SUPORT DE CURS- LECTURI MINIMALE
CURS I
Tema 1.
RĂSPUNDEREA STATELOR CA SUBIECTE ALE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL. CODIFICAREA
RASPUNDERII STATELOR
1. Notiuni introductive
1.1. Răspunderea – un principiu general de drept. Răspunderea este
o instituţie juridică prezentă în orice ramură a dreptului. Principiul general,
potrivit căruia orice încălcare a unei obligaţii decurgând dintr-o normă juridică
declanşează răspunderea autorului încălcării şi obligaţia acestuia de a repara
eventualul prejudiciu, caracterizează atât ordinea juridică internă, cât şi ordinea
juridică internaţională. De altfel, doctrina este unanimă în a recunoaşte că
principiile generale ale răspunderii în ordinea internă domină, de asemenea,
regimul răspunderii subiectelor dreptului internaţional.1
Răspunderea internaţională a statelor nu poate fi interpretată ca aducând
atingere suveranităţii acestora, ci, dimpotrivă, ea constituie o manifestare a
personalităţii lor internaţionale. Deşi, în virtutea suveranităţii, mijloacele de a
obliga un stat să respecte normele de drept internaţional nu au forţa coercitivă
specifică dreptului intern, statele sunt îndreptăţite, tocmai pentru că sunt
suverane, să ceară altor state repararea prejudiciului cauzat de acestea prin
încălcarea unei obligaţii internaţionale.
Violările individuale ale dreptului internaţional pot să varieze în mod
considerabil: de la violări uşoare sau minore la violări care pun în pericol însăşi
existenţa unor colectivităţi sau popoare, integritatea teritorială şi independenţa
politică a statelor ori mediul ambiant al unor regiuni în întregime. Pe de altă
parte, acestea pot viza încălcarea unor obligaţii către un stat, mai multe state,
toate statele sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul său. Dar, dincolo
de gravitatea sau efectele violărilor individuale, principiile, regulile şi instituţiile
care trebuie să guverneze răspunderea statelor prezintă o mare importanţă pentru
impunerea normelor de drept internaţional în conduita statelor. Instituţia
răspunderii internaţionale desemnează consecinţele care decurg pentru un stat
din încălcarea unei obligaţii internaţionale. În viaţa internaţională, nici un stat nu
1 Vezi, de exemplu, D. Carreau , op. cit., p. 278.
trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în mod discreţionar: el se poate
manifesta ca suveran numai în limitele dreptului internaţional.
1.2. Elementele constitutive ale răspunderii internaţionale sunt
mutatis mutandis, preluate din teoria generală a răspunderii din dreptul intern.
Acestea sunt: (1) conduita ilicită, deci încălcarea unei norme de drept
internaţional; (2) imputabilitatea acestei conduite unui subiect de drept inter-
naţional; (3) producerea unui prejudiciu.
Răspunderea internaţională se declanşează deci prin întrunirea cumula-
tivă a acestor trei elemente, asupra cărora vom reveni în secţiunile următoare.
Primele două elemente – conduita ilicită şi imputabilitatea – au fost
reţinute în articolul 2 al Proiectului de articole elaborat de Comisia de Drept
Internaţional (CDI)2, după ce, în articolul 1 al Protocolului de articole, se arată
că: „orice fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa
internaţională”. Cel de-al treilea element – prejudiciul –, deşi nu este menţionat
expres în articolele 1 şi 2 ale Proiectului CDI, este totuşi considerat de
majoritatea doctrinei şi de jurisprudenţa internaţională, ca o condiţie esenţială a
declanşării răspunderii internaţionale.
„Răspunderea pentru încălcarea unei reguli de drept internaţional ră-
mâne pur teoretică dacă faptul internaţional ilicit nu a cauzat nici un prejudiciu”
(N.Q. Dinh, op. cit., p. 694). Pe aceeaşi poziţie s-au situat, de exemplu, P.
Reuter, P.M. Dupuy, J. Combacau, E.J. de Arechaga. Un punct de vedere opus a
fost expus de B. Graefrath (Responsability and damages caused: relationship
between responsability and damages, în RCADI, 1984 II,
vol. 185).
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a subliniat că „este un
principiu de drept internaţional şi chiar o concepţie mai largă a dreptului, că
orice încălcare a unui angajament implica o obligaţie de a repara (cazul privind
Uzinele Chorzow, P.C.J.I. Series A, no. 17, 1928, p. 29; vezi, de asemenea, speţa
privind Canalul Corfu, ICJ Reports, 1949, p. 4, p. 23).
1.3. Evoluţia concepţiilor. Într-o primă perioadă a evoluţiei
concepţiilor referitoare la răspunderea internaţională a statelor, pentru
declanşarea acesteia erau luate în considerare, mai ales, actele persoanelor fizice
care cauzaseră prejudicii unui stat străin.
H. Grotius sublinia că: „Statul devine responsabil în două situaţii. Mai
întâi, dacă ştie că o persoană particulară pregăteşte o acţiune delictuoasă
împotriva unui stat străin şi nu ia măsuri să o împiedice. Cea de-a doua situaţie
survine în cazul în care un stat a primit pe teritoriul său persoana vinovată şi o
2 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56
th session, Supplement no. 10, November 2001
(citat în continuare Project CDI).
sustrage pedepsei” (citat după Anzilotti, Cours de droit international, vol. 1,
Paris, 1929, p. 480).
În epoca modernă, chiar până în prima jumătate a secolului XX, răspun-
derea statelor se transferă aproape exclusiv în domeniul protecţiei străinilor,
pornind de la ideea că prejudiciul suferit de un străin, prin conduita organelor
unui stat, conduită prin care este încălcată şi o obligaţie internaţională,
declanşează răspunderea internaţională a acelui stat.
În perioada postbelică, în cadrul preocupărilor de codificare întreprinse
de Comisia de Drept Internaţional a ONU, domeniul răspunderii internaţionale a
statelor este extins şi generalizat, luându-se în considerare orice încălcări ale
unor norme de drept internaţional, inclusiv obligaţia statelor de a se abţine de la
utilizarea forţei sau a ameninţării cu forţa împotriva altui stat.
Deşi, aşa cum s-a arătat, doctrina clasică a dreptului internaţional recu-
noaşte principiul că statele răspund unele faţă de altele pentru diverse acţiuni sau
omisiuni, formarea unor norme general aplicabile în stabilirea răspunderii
internaţionale a evoluat lent. De-abia în secolul al XIX-lea, în urma mai
numeroaselor arbitraje internaţionale, s-au cristalizat unele reguli cutumiare
privind condiţiile de stabilire a răspunderii internaţionale a statelor. Tentative de
codificare a acestei materii au fost întreprinse, în prima jumătate a secolului XX,
atât într-un cadru neoficial (de exemplu, proiectul din 1927 al Institutului de
Drept Internaţional sau acela din 1929 al Facultăţii de Drept de la Harvard), cât
şi sub egida Societăţii Naţiunilor (în cadrul Conferinţei generale de codificare
din 1930).
În cadrul ONU, codificarea normelor privind răspunderea internaţională
a statelor s-a aflat pe agenda CDI încă din 1949. Începând cu anul 1963, lucră-
rile de codificare, conduse succesiv de mai mulţi raportori speciali (R. Ago, R.Q.
Quentin-Baxter, W. Riphagen, J. Barboza, G. Arangio-Ruiz şi J. Crawford) sunt în
curs de finalizare. S-a ajuns, până în prezent, la elaborarea a trei Proiecte de
codificare (grupuri de articole) asupra: „Răspunderii statelor pentru fapte
internaţional ilicite”, „Prevenirii daunelor transfrontiere din activităţi
periculoase” 3
şi un set de „Principii directoare asupra alocarii daunelor
pentru prejudiciile rezultate din activităţi perculoase”4.
3 Vezi Doc. ONU, Official Records of the General Assembly, 56th session, Supplement no. 10, November 2001.
4 Vezi Doc. ONU Yearbook of the International Law
Commission, 2006, vol. II, Part Two.
Vezi,de ex., R.M. Besteliu, <Drept international .Introducere in dreptul
international public> Ed .CH Beck, ed. IIIa, 2005
2. Precizări terminologice
În dreptul internațional terenii „răspunderea statului”
se referă, cel mai adesea, la situația juridică a unui stat care prin
conduita lui a încălcat una sau mai multe din obligațiile sale
internaționale.Statelor, ca subiecte de drept internaţional, le revin
numeroase obligaţii de comportament, impuse de normele dreptului
internaţional. Încălcarea unora din aceste obligaţii de către un stat
este susceptibilă să atragă răspunderea acestuia faţă de:
- alt stat/alte (anumite) state;
- organizaţii internaţionale;
- comunitatea internaţională în ansamblul său;
- persoane particulare.
Sintagma “răspundere a statului” mai poate desemna
şi obligaţia acestuia de a repara anumite prejudicii produse, prin
conduita sa, unui alt subiect de drept internaţional.
În limbajul juridic de expresie franceză termenul “responsabilitate”
desemnează “obligaţia de a repara daunele produse unui alt subiect de drept,
prin conduita subiectului căruia îi revine responsabilitatea sau prin conduita
altor subiecte care depind de el, “ori a unor lucruri sau animale sub paza sa.”*
*Dicţionar Larousse.
În limbajul curent, întâlnim şi un sens mult mai
larg şi imprecis al termenului de “răspundere”. Acesta
echivalează cu sarcina, ori obligaţia unui subiect de drept de a
soluţiona o problemă sau de a adopta un anumit comportament
faţă de o situaţie dată.
Carta Organizatiei Naţiunilor Unite, art. 2.4 §1.
„Une responsabilité
[liability] découle d‟un dommage
transfrontière significatif causé par
une activité non-interdite par le
droit international qui comporte un
risque de causer un dommage
transfrontière significatif ou qui
cause effectivement un tel
dommage et donne lieu a
indemnisation ou à une autre
forme de réparation”. (art. 5 du
projet du Groupe de travail de la
C.D.I. sur le sujet „Responsabilité
internationale pour les
consequences préjudiciables
découlant d‟activités qui ne sont
pas interdites par le droit
international”*
*Annuaire CDI, 1996,
vol. II, 2eme
partie, annexe 1, pag.
121.
„Răspunderea [liability]
decurge dintr-un prejudiciu
transfrontier semnificativ cauzat de
o activitate neinterzisă în dreptul
internaţional care comportă riscul
producerii un prejudiciu
transfrontier semnificativ ori care a
cauzat un astfel de prejudiciu în
mod efectiv şi care da dreptul la
despăgubire sau la o altă formă de
reparaţie”. (s.n.) Art. 5 din proiectul
Grupului de lucru al C.D.I. pe tema
„Răspunderea internaţională pentru
consecinţele prejudiciabile rezultând
din activităţi care nu sunt interzise
de dreptul internaţional”*
*Anuarul CDI, 1996, vol.
II, partea 2-a, anexa 1, pag. 121
„Afin d‟assurer l‟action
rapide et efficace de
l‟Organisation, ses Membres
confèrent au Conseil de securité la
responsabilité principale du
maintien de la paix et de la
sécurité internationale et
reconnaissent qu‟en s‟acquittant
des devoirs que lui impose cette
responsabilité le Conseil de
securité agit en leur nom.”
„Spre a asigura acţiunea
rapidă şi eficace a Organizaţiei,
Membrii săi conferă Consiliului de
Securitate răspunderea principală
(s.n.)pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale şi recunosc
că, îndeplinindu-şi îndatoririle
impuse de această răspundere,
Consiliul de Securitate acţionează în
numele lor.”
În dreptul internaţional penal termenul
desemnează instituţia juridică conform căreia un stat ori o
persoană fizică, cărora le poate fi imputată o crimă
internaţională, trebuie să suporte anumite consecinţe având
caracter represiv.
„Le Conseil de securité
(...) réaffirme que toutes les parties
sont tenues de se conformer aux
obligations découlant du droit
humanitaire international, et en
particulier des Conventions de
Genève du 12 août 1949, et que
les personnes qui commettent ou
ordonnent de commettre de graves
violations de ces conventions sont
individuellement responsables à
l‟égard de telles violations.”
(S/Res 764(1992), §10)”
„(...) il est
surabondamment precise que la
violation du droit international fait
naître des responsabilités
individuelles. Ce sont des
hommes, et non des entités
abstraites, qui commettent les
crimes dont la répression
s‟impose, comme sanction du
droit international.” (jugement du
„Consiliul de securitate
(...) reafirmă că toate părţile sunt
ţinute să se conformeze obligaţiilor
decurgând din dreptul internaţional
umanitar, şi în special din
Convenţiile de la Geneva din 12
august 1949, şi că persoanele care
comit, sau ordonă comiterea
violărilor grave ale acestor convenţii
raspund personal pentru aceste
violări.” (S/Res 764(1992), §10 s.n.)
„(...) s-a precizat deseori că
violarea dreptului internaţional
naşte răspunderi individuale. Sunt
oameni şi nu entităţi abstracte cei
care comit crimele a căror reprimare
se impune ca sancţiune a dreptului
internaţional.” (hotărârea T.M.I. de
la Nuremberg, 1 octombrie 1946, in
Procès, doc. off. t. 1, p. 235)
T.M.I. de Nuremberg, 1er
octobre
1946, in Procès, doc. off. t. 1, p.
235)
„Principe 1 - Tout auteur
d‟un acte qui constitue un crime
de droit international est
responsable de ce chef et passable
de châtiment.” (C.D.I., Principes
du droit international consacrés
par le Statut du Tribunal de
Nuremberg et dans le jugement de
ce Tribunal, C.D.I., 1950, vol. 11,
p. 12) .
„Principiul 1 - Orice autor
al unui act ce constituie o crimă de
drept internaţional este răspunzător
pentru acesta şi pasibil de
pedeapsă.” (C.D.I., Principiile
dreptului internaţional consacrate
de Statutul Tribunalului de la
Nuremberg şi în hotărârile acestui
Tribunal, C.D.I., 1950, vol. 11, p.
12) .
Alte câteva precizări terminologice se impun cu
privire la înţelesul unor termeni şi echivalenţa acestora în
limbile franceză şi engleză, asa cum rezulta aceasta echivalenta
din compararea versiunilor originale in cele doua limbi ale
Proectului de articole adoptat in 2001 de Comisia de Drept
International a ONU (in continuare,CDI), sub titlul
„Raspunderea internationala a statelor‟
ARTICOLUL 1 AL PROIECTULUI C.D.I. 2001
„Tout fait
internationalement illicit de l‟Etat
engage sa responsabilité.”
„Every internationally
wrongful act of a State entails the
international responsibility of that
State.”
„Orice fapt internaţional ilicit al unui stat atrage răspunderea
internaţională a acestuia”.
În limba franceza este utilizat termenul “fait internationalement illicit”,
care a fost preferat, mai ales în cadrul Proiectului de articole din 2001, elaborat
de Comisia de Drept Internaţional a O.N.U., aceluia de “acte internationalement
illicite”, de vreme ce încălcarea unei norme de drept internaţional rezultă deseori
dintr-o omisiune care ar putea fi greu implicată de termenul francez “acte”.
În limba engleză termenul preferat este dimpotrivă, acela de
“internationally wrongful act”, întrucât termenul francez “fait” nu are, în limba
engleză, un echivalent cu aceeaşi conotaţie.
3. Distincția norme primare/norme secundare, referitoare la
stabilirea răspunderii statelor.
Statelor, ca subiecte de drept internaţional, le revin numeroase obligaţii
de comportament, impuse de normele dreptului internaţional. Încălcarea unora
din aceste obligaţii de către un stat este susceptibilă să atragă răspunderea
acestuia. Pentru a stabili care sunt acesteobligații, în lucrările CDI de codificare
a răspunderii statelor pentru fapte internaţionale ilicite, s-a propus să se facă
distincţia între “regulile primare” şi “regulile secundare” ale dreptului
internaţional:
Regulile “primare” sunt acelea care impun statelor anumite obligaţii de
comportament, iar cele “secundare” sunt regulile care se referă exclusuiv la
răspunderea statelor,respectiv acelea care determină consecinţele legale ale
nerespectării obligaţiilor impuse de regulile primare.
„Définir une règle et le
contenu de l‟obligation qu‟elle
impose est une chose et établir si
cette obligation est violée et
quelles doivent être les suites de
cette violation en est une autre.”
„A defini o regulă şi
conţinutul obligaţiei pe care aceasta
o impune este un lucru, iar a stabili
dacă această obligaţie este încălcată
şi care sunt consecinţele acestei
încălcări este un alt lucru.”
Termenii utilizaţi pentru formularea acestei distincţii aparţin lui
Roberto Ago, raportor special al C.D.I. în lucrările de codificare a răspunderii
internaţionale a statelor.
(Vezi, Annuaire CDI 1970, vol. II, p. 327)
Întemeindu-se pe această distincţie, concepţia generală a Proiectului de
articole CDI 2001 este aceea că răspunderea statelor este stabilită prin
constatarea încălcării unei obligaţii internaţionale (normă primară)
imputabilă unui stat:
- indiferent de originea obligaţiei (acţiune ori
omisiune) cât şi de izvorul (formal) al normei primare care o
impune (tratat, cutumă, principii generale ale dreptului
internaţional ş.a, şi, de asemenea
- independent de identificarea producerii unui
prejudiciu cuantificabil
- idiferent de entitățile față de care ar urma să
răspundă:
alt stat/alte (anumite) state;
organizaţii internaţionale;
comunitatea internaţională în ansamblul său;
persoane particulare.
Încălcările unor norme primare pot fi atât de evidente
încât stabilirea răspunderii statului autor să nu ridice, în principiu, nici
o problemă. De cele mai multe ori însă, împrejurările de fapt sunt
contestate ori supuse unor interpretări diferite şi pot avea urmări
variate. În aceste cazuri intră în acţiune normele conform cărora se
determină răspunderea unui stat și urmările stabilirii răspunderii
(normele secundare), respectiv acelea conform cărora se stabilește
dacă faptele imputate reprezintă încălcarea de către statul autor a unor
norme primare şi care sunt consecinţele juridice ale acestei încălcări.
O bogată jurisprudenţă internaţională care îşi află originile încă la
sfârşitul secolului 185 stă mărturie cu privire la varietatea şi complexitatea
situaţiilor în care se declanşează răspunderea internaţională a statelor.
4. Codificarea normelor privitoare la răspunderea internatională a
statelor.
Codificarea problematicii raspunderii internationale a statelor s-a aflat
pe agenda unor foruri internaţionale încă din anii 1924 – 1930, fara a se reusi
elaborarea unui ansamblu cuprinzator si coerent de norme. Preocuparile de
codificare au fost reluate, sub egida O.N.U., figurand pe agenda Comisiei de
Drept International (C.D.I.), încă din anul 1949, lucrările propriu-zise de
codificare demarând în 1955 prin numirea lui Garcia Amador ca raportor
special.
Parcurgând mai multe etape de negocieri laborioase şi înregistrând, nu
de puţine ori, evoluţii surprinzătoare, codificarea dreptului internaţional al
răspunderii statelor s-a materializat în două Proiecte de articole,referitoare la
cele doua forme, respectiv cele doua posibile temeiuri ale raspunderii
statelor,proiecte prezentate în anul 2001 Adunării Generale a O.N.U. şi statelor
membre spre examinare şi eventuală adoptare: Proiectul privind “ Raspunerea
statelor pentru fapte international ilicite ( in continuare, Proiect CDI
2001);Proectul de articole referitor la “Prevenirea daunelor transfrontiere din
activitati periculoase”.
5 - Vezi Tratatele Jay, 1794.
ETAPELE CODIFICĂRII RĂSPUNDERII STATELOR
Societatea Naţiunilor - 1924 - 1930
1924 - 1930: Lucrări pregătitoare în vederea codificării a trei
domenii ale dreptului internaţional: regimul apelor teritoriale;
anumite aspecte privitoare la cetăţenie; răspunderea statelor pentru prejudicii
produse persoanei sau proprietăţii străinilor.
1930, Haga: Conferinţa de codificare a Societăţii Naţiunilor
Comisia a 3-a (Răspunderea statelor), preşedinte Jules
Basderaut, raportor Charles de Visscher.
Elaborarea textului a 10 articole (în primă lectură) dintr-un
total de 30 de articole care urmau să cuprindă întreaga problematică.
“Datorită naturii cuprinzătoare şi extremei de complexităţi
a problemelor discutate … Comitetul nu a reuşit, datorită lipsei de timp,
să determine limitele precise ale aplicării (celor 10 articole, n.n.). De
aceea a decis să nu procedeze la încorporarea lor într-o formulare
definitivă.” (vezi, League of Nations, Conference for the Codification
of International Law, [1930] - Dobbs Ferry, N.Y. Ocean Publications,
1975).
Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. - 1947 - 1961
1947: Prima sesiune a C.D.I. – Expunerea generală a lui
Lauterpacht “Survey Lauterpacht” asupra programului de lucru al C.D.I. – 14
teme, între care codificarea răspunderii statelor pentru daune aduse persoanei
sau proprietăţii străinilor, identificată ca problematica dominantă a dreptului
răspunderii statelor, ţinând seama de bogata jurisprudenţă existentă în acest
domeniu.
Alte aspecte ale răspunderii statelor
evidenţiate în “Survey Lauterpacht”: răspunderea pentru
încălcarea clauzelor unui tratat, răspunderea pentru
acceptarea folosirii teritoriului naţional ca bază pentru
desfăşurarea unor acte ce produc daune statelor vecine,
formele reparaţiei, răspunderea statului pentru actele ultra
vires ale autorităţilor sau pentru actele particularilor.
1955: García Amador (Cuba) a fost numit Raportor special al
C.D.I. asupra răspunderii statelor.
1956-1961: Şase rapoarte Amador, discutate în cadrul C.D.I.,
concentrându-se în special asupra răspunderii statelor pentru daune produse
străinilor, fără să se propună spre dezbatere şi texte ale unor articole.
Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. - 1962 – 1996
1962 :. Raport preliminar – Orientări generale cu privire la
cuprinderea şi modalităţile de abordare a studiului răspunderii statelor;
extinderea studiului şi asupra altor domenii în care se poate determina
răspunderea statelor; “formele răspunderii” (obligaţia de reparare şi
sancţiunile) ş.a. (v. ICJ Report 1963, Annex I – A/CN.4/152)
1963: Roberto Ago numit Raportor Special.
1969-1979: Opt rapoarte Ago, prezentate Adunării Generale a
O.N.U. (v., pentru identificarea Rapoartelor Ago, ICJ Report 2001, Nota 19),
în care se stabilesc, printre altele, următoarele:
Tratarea problematicii răspunderii statelor
pentru acte internaţionale ilicite sub principalele trei
aspecte: I – Originile răspunderii; II – Conţinutul, formele
şi gradele răspunderii; III – Punerea în aplicare a
răspunderii.
Recunoaşterea importanţei unei alte forme de
răspundere a statelor, pentru risc, respectiv pentru daune
produse din activităţi neinterzise de dreptul internaţional,
în special acelea desfăşurate în spaţiul cosmic şi în
domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare; decizia de
a examina separat, în vederea unei eventuale codificări,
această nouă problematică, pentru a nu crea confuzii în
legătură cu temeiul celor două forme de răspundere.
Decizia de a exclude din câmpul acestei
codificări răspunderea internaţională a altor subiecte ale
dreptului internaţional ca, de exemplu, organizaţiile
internaţionale.
Decizia de a proceda la elaborarea unor
proiecte de articole asupra fiecăruia din cele trei aspecte
(teme) ale problematicii răspunderii care să alcătuiască
baza unei viitoare convenţii internaţionale.
Elaborarea unui prim grup de 35 de articole
care să se constituie în Partea I a proiectului şi care să se
refere, în principal, la imputabilitate, la tipologia
încălcărilor unor obligaţii internaţionale şi împrejurările
care exclud caracterul ilicit al conduitei statului.
1979-1987: Numirea unui al treilea Raportor special, Riphagen. Pe
baza celor şapte Rapoarte Riphagen au fost adoptate primele cinci articole ale
Părţii a II-a a proiectului care se refereau la conţinutul, formele şi gradele
răspunderii internaţionale a statelor (v. Raport CDI 2001, Nota 22)
1987-1996: Numirea lui Arangio Ruiz ca nou Raportor special. În
urma celor opt rapoarte întocmite sub patronajul acestuia, a fost definitivat,
în primă lectură, textul Părții a II-a (Art. 36-53) şi a III-a (Art. 54-60) a
proiectului de articole:
1997: James Crawford este numit noul Raportor special asupra
răspunderii statelor.
1997-2001: C.D.I. dezbate patru rapoarte Crawford (vezi, Raport
CDI 2001, Notele 26 şi 30) în urma cărora este prezentat în noiembrie 2001,
în cadrul celei de-a 56-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U., un ansamblu
coerent sub forma unui Proiect de articole (59 de articole) grupate în “patru
Părţi”, fiecare cu mai multe capitole.
Titlul iniţial atribuit problematicii, în cadrul
lucrărilor C.D.I. (“Răspunderea statelor”) a fost înlocuit
cu “RĂSPUNDEREA STATELOR pentru ACTE
INTERNAŢIONAL ILICITE”, pentru a exclude orice
interferenţă cu problematica răspunderii statului în
temeiul dreptului intern.
Prin rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001,
Adunarea Generală a O.N.U. a acceptat Proiectul de
articole propus de C.D.I. (anexat rezoluţiei) şi l-a supus
statelor membre O.N.U., solicitând observaţiile şi
comentariile acestora şi urmând ca problema răspunderii
statelor pentru acte internaţionale ilicite să fie introdusă
pe agenda Adunării Generale a O.N.U. la cea de-a 59-a
sesiune (2003).
C.D.I. a recomandat Adunării Generale a
O.N.U. ca, într-un stadiu ulterior, ţinând seama de
importanţa temei, să fie convocată o Conferinţă
internaţională a plenipotenţiarilor pentru a examina
Proiectul de articole, în vederea adoptării unei convenţii
asupra acestei teme.
Adunarea Generală a ONU
Prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 59/35 din
decembrie 2004 se solicită statelor membre O.N.U. să comunice în
continuare observaţiile şi sugestiile lor asupra Proiectului de articole
C.D.I. (2001).
Se cere Secretarului General al O.N.U. să întocmească o
compilaţie asupra jurisprudenţei internaţionale, ca şi asupra practicii
statelor în materia răspunderii internaţionale pentru acte internaţionale
ilicite, aşa cum este percepută această instituţie în lumina Proiectului de
articole 2001.
Se decide includerea problematicii răspunderii
internaţionale a statelor pentru acte internaţionale ilicite pe agenda
provizorie a celei de-a 62-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.
4. Distincţia dintre cele două temeiuri ale răspunderii
internaţionale a statelor
Începând cu anul 1978, în paralel cu lucrările de codificare a
răspunderii statelor pentru conduita ilicită, Comisia de Drept Internaţional a
O.N.U. a trecut la extinderea şi aprofundarea studiilor asupra celei de-a doua
forme de răspundere internaţională a statelor - pentru prejudiciile produse din
activităţi neinterzise de dreptul internaţional. În temeiul mai multor rapoarte
asupra acestei teme şi a unui Studiu întocmit de Secretarul General al O.N.U.,
“asupra practicii statelor în domeniul răspunderii internaţionale pentru
consecinţe dăunătoare care rezultă din activităţi neinterzise de dreptul
internaţional”, a fost elaborat un Proiect de articole cu privire la Prevenirea
prejudiciului transfrontalier rezultat din activităţi periculoase, care a fost
prezentat Adunării Generale a O.N.U. şi statelor membre, spre examinare, în
noiembrie 2001,împreună cu Proiectul de articole mai sus menționat asupra
Răspunderii pentru fapte internaţionale ilicite. Continuând lucrările de
codificare cu privire la acest de al doilea temei al răspunderii internationale a
statelor, C.D.I. a prezentat Adunării Generale ONU, în 2006, încă un Proiect de
articole asupra Principiilor de alocare a daunelor pentru prejudiciile produse
din activităţi periculoase.
CURS 1
TEMA 2
ELEMENTELE RASPUNDERII STATELOR PENTRU
CONDUITA INTERNATIONAL ILICITA. EVOLUTIA
CONCEPTIILOR IN LUMINA PROECTULUI CDI.
Articolul 2
Elementele faptului international ilicit al unui stat
Un fapt international ilicit al unui stat, constand intr-o actiune ori
omisiune, exista atunci cand:
a) acesta este susceptibil sa fie atribuit statului; si
b) constitue o încălcare a unei obligatii internationale a acelui
stat.
In conceptia Proiectului CDI raspunderea internațională a a statului se
stabilește deci în urma întrunirii cumulative a doua condiții: (1) încălcarea unei
obligatii internationale ce revine acelui stat; si (2) imputabilitatea comportamentului
constituind încălcarea, statului respectiv.
1.Încălcarea unei obligatii internationale, temeiul raspunderii internationale
a statului.
Noţiuni generale. În legătură cu fundamentul răspunderii internaţionale,
doctrina şi jurisprudenţa au oscilat între două principale concepţii. Concepţia
civilistă, plecând de la principiile răspunderii din dreptul intern, consideră că la
baza răspunderii statelor ar trebui să stea culpa. Acestei concepţii, doctrinarii
moderni i-au opus argumentul că pentru a angaja răspunderea internaţională a
unui stat este suficient să se constate producerea unui „fapt internaţional
ilicit”. Această abordare a fost însuşită, după cum s-a văzut, şi de CDI în
Proiectul de articole mai sus-menţionat.
În susţinerea concepţiei care fundamentează răspunderea internaţională a
statelor pe culpă, profesorul francez Georges Scelle identifică statul cu activi-
tatea organelor sau agenţilor acestuia. Implicând în toate cazurile acţiuni
individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor statului, constând în incom-
petenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind imputabile
statului.6
6 Vezi G. Scelle, Manuel elementaire de droit international, Paris, 1929, p. 457.
Desprinzându-se de teza responsabilităţii bazate pe culpă, profesorul italian
D. Anzilotti susţinea că temeiul răspunderii statelor, cantonată la domeniul
protecţiei străinilor, constă în neîndeplinirea obligaţiei de a lua măsurile
adecvate pentru ca faptele să nu se producă sau a celei de a acţiona pe cale
penală împotriva vinovatului.7
Odată cu extinderea răspunderii statelor şi la alte domenii decât exclusiv
protecţia străinilor, doctrina contemporană dominantă, ca şi jurisprudenţa, tind
să înţeleagă prin „culpă” o „încălcare a dreptului”8
De fapt, ceea ce este determinant atunci când se apreciază răspunderea
internaţională a statelor, nu este atitudinea psihologică a indivizilor care
acţionează în calitate de agenţi ai statului, ci conduita obiectivă a organelor
acestuia. Statul este deci responsabil pentru încălcarea unei obligaţii interna-
ţionale, fără să fie nevoie de a se demonstra existenţa unei atitudini psihologice
culpabile a agentului. Culpa a fost deci treptat înlocuită cu ilicitatea, ca
fundament al răspunderii.
Potrivit art. 1 al Proiectului de articole, orice fapt internaţional ilicit al unui
stat angajează răspunderea sa internaţională. Expresia „răspunderea interna-
ţională” corespunde relaţiei juridice noi care se naşte în dreptul internaţional, în
urma comiterii, de către un stat, a unui fapt internaţional ilicit. Esenţialmente,
această nouă relaţie juridică este una bilaterală: între statul lezat şi statul autor.
Există însă anumite fapte ilicite care pot angaja răspunderea unui stat faţă de mai
multe state, un grup de state sau chiar comunitatea internaţională, în ansamblul
său.
Determinarile conduitei ilicite. Referitor la conduita ilicită, ca element
constitutiv al răspunderii internaţionale, originea convenţională ori cutumiară
a unei obligaţii internaţionale nu are relevanţă în stabilirea răspunderii statului
care a încălcat această obligaţie9. În acest sens, violarea de către stat a unei
obligaţii internaţionale, oricare ar fi originea acestei obligaţii, cutumiară,
convenţională sau de altă natură, constituie un fapt internaţional ilicit.
Acţiune sau omisiune. Calificarea caracterului ilicit al unui fapt generator de
răspundere internaţională nu poate fi făcută in abstracto, fără luarea în
considerare a împrejurărilor concrete în care s-a produs. Dată fiind însă
diversitatea situaţiilor în care se pot înregistra încălcări ale normelor dreptului
internaţional, un inventar al acestora apare ca iluzoriu. În aceste condiţii, CDI
avansează un criteriu de clasificare, în funcţie de modalităţile prin care se poate
ajunge la asemenea încălcări, şi anume, printr-o acţiune pozitivă sau o omisiune
(abţinere).
7 Vezi D. Anzi lo t t i , Cours de droit international, vol. I, Paris, 1929, p. 457.
8 Vezi, de exemplu, N.Q. Dinh, op. cit., p. 675.
9 Vezi Annuaire CDI, 1980, vol. II, 2-3 partie, p. 30.
Art. 2 al Proiectului CDI precizează că:
„Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când un
comportament, constând într-o acţiune sau omisiune, (a) este
susceptibil să fie atribuit unui stat, conform dreptului internaţional
şi (b) acest comportament constituie o încălcare a unei obligaţii
internaţionale”.
Diferendul internaţional privind Strâmtoarea Corfu, între Marea Britanie şi
Albania, soluţionat de Curtea Internaţională de Justiţie în 1949, oferă un
exemplu clasic de stabilire a răspunderii statelor, rezultând atât din acţiuni, cât şi
din omisiuni.
La 22 octombrie 1946, nave britanice care treceau prin apele teritoriale albaneze
ale Strâmtorii Corfu s-au ciocnit de un câmp de mine, plasate în strâmtoare, suferind
pierderi de vieţi omeneşti şi daune materiale.
Curtea Internaţională de Justiţie a reţinut în sarcina Albaniei omisiunea de a nu fi
notificat că un câmp de mine era plasat în apele sale teritoriale, precum şi faptul de a fi
permis ca teritoriul său să fie utilizat într-un mod care contravenea drepturilor altor state.
Pentru a ajunge la această concluzie, CIJ a pornit de la prezumţia, unanim recunoscută în
dreptul internaţional, conform căreia suveranul teritoriului se află în cunoştinţă de cauză
pentru toate acţiunile sau omisiunile care îşi au originea în teritoriul său. Curtea a reţinut
însă şi răspunderea Marii Britanii pentru faptul de a fi întreprins, cu de la sine putere,
operaţiuni de deminare în apele teritoriale albaneze10
....
2.Prin ce elemente se identifică o obligatie internationala a unui stat?
Cu privire la calificarea unei conduite ca reprezentand “încălcarea
unei obligatii internationale a statului”, se impun doua principale determinări:
2.1.Din chiar redactarea primului aliniat al Art. 2, se stabileste ca
obligația incălcată poate să constea in actiuni ori in omisiuni.
De exemplu, prin Articolul 1al Convenției privind interzicerea utilizării,
stocării, producerii și transferului de mine antipersonal și distrugerea
acestora11
, se prevede:
Articolul 1- Obligații generale
1.Fiecare stat parte se angajează ca niciodată și în nici o împrejurare :
a) să nu folosească mine antipersonal ;
b) să nu dezvolte, să nu producă, să nu achiziționeze în alt mod,să nu stocheze, să nu
conserve sau să nu transfere către oricine,direct sau indirect, mine antipersonal ;
10
Vezi ICJ, Reports, 1949, p. 45. 11 Convenția a fost adoptată la Oslo,Norvegia,la 18 sept.1997și a fost ratificată de România prin legea 204 din
15 nov. 2000.
c)să nu ajute, să nu conserve sau să nu determine în niciun fel pe oricine s-ar
angajaîn orice activitate interzisăunui stat parte prin prezenta convenție.
2. Fiecare stat parte se angajează să distrugă sau să asigure distrugerea tuturor
minelor antipersonal, în concordanță cu prevederile prezentei convenții.
2.2 In ceeace priveste izvorul/temeiul/ obligatiei,aceasta poate :
- să rezulte din dispozitiile unui tratat;
- să fie stabilită printr-o normă cutumiară;
- să rezulte dintr-un act cu valoare juridica obligatorie, adoptat de un
organ al unei organizatii internationale;
- să rezulte dintr-o hotărâre a unei jurisdictii internationale, opozabilă
acelui stat;
- ori să fie asumată printr-un act unilateral al statului
(v.de ex., jurisprudenta indicata în Comentariile CDI pg.78-80)
2.3. Normele dreptului intern.
Dispozitiile dreptului intern al unui stat sunt irelevante,deci nu pot fi
invocate pentru a justifica incălcarea de către acest stat a unora din obligatiile
sale internationale.
Art. 3 al proiectului CDI :
„Calificarea faptului unui stat ca international ilicit este guvernata de
normele dreptului international. O asemenea calificare nu este afectata de
calificarea aceluias fapt ca licit de dreptul intern”.
Din redactarea acestui articol rezulta deci că:
-un stat nu se poate prevala de dispozitiile dreptului sau intern, pentru a
se sustrage unor obligatii ce-i revin conform dreptului international;
(e.g. diferendul Wimbledon,CPJI,1923)
- acte ale autorităților unui stat, considerate ca ilicite din punctul de
vedere al dreptului intern al acelui stat, nu se pot califica automat drept ilicite, in
plan internatioanal, atat timp cât acestea reprezentau indeplinirea unor obligatii
ce reveneau acelui stat conform dreptului international;
2.4. Normele de natură constitutională.
Redactarea art. 3 al Proectului CDI ridica si o altă problemă, al cărei
răspuns constitue si una din cele mai importante manifestari ale raportului dintre
dreptul intenational si dreptul intern. Astfel, în jurisprudența internațională s-a
ridicat întrebarea dacă respectarea unor prescriptii ale Constitutiei statului sunt,
prin autoritatea lor, in măsură să exonereze statul de răspundere internatională?
C.P.I. J. ,în cazul privind Tratamentul unor cetățeni polonezi în teritoriul
Danzig12
, arăta că „…în conformitate cu principiile general admise,un stat nu
12 Cazul Tratamentul aplicat unor cetățeni polonezi în teritoriul Danzig, CPJI, 1923 (Serie A/B, no.44,p.4)
poate invoca față de un alt stat propria sa Constituție, pentru a se sustrage unor
obligații care îi sunt impuse în conformitate cu dreptul internațional sau cu
tratatele în vigoare(…)”
Art. 3 al proiectului CDI, mai sus citat, răspunde negativ la această
întrebare, de vreme ce textul nu distinge între categoriile “dreptului intern”.
3. Imputabilitatea conduitei ilicite, cel de-al doilea element al raspunderii
internationale a statului.
3.1. Actele autorităţilor publice. Spre a putea declanşa răspunderea
internaţională a statului, s-a recurs la ficţiunea potrivit căreia faptul ilicit care a
fost comis de către o autoritate publică este considerat imputabil statului. În
acest sens, în Proiectul de articole CDI s-a prevăzut că fapta unui stat, potrivit
dreptului internaţional, este considerată ca fiind comportamentul oricărei
autorităţi publice având acest statut potrivit dreptului intern al acestui stat,
cu condiţia ca, în împrejurarea dată, să se fi acţionat în această calitate (art. 5).
Cu alte cuvinte, statul este răspunzător pentru actele tuturor autorităţilor sale
publice, indiferent de locul lor în ierarhia structurilor interne sau de
domeniul în care sunt competente. Din punctul de vedere al stabilirii
răspunderii, nu se face nici o distincţie între autorităţi publice centrale şi cele
locale, între activităţi cu atribuţii specifice relaţiilor externe (şef de stat, guvern,
minister de externe, agenţi diplomatici) sau atribuţii în alte domenii, şi nici între
exercitarea unor funcţii legislative, executive sau judecătoreşti.
În fapt, actele autorităţilor publice sunt actele agenţilor, persoane fizice,
acţionând în calitate oficială.
În practica contemporană statul răspunde pentru actele agenţilor săi, chiar şi
atunci când aceştia şi-au depăşit competenţele (au acţionat ultra vires)13
ori au
încălcat dispoziţii din dreptul intern.
În Proiectul CDI se mai precizează că este atribuit statului comportamentul
autorităţilor publice locale, abilitate de dreptul intern să exercite prerogative ale
puterii publice, dacă reprezentanţii acelor autorităţi au acţionat în această
calitate. Această dispoziţie vizează, în principal, regiunile, cantoanele, entitățile
membre ale unei federaţii, ca şi administraţiile autonome ale teritoriilor
dependente. Gradul de autonomie al unor asemenea entităţi este nerelevant
pentru imputabilitatea conduitei lor statului şi stabilirea răspunderii inter-
naţionale a acestuia.
13
În dreptul internaţional clasic, statul nu era ţinut răspunzător pentru actele funcţionarilor săi care îşi depăşeau competenţele ori nu acţionau conform instrucţiunilor primite (vezi P. Fauchi l le , Traité de droit international public, Paris, 1926).
3.2.Răspunderea statului poate fi angajată, aşa cum s-a menţionat, prin exer-
ciţiul oricăreia din cele trei puteri publice – legislativă, executivă ori judecă-
torească.
Organul legislativ poate atrage răspunderea statului, fie prin acţiune, atunci
când adoptă legi care contravin unor angajamente convenţionale asumate de stat,
fie prin omisiune, atunci când nu adoptă reglementări interne impuse de o normă
de drept internaţional, nu modifică sau nu abrogă o lege internă care contravine
unor angajamente internaţionale ale statului.
Autorităţile administraţiei publice sunt cele prin care se realizează cele mai
frecvente contacte între stat şi străinii aflaţi pe teritoriul său, în urma cărora pot
rezulta încălcări ale unor obligaţii internaţionale, atrăgând răspunderea statului.
Asemenea încălcări pot rezulta, de exemplu, din arestări sau expulzări abuzive,
din tratamentul aplicat investitorilor străini ori din nerespectarea obligaţiilor
privind protecţia personalului diplomatic.
Aşa cum s-a arătat, locul autorităţilor administraţiei publice ori al funcţiona-
rilor executivi sau administrativi nu este relevant pentru atribuirea conduitei lor
statului. Prin acţiunile sau omisiunile lor, un ministru,un funcţionar vamal ori o
decizie a unui consiliu local, pot, în egală măsură, să atragă răspunderea statului.
Autoritatea judecătorească. Deşi puterea judecătorească este independentă
prin raport cu puterea legislativă şi executivă, ea nu este independentă faţă de
stat, ca subiect de drept internaţional. Din acest punct de vedere, soluţia unei
instanţe judecătoreşti este susceptibilă să atragă răspunderea statului, ca şi o lege
votată de parlament sau un act al puterii executive. Răspunderea statului pentru
actele organelor judecătoreşti poate rezulta, în principal, în două categorii de
situaţii:
- atunci când se adoptă hotărâri judecătoreşti incompatibile cu o normă de
drept internaţional, cum ar fi, de exemplu, soluţii care ignoră imunitatea de
jurisdicţie a unui diplomat sau a unui străin, ori nesocotirea unui tratat
internaţional privind extrădarea;
- atunci când comportamentul instanţelor poate fi calificat drept o „denegare
de dreptate”14
. Sunt considerate în această categorie: refuzul accesului străinilor
la instanţele judiciare sau administrative, întârzierea excesivă în desfăşurarea
procedurilor sau conducerea lor neobişnuit de expeditivă, refuzul de a executa o
hotărâre judecătorească favorabilă unui străin etc.
Tot în sarcina statului cade şi răspunderea pentru conduita unui organ pus la
dispoziţia sa de către alt stat (art. 6), atunci când acest organ acţionează în
exercitarea prerogativelor de putere publică ale statului la dispoziţia căruia se
află. Potrivit dreptului internaţional, faptele acestui organ sunt considerate fapte
ale statului pentru care acţionează.
14
Vezi E.J. Arechaga, A. Tanz i, La résponsabilité internationale des Etats, în Droit international. Bilan et perspectives (M. Bedjaoui, coord.), p. 30.
3.3. Actele particularilor. În principiu, statul nu este responsabil pentru
conduita particularilor şi actele acestora nu-i pot fi imputate. Cu toate acestea,
răspunderea statului poate fi angajată, prin omisiune, în cazurile în care
organele sale nu au luat măsurile obişnuite de diligenţă15
pentru împiedicarea
unei infracţiuni, identificarea şi pedepsirea autorului.
Curtea Internaţională de Justiţie în litigiul dintre SUA şi Iran privind Perso-
nalul diplomatic şi consular al SUA la Teheran distinge, în ceea ce priveşte
conduita ilicită a statului iranian, două faze: pentru prima fază – atacul contra
ambasadei SUA – s-a reţinut omisiunea autorităţilor de a preveni atacul şi a
asigura imunitatea localului şi a personalului ambasadei, conform Convenției de
la Geneva 1961; pentru a doua fază – deţinerea, ca ostatici, a membrilor
personalului ambasadei SUA – statul iranian a fost socotit direct responsabil
pentru activităţile militanţilor islamişti (ICJ Reports, 1980, p. 3 şi urm.).
3.4. Actele de insurgenţă. Problema răspunderii unui stat pentru prejudiciile
aduse unor străini pe teritoriul său, în caz de război civil sau insurecţie, este
direct legată de deznodământul evenimentelor. În cazul în care insurecţia
eşuează, statul este responsabil pentru actele agenţilor săi, dar nu şi pentru actele
insurgenţilor. Dacă insurecţia este victorioasă, guvernul nou instaurat răspunde
pentru toate actele comise în timpul evenimentelor, inclusiv cele ale autorităţilor
înlăturate de la putere. În principiu, operaţiunile militare nu antrenează
răspunderea pentru daunele provocate persoanelor sau bunurilor străine, cu
excepţia situaţiilor prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul
din 1977, privind regulile de purtare a războiului şi dreptului umanitar.
15
Pentru deosebirea dintre obligaţiile de comportament (due diligence) şi obligaţiile de rezultat, în aprecierea caracterului ilicit al conduitei statului, a se vedea, de exemplu,ACTUALIZEAZĂ SURSA!!! A. Pel let , Droit International Public, PUF, 1981, p. 115.