMIS‐CSNR), responsabili cu identificarea şi prioritizarea nevoilor, îmbunătăţirea sistemului şi păstrarea integrităţii şi uniformităţii procedurilor stabilite.
Pe parcursul utilizării SMIS‐CSNR, după lansarea în producție în prima jumătate a anului 2008, sistemul a cunoscut o serie de îmbunătățiri, inclusiv la nivelul sistemului de comunicații și infrastructură hardware, finanțate din POAT. A fost de asemenea finanțată și instruirea utilizatorilor.
La nivelul ACIS, dată fiind complexitatea SMIS, au fost întâmpinate dificultăți în această perioadă de programare, în contextul resurselor umane insuficiente, inclusiv pentru redactarea documentațiilor necesare contractării de servicii specializate, precum și pentru urmărirea și verificarea tehnică a acestor servicii.
O altă dificultate se referă la capacitatea redusă a structurilor utilizatoare de a înregistra informația necesară în sistem. O măsură tranzitorie a fost reprezentată de achiziționarea de servicii externe de introducere de date, însă eficiența acesteia a fost limitată. Pe termen lung, se are în vedere dezvoltarea, cu finanțare din POAT, a unei aplicații conexe SMIS‐CSNR, My SMIS, pentru colectarea informațiilor necesare direct de la beneficiari. Această aplicație va fi dezvoltată și interfațată cu alte aplicații informatice/surse de date relevante pentru activitatea beneficiarilor (SEAP, ONRC, registrul special al asociațiilor și fundațiilor etc.).
Experiența din ultimii ani arată, totodată, că menținerea unui sistem informatic centralizat de complexitatea SMIS presupune existența, unor proceduri armonizate și a unor formate standard de raportare. Marea diversitate a formularisticii și practicile neunitare existente la nivelul diferitelor programe au îngreunat semnificativ utilizarea SMIS în perioada de programare 2007‐2013.
Capacitatea administrativă a beneficiarilor în vederea implementării proiectelor finanțate din IS
Capacitatea beneficiarilor de a implementa proiectele finanțate din fonduri europene și o bună informare a acestora privind oportunitățile de finanțare și condițiile de accesare a fondurilor, sunt esențiale pentru succesul implementării IS și asigurarea unui nivel crescut al absorbției.
Principala problemă a beneficiarilor instituţii publice provine din lipsa personalului calificat pentru gestiunea fondurilor europene. Analiza capacităţii administrative şi dezvoltarea de modele de organizare ale departamentelor necesare pentru implementarea de proiecte sunt priorităţi imediate.
Până în prezent, autoritățile cu responsabilități în domeniul managementului și implementării IS au derulat o serie de proiecte de sprijin pentru beneficiari, care au avut în vedere atât activități de formare, activități de informare privind oportunitățile de finanțare și condițiile de accesare a fondurilor UE, cât și activități de tip help‐desk, care au vizat asigurarea de sprijin direct și în timp real.
În 2011 a fost implementat primul contract pentru formarea orizontală a beneficiarilor și potențialilor beneficiari, finanțat din POAT. Prin acest proiect au fost instruite un număr de 941 de persoane, în domeniul managementului de proiect și al achizițiilor publice. La rândul lor, AM și OI au organizat sesiuni de instruire pentru beneficiari, pe problematici specifice sectorului și programului respectiv. Astfel, în anul 2011, au avut loc sesiuni de formare pentru 6000 de beneficiari şi potenţiali beneficiari ai IS.
În cele mai multe cazuri însă, accentul a fost pus pe organizarea evenimente de informare privind oportunitățile de finanțare, în detrimentul instruirii practice a beneficiarilor. Excepție fac unele programe, precum POR (în cadrul căruia OI răspund relativ bine nevoilor beneficiarilor), sau POS Mediu, dată fiind specificitatea proiectelor și numărul mic de beneficiari.
56
Experiența nereușită a primilor 5 ani din perioada de programare 2007‐2013 demonstrează necesitatea intensificării activităților de sprijin real pentru beneficiari. Trebuie asigurată îndrumarea beneficiarilor, prin acordarea de sprijin direct și servicii de tip help‐desk, atât pentru pregătirea proiectelor, cât și în perioada de implementare. Studiile și evaluările efectuate arată că foarte mulți beneficiari se confruntă cu probleme de management al proiectelor, în domeniul managementului financiar‐bugetar sau privind achizițiile publice. Lipsa de experiență, sau informarea insuficientă a beneficiarilor se reflectă atât în rata de respingere a proiectelor, cât și în nivelul scăzut al rambursărilor solicitate și în greșelile realizate în implementare.
Rezultă de aici necesitatea definirii unui mecanism de sprijin complex, care să aibă în vedere oferirea de suport, atât potențialilor beneficiari, în vederea accesării fondurilor, cât și beneficiarilor de proiecte, pentru soluționarea problemelor cu care se confruntă. Un astfel de mecanism ar trebui implementat la nivel regional/ județean și va trebui să asigure sprijin direct în scopul îmbunătățirii întregului ciclu al proiectelor finanțate din fonduri europene, începând chiar de la ideea de proiect. Este necesară în acest sens asigurarea unor echipe specializate de experți, care să posede cunoștințe solide și actualizate privind oportunitățile de finanțare și, în același timp, să poată oferi sprijin punctual, pentru toate aspectele de implementare a proiectelor.
Furnizarea de exemple practice privind documentele care trebuie depuse, definirea unor instrucțiuni clare, simplificarea procedurilor și reducerea birocrației pentru beneficiari, asigurarea unei informări clare și la timp, reprezintă, la rândul lor, modalități de dezvoltare a capacității beneficiarilor de a dezvolta și implementa proiecte.
Necesitatea soluționării la nivelul instituțiilor responsabile cu managementul și gestionarea fondurilor a problemelor orizontale (ex: achiziții publice), este de asemenea, esențială în vederea facilitării implementării proiectelor.
Dezvoltarea serviciilor de tip help‐desk pentru beneficiari, la nivelul tuturor instituțiilor care gestionează sau implementează programe finanțate din fonduri europene, joacă de asemenea un rol crucial în dezvoltarea capacității beneficiarilor. Pentru funcționarea eficientă a acestui tip de serviciu, este nevoie de personal bine pregătit, care să dețină informații corecte și la zi privind finanțările disponibile și condițiile specifice de finanțare. Este necesară definirea și transmiterea unui punct de vedere unitar, care să reprezinte punctul de vedere oficial al instituției. Pe de altă parte, corectitudinea, promptitudinea și caracterul ‘oficial’ al informațiilor nu trebuie să dăuneze necesității de clarificare și să se limiteze la ‘repetarea’ informațiilor din Ghidurile Solicitantului, sau alte documente publice.
O serie de aranjamente speciale trebuie avute în vedere pentru pregătirea și implementarea proiectelor majore și a celor de importanță strategică, considerate prioritare pentru dezvoltarea la nivel național și/sau regional. Totodată, pe lângă sprijinul acordat, este necesară crearea unui mecanism funcțional de monitorizare la nivel centralizat a progreselor înregistrate în implementarea acestor proiecte, de identificare a problemelor apărute și de intervenție rapidă în caz de blocaj.
Activitatea de informare și asigurarea comunicării referitoare la IS
Acţiunile de informare şi publicitate, pentru toate domeniile majore de intervenţie din cadrul PO, conform Articolelor 105‐107 din propunerea de Regulament General, au ca obiectiv furnizarea de informaţii privind programele şi operaţiunile co‐finanţate şi asigurarea publicităţii către cetăţenii europeni, beneficiari şi potenţiali beneficiari, astfel încât să fie evidenţiat rolul Comunităţii şi să fie asigurată transparenţa oportunităţilor de finanţare nerambursabilă.
În România, sondajele de opinie realizate indică un oarecare dezinteres față de domeniul fondurilor europene, precum și privind programele de finanțare existente. Această imagine negativă se poate
57
explica prin experiențele anterioare (directe sau indirecte) ale celor intervievați, multe dintre acestea fiind legate de proceduri anevoioase, birocrație excesivă, expertiză insuficientă etc.
Conform sondajelor efectuate de ACIS, la începutul anului 2011, circa 65% dintre români cunosc faptul că UE acordă în continuare fonduri României pentru a reduce decalajele faţă de ţările dezvoltate din Uniune, iar 51% sunt de acord că România se va dezvolta pe baza fondurilor puse la dispoziţie de UE după aderare. Când sunt întrebaţi despre adevăraţii beneficiari ai fondurilor, 31% din repondenți consideră că de pe urma proiectelor va beneficia în cele din urmă întreaga populaţie, iar 43% că va beneficia doar un grup restrâns. În ceea ce priveşte transparenţa acordării finanţărilor, 55% din repondenți consideră fondurile netransparente. Un procent stabil de 26% din populaţie care este interesat de IS. Acest segment de public este uşor mai optimist şi mai încrezător în diverse instituţii și se consideră şi mai informaţi decât populaţia generală.
Rezultă de aici necesitatea evidentă de intensificare și eficientizare a acțiunilor de informare și publicitate. Pe lângă sesiunile de conștientizare a populației privind oportunitățile de finanțare, trebuie acordat sprijin nemijlocit, cu exemple practice către solicitanți, inclusiv pentru redactarea cererilor de finanțare, prin punerea la dispoziție a unor resurse dedicate (ex. asistenți). Dovada interesului extrem de ridicat al beneficiarilor privaţi pentru fonduri europene este numărul foarte mare de proiecte depuse pentru unele linii de finanțare, uneori existând o rată de depășire a fondurilor disponibile de peste 10 ori.
Este necesară organizarea în continuare de evenimente de informare, inclusiv caravane de informare, care să ofere beneficiarilor informații relevante privind fondurile, dar și privind scopul global al Politicii de Coeziune și importanța sa pentru dezvoltarea economică și socială a României. Pregătirea și difuzarea de campanii mass media, distribuirea de broșuri și flyere informative, care să asigure o publicitate adecvată, este de asemenea importantă.
Conform propunerilor de Regulamente pentru perioada 2014‐2020, există o serie de cerințe obligatorii privind informarea și publicitatea. Astfel, în vederea asigurării unei informări eficiente a potențialilor beneficiari și pentru asigurarea transparenței implementării fondurilor, Statele Membre au obligația înființării unui site internet unic sau a unui portal unic de internet care să ofere informații și acces la toate PO din statul respectiv. Totodată, este necesară crearea și menținerea unei liste actualizate a operațiunilor, defalcate pe PO și pe fonduri, accesibilă prin intermediul site‐lui sau portalului unic, care să includă o enumerare și o scurtă descriere a tuturor PO. Este necesară astfel dezvoltarea în continuare a site‐ului www.fonduri‐ue.ro și actualizarea/modificarea sa conform cerințelor Regulamentelor Europene, inclusiv în vederea valorificării la maxim a potențialului pe care îl deține.
Centrul de informare pentru IS înființat la nivelul ACIS și care a devenit funcțional în ianuarie 2012 joacă de asemenea un rol foarte important în îndeplinirea obiectivelor privind informarea și publicitatea. Funcționarea și dezvoltarea sa trebuie susținute în continuare, urmând să fie analizată oportunitatea extinderii acestui tip de acțiune și la nivel regional, coroborat cu acțiunile de sprijin pentru beneficiari.
Cercetarea periodică, prin realizarea de sondaje de opinie, este de asemenea necesară pentru a putea evalua impactul activităților de informare și publicitate realizate. Este important ca aceste sondaje să fie definite încât să poată oferi o imagine reală asupra situației existente și să fie însoțite de adoptarea măsurilor necesare pentru remedierea problemelor identificate.
Astfel de acțiuni trebuie să se desfășoare, conform prevederilor Regulamentelor europene, în baza unei Strategii de Comunicare și a unui Plan de Comunicare, elaborate în baza unei analize coerente a nevoilor. Un rol important în elaborarea acestor documente, dar și pentru asigurarea complementarităţilor între programe, îl joacă rețelele de comunicare (Forumul Comunicatorilor, alcătuit
58
din comunicatori din AM, OI şi ACIS și Grupul Operativ de Comunicatori, alcătuit din comunicatori din ACIS şi AM, are rolul de a coordona acţiunile planificate şi derulate în domeniul comunicării la nivelul diferitelor PO).
V. DEZVOLTARE REGIONALĂ
Transport
Reţeaua de drumuri este slab dezvoltată şi de o calitate necorespunzătoare comparativ cu ţările din UE. Situaţia drumurilor judeţene s‐a îmbunătăţit în ultimii ani, dar probleme serioase legate de capacitatea de finanţare a investiţiilor de reabilitare/modernizare duc la o imagine de ansamblu mai degrabă negativă.
Pentru perioada 2003‐2007, se remarcă o serie de aspecte: ponderea drumurilor judeţene şi comunale în total drumuri publice s‐a menţinut aproape constantă (scădere foarte mică de la 80,86% la 80,08%), şi a crescut în număr de kilometri în 6 regiuni din 8 (în Bucureşti Ilfov a rămas constantă, iar în Sud‐Est a scăzut cu 234 de km, în condiţiile în care în aceeaşi regiune drumurile naţionale au crescut cu 324 de km); se poate vorbi de un transfer de administrare de la judeţ la CNADNR, cu modificarea titulaturii.
Pentru perioada 2007‐2011, se remarcă o creştere mai accentuată a lungimii drumurilor publice, de peste 3,5%, respectiv 2810 km, din care 2238 km este creşterea pe drumurile judeţene şi comunale (aproape 80% din total creştere). În ce priveşte calitatea drumurilor publice avem o situaţie diferită în ceea ce priveşte drumurile naţionale (inclusiv autostrăzi) şi cele judeţene, cu o situaţie net defavorabilă pentru ultimele.
Pentru reţeaua de transport secundară şi terţiară (drumuri judeţene şi comunale) procentele de îmbunătăţire (pentru 2007‐2011) sunt relevante în 6 din 8 regiuni (în medie 5% îmbunătăţire), foarte relevante în Bucureşti Ilfov (peste 30% îmbunătăţire) şi negative în Nord Vest, unde procentul de drumuri judeţene şi comunale modernizate a scăzut de la 15,66% la 10,49%. Explicaţia probabilă rezidă în transformarea a circa 280 de km de drumuri judeţene modernizate în drumuri naţionale, şi dezvoltarea cu încă 253 de km a reţelei de drumuri judeţene şi comunale.
Datele prelucrate până acum sugerează o tendinţă generală (cu excepţia regiunii Nord Vest) de scădere a procentajului de drumuri publice nemodernizate, mai puţin în perioada 2003‐2007 şi mai accentuat în perioada 2007‐2011, fapt datorat investiţiilor naţionale (în special prin CNADNR, inclusiv prin POS Transport) şi locale (prin Consiliile Judeţene) dar şi a finalizării unor sectoare de drum finaţate cu fonduri europene (PHARE, cooperare transfrontalieră şi POR).
În perioada aprilie 2012 ‐ martie 2014, Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii finanţează proiectul „Asistenţă tehnică pentru elaborarea unui Master Plan general de Transport”. MasterPlanul va cuprinde analize şi direcţii de acţiune în ce priveşte reţeaua naţională de transport rutier, feroviar, naval şi aerian, cu unele trimiteri la drumuri judeţene de importanţă deosebită
Turism
România dispune de un patrimoniu cultural diversificat, aflat în diferite stadii de conservare, cu o concentrare mai mare în Regiunea Centru (17% din total).
Numărul structurilor de cazare a înregistrat o regresie cu 4% în 2011 față de 2010, cea mai mare scădere fiind caracteristică pentru regiunea Sud‐Est (peste 30%), care a perdut locul al doilea în favoarea regiunii Centru (care concentreaza peste 24% din totalul structurilor de cazare).
Numărul hotelurilor a crescut cu peste 32% în 2011 față de anul 2005.
59
29% din totalul hotelurilor sunt localizate în regiunea Sud‐Est.
Numărul locurilor de cazare a scăzut cu peste 28% în regiunea Sud‐Est.
34% din totalul locurilor de cazare existente sunt localizate în regiunea Sud‐Est.
Infrastructură de cazare degradată în stațiunile balneare, unde capacitatea de cazare în funcțiune a scăzut cu peste 15%, în perioada 2005‐2011.
Numărul structurilor de cazare clasificate cu 4 și 5 stele a crescut de 6, respectiv 4 ori în perioada 2000 – 2011, în timp ce numărul structurilor de cazare clasificate cu 1 și 2 stele a scăzut.
Creștere explozivă (de aproape 140 ori, în intervalul 2001‐2011) a capacității de cazare în funcțiune din pensiunile turistice.
Peste 70% din capacitatea de cazare în funcțiune este localizată în structuri de cazare clasificate cu 2 și 3 stele.
Sosirile turistice au crescut cu 26% în perioada 2005‐2011. Peste 21% din sosirile înregistrate de turiștii români sunt localizate în regiunea Centru, care devansează, astfel, regiunea Sud‐Est.
Sosirile turistice ale turiștilor străini au crescut cu peste 40% în perioada 2005‐2011 în regiunea București‐Ilfov.
Cea mai drastică scădere a numărului de sosiri înregistrate de turiștii străini este caracteristică pentru regiunea Sud‐Est, cu un regres de peste 42%.
Numărul sosirilor turistice s‐a dublat în structurile de primire clasificate cu 4 și 5 stele și a cunoscut o creștere cu 50% în cazul structurilor de cazare clasificate cu 3 stele.
Peste 41% din sosirile înregistrate de turiștii români preferă structurile de cazare clasificate cu 3 stele.
90% din sosirile înregistrate de turiștii străini sunt localizate în structurile de cazare clasificate cu 3, 4 și 5 stele.
Destinațiile preferate de turiștii români sunt București și orașele reședință de județ, stațiunile din zona montană, zona litorală.
Scădere drastică a sosirilor turistice înregistrate de turiștii străini, în perioada 2005‐2011, pentru destinații precum litoralul românesc (peste 67%) și stațiunile balneoclimaterice (peste 26%).
Destinații precum stațiunile balneare, litoralul și Delta Dunării sunt tot mai puțin preferate de turiștii străini (concentrând sub 1% din totalul sosirilor înregistrate în 2011).
Peste 25% din totalul înnoptărilor efectuate de turiștii români în 2011 sunt înregistrate în regiunea Sud‐Est.
Creștere cu peste 80% a numărului de înnoptări efectuate de turiștii străini în regiunea Sud‐Vest, consecință a investițiilor străine realizate în regiune: Ford, Oltchim, Pirelli, Vimetco.
Durata medie a sejurului a scăzut cu aproximativ 20% la nivel național, de la 3,16 zile în 2005, la 2,56 zile în 2011, turismul de week‐end cunoscând o dinamică tot mai crescută.
Durata medie a sejurului efectuat de turiștii străini a cunoscut o scădere cu 40% în regiunea Sud‐Est, în perioada 2005=2011.
Educație
Numărul de unităţi şcolare a înregistrat o reducere accentuata la nivelul tarii, de la 29815 în anul 1996 la 7204 în anul 2010, explicată prin dinamica negativă a populaţiei şcolare și comasarea unităților școlare.
60
În ceea ce priveşte infrastructura pentru educaţia TVET (învățământul profesional și tehnic), numărul de ateliere pentru formarea profesională şi tehnică la nivelul tarii a scăzut continuu cu 46.65%, de la un număr de 10435 în 1990 la 5567 în anul 2011.
Se remarca faptul că în anul școlar 2010/2011 funcționează doar 5 școli profesionale comparativ cu anul 2005 în care existau 90 de școli profesionale. Din cauza modificărilor din legea învățământului, școlile profesionale s‐au desființat, formarea tehnică și profesională realizându‐se prin liceele tehnologice.
Consecința a evoluțiilor demografice din ultimii ani, caracterizate prin scăderea populației și prin amplificarea migrației externe, populația școlară din toate nivele educaționale a înregistrat o reducere continua, de la 4703277 elevi în anul școlar 1995/1996 la 3823515 elevi în anul școlar 2010/2011.
Cele mai mari ponderi ale populației școlare s‐au înregistrat în învățământul primar și gimnazial (42%), urmate de cele din învățământul liceal (21%) și superior (17%).
Populația școlară înscrisă în învăţământul special primar si gimnazial a scăzut cu 45,48% față de anul 1990, în anul 2010 înregistrând un total de 16165 elevi înscrişi, dintre care 10215 de sex masculin şi 5950 de sex feminin.
Se remarca de asemenea, o tendinţă de creştere constantă a gradului de informatizare /dezvoltare a societăţii informaţionale la nivel de ţară, regiunile Nord Vest, Nord Est și București Ilfov clasându‐se pe primele locuri. La nivelul unităţilor şcolare este evidenta o creştere constantă a facilităţilor TIC existente de la 60.546 PC‐uri în 2001, la 339.750 în 2011.
Există necesitatea îmbunătățirii bazei materiale și a dotărilor unităților de învățământ. Aceste tip de investiții s‐au realizat și prin intermediul Programul Operaţional Regional, DMI 3.4 “Reabilitarea, modernizarea, dezvoltarea si echiparea infrastructurii educaționale preuniversitare, universitare si a infrastructurii pentru formare profesionala continua”, prin care s‐au contractat 203 proiecte, dintre care 50 de proiecte sunt finalizate financiar.
Sănătate
Reforma serviciilor de sănătate a produs schimbări in infrastructura sistemului sanitar şi in structura personalului implicat in asigurarea serviciilor de sănătate, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Astfel, rețeaua unităţilor sanitare a înregistrat, în anul 2011, modificări importante: numărul spitalelor a scăzut cu 39, numărul ambulatoriilor integrate în spitale cu 63, numărul policlinicilor cu 49. Totodată, a crescut cu 582 numărul cabinetelor medicale de specialitate, numărul cabinetelor stomatologice cu 577 şi numărul farmaciilor, punctelor de lucru ale farmaciilor §i drogheriilor cu 367.
Sectorul public a cunoscut numeroase modificări în structura rețelei sanitare, ca urmare a continuării reformei in domeniul sănătății prin desființarea, comasarea sau transformarea unor unităţi sanitare publice cu paturi din subordinea autorităţilor Administrației Publice Locale. Astfel, s‐au desființat, s‐au reorganizat ca unităţi de îngrijire socială sau au fost transformate în secții exterioare ale altor spitale un număr de 61 spitale, 24 centre de sănătate cu paturi de spital, 4 unităţi medico‐sociale, 2 sanatorii TBC şi 2 centre preventorii. Totodată, au fost desființate 2 ambulatorii de specialitate şi 71 ambulatorii integrate spitalelor.
Rețeaua sanitară din sectorul privat a continuat să se dezvolte. Astfel, numărul spitalelor a ajuns la 97, înregistrându‐se o creştere cu 22 unităţi în 2011 faţă de anul anterior.
Distribuţia reţelei unităţilor sanitare pe medii de rezidenţă evidenţiază faptul ca reţeaua sanitară s‐a dezvoltat in principal in mediul urban. In mediul rural funcționează în special centre preventorii.
61
Situaţii de urgenţă
În 2012, numărul intervenţiilor situaţiilor de urgenţă pe zi este de 817, din care SMURD 78%. În 2012, prin activitatea S.M.U.R.D. a crescut numărul intervenţiilor faţă de anul trecut, cu 36%, iar al persoanelor asistate cu 37%.
Comparativ cu aceeaşi perioadă a anului 2011, în perioada 01.01 ‐ 31.08.2012 numărul intervenţiilor la accidente de circulaţie a scăzut cu 12% (1.025 intervenţii). În urma accidentelor rutiere au fost asistate 1.467 persoane, din care 91 copii. Numărul persoanelor asistate SMURD a scăzut cu 34%, iar numărul copiilor s‐a înjumătăţit. Atât timpii de intervenţie, cât şi timpii de răspuns au crescut cu câte 1 minut pentru intervenţiile SMURD.
Servicii sociale
România se află în plin proces de reformare a sistemului serviciilor sociale, prin adoptarea noii legi a asistenţei sociale, respectiv Legea 292/2011.
Pe lângă reglementarea mai temeinică a instrumentelor şi mecanismelor de lucru pe care furnizorii de servicii sociale trebuie să le utilizeze, Legea 292/2011aduce, în plus, ca elemente de noutate:
posibilitatea acordării de servicii sociale de către operatorii economici11, în condiţii speciale, ce urmează a fi reglementate, însă, prin dezvoltarea legislaţiei secundare;
introducerea conceptului de auditor social12, ca persoană calificată şi mandatată să realizeze activitatea de audit social, în condiţiile legii, ce urmează, de asemenea, a fi reglementate, prin dezvoltarea legislaţiei secundare (norme metodologice etc.).
Se înregistrează o creştere semnificativă a numărului furnizorilor de servicii sociale la nivel naţional. Până în 2010, s‐a înregistrat o creştere constantă ‐ până la valoarea de 372 ‐ a numărului centrelor care acordă servicii persoanelor cu dizabilităţi, de la 149 (în anul 2005).
De asemenea, s‐a înregistrat şi o diversificare a tipurilor de centre care acordă servicii persoanelor cu dizabilităţi, pe lângă cele existente, fiind înfiinţate şi următoarele alte tipuri noi de instituţii publice de asistenţă socială pentru persoanele adulte cu handicap (centre de pregătire pentru o viaţă independentă, centre respiro, centre de criză, locuinţe protejate etc.).
În ceea ce priveşte persoanele cu handicap, în perioada 2005‐2010, numărul acestora a crescut constant din 2005, când se înregistra un număr de 459.552 de persoane, până în 2010, când erau înregistraţi 689.680 de persoane.
Numărul copiilor cu handicap a înregistrat o evoluţie ascendentă de la 54.861 (în anul 2005) la 61287 (în anul 2010), cu o uşoară tendinţă descendentă în 2010 faţă de 2009.
În privinţa serviciilor de tip rezidenţial furnizate de organisme private acreditate, în perioada 2005‐2010, numărul acestora este dramatic mai scăzut faţă de cel al serviciilor rezidenţiale furnizate de DGASPC, înregistrând totaluri variind de la 77 (în anul 2006) la 51 (în anul 2010).
În ceea ce priveşte distribuţia regională a serviciilor de tip rezidenţial furnizate de organisme private acreditate, în perioada 2006‐2010, este de notat faptul că cele mai dezvoltate regiuni, din această perspectivă, sunt regiunile Vest, Centru şi Nord Vest, în timp ce regiunea Sud Vest Oltenia este cea mai puţin dezvoltată.
11 Legea asistenţei sociale nr. 292 /2012, art.37, alin. (3), lit. e). 12 Legea asistenţei sociale nr. 292 /2012, art. 142, alin. (3).
62
O analiză a numărului de cantine de ajutor social, în perioada 2000‐2010, relevă faptul că regiunile Sud‐Muntenia, Sud‐Vest Oltenia şi Bucureşti–Ilfov au cea mai slabă dezvoltare, în timp ce regiunile Nord Est, Nord Vest, Vest şi Centru înregistrează o dezvoltare mai accentuată a acestui tip de serviciu, cu preponderenţă în perioada 2001‐2002, urmată de o scădere dramatică în anul 2003.
În ceea ce priveşte numărul de beneficiari ai serviciilor furnizate de cantinele de ajutor social, pe regiuni de dezvoltare, se constată o evoluţie inegală a acestuia, preponderent descendentă, cu valori mai crescute, în general, în perioada 2000‐ 2002.
Căminele pentru persoanele vârstnice, finanţate din bugetele ONG‐urilor, s‐au dezvoltat, mai ales, în anii 2009‐2010, faţă de anii precedenţi, cel mai spectaculos exemplu reprezentându‐l regiunea Centru, urmată de regiunea Nord Vest. La polul opus, din acest punct de vedere, se situează regiunea Sud Vest Oltenia
O analiză a gradului de dezvoltare al serviciilor sociale, calculat pe baza a 110 criterii (indicatori) de analiză: 96 criterii cantitative şi 14 criterii calitative13, a relevat faptul că judeţele cu cele mai importante scoruri aparţin regiunilor Centru (Harghita, Sibiu, Alba, Mureş), Vest (Hunedoara, Arad, Timiş, Caraş‐Severin) şi Nord Vest (Cluj, Sălaj, Maramureş, Bihor), având un grad mare de dezvoltare a serviciilor sociale. La polul opus, se situează regiunea Sud Muntenia, judeţele din această regiune obţinând cele mai mici scoruri, respectiv: Teleorman (18,65), Giurgiu (19,29), Prahova (20,91), Ialomiţa (34,47), Dâmboviţa (34,61) şi Argeş (36,68).
Mediul de afaceri – analiza regională
Conturi naţionale
În 2009, economia României a scăzut ca urmare a încetinirii economice la nivel mondial. Produsul intern brut a scăzut cu 3,3 % în anul 2009 faţă de anul precedent. Cu toate acestea, creşterea producţiei industriale a atins un procent anual de 6,9 % în decembrie 2009, acesta fiind cel mai ridicat procent înregistrat în cadrul UE‐27.
Analiza PIB‐ul pe cap de locuitor (în 2009), exprimat în termeni de putere de cumpărare, la nivelul celor 271 de regiuni din UE‐27, evidențiază o variație între min. 27% din media europeană – regiunea Severozapaden –Bulgaria, cea mai săracă regiune şi 332% pentru centrul Londrei –Marea Britanie.14
Regiunea Nord Est rămâne cea mai săracă regiune la nivel naţional. La nivel european situația se modifică; în termeni de PIB pe locuitor,nu mai este cea mai săracă regiune din Uniunea Europeană, cedând locul a două regiuni din Bulgaria.
În clasamentul celor mai sărace 20 de regiuni ale UE‐27 se află 6 regiuni de dezvoltare din România: Nord‐Est (locul 3), Sud Vest (locul 6), Sud Est (locul 8), Sud Muntenia (locul 10), Nord Vest (locul 15) şi regiunea Centru (locul 19).
Indicatorul tradiţional pentru compararea regiunilor de dezvoltare este PIB‐ul regional pe locuitor. Din această perspectivă, se poate observa, că lider necontestat la nivel naţional este regiunea Bucureşti Ilfov, cu mai mult de dublul mediei naţionale în toţi anii analizaţi. Regiunea Bucureşti‐Ilfov are o situaţie specială, întrucât, datorită valorii acestui indicator (111% din media UE‐27), se va încadra în perioada 2014 ‐2020 în categoria regiunilor mai dezvoltate.
Se poate observa că agricultura românească are cea mai mare pondere în VAB naţional din UE‐27, în pofida nivelului încă scăzut de productivitate din domeniu. După modelul celorlalte state europene,
13 Prezentarea studiului “Stadiul Dezvoltării Serviciilor Sociale în 2011”, pag.14. 14 Raport Eurostat nr 38/2012 – PIB regional pe locuitori în 2009
63
industria rămâne sectorul cel mai important al economiei, fiind depăşită cu puţin doar de Cehia ca pondere în VAB (România 26,4%, Cehia 30,3%).
Investiţii străine directe
Investiţiile străine în România s‐au orientat în funcţie de accesibilitatea la pieţele vestice (inclusiv existenţa aeroporturilor internaţionale) şi de caracterul urban al zonelor vizate, inclusiv existenţa unui nivel adecvat de facilităţi şi servicii pentru expatriaţi. În aceste condiţii nu este surprinzător că Regiunea Bucureşti Ilfov se situează pe primul loc în ceea ce priveşte investiţiile străine directe atrase, înregistrând 62,22% din totalul ISD realizate în România până în anul 2010.
Totodată, la sfârşitul anului 2010, ţările investitoare, care şi‐au lăsat amprenta în procesul investiţional din România sunt, aşa cum s‐a întâmplat şi în 2009: Olanda (20,7% din total ISD), Austria (17,8% din total ISD), Germania (12,2%), Franţa (8,3%), Grecia (5,7%), Italia (5,3%), Cipru (4,9%), Elveţia (3,8%), SUA ( 2,6%).
Din punct de vedere al domeniilor de activitate, în anul 2010, principalele activităţi economice spre care s‐au orientat investiţiile străine directe în România au fost: industrie (43,9%), comerţ (12,4%), intermedieri financiare şi asigurări (19,1%), construcţii (9%), tehnologia informaţiilor şi comunicare (5,9%).
Antreprenoriatul în România
Pentru perioada analizată 2000‐2010, se evidenţiază un trend crescător al numărului IMM‐urilor până în anul 2008, urmată de o scădere 11,36% în următorii doi ani. Această scădere se datorează crizei economico ‐ financiare internaţionale, cu care s‐a confruntat şi România. Această situație este evidențiată și la nivel regional.
Analiza pe domenii de activitate, conform CAEN rev 2, în perioada 2008‐2010, evidențiază că cele mai multe IMM se regăsesc în domeniul comerţului cu ridicata şi cu amănuntul, reparaţiilor autovehiculelor şi motocicletelor (37,7%), fiind urmat de alte 3 domenii de bază: activităţi profesionale ştiinţifice şi tehnice (11,08%), construcţiile (10,04%) şi industria prelucrătoare (10,04%).
Analiza efectuată la nivelul Uniunii Europene (pe baza datelor Eurostat ‐ 2007) evidențiază că în România există regiuni specializate. Astfel, regiunea de dezvoltare Sud Vest este considerată regiune cu grad de ocupare ridicat (număr salariaţi din IMM) în domeniul de activitate privind furnizarea de electricitate, gaz şi aer condiţionat (având 3,8%, fată de media europeană de 0,9%), iar Regiunea Bucureşti Ilfov pentru domeniul securitate şi investigaţii (având 5%, față de media europeană de 0,9%).
În ceea ce privește nivelul de dezvoltare al firmelor, analiza evidențiază că în anii 2006 şi 2010 au reprezentat puncte critice, întrucât au fost radiate mult mai multe firme decât s‐au înmatriculat.
Datorită crizei economice cu care s‐au confruntat după anul 2008, firmele româneşti au devenit sensibile la şocurile pieţei şi multe dintre ele au fost radiate ca urmare a falimentului, a nedepunerii situaţiilor financiare, a fuziunii, a schimbării sediului în alt judeţ. Dintre aceste firme, cele mai multe îşi desfăşurau activitatea în sectorul comerţului en gros şi en detail, urmat de sectorul industriei prelucrătoare, precum şi cele implicate în tranzacţiile imobiliare.
Cele mai multe firme radiate au fost cele localizate în mediul urban. Dacă în perioada 2008‐2010, firmele sunt radiate în mod agresiv, cu o creştere de două ori sau de 3 ori faţă de anul 2007. Din punct de vedere al numărului firmelor radiate, creşterea cea mai mare s‐a înregistrat în mediul rural cu peste 400% faţă de anul anterior.
Numai 60% din IMM‐uri rămân active după primul an de funcţionare.
64
Dacă din anul 2001 până în 2008, numărul salariaţilor ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul IMM‐urilor a crescut cu 50%, după acest an critic, numărul de salariaţi s‐a redus cu 14%.
România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană în ce priveşte ponderea angajaţilor cu contracte pe perioada determinata, doar 1% din lucrătorii români fiind angajaţi în acest fel, comparativ cu 15% media europeană. Această situaţie se datorează şi anvelopei fiscale, care a fost înăsprită pe perioada crizei.
Productivitatea muncii
Scăderea productivităţii muncii în anul 2009, în pofida creşterii puternice a ratei şomajului, demonstrează că restructurarea economiei s‐a realizat, atât în sectorul privat, cât şi public.
Structurile de sprijinire a afacerilor
În România, nu sunt monitorizate toate structurile de sprijinire a afacerilor de către o entitate. Față de anul de referinţă 2005, în 2012, sunt cu 16 parcuri industriale cu titlu mai mult, ceea ce reprezintă o creştere cu 44,5%.
Parcurile industriale și forța de muncă ieftină din România au atras companii importante de pe piața mondială precum Emerson, P&G, Kaufland, Roca sau Autoliv și investiții străine directe de ordinul miliardelor de euro. Astfel, în România, cele mai mari parcuri industriale cu titlu sunt cele de la Ariceştii Rahtivani (Prahova) şi Jucu (Cluj). Societatea comercială TETAROM administrează trei parcuri industriale, două în Municipiul Cluj Napoca şi unul la Jucu. Cel mai important investitor în aceste trei parcuri industriale este Emerson (SUA, cu 3500 salariaţi). Administratorul parcului industrial Ploieşti a obţinut titlul pentru alte trei locaţii, în unităţi administrativ teritoriale învecinate (Urlaţi, Mizil, Ciorani) şi găzduieşte printre investitori: Piritex, Yazaky România, Procter and Gambel, Plasti Pak.
La nivelul anului 2006, în România, ANIMMC monitoriza 21 de incubatoare de afaceri. În prezent (2012), AIPPIMM raportează ca fiind funcționale la nivelul aceluiaşi program doar 10 incubatoare de afaceri.
De asemenea, la nivelul parcurilor științifice și tehnologice se evidențiază o descreștere a acestora de la 7 parcuri ştiinţifice şi tehnologice cu autorizaţie provizorie/ temporară (în 2013), la 4 (în prezent).
Site‐uri industriale
Există o incertitudine juridică în ceea ce priveşte responsabilitatea şi standardele pentru decontaminarea acestora. În proprietatea autorităţilor publice locale au rămas puţine site‐uri industriale, identificate numai în câteva regiuni de dezvoltare: Nord Vest, Centru şi Vest.
Dezvoltare urbană
Peste 55% din populaţia României locuieşte în zone urbane (față de aproape 70% la nivelul UE), în oraşe concentrându‐se cele mai multe locuri de muncă, agenţi economici şi principalele instituţii administrative. Totodată, orașele sunt caracterizate de problemele de mediu, economice și sociale mai intense decât mediul rural.
Cu toate acestea oraşele reprezintă motoarele creşterii economice, generând un procent semnificativ din valoarea adăugată la nivel național și european.
Supradimensionarea Capitalei şi ruptura evidentă dintre municipiul Bucureşti şi oraşele mari de rang inferior. Fragilitatea oraşelor mici şi foarte mici aflate în faze de stagnare sau regres.
Aglomerarea de orașe în sectorul median al ierarhiei urbane. Depopularea unor areale rurale şi lipsite de o reţea urbană dezvoltată şi de infrastructură tehnică modernă.
Supradimensionarea capitalei care polarizează întinse spaţii în regiunea de dezvoltare Sud. Principala provocare a mediului urban românesc o reprezintă scăderea continuă a numărului populaţiei urbane,
65
cauzată atât de sporul natural negativ, cât și de soldul migrator negativ; în perioada 1990‐2011 populația urbană a scăzut cu aproape 17% (conform datelor preliminare ale RPL 2011!), în condițiile în care în aceeași perioadă 60 de comune au fost declarate orașe, mărind numărul de orașe cu 23%;
Suprafața intravilană a orașelor a crescut cu peste 100.000 de ha în perioada 1990‐2008, reprezentând o creştere cu 70% a suprafeţelor acestora, din care două treimi reprezintă suprafaţa înglobată în intervalul 1990‐2000. Această expansiunea teritorială a mediului urban s‐a realizat în cele mai multe cazuri dispersat, cu extinderi liniare, în lungul principalelor axe de transport și în anumite zone de interes din zona periurbană a oraşelor, zone în care au apărut ansambluri rezidenţiale accesibile doar anumitor categorii sociale, cea ce a determinat intensificarea fenomenului de segregare socială a spațiului urban. Extinderea teritorială a intravilanului a fost însoțită de o creștere cu peste 6% a numărului de locuințe și cu peste 30% a suprafeței locuibile totale în perioada 1990‐2010. Creșterea cu 30% a lungimii totale a străzilor orășenești și cu 40% a celor modernizate, în perioada 1990‐2010.
Înregistrarea unei evoluții paradoxale generate de creșterea cu 17% a lungimii rețelei de distribuție a apei potabile, în paralel cu o scădere cu peste 40% a cantității de apă potabilă distribuită, în intervalul 2000‐2010; în aceeași perioadă, s‐a înregistrat o creștere cu 45% a rețelei de distribuție a gazelor, în paralel cu o reducere cu 23% a volumului de gaze naturale distribuit și cu 63% a cantității de energie termică distribuite.
Reducerea drastică a numărului de salariați cu aproape 40%, de la peste 6,1 milioane în 1991, la doar 3,7 milioane în anul 2010.
Diminuarea numărului total de unități de învățământ cu aproape 50% și a numărului total de elevi înscriși cu 31%, în paralel cu o creștere intensă a numărului de studenți înscriși cu peste 185%, în perioada 1992‐2010.
Din punct de vedere cultural, în perioada 2005‐2010 se constată o creștere ușoară a numărului de instituții de spectacole și concerte (de la 146 la 158) însoțită de o creștere importantă de peste 55% a numărului de spectatori și auditori la reprezentațiile artistice.
In privința serviciilor de sănătate în perioada 1990‐2010 se constată o scădere cu 33% a numărului de paturi în spitale publice și o creștere a numărului de medici cu 35% în același sector; o caracteristică a perioadei 2000‐2010 o reprezintă apariția și dezvoltarea treptată a serviciilor medicale private, astfel încât în 2010 existau în orașele României peste 2.400 de paturi în spitale private și aproape 10.000 de medici care activau în sectorul privat reprezentând 2% din numărul total de paturi din spitalele urbane, respectiv 21% din numărul total de medici.
Turismul urban a fost caracterizat de o creștere cu 32% a numărului de unități de cazare și o scădere cu 11% a locurilor în unitățile de cazare, în perioada 1990‐2010, ca urmare a trecerii treptate de la marile complexe turistice, la unități de mai mică dimensiune cu servicii de calitate mai ridicată; de altfel, în perioada 2001‐2010 s‐a înregistrat o creștere cu 25% a numărului total de sosiri turistice în orașe, dar și o scădere cu 12% a numărului înnoptărilor, cea ce se traduce printr‐o reducere semnificativă a duratei medii a sejurului, caracteristică turismului de afaceri și a celui de tip city‐break.
Eficiență energetică
Conform rezultatelor preliminare ale Recensământului populației și locuințelor din anul 2011, fondul de locuințe în România este constituit din 5.117.777 clădiri, din care 99,75% sunt clădiri cu locuințe. Numărul locuințelor era de 8.459.052 în creștere cu 4% față de anul 2002.
66
Pe medii de rezidență, clădirile se concentrează în mediul rural (73% di numărul total al clădirilor sunt localizate în comune), iar locuințele sunt mai numeroase în mediul urban (54% din locuințe se găsesc în municipii și orașe).
La nivel regional se observă o pondere mai mare a clădirilor și locuințelor în regiunea Sud și Nord‐Est. Regiunea București‐Ilfov se remarcă printr‐un număr redus de clădiri (4% din numărul total al clădirilor), dar cu un număr ridicat de locuințe (cca. 11% din numărul total al locuințelor).
România se situează printre statele cu cel mai ridicat nivel al locuințelor în proprietate privată, consecință a vânzării locuințelor din fondul locativ de stat, retrocedării proprietății și construirii de noi locuințe.
În cazul regiunilor de dezvoltare, doar regiunea Vest (95,5%) si Centru (96,7%) se situează sub media națională, unde diferența reprezintă locuințele proprietate majoritar de stat.
Clădirile nerezidențiale ocupă un loc important în privința fondului de clădiri din România în ceea ce privește consumul de energie.
Sistemul centralizat de aprovizionare cu energie termică din România prezintă un grad mare de ineficiență care se repercutează asupra costului Gcal. Costul Gcal în România este cu până la 20% mai mare decât în unele state ale Uniunii Europene.
În anul 2010, serviciile de alimentare cu energie termică erau funcționale într‐un număr de 83 de orașe și municipii și 17 comune. Numărul localităților care beneficiază de sistem centralizat de producere și distribuție a energiei termice a fost în continuă scădere pe parcursul ultimelor decenii (de la 308 localități în 1996, la 100 localități în 2010); regiunea București‐Ilfov este singura regiune în care s‐a păstrat un număr constant de localități conectate la sistemul centralizat al energiei termice. Regiunea Centru este regiunea în care s‐a înregistrat cea mai mare scădere în privința numărului localităților conectate la sistemul centralizat de producere și distribuire a energie termice.
În ultimii ani (2007‐2009), evoluția numărului de apartamente debranșate a manifestat o scădere, urmat de o creștere bruscă a debranșărilor în anul 2010, pe fondul înrăutățirii climatului economic, dar și îngrijorării populației cu privire la eventualitatea eliminării subvențiilor la energie termică. Cu toate acestea, România se află peste media europeană a gradului de penetrare a sistemelor centralizate de producere și distribuție a energiei termice (după unele surse media europeană este de 10%). În anul 2010, în România ponderea locuințelor branșate la sistemul centralizat de producere și distribuție a fost de aproximativ 18%.
După unele estimări, clădirile din România sunt responsabile pentru 36% din consumul final de energie și de aproximativ 56,1 milioane de tone de emisii echivalente de CO2 la nivel național, dintr‐un total de 152.3 milioane de tone emisii echivalente de CO2 în 2007. Nivelul de performanța energetică a clădirilor diferă în funcție de zona climatică în care acestea sunt localizate.
Investițiile în eficiența energetică în clădiri, îndeosebi cele rezidențiale vor contribui la reducerea sărăciei de combustibil (fuel poverty) în România prin reducerea costurilor de încălzire ale populației și contribuind la îmbunătățirea puterii de cumpărare a diverselor categorii de populație;
Prin implementarea măsurilor de creștere a eficienței energetice a clădirilor se va îmbunătăți securitatea aprovizionării cu energie, reducerea dependenței energetice, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. În același timp, aceste măsuri vor contribui la realizarea obiectivelor României de economisire a energiei, în concordanță cu obiectivele Strategiei Europa 2020.
67
Comunități defavorizate
Numeroase tipologii de categorii de comunităţi defavorizate sunt, în principal, cele menţionate de legea asistenţei sociale din România, respectiv: persoane aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială; persoane cu dizabilităţi (fizice, psihice, SIDA etc.); persoane vârstnice fără posibilitatea de a se întreţine; persoane aparţinând etniei Roma aflate în risc de sărăcie şi/sau excluziune socială; persoane cu diferite dependenţe (alcool, droguri, alte adicţii etc.); copiii aflaţi în situaţii de risc (copii abandonaţi în spitale, copii ai străzii, copii – victime ale violenţei în familie etc.); victimele violenţei în familie; victimele traficului de persoane; şomerii de lungă durată; persoanele din comunităţi izolate geografic etc.
Există un mare număr de tipuri de persoane aflate în situaţie de defavorizare şi risc de excluziune socială. Există o mare varietate a tipologiilor de persoane aflate în situaţie de defavorizare şi risc de excluziune socială.
Principala categorie de persoane ce va face obiectul acestei analize o va reprezenta categoria persoanelor aflate în risc de sărăcie şi excluziune socială, inclusiv populaţie Roma.
La nivel naţional nu există o definire coerentă şi consistentă a comunităţilor marginalizate, existând multe acte normative care definesc aceste comunităţi, unele în mod contradictoriu diferit aceste comunităţi sau utilizează conceptul fără a‐l defini.
există puţine date statistice cu privire la comunităţile aflate în risc de sărăcie şi excluziune, respectiv date statistice la nivel naţional şi regional, pentru perioada 2007‐2011 (Eurostat), aferente indicatorului „persoane în risc de sărăcie şi excluziune socială”.
În ceea ce privește abordarea privind intervenţia în cazul comunităţilor defavorizate, metodologia de analiză va fi cea bazată pe conceptul „indicelui de dezvoltare socială locală”, inclusiv prin reprezentări grafice ale zonelor cu concentrare semnificativă de populaţie aflată în risc de sărăcie şi excluziune socială.
Analizele preliminare asupra comunităţilor defavorizate evidențiază că va fi necesară o intervenţie multidisciplinară integrată, în sensul combinării diferitelor tipuri de intervenţii, respectiv acţiuni în domeniul locuirii, facilitării accesului la educaţie, furnizării serviciilor sociale adecvate, facilitării accesului la piaţa muncii.
Top Related