CAPITOLUL I

1.1. Concepte generale utilizate în domeniul protecţiei şi conservării naturii

CONŢINUTUL TEMEI1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în

special2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare 3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a naturii 4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel

internaţional

OBIECTIVE1. Explicarea necesităţii protecţiei şi conservării patrimoniului natural2. Cunoaşterea principalelor organisme naţionale şi internaţionale cu preocupări în domeniul protecţiei şi conservării patrimoniului natural şi cultural-istoric, precum şi a principalelor programe de protecţie şi conservare la nivel naţional şi internaţional 3. Cunoaşterea şi înţelegerea corectă de către studenţi a semnificaţiei noţiunilor cu cea mai frecventă utilizare în domeniul zonelor şi ariilor protejate

1. Necesitatea protecţiei naturii în general şi a biodiversităţii, în special

În sens larg, protecţia naturii are ca obiectiv principal păstrarea nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) şi a fondului genetic (genofondului) la nivel global şi regional, în vederea asigurării echilibrului între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi între acestea si societatea umană, pe de altă parte.

În condiţiile actuale, când pe teritorii extinse presiunile exercitate de diferitele moduri de utilizare a terenurilor asupra capitalului natural al planetei au atins valori critice, numeroase peisaje aflându-se deja în parastazie, protecţia şi conservarea naturii ocupă un loc prioritar în domeniul preocupărilor specialiştilor în ştiinţele Pământului. Presiunea antropică a avut cel mai mare impact asupra biodiversităţii floristice şi faunistice, plantele şi animalele fiind cele mai vulnerabile elemente naturale ale mediului, în raport cu activităţile umane; existenţa acestora este indisolubil legată de calitatea celorlalte componente ale peisajului.

Principalii factori responsabili în timp istoric de dispariţia a numeroase specii floristice şi faunistice pot fi consideraţi:

- vânatul excesiv (cauza principală a dispariţiei pinguinului uriaş, Alca impennis, al cărui areal se extindea acum câteva secole în domeniul tundrei arctice, din nordul Canadei şi până în Scandinavia; apreciat pentru puful şi aripile sale, incapabil să zboare, lipsit de mijloace de apărare, a fost masacrat de pescari în secolele XVI-XVII ; de asemenea, se pare că locuitorii Insulei St. Kilda (Ecosse) utilizau grăsimea sa drept analgezic; ultimul cuplu de pinguini uriaşi a fost semnalat în 1844, în largul coastelor Islandei; această specie a dispărut

deci, cu mult timp înaintea poluării cu produse petroliere care va afecta mai târziu păsările marine);

- alterarea sau distrugerea bitopurilor care atrag după sine restrângerea sau chiar extincţia speciilor care le populează. Ca exemple pot fi citate cazurile unor specii adaptate la zone umede, mlăştinoase din Europa de Vest: orhideea de mlaştină Hammarbia paludosa, orhideea cu floare lată, Orchis laxifloral, fluturii albaştri (Maculinea nausithous, M. teleius, M. alcon, păsări: Crex crex, Numenius arquata;

- agricultura mecanizată şi chimizată (în unele cantoane din Elveţia, utilizarea pesticidelor şi a fungicidelor a provocat reducerea masivă şi chiar dispariţia unui număr însemnat de specii de fluturi diurni (în ultimii 150 de ani, aceste specii au dispărut în proporţie de cca. 49% din regiunea Bernei, 28% în cantonul Thurgovie, 11% în regiunea Seeland-Chasseral şi 7% în împrejurimile Genevei)

- poluarea fizică, chimică, biologică ce poate afecta, de la caz la caz, în mai mică sau mai mare măsură, speciile vegetale şi animale, inclusiv mediile de viaţă ale acestora; astfel, unele specii de licheni pot avea sensibilităţi diferite la emisiile atmosferice ale surselor industriale; acidifierea lacurilor din Scandinavia, datorată poluării atmosferice provenită de la surse industriale din ţări ale Europei şi din America de Nord, a condus la dispariţia progresivă a speciilor acvatice (moluşte, insecte, crustacee, peşti şi amfibieni)

În acest context se înscriu preocupările legate de crearea de arii protejate, al căror obiectiv principal îl constituie protecţia şi conservarea biodiversităţii ecosistemelor naturale şi antropizate.

Pe de altă parte, existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor elemente cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice, ansambluri urbanistice deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din diferite motive se află în stadii mai mult sau mai puţin avansate de degradare, impune protecţia şi conservarea acestora prin dobândirea statutului de zone protejate;

De ce este necesară conservarea biodiversităţii?

Termenul biodiversitate înglobează ansamblul format din totalitatea formelor de viaţă vegetale şi animale şi ecosistemele din care acestea fac parte, interacţionând unele cu altele şi cu componenetele abiotice ale mediului. Fiind rezultatul unor procese dinamice care au loc în învelişul biotic la scară spaţio-temporală, biodiversitatea unei regiuni are la rândul ei un caracter dinamic. Biodiversitatea reprezintă o trăsătură de bază a structurii unei biocenoze sau a unui ecosistem; deranjarea ecosistemelor/biocenozelor de către diferiţi factori de stress (catastrofe naturale, activităţi agricole, industriale, exploatări miniere, activităţi turistice etc.) conduce la o reducere considerabilă a biodiversităţii, fapt care, cu deosebire în teritoriile afectate, reclamă măsuri concrete de protecţie şi conservare.

Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar de cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie.

Conservarea biodiversităţii vizează trei obiective: Investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii

Înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor, comunităţilor şi ecosistemelor

Dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru protejarea şi restaurarea diversităţii biologice.

Conservarea biodiversităţii ca domeniu ştiinţific a apărut deoarece nici una dintre disciplinele tradiţionale nu este destul de comprehensivă pentru a putea descifra şi reduce pericolele ce ameninţă organismele vii şi mediile de viaţă ale acestora. Ca domeniu de cercetare, conservarea biodiversităţii/diversităţii biologice completează domeniile aplicative (agricultura, silvicultura, managementul ariilor protejate, industria pescuitului etc.) care, deşi au început să pună un accent considerabil pe conservare, o abordează ca pe un aspect subsidiar altor programe.

2. Stabilirea priorităţilor pentru protecţie şi conservare Într-o lume aglomerată şi cu surse de finanţare limitate, trebuie

stabilite clar priorităţile pentru conservarea diversităţii biologice, mai exact pentru speciile care trebuie să facă obiectul conservării.

Din păcate, deşi conservaţioniştii promovează intens importanţa actuală sau potenţială a fiecărei specii, zilnic se pierd iremediabil organisme vegetale şi animale, unele dintre acestea, chiar înainte de a fi descoperite şi descrise. În aceste condiţii, pentru stabilirea priorităţilor de conservare, este necesar să răspundem la trei întrebări cheie:

1) Ce trebuie protejat?2) Unde trebuie protejat?3) Cum trebuie protejat?De obicei, în alegerea elementelor care vor fi puse sub regim de

protecţie şi conservare, se urmăresc 3 criterii principale:a. unicitatea : o biocenoză reprezintă op prioritate

pentru conservare dacă este alcătuită predominant din specii endemice rare, mai mult decât dacă cuprinde preponderent specii comune larg răspândite; o specie este mai valoroasă pentru conservare dacă este unică d.p.d.v. taxonomic, dacă este unica specie din genul sau familia sa, decât dacă este membrul unui gen cu multiple specii.

b. pericolul de extincţie: speciile sau biocenozele pe cale de dispariţie constituie o prioritate

c. utilitatea : speciile cu valoare actuală sau potenţială reprezintă o prioritate de conservare mai mare decât speciile fără interes economic evident

3. Ariile protejate - strategii de conservare şi protecţie a naturii

moto: „Lumea ariilor protejate reprezintă cea mai importantă moştenire pe care

o putem lăsa generaţiilor viitoare: asigurareaşi în continuare a accesului la natură, la

valorile materiale şi spirituale pe careaceasta le deţine (…). O lume lipsită de

arii protejate, deposedată de situri naturalesălbatice, ar deveni un mediu extrem de sărăcit”

(Adrian Phillips, preşedinte CNPPA, IUCN)

Aria protejată este un termen conservaţionist, utilizat pentru ceea ce publicul cunoaşte în general sub denumirea de rezervaţie naturală, parc naţional, parc natural, rezervaţie a biosferei etc.

Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată ca o suprafaţă de teren sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi conservării biodiversităţii, resurselor naturale şi culturale şi gestionată conform unor legi şi reglementări juridice; fiecare ţară optează pentru categorii diferite de arii protejate, în funcţie de potenţialul natural şi cultural de care aceasta dispune şi de obiectivele urmărite. În condiţiile progresului tehnico-material şi ştiinţific actual, ariile protejate apar ca realităţi vitale pentru existenţa naturii şi a societăţii umane, reprezentând mai mult decât nişte spaţii deosebite din punct de vedere estetic.(Gabriela Manea, 2003)

Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor floristice şi faunistice rare sau ameninţate cu dispariţia, idee care s-a extins asupra unor teritorii naturale sau antropizate, de importanţă naţională sau internaţională, declarate parcuri sau rezervaţii.

Primele parcuri au fost înfiinţate din iniţiativă particulară, aşa cum a fost cazul în Germania, Franţa, SUA, Elveţia. Aceste iniţiative sunt secondate de acţiunile în plan guvernamental, începutul aparţinând SUA, unde, la 8 martie 1872, ia fiinţă primul parc ocrotit de lege, Yelowstone.

Acţiunile din America de Nord au avut repercusiuni asupra Americii de Sud unde, începând din 1872, sunt continuate preocupările lui Simon Bolivar – părintele ocrotirii naturii în America de Sud. Punerea în practică a proiectelor se realizează începând din 1942, când, la Washington are loc Convenţia Panamericană pentru Protecţia Florei, Faunei şi a Peisajelor din ţările americane. În acest climat, urmează înfiinţarea a noi organizaţii preocupate de domeniul protecţiei naturii.

În anul 1913, la Berna, se înfiinţează Comisia Consultativă pentru Protecţia Naturii, care în 1957 devine Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. În prezent, lista organizaţiilor şi a programelor internaţionale care au ca obiectiv principal sau secundar protecţia şi conservarea elementelor naturii şi ale cadrului socio-cultural este deosebit de vastă; pentru exemplificare, le vom cita pe cele mai reprezentative:

Organizaţia pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO); Fondul Mondial de Ocrotire a Naturii (WWF) Consiliul Internaţional pentru Ocrotirea Păsărilor (CIPO) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură (FAO); Comitetul Special pentru Cercetări Oceanice (SCOR) Comitetul Special pentru Cercetarea Antarcticii (SCAR) Programul Biologic Internaţional (IBP) Programul Omul şi Biosfera (MAB) Programul Ecologic pentru Europa (1995) Planul regional de acţiune „Parcuri pentru Viaţă” (1992) Planul de Acţiune pentru Ariile Protejate din Europa

În scopul reglementării problemelor privind protecţia şi conservarea mediului, în numeroase ţări au luat fiinţă ministere specializate. Pionieratul în acest demers îi aparţine Angliei, unde în 1970, a fost creat primul minister al mediului din lume.

Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural şi/sau cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a reţelei de arii protejate la nivel naţional şi internaţional.

Fiecare ţară optează pentru categorii diferite de arii protejate în funcţie de potenţialul natural şi cultural de care aceasta dispune şi de obiectivele urmărite. Prin prisma legii protecţiei mediului de la noi din ţară , aria protejată este definită ca o zonă delimitată geografic, cu o pondere ridicată a elementelor naturale rare, desemnată şi gospodărită în sensul atingerii unor obiective specifice de conservare.

În condiţiile progresului tehnico-economic actual, ariile protejate apar ca necesităţi vitale pentru existenţa naturii şi comunităţii umane, reprezentând mai mult decât nişte spaţii deosebite din punct de vedere estetic.

Ariile protejate pot fi create printr-o varietate de modalităţi, două dintre cele mai obişnuite mecanisme fiind: acţiunea guvernamentală, adesea la nivel naţional dar şi regional şi cumpărarea de terenuri de către persoane private sau organizaţii implicate în activităţi de conservare. Guvernele pot delimita terenuri care să fie folosite ca arii protejate şi pot promulga legi care permit anumite grade de utilizare economică a resurselor şi a habitatelor.

Un model care devine adesea foarte utilizat este acela al parteneriatelor între guvernul unei ţări în curs de dezvoltare şi organizaţiile conservaţioniste, bănci multinaţionale sau guverne ale unor ţări dezvoltate; în astfel de parteneriate, organizaţiile conservaţioniste furnizează de obicei fondurile, instruirea, experienţa ştiinţifică şi managerială pentru asistarea ţării în curs de dezvoltare în crearea unor noi arii protejate. Ariile protejate pot fi create şi de către societăţile tradiţionale care încearcă să-şi menţină propriile culturi.

Indiferent de mecanismul prin care au fost create ariile protejate, odată ce perimetrul acestora a intrat în regim de protecţie, deciziile legate de utilizarea publică trebuie să ţină cont de gradul maxim permis al intervenţiei antropice.

4. Date statistice asupra ariilor protejate existente la nivel internaţional

Până în 1998 au fost declarate în întreaga lume aproximativ 4500 arii integral protejate; suprafaţa ocupată de acestea însumează cca. 500 milioane hectare; acestora li se adaugă 5899 de arii parţial protejate (parcuri naturale), cu o suprafaţă totală de 348 milioane hectare. Deşi numărul ariilor protejate la nivel mondial poate părea considerabil, în fapt, teritoriul deţinut de acestea reprezintă doar 6% din suprafaţa continentelor.

Din categoria statelor cu cea mai mare pondere a suprafeţelor protejate, pot fi citate: Germania (25%), Austria (25%), Marea Britanie (19%). La polul opus se situează Grecia, cu 0,8% şi Turcia, cu 0,3%.

Cea mai extinsă arie protejată se întâlneşte în insula Groenlanda (97 milioane hectare).

În România, ariilor protejate le revin 1,23 milioane hectare, adică 6,18% din suprafaţa ţării; cele mai mari teritorii protejate aparţin parcurilor naţionale şi Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

TEME DE AUTOEVALUARE1. Argumentaţi necesitatea protecţiei şi conservării

naturii 2. Factori cu impact negativ asupra biodiversităţii3. Când şi unde apar primele iniţiative de constituire a

ariilor protejate?4. Indicaţi câteva dintre atributele şi strategiile

principalelor organizaţii mondiale şi programe internaţionale care vizează problema protecţiei şi conservării

REZUMAT

Protecţia naturii, în general şi a biodiversităţii, în special, are ca obiectiv principal păstrarea nealterată a ecosistemelor naturale (ecofondului) şi a fondului genetic (genofondului) la nivel global şi regional, în vederea asigurării echilibrului între componenetele naturale ale mediului, pe de o parte şi între acestea si societatea umană, pe de altă parte.

Conservarea biodiversităţii trebuie abordată ca nou domeniu pluridisciplinar de cercetare, dezvoltat ca răspuns la crizele cu care se confruntă astăzi lumea vie. Conservarea biodiversităţii vizează trei obiective: investigarea şi descrierea diversităţii lumii vii, înţelegerea efectelor activităţilor umane asupra speciilor, comunităţilor şi ecosistemelor şi dezvoltarea unor metodologii interdisciplinare pentru protejarea şi restaurarea diversităţii biologice.

Iniţiativele de protecţie a naturii au pornit de la necesitatea salvării speciilor floristice şi faunistice rare sau ameninţate cu dispariţia, idee care s-a extins asupra unor teritorii naturale sau antropizate, de importanţă naţională sau internaţională, declarate parcuri sau rezervaţii.

Cel mai important demers în conservarea elementelor cadrului natural şi/sau cultural-istoric îl reprezintă crearea pe cale legislativă a reţelei de arii protejate la nivel naţional şi internaţional.

Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA), din cadrul Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (IUCN), defineşte aria protejată ca o suprafaţă de teren sau acvatică destinată în mod special protecţiei şi conservării biodiversităţii, resurselor naturale şi culturale şi gestionată conform unor legi şi reglementări juridice.Existenţa în anumite teritorii, cu grade diferite de antropizare, a unor sit – uri sau elemente cultural-istorice (monumente religioase, arhitectonice, istorice, ansambluri urbanistice deosebite etc.), cu valoare de patrimoniu, care însă din diferite motive se pot afla în stadii mai mult sau mai puţin avansate de degradare, impune protecţia şi conservarea acestora prin dobândirea statutului de zone protejate.

1.2. Categorii de arii protejate delimitate deUniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN)

CONŢINUTUL TEMEI1. Grupe şi categorii de arii protejate delimitate de IUCN2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate

delimitate de IUCN: obiective, activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare

OBIECTIVE1. Înţelegerea consideraţiilor care au stat la baza delimitării

categoriilor de arii protejate2. Identificarea diferenţelor existente sub aspectul utilizării

publice între diferitele categorii de arii protejate

1. Clasificarea realizată de IUCN delimitează 10 categorii de arii protejate, în funcţie de obiectivele urmărite în arealele supuse protecţiei şi de modul de gestionare a resurselor naturale, specific fiecărei categorii. Sistemul de clasificare dezvoltat de IUCN acoperă un domeniu cuprins între uz minimal şi uz intensiv al ecosistemelor de către comunităţile umane. În conformitate cu normele şi clasificarea IUCN, cele 10 categorii necesare gestionării durabile a resurselor naturale, pot fi incluse (conform propunerilor Consiliului Europei, oficializate prin Rezoluţia (73) 30 adoptată la 26 octombrie 1973) în 4 grupe:

Grupa A include 5 categorii de arii protejate, monitorizate de CNPPA (Comisia Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate din cadrul IUCN) şi de Centrul mondial de monitoring şi avizate tehnic, la cerere, de CNPPA:

Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale (Roşca - Buhaiova, Peştera Cloşani, Feţele Dunării, Râpa cu lăstuni Divici etc.;

Parcuri Naţionale (Retezat, de la Vanoise, des Ecrins (Franţa), Stelvio (Italia), Stenshuvud (Suedia);

Monumente ale naturii (Detunata Goală, Râpa Roşie, Locul fosilifer Aliman, Peştera dela Movile, Piatra Teiului etc.;

Rezervaţii naturale sau arii de gestionare a habitatelor şi speciilor (Fânaţele Clujului-Copârşaie, Lacul Sf. Ana, Tinovul Poiana Stampei, Tinovul Mohoş, ;

Rezervaţii peisagistice sau parcuri naturale (peisaje terestre sau marine protejate)

Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase activităţilor umane care perturbă echilibrele naturale; ele se constituie prin urmare nu numai în areale de referinţă, ci totodată, în rezerve biologice potenţiale pentru regenerarea şi repopularea zonelor degradate.

Grupa B cuprinde categorii care prezintă o importanţă particulară pentru IUCN, dar care nu ţin exclusiv de resortul IUCN

(monitoringul şi expertiza tehnică pot fi asigurate de CNPPA, la cerere):

Rezervaţii de resurse naturale; Rezervaţii antropologice; Rezervaţii naturale amenajate, cu utilizări multiple.

Această grupă reuneşte teritorii pentru care conservarea patrimoniului natural constituie un obiectiv major, orice intervenţie artificială, susceptibilă de a altera aspectul, compoziţia şi evoluţia naturii, fiind interzisă; totuşi, anumite amenajări pot fi autorizate în zone bine definite şi într-un cadru legal riguros. Anumite activităţi umane tradiţionale pot fi tolerate, în condiţiile în care nu contravin scopurilor conservării; orice activitate nouă este interzisă; vizitatorii pot fi admişi, cu condiţia respectării unor reglementări stricte.

Grupa C include categorii dependente de programe sau de acorduri internaţionale; în acest caz, CNPPA poate fi solicitată pentru monitoring şi poate să contribuie cu o expertiză particulară, în cooperare cu alte instituţii, faţă de care IUCN are un statut consultativ. Grupei C îi aparţin:

Rezervaţii ale biosferei (categorie dependentă de programul internaţional “Omul şi Biosfera“-MAB- iniţiat de UNESCO în 1972, ca o continuare a Programului Biologic Internaţional)

Rezervaţii ale patrimoniului mondial (bunuri naturale ale patrimoniului mondial: zonele umede de habitat pentru avifauna acvatică, de importanţă internaţională), conduse potrivit prevederilor Convenţiei Internaţionale de la Ramsar (1971), respectiv Convenţiei internaţionale privind protecţia patrimoniului mondial natural şi cultural, adoptată de Conferinţa Generală a UNESCO (16 nov. 1972).

În teritoriile incluse în această categorie ocupaţiile umane tradiţionale sunt admise, dar reglementate; pot fi tolerate de asemenea anumite activităţi umane noi, supuse unor reglementări speciale. Întrucât această grupă prezintă adesea interes mai ales în planul activităţilor de agrement, în cadrul teritoriilor aferente se pot dezvolta anumite amenajări recreative şi pentru promenadă, în zone bine delimitate şi în condiţii de compatibilitate cu obiectivele protecţiei naturii.

Grupa D reuneşte în general teritorii vaste, orientate în general către agrement de calitate şi în care, principiile de conservare a patrimoniului natural sunt luate în considerare. Aici pot fi incluse:

proprietăţi private sate ( Săpânţa, de ex.)etc.

O astfel de grupă prezintă deci, înainte de toate, un interes recreativ, dar şi cultural, estetic şi natural. Amenajările necesare în acest caz reclamă anumite implantări culturale, sportive, recreative. Activităţile umane tradiţionale sau noi, compatibile cu obiectivele vizate, sunt în general permise; circulaţia motorizată este în general permisă, însă poate fi reglementată în anumite zone de interes special (cu monumente naturale).

Categoriile de arii protejate aferente celor patru grupe pot fi gestionate în cadrul sistemului naţional de conservare; experienţa internaţională atestă faptul că, noţiuni ca “Parc Naţional“, “Parc Natural“, “Rezervaţie“ acoperă teritorii şi simbolizează sisteme de protecţie uneori foarte diferenţiate de la un continent la altul, de la o ţară la alta, pe zone climatice etc. Numeroasele inventarieri consacrate ariilor protejate arată foarte clar că, aproape fiecare ţară a creat propriul său sistem de valori, urmărind obiective foarte variate şi utilizând termeni ale căror definiţii pot varia în proporţii uneori semnificative (Parcuri Naţionale, Rezervaţii Naturale, Parcuri Naturale, peisaje protejate, rezervaţii de resurse etc.). Prin urmare, apar situaţii în care, aceeaşi categorie de arii protejate are la bază criterii de funcţionare distincte.

În faţa unei astfel de disparităţi, care reflectă situaţia fiecărei ţări, diverse organizaţii internaţionale pentru protecţia mediului au iniţiat acţiuni destinate uniformizării nomenclaturii zonelor protejate susceptibile de a fi adoptate unanim; până în prezent, din păcate, nici unul dintre modelele prezentate nu a fost acceptat în unanimitate.

2. Caracteristici ale principalelor categorii de arii protejate delimitate de IUCN: obiective, activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare

Rezervaţii ştiinţifice sau rezervaţii naturale integrale (Categoria I IUCN)

Aceste rezervaţii protejează speciile şi fenomenele naturale perturbate cât mai puţin cu putinţă, cu scopul de a avea exemple reprezentative din punct de vedere ecologic ale mediului natural.Obiective:

menţinerea unui cadru natural destinat cercetării ştiinţifice; iniţierea unor baze pentru monitoringul mediului; promovarea unor centre pentru formarea specialiştilor în

domeniul protecţiei mediului şi ecologiei; conservarea resurselor genetice (genofondului) într-o stare

reală de evoluţieSub aspect educaţional, rezervaţiile ştiinţifice servesc drept

obiect de studiu, constituind adevărate laboratoare în aer liber.Dat fiind caracterul cât mai integral de conservare al acestor

arii protejate, este de dorit ca şi cercetarea ştiinţifică să fie planificată şi realizată cu cea mai mare atenţie, astfel încât, să se reducă la maximum eventualele perturbări ale echilibrului ecologic.

Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permiseRezervaţiile naturale stricte trebuie să includă ecosisteme

remarcabile care conţin fenomene naturale sau specii vegetale şi/sau animale de importanţă naţională; în cadrul lor accesul publicului va fi interzis, fiind excluse activităţile turistice sau de agrement; adesea, ele cuprind ecosisteme sau biocenoze fragile care au o importanţă particulară pentru conservarea genofondului sau zone care oferă o mare diversitate din punct de vedere biologic, geologic sau geomorfologic; dimensiunile lor sunt determinate funcţie de suprafaţa minimă necesară pentru a le asigura integritatea şi pentru a permite

realizarea obiectivelor pentru care au fost înfiinţate, o gospodărire ştiinţifică şi o protecţie integrală.

Parcurile naţionale (categoria a II-a IUCN) Sunt areale extinse cu peisaje naturale menţinute ca atare,

pentru a oferi protecţie unuia sau mai multor ecosisteme de interes ştiinţific, educaţional sau recreaţional. La cea de-a 10-a adunare generală desfăşurată în India la New Delhi-1969, IUCN a definit parcul naţional astfel: o regiune terestră sau acvatică realtiv întinsă, care conţine eşantioane reprezentative de regiuni naturale importante, panorame de importanţă naţională şi internaţională sau animale şi plante, situri geomorfologice şi habitate care prezintă un interes particular din punct de vedere ştiinţific, educativ şi recreativ.

Măsurile de protecţie şi conservare sunt luate de către autorităţile competente la cel mai înalt nivel, pentru a împiedica sau a elimina, pe cât posibil, exploatarea regiunii şi pentru a veghea într-o manieră eficientă asupra respectării caracteristicilor ecologice, geomorfologice sau estetice care au stat la baza creării sale.

În conformitate cu legislaţia din România: Legea 9/1973, Legea 137/1995, Legea 5/2000, Legea 462/2001, sub statutul de parc naţional sunt reunite suprafeţele de uscat şi acvatice care păstrează nemodificat cadrul natural, cu flora şi fauna sa, destinate cercetării ştiinţifice, recreării şi turismului.

Scopul principal al creării parcurilor naţionale îl reprezintă deci protecţia şi conservarea ecofondului şi a genofondului;

Activităţi permise, criterii de selecţie şi gestionare: vizitatorii sunt admişi în parcurile naţionale numai în scop educativ, cultural şi pentru odihnă, iar amenajările recreative de masă (piscine, terenuri de campare etc.) vor fi instalate în afara limitelor parcului; în acest context, este de la sine înţeles că statutul de parc naţional nu poate fi atribuit decât unui teritoriu al cărui peisaj se află într-un stadiu natural sau seminatural.

Constituirea unui parc naţional variază de la o ţară la alte, atât în ceea ce priveşte statutul funciar, cât şi în funcţie de natura organismelor destinate să-i asigure gestionarea; cel mai adesea, parcurile naţionale aparţin proprietăţii de stat (Suedia, Polonia, România) sau unor confederaţii şi provincii (Canada); în alte situaţii, terenurile aparţin în proporţii variabile colectivităţilor locale, persoanelor private şi statului.

Monumente ale naturii (categoria a III-a IUCN) Monumentele naturii conţin unul sau mai multe elemente

naturale şi care au valoare unică, datorită rarităţii sau reprezentativităţii, calităţii estetice sau semnificaţiei culturale.

Obiectivul principal îl reprezintă protecţia şi conservarea elementelor naturale de importanţă naţională

Criterii de selecţie şi gestionare Pentru a include o arie protejată în această categorie, trebuie să

se ţină seama de prezenţa unor aspecte, ca: formaţiuni geologice; situri naturale unice; specii animalesau vegetale periclitate sau ameninţate cu dispariţia.

Monumentele naturii nu ocupă o întindere mare şi nu conţin o diversitate de elemente sau ecosisteme reprezentative care să justifice includerea lor în categoria de parc naţional; ele se bucură de un rol deosebit pentru educaţia ecologică a populaţiei; prezintă un real interes recreativ şi turistic.

Gestionarea lor trebuie să aparţină sau să fie administrate de organisme de drept public, organizaţii sau societăţi care pot garanta protecţia lor pe termen lung (coloanele de bazalt de la Detunata, Râpa Roşie, Piatra Teiului etc.)

Ariile de gestionare a habitatelor şi speciilor sau rezervaţiile naturale (categoria a IV-a IUCN)

Constituie suprafeţe terestre şi/sau marine supuse unei intervenţii antropice active pentru a menţine habitatele şi/sau pentru a crea condiţii propice dezvoltării unor specii (Lacul Sf. Ana, Pădurea Snagov, Pădurea Comana, Arinişul de la Sinaia etc.).

Criterii de selecţie şi gestionare, activităţi permiseÎn general, în această categorie va fi încadrat un teritoriu în care

protecţia unui sit sau habitat specific este esenţială pentru urmărirea existenţei sau bunăstării unor specii biotice individuale ale faunei sedentare sau migratoare de importanţă naţională sau internaţională.

Dimensiunile rezervaţiilor naturale sunt legate adesea de caracteristicile speciilor protejate; de regulă, nu implică suprafeţe foarte întinse, însă trebuie să fie suficient de mari, pentru a asigura locurile propice pentru cuibărit, popasul păsărilor migratoare, perenitatea unor specii vegetale în ecosistemele forestiere sau de pajişte.

În cuprinsul acestor arii protejate există uneori intervenţii umane, orientate către asigurarea optimului dezvoltării unor specii sau comunităţi vegetale (protecţie contra răpitoarelor, limitarea activităţilor agricole, a păşunatului etc.)

Indiferent de forma de proprietate asupra terenurilor, cei responsabili cu gestionarea acestor arii protejate trebuie să aibă o planificare corectă a măsurilor de protecţie şi control, care să garanteze existenţa şi randamentul pe termen lung al rezervaţiei.

În 1990, în România au fost inventariate 374 de rezervaţii naturale, care protejează 199 de obiective de interes naţional şi acoperă o suprafaţă de cca. 42417 ha (0,18% din suprafaţa ţării).

Parcurile naturale (categoria a V-a IUCN)Această categorie include teritorii cu un peisaj terestru sau

acvatic cu calităţi deosebite din punct de vedere estetic sau peisaje tipice unui anumit complex geomorfologic (carstic, de exemplu). În această categorie pot fi incluse peisaje rezultate dintr-o practică tradiţională de amenajare a teritoriului, realizată de un grup socio-cultural sau din alte practici de păstrare a peisajelor naturale sau seminaturale din jurul centrelor urbane.

În paralel, pot fi luate în evidenţă teritorii al căror caracter natural sau seminatural trebuie păstrat ca atare în interesul populaţiei urbane, pentru satisfacerea necesităţilor de recreere şi turism ale acesteia.

Selecţie, gestionare, activităţi permiseGestionarea şi protecţia lor are o importanţă predominant

recreativă. Obiectivul principal al gestionării acestei categorii îl reprezintă menţinerea peisajelor naturale de importanţă locală, regională sau naţională, mai ales atunci când ele se caracterizează printr-o relaţie armonioasă om-natură şi când prezintă potenţial turistic deosebit.

Aceste arii, foarte diferite sub aspect ecologic, pot răspunde şi unor scopuri ştiinţifice, culturale sau educative (Parcul Natural Beliştea, Cheile Bistriţei ardelene, Parcul Natural Porţile de Fier etc.). Peisajele din cuprinsul acestor parcuri se caracterizează uneori prin ineditul modului de amplasare a colectivităţilor umane, în aşezări atractive sau unice din punct de vedere estetic sau prin amenajarea predominant tradiţională a teritoriului, legată de păşunat, pescuit etc.

În numeroase cazuri, aceste teritorii aparţin proprietăţii private, astfel încât un control asupra planificării activităţii şi a gradului de încărcare cu diferite dotări de agrement este necesar pentru a se asigura perenitatea stilului de viaţă tradiţional al comunităţilor locale şi amenajarea optimă a teritoriului.

În general, parcurile naturale răspund următoarelor deziderate: conservă diversitatea mediilor naturale protejează ecosistemele purtătoare de elemente care indică

biodiversitatea menţin o bună calitate a apei, aerului şi a celorlalte

elemente indispensabile vieţii reprezintă adevărate muzee în aer liber, destinate

conservării fondului genetic natural utilizat în medicină, zootehnie, horticultură etc.

reprezintă suport al comunităţilor umane şi demonstrează că populaţia poate trăi în armonie cu natura

pot reprezenta surse de venit pentru economia regională şi naţională, mai ales prin intermediul activităţilor recreative şi turistice

perpetuează formele tradiţionale de utilizare a terenurilor în scopul de a nu deregla biodiversitatea ecosistemelor naturale

pot proteja situri de importanţă cultural-istorică permit înţelegerea funcţionării sistemelor naturale din

medii diverse, emerse sau submerse ameliorează gestionarea resurselor naturale, astfel încât

activitatea umană să nu producă dezechilibre favorizează difuzarea la nivel local, regional, naţional sau

internaţional a informaţiilor ştiinţifice strict necesare pentru satisfacerea nevoilor umane

reprezintă bază de cercetare ştiinţifică şi contribuie la educaţia pentru mediu a populaţiei

permit supravegherea continuă a ecosistemelor naturale şi amenajate de către oamenii de ştiinţă şi de către populaţia locală

Rezervaţiile biosferei – arii protejate cu statut special Existenţa rezervaţiilor biosferei nu este legată de o singură

convenţie internaţională, ci este legată de un program internaţional laborios: Omul şi Biosfera, lansat de UNESCO în 1972, la Stockholm, odată cu încheierea Programului Biologic Internaţional. Crearea rezervaţiilor biosferei are la bază convenţii internaţionale asupra habitatelor, dintre care cele mai importante sunt:

Convenţia RAMSAR (Iran) asupra zonelor umede Convenţia privind patrimoniul cultural şi naţional al lumii Convenţia de importanţă regională Carta Europeană a

Regiunilor MontaneCombinând conservarea cu utilizarea durabilă a resurselor

naturale, rezervaţiile biosferei includ întreaga gamă de funcţii specifice ariilor protejate, în cadrul unei reţele mondiale de schimb de informaţii. Crearea unei reţele internaţionale de rezervaţii ale biosferei a fost propusă în cadrul Proiectului nr. 8 al Programului MAB, intitulat: Criteriile şi liniile directoare pentru alegerea şi construirea rezervaţiilor biosferei. Acest proiect consideră conceptul de rezervaţie a biosferei ca un mijloc de menţinere a bazei biologice, a existenţei omului şi a proceselor biologice la un nivel convenabil intereselor umane în ansamblul biosferei. În contextul protecţiei şi conservării mediului, rezervaţiile biosferei trebuie să reprezinte:

Zone terestre sau costiere marine a căror populaţie face parte integrantă din acestea şi a căror gestiune vizează atingerea anumitor obiective, începând cu protecţia completă şi terminând cu o producţie intensivă, dar durabilă

Centre regionale care au funcţii de supraveghere continuă, de cercetare, de educaţie ecologică şi informare asupra ecosistemelor naturale şi amenajate

Spaţii în care guvernanţii, oamenii de ştiinţă, administratorii şi populaţia locală cooperează pentru elaborarea unui model de gestionare a terenurilor şi a apelor, permiţând satisfacerea nevoilor umane, conservând procesele naturale şi resursele biologice.

Rezervaţiile biosferei trebuie să constituie o reţea mondială de arii protejate într-un mod permanent şi eficient, reţea în cadrul căreia să fie reprezentate toate biomurile, cu principalele lor diviziuni şi subdiviziuni, precum şi zonele de tranziţie (ecotoni) dintre acestea.

Începând din 1971, sub coordonarea Programului MAB, rezervaţiile biosferei au fost incluse în cadrul unei reţele internaţionale. Numărul rezervaţiilor biosferei a crescut semnificativ, în anul 2000 acesta ajungând la 360, cu o suprafaţă totală de peste 390 mil. ha, răspândite în 91 de ţări cu condiţii ecologice, sociale, politice şi culturale variate.

Cele mai mari suprafeţe ocupate de rezervaţiile biosferei se află în Europa, urmată de America Centrală şi de Sud. Exemple:

- Tassili N Ajjer - Algeria- Bialowiezza – polonia- Central-Amazon – Brazilia

- NorthEast Greanland – Danemarca- Galapagos (Ecuador) – Archipielago de Colon- Camargue – Franţa- Kenya – Africa- Gobi – Mongolia- Delta Dunării- Baikalskii – Rusia

Pentru o bună funcţionare şi gestionare a suprafeţei unei rezervaţii a biosferei, UNESCO propune următorul sistem de zonare:

1. zone naturale sau arii centrale amenajate astfel încât să diminueze cât mai mult impactul activităţii umane; acestea vor fi menţinute ca rezervaţii strict protejate, a căror dinamică va fi influenţată exclusiv de factorii naturali ai peisajului; în acest caz, omul va fi acceptat numai ca observator al structurilor şi proceselor naturale

2. zone intermediare (tampon) amenajate în vederea activităţilor de cercetare şi educaţie ecologică şi informare asupra ecosistemelor naturale şi amenajate, în care pot fi tolerate activităţi tradiţionale controlate

3. zone de recuperare sau restaurare, amenajate pentru a permite analiza şi recuperarea terenurilor şi resurselor naturale, acolo unde transformările de origine naturală sau antropică au depăşit capacitatea de toleranţă a mediului, procesele biologice au fost întrerupte şi/sau biodiversitatea a fost afectată local

4. zone culturale stabile, amenajate în vederea protecţiei şi studierii culturilor existente şi a modului de utilizare a terenurilor, în armonie cu mediul; populaţia locală îşi poate continua activităţile tradiţionale, limitându-se riguros introducerea de noi tehnologii

Parcurile transfrontaliere – arii protejate bilaterale sau multinaţionaleStatutul de parc transfrontalier poate fi acordat unei arii

protejate care se desfăşoară pe teritoriul a două sau mai multe state. Acest statut presupune participarea în egală măsură a ţărilor implicate în acţiunile de organizare, amenajare, utilizare publică şi gestionare durabilă a resurselor naturale şi cultural-istorice din perimetrul ariei protejate.

Exemple de cooperare transfrontalieră, cu bune rezultate în domeniul conservării mediului, ne oferă managementul integrat al unor arii protejate europene, extinse de-a lungul frontierelor internaţionale. În acest sens, pot fi citate:

Parcul Naţional Mercantour din Franţa şi Parcul Regional Argentero (Italia)

Parcul Naţional Gran Paradiso (Italia) şi Parcul Naţional La Vanoise (Franţa)

Parcul Naţional Triglav (Slovenia) şi Parcul Natural Alpi Giulie (Italia)

Parcul Naţional Djerdap (Serbia) şi Parcul Natural Porţile de Fier (România)

În ultimul timp, extinderea procesului de integrare europeană reclamă ca deziderat de importanţă deosebită, intensificarea cooperării transfrontaliere în domeniul regiunilor protejate, scopul final reprezentându-l crearea Parcurilor Internaţionale. Federaţia Europeană a Parcurilor Naturale şi a Parcurilor Naţionale îşi orientează toate eforturile în această direcţie, promovând ideea „conservare fără frontiere”, menită să asigure întărirea şi extinderea reţelei europene de arii protejate.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE5. Care sunt principalele categorii de arii protejate

delimitate de IUCN?6. Daţi exemple de arii protejate din România,

încadrate conform clasificării IUCN. 7. Comentaţi obiectivele, activităţile permise, criteriile

de selecţie şi gestionare pentru: parcuri naţionale, parcuri naturale şi rezervaţii ale biosferei

REZUMAT

În funcţie de obiectivele urmărite în arealele supuse protecţiei şi de modul de gestionare a resurselor naturale, IUCN delimitează 10 categorii de arii protejate, incluse (conform propunerilor Consiliului Europei, oficializate prin Rezoluţia (73) 30 adoptată la 26 octombrie 1973) în 4 grupe: A,B, C, D. Sistemul de clasificare dezvoltat de IUCN acoperă un domeniu cuprins între uz minimal şi uz intensiv al ecosistemelor de către comunităţile umane. Teritoriile incluse în categoria A sunt definitiv sustrase activităţilor umane care perturbă echilibrele naturale; ele se constituie prin urmare nu numai în areale de referinţă, ci totodată, în rezerve biologice potenţiale pentru regenerarea şi repopularea zonelor degradate. Grupa B reuneşte teritorii pentru care conservarea patrimoniului natural constituie un obiectiv major, orice intervenţie artificială, susceptibilă de a altera aspectul, compoziţia şi evoluţia naturii, fiind interzisă; totuşi, anumite amenajări pot fi autorizate în zone bine definite şi într-un cadru legal riguros. Grupa C include categorii dependente de programe sau de acorduri internaţionale. În teritoriile incluse în această categorie ocupaţiile umane tradiţionale sunt admise, dar reglementate; pot fi tolerate de asemenea anumite activităţi umane noi, supuse unor reglementări speciale. Grupa D reuneşte în general teritorii vaste, orientate în general către agrement de calitate şi în care, principiile de conservare a patrimoniului natural sunt luate în considerare (proprietăţi private, sate etc.) Numeroasele inventarieri consacrate ariilor protejate arată foarte clar că, aproape fiecare ţară a creat propriul său sistem de valori, urmărind obiective foarte variate şi utilizând termeni ale căror definiţii pot varia în proporţii uneori semnificative (Parcuri Naţionale, Rezervaţii Naturale, Parcuri Naturale, peisaje protejate, rezervaţii de resurse etc.). Prin urmare, apar situaţii în care, aceeaşi categorie de arii protejate are la bază criterii de funcţionare distincte.

TEME DE CONTROL1. Criterii de selecţie, gestionare şi utilizare publică a

parcurilor naţionale din România.

2. Modalităţi de atingere a obiectivelor de protecţie şi gestionare în arii protejate. Studiu de caz: Parcul Naţional Retezat şi Parcul Natural Porţile de Fier.

CONŢINUTUL TEMEI1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie a mediului2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a mediului3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din România

OBIECTIVEConştientizarea asupra importanţei şi eficacităţii ariilor protejate, în contextul strategiilor internaţionale şi naţionale de protecţie şi conservare a naturii

In ultimul deceniu, in Romania, capitolul ariilor protejate a fost redeschis cu si mai mult aplomb, pe de o parte ca urmare a liberei exprimari in legatura cu disfunctionalitatile care se manifesta in diferite regiuni la nivelul echilibrului dintre componentele naturale si dintre acestea si activitatea umana si, pe de alta parte, datorita multiplicarii si diversificarii informatiilor referitoare la problematica ariilor protejate la nivel international. Prin urmare, fenomenul protectiei si conservarii componentelor mediului a capatat noi valente devenind una dintre temele de cercetare preferentiale ale institutiilor si organizatiilor guvernamentale si neguvernamentale.

1. Consideraţii asupra strategiilor internaţionale de protecţie a mediului

La nivel international, experienta in domeniul conservarii naturii se concretizeaza printr-o serie de realizari, dintre care mentionam: cresterea numarului de conservationisti si in special a ONG-urilor la nivel mondial; cresterea cu fiecare an a numarului statelor semnatare ale conventiilor internationale; multiplicarea instrumentelor de protectie in majoritatea tarilor; dezvoltarea instrumentelor juridice si financiare; sporirea numarului si performantelor mijloacelor de comunicare si sensibilizare; initierea, oficializarea si expunerea in timpul Conferintei de la Rio (1992) a dezbaterilor politice internationale asupra gestionarii durabile si echitabile a resurselor naturale.

Cu toate acestea, din păcate, mediile naturale continua să dispara in fiecare zi; speciile se reduc si dispar intr-un ritm de 1500 - 2000/an; biodiversitatea descreste intr-un ritm mai rapid decat acum 50 de ani, in timp ce antropizarea creste direct proportional cu cresterea demografică, ce a dublat populatia mondiala in ultimii 50 de ani; pe de alta parte, comportamentul uman in raport cu natura rămane cel mai adesea agresiv si negativ.

Iata de ce, delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervaţii,parcuri), devine obligatorie in cadrul politicilor de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă naţionala si

internaţionala. In acelasi context, relaţia om - natura trebuie axata pe conceptul dezvoltării durabile, pentru ca posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface necesitaţile să nu fie compromisă. Natura trebuie considerată ca o infrastructură de dezvoltare globală, ale cărei funcţii şi valori sociale, culturale, patrimoniale şi economice să constituie baza unei producţii de resurse utile dezvoltarii teriroriale. Spaţiile naturale trebuie planificate şi integrate în utilizarea teritoriilor ca zone de producţie naturala a resurselor naturale. Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, utilizarea terenurilor reprezintă prin excelenţă cadrul de referinţă şi de lucru pentru o gestiune integrată a mediului şi totodată, cadrul de punere în practică a strategiilor de dezvoltare durabilă, întrucât conservarea naturii devine realitate numai pe teren.

În acest context, în anul 1992 a fost iniţiat un plan regional de acţiune - “Parcuri pentru Viaţă“ - , pregătit de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN), cu sprijinul Comisiei Parcurilor Naţionale şi a Ariilor Protejate (CNPPA). Acest plan a fost lansat ca rezultat al celui de-al IV-lea Congres al Parcurilor Lumii (Caracas, 1992) şi susţine aplicarea Planului de Acţiune Caracas. Aşa cum afirmă David McDowell, director general al IUCN, planul pledează pentru o susţinere mai energică a grijii pentru pământ, pentru valorosul potenţial natural de care acesta dispune.

În acelaşi cadru, în anul 1993 au fost lansate două proiecte ale Planului de Acţiune pentru Arii Protejate din Europa, axate pe documentele Conferinţei de la Rio de Janeiro şi care urmăresc aplicarea principiilor Declaraţiei de la Rio, susţinerea măsurilor adoptate de Agenda 21 şi punerea în practică a acestora în cadrul Europei. Planul enunţă atributele ariilor protejate în raport cu dezvoltarea durabilă; expune principiile planificării terenurilor în legătură cu ariile protejate; afirmă necesitatea unei evaluări ecologice şi a unui sistem de control al propunerilor de dezvoltare individuală, care pot afecta în mod semnificativ ariile protejate (inclusiv proximităţile acestora); propune soluţii de menţnere a unui echilibru optim între dezvoltarea ariilor protejate şi sectoarele cheie ale politicilor economice etc. Dar ceea ce Planul reclamă cu acuitate este necesitatea îmbunătăţirii şi extinderii acoperirii realizată de ariile protejate, în scopul întâmpinării nevoilor florei şi faunei, ecosistemelor naturale, în general.

În domeniul politicilor de mediu din România, ca eveniment principal se înscrie promulgarea şi adoptarea la 11 decembrie 1995 a Legii protecţiei mediului (Legea 137/1995).

Principiile şi elementele strategice care stau la baza prezentei legi îşi au originea în declaraţiile şi recomandările privind monitorizarea şi utilizarea mediului, enunţate cu prilejul diferitelor conferinţe internaţionale; când spunem aceasta, ne referim în special, la documentele Conferinţei de la Rio de Janeiro (1992) şi la cele ale Conferinţei ministeriale de la Sofia (23 - 25 octombrie 1995), unde a fost elaborat Programul Ecologic pentru Europa.

Programul Ecologic pentru Europa (PEE) are ca punct de plecare raportul Conferinţei ministeriale organizată la Dobris în 1991,

intitulat “Europa şi mediul - Evaluarea de la Dobris“ şi este continuat de programul aprobat în cadrul Conferinţei de la Lucerne, în 1993.

Elementele programului Conferinţei de la Lucerne insistă asupra problemelor intersectoriale comune tuturor ţărilor europene, constituind sursa de inspiraţie pentru măsurile politice generale pe termen lung expuse în cadrul “Programului Ecologic pentru Europa“. Aceste măsuri vizează în special necesitatea reconsiderării economiei şi a refacerii stării de sanogeneză a mediului în ţările aflate încă în tranziţie.

2. Consideraţii asupra strategiei naţionale de protecţie a mediului

Conform lucrarii “Strategia protectiei mediului”, publicata de MAPPM in anul 1996, principiile generale, care fundamenteaza stabilirea prioritatilor privind obiectivele protectiei mediului pe termen scurt, mediu si lung, sunt urmatoarele:1. conservarea si imbunatatirea conditiilor de sanatate a oamenilor -

principiu suprem caruia trebuie sa i se subordoneze intreaga activitate economica si sociala, intreaga strategie de ocrotire a mediului.

2. dezvoltarea durabila - conform definitiei data de Comisia pentru Mediu si Dezvoltare (“Viitorul nostru comun”, 1987), dezvoltarea durabila implica faptul ca intregul capital fizic (infrastructura), uman (sanatatea oamenilor, nivelul intelectual si profesional) si natural (padurile, aerul, apa, solul fertil), ramane constant sau creste in timp.

3. evitarea poluarii prin masuri preventive4. conservarea biodiversitatii - presupune diminuarea si chiar

eliminarea fenomenului de poluare a invelisului biotic, mentinerea nealterata a ecofondului si genofondului natural al mediului.

5. conservarea mostenirii valorilor culturale si istorice - deziderat de importanta majora pentru atestarea continuitatii si autenticitatii mostenirii cultural istorice a poporului roman, in spatiul carpato - danubiano - pontic.

6. “cine polueaza plateste”- principiu care sta la baza strategiei de mediu in majoritatea tarilor europene

7. stimularea activitatii de redresare a mediului - conform acestui principiu, orice activitate a agentilor economici, care are ca efect redresarea calitatii factorilor de mediu, este incurajata si stimulata de catre administratia centrala sau locala prin subventii, credite cu dobanda mica, garantii pentru imprumuturi, publicitate, etc. Aceste stimulente vor fi amplificate pe masura ce se va dezvolta sectorul privat al proprietatii.

În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversităţii floristice şi faunistice, a genofondului şi ecofondului naţional, România a devenit parte contractantă a numeroase convenţii şi legi internaţionale pentru protecţia mediului. Dintre acestea menţionăm: Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993; Convenţia privind Diversitatea Biologică, încheiată cu prilejul

Conferinţei de la Rio, ratificată de către ţara noastră prin Legea 58/1994. Această convenţie, foarte importantă pentru plasarea ariilor protejate europene într-un context mai larg, are ca obiective principale: conservarea biodiversităţii biologice, folosirea eficientă a componentelor ei şi împărţirea echitabilă a beneficiilor rezultate; Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (Legea nr. 68/1994) şi, în acelaşi context, Convenţia privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (1998); Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Legea nr. 14/1994) şi, în complementaritate, Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere şi a lacurilor internaţionale (Legea nr. 30/1995). Ultimele două convenţii au fost încheiate pornindu-se de la realităţi obiective, care demonstrează faptul că, perturbarea calităţii mediului poate depăşi foarte adesea frontierele naţionale ale statului incriminat, prin intermediul apelor interstatale; protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale presupune un ansamblu de măsuri care vizează respectarea normelor de protecţie a mediului, în teritoriile riverane care aparţin statelor beneficiare. Inexistenţa unui plan de măsuri de protecţie concertate şi a unui sistem de sancţiuni severe poate favoriza uneori declanşarea unor crize ecologice cu urmări dramatice atât pentru ecosistemele naturale, cât şi pentru comunităţile umane (cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă recentul accident produs la Baia Mare, în primăvara anului 2000, unde, prin ruperea digului de protecţie - cu o consolidare de altfel precară - de la iazul de decantare a sterilului, rezultat de la prelucrarea minereurilor aurifere, cantităţi mari de cianuri au ajuns în apele internaţionale ale Tisei şi mai apoi ale Dunării, pe alocuri exterminând flora şi fauna şi periclitând sănătatea populaţiei).

În anul 1990, la nivel mondial erau oficializate şi patronate de Secretariatul general al Consiliului Europei peste 200 de parcuri naţionale, în 22 de ţări; dintre acestea, în ciuda biodiversităţii sale considerabile, România deţinea doar unul singur cu personalitate juridică, respectiv Parcul Naţional Retezat, creat în 1935, dar lipsit şi acesta de administraţie proprie. În 1995, din cele 264 parcuri naţionale existente la nivel mondial (în 33 de ţări, cu o suprafaţă de 12.3 mil. ha), România figura cu 12 parcuri naţionale (cu o suprafaţă totală de 408 mii ha), dintre care, recunoscut oficial continua să rămână Parcul Naţional Retezat. Din păcate, nici unul dintre parcuri nu dispunea de o administraţie proprie, nefiind gestionat corespunzător standardelor internaţionale.

3. Premise ale extinderii reţelei de arii protejate din RomâniaPornind de la considerentul că, deşi România ocupă doar 2.39%

din suprafaţa Europei (McNaly, 1992, citat de C. Stoiculescu, 1999) ea concentrează totuşi 162 de sectoare ecologice (Doniţă ş.a, 1980), 450 unităţi edafice (I. Ilie, 1988), aprox. 500 tipuri potenţiale de pădure şi aprox. 3600 specii de fanerogame, din care 127 sunt endemice (aprox 40% din flora Europei), 50000 specii de animale (C. Stoiculescu, 1996, 1999) şi 497 specii minerale (Rădulescu şi Dimitrescu, 1966), respectiv 25% din diversitatea mineralogică universală (Băncilă ş.a., 1980, citat de C. Stoiculescu, 1999), extinderea reţelei de arii protejate

şi, în special a celei de parcuri naţionale şi rezervaţii ale biosferei, apare pe deplin justificată. Paradoxal, deşi la nivel european oferta naturală a României este una dintre cele mai bogate, în ceea ce priveşte proporţia ariilor protejate, conform categoriilor internaţionale de gestiune, ţara noastră se situează pe locul 26 din 33. Un alt argument de importanţă capitală în favoarea urgentării măsurilor de protecţie şi conservare prin intermediul ariilor protejate, asupra căruia silvicultorii atrag din ce în ce mai mult atenţia, îl reprezintă pădurile virgine şi cvasivirgine româneşti, “un patrimoniu natural european de excepţie.. Prin considerabila complexitate ecologică şi structurală, inegalată de nici un alt ecosistem, ecosistemele forestiere concentrează, în situaţii comparabile, cea mai mare biodiversitate. În pădurile virgine şi cvasivirgine cu areal disjunct (ponderea cea mai mare înregistrându-se în spaţiul Carpaţilor Meridionali şi al Munţilor Banatului) aceasta atinge apogeul“ (C. Stoiculescu, 1999).

TEME DE AUTOEVALUARE1. Cum este argumentată la nivel internaţional necesitatea

extinderii reţelei de arii protejate?2. Ce demersuri au fost întreprinse la nivel internaţional pentru a

veni în întâmpinarea măsurilor de protecţie şi conservare?3. Care sunt căile prin care România participă la strategia

internaţională de conservare?4. Evidenţiaţi premisele extinderii reţelei de arii protejate în

România.

REZUMAT

Delimitarea in teritoriu a ariilor protejate (situri, rezervaţii,parcuri), devine obligatorie in cadrul politicilor de conservare a patrimoniului natural si cultural de importanţă naţionala si internaţionala.

Relaţia om - natura trebuie axata pe conceptul dezvoltării durabile, pentru ca posibilitatea generaţiilor viitoare de a-si satisface necesitaţile să nu fie compromisă. În acest context, strategiile de protecţie şi conservare prin intermediul reţelei de arii protejate sunt materializate prin lansarea unor planuri şi programe internaţionale (Parcuri pentru Viaţă, Planul de Acţiune pentru Arii Protejate din Europa, Programul MAB etc.,), organizarea unor congrese şi conferinţe dedicate problemelor de conservare la nivel mondial, elaborarea unor legi şi încheierea unor convenţii şi tratate.

În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversităţii floristice şi faunistice, a genofondului şi ecofondului naţional, România a devenit parte contractantă

a numeroase convenţii şi legi internaţionale pentru protecţia mediului.

CAPITOLUL II

2.1. Cadrul legislativ care guvernează strategiile de protecţie şi conservare şi administrarea ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării mediului în România2. Situaţia ariilor naturale protejate din România, conform Legii 5/20003. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate4. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din România

OBIECTIVE1. Prezentarea cadrului legislativ care guvernează strategiile de protecţie şi conservare ale mediului în România

2. Evidenţierea mecanismelor care stau la baza creării şi administrării ariilor protejate

1. Legile care guvernează problematica protecţiei şi conservării mediului în RomâniaÎn România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează domeniul protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor şi ariilor protejate, în special, cuprinde trei legi:

1. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului2. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a

Teritoriului Naţional, secţiunea a III-a – zone protejate3. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice

Legea 137/1995Conform prezentei legi, Autoritatea Centrală pentru protecţia

mediului, cu consultarea Autorităţii Centrale de Specialitate care gestionează resursele naturale, elaborează reglementări tehnice privind măsurile de protecţie a ecosistemelor, de conservare a biodiversităţii, de gospodărire durabilă a resurselor naturale şi pentru asigurarea sănătăţii umane.

De asemenea, legea stipulează faptul că, la proiectarea lucrărilor care pot modifica peisajul natural al unui teritoriu, sunt obligatorii atât procedura de evaluare a impactului amenajărilor asupra acestuia, cât şi avansarea soluţiilor tehnice de menţinere a zonelor de habitat natural, de conservare a funcţiilor ecosistemului, de ocrotire a organismelor vegetale şi animale (inclusiv animale migratoare), cu respectarea alternativei şi a condiţiilor impuse prin acordul şi/sau autorizaţia de mediu, precum şi monitorizarea proprie, până la eliberarea acesteia.

Suprafeţele terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca habitate naturale sau pentru refacerea ecologică sunt gestionate de deţinătorii legali, numai în cazul în care aceştia se angajează să aplice măsurile de conservare stabilite de Autoritatea Centrală pentru protecţia mediului. Deţinătorii cu orice titlu care aplică aceste măsuri

vor fi scutiţi de impozit, în timp ce deţinătorii particulari vor fi compensaţi în raport cu valoarea lucrărilor de refacere întreprinse.

În contextul legii, protejarea unor specii rare sau ameninţate cu dispariţia, conservarea biodiversităţii şi instituirea de arii protejate sunt prioritare în raport cu alte interese. Autoritatea Centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea Academiei Române şi a Comisiei Naţionale UNESCO stabilesc criteriile pentru instituirea ariilor protejate şi de conservare a biodiversităţii.

Referitor la regimul ariilor protejate, în secţiunea a 4-a din capitolul al 3-lea sunt specificate următoarele aspecte:

Pentru conservarea unor habitate naturale şi a biodiversităţii care defineşte cadrul biogeografic al ţării, precum şi pentru conservarea structurilor şi formaţiunilor naturale cu valoare ecologică, ştiinţifică şi peisagistică se menţine şi se dezvoltă reţeaua naţională de arii protejate şi monumente ale naturii;

Ariile protejate şi monumentele naturii se declară prin acte sau reglementări cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamentele silvice;

Ariile protejate sunt evidenţiate în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii

În conformitate cu articolul 55 al secţiunii a 4-a, autoritatea centrală pentru protecţia mediului are următoarele atribuţii:

La propunerea Academiei Române, declară noi zone pentru extinderea reţelei naţionale de arii protejate şi monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii;

Organizează reţele de supraveghere şi de pază ale ariilor protejate şi monumentelor naturii şi stabileşte regimul lor de administrare şi de abordare turistică;

Controlează modul de aplicare a reglementărilor de către cei ce administrează ariile protejate şi monumentele naturii;

Elaborează, editează, actualizează şi difuzează catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii, precum şi „Cartea Roşie” a speciilor de plante şi animale din România.

Articolele 56 şi 57 ale Legii protecţiei mediului prevăd atribuţiile care revin autorităţii administraţiei publice locale, respectiv:

Asigurarea informării agenţilor economici, a populaţiei şi turiştilor cu privire la existenţa în teritoriu a ariilor protejate şi monumentelor naturii, la semnificaţia acestora, la regulile şi restricţiile stabilite, precum şi la sancţiunile aplicabile pentru nerespectarea statutului acestora.

Punerea sub ocrotire provizorie, în vederea declarării, a unor arii protejate, monumente ale naturii sau a altor obiective care justifică această acţiune, la solicitarea Agenţiilor pentru Protecţia Mediului, a altor organizaţii interesate, persoane fizice sau juridice, pe baza documentaţiei avizate de către Academia Română.

Referitor la deţinătorii de terenuri situate în proximitatea ariilor protejate sau pe ale căror proprietăţi au fost identificate elemente

susceptibile de a fi ocrotite, legea reclamă obligativitatea respectării de către aceştia a statutului special de protecţie şi conservare. De asemenea, sunt strict interzise culegerea şi comercializarea plantelor, capturarea prin orice mijloace, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate monumente ale naturii, precum şi dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice, speologice şi paleontologice provenite din locuri declarate monumente ale naturii.

Legea nr. 5/2000În înţelesul prezentei legi, zonele protejate sunt incluse zonelor

naturale sau construite, delimitate geografic şi/sau topografic, care cuprind valori de patrimoniu natural şi/sau cultural şi sunt declarate ca atare, pentru atingerea obiectivelor specifice de conservare a valorilor de patrimoniu.

Această lege evidenţiază zonele naturale protejate de interes naţional şi identifică valorile de patrimoniu cultural – naţional care necesită instituirea de zone protejate; în vederea instituirii de zone protejate, autoritatea administraţiei publice locale trebuie să întocmească documentaţiile de urbanism şi regulamentele aferente acestora, elaborate şi aprobate conform legii, care vor cuprinde măsurile necesare protecţiei şi conservării valorilor de patrimoniu cultural-naţional din teritoriu.

Prezenta lege este completată de anexe care cuprind teritoriile susceptibile de a fi declarate zone protejate. Anexele 1 şi 3 se pot reactualiza periodic, pe măsura identificării unor noi valori de patrimoniu natural sau cultural, precum şi a modificărilor survenite în perimetrul ariilor protejate.

Prevederile Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional (PATN), secţiunea a 3-a, sunt obligatorii pentru autoritatea administraţiei publice centrale şi pentru autoritatea administraţiei publice locale, care vor asigura preluarea acestor prevederi în documentaţiile de amenajare a teritoriului judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor.

Lucrările necesare de salvare, cercetare, restaurare, protejare şi conservare, precum şi cele de punere în valoare a patrimoniului din zonele protejate de interes naţional se vor executa numai pe baza avizelor şi aprobărilor autorităţii administraţiei publice centrale şi a forurilor ştiinţifice din domeniul prevăzut de lege. Aceste lucrări se includ în listele de investiţii anexate la bugetele ordonatorilor principali de credite, pe bază de documentaţii tehnico-economice, elaborate şi aprobate conform dispoziţiilor legale şi se finanţează în limita fondurilor aprobate cu această destinaţie, prin legile bugetare anuale; finanţarea parţială sau totală se poate face şi de către alţi investitori, persoane fizice sau juridice, din donaţii, din alte fonduri alocate de organisme internaţionale sau din resurse financiare obţinute în baza unor convenţii bilaterale.

Legea 462/2001

Prezenta lege defineşte conservarea ca un ansamblu de măsuri care se pun în aplicare pentru menţinerea sau refacerea habitatelor naturale şi a populaţiilor de specii sălbatice de floră şi faună într-o stare favorabilă.

O specie este considerată într-o stare de conservare favorabilă, atunci când:

Se menţine şi are şanse să se menţină pe termen lung, ca o componentă viabilă a habitatului său natural

Aria sa de repartiţie naturală nu se reduce şi nu există riscul să se reducă în viitor

Există un habitat destul de vast, pentru ca populaţia speciei să se menţină pe termen lung

În raport cu priorităţile de conservare, IUCN (1996) a stabilit 10 categorii de specii prioritare: 1. extincte (specii, subspecii sau varietăţi despre care se ştie că nu mai există)2. dispărute din sălbăticie (care există doar ca specii cultivate, în captivitate sau ca populaţii naturalizate în afara habitatului natural)3. în pericol iminent (specii care prezintă un risc foarte ridicat de a dispărea din sălbăticie în viitorul imediat4. în pericol (specii care prezintă riscul de a dispărea în viitor, pe termen mediu, putând fi incluse în categoria a 3-a)5. vulnerabile (specii cu riscul de a dispărea în viitor , pe termen mediu, ele putând deveni specii în pericol)6. dependente de conservare (specii neameninţate în prezent, dar dependente de un program de conservare, fără de care ar deveni ameninţată cu dispariţia)7. aproape ameninţate (specii aproape vulnerabile, dar care nu sunt încă considerate ameninţate)8. insuficient cunoscute (nu sunt considerate aproape ameninţate sau ameninţate, deoarece nu există date suficiente pentru a se putea face o evaluare)9. cu date incomplete (date inexacte sau insuficiente pentru a putea determina riscul de a dispărea al speciei; în multe cazuri, prezenţa speciei nu a mai fost semnalată, pentru că nu au fost efectuate cercetări în acest sens)10.neevaluate (specii care nu au fost încă analizate pentru a putea fi încadrate într-o categorie IUCN)Speciile din categoriile 2 – 4 sunt considerate ameninţate cu dispariţia, protecţia lor fiind realizată prin acorduri internaţionale (de exemplu, Convenţia CITES – Convenţia cu privire la comerţul internaţional cu specii în pericol)

Categoriile anterior menţionate au în general statut de specii rare, ale căror populaţii sunt puţin numeroase şi care cel mai adesea sunt localizate în arii geografice restrânse, rar dispersate pe suprafeţe largi.În contextul legii 462/2001, în raport cu priorităţile de conservare, speciile sunt grupate astfel:1. specii ameninţate – specii periclitate, vulnerabile sau rare2. specii prioritare - specii periclitate şi/sau endemice, pentru a căror conservare sunt necesaremăsuri urgente

3. specii de interes comunitar - specii care pe teritoriul Uniunii Europene sunt periclitate, vulnerabile, rare sau endemice4. periclitate, exceptând pe cele al căror areal natural este marginal în teritoriu şi care nu suntnici periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest palearctică5.vulnerabile, adică a căror trecere în categoria speciilor periclitate este probabilă într-un viitor apropiat, în caz de persistenţă a factorilor cauzali6. rare, adică ale căror populaţii sunt mici şi care, chiar dacă în prezent nu sunt periclitate sau vulnerabile, riscă să devină; aceste specii sunt localizate în arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate pe suprafeţe largi7. endemice şi necesită o atenţie particulară datorită naturii specifice a habitatului lor şi/sau a impactului potenţial al exploatării lor asupra stării lor de conservare.

Legea 462/2001 stipulează reglementările asupra regimului ariilor naturale protejate în general, asupra conservării habitatelor naturale, florei şi faunei din România.

Conform legii, mărimea suprafeţei de teren supusă regimului special de ocrotire, conservare şi utilizare se stabileşte pe bază de studii de fundamentare ştiinţifică.

Referitor la utilizarea publică a spaţiului aferent ariilor protejate, se precizează faptul că autorizarea activităţilor umane în perimetrul ariilor naturale protejate şi în proximităţile acesteia se face numai cu acordul structurilor de administrare a ariei naturale protejate. Sunt de asemenea incluse reglementări privind modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural, puse sub regim special de protecţie şi conservare

Anexa 2 la Legea 462/2001

TIPURI de habitate naturale a căror conservare necesită declararea ariilor

speciale de conservare

Un asterisc (*) înaintea numelui habitatului semnifică faptul că este un habitat prioritar.

1. Habitate costiere, marine şi de dune

I. Bancuri de nisip acoperite permanent cu un strat mic de apă marină;

II. Lagune şi golfuri cu bancuri de nisip;

III. Vegetaţie perenă a ţărmurilor stâncoase;

IV. Vegetaţie anuală cu Salicornia sau cu alte specii în zone nămoloase şi cu nisip;

V. Pajişti sărăturate atlantice (Glauco-Puccinellietalia maritimae);

VI. * Pajişti sărăturate continentale;

VII. Stepe şi mlaştini sărăturate panonice;

VIII. Vegetaţie psamofilă uscată cu Calluna şi Genista;

IX. Vegetaţie psamofilă uscată cu Calluna şi Empetrum nigrum;

X. Dune continentale cu păşuni deschise cu Corynephorus şi Agrostis;

XI. * Dune continentale panonice;

XII. Dune mobile embrionare;

XIII. Dune mobile de-a lungul ţărmurilor (dune albe);

XIV. * Dune de coastă fixe cu vegetaţie erbacee (dune gri);

XV. * Dune fixe decalcifiate cu Empetrum nigrum;

XVI. Dune cu Hippophae rhamnoides;

XVII. Dune împădurite ale regiunilor atlantice, continentale şi boreale;

XVIII.Depresiuni umede intradunale;

XIX. Dune umede permanente.

2. Habitate de ape dulci

I. Ape oligotrofe cu conţinut foarte scăzut de minerale;

II. Ape stătătoare, oligotrofe până la mezotrofe cu vegetaţia din Littorelletea uniflorae şi/sau din Isoeto-Nanojuncetea;

III. Ape puternic oligomezotrofe cu vegetaţia bentică de Chara spp.;

IV. Lacuri eutrofe naturale cu vegetaţie tip de Magnopotamion sau Hydrocharition;

V. Lacuri distrofe naturale şi heleşteie;

VI. Râuri alpine şi bancurile de-a lungul acestora cu vegetaţie erbacee;

VII. Râuri alpine şi vegetaţia lor lemnoasă cu Myricaria germanica;

VIII. Cursuri de apă din câmpiile de munte cu vegetaţia de Ranunculion fluitantis şi Callitricho-Batrachian;

IX. Râuri cu bancuri nămoloase cu vegetaţie de Chenopodian rubri şi Bidentian p.p.

3. Habitate de pajişti şi tufărişuri

I. Pajişti alpine şi boreale;

II. Pajişti umede cu Erica tetralix;

III. Pajişti uscate;

IV. * Tufişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron hirsutum (Mugo-Rhododendretum hirsuti);

V. Formaţiuni cu Juniperus communis în zone sau pajişti calcaroase;

VI. * Pajişti rupicole calcaroase sau bazofile cu Alysso-Sedion albi;

VII. * Pajişti calcaroase pe nisipuri xerice;

VIII. Pajişti boreale şi alpine pe substrat silicios;

IX. Pajişti calcaroase alpine şi subalpine;

X. Pajişti uscate seminaturale şi faciesuri de acoperire cu tufişuri pe substrat calcaros (*situri importante pentru orhidee);

XI. * Pseudostepe cu iarbă şi plante anuale de Thero-Brachypodietea;

XII. * Pajişti bogate în specii de Nardus, pe substraturile silicioase ale zonelor muntoase;

XIII. * Pajişti stepice subpanonice;

XIV. * Pajişti stepice panonice pe loess;

XV. * Pajişti panonice nisipoase;

XVI. Pajişti cu Molinia pe soluri calcaroase, turboase sau argilo-lemnoase (Molinion caeruleae);

XVII. Pajişti umede cu ierburi înalte;

XVIII.Asociaţii de lizieră cu ierburi înalte hidrofile de la nivelul câmpiilor la cel montan şi alpin;

XIX. Pajişti aluviale ale văilor de râuri cu Cnidion dubii;

XX. Pajişti aluviale nord-boreale;

XXI. Pajişti de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sangiusorba officinalis);

XXII. Fâneţe montane;

XXIII.Fâneţe împădurite.

4. Habitate din turbării şi mlaştini

I. * Turbării active;

II. Turbării degradate încă capabile de o regenerare naturală;

III. Turbării de acoperire (*dacă este activă turbăria);

IV. Depresiuni pe substraturi turboase;

V. Mlaştini cu surse de ape bogate în săruri minerale;

VI. * Mlaştini calcaroase cu Cladium mariscus;

VII. * Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion);

VIII. Mlaştini alcaline;

IX. * Vegetaţie pionieră alpină cu Caricion bicoloris-atrofuscae.

5. Habitate de stâncării şi peşteri

I. Grohotiş stâncos al etajului montan (Androsacetalia alpinae şi Galeopsitalia ladani);

II. Grohotiş calcaros şi de şisturi calcaroase ale etajelor montane până la cele alpine (Thlaspietea rotundifolii);

III. Grohotişuri medioeuropene silicoase ale regiunilor înalte;

IV. * Grohotişuri medioeuropene calcaroase ale etajelor montane;

V. Pante stâncoase calcaroase cu vegetaţie chasmofitică;

VI. Pante stâncoase silicioase cu vegetaţie chasmofitică;

VII. Stânci silicioase cu vegetaţie pionieră de Sedo-Scleranthion sau Sedo albi-Veronicion dillenii;

VIII. Grohotiş şi lespezi calcaroase;

IX. Grote neexploatate turistic;

X. Câmpuri de lavă şi excavaţii naturale.

6. Habitate de pădure

I. Păduri bătrâne caducifoliate naturale hemiboreale bogate în epifite;

II. Păşuni împădurite;

III. * Păduri mlăştinoase caducifoliate;

IV. Păduri tip Luzulo-Fagetum;

V. Păduri tip Asperulo-Fagetum;

VI. Păduri subalpine medioeuropene cu Acer;

VII. Păduri medioeuropene tip Cephalanthero-Fagion;

VIII. Păduri cu stejar pedunculat sau stejar subatlantic şi medioeuropean şi cu Carpinion betuli;

IX. Stejăriş cu Galio-Carpinetum;

X. * Păduri de pantă, grohotiş sau ravene cu Tilio-Acerion;

XI. Stejăriş bătrân acidofil al câmpurilor nisipoase cu Quercus robur;

XII. Pădure de frasin termofil cu Fraxinus angustifolia;

XIII. * Turbării împădurite;

XIV. * Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion nicanae, Salicion albae);

XV. Păduri mixte cu Quercus robur, Ulmus laevis, Fraxinus excelsior sau Fraxinus angustifolia, riverane marilor fluvii (Ulmenion minaris);

XVI. * Păduri panonice cu Quercus petrae şi Carpinus betulus;

XVII. * Păduri panonice cu Quercus pubescens;

XVIII.* Păduri eurosiberiene stepice cu Quercus robur;

XIX. Păduri acidofile cu Picea din etajele alpine montane;

XX. Păduri alpine cu Larix decidua şi/sau Pinus cembra;

XXI. Păduri cu Castanea sativa;

XXII. Păduri cu Quercus frainetto;

XXIII.Galerii cu Salix alba şi Populus alba;

Păduri de Pinus sylvestris pe substrat calcaros.

2. Situaţia ariilor naturale protejate şi a monumentelor naturii din România, conform Legii 5/2000

Potrivit Legii nr. 5/2000, suprafaţa totală a ariilor naturale protejate era de 1.234.710 ha, (5,18% din suprafaţa României) incluzând şi un număr de 134 rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu o suprafaţă de 129.643 ha. De asemenea, în afara celor 134 de rezervaţii naturale prezente în interiorul parcurilor naţionale, naturale şi al rezervaţiilor biosferei, au fost declarate alte 693 rezervaţii naturale şi monumente ale naturii, cu o suprafaţă de 102,434 ha.Conform Legii nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatului natural, a faunei şi florei sălbatice, în ţara noastră sunt acceptate următoarele categorii de arii protejate, definite în funcţie de obiectivele de management:

Rezervaţii ştiinţifice (naturale integrale) Rezervaţii naturale Parcuri naţionale Parcuri naturale (peisaje naturale protejate) Monumente ale naturii Rezervaţii ale biosferei Zone umede de importanţă internaţională Situri ale patrimoniului mondial natural

Deşi la nivelul anului 2000, aproximativ jumătate (51%) din suprafaţa ariilor naturale protejate din România beneficia de structuri proprii de administrare, aceste administraţii nu erau desemnate decât pentru 3 arii naturale protejate:

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, cu o suprafaţă de 580.000 ha

Parcul Naţional Retezat (38.047 ha) Parcul Naţional Piatra Craiului (14.800 ha)

În decurs de patru ani, structurile proprii de administrare au fost generalizate pentru întreaga reţea de parcuri naţionale, naturale şi rezervaţii ale biosferei din ţara noastră.Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, înfiinţată prin Legea 82/1993, a fost consolidată în intervalul 1994-2000, cu suportul tehnic şi financiar al Băncii Mondiale (4,5 milioane USD) şi al Guvernului României (450.000 USD).Un rol important în cadrul strategiilor de conservare a biodiversităţii, şi de înfiinţare şi consolidare a structurilor administrative ale ariilor naturale protejate din România l-au avut proiectele şi programele cu finanţare internaţională şi naţională, derulate în intervalul 1999 – 2004. Între acestea se remarcă:

proiectul privind „Managementul conservării biodiversităţii”, desfăşurat în intervalul 1999 – 2004; o componentă a acestuia a avut în vedere înfiinţarea şi consolidarea structurilor administrative pentru Parcul Naţional Retezat şi Parcul Naţional Piatra Craiului; suportul financiar al proiectului a fost asigurat de Banca Mondială (5,5 mil. USD), Guvernul României (2,4 mil.USD) şi de Regia Naţională a Pădurilor (0,9 mil. USD).

Proiectele LIFE demarate în anul 2000, în cadrul cărora au fost iniţiate acţiunile pentru stabilirea planurilor de management şi, ulterior, pentru înfiinţarea administraţiilor unor rezervaţii naturale ca: Balta Mică a Brăilei (LIFE99/RO/006400/planul de management integrat pentru „Insula Mică a Brăilei); Mlaştina de la Satchinez (LIFE99/RO/006394/Conservarea habitatului natural umed „Mlaştina de la Satchinez”); (LIFE00/NAT/RO/7171/ Parcul Natural Porţile de Fier, conservarea şi managementul habitatelor)

În contextul strategiilor de conservare a diversităţii biologice şi de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor din Lunca Dunării, deranjate de intervenţia antropică, în anul 2000, România împreună cu Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina au iniţiat crearea aşa-numitului „Coridor Verde al Dunării”; acesta reprezintă o reţea ecologică la nivel regional în Lunca Dunării, care în sectorul românesc (cu o suprafaţă totală de 870 000 ha) va include următoarele categorii de areale:

1. Arii naturale protejate (713 385 ha) Parcul Natural porţile de Fier (115 656 ha) Rezervaţia Ciuperceni-Desa (200 ha) Balta Mică a Brăilei (17 529 ha) Rezervaţia Biosferei Delta Dunării (580 000 ha)

2. Zone umede care nu au statut de arie naturală protejată (20 446,6 ha)

Lunca Dunării între Ciuperceni şi Rast: 2590 ha Ostrovul Mare-Ostrovul Turcesc: 229,1 ha Ostrovul Arcalia: 26,5 ha Ostrovul Pietriş: 40 ha Ostrovul Vana: 105 ha

Sectorul Dunăre km 587-636,1: 4863 ha Ostroavele Cama-Dinu: 196 ha Lacul Bugeac: 1400 ha Lacul Oltina: 2509 ha Lacul Mârleanu: 550 ha Lacul Vederoasa: 230 ha Lacul Baciu: 200 ha Lacul Hazarlac: 268 ha Balta Peceneaga: 40 ha Heleşteele Turcoaia: 310 ha Lacurile Sărat şi Slatina: 150 ha Lacul Jijila: 2500 ha Ostrovul Fundu Mare: 1899 ha Balta Măcin-Smârdan: 230 ha Lacul Brateş: 211 ha

3. Areale propuse pentru reconstrucţie ecologică Complexul Şesul Blahniţei-Ostrovul Corbului:

1981 ha Gârla Mare-Salcia: 1681 ha Incinta Bistreţ-Nedelea-Jiu: 1080 ha Complexul amenajat Potelu: 23330 ha Complexul amenajat Suhaia: 17490 ha Complexul amenajat Greaca: 33819 ha Ostrovul Călăraşi-Raul: 13050 ha Complexul amenajat Crapina: 10000 ha Complexul amenajat Pardina: 27052 ha Zona Prutului inferior: 32400 ha

Situaţia parcurilor naţionale, naturale şi a rezervaţiilor biosferei din România

(conform Legii 5/2000)

Denumire arie protejată

Suprafaţa(ha)

Integral pe teritoriul judeţului

Parţial pe teritoriul judeţelor

Balta Mică a Brăilei 17529,00 BrăilaBucegi 32663,00 Argeş,

Braşov,Dâmboviţa, Prahova

Călimani 24041,00 Bistriţa Năsăud, Harghita, Mureş, Suceava

Ceahlău 8396,00 NeamţCheile Bicazului-Haşmas

6575,00 Harghita, Neamţ

Cheile Nerei-Beuşniţa 37100,00 Caraş-SeverinCozia 17100,00 VâlceaDelta Dunării 580000,00 Tulcea, ConstanţaDomogled-Valea Cernei

60100,00 Caraş-Severin, Mehedinţi, Gorj

Grădiştea Muncelului- 10000 Hunedoara

CioclovinaMunţii Apuseni 75784,00 Alba, Bihor, ClujPiatra Craiului 11321,00 Argeş, BraşovPorţile de Fier 14800,00 Caraş-Severin,

MehedinţiRetezat 115655,80 HunedoaraRodna 38047,00 Bistriţa-Năsăud,

Maramureş, Suceava

Semenic-Cheile Caraşului

36664,00 Caraş-Severin

TOTAL 1132174,80

Sursa datelor: MAPM

3. Administrarea (managementul) ariilor naturale protejate

Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit conform dispoziţiilor legale.

Odată declarată prin lege, o arie protejată trebuie să fie efectiv administrată pentru a se menţine atât diversitatea biologică, cât şi starea de echilibru a naturii, în general. Cel mai eficient management al unei arii protejate se aplică atunci când managerii beneficiază de avantajul informaţiilor dintr-un program de cercetare şi deţin fonduri pentru implementarea planurilor de management. Este adevărat că, uneori, cel mai bun management presupune lipsa oricăror activităţi, intervenţia umană fiind considerată ineficientă sau dăunătoare.

Exemple de management eficient al unei arii protejate pot fi considerate cele din Marea Britanie, unde există o tradiţie în implicarea oamenilor de ştiinţă şi a voluntarilor în monitorizarea şi administrarea unor rezervaţii de talie mică (rezervaţiile naturale Monks Wood şi Castle Hill – Peterken, 1996, citat de Primack şi alţii, 2002) ; în aceste areale, efectele diferitelor metode de păşunat asupra florei spontane (populaţiilor de plante sălbatice), fluturilor şi păsărilor sunt imediat resimţite.

Michael Morris de la rezervaţia Monks Wood afirmă că : „nu există o cale unică, bună sau rea, de a administra o rezervaţie naturală…Oportunitatea oricărei metode de management trebuie corelată cu obiectivele de management pentru fiecare caz în parte, doar atunci când obiectivele de management au fost formulate, rezultatele managemetului ştiinţific pot fi aplicate” (Primack şi alţii, 2002).

Un aspect important al managementului ariilor protejate îl constituie dezvoltarea unui program de monitorizare a componentelor cheie şi a unor parametri, ca:

Nivelul apei în lacuri Numărul speciilor rare şi ameninţate Abundenţa şi dominanţa straturilor vegetale (ierbaceu,

subarbustiv, arbustiv, arborescent şi arboricol)

Perioadele de sosire şi plecare ale animalelor migratoare etc.

Tipul informaţiei colectate depinde de obiectivele de management ale ariilor protejate. Monitorizarea permite managerilor să determine nu numai starea de sanogeneză a unor componente ale ariilor protejate, ci şi tehnicile de management care sunt utile sau nu. Având la îndemână informaţii corecte, managerii vor fi capabili să ajusteze practicile de management pentru creşterea eficienţei administrării (Primack şi alţii, 2002).

În 1990, Centrul de Monitorizare şi Conservare al UNESCO a coordonat un studiu pe un eşantion de 89 de situri naturale, pentru a identifica problemele de management ale acestora. În urma cercetărilor efectuate, s-a constatat:

În Australia, Noua Zeelandă şi în insulele pacifice, cele mai serioase probleme de management s-au datorat introducerii de specii exotice;

În America de Sud şi în Africa, aceste probleme au fost generate de exploatarea ilegală a vieţii sălbatice, incendii, păşunat şi cultivare a plantelor

Managementul inadecvat a caracterizat cu deosebire ţările în curs de dezvoltare din Africa, Asia, America de Sud şi Europa

În ţările industrializate, problemele cele mai importante legate de administrarea ariilor protejate au fost cele determinate de activităţi economice ca: minerit, exploatări forestiere, agricultură, amenajări hidrotehnice.

În realitate, dată fiind complexitatea strategiilor destinate protecţiei şi conservării, nu există arii protejate care să nu se confrunte cu anumite probleme specifice din punct de vedere al managementului.

3. Particularităţi ale administrării ariilor protejate din RomâniaÎn România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităţilor de

administrare a ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecţie şi conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului, împreună cu Academia Română şi Comitetul Naţional al Programului MAB; pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administraţiilor locale, responsabilitatea administrării revine autorităţii Administraţiei Publice Locale/Judeţene.

Modalităţile de administrare a ariilor naturale protejate se stabilesc avându-se în vedere următoarele aspecte:

- categoria ariilor naturale protejate- întinderea sau suprafaţa ocupată de acestea- regimul de proprietate a terenurilor şi bunurilor incluse în

perimetrul ariilor protejate- posibilităţile de procurare a resurselor financiare pentru

asigurarea personalului şi a mijloacelor necesare pentru o administrare corespunzătoare

- capacităţile şi interesul unor foruri ştiinţifice universitare, instituţii de cercetare şi învăţământ din sectorul public sau

privat, organizaţiile profesionale guvernamentale sau neguvernamentale de a-şi asuma responsabilităţile de administrare a unor categorii de arii protejate, cu asigurarea resurselor necesare (financiare şi de personal)Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale

patrimoniului natural se poate face de către:1. structuri de administrare special constituite, reprezentate prin:

- administraţiile proprii cu personal calificat , special angajat, care asigură administrarea ariilor protejate, potrivit planurilor de management şi regulamentelor de organizare şi funcţionare aprobate de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului; administraţiile proprii cu personal calificat special angajat, vor fi numite de către:

a) autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în cazurile în care acestea îi sunt direct subordonate, fiind finanţate de la bugetul de stat, în limita alocaţiilor bugetare acordate

b) organizaţiile economice cărora li se atribuie dreptul de a administra o arie naturală protejată şi care consimt să asigure din resurse proprii, mijloacele financiare şi tehnice necesare unei bune administrări, potrivit planului de management aprobat de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului

c) consiliile de administrare şi organizare sub îndrumarea autorităţii centrale pentru protecţia mediului, care le aprobă componenţa şi atribuţiile

- consilii consultative de administrare create pe lângă administraţiile proprii, alcătuite din reprezentanţi ai instituţiilor, organizaţiilor economice, autorităţilor şi comunităţilor respective şi care sunt implicate şi interesate de aplicarea măsurilor de protecţie;

Structurile de administrare special constituite vor fi îndrumate şi supravegheate de un Consiliu ştiinţific, propus de Academia Română şi aprobat de autoritatea centrală pentru protecţia mediului; Consiliile ştiinţifice evaluează modul în care sunt aplicate măsurile prevăzute în planurile de management şi prezintă Academiei Române, anual sau ori de câte ori este necesar, rapoarte cuprinzând constatări, propuneri şi recomandări.

Structurile de administrare special constituite se asigură în mod obligatoriu, pentru: rezervaţii ale biosferei, parcuri naţionale şi, după caz, zonelor umede de importanţă internaţională.

2. regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale Administraţiei Publice Locale şi servicii descentralizate ale Administraţiei Publice Centrale

3. instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee, organizaţii neguvernamentale, cluburi speologice, cluburi de turism etc., constituite potrivit legii, care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare

4. persoane fizice, cu calităţi de custode; pentru a primi calitatea de custode, sunt necesare:

- o calificare, instruire şi mijloace necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare a bunurilor încredinţate;

- atestarea de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului;

- încheierea unei convenţii cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, în care pot fi stipulate drepturile şi obligaţiile persoanei în cauză;În cazul ariilor protejate ale căror suprafeţe se extind pe

domeniul proprietăţii private, bunurile cu valoare de patrimoniu natural existente în perimetrul acestora sunt ocrotite şi se conservă de către proprietari, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor legale. Dacă proprietarul nu consimte sau, deşi consimte, nu respectă măsurile speciale de ocrotire şi conservare stabilite de autoritatea de mediu, ori nu are capacitatea de a realiza aceste măsuri, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, prin împuterniciţii săi, va solicita în condiţiile legii, măsura indisponibilizării provizorii sau definitive, după caz, în vederea instituirii unei administrări speciale asupra bunurilor în cauză.

Modul de valorificare a amenajărilor existente în perimetrul ariilor naturale protejate

Construcţiile, dotările şi alte amenajări existente în perimetrul ariilor protejate legal constituite, realizate din investiţii publice pe terenuri ce aparţin domeniului public, vor fi destinate activităţilor administrative şi ştiinţifice ale celor care le asigură managementul, precum şi altor activităţi legate de o bună administrare.

În ariile protejate în care este permis turismul organizat, construcţiile, dotările şi amenajările pot fi destinate şi acestui scop, precum şi activităţilor de educaţie şi instrucţie ecologică organizate în cooperare cu instituţiile de învăţământ şi cu organizaţiile neguvernamentale care au acest obiectiv.

Pentru completarea resurselor financiare necesare bunei administrări a ariilor naturale protejate, potrivit planurilor de management, administraţiile acestora pot institui un sistem de tarife, aprobat de către autoritatea centrală pentru protecţia mediului sau de către administraţia autorităţii publice locale. Tarifele se plătesc de către persoanele fizice şi juridice care beneficiază de bunurile, serviciile şi activităţile specifice desfăşurate în ariile naturale protejate; sumele provenite din aceste tarife se vor utiliza de către administraţiile ariilor naturale protejate, exclusiv pentru administrarea şi protejarea bunurilor patrimoniului natural; cuantumul tarifelor sa stabileşte de către autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului şi se publică în Monitorul Oficial al României.

Riscurile inexistenţei structurilor administrative propriiÎn lipsa structurilor administrative proprii, asupra ariilor

naturale protejate se exercită presiuni antropice a căror intensitate se amplifică de la an la an, materializate în principal prin:

extinderea intravilanului în zonele din imediata vecinătate sau chiar în interiorul ariilor naturale

protejate, ţintind spre dezvoltarea şi realizarea ulterioară a unor construcţii sau chiar staţiuni turistice

supraexploatarea resurselor naturale, prin păşunat neadecvat şi suprapăşunat, defrişări ilegale, braconaj, turism necontrolat etc.

administrarea defectuoasă a facilităţilor turistice deja existente în interiorul acestor arii naturale protejate, generând în special cantităţi impresionante de deşeuri

nerespectarea regimului de protecţie, ca urmare a lipsei demarcării pe teren a limitelor şi a zonelor tampon ale ariilor naturale protejate

TEME DE AUTOEVALUARE1. Explicaţi necesitatea existenţei unui cadru

legislativ menit să reglementeze organizarea, gestionarea şi utilizarea publică a ariilor protejate

2. Motivaţi necesitatea unei forme de administrare a ariilor protejate

3. Menţionaţi modalităţile de administrare a ariilor protejate din România şi riscurile pe care le implică inexistenţa unor structuri de administrare proprii

REZUMAT

În România, pachetul legislativ în care se regăsesc reglementări ce vizează domeniul protecţiei şi conservării naturii în general, al zonelor şi ariilor protejate, în special, cuprinde trei legi:

4. Legea 137/1995 – legea protecţiei mediului5. Legea 5/2000 – privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului

Naţional, secţiunea a III-a – zone protejate6. Legea 462/2001 – pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice

Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit conform dispoziţiilor legale.Administrarea ariilor naturale protejate şi a altor bunuri ale patrimoniului natural se poate face de către:1.structuri de administrare special constituite2.regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale administraţiei publice locale şi servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale3.instituţii ştiinţifice de cercetare şi învăţământ, muzee, organizaţii neguvernamentale, cluburi speologice, cluburi de turism etc., constituite potrivit legii, care au calificarea, instruirea şi mijloacele necesare pentru a aplica măsurile de ocrotire şi conservare4.persoane fizice, cu calităţi de custode;

TEME DE CONTROL1. Elaboraţi un scenariu de administrare a unui

parc naţional sau natural din România; identificaţi principalele probleme care ar putea fi

soluţionate printr-o administrare competentă a ariei protejate.

2. Relevaţi disfuncţionalităţile inexistenţei până în anul 2000 a unei legi a ariilor protejate

CAPITOLUL III

Activităţi umane cu impact asupra peisajului ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI1. agricultura2. silvicultura3. turismul4. transporturile5. industria

OBIECTIVEIdentificarea vectorilor de impact al activităţilor umane asupra componentelor naturale din perimetrul şi proximităţile ariilor protejate

Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport cu modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ asupra acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra interrelaţiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi: 1. agricultura; 2. silvicultura, 3. turismul; 4. transporturile; 5. industria.

1. Agricultura înseamnă atât o folosire a terenului prin ea însăşi, cât şi exercitarea unei influenţe puternice asupra activităţilor rurale. Agricultura presupune folosirea majoră a terenului în categoria V de peisaje protejate(parcuri naturale) şi este importantă în multe rezervaţii naturale din categoria IV. Ca activitate principală pe terenurile situate în proximitatea ariilor protejate, are o influenţă profundă asupra ariilor protejate din toate categoriile. Mai mult decât orice alt sector, agricultura demonstrează că ariile protejate trebuie înfiinţate şi administrate ca parte a politicilor generale de folosire a terenului şi nu separat.

Unele terenuri agricole sunt de o valoare intrinsecă pentru conservare, în sensul că flora, fauna şi peisajul depind de continuarea agriculturii de intensitate mică, deseori tradiţională. Abandonarea acestui fel de agricultură poate genera mari pagube naturii şi peisajului, dar totodată nu toate formele tradiţionale de agricultura sunt inofensive ecologic.

Majoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor aride. Pe alocuri, practicile de tip industrial aproape au eradicat plantele şi animalele sălbatice. Folosirea intensiva a fertilizatorilor, pesticidelor şi ierbicidelor a dus la poluarea şi uneori la distrugerea efectivă a ariilor naturale învecinate.

În trecut, scopul agriculturii l-a constituit creşterea productivităţii, deseori neţinând seama de cost; surplusurile de hrana însă, în special din Uniunea Europeana, au condus ulterior la măsuri de reducere a productivităţii, prin tăierea subvenţiilor, încurajarea „respingerilor” sau în alte moduri. Apelurile din partea Acordului General privind Tarifele si Comerţul (GATT) pentru Europa au crescut presiunile de a reduce subvenţiile în producţie. Necesitatea de a reduce productivitatea încă mai oferă o ocazie unică atât pentru reducerea intensităţii producţiei cât şi pentru scoaterea terenurilor din agricultură, pentru crearea, restaurarea şi administrarea habitatelor naturale la o scara mai mare. În ciuda unui oarecare progres, protecţia mediului nu este încă în atenţia reformelor Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene. Multe habitate valoroase, sunt încă în pericol din cauza intensificării agriculturii, care este necesară comunităţilor umane şi dăunătoare naturii şi peisajului. Noile guverne democrate din Europa de Est si Centrala au ocazia de a integra conservarea în politicile pentru agricultură şi folosire a terenurilor. Schimbările fundamentale în politicile agricole pot aduce mari beneficii conservării, ariilor protejate şi societăţii, în general.

2. Silvicultura. În întreaga Europă, doar fragmente izolate din adevăratele păduri naturale supravieţuiesc, majoritatea fiind localizate în Europa de Nord şi Europa de Sud-Est. Aproape toate pădurile au fost modificate prin intervenţia umană în cursul a sute sau chiar mii de ani. Asemenea alterări pot reduce sau creşte biodiversitatea, dar întotdeauna schimbă structura pădurii. Acolo unde există păduri virgine, ele ar trebui conservate urgent, în marea majoritate prin arii protejate. Oricum, în general conservarea pădurilor în Europa se referă mai mult la asigurarea faptului că administrarea tuturor pădurilor este durabilă şi mai puţin la conservarea pădurilor originale. Pădurile naturale si seminaturale continuă să fie transformate în forme mai intensive de păduri (cu arbori mai tineri, mai puţine specii, mai puţină biomasă şi o fragmentare mai mare a pădurii). Ca activitate agricolă, păşunatul poate devasta pădurile; de asemenea, poluarea aerului nu respectă nici o graniţă; chiar şi ca fenomen declanşat în mod natural, focul poate deveni devastator în pădurile modificate, în special dacă este urmat de păşunat intensiv. Politicile naţionale pentru o silvicultură durabilă cer: -stabilirea unei păduri permanente garantate legal; -pregătirea în ecologie silvică şi în management; - standarde pentru tăieri anuale permise, cicluri de tăiere, tehnici de recoltare şi infrastructură, metode de salvare a mediului;- controlul tuturor aspectelor recoltării şi tratamentului pădurii p

entru protecţia mediului; - politici economice şi financiare care nu cer mai mult de la păduri decât poate fi susţinut; - politici de folosinţă multiplă, pentru a fi siguri că societatea primeşte întregul beneficiu (cherestea, locuri de munca, servicii ecologice, recreere etc.) de la toate pădurile; - politici ecologice care protejează serviciile ecologice, diversitatea biologică şi baza de resurse pentru toţi cei care folosesc pădurile; -standarde pentru compoziţia speciilor care favorizează arborii nativi; -monitorizarea efectiva a tuturor celor de mai sus.           (Adaptat după „Caring for the Earth"-1991)

Operatorii silvici comerciali – de stat şi privaţi – ar trebui să permită unei parţi a proprietăţii lor să evolueze natural, fără tăieri sau plantari (de ex. luminişuri cu arbori bătrâni de-a lungul cursurilor de apă şi pe marginea drumurilor; în câteva cazuri, managementul de conservare activ poate fi necesar, de exemplu reducerea numărului cerbilor în numeroase regiuni din Europa). Aceste abordări ar trebui să constituie o parte a managementului care caută să mărească valoarea întregii păduri pentru mediul înconjurător. În ariile protejate din categoriile I-III, nu ar trebui să existe nici o operaţiune silvică. Exploatarea cherestelei ar trebui permisă doar în categoria a IV-a, dacă aceasta slujeşte obiectivelor de conservare. Pădurile din categoria a V-a ar trebui administrate astfel încât să se menţină sau să se mărească valoarea lor de conservare.

3. Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Presiunile din partea turismului cresc rapid. Presiunile asupra locurilor turistice mai cunoscute cresc, astfel încât ariile naturale valoroase devin din ce în ce mai mult locuri pentru turismul de lunga durata, vizite de o zi şi chiar sport. In câteva arii protejate există pur şi simplu atât de mulţi vizitatori în anumite părţi, sau la anumite momente, încât natura – şi calitatea experienţei vizitatorilor – suferă;în altele, vizitatorii pot pătrunde în cele mai îndepărtate zone. Facilităţile turistice intră deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi strică peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul bloc al ţărilor est-europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur şi simplu nu are loc. Dar, dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va fi binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul special al ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime. Principalele forme de turism agreat în cadrul ariilor protejate sunt:- turismul bazat pe aprecierea naturii - turismul cultural si educaţional - activitatea turistică a grupurilor mici, liniştite- ecoturismul, în general

Turismul poate ajuta la justificarea înfiinţării ariilor protejate în regiunile marginale, şi poate duce la o înviorare a comunităţilor locale

din punct de vedere economic şi al culturilor tradiţionale. Tehnicile de administrare a vizitatorilor în medii sensibile nu sunt în general bine cunoscute. Deşi ele costa deseori timp şi bani, venitul pe care îl generează poate ajuta la acoperirea costurilor. De asemenea, dezvoltarea ecoturismului poate fi legată de industria manufacturieră şi de locurile de munca alternative la ferme, pentru a produce elementele necesare unei economii rurale durabile. Din ce în ce mai mulţi tur operatori devin conştienţi de faptul că un mediu sănătos şi atrăgător este esenţial pentru supravieţuirea pe termen lung a comerţului lor. Acest lucru este recunoscut în liniile directoare pentru turism adoptate in 1982 de World Travel and Tourism Council (WTTC). În prezent, unele companii turistice europene încearcă să acţioneze în moduri durabile şi să lucreze cu organismele de conservare, pentru a investi în conservare; de asemenea, tot mai mulţi turişti caută vacanţe care nu păgubesc mediul înconjurător şi nu ofensează cultura locală. Federaţia Europeană a Parcurilor Naţionale şi Naturale (FNNPE) a trecut recent în revistă turismul în şi în jurul ariilor protejate şi a concluzionat că turismul şi conservarea pot fi deseori compatibile, reciproc avantajoase, dar numai dacă este practicat într-un mod durabil, în ariile potrivite (raportul FNNPE, Loving them to Death – turismul durabil in parcurile naţionale şi naturale din Europa, 1993). Guvernele naţionale ar trebui să implice administratorii ariilor protejate şi industria turismului în dezvoltarea şi implementarea planurilor pentru turismul durabil. Acestea ar trebui să fie parte din strategiile naţionale de dezvoltare durabilă şi ar trebui incluse în planurile individuale de management ale ariilor protejate. Din punct de vedere al utilizării turistice, măsurile de care beneficiază ariile protejate includ: a) transformarea dezvoltării existente nondurabile în forme mai durabile; b) stabilirea standardelor durabile pentru noile dezvoltări, în special în mediile sensibile; c) desemnarea unor zone pentru diferite grade de turism, bazate pe capacitatea portanta a ariilor protejate, incluzând sanctuare şi zone liniştite, ca şi zone potrivite pentru diferite niveluri de folosinţă turistica şi de dezvoltare; d) reducerea poluării şi descongestionarea traficului de vacanţă; e) evitarea turismului şi a recreării excesive în ariile protejate; f) asigurarea că din turism beneficiază şi comunităţile locale; g) asigurarea de ajutoare şi resurse pentru aplicarea din timp a planurilor; h) pregătirea managerilor ariilor protejate în turismul durabil.

În acelaşi timp, ar trebui să se revizuiască şi, dacă este nevoie, să se îmbunătăţească legislaţia referitoare la turism, şi în special: a) să se dea managerilor ariilor protejate puterea de a controla dezvoltarea turismului; b) să se ceară evaluarea completă din punct de vedere ecologic a propunerilor care privesc ariile protejate; c) să se conlucreze cu industria turismului, să se ceară ca pagubele

ecologice create de turismul din trecut să fie reparate şi să se adopte tehnici manageriale pentru a face viitoarea utilizare durabila.

Schemele de pionierat în turismul durabil ar trebui să se încurajeze, de exemplu prin: a) împrumuturi, subvenţii sau taxe de concesiune pentru fermieri şi comunităţile locale, pentru înfiinţarea de mici întreprinderi care să folosească ariile protejate într-un mod adecvat; b) proiecte administrative, pentru a arăta abordarea inovatoare a turismului, adecvate economiilor locale; c) folosirea fondurilor PHARE şi a celor naţionale pentru turism, cu scopul de a încuraja turismul durabil în blocul ţărilor est - europene.

FNNPE a definit turismul durabil ca „toate formele de dezvoltări turistice, management şi activităţi turistice care menţin integritatea ecologica, sociala si economica şi bunăstarea resurselor naturale si culturale, construite in mod perpetuu”. Turismul durabil în interiorul şi în afara ariilor protejate cere: - cooperare strânsă cu autorităţile ariilor protejate; - operatorii turistici si ghizii care lucrează în ariile protejate să aibă înalte cunoştinţe ecologice; - contribuţii practice şi financiare ale operatorilor turistici pentru conservarea ariilor protejate; - reguli pentru promovarea şi marketingul vacanţelor bazate pe ariile protejate; - linii directoare pentru implicarea comunităţilor locale; - standarde pentru proiectarea şi operarea facilităţilor de turism durabil şi a afacerilor.

4. Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi construirea drumurilor. Înfiinţarea unei reţele de arii protejate de-a lungul Europei, cu coridoare ecologice, este împiedicată de faptul că Europa este fragmentată de o reţea şi mai densă de căi de comunicaţii. Drumurile noi şi „îmbunătăţite” ameninţă numeroase arii protejate; câteva proiecte vizează drumurile europene strategice, sprijinite de finanţări internaţionale. De asemenea, canalizarea râurilor poate pune în pericol ţinuturile umede riverane, iar traseele alese pentru căile ferate de mare viteză pot afecta habitate valoroase. Şi transportul pe mare, al unor mărfuri adesea periculoase, poate afecta zonele costiere. Deseori, pagubele produse ariilor protejate sunt ignorate sau subestimate în planificarea infrastructurii transporturilor. Dificultăţile de reconciliere a marilor programe de construire a drumurilor cu cerinţele ariilor protejate sunt în mod special acute, acolo unde arii protejate mari se întind pe drumurile dintre centre majore de populaţie.

Şi totuşi, există alternative, cel puţin pentru transportul local. Unele arii protejate au indicatoare pentru încurajarea (sau constrângerea) oamenilor de a-şi lăsa maşinile lângă marginea perimetrului protejat şi

să folosească mijloace alternative de transport (autobuzele, bicicletele sau bărcile) sau sa meargă pe jos. Unii încurajează chiar locuitorii oraşelor să facă întreaga călătorie cu mijloacele de transport în comun. Ca şi măsurile locale, sunt de dorit şi măsuri naţionale, prin adoptarea de către ţări a politicilor durabile în sectorul transporturilor. Acestea sunt necesare urgent din motive ecologice mai largi – în special reducerea gazelor cu efect de seră şi poluarea cu noxe – dar ar fi necesare şi ariilor protejate. Progresul nu va fi uşor, întrucât politicile de transport afectează în mod direct stilul de viaţă a milioane de oameni şi durabilitatea va cere reevaluarea relaţiei societăţii umane contemporane cu cea mai îndrăgită proprietate după locuinţă – maşina personală. Principalele elemente ale unei politici pentru durabilitate în transport urmăresc:- să asigure faptul că politica de transport ţine cont pe deplin de costurile sociale si ecologice ale fiecărei forme de transport;- să revizuiască balanţa curentă de cheltuieli între construcţia drumurilor şi îmbunătăţirile în domeniul feroviar şi alte forme de investiţii în transport; - să folosească instrumente economice, cum ar fi amenzi şi taxe, pentru a promova folosirea eficientă a transporturilor şi a tehnologiilor mai curate; - să lege planificarea în transporturi cu planificarea folosirii terenurilor, astfel încât să se reducă nevoia pentru călătorii, în special cu mijloace de transport privat; - să extindă mult cercetările în domeniul vehiculelor nepoluante şi curate şi a transportului public eficient.

5. Industria. Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate: - industria energetică; -industria manufacturieră; -industria extractivă; -industria meştesugărească la scară mică. Generarea energiei poate afecta ariile protejate în fiecare etapă a procesului tehnologic: extragerea combustibililor, transportul combustibililor, procesul de generare a curentului electric şi transmiterea curentului electric către consumatori. Mai mult decât atât, poluarea cu petrol din mare ameninţă multe habitate costiere şi marine; centralele hidroelectrice, barajele şi rezervoarele au adus pagube unei părţi importante a parcurilor naţionale, iar liniile electrice desfigurează multe peisaje protejate. Chiar şi schimbarea către energii refolosibile, care ar trebui să aducă beneficii ecologice generale, poate crea în acelaşi timp probleme unor arii protejate. Hidroenergia a adus multe pagube prin crearea de rezervoare, deseori în parcuri naţionale sau naturale. Energia mareelor poate afecta estuarele biologic productive. Deşi nepoluantă, energia eoliană poate afecta estetica peisajelor costiere sau muntoase. Industria manufacturieră poate avea impact asupra ariilor protejate din apropiere, în principal prin efectele poluării şi generării de trafic greu.

Industria extractivă pune probleme speciale. Numeroase arii protejate se suprapun unor areale potenţiale de aprovizionare cu roci şi chiar zăcăminte de subsol, necesare pentru industria prelucrătoare. Depozitele de nisip si pietriş sunt deseori descoperite în zonele umede, iar depozitele alternative scoase din mare cauzează probleme ecologice. Exploatarea acestor surse este deseori în conflict direct cu scopurile unei arii protejate. Dacă toate aceste sectoare produc dificultăţi ariilor protejate, pot exista si beneficii. Fostele zone miniere adânci şi fostele cariere oferă şansa refacerii unei păduri. Carierele abandonate pot fi folosite pentru crearea de noi habitate. Acestea pot să nu recompenseze ceea ce s-a pierdut, ci să demonstreze că există oportunităţi ca ariile protejate să fie găsite în cele mai necompromiţătoare circumstanţe, cu condiţia să fie urmate de politici durabile. Industria meşteşugărească la scara mică, de obicei este benefică pentru ariile protejate. Ea are rareori un impact major asupra mediului, dar venitul pe care îl generează (din prepararea mâncării pe plan local, din confecţionarea de produse artizanale bazate pe resursele locale, precum cheresteaua sau lâna etc.), ajută la susţinerea populaţiei rurale; pe lângă abilităţile lor tradiţionale de administrare a terenurilor, locuitorii ariilor protejate pot contribui la menţinerea unui peisaj protejat sau pot genera un venit parţial pentru personalul parcurilor naţionale şi al familiilor lor. Mai mult, asemenea industrii artizanale beneficiază deseori de formele adecvate de turism, contribuind în acelaşi timp la susţinerea acestora.

TEME DE AUTOCONTROL1. Modelaţi sub forma unei organigrame impactul următoarelor

activităţi: agricole, turistice, de transport şi industriale asupra componentelor peisajului şi interrelaţiilor dintre acestea în cadrul ariilor protejate

REZUMAT

Ariile protejate includ în perimetrul lor ecosisteme fragile, biocenoze vulnerabile în raport cu modul de utilizare a terenurilor astfel încât, gama activităţilor umane cu impact negativ asupra acestora este foarte vastă. Cele mai agresive forme de intervenţie antropică asupra interrelaţiilor dintre componentele naturale ale peisajului ariilor protejate pot fi: agricultura, silvicultura, turismul, transporturile, industriaMajoritatea practicilor agricole moderne s-au dovedit deosebit de nocive pentru natură şi peisaje. Pentru creşterea productivităţii, au fost distruse numeroase habitate rare, în special prin drenarea zonelor umede şi irigarea zonelor aride.Turismul, ca activitate economică, poate cauza pagube mari ariilor protejate, în special dacă nu sunt administrate adecvat, dar poate aduce şi mari beneficii. Facilităţile turistice intră deseori în conflict cu ţelurile de conservare şi degradează peisajele naturale; presiunile pentru dezvoltarea unor asemenea facilităţi sunt deosebit de puternice în fostul bloc al ţărilor est-europene, în timp ce, în unele arii protejate, turismul pur şi simplu nu este prezent.Transportul, în special cel rutier, are un impact crescând asupra ariilor protejate: prin poluarea aerului, congestie, zgomot şi intruziune vizuala şi prin însăşi construirea drumurilor.Patru sectoare ale industriei au impact deosebit asupra ariilor protejate: industria energetică; industria manufacturieră; industria extractivă; industria meştesugărească la scară mică.

TEME DE CONTROLRealizaţi un studiu de caz referitor la impactul activităţilor umane asupra ecosistemelor naturale şi antropizate din perimetrul unei arii protejate din România, cu privire specială asupra practicilor turistice.

CAPITOLUL IV

1. Consecinţele utilizării turistice a ariilor protejateStudiu de caz: parcurile naţionale şi naturale

CONŢINUTUL TEMEI Tipologia utilizărilor turistice şi analiza impactului produs de acestea asupra peisajului parcurilor naţionale

OBIECTIVEEvidenţierea elementelor de favorabilitate şi restrictivitate pentru valorificarea prin turism a parcurilor naţionale

Parcurile naţionale au ca obiectiv principal protecţia naturii, fiind totodată deschise activităţilor turistice organizate. Frecventarea turistică a ariilor protejate constituie în majoritatea cazurilor o sursă potenţială de dificultăţi; presiunea turistică este însă mai intensă în situaţia ariilor protejate în cadrul cărora turismul nu este deloc sau este prost gestionat, datorită lipsei de implicare a administratorilor în direcţia atragerii vizitatorilor educaţi pentru natură şi a monitorizării atente a activităţilor turistice, în general.

Consecinţele utilizării turistice asupra mediilor naturale protejate sunt multiple, însă adesea insuficient cunoscute, datorită complexităţii lor; acestea reclamă studii şi analize pluridisciplinare, colaborări nestânjenite de barierele lingvistice, diferenţele de opinii în plan ştiinţific, metodele şi mijloacele utilizate de cercetătorii în domeniul ştiinţelor naturii, ştiinţelor sociale, ştiinţelor economice şi juridice.

Studiile pluridisciplinare asupra ecosistemelor biologice şi asupra evoluţiei acestora (rezistenţă sau degradare) în raport cu activităţile turistice permit identificarea celor mai fragile şi valoroase zone din punct de vedere ştiinţific. Ele trebuie să constituie puncte de plecare în amenajarea ariilor protejate, în delimitarea riguroasă a zonelor funcţionale, în elaborarea planurilor de gestionare care vor include şi căile de valorificare turistică diferenţiată.

Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:

1) circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a ambarcaţiunilor);2) infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus

echipamente „lejere” de cazare)

3) prelevăr i (vânătoare, pescuit, colecţionări)4) alte perturbări

1. Degradările datorate circulaţiei sunt cele mai vizibile în peisaj; ele îmbracă diferite aspecte, funcţie de caracteristicile proprii mediilor-suport, dar şi de tipul de reţea de circulaţie şi de mijloacele de transport utilizate.

Principalele forme de degradare legate de circulaţia în interiorul ariilor protejate şi care ridică probleme deosebite sub aspectul gestionării acestora sunt datorate şoselelor şi traficului rutier aferent. În Europa, un mare număr de parcuri naţionale este traversat de şosele, unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape toate parcurile naţionale din Franţa, Italia şi chiar din Elveţia pot fi parcurse cu automobilul sau autobuzul. Aceste mijloace de transport deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului de linişte specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cât şi prin poluarea generată de gazele de eşapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.

Alte aspecte negative generate de circulaţia rutieră rezidă în:- facilitarea accesului acelor vizitatori ale căror motivaţii de frecventare a ariilor protejate contravin principiilor de utilizare publică a acestora (organizarea de picnicuri zgomotoase, parcarea maşinilor în locuri improprii şi chiar abandonarea deşeurilor în perimetrele protejate). - Utilizarea nisipului şi mai ales a sării pentru prevenirea derapajului în timpul iernii; sarea împrăştiată pe carosabil contaminează solul ecosistemelor naturale, uneori deosebit de fragile, perturbând circuitul biogeochimic şi periclitând astfel existenţa biocenozelor;- Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor şi a apelor cu substanţe toxice; în acest sens, este relevant accidentul produs pe o şosea cu trafic intens, care traversează Parcul Naţional Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta hidrocarburi s-a răsturnat, deversând încărcătura în apele unui lac.- Activarea proceselor geomorfologice actuale şi destabilizarea versanţilor, ca urmare a amenajării căilor de comunicaţie

Căile de comunicaţie au fără îndoială un rol determinant în modificarea calităţii agrementului dar şi a supraîncărcării teritoriului ariilor protejate; o mare arteră rutieră atrage inevitabil un turism de masă, dar în acelaşi timp, poate diminua ineditul şi spectaculozitatea unui peisaj. În ultimul timp, din ce în ce mai mulţi administratori conştientizează acest fapt şi acţionează în consecinţă; în Parcul Naţional Munţii Tatra, unele şosele au fost închise circulaţiei, autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracţiune animală; o alternativă la circulaţia pe şosele cu trafic intens în spaţiile protejate o reprezintă înlocuirea acestora cu piste şi poteci.

Comparativ cu căile rutiere, infrastructura reprezentată de piste şi poteci corespunde într-o măsură mult mai mare dezideratelor ariilor protejate; aceasta favorizează plimbările la pas, echitaţia, schiatul, mersul cu bicicleta, skateboard-ul etc., escaladările, excursiile ştiinţifice, motiv pentru care, în special în cadrul parcurilor naţionale,

preponderenţa acestora trebuie încurajată. Parcurile europene sunt în general bine echipate din acest punct de vedere, pistele şi potecile fiind primele elemente de infrastructură turistică ce însoţesc amenajarea refugiilor.

Dacă aceste piste, poteci şi trasee reprezintă mijlocul ideal pentru descoperirea peisajului parcurilor naţionale, nu este mai puţin adevărat faptul că ele antrenează unele perturbări şi degradări care, în anumite locuri pot pune probleme; trasarea acestora necesită măsuri speciale în raport cu eroziunea pe care o antrenează utilizarea lor de către vizitatorii adesea brutali cu natura locurilor vizitate. Studiile ştiinţifice americane efectuate în parcurile naţionale din Munţii Stâncoşi au concluzionat faptul că, atunci când o potecă turistică este bine trasată şi întreţinută, impactul utilizării turistice este minor; pe de altă parte, dacă poteca a fost creată spontan, de trecerea repetată a grupurilor de turişti prin locuri alese de aceştia în scopul diminuării efortului, impactul asupra peisajului poate fi major. Legat de relaţia poteci – eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN (1967) conchide: „drumul cel mai scurt este adesea o sursă de eroziune”.

Efectele frecventării turistice a ariilor protejate prin intermediul potecilor se manifestă şi la nivelul învelişului biotic. Studiile efectuate în Parcul Naţional Grand Paradiso au arătat faptul că, datorită echipamentului greu, înaintarea alpiniştilor pe poteci este lentă, astfel încât comportamentul muflonilor nu este perturbat; dintre animale, păsările sunt cele mai vulnerabile la prezenţa omului în peisaj; spre exemplu, cocoşul de munte îşi abandonează cuibul atunci când este deranjat; alte animale, ca de exemplu marmotele, sunt mai sociabile şi se adaptează bine prezenţei umane, ceea ce, în anumite parcuri (parcul Engadine), le transformă în veritabile atracţii turistice.

În fapt, în timp ce natura substratului vegetaţia, panta, factorii climatici şi traseul ales condiţionează calitatea unei poteci, la rândul ei, utilizarea turistică depinde de mai mulţi factori: frecvenţa, numărul turiştilor, perioada în care se efectuează activităţile turistice, tipologia turiştilor şi a echipamentelor folosite, mijloacele de deplasare utilizate (schi, cal, bicicletă), comportamentul vizitatorilor etc.

Studiile asupra raporturilor existente între evoluţia numărului de vizitatori ai unui spaţiu dat şi numărul de poteci, demonstrează creşterea corelativă a acestora cu intensitatea frecventării turistice. Aceste studii ar trebui să constituie puncte de plecare obligatorii pentru o amenajare coerentă, în spiritul respectului pentru natură şi, în special, pentru teritoriile protejate care pot fi puse în valoare cu ajutorul unor tehnici şi materiale simple, de exemplu, ansambluri de pietre, care protejează solurile şi stabilizează versanţii (într-adevăr costisitoare sub aspectul bugetului de timp alocat amenajărilor).O astfel de amenajare se întâlneşte de exemplu în Parcul Naţional Munţii Tatra, unde accesul către Lacul Negru (amonte de Morskie Oko) se realizează pe un traseu pavat cu blocuri de piatră sau dale groase, bine asamblate, astfel încât înaintarea este facilă, chiar şi pentru turiştii fără încălţăminte corespunzătoare; eroziunea este minimă, iar din punct de vedere estetic, traseul se încadrează foarte bine în peisaj. Trebuie precizat faptul că, amenajarea de trasee confortabile, adică pe pante ce nu

depăşesc 8 grade, pavate corespunzător, canalizează fluxul turistic şi distrage interesul vizitatorilor pentru abaterea către siturile aflate sub protecţie.

În perioada hibernală, pistele şi potecile pot fi utilizate ca pârtii pentru schi fond sau pentru sănii; acest din urmă mod de deplasare este specific mai ales ţărilor scandinave. Impactul schiului sau al săniilor asupra solurilor este nul, iar asupra vegetaţiei este minim datorită amortizării oferită de stratul de zăpadă. Se poate vorbi deci, despre o activitate sportivă şi recreativă corespunzătoare pentru majoritatea parcurilor înzăpezite. Nu acelaşi lucru se poate spune despre practicarea schiului pe pârtii special amenajate.

Impactul practicării schiului pe piste special amenajate în parcurile naţionale

Practicarea schiului pe pârtii special amenajate presupune crearea unei infrastructuri aferente care afectează solul, vegetaţia forestieră şi lumea animală; pe culmile montane înalte, trebuie efectuate lucrări de remodelare a suprafeţei topografice şi deschideri în cadrul pădurilor, cu lărgimi de 50 – 80 metri; amenajarea pistelor este însoţită de lucrări destinate asigurării măsurilor de securitate: taluzuri, refugii, panouri de protecţie împotriva avalanşelor etc.; atunci când stratul de zăpadă este subţire, talpa schiurilor distruge vegetaţia subiacentă; acelaşi impact negativ îl exercită acţiunea şenilelor buldozerelor care nivelează traseul pârtiilor.

Impactul utilizării ambarcaţiunilor

Un mare număr de parcuri naţionale posedă în perimetrul lor diferite suprafeţe acvatice: lacuri glaciare, lacuri de baraj natural sau artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale, râuri, fluvii sau chiar torenţi care pot permite accesul ambarcaţiunilor. Mijloacele de transport acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:

- bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru agrement;

- plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naţionale Pieniny (Polonia) şi Durmitor (Iugoslavia);

- canoele şi caiac-canoele, ca mijloace de transport preferenţiale pe râuri şi fluvii;

Ambarcaţiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii, iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu condiţia ca densitatea acestora să nu depăşească anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural cât şi pentru confortul turiştilor, situaţie care poate apărea vara, la sfârşit de săptămână.

Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită utilizarea ambarcaţiunilor cu motor; acesta se materializează prin:

- zgomotul puternic pe care îl generează; - perturbările, uneori grave, la nivelul florei şi faunei acvatice,

datorate mişcărilor elicei, scurgerilor „normale” sau accidentale de benzină şi uleiuri de motor;

- eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea sistematică a ambarcaţiunilor, aşa cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul Naţional Circeo (Italia).

În parcurile naţionale europene, deşi transporturile intensive provoacă perturbări şi degradări asupra mediilor naturale, în realitate este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de transport, în special a autoturismelor şi chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spaţiul parcurilor are implicaţii sociale. În acest context, pentru evitarea supraîncărcării peisajului, ar fi de dorit ca:

- mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai mare măsură cu mijloacele de transport public;

- în cazuri excepţionale, utilizarea bărcilor cu motor şi infrastructura destinată practicării sporturilor de iarnă să fie diminuate sau chiar interzise

2. Degradări datorate infrastructurii de cazarea) echipamente „grele”versus echipamente „uşoare” Numeroase parcuri naţionale cuprind şi astfel de dotări, mai

ales în situaţia localizării în proximitatea unor teritorii locuite; este cazul a numeroase arii protejate nord-americane sau din Africa de Est unde, printre altele, se consideră că suprimarea posibilităţii de cazare în cadrul parcurilor ar priva vizitatorii de spectacolul magnific pe care îl oferă natura; mai mult, dată fiind suprafaţa întinsă pe care o ocupă acestea, există părerea că, fără a periclita echilibrul peisajului, pot fi prevăzute mici enclave, perfect amenajate şi organizate, destinate primirii turiştilor. Acest tip de organizare a spaţiilor de cazare este puţin justificat în cazul parcurilor naţionale din Europa, ale căror dimensiuni sunt mult mai reduse (în medie, 39 000 ha, faţă de 360 000 ha în Africa şi 426 000 ha în America de Nord), iar la periferia lor există spaţii locuite în cea mai mare parte a anului. Deşi este preferabil, nu întotdeauna este posibil ca întreaga infrastructură destinată cazării angajaţilor, a cercetătorilor, construcţiile în scopuri tehnice sau de agrement să fie amplasate în afara limitelor parcului; în acest sens, poate fi citat cazul Parcului Naţional Tanap din Slovacia care, chiar înainte de înfiinţarea sa, poseda mici staţiuni termale şi echipamente destinate sporturilor de iarnă. În aceste condiţii, este necesară o monitorizare atentă a impactului acestor amenajări, o preocupare permanentă pentru ca ele să permită administratorilor ariei protejate să ofere un exemplu în materie de respect pentru mediu şi pentru calitatea arhitecturală tradiţională, pentru sintagma „a realiza fără a degrada”. În prezent, ţările europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel încât impactul amenajării structurilor de cazare să fie minimizat; acest aspect depinde evident de mijloacele financiare alocate, de voinţa gestionarilor ariei protejate şi nu în ultimul rând, de bunăvoinţa politică.

Structurile de cazare de talie mare şi foarte mare, cu destinaţii turistice, reprezintă sursa unor numeroase perturbări; ele antrenează un flux turistic intens, adesea distructiv şi, prin urmare, prezenţa lor în perimetrul ariilor protejate nu trebuie permisă.

Echipamente de cazare lejere sunt considerate cele destinate turismului sezonier: camping-uri, caravane şi refugii.

Camping-ul organizat este adaptat în mod deosebit unui parc, datorită faptului că permite un contact strâns cu natura, în condiţiile în care nu depăşeşte anumite limite, fiind perfect controlat. Terenurile de campare trebuie să beneficieze de dotări diverse: toalete, bungalow-uri, mese pentru picnic, prize electrice, restaurante, mini magazine. În condiţiile în care densitatea de primire nu este prea ridicată, iar monitorizarea este atent efectuată, acest tip de cazare se poate integra perfect în cadrul mediilor naturale protejate, cu atât mai mult cu cât, este funcţional doar câteva luni pe an.

Un aspect particular al camping-ului îl reprezintă aşa numitul „camping sălbatic” sau itinerant, respectiv mersul cu cortul în spate şi camparea în locuri liber alese. În Europa, unde parcurile naţionale au suprafeţe prea mici, iar potenţialii practicanţi ai camping-ului sălbatic sunt prea numeroşi, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei astfel de practici, care ar expune natura unor riscuri deosebit de grave: incendii, acumulări de deşeuri, poluarea cursurilor de apă etc. Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o noapte pe culmile înalte ale munţilor, deşi adesea, protagoniştii săi se află la originea unor degradări, ca: recoltarea de lemn pentru foc, dislocarea de roci pentru amenajarea de adăposturi, abandonarea de ambalaje sub stânci sau pietre, deschiderea de spaţii în interiorul tufărişurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.

Refugiile constituie tipul de cazare cel mai bine adaptat şi integrat mediului natural. Printre altele, ele oferă garanţia securităţii utilizatorilor: adăpost în caz de vreme rea, posibilitatea radiocomunicaţiei cu regiunile locuite, prezenţa altor expediţionari, rezerve de hrană, atunci când sunt supravegheate. În cazul în care sunt accesibile de pe şosele ele pun problema suprafrecventării, însă prezintă şi anumite avantaje: materialele necesare sunt uşor de transportat, evacuarea deşeurilor este mai lesnicioasă, apele uzate pot fi tratate etc. Una dintre problemele importante cu care se confruntă refugiile, cu precădere cele nesupravegheate, o constituie insuficienţa dotărilor sanitare.

3. Degradări datorate prelevărilorTeoretic, activităţi ca: vânătoarea, pescuitul şi colecţionările de

orice fel sunt interzise în perimetrul parcurilor naţionale. În realitate, teritoriile parcurilor care concentrează specii faunistice şi floristice inedite constituie locuri privilegiate sub aspectul tentaţiilor. Mai mult, limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depăşi perimetrul acestora, astfel încât este greu de probat faptul că vânătorii au acţionat pe teritoriul protejat. Studiile efectuate în acest sens sunt insuficiente, datele sunt incomplete, însă fenomenele mai sus menţionate se petrec neîndoielnic, în mai mică sau mai mare măsură, funcţie de capacitatea de monitorizare, de pază şi control a structurilor administrative din fiecare parc în parte.

a. vânătoarea este actualmente interzisă în majoritatea parcurilor naţionale, cu atât mai mult cu cât, în timp istoric, ea a fost responsabilă de dispariţia a numeroase specii faunistice; în

ţările Europei de Est, datorită faptului că deţinerea de arme de vânătoare este strict reglementată, numărul de vânători naţionali este destul de redus; în aceste ţări, în principiu, vânătoarea este interzisă în perimetrul parcurilor naţionale. Europa de Vest oferă numeroase exemple de extincţii datorate practicării pe scară largă a vânătorii. În ţările Europei de Vest, vânătoarea a constituit timp îndelungat una dintre puţinele activităţi de agrement pentru populaţiile rurale izolate, îndeosebi din spaţiul montan, cu o deosebită încărcătură simbolică şi socială. Chiar în ariile protejate au existat situaţii de compromis, efectele fiind uneori regretabile. Astfel, administraţia anumitor parcuri scandinave a decis să tolereze vânătoarea lupului de către laponi, în scopul protejării turmelor de reni; în timp, această măsură a condus la dispariţia speciei din regiune. Parcul Naţional Cevennes face în mod oficial excepţie de la interzicerea vânătorii, datorită prezenţei în regiune a mai mult de o jumătate de milion de locuitori permanenţi şi bineînţeles presiunii intense a vânătorilor din regiunile învecinate. În numeroase cazuri, cei însărcinaţi cu stabilirea limitelor ariilor protejate au ţinut seama de necesitatea protejării teritoriilor de vânătoare ale vânătorilor locali. Din acest motiv, areale care deţineau elemente valoroase ale naturii au fost ocolite de limitele perimetrelor protejate, uneori într-o manieră scandaloasă; este cazul Parcului Naţional Grand Paradiso unde, văile Val de Rhemes şi Valsavarenche, iniţial incluse parcului, ulterior s-au regăsit în afara acestuia. Ori, cele două văi care pătrund profund în perimetrul ariei protejate, fiind perpendiculare pe căile de migraţie ale caprelor negre şi bouquetin , constituiau de fapt în afara parcului veritabile poteci, de pe urma cărora profitau deopotrivă vânătorii şi braconierii. A trebuit să treacă mult timp până când cele două văi să fie reintegrate în perimetrul protejat, iar vânătoarea în spaţiul lor să fie interzisă. Această situaţie explică faptul că, numeroase comune nu au inclusă în cadrul ariilor protejate decât o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos pentru vânători, întrucât la periferia spaţiilor protejate, ei profită de abundenţa animalelor care vin din interiorul parcurilor. Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se comportă ca adevărate „rezervoare de vânat” , din care provin numeroase animale care repopulează arealele periferice; de exemplu, la periferia Parcului Naţional des Grisons (Elveţia), vânătoarea se desfăşoară în condiţii excepţionale în anii în care, vremea deosebit de aspră de pe înălţimile munţilor obligă caprele negre să migreze către arealele periferice cu condiţii de adăpost, în perioada în care vînatul este permis în acest canton. Interdicţia de a vâna a avut pretutindeni drept consecinţă creşterea (uneori excesivă) a efectivelor de animale care anterior erau decimate. Numărul ridicat al indivizilor poate afecta uneori integritatea vegetaţiei naturale sau poate conduce la înmulţirea populaţiilor parazitare şi declanşarea unor

epidemii în rândul animalelor (de exemplu, epidemia de kerato-conjunctivită cu care s-au confruntat cu ani în urmă Chamois din Parcul Naţional de la Vanoise). Aceste realităţi nu fac decât să alimenteze convingerile acelui grup vânători care au respins întotdeauna reglementările care vizează utilizarea publică a parcurilor naţionale. Tirurile de selecţie şi braconajul pot fi considerate forme particulare de vânătoare, care se practică uneori în perimetrele protejate.Aşa numitele „tiruri de selecţie” apar ca răspuns la problemele menţionate anterior, cu care se confruntă unele parcuri naţionale; ele sunt justificate de necesitatea eliminării animalelor bolnave sau malformate care, într-un ecosistem natural, ar putea fi eliminate în mod normal de către prădători. Aceste tiruri pot fi executate de către personalul parcului (de preferat) sau de către vânători, care pot da o interpretare mai subiectivă noţiunii de tir de selecţie. În orice caz, administraţia parcurilor naţionale trebuie să desfăşoare aceste activităţi cu maximă discreţie şi să reducă pe cât posibil astfel de intervenţii. Braconajul reprezintă un subiect asupra căruia se discută destul de puţin în contextul parcurilor naţionale. Aceasta nu înseamnă că el nu există. Numeroase echipe de protecţie şi pază din parcurile naţionale (în Franţa numite „gărzi-monitor”) preferă să abordeze aceste probleme prin intermediul educaţiei ecologice, în special în rândul tineretului, lăsând eforturile de represiune a braconajului în sarcina gărzilor de vânătoare şi a jandarmeriei.b) pescuitul În parcurile naţionale europene, ca şi vânătoarea, pescuitul este în general interzis sau cel puţin riguros reglementat; măsurile referitoare la acest gen de activitate au fost însă mai bine acceptate decât cele care vizează vânătoarea, din următoarele considerente:

- pescarii n-au constituit niciodată un grup de presiune aşa cum s-a întâmplat în cazul vânătorilor;

- suprafeţele de pescuit sunt relativ numeroase şi mult mai extinse în afara parcurilor naţionale, comparativ cu terenurile de vânătoare;

- biocenozele acvatice sunt fără îndoială mai bogat reprezentate comparativ cu cele terestre;

- pescuitul nu se bazează pe utilizarea armelor care ar avea un impact negativ asupra ecosistemelor acvaticePentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca formă de agrement mai agresivă poate pune unele probleme prin utilizarea unor tehnici şi materiale sofisticate: harpoane, butelii pentru scufundări etc.; el nu necesită obţinerea unui permis şi se desfăşoară în spaţiile destinate turismului de masă. Conflictele între gestionarii parcurilor şi pescarii profesionişti sunt inevitabile: cei dintâi folosesc argumente ce susţin protecţia şi gestionarea patrimoniului natural pentru binele public şi al colectivităţilor locale; ceilalţi invocă legitimitatea lor ca

cetăţeni ce trăiesc în ţara respectivă de generaţii, cu mult înaintea instituirii parcului naţional. Pentru aplanarea posibilelor conflicte, este binevenită includerea unui/unor reprezentanţi ai pescarilor în cadrul Consiliului de administraţie.c) culesul, alături de vânat şi pescuit, face parte din categoria prelevărilor care au existat dintotdeauna în istoria omenirii, asigurând resursele necesare subzistenţei şi dezvoltării societăţii. Această activitate, fundamentală la început, ocupă în prezent o poziţie periferică în majoritatea ţărilor europene. Această situaţie, coroborată cu reglementările stricte, ce merg uneori până la interzicerea acestei activităţi în parcurile naţionale europene, s-ar părea că nu ridică nici un fel de probleme. Activităţile legate de cules au deţinut de-a lungul timpului un rol economic deloc neglijabil pentru populaţiile locale şi, pe de altă parte, ele exprimă legătura puternică dintre om şi spaţiul său vital. În acest context, orice intervenţie care ar putea aduce atingere acestor practici cu valoare economică, simbolică şi culturală nu poate decât să fie percepută negativ şi să antreneze atitudini de respingere, cum ar fi interzicerea afectării integrităţii ecosistemelor umanizate şi a deposedării comunităţilor rurale de o parte din drepturile lor asupra terenurilor.În afara populaţiilor locale există şi alte categorii de vizitatori care intervin, într-o manieră privilegiată, în peisajul parcurilor: cercetătorii, în scopuri ştiinţifice, colecţionarii, culegătorii de plante medicinale, turiştii neorganizaţi şi neinformaţi şi, în ultimă instanţă, vandalii. Dintr-o perspectivă globală, se poate afirma că importanţa culesului este direct proporţională cu intensitatea frecventării turistice; chiar şi cea efectuată de către populaţia locală este în relaţie mai mult sau mai puţin strânsă cu turismul, acesta impulsionând-o sensibil, prin cererea de produse naturale specifice: afine, fructe de pădure, ciuperci etc. În ceea ce priveşte culesul sau prelevările realizate de către oamenii de ştiinţă, se poate spune că acestea sunt independente de activităţile turistice; în anumite situaţii însă, ecologii şi biologii, antrenaţi de pasiunea lor şi la adăpostul cercetărilor fundamentale, prin prelevarea de eşantioane destinate continuării cercetărilor in situ cu cele în condiţii de laborator, pot prejudicia natura ca şi grupurile de turişti neinstruiţi. Pentru evitarea unor astfel de situaţii, în ultimul timp, prelevarea de probe biologice din natură este înlocuită de utilizarea mijloacelor tehnice din ce în ce mai performante, care pot surprinde imaginea detaliată a eşantioanelor care fac obiectul diferitelor studii; de asemenea, se recomandă amplificarea cercetărilor efectuate in situ, în cadrul laboratoarelor naturale pe care le reprezintă perimetrele protejate.d) alte perturbări ale mediilor naturale vizează în mod special fauna. Alături de vânat, pescuit, perturbări datorate transporturilor, trebuie menţionate activităţile legate de observarea animalelor în general şi pe cea a păsărilor (bird

watching), în particular. Intensitatea perturbărilor la nivelul lumii animale depinde de tipul de echipamente utilizate (tururi de observaţie, cabane etc.), de numărul şi de cunoştinţele vizitatorilor, precum şi de reacţiile animalelor observate; unele dintre acestea suportă bine prezenţa umană, însă altele, nu. Observarea de la mică distanţă este foarte nocivă îndeosebi în perioada clocitului: ouăle abandonate de către părinţi se răcesc sau pot cădea pradă consumatorilor; puii, rămaşi singuri timp îndelungat, pot fi îndrumaţi să părăsească cuibul sau pot cădea victime prădătorilor.Hrănirea animalelor de către turişti este de asemenea nerecomandată, datorită efectelor negative pe care le poate induce. Întrucât anumite cervide au locuri fixe pentru hrană, deşeurile menajere, ambalajele diverse abandonate în vecinătatea acestora de către turişti, pot răni şi afecta sănătatea animalelor.Nitrificarea solurilor reprezintă un alt tip de risc la care sunt expuse organismele vegetale, dar şi cele animale din ecosistemele afectate de prezenţa contingentelor mari de turişti. Echilibrul ecosistemelor este deranjat, prin dezvoltarea exuberantă a speciilor ruderale (buruieni) în detrimentul celorlalte specii; de asemenea, speciile animale sinantrope (legate de prezenţa omului) se instalează rapid în locurile cu frecventare curentă: şoareci, şobolani, specii de corbi etc.În concluzie, dată fiind frecvenţa abaterilor de conduită ale vizitatorilor care uită că se află în cadrul unor perimetre protejate sau nu cunosc interdicţiile pe care acestea le impun, rolul gardienilor este acela de a le aminti şi a le motiva aceste interdicţii. În ariile protejate, gardienii trebuie să fie în măsură să asigure atât paza, cât şi informarea şi educarea turiştilor.

TEME DE AUTOEVALUARERelevaţi principalele tipuri de activităţi legate de turism, cu impact negativ asupra ecosistemelor naturale din perimetrul ariilor protejate.

REZUMAT

Dacă este planificat şi administrat pentru a fi durabil, turismul poate fi o forţă foarte pozitivă, aducând beneficii atât ariilor protejate cât şi comunităţilor locale. Turismul va fi binevenit în perimetrul sau în proximitatea ariilor protejate, dacă respectă caracterul special al ariei, astfel încât, pagubele şi poluarea să fie minime.Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:1. circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a ambarcaţiunilor);2. infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de cazare)3. prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)4. alte perturbări

TEME DE CONTROL

Analizaţi tipologia activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul unui parc naţional, natural sau rezervaţie a biosferei şi modelaţi impactul acestora asupra peisajului

2. Ecoturismul – formă preferenţială de valorificare turistică a ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”2. Principiile ecoturismului3. Impactele ecoturismului4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului

OBIECTIVESublinierea beneficiilor ecoturismului în ariile protejate pentru ecosisteme, componenta social-economică şi dezvoltarea durabilă a regiunilor circumscrise acestora.

1. Consideraţii asupra conceptului de „ecoturism”Conform definiţiei formulată de Ziffer, 1989, ecoturismul

„este o formă de turism care se inspiră din istoria naturală a unei regiuni, incluzând şi culturile sale indigene”. Ecoturistul este acela care practică un turism protectiv, non-consumator de resurse naturale, floristice şi faunistice. Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfăşoară în concordanţă cu capacitatea de absorbţie a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism organizat, presupunând îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement, cu cele educative, de percepţie a mediului şi protecţie a resurselor naturale şi cultural-istorice; altfel spus, ecoturismul se doreşte a fi atât o formă de turism comercial viabilă cât şi ecologic protectivă; acest tip de turism urmăreşte să contribuie la dezvoltarea unei regiuni, prin menţinerea stării de echilibru între cele trei componente dominante ale activităţii turistice: gazda, turiştii şi industria turistică, în vederea obţinerii unui beneficiu echitabil pe termen lung.

Conform „California Legislature”, citată de Jenner şi Smith (1992), ecoturismul este o formă de călătorie al cărei obiectiv principal îl constituie admirarea frumuseţii peisajelor naturale şi a manifestărilor culturale specifice unei regiuni, minimizând eventualele impacte negative induse de deplasările în scopuri turistice; în acest context, toate formele de turism care exercită un stres minim asupra mediului şi care reduc la maximum consumul resurselor naturale pot fi considerate activităţi ecoturistice; turismul de masă şi concentrarea sezonieră a activităţilor turistice sunt elemente incompatibile cu aceste principii.

Societatea Internaţională de Ecoturism defineşte ecoturismul ca „o formă de turism responsabil care contribuie la conservarea unui mediu natural, în paralel cu asigurarea binelui sau dezvoltării comunităţilor locale”. Prin această definiţie se recunoaşte faptul că protecţia resurselor naturale este o componentă importantă pentru ameliorarea calităţii vieţii comunităţilor locale.

Fennel (2001), citat de Mihaela Dinu (2003) formulează una dintre cele mai complete definiţii: „ecoturismul este o formă de turism durabil, bazată pe resursele naturale, concentrată cu prioritate pe contactul direct cu natura şi pe însuşirea cunoştinţelor despre natură şi care trebuie să aibă un impact scăzut asupra mediului, fără consumuri, orientat spre binele comunităţilor locale; el se desfăşoară în arealele naturale şi trebuie să contribuie la conservarea şi protecţia acestora.

Definiţiile prezentate permit individualizarea principalelor valenţe ale ecoturismului, respectiv:

- conservarea biodiversităţii, prin caracteristicile sale non consumatoare de resurse floristice şi faunistice, prin serviciile pe care le generează şi prin veniturile economice, care pot fi folosite, inclusiv în beneficiul ariilor protejate;

- susţinerea binelui comunităţilor locale, prin diversificarea activităţilor, inducerea de capital şi prin generarea beneficiilor economice (creşterea economică);

- dobândirea unei experienţe noi de interpretare/învăţare de către practicanţii ecoturismului: persoane deschise noului, dirijate spre un turism viabil şi ecologic protectiv;

- promovarea acţiunilor responsabile în raport cu elementele peisajului, din partea turiştilor şi a industriei turistice;

- adresabilitate către grupurile mici de turişti şi afacerile de mică amploare;

- consumuri minime şi producerea unor cantităţi minime de produse neregenerabile;

- implică participarea comunităţilor locale, îndeosebi în mediul rural;

- respectarea nevoilor turismului regional;- încurajarea şi utilizarea rezultatelor studiilor de mediu, sociale,

a programelor de monitorizare pe termen lung, destinate evaluării şi minimizării impactului negativ al activităţilor turistice;

- adaptarea infrastructurii turistice la nevoia de conservare a elementelor naturale;

- realizarea unor legături armonioase între elementele mediului natural şi culturalÎn esenţă, ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând

cont de implicaţia socială şi de obiectivele de protecţie pe care le implică. El necesită:

1. O piaţă specializată pentru atragerea turiştilor care sunt interesaţi să viziteze arii naturale;2. Realizarea unui management axat pe atragerea

vizitatorilor în ariile naturale;3. Prezenţa serviciilor de ghidare şi interpretare, preferabil puse la dispoziţie de locuitorii din ariile vizitate, care să fie focalizate pe istoria naturală a regiunii şi pe principii de dezvoltare;4. Elaborarea unor politici guvernamentale şi scutiri fiscale pentru turismul ce generează profituri din conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea durabilă a comunităţii locale;

5. Focalizarea atenţiei pe locuitorii zonei care trebuie să fie bine informaţi şi să consimtă la acest tip de dezvoltare. Crearea unui cadru pentru reconversie care sa-i avantajeze în luarea deciziilor asupra dezvoltării durabile a regiunii lor. (Megan Epler Wood, 2002).

Dezvoltarea unei afaceri bazată pe ecoturism presupune:- identificarea elementelor care trebuie conservate- respectarea principiilor ecoturismului- realizarea unui ghid pentru tur-operatori, care să includă

aspecte referitoare la: pregătirea turiştilor, instrucţiunile de utilizare a spaţiului vizitat, minimizarea impactului vizitei în scopuri ecoturistice, contribuţia la conservare, folosirea forţei de muncă selectată din cadrul comunităţilor locale, ofertele de cazare non – distructive, dar comode etc.

- minimizarea impactului companiei - crearea de noi locuri de muncă, cu precădere pentru

comunităţile locale- propunerea unui ghid pentru certificare turistică, în

conformitate cu experienţa internaţională în domeniu

2. Principiile ecoturismuluiPractica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în

dezvoltarea unei activităţi ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică şi proceduri de certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu.

În anul 1991, Societatea Internaţională de Ecoturism a trasat principiile ecoturismului care trebuie respectate de organizaţiile nonguvernamentale, de sectorul privat de afaceri, de guverne, de mediile ştiinţifice şi de comunităţile locale:1. minimizarea impactului negativ asupra naturii şi culturii, ce se

poate produce pe plan local2. educarea turiştilor în spiritul conservării3. creşterea importanţei afacerilor responsabile, care presupun

colaborarea cu autorităţile şi comunităţile locale, în scopul satisfacerii nevoilor acestora şi atingerii obiectivelor conservării

4. realizarea de venituri directe pentru conservare şi pentru managementul ariilor naturale protejate

5. necesitatea existenţei unor planuri de management turistic bine fundamentate

6. intensificarea folosirii studiilor de mediu, sociale şi a programelor de monitorizare destinate evaluării şi minimizării impactului activităţilor ecoturistice

7. maximizarea beneficiilor economice pentru regiunea gazdă, pentru afacerile locale şi comunităţile locale, în mod particular pentru populaţia care trăieşte în ariile naturale protejate sau în proximitatea acestora.

8. demersuri guvernamentale şi locale de dezvoltare controlată a turismului, fără a fi depăşită capacitatea de suport a peisajului

(armonie cu mediul natural, prin minimizarea consumului de resurse naturale şi prin conservare)

9. conectarea la o infrastructură care trebuie dezvoltată în armonie cu distribuţia habitatelor naturale

10. realizarea unei legături durabile între mediul natural şi cel cultural

3. Impactele ecoturismuluiCa formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor

protejate, ecoturismul nu exclude existenţa unei infrastructuri şi a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori şi nevoi diferite. Spre deosebire de turismul clasic, ecoturismul tinde să minimizeze impactul negativ asupra ecosistemelor naturale şi să exercite un impact pozitiv în plan social şi asupra economiei locale.

3.1. Impactul asupra ecosistemelorStudiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au

condus la concluzia că nici o formă de impact major asupra biotopurilor şi biocenozelor nu poate fi atribuită activităţii ecoturistice desfăşurată în cadrul ariilor protejate . Pe de altă parte însă, la ora actuală nu există nici o metodologie ştiinţifică - cu adevărat eficace - pentru evaluarea schimbărilor generate de activitatea turistică în cadrul ariilor protejate. (International Resources Group, 1992; Jenner şi Smith, 1992, citaţi de Mioara Ghincea, 2003).

3.2. Impactul asupra economiei localeEcoturismul poate determina semnificativ creşterea veniturilor

pe plan local şi regional. El este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor protejate.

O problemă importantă a economiei ecoturistice este generată de clientelă care este destul de instabilă şi care prezintă schimbări rapide de atitudine, este foarte sensibilă la climatul politic, la fluctuaţia taxelor, dar şi la catastrofele naturale. Un aspect deloc de neglijat îl constituie faptul că această clientelă turistică este uşor influenţabilă de reflectările în mass-media, de publicitate. În plus ecoturismul este o formă oarecum elitistă de turism, ce se adresează doar cunoscătorilor şi iubitorilor de natură.

Instabilitatea cererii turistice poate avea consecinţe economice nefaste în regiunile gazdă, acolo unde activităţile economice sunt puţin diversificate şi locurile de muncă sunt limitate sau instabile ca număr. În multe localităţi mici, populaţia se poate dubla prin sosirea turiştilor, ceea ce antrenează, în timpul sejurului, o creştere a cererii pentru produse locale şi poate genera chiar inflaţie pe plan local. Pe de altă parte, caracterul sezonier al activităţii turistice poate pune în pericol o economie ecoturistică, dacă nu există şi alte activităţi conexe sau complementare. Astfel, obiectivele economice ale ecoturismului trebuie să fie reprezentate de creşterea productivităţii şi diversificarea activităţilor pentru atenuarea instabilităţii cererii turistice şi a fluctuaţiei producţiei din regiunea gazdă.

3.3. Impactul asupra comunităţii locale Creşterea rapidă a numărului de vizitatori într-o regiune are

repercusiuni sociale şi culturale asupra comunităţii locale. Atunci când două culturi se întâlnesc, ele au anumite

divergenţe, nu neapărat negative, la care - de cele mai multe ori - comunitatea locală nu se poate adapta. Această confruntare poate avea un efect de deculturalizare a comunităţii locale, mai ales când turismul devine unul de masă. Prin urmare crearea unui parc bulversează practica activităţilor tradiţionale, cum ar fi vânătoarea, pescuitul, care sunt adesea interzise de ariile protejate.

Publicitatea ariei protejate în mass-media poate determina creşterea numărului de turişti şi prin urmare, poate influenţa comportamentul social al localnicilor.

Prezenţa turiştilor interesaţi de tradiţii poate reprezenta un factor revitalizant al practicilor culturale, adesea uitate de localnici, şi poate contribui la reconstrucţia unei identităţi colective.

Este foarte adevărat că impactele sociale sunt dificil de măsurat cantitativ. Cu timpul însă se pot face însă aprecieri calitative. Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt: revigorarea calităţii vieţii membrilor comunităţii, satisfacerea nevoilor de informare asupra resurselor ecoturistice şi participarea comunităţii la propria sa dezvoltare. Aceste obiective vor fi atinse în măsura în care comunităţile locale vor avea putere decizională şi vor participa la realizarea proiectelor ecoturistice din regiunile lor, deci vor contribui la propria lor dezvoltare. Este ceea ce Marie Lequin (2001), citată de Mioara Ghincea () consideră că se numeşte guvernare participativă.

4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismuluiDezvoltarea activităţilor ecoturistice în ariile protejate implică

o serie de beneficii socio-economice şi anume: generează apariţia locurilor de muncă pe plan local (direct în

sectorul turistic sau în sectoarele conexe). stimulează economia locală prin dezvoltarea serviciilor

(hoteluri, restaurante, sistem de transport, industria suvenirurilor, produse meşteşugăreşti şi servicii de ghidaj).

generează schimburi economice cu exteriorul ariilor protejate. determină diversificarea economiei locale, în mod particular în

mediul rural acolo unde oamenii au activitate (în domeniul agricol) doar un sezon pe an .

stimulează mai ales economia rurală prin prin crearea sau creşterea cererii de produse agricole necesară asigurării serviciilor turistice şi prin inserţia de capital.

impulsionează dezvoltarea infrastructurii, fapt ce aduce beneficii în egală măsură şi populaţiei locale.

odată dezvoltat turismul într-o arie protejată, autorităţile locale/regionale/naţionale pot fi stimulate să contribuie şi la dezvoltarea regiunilor periferice prin inserţii de capital.

încurajează creşterea productivităţii agricole pe suprafeţe restrânse (agricultură intensivă) pentru a păstra o suprafaţă cât mai mare cu vegetaţie naturală.

poate contribui la îmbunătăţirea relaţiilor interculturale dintr-o regiune. Adesea turiştii caută să cunoască tradiţiile şi obiceiurile specifice unei regiuni etnografice, iar comunitatea gazdă este astfel stimulată să revigoreze tradiţiile populare.

în condiţiile unei dezvoltări normale turismul poate duce la autofinanţarea mecanismelor dezvoltării de care pot beneficia şi autorităţile parcului ca instrument pentru conservarea ariilor naturale.

creează facilităţi recreative care pot fi folosite şi de comunităţile locale peste an.

sprijină atingerea scopului conservării, prin convingerea guvernelor şi a publicului asupra importanţei arealelor naturale.

Beneficiile socio-economice implică adesea şi anumite concesii. Adesea, activitatea autorităţilor manageriale ale ariilor protejate suferă din cauza lipsei resurselor economice, tehnice şi organizaţionale necesare dezvoltării activităţilor turistice. Acestea ar trebui puse la dispoziţie de autorităţile centrale şi locale. În aceste cazuri, este mai potrivită concesionarea (custodia) ariilor protejate, şi oferirea spre administrare a infrastructurii şi dotărilor turistice. Acest aspect a fost reglementat în anul 2003 de Guvernul României, dar sistemul poate fi aplicat mai ales rezervaţiilor ştiinţifice şi monumentelor naturii. Pentru parcuri naţionale şi naturale, care au suprafeţe foarte mari este indicat parteneriatul reprezentanţi ai guvernului în teritoriu-organizaţii nonguvernamentale-autorităţi locale. Activităţile turistice desfăşurate într-o arie protejată trebuie să se bazeze pe un plan de management întocmit de custozii parcului prin consultarea tuturor actorilor implicaţi. Deci este necesară o bună colaborare şi comunicare între toţi factorii de decizie implicaţi (comunitate locală, centrală, comunitatea ştiinţifică)Prin activitatea de concesionare populaţia locală poate avea beneficii de pe urma naturii şi astfel, poate deveni, prin implicare directă, cel mai bun apărător al protecţiei naturii.

TEME DE AUTOEVALUARE1. Evidenţiaţi beneficiile socio-economice ale practicării

ecoturismului în arii protejate2. Argumentaţi necesitatea dezvoltării activităţilor ecoturistice pe

plan internaţional3. Relevaţi valenţele şi principiile ecoturismului

REZUMAT

Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfăşoară în concordanţă cu capacitatea de absorbţie a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism organizat, presupunând îmbinarea activităţilor recreative şi de agrement, cu cele educative, de percepţie a mediului şi protecţie a resurselor naturale şi cultural-istorice.În esenţă, ecoturismul trebuie planificat şi manageriat ţinând cont de implicaţia socială şi de obiectivele de protecţie pe care le implică. Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei activităţi ecoturistice îşi dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică şi proceduri de certificare, bazate pe experienţa internaţională în domeniu. Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul nu exclude existenţa unei infrastructuri şi a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori şi nevoi diferite.Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au condus la concluzia că nici o formă de impact major asupra biotopurilor şi biocenozelor nu poate fi atribuită activităţii ecoturistice desfăşurată în cadrul ariilor protejate .Ecoturismul poate determina semnificativ creşterea veniturilor pe plan local şi regional. El este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor protejate. Principalele obiective sociale legate de ecoturism sunt: revigorarea calităţii vieţii membrilor comunităţii, satisfacerea nevoilor de informare asupra resurselor ecoturistice şi participarea comunităţii la propria sa dezvoltare

TEME DE CONTROL1. Modelaţi impactul ecoturismului asupra ecosistemelor naturale, economiei şi comunităţilor locale

Consideraţii asupra amenajării turistice a ariilor protejate. Studiu de caz: parcurile naţionale din Europa

CONŢINUTUL TEMEI1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale europene

OBIECTIVE1. Evaluarea capacităţii de suport a ariilor protejate pentru

desfăşurarea activităţilor şi amenajărilor turistice2. Evidenţierea favorabilităţilor şi a restrictivităţilor pentru

utilizarea turistică a zonelor funcţionale sau de amenajare delimitate în cadrul parcurilor naţionale

3. Analiza mijloacelor de acţiune prin care managerii parcurilor naţionale facilitează agrementul în aer liber în perimetrul şi proximităţile acestora

Amenajările destinate practicării turismului în ariile protejate şi ,în mod deosebit, în parcurile naţionale trebuie precedate de studii riguroase referitoare la capacitatea turistică portantă sau de încărcare turistică a peisajului.

1.Capacitatea turistică portantă (de încărcare turistică) a peisajului

În general, prin capacitate turistică portantă se înţelege numărul maxim de vizitatori pe care un anumit ecosistem poate să îi primească, fără ca acesta să suporte degradări de anvergură. Această noţiune a apărut în Europa la începutul anilor 60, odată cu dezvoltarea turismului şi a agrementului de masă, care au generat necesitatea planificării acestor activităţi.

Pentru a evalua capacitatea turistică portantă a teritoriilor protejate, trebuie să avem în vedere patru dimensiuni care o definesc:

a) capacitatea de suport ecologic b) capacitatea de încărcare socială şi psihologicăc) resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică

considerabil pragurile limităd) noţiunea de compatibilitate între utilizările multiple ale

peisajului natural

a)Capacitatea de suport ecologic se referă la pragul limită de toleranţă biologică şi fizică a ecosistemelor supuse activităţilor recreative; acest prag limită vizează unul, două sau toate componentele care alcătuiesc ecosistemul; din perspectiva amenajării turistice, într-un parc naţional pragul de toleranţă este net inferior, comparativ cu cel al spaţiilor neprotejate destinate agrementului; toate elementele care constituie un ecosistem trebuie luate în considerare, atât în ceea ce priveşte specificitatea fiecăruia, cât şi interrelaţiile dintre acestea; nivelul pragului de toleranţă va fi stabilit astfel încât, inserţiile antropice să nu afecteze componentele inedite sau deosebit de fragile ale ecosistemelor. Este indicat ca studiile destinate analizei potenţialului ecologic al ariilor protejate să aibă în vedere atât diagnoza cât şi prognoza evoluţiei ecosistemelor, cu atât mai mult cu cât dinamica acestora este dependentă de intensitatea intervenţiei umane; de asemenea, se recomandă ca aceste studii să se extindă şi asupra proximităţilor ariilor protejate, întrucât o serie de activităţi desfăşurate în aceste spaţii îşi pot proiecta impactul asupra componentelor ecosistemice din perimetrele protejate.

b) capacitatea de suport psihologic şi social a unui sit recreativ trebuie să ţină cont imperativ de utilizatorii săi. În acest context, Richard R. Forster (1973) defineşte capacitatea de suport social ca nivelul impactului uman, dincolo de care se produce deteriorarea calităţii experienţei de destindere în aer liber.

Practicile, atenţiile şi percepţiile asupra aceluiaşi ecosistem sunt diferite, funcţie de nivelul cultural şi social, de motivaţiile conştiente sau subconştiente ale vizitatorilor, de numărul de persoane şi de densitatea acestora. Pe de altă parte, dimensiunea socială a capacităţii de suport este strâns legată de caracteristicile geografice şi peisagistice ale teritoriului utilizat; astfel, spre exemplu, un spaţiu împădurit, va limita considerabil pragul de suprapopulare; dimpotrivă, o suprafaţă deschisă, prin facilităţile pe care le oferă, (de exemplu, îndepărtarea mai lejeră de maşină, datorită posibilităţii sporite de supraveghere a acesteia, utilizarea ca teren de joacă, spaţiu de picnic etc.), va atrage fluxuri turistice importante. În abordarea unui spaţiu recreativ, factorii distanţă şi durată sunt strâns corelaţi. Pornind de la acest considerent,

administratorii Parcului Naţional Dunes de Kennemer (Ţările de Jos) au ţinut cont în amenajarea teritoriului de corelaţia distanţă – durată: în locurile permise băilor marine, au fost amenajate parcări şi căi de acces în interiorul plajelor, care să atragă masele importante de turişti indiferenţi faţă de spectacolul naturii, atraşi în mod special de agrement. În acest mod, s-a urmărit diminuarea presiunii antropice asupra siturilor care adăpostesc obiective aflate în regim de protecţie şi conservare. Studiile efectuate asupra capacităţii de suport social a parcurilor naţionale au confirmat necesitatea unei gestionări diferenţiate a zonelor funcţionale ale acestora şi a utilizării unor tehnici care să permită orientarea fluxurilor turistice către itinerarii menite să diminueze interesul faţă de perimetrele strict protejate.

c) capacitatea de suport (portantă) pentru amenajări În numeroase cazuri, există probleme de incompatibilitate între

utilizările multiple pe care le poate suporta teritoriul unei arii protejate, astfel încât pragurile critice ale echilibrului ecologic sunt net depăşite (de exemplu, în cazul Parcurilor Naţionale Circeo – Italia şi TANAP – Slovacia, unde amenajările realizate au favorizat practicarea pe scară largă a activităţilor turistice, neţinând cont de impactul acestora în peisaj). În aceste condiţii, punerea în practică a planurilor de amenajare a ariilor protejate trebuie precedată de studii de impact, care vor clasifica amenajările propuse pentru teritoriul analizat, în: indezirabile, permise, cu condiţia asigurării unei permanente monitorizări şi întreţineri şi dezirabile, prin vocaţia de punere în valoare a resurselor perimetrului protejat.

2. Modelul amenajării turistice a parcurilor naţionale europene

Pentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei zone principale de amenajare:

a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului şi pe văile care favorizează accesul în interiorul ariei protejate; această zonă include puncte de staţionare a autovehiculelor, arii de campare şi pentru picnic, centre de informare; accesul în siturile cele mai spectaculoase va fi favorizat de trasee bine marcate, menite să protejeze punctele cele mai fragile din perimetrele protejate; în acest scop, se pot utiliza garduri vii, preferabil din specii de conifere, de o parte şi de alta a căilor de acces şi chiar bariere, acolo unde este cazul. O parte din amenajările destinate informării turiştilor, infrastructurilor uşoare de cazare etc. poate fi realizată la exteriorul ariei protejate, contribuind la inserţia parcului în cadrul sistemului economic şi social local.

b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă: căile de comunicaţie, hotelurile, restaurantele şi aşezările permanente sunt interzise; singurele amenajări dezirabile sunt reprezentate de refugii şi spaţii de amplasare a corturilor, de drumuri şi poteci trasate în mod ştiinţific şi în concordanţă cu principiile conservării; densitatea frecventării turistice este mult mai redusă (se poate face chiar o selecţie, funcţie de nivelul cultural şi social al turiştilor).

c) zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată activităţilor de cercetare ştiinţifică; activităţile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop instructiv-educativ.

Acest model de amenajare este dependent de dimensiunea parcului, putând fi aplicat cu deosebire pe teritorii întinse, cu peisaje relativ omogene. În Parcul Naţional Plitvice de exemplu, a putut fi uşor realizată protecţia unei suprafeţe întinse, acoperită cu vegetaţie forestieră densă, greu accesibilă; activităţile turistice au fost orientate către lacurile spectaculoase care de altfel, reprezintă principalul pol de atracţie al parcului; de asemenea, instalarea de panouri cu „sens interzis” pe toate drumurile de acces în păduri sau către unele exploataţii agricole izolate au rolul de a descuraja conducătorii auto, în special pe cei străini.

În afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot utiliza separat sau combinat:

a) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilorb) controlul şi limitarea numărului de turiştic) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor d) sporirea durabilităţii resurselor

a) Sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilor se poate realiza prin:

- crearea de noi locuri destinate anumitor tipuri de amenajări turistice

- organizarea mai judicioasă a amenajărilor în siturile recreative deja existente

- o mai bună utilizare temporală a spaţiului ariei protejate, având în vedere faptul că în majoritatea parcurilor naţionale se manifestă un dezechilibru al frecventării turistice: îndeosebi la sfârşit de săptămână şi în sezonul estival; în aceste condiţii, este necesară sporirea spaţiului teoretic disponibil pentru agrementul în aer liber, prin prelungirea duratei de utilizare, bineînţeles cu anumite precauţii (evitarea perioadelor de reproducere a păsărilor sau a mamiferelor mari, de exemplu)

- căutarea de situri capabile să absoarbă o parte din vizitatori, în proximitatea parcurilor (de fapt, adesea singura soluţie admisă de conservaţionişti) În realitate, sporirea capacităţii globale de primire a turiştilor

poate conduce la o intensificare deseori riscantă a problemelor de natură ecologică, determinate de fluxul turistic crescut pe perioada vacanţelor sau a sărbătorilor de peste an.

b) Controlul şi limitarea numărului de vizitatori se impun în cazul unor parcuri naţionale integral sau parţial suprasolicitate din punct de vedere turistic. Posibilităţile de diminuare a fluxului turistic pe care administratorii parcului le au la dispoziţie rezidă în:

- interzicerea uneia sau a mai multor activităţi recreative, cu deosebire a acelora care alterează cel mai mult calitatea mediului natural;

- limitarea accesului către spaţiile fragile;

- stoparea amenajării şi întreţinerii căilor de acces, potecilor, drumurilor;

- introducerea de taxe pentru parcare;- limitarea duratei sejururilor (spre exemplu, în Parcul Naţional

Plitvice se eliberează bilete de intrare, cu o valabilitate de trei zile);Spre deosebire de parcurile naţionale americane, practica

limitării stricte a numărului de vizitatori în parcurile Europei este încă destul de timidă, cu deosebire în cazul celor recent declarate ca atare. Eficacitatea aplicării măsurilor de limitare a fluxului turistic depinde de mai mulţi factori, dintre care amintim: importanţa proprietăţii private, mijloacele financiare, echipamentele şi personalul necesar (adesea insuficiente), dimensiunea parcurilor, caracteristicile ecologice ale acestora. Este evident că un parc naţional de talie mare, situat la o distanţă considerabilă de concentrările umane şi cu accesibilitate redusă va facilita controlul şi limitarea numărului de vizitatori. O măsură eficientă pentru limitarea fluxului turistic ar putea fi practicarea activităţilor sportive numai de către persoanele atestate prin diplome (în echitaţie, scufundări submarine) şi licenţe sportive sau de apartenenţă la anumite cluburi (carta Clubului Alpin Francez, licenţa de caiac-canoe etc.); de asemenea, campingul ar putea fi rezervat celor care sunt titulari ai licenţei unei Federaţii naţionale de camping, iar refugiile, beneficiarilor unei carte de adeziune la un anumit club montan.

c) Diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelorCăile prin care gestionarii pot răspunde acestui deziderat ar

putea fi:- concentrarea anumitor activităţi, pe măsura compatibilităţii

acestora, într-un spaţiu redus, bine delimitat, care va putea fi monitorizat şi întreţinut pentru limitarea degradărilor ireversibile;

- dispersarea activităţilor în cadrul perimetrului parcului trebuie realizată cu precauţie şi adaptată particularităţilor suportului ecologic;

- limitarea anumitor activităţi recreative în perioadele în care impactul acestora este major (spre exemplu, aprinderea focului pentru grătar numai în timpul iernii);

- ameliorarea întreţinerii şi a performanţei materialelor şi echipamentelor puse la dispoziţie, ceea ce presupune suplimentarea resurselor financiare şi de personal;

- substituirea anumitor activităţi recreative cu altele, mai puţin agresive: descurajarea practicării schiului de pistă în favoarea celui de fond, diminuarea şi chiar suprimarea accesului autoturismelor individuale şi încurajarea utilizării transportului în comun; încurajarea înlocuirii transportului cu mijloace motorizate de către mersul călare, mijloacele cu tracţiune animală sau cu trenul, după caz; pot fi utilizate de asemenea cu succes echipamente care, iniţial, au avut altă destinaţie (telefericele şi telescaunele pot fi utilizate vara, pentru a evita tasarea sau degradarea anumitor suprafeţe sensibile);

- dezvoltarea educaţiei şi sensibilizarea faţă de problemele naturii şi în acest mod, ameliorarea comportamentului vizitatorilor; în acest demers, un rol important revine muzeelor, centrelor de informare, conferinţelor de specialitate, şcolii, care are sarcina de a dezvolta simţul civic şi respectul pentru natură în rândul tinerilor.

e) sporirea durabilităţii resurselor naturale se poate asigura prin:- protejare şi gestionare superioară;- plantarea de specii vegetale cu rezistenţă superioară;- amenajările artificiale, bazate pe utilizarea unor materiale

exterioare (beton, nisip, zgură etc.) pentru protejarea spaţiilor intens frecventate;

- activităţi de renaturare, restructurare sau reconstrucţie ecologică Aceste măsuri trebuie realizate cât mai discret, utilizând la

maximum resursele locale şi speciile vegetale indigene şi permiţând amenajări cu un caracter cât mai rustic.

Problemele cu care se confruntă parcurile naţionale, în special în ceea ce priveşte valorificarea turistică, pot fi mai uşor surmontate în condiţiile unei bune cunoaşteri ştiinţifice a spaţiilor- parcuri, atât în domeniul geoecologiei, cât şi în cel al ştiinţelor sociale, în recrealogie, etologie (ştiinţa comportamentului), comunicare, domenii uneori neglijate în cazul ariilor protejate. În acest sens, este foarte indicată prezenţa unui Consiliu ştiinţific consultativ cu reprezentare pluridisciplinară în cadrul structurilor de administrare ale parcurilor naţionale. Acest consiliu poate oferi sprijinul metodologic necesar în elaborarea unui model teoretic şi general, materializat printr-o organigramă (fig.3) care să indice algoritmul operaţiilor şi evaluările necesare amenajării şi gestionării unui parc naţional (evaluarea impactului amenajărilor, evidenţierea disfuncţionalităţilor, asigurarea monitorizării ştiinţifice a gestionării parcului).

TEME DE AUTOEVALUARE1. Dimensiunile care definesc capacitatea turistică portantă

a parcurilor naţionale2. Menţionaţi zonele funcţionale sau de amenajare ale

parcurilor naţionale3. Precizaţi care sunt principalele mijloace de acţiune

destinate facilitării petrecerii timpului liber (agrementului) în parcurile naţionale

REZUMAT

Capacitatea turistică portantă a peisajului teritoriilor protejate este definită de: capacitatea de suport ecologic; capacitatea de încărcare socială şi psihologică; resursele proprii de tehnici de amenajare, care modifică considerabil pragurile limită; compatibilitatea între utilizările multiple ale peisajului naturalPentru parcurile naţionale europene, sunt propuse în general trei zone principale de amenajare:a) zona de acces pentru turişti, desfăşurată la periferia parcului şi pe văile care favorizează accesul în interiorul ariei protejateb) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă:

c)zona strict protejată sau de protecţie integrală, destinată activităţilor de cercetare ştiinţifică; activităţile turistice nu sunt permise decât cel mult în scop instructiv-educativÎn afară de zonarea spaţială, pentru a face faţă agrementului în aer liber, gestionarii parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acţiune pe care le pot utiliza separat sau combinat:

f) sporirea spaţiului disponibil deschis vizitatorilorg) controlul şi limitarea numărului de turiştih) diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor i) sporirea durabilităţii resurselor

TEME DE CONTROL1. Analizaţi zonele de amenajare sau funcţionale într-un parc

naţional sau rezervaţie a biosferei dintr-o ţară cu flux turistic ridicat, indicând mijloacele de acţiune destinate facilitării agrementului în aer liber.

CAPITOLUL V

Consideraţii metodologice asupra elaborării planului de amenajare şi asupra evaluării activităţilor turistice desfăşurate în

perimetrul şi proximitatea ariilor protejate

CONŢINUTUL TEMEI1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi în proximitatea parcurilor naţionale

OBIECTIVE1. Însuşirea unei metodologii de evaluare a peisajului unui teritoriu protejat, în vederea organizării, gestionării, utilizării publice şi dezvoltării durabile a acestuia2. Modelarea posibilităţilor de acces şi echipare turistică a parcurilor naţionale şi naturale.

Elaborarea planului de amenajare a unei arii protejate trebuie precedată de studii detaliate (de prefezabilitate) cu caracter interdisciplinar asupra potenţialului natural, cultural şi social-economic, de care trebuie să se ţină seama în organizarea, utilizarea publică şi gestionarea durabilă a acesteia.

1. Categorii de componente analizate în cuprinsul studiilor de prefezabilitate

Studiile de prefezabilitate se vor axa pe analiza următoarelor categorii de componente:

a. topografice - valoarea pantelor, importantă sub aspectul gradului de accesibilitate;

- prezenţa unor elemente de discontinuitate a suprafeţei topografice (rupturi de pantă, faleze etc.)şi a spaţiilor de punere în valoare a peisajului (puncte de belvedere, circuri glaciare);

b. geologice şi geomorfologice, ca suport al exploatării biotice şi antropice- vor fi evaluate caracteristicile litologice şi morfologice (complexele morfolitologice, morfometria, procesele morfodinamice etc.)- vor fi inventariate siturile geologice şi geomorfologice importante sub aspectul cercetării ştiinţifice, care vor necesita o protecţie riguroasă- vor fi identificate siturile de interes turistic deosebit (aflorimente, cariere, forme carstice etc.)- vor fi realizate materiale cartografice sugestive, menite să pună în evidenţă morfostructura şi morfolitologia ariei protejate, procesele de modelare actuală, arealele cu risc geomorfologic ridicat etc.

c. edafice, cu rol determinant sau restrictiv pentru exploatarea biotică şi antropică- studiile asupra învelişului edafic vor urmări aspecte legate de structura şi textura solurilor, reacţia ionică, granulometria, conţinutul în substanţe nutritive, umiditatea acestora etc.

d. hidrologice şi hidrogeologice- vor fi efectuate studii asupra apelor stătătoare şi curgătoare de suprafaţă, apelor de adâncime, precum şi asupra pânzei freatice- vor fi analizate zonele de infiltrare a apei, zonele inundabile, arealele cu risc hidrologic ridicat

e. climatologice- vor fi prelucrate şi interpretate datele climatice uzuale referitoare la: temperatură, pluviozitate, nivometrie, vânturi, insolaţie, evapotranspiraţie etc.- vor fi cartate complexele bioclimatice, riscurile climatice generale sau specifice unei anumite activităţi (avalanşe, furtuni, secete etc.) - vor fi delimitate arealele de disconfort climatic

f. botanice şi fitogeografice - se vor face aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor vegetale, dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii vegetale- se va evidenţia importanţa practică şi estetică a grupărilor vegetale- va fi realizat spectrul fitogeografic al perimetrului protejat- va fi analizată endemicitatea floristică şi vulnerabilitatea elementelor floristice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică- va fi întocmită o hartă generală a vegetaţiei- vor fi indicate arealele valoroase din punct de vedere floristic, precum şi cele care adăpostesc specii periclitate datorită intervenţiei antropice- vor fi delimitate arealele de interes turistic

g. zoologice şi zoogeografice- vor fi efectuate aprecieri asupra diversităţii şi distribuţiei spaţiale a grupărilor animale, dinamicii în timp geologic şi în timp istoric a lumii animale- va fi realizat spectrul zoogeografic al perimetrului protejat- va fi analizată endemicitatea faunistică şi vulnerabilitatea elementelor faunistice indicatoare de biodiversitate în raport cu diferitele forme de presiune antropică- vor fi specificate arealele de interes turistic şi recreativ

h. ecologice- se vor pune în evidenţă ecosistemele şi arealele fragile sub aspectul raportului potenţial ecologic – exploatare biotică – activitate antropică

i. sociale şi economice - va fi analizată dinamica activităţilor umane desfăşurate în teritoriul aferent ariei protejate (exploatări forestiere, păşunat, culturi agricole, activităţi industriale şi de transport, amenajarea căilor de comunicaţie şi a perimetrului construit)- va fi evaluată dimensiunea impactului activităţilor umane asupra componentelor naturale ale peisajului

j. valorificarea turistică actuală şi în contextul amenajării ariei protejate- va fi analizată dinamica utilizării turistice a teritoriului actual al ariei protejate şi impactul acesteia în peisaj- vor fi delimitate spaţiile conflictuale din punct de vedere al utilizării turistice- vor fi estimate utilizările posibile în perspectiva amenajării ariei protejate

k. valoarea peisagistică a teritoriului propus pentru protecţie şi conservare- va fi abordată din punct de vedere senzorial: peisaj real versus peisaj subiectiv, imagistica peisajului analizat, descrierea peisajului privit sub aspectul formelor şi liniilor, al mişcării, cromaticii, parfumurilor, zgomotelor etc., accesibilităţii siturilor şi a punctelor de belvedere- va fi subliniată valoarea patrimonială a peisajului, fie numai din punct de vedere natural, istoric, turistic, economic, fie privit ca o combinaţie variabilă între aceste componente

l. constrângerile şi favorabilităţile cu care se confruntă arealul considerat- vor fi evidenţiate arealele de conflict trecute, prezente şi prognozate pentru viitor- vor fi cartate arealele echipotenţiale din punct de vedere al favorabilităţilor şi restrictivităţilor pentru desfăşurarea activităţilor recreative

2. Metodologia evaluării activităţilor turistice desfăşurate în perimetrul şi în proximitatea parcurilor naţionale

Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei ansambluri de date:

1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv date sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale, care prezintă o diversitate considerabilă atât de la o ţară la alta, cât şi de la un parc la altul. Ele constituie cadrul general în care se înscrie politica de gestionare globală a fiecărui parc şi raporturile acestuia cu activităţile turistice şi de agrement în aer liber. Din acest punct de vedere, ponderea suprafeţei protejate din suprafaţa totală a unei ţări şi raportul suprafaţa parcurilor naţionale/locuitor constituie indicatori foarte relevanţi pentru o evaluare primară a politicilor naţionale orientate în direcţia acestui tip de gestionare a spaţiilor naturale.

2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează; crearea acestei baze de date presupune participarea deopotrivă a specialiştilor din domeniul ştiinţelor naturii, turismului şi activităţilor recreative.

3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea formelor de abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţări; parcurilor intens frecventate, relativ puţine la număr, li se opun cele aproape lipsite de vizitatori, de asemenea puţin numeroase; marea majoritate se caracterizează printr-un flux turistic de valoare medie; în cadrul parcurilor cu flux turistic foarte ridicat se disting două categorii: cele în care activităţile turistice şi recreative se desfăşoară în conformitate cu principiile gestionării perimetrelor protejate şi cele care se află în dezacord parţial sau total cu aceste principii (cazul cel mai des întâlnit).

Analiza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a cercetătorului; astfel, pot fi identificate:

a) o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative; această alegere corespunde în mod deosebit cercetărilor din domeniul ştiinţelor naturii sau cercetărilor ca caracter pluridisciplinar;

b) o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor turistice existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a acestuia, importantă în special pentru structurile administrative responsabile de utilizarea publică şi dezvoltarea durabilă a ariei protejate; această metodologie, aplicată pentru un număr de 157 de arii protejate în 21 de state europene, a permis individualizarea a 7

modele de amenajare turistică a parcurilor naţionale şi naturale (fig. 6) şi anume:

- modelul I – înconjurarea turistică a parcului cu amenajări desfăşurate în afara limitelor acestuia (P.N. Vanoise, Ecrins din Franţa); acesta caracterizează 6 (4%) din cele 157 de parcuri luate în calcul; amenajările turistice care înconjoară perimetrul protejat sunt în general numeroase şi de dimensiuni importante; teritoriul protejat include doar echipamente de cazare uşoare (refugii), utilizarea agricolă a terenurilor fiind de asemenea limitată

- modelul II - parcurile naturale cu aşezări permanente şi cu infrastructură turistică prezentă atât în interior, cât şi în afara limitelor ariei protejate (Abruzzo din Italia); include 19 parcuri naturale (12%), locuite permanent nu numai de către personalul parcului şi cei însărcinaţi cu gestionarea echipamentelor turistice, ci şi de către populaţia locală care continuă să practice agricultura în interiorul ariei protejate; Zonele periferice ale parcurilor dispun adesea de echipamente complementare, destinate atât turiştilor cât şi populaţiei permanente.

- modelul III - amenajări turistice importante, desfăşurate în lungul căii principale de acces în parcul naţional (P.N. Tatra înaltă slovacă – TANAP);cuprinde numai 7 parcuri naţionale (4,5%) şi ilustrează situaţia particulară a spaţiilor parcuri dotate cu amenajări turistice variate: staţiuni pentru practicarea sporturilor de iarnă, staţiuni termale şi de odihnă echipate corespunzător.

- modelul IV - amenajări turistice localizate într-un singur punct din cadrul perimetrului protejat (P.N. Stelvio din Italia şi Plitvice din Iugoslavia); aşa cum se observă în figura , modelul include 6 parcuri naţionale (4%), caracterizate de prezenţa unui centru turistic unic

- modelul V - amenajări turistice sumare, de tipul refugiilor, în interior şi al amenajărilor de anvergură în afara perimetrului protejat (P.N. Engadine din Franţa );

- modelul VI - parcuri naţionale cu amenajări turistice sumare (refugii )în interior, situate în vecinătatea unui oraş sau a unei aglomeraţii umane de peste 1 milion de locuitori (P.N. Dunes de Kennemer din Ţările de Jos); modelele V şi VI includ 95 de parcuri (65%); cazarea se realizează în regiunile periferice care dispun de mici centre turistice sau de aşezări de mici dimensiuni, în 88 de cazuri; în celelalte 7 cazuri, parcurile naţionale sunt localizate în proximitatea unor oraşe mari sau a unor aglomeraţii de talie mare, care fac aproape inutilă amenajarea structurilor de cazare; toate aceste arii protejate sunt penetrate într-o măsură mai mare sau mai mică de circulaţia autovehiculelor.

- modelul VII - parcuri naţionale fără amenajări turistice (Spitzberg), în număr de 13 (8%), care funcţionează ca adevărate rezervaţii naturale, nefiind deschise activităţilor turistice;

- modelul VIII - parcuri naţionale pentru care nu există informaţii în acest sens (parcurile albaneze, de exemplu); în număr de 12 (7,5%)

c) o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi recreative, abordare aferentă cu precădere ştiinţelor sociale, dar şi geografiei economice şi a mediului; ea permite studierea spaţiilor parcuri din perspectiva practicilor aferente fiecărui tip de activităţi turistice şi de agrement, precum şi identificarea categoriilor de situaţii similare din punct de vedere al riscurilor turistice (de exemplu, efectele presiunii turistice a sporturilor de iarnă asupra peisajului alpin montan, respectiv efectele turismului balnear de masă, asupra peisajului litoral ); În practică, pentru o analiză complexă a problematicii

parcurilor ca arii protejate este necesară urmărirea tuturor celor trei direcţii metodologice menţionate, astfel încât să poată fi surprinsă interdependenţa factorilor care intră în joc (naturali, politici, social – economici şi culturali).

TEME DE AUTOEVALUARE1. Ce tipuri de metodologii pot fi utilizate pentru analiza

raportului activităţi turistice – arie protejată?2. Comentaţi cele mai frecvente modele de amenajare turistică a

parcurilor naţionale şi naturale

REZUMAT

Studiul parcurilor naţionale şi al turismului pe care acestea îl induc se bazează pe trei ansambluri de date:1. cele referitoare la contextul general în care fiinţează parcurile naţionale, respectiv date sociale, economice, juridice şi politice locale, regionale şi naţionale.2. cele referitoare la ecosistemele pe care parcul le protejează3. cele referitoare la turism şi agrement în aer liber, care evidenţiază varietatea formelor de abordare a acestor activităţi, în diferite parcuri din diferite ţăriAnaliza raportului activităţi turistice – arie protejată poate fi abordată din mai multe perspective, funcţie de criteriile de referinţă, de scopul cercetării şi de formaţia ştiinţifică a cercetătorului; astfel, pot fi identificate:a. o metodologie axată pe evaluarea utilizării şi artificializării diferitelor tipuri de ecosisteme prin activităţi turistice şi recreative;b. o metodologie bazată pe identificarea tipologiei şi anvergurii echipamentelor turistice existente în cadrul perimetrului protejat sau în proximitatea imediată a acestuiac. o metodologie bazată îndeosebi pe evaluarea tipurilor de activităţi turistice şi recreative

TEME DE CONTROL1. Pe baza modelelor metodologice prezentate, evaluaţi activităţile şi amenajările turistice desfăşurate în perimetrul şi proximitatea unui parc naţional sau natural din România sau dintr-o ţară cu flux turistic ridicat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Borza Al. (1929) – Problema protecţiunii naturii în România, Întâiul Congres al Naturaliştilor din România, ClujBoşcaiu N. (1979) – Integrarea fitocenotică şi constituirea rezervaţiilor botanice, în Ocrot. Nat. Şi a med. înconj. T. 23, nr.2, Ed. Academiei R.S. România, BucureştiBotnariuc N. (1989) – Genofondul şi problemele ocrotirii lui, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Botnariuc N., Boşcaiu N., Toniuc N. (1979) – Parcurile naţionale, pădurea şi ocrotirea naturii, în Rev. Păd. 3Botnariuc N., Toniuc N. (1986) – Parcurile naţionale în concepţia Strategiei Mondiale a Conservării naturii, în Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 30, nr.2, Ed. Academiei României, BucureştiBran Florina (1997) – Ecoturism, Editura Economică, BucureştiDoniţă N. (1981) – Probleme privind conservarea ecofondului în România, în Prognoza şi reconstrucţia ecologică, Academia R.S. România, Filiala Cluj-Napoca, Subcomisia Om şi biosferă, Cluj-NapocaGhincea Mioara (2003) - Valorificarea turistică a ariilor protejate. Studiu de caz: Parcul Naţional Domogled-Valea Cernei, în Comunicări de geografie, vol. ,Editura Universităţii din BucureştiGlăvan V. (2003) – Turism rural, agroturism, turism durabil, ecoturism, Ed. Economică, BucureştiGrolleau H. (1988) – Patrimoine rural et tourisme dans la CEE, DGT (Tourisme), TERIacob M. (1976) – Necesitatea ocrotirii cadrului ecologic al patrimoniului cultural naţional, în Ocrotirea nat. Şi a med. înconj., nr.2Manea Gabriela (2003) – Naturalitate şi antropizare în Parcul Natural Porţile de Fier, Ed. Universităţii din BucureştiMohan Gh., Ardelean A., Georgescu M. (1992) – Rezervaţii şi monumente ale naturii din România, Ed. Scaiul, BucureştiMuja S. (1994) – Dezvoltarea spaţiilor verzi în sprijinul conservării mediului înconjurător în România, Ed. CERES, BucureştiNeacşu P., Apostolache-Stoicescu Z. (1982) – Dicţionar de ecologie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, BucureştiPătrăşcoiu N. (1980) – Rezervaţiile şi parcurile naţionale în actualitate şi perspectivă, Rev. Păd. Nr. 5Pârvu C. (1983) – Plante şi animale ocrotite în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, BucureştiPătroescu Maria.şi alţii (2000) – Zone şi arii protejate în municipiul Bucureşti, A.U.Timişoara, Geografie, vol. 9 – 10.Pop e., Sălăgeanu N. (1965) – Monumente ale naturii din România, Ed. Meridiane, BucureştiPrimack R., Pătroescu Maria, Rozilowicz L., Iojă C. (2002) – Conservarea diversităţii biologice, Ed. Tehnică, BucureştiResmeriţă I. (1983) – Conservarea dinamică a naturii, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, BucureştiRichez G. (1991) – Parcs nationaux et tourisme en Europe, Editions L´ Harmattan, ParisStugren B.(1988) – Ocrotirea naturii. Tradiţii, actualitate, perspective, Ed. Dacia, Cluj-Napoca

Toniuc N., Boşcaiu N. (1989) – Situaţia ariilor protejate în R. S. România. Prezent şi perspectivă, în vol. Strategii pentru asigurarea echilibrelor ecologice, Centrul de multiplicare al Univ. Al. I. Cuza, IaşiToniuc N., Oltean M., Romanca G., Zamfir Manuela (1992) – List of Protected Areas în Romania (1932 – 1991), în Ocrotirea naturii şi mediul înconjurător (36)-1, Ed. Academiei, BucureştiToniuc N., Boşcaiu N. (1991) – Convenţia pentru protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural, Ocrotirea naturii nr.1-2Vespremeanu E. (1981) – Mediul înconjurător – ocrotirea şi conservarea lui. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti*** Legea 137/1995 – Legea protecţiei mediului*** Legea 5/2000 – Legea privind aprobarea PATN – secţiunea a III-a, Zone protejate*** Legea 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a guvernului nr. 236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.*** (2002) Ecotourism: principles, practices and policies for sustainability, UNEP