BuletinulClubului Român din

ChattanoogaNumărul 28 (douăzecişiopt) Februarie 2014

Rubrica gastronomică: Tochitură moldovenească- reţetă de Bobotează Reţetă publicată marţi 13 decembrie 2011 în retetepentrutine.ro

Ingrediente: 400 g pulpă de porc, 200 g ficat de porc, 200 g cârnaţi afumaţi, 200 g rinichi, 250 g telemea de oaie, 5 ouă, 5 căţei de usturoi, untură, sare, piper.

Mod de preparare

Speli bine rinichii, îi cureţi de pieliţă şi îi laşi în apă cu oţet 2 ore. Carnea de porc, ficatul, cârnaţii şi rinichii îi tai în cubuleţe de 3-4 cm.

Intr-o cratiţă pui untura la încins. Prăjeşti în grăsimea încinsă toate bucăţile, peste care torni usturoiul pisat. Dupa ce s-au rumenit, împarţi în porţii şi le scoţi pe farfurii.

Ouale le prăjeşti ochiuri româneşti ( le spargi în apa clocotita cu puţin oţet şi

sare ), pui câte unul în fiecare farfurie, apoi razi telemeaua de oi pe deasupra şi serveşti tochitura cu mămăliguţa caldă.

1

Din istoria comunismului românesc (5):Un aristocrat roşu: Ion Gheorghe Maurer şi pseudo-justiţia comunistă Vladimir Tismaneanu decembrie 27, 2013 contributors.ro

Motto: “Revolutionarii de profesie sunt niste dogmatici si niste fanatici dezagreabili. … Au suflet, dar pot deveni asasini oricat ar fi de delicati si candizi.”–Petre Pandrea

Atunci cand ni se spune ca tanara generatie de intelectuali romani este dezinteresata de trecutul totalitar, este reconfortant sa vezi ca lucrurile nu stau catusi de putin astfel. Salut publicarea pe “Contributors” a unui articol onest, informat si extrem de necesar despre istoria Institutului de Cercetari Juridice in anii comunismului. Autoarea este Diana Ionescu, doctor in drept la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj. Numit in fruntea acestui institut in perioada stalinismului dezlantuit, avocatul Ion Gheorghe Maurer (1902-2000) a fost un comunist convins, s-a convertit in revolutionar de profesie inca din anii clandestinitatii, a imbratisat neconditionat crezul utopic bolsevic, a sustinut total si fara rezerve regimul totalitar, inclusiv anihilarea statului de drept prin masuri abuzive si prin incalcarea sistematica a drepturilor omului. Nu a

protestat niciodata impotriva Gulagului romanesc, a fost omul de incredere al lui Gheorghiu-Dej si a beneficiat imens de relatia cu dictatorul comunist. A avut conflicte cu Ana Pauker, dar era vorba de chestiuni personale, nu de divergente ideologice sau politice. Leninist consecvent, a facut parte din categoria acelor true believers analizati de Eric Hoffer intr-o carte care ramane de o dogoritoare actualitate. Maurer era presedintele Consiului de Ministri al RPR si membru al Biroului Politic al CC al PMR in 1963, acum cinci decenii. In acel an murea in inchisoare Ion Mihalache.

L-a detestat pe Lucretiu Patrascanu. Cinic si arivist, Maurer il invidia pe Patrascanu pentru influenta sa in partid si, mai ales, printre intelectuali. In plus, ca si Leonte Rautu, Maurer a fost steril ca teoretician, nu a scris propriile carti, nu a lasat in urma niciun text memorabil. Numit in fruntea Prezidiului MAN dupa moartea lui Petru Groza in 1958, Maurer a fost instrumentul formal pentru aprobarea variilor sentinte si decizii din epoca.

Cu aparenta sa senioriala, cultivat si elegant, pasionat de vanatoare, bautor de coniac ultra-select, era ceea ce putem numi un aristocrat rosu. Petre Pandrea, care l-a cunoscut bine, il numea pe Jenica Maurer, veritabilul Lenin al comunismului romanesc: “Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucretiu Patrascanu. N-avea stofa nici de Lenini, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenita o … Stalina valaha, cu al sau Beria, nenorocitul de Teohari. A fost lichidata si

2

Ana Pauker, si Luca, si Teohari, si Chisinevschi. A fost lichidat, in a doua repriza, si Leninul valah, Lucretiu Patrascanu, singurul candidat la leninat bastinas. A fost spurcat cu laturi si cu fecale, facut cu ou si otet in comunicatul in care se anunta executia. Cine-i Leninul valah? E un om cu vointa clara, care stie ce vrea si ce face, un om cu o vointa naprasnica, un om jignit de multi, cu complexe de inferioritate si cu supracomplexe, de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumpf). E vorba de Jenica Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bara si de zaiafeturi, de licee militare, de puscarii si de mese imbelsugate…” (“Memoriile mandarinului valah”, Editura Albatros, 2000, p. 150) Tenacitate, vointa de fier, natura neinduplecata si neinduratoare, intransigenta ideologica, acestea au fost atributele personalitatii politice numita Ion Gheorghe Maurer.

A jucat un rol decisiv in instalarea la putere a lui Nicolae Ceausescu in martie 1965. S-a trezit tarziu si nu a facut nimic pentru a limita aberatiile impuse de Ceausescu. Maximum de delimitare era faptul ca aplauda mai putin entuziast decat altii. Nu neg ca, intre 1963 si 1968, a sustinut unele reforme interne, ca nu era un maniac al industrializarii fortate si ca respecta valorile culturale. Nu avea complexele de inferioritate ale activistilor necizelati atunci cand calatorea in Vest si a incurajat o politica externa cu unele aspecte autonome.

In plus, avea un real simt al umorului. Ca politician, insa, nu si-a articulat vreodata ideile de o maniera coerenta, nu a fost nici in vis un Imre Nagy al Romaniei. Nu exista niciun motiv de a-l privi altfel decat pe ceilalti potentati ai regimului, de la Gheorghe Apostol la Ilie Verdet, sa spunem. Sofisticarea sa este mai degraba o circumstanta agravanta. Era condescendent si dispretuitor, avea o parere exceptionala despre sine. Singurul om politic pe care l-a pretuit, ii marturisea Laviniei Betea, a fost Dej.

Ca jurist, Maurer a sprijinit statul faradelegii mascata in pseudo-legalitate. Tocmai pentru ca avea aceasta formatie, ar fi trebuit sa spuna “Nu” in multe situatii. Nu a facut-o. Dupa pensionarea din 1974, s-a complacut in lux si privilegii, n-a schitat niciun gest real de sfidare a dictaturii. Nu a fost nici macar un fractionist precum semnatarii “Scrisorii celor sase”. Nationalismul bombastic ii repugna. Obisnuia sa spuna, auto-ironic: “Sunt german dupa tata, francez dupa mama, dar eu sunt roman get-beget”. S-a despartit de prima sotie, cu care a avut o fiica (cel putin asa se spunea). Cea de-a doua sotie, Elena (Lilica), era obraznica, inculta si dominatoare. O lasa sa-si faca mendrele si, de fapt, o ignora. Din cate stiu, ruptura cu Ana Pauker, a fost legata de suspiciunile acesteia privitoare la trecutul Elenei Maurer si nicidecum de cine stie ce divergente politice. Evident, Maurer a cautat ulterior sa se prezinte drept un anti-stalinist avant la lettre. Nu a fost, era o nascocire, o fictiune.

N-a avut prieteni, a murit in deplina solitudine. Un cunoscut intelectual care l-a vizitat spre sfarsitul vietii imi povestea despre un Maurer decrepit, traind intre vase murdare, mobile imbatranite si mult praf. Fiul sau, Jean, a facut Liceul German, apoi a studiat fizica la Universitatea din Bucuresti. Are doua fiice cu prima sotie, Dana Gavrilovici. L-am cunoscut relativ bine, era modest, agreabil ca persoana, inteligent, complet diferit de un Nicu Ceausescu. Tatal sau s-a opus oricarei cariere in UASCR.

Biografia politica a lui Ion Gheorghe Maurer a coincis cu meandrele comunismul romanesc. A imbratisat de tanar miturile staliniste si le-a sustinut pana la prabusirea dictaturii, acum 24 de ani.

3

A esuat in marele sau proiect intelectual, scrierea unei carti despre “Marx si lumea de azi”. A denuntat in 1968 “acele mult prea triste si prea urate fapte”, dar nu a a actionat pentru a resuscita statul de drept. A fost unul dintre stalpii statului de nedrept (Unrechtsstaat). Era constient de imensa minciuna pe care se baza sistemul, dar nu a facut nimic spre a o destrama. Se spune ca in momentul ungerii lui Ceausescu drept urmas al lui Dej, Maurer l-ar fi indemnat: “Orice s-ar intampla, fereste-te sa ai sange pe maini!” Un sfat intelept pe care nesabuitul Ceausescu a decis sa-l ignore.

Memorii: Marin Preda în amintiri – de Minică Roşu

Marin Preda in 1934, elev clasa a IV-a

 MINICA ROSU, un prieten din copilarie al scriitorului: "A fost un mare singuratic"

Se implinesc 30 de ani de la moartea lui Marin Preda. Un rastimp in care amintirea marelui scriitor se sterge, incet-incet, ca un abur. Cand a murit Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei "Familia" din Oradea, sustinator infocat al poetului, a scris cu litere de o schioapa:

"Toti cei care l-ati cunoscut, scrieti!". Pastrati-i aura si memoria pentru cei ce vor veni dupa noi. Asa au aparut cele mai impresionante marturii despre Eminescu, scrise de colegii lui de scoala din Bucovina si de studentii teologi ardeleni, care l-au intalnit in calatoria pe care poetul a facut-o la Blaj. Pe noi, cei de azi, ne despart trei decenii de moartea autorului "Morometilor". Paradoxal, pe masura ce opera lui castiga in importanta, imaginea creatorului ei se topeste ca fumul. Inainte de a fi prea tarziu, "Formula AS" va propune cateva marturii ale unor oameni care l-au cunoscut indeaproape. Interviurile sunt realizate de SORIN PREDA, nepotul de frate al scriitorului.

"Ii spuneam Telerezu"

- Sunteti printre ultimii martori ai copilariei si adolescentei lui Preda. Cum v-ati cunoscut? Erati de aceeasi varsta?

- Pai eram cam de-o varsta amandoi. Eu sunt nascut in iunie, iar Marin era in august. Cam de la varsta de 10 ani, asa, am inceput sa fim prieteni. Nu stiu ce anume ne-a apropiat. El era dintr-o familie cu multi frati, eu eram singur la parinti. Tatii nostri aveau cam aceeasi situatie materiala, dar eu, fiind singur la parinti, eram intr-un fel mai instarit decat el... In toti acei ani, ne vedeam des, fierbeam porumb, mancam si discutam diverse intamplari ale satului.

Minica Rosu, coleg de scoala si prieten cu Marin Preda

4

 In casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comuna, exista un pod cu multe carti in foileton, si Marin se strecura acolo si citea ce-i pica in mana: "In noaptea nuntii", "Saru-mana", si nu mai stiu ce romanturi in serial. Ma lua si pe mine cu el si pana nu termina de citit cartea nu se lasa. Eram amandoi de tot hazul. Eu, fiind singur la parinti, eram mai dichisit imbracat - incins cu un brau de catifea, camasa si izmene cu flori cusute de mama. El era cu o camasa de tort si izmene tot de tort si incins cu... piedica de la cai! Nu dadeai doua parale pe noi. Desculti, cu capetele tunse chilug, o faceam pe intelectualii - incercam sa improvizam, sa scriem, sa facem ceva din cele citite. Mi-aduc aminte cand Marin inca nu incepuse sa scrie "Ferestre intunecate", a facut o schita, o povestire acolo, pe care i-a dat-o lui neica Voicu, avocatul, sa-l intrebe ce si cum, ca de!... doi intelectuali avea satul - pe avocatul Voicu Dobrescu si invatatorul Crivat. Asa banuia Marin ca, daca le da la astia din scrisul lui, oamenii o sa-i spuna ceva de bine...In fine, cam pe vremea legionarilor, Marin venea cateodata la mine acasa, unde putea sa scrie. Nu numai ca aveam conditii ceva mai bune, dar lui ii placea sa-i dau eu, personal, sa faca un dialog, asa cum i-am dat odata sa faca un fel de piesa de teatru, intre mine si unul Besleaga, un om din sat. O alta piesa era despre circarii ambulanti, piesa cu care ne-am prezentat la directorul scolii. Acolo, la scoala, lumea era incrancenata, erau fierberi politice, dar eu n-aveam treaba cu daravelile lor si m-am prezentat la director, care era legionar, si i-am zis: "Vrem sa jucam si noi piesa noastra, "Pusca si ciomagul""... "De cine e scrisa?", a intrebat directorul. "De Petre Marin", am zis eu la intamplare. "Fugi, dracu', cu prosteala asta", mi-a mai zis el in scarba, intorcandu-mi spatele, iar eu am revenit in clasa, la ore, si m-am pus langa colegul meu de banca, Marin Calarasu, de-i mai ziceam si Telerezu.

- De unde pana unde numele acesta, de Telerezu?

- Nu ma intreba, ca nu stiu. Unii ii spuneau Calarasu, dar lui nu-i placea. Eu ii ziceam Telerezu, si astfel pastram prietenia cu el... In fine, in sat se juca o mare piesa a legionarilor, in care avea rol principal Afrodita Burcea (profesoara si viitoare sotie a lui Petre Costovici, fost ministru la constructii si legionar cu acte in regula), iar noi, nu stiu de ce, voiam sa vada satul si piesa noastra...Pana la urma, ni s-a implinit visul, dar altfel. La o pauza, in timpul piesei, cand trebuia sa se schimbe decorul, ne-a chemat si pe noi sa facem figuratie in piesa, iar pe Marin l-au pus sa duca o tava. Decat deloc, era bine si asa.

- In ce an se petreceau toate aceste? Nu mai stiu precis. Era perioada legionarilor, cum ziceam, si a lui Petrache Lupu, cu minunea lui de la Maglavit. Mama lui Marin, adica bunica dumneavoastra, era foarte credincioasa. Era in "Oastea Domnului" si credea in Petrache Lupu, dar si in alta sfanta de pe deal, de-i zicea Sfanta Zita...Trebuie sa fie deci anul 1939. Doi ani mai tarziu, eu am absolvit scoala silvica si tata mi-a

zis: "Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci si-ti gasesti serviciu in tara asta".

Ultima borna, ultima strigare a satului de campie

 

5

Am ramas oarecum surprins, dar cand i-am spus lui Marin cum sta treaba, el m-a surprins si mai tare cu vorba lui: "Ba, hai ca merg si eu cu tine la Bucuresti". (Cativa ani, Marin fusese plecat din sat, il dadusera ai lui la Scoala de Meserii din Mirosi, iar pe urma fusese la o scoala normala din Ardeal, dar nici acolo nu a putut sa stea prea mult, fiindca nu avea bani. S-a intors inapoi in sat si am plecat impreuna la Bucuresti.) La vremea aceea, Marin arata ca vai de lume, imbracat in haine de tort, tesute in casa, tesute de tata Joita, mama lui; cu izmene de tort pe el si o pereche de pantofi cu nu stiu cate petice pe ei... Dormeam cu el, la niste frati de-ai lui, prin niste paduchernite, in Colentina. Dormeam cu el in camera, dar mai mult discutam de carti, de viata de toate zilele, in sfarsit... Dimineata plecam si, din banii pe care ii luasem de la tata, ii cumparam si lui Marin un corn cu lapte batut, ca n-aveam mai mult sa-i dau. Impreuna cautam - eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, sa vada daca poate intra undeva, pe la "Universul" sau "Contemporanul". Era nebun dupa scris. Citea pana si reclamele de pe ziduri. Treaba asta ma enerva, ca eu mergeam inainte si, cand ma uitam in urma, il vedeam departe de mine, oprit in mijlocul strazii. "Hai, ba, odata!", strigam, dar el imi facea semn cu mana... "Stai sa termin de citit" si nu pleca nici de-al dracului. Era foarte incapatanat, inca de pe atunci.

- Fiind anul venirii lui in Bucuresti, trebuie sa fi fost 1941.

- Da, era prin 1941, octombrie. In sfarsit, la un moment dat, dupa vreo doua saptamani de bejenie prin Bucuresti, termin banii. Zic: "Ba, nu mai avem bani!"..."Si ce daca", a zis el. "Daca nu mai avem, nu mai avem". M-am uitat la el intr-o doara, dar n-am zis nimic. Emana un fel de siguranta, de parca ar fi stiut ca ni se intoarce norocul si, intr-adevar, exact in ziua aceea, dau peste un inspector silvic, care imi spune: "In Basarabia e nevoie de tineret. Nu vrei sa mergi sa repunem pe picioare peticul ala de pamant romanesc, de pe care au plecat rusii?". Asa am ajuns sef de ocol in Basarabia, in judetul Orhei. Ce viata, dom'le... La inceput, am crezut ca ma ingrop acolo, dar pana la urma, a fost foarte frumos. De acolo am plecat in armata. Dupa ce am terminat armata si am revenit la Bucuresti, am regasit numele lui Marin. De-acum el progresa. Scrisese "Salcamul" si "Intalnirea din Pamanturi". In Silistea, cand venea pe acasa, ne mai intalneam la Aristide Radulescu, la carciuma. Inainte sa-si ia serviciu la ziar, eu faceam cinste. Acum era randul lui. Ne bucuram sa ne revedem, dar nu purtam discutii prea savante. Vorbeam de insuratoare. Marin cunoscuse o invatatoare din comuna Surdulesti (undeva pe-aproape de Silistea), dar se cam indragostise de alta, una Stela Enachescu, sotia unui fost director general al

unei fabrici din Bucuresti. Voia sa stea de vorba cu ea, dar aia nici nu se uita la el.

Bita - Joita Preda (Catrina)

 Asta, cel putin, se intampla intr-o prima faza, caci imi aduc aminte ca odata, cand m-am dus la Bucuresti, am trecut pe la "Cartea Romaneasca" si am mers cu el la Stela, acasa. Si el a intrebat-o de fata cu mine: "Daca stiai tu, atunci cand iti bateam cu batul in poarta, ca eu o sa ajung scriitor, ma luai de barbat?... Atunci, imi ziceai: "Ba, prostule, ce-i cu tine aici?". Acum ce poti

sa-mi mai zici?". In fine, ideea e ca am reluat relatiile cu Marin, ca am inceput sa corespondam si sa ne facem vizite. Acum, intrand la silvicultura, eram la Bucuresti din doua in doua saptamani,

6

ocazie cu care treceam pe la "Cartea Romaneasca", unde el era director, pentru a pune o vorba buna scriitorilor din Rosiorii de Vede, Tair si Anghel Gadea, sa li se publice si lor cartile. Ca sa nu vorbesc pe uscat, ii aratam cateva pagini si Marin le citea, spunand uneori: "Ba, Minica, asta merge, dar asta, nu prea", alteori zicand doar atat: "Transmite-i sa mai incerce"... Si el mi-a facut o vizita. A venit pe la mine, in Rosiori, cu a doua sotie, cu aia care a ramas apoi la Paris.

- Eta. Eta Wexler.

- Mda. M-a suit in masina si acolo s-a luat la cearta cu Eta, fiindca apasa prea tare pe acceleratie. Dupa asta, a mai trecut ceva vreme si-am auzit ca s-au despartit. Nu stiu de ce, dar nu m-a mirat deloc. Nu a trecut mult timp si i-am cunoscut cea de-a treia sotie.

- Elena.

- Da, Elena. Stateau undeva pe Carol Davila sau Herescu. Oricum, aveau casa mare, un catel in curte si doi copii mici. Ei bine, tin minte ca, odata, aflandu-ma in trecere pe la el, unul din baieti a venit la noi cu un nasture in gura si Marin a sarit speriat de la locul lui - "Asta se ineaca, prostul", a zis el si a inceput sa fuga dupa baiat prin toata curtea, ca sa-i scoata nasturele din gura. Niciodata nu l-am vazut atat de speriat si de grijuliu cu copiii. De regula, la copii se uita crucis. Credea ca-l incurca la scris. Da' pe ai lui i-a iubit foarte mult.

"Stii tu cine a fost Spartacus?"

- As vrea sa revenim la Silistea, mai la obarsie. Putine lucruri se stiu despre inceputurile lui literare, cele din scoala.

- Marin a fost incurajat de invatatorul Ion Dinulescu. Nu stiu cata literatura citise, dar avea nas la talente. Oricum, pe Marin il indragea. De cate ori ne dadea sa scriem o compunere libera, pe cea scrisa de Marin o lua si mergea cu ea din clasa in clasa si o citea la toata lumea! Era un invatator bun. El m-a meditat pe mine la limba romana. Stia o gramatica, ceva de speriat! In clasa, mai aveam un coleg, Stan, care invata in avans lectia de istorie, de a doua zi. Marin il certa, reprosandu-i ca "memoreaza mecanic" si ca asa nu o sa se aleaga nimic de capul lui, ceea ce s-a si intamplat. Stan a ramas la coada vacii si a ajuns si mare betiv printre altele. Un timp insa, parea ca se ajunsese. Era propagandist la "Frontul Plugarilor", cand l-a intalnit pe Marin si l-a acostat: "Ba, Marine, ia sa vorbim noi de partid, de viata noastra noua, de zorii comunismului". Avand si alte treburi mult mai importante, Marin a dat sa-i intoarca spatele, dar Stan al nostru a insistat, si atunci Marin si-a iesit din pepeni si l-a luat la intrebari, cum numai el o facea: "Stii tu

cine a fost Spartacus?"... "Nu", a recunoscut Stan.

Bitul - Tudor Calarasu - Moromete

 "Atunci, daca nu stii, ce-i tot dai cu partidul?". Cum sa stie Stan "Sifonaru" de Spartacus? He-he-he... Asa. Alta data, pentru a face rost de bani de bautura, Stan al nostru a venit la Bucuresti sa vanda un

7

berbecut. N-a vandut nimic si atunci, in disperare de cauza, s-a dus la Marin si in loc de "buna ziua", l-a luat din scurt: "Da si tu imprumut vreo 70 de franci, sa am ce sa duc acasa". Marin s-a uitat la el chioras, dar nu l-a refuzat. I-a spus doar atat: "Ba, tu banii astia nu mi-i mai dai inapoi. Uite colea, dar sa nu-mi mai ceri niciodata".

- Cu Stan, colegul de scoala, s-a descurcat. A scapat usor de el. Cu Partidul Comunist a fost ceva mai greu.

- Apropo de partid, tin mine ca Marin purta o palarie, pe care o luase din Franta. Si, pregatindu-se sa iasa din casa, ii zice Nuti, sotia lui cea tanara: "Aseara te-a chemat Gogu Radulescu ca sa te bage in partid"... "Da, m-a chemat", a confirmat el. "Si crezi c-o sa te primeasca in partid, cu palaria asta pe cap ?"... "Pai, chiar de asta o si port!", a zis el si i-a intors spatele, asa cum facea el cand cineva il enerva si spunea cate o prostie. Cand a aparut prima data "Delirul", Ceausescu l-a certat, ca venise la el ambasadorul sovietic sa-l reclame pe Marin, pe motiv ca-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceausescu i-a raspuns insa rusului: "Dom'le, la noi scriitorii sunt liberi sa scrie ce vor. Nu am ce sa-i fac lui Marin Preda. E parerea lui de scriitor". I-a mai zis si altele, asa si pe dincolo, dar dupa aia, l-a chemat pe Marin si i-a zis: "Tovarase Preda, trebuie sa modifici cartea la editia a doua". Cand sa apara editia a doua, a venit la el Dumitru Popescu si l-a abordat direct: "Se intereseaza Ceausescu daca ai facut modificarile in carte", iar Marin a oftat si a zis cu voce inceata, sa auda si ala: "Sunt recunoscator ca macar mi s-a lasat nemodificat titlul"... De obicei, Marin era glumet, in felul lui. Eu, cand ma duceam la "Cartea Romaneasca", el ma trimitea sa merg inainte si sa-l astept la "Capsa". Apoi, dupa cateva minute, lasa orice treaba si iesea din birou, spunandu-i secretarei: "Daca ma cauta cineva, ii comunici ca sunt chemat la tovarasul Minica", adica la mine. De cate ori veneam la editura si-i spuneam cum ma cheama, secretara intepenea auzind ca eu sunt "tovarasul Minica", gandind ca daca marele scriitor Preda se prezinta in audienta la mine, trebuia sa fiu cineva extrem de important... Altcumva, intalnirile noastre la Capsa erau un spectacol. Ii placea sa o faca pe grozavul, dar era simpatic. Odata mi-a explicat mie, tocmai mie, ce e cu vinul alb si vinul rosu. Altadata, a insistat sa-mi comande o portie de branza. A insistat atat de mult, ca m-a si enervat: "Cum sa mananc branza dupa friptura?", i-am zis. Vazandu-mi reactia, a lasat-o mai moale si a dres-o in stilul lui, ca branza e buna "sa deschida creierul pentru sprit". Ne-am trezit contrazicandu-ne - el ca era cum zicea el, eu ca era cum zic eu. Cert este ca a comandat branza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decat intr-un tarziu: "Ia, ba, sa vezi cum e!". I-am facut hatarul, am gustat si, intr-adevar, cand am gustat din branza, parca si mie mi-a venit asa, sa beau mai mult ca inainte. "He-he-he. Vezi, ba, ca toata

viata inveti. Branza nu e pentru tarani. E pentru frantuzi si pentru intelectuali subtiri ca noi".

Un zambet pe care il dezvaluia "pe alese"

 Apoi, tot discutand, mi-a spus ca in volumul doi din "Delirul" voia sa se ocupe de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si m-a rugat: "Tu sa mergi la Rosiorii de Vede si sa-mi faci niste casete cu marturii de la prietenii tai, care au stat in prizonierat la nemti si la rusi". M-am dus, intr-adevar, la Rosiori, si i-am adunat pe batranii din oras si le-

8

am zis: "Ba, ia povestiti voi cum a fost". Asa i-am trimis cateva casete. Pe una din ele era o intamplare traita chiar de mine, cand am fugit din Basarabia de frica rusilor. Lui Marin ii placea sa se documenteze serios. Odata l-am intrebat, facand-o putin pe prostul: "De unde stii Marine, cu cine s-a intalnit Hitler si ce a zis cutare general si asa mai departe?"... "Ba, Minica, pai eu, ca sa pot sa scriu asa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Si cand s-a cristalizat totul in minte, abia atunci astern pe hartie. De aia zic ca volumul doi din "Delirul" o sa iasa foarte bine. Intre timp, insa, m-am apucat de "Cel mai iubit dintre pamanteni" si nu stiu cum m-am intins asa, de mi-au iesit trei volume". Ceva mai incolo, m-a luat odata cu el la Stela aia, de care spuneam ca se indragostise, si ea nu dadea doi bani pe el. Doamna Stela, deja batraioara si casatorita cu directorul general de la "Adesgo", un om simpatic si foarte magulit de vizita lui Marin, l-a intrebat de "Delirul" si Marin a zis: "Eu nu am vrut sa-l reabilitez in cartea asta pe Antonescu. Eu am vrut sa spun ca el, la vremea lui, pentru momentul acela, a fost cel mai potrivit om pentru Romania. Daca el nu era si nu se opunea cu demnitate, noi n-am mai fi existat ca stat, ca tara". Apoi, dupa un timp de gandire, a mai spus: "M-au facut astia membru de partid, pentru ca nu pot sa fiu director fara sa am carnetul rosu".

- Nu stiu de ce am avut impresia ca de mic copil, Marin Preda a fost inchis in sine. Necomunicativ.

- Parea mai retras, poate si din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai tarziu, la Bucuresti. Intr-adevar, din pricini ramase pana astazi nelamurite, nu saluta pe toata lumea si nu dadea noroc, iar unii din sat, cum ar fi dirigintele postei, ma intrebau daca Marin Preda nu era intr-o ureche.

- Dupa aparitia romanului "Morometii", cine din sat l-a citit mai intai?

- Invatatorul si preotul... Au citit-o si n-au inteles mai nimic. De exemplu, erau nume din sat pe care Marin le-a inversat. Apoi, erau fapte care se petrecusera in alte comune, dar scriitorul le-a pus ca fiind in Silistea... Nici acum nu inteleg de ce s-a suparat preotul, Aristide Tartarescu. El si preoteasa. Au vrut chiar sa-l dea in judecata. Nutu si Ion Minca, directorul scolii, la fel. In 1974, cand a venit Marin in sat, eu eram vicepresedinte in Comitetul de primire la sarbatoarea fiilor satului si am vrut sa-l impac pe Marin cu toti ceilalti. Inainte sa facem manifestatia pe strazile satului, i-am dus pe toti la scoala, ca sa stea de vorba, dar Marin s-a suparat: "Haide, ba, Minica, m-ai chemat la o petrecere si acu' ma bagi in sedinta!". Pana la urma, l-am tarat la "sedinta" aia,

cu 15-20 de insi.

Minica Rosu, ultimul din dreapta fotografiei. Il tine de brat pe Marin Preda

 A iesit bine. Toti l-am laudat pe marele prozator Marin Preda, care a dus lumea satului romanesc peste hotare samadi si etaci... Marin, stiind ca multi il injurasera in anii trecuti, era putin cam rece. Din cate

imi aduc aminte, nici nu a vrut sa le dea autografe. O singura carte a dat, doamnei Elena Teodorescu, careia i-a scris: "Doamnei Elena Teodorescu, in amintirea primului meu dascal,

9

Ionel Teodorescu, ii ofer aceasta carte, cu mentiunea ca personajele din roman nu au nici o legatura cu viata civila" - stii, ca sa o faca pe femeie sa priceapa si sa-si vada de treaba ei si sa nu se supere ca altii. Apoi, intre patru ochi, mi-a dat o sarcina: "Ai grija, daca observi si te convingi ca nu intelege nici cartea asta si crede ca e vorba de familia ei, sa-i spui ca o bag in pizda ma-sii!".

- Niciodata silistenii nu s-au omorat dupa Marin Preda. Pentru ei, un mare om sau o personalitate trebuia sa semene cu generalul Dragnea (si el silistean), om impozant si capabil sa-i ajute cu ceva, cu un drum asfaltat sau cu o pensie de veteran de razboi. Nu-i mai putin adevarat ca, atunci cand venea in sat, Preda era destul de ciufut si uneori ii mai jignea. De fapt, cum se purta el cu satenii din Silistea ?

- Niciodata Marin nu jignea fara motiv. Ii intorcea spatele sau il injura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul asa, lasat usor intr-o parte, si vorbea bland. Daca nu-l calcai pe coada, era un om bun, deosebit de bun. Maica-sa, Joita, era moarta dupa el... La inceput, Marin scria o multime de pagini de poezii, care s-au pierdut. Da, prozatorul Marin Preda a scris poezii in tineretea lui cea mai frageda. Cand venea in sat, nu statea de vorba decat cu mine, cu Petre Costovici si, eventual, un vecin de-al lui, unul mai cumsecade. Niciodata nu-l auzeai sa zica: "Ma duc pe la cutare, fiindca mi-e prieten". Nu era genul lui. Inca de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Asa mi s-a parut si mai tarziu, cand am fost pe la el, pe la Bucuresti, si cand l-am vizitat pentru ultima oara la el acasa. Vorbea cu tine, da' mintea-i era zburata in alte parti. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cartile lui. Cred ca si noaptea visa tot la ele.  Lumea Romaneasca 920/2010

Aurora Cornu, scriitoare, prima soţie a lui Marin Preda:

 Ceea ce ţin minte despre Marin este că, lângă el, te simţeai cea mai importantă femeie din lume. Pentru Marin, nevasta era regină. Cine l-a cunoscut mai bine ştie că Marin purta mereu o platoşă de atitudine morocănoasă şi distantă. Trebuia să aibă încredere totală în tine ca să şi-o scoată şi cred că în mine a avut această încredere. Cu mine a fost tandru şi elegant, ba chiar m-a înţeles, atunci când i-am spus că voiam să plec de la el, că vreau să-l părăsesc…

În fine, dacă ar trebui să-l cuprind într-o singură trăsătură pe Marin (ca soţ, ca bărbat), aş spune că era fermecător. Nu am alt cuvânt mai potrivit şi mai aproape de adevăr. Marin avea rara calitate ca, lângă el, să te simţi cea mai importantă femeie din lume. Femeile lui erau regine, ceea ce constituie un lucru rar în lumea falocratică de astăzi… Sunt sigură că nu numai eu, dar şi celelalte femei din viaţa lui au fost tratate la fel. Marin avea o înţelegere unică a feminităţii. De aceea, lui Marin, ca bărbat, nu i se putea reproşa nimic, decât, poate, faptul că încerca să te folosească fără milă pentru literatura lui. Lumea interpretează prost iubirile lui Marin. Se consideră, fără nicio dovadă, că toate soţiile lui au fost covârşite de personalitatea scriitorului, că au fost obligate să-i stea în umbră. Nimic mai fals – cel puţin în cazul meu. Eu m-am apropiat

10

întotdeauna de bărbaţi cu intenţia de a-i ajuta. Eu pe ei, nu ei pe mine!… Lângă Marin, trăiam un fel de megalomanie de ţară (mai periculoasă decât megalomania de oraş), în care aveam impresia că îi făceam servicii lui Marin numai prin prezenţa mea… Da, aveam această megalomanie să cred că eu puteam să-l ajut pentru literatura lui, ceea ce s-a şi întâmplat la Moromeţii.

Din povestea lmbii române: Miştocăreasca – de Dan Caragea

Manelistul vorbeşte miştocăreasca (cuvânt creat de Theodor Granser, după cum se va vedea mai jos), un sociolect cu o gramatică neaoşă precară, dominat de argou şi de termenii „vulgari”, cărora le voi spune tabuisme, de multe înjurături şi scârnăvii, spoit însă şi cu niscaiva anglicisme, italienisme sau hispanisme, atât cât să capete acel sclipici „oriental”, şi prin care totul este luat la mişto, căci intenţia stilistică preferată a manelistului este deriziunea (băşcălia). Aşa cum am afirmat în articolele anterioare, nucleul acestei „limbi” este de origine ţigănească.

Cel mai interesant studiu despre argoul românesc mi-a parvenit de la un prieten, un lingvist german, cu vreo cincisprezece ani în urmă. Cartea lui Theodor Granser, apărută în 1992, care merită omagită şi despre care voi mai vorbi, se numeşte: „Miştocăreasca: Materialien zum rumänischen Argot (Studien zur rumänischen Sprache und Literatur)”. Autorul a lansat o inteligentă creaţie verbală, plecând de la „mişto”, probabil cel mai reprezentativ termen argotic ca vechime, arie de răspândire, semantism, putere de derivare şi frecvenţă.

Prima atestare a acestui cuvânt o găsim la Mihail Kogălniceanu, în al său studiu pionier, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des cigains, Berlin, 1837. Un alt scriitor al veacului al XIX-lea, Anton Bacalbaşa, ne oferă chiar şi un mic dialog în limba romani (poate primul din literatura noastră):

„Şi Potoroacă aprecia foarte bine foloasele astea. Acasă fusese lăutar, încât cu insultele boiarilor şi cu glumele lor era deprins. Pentru un ceas, două de caraghioslâcuri era scutit de multe nevoi; de aceea, când auzi glasul sergentului-major, se-mbrăcă îndată şi veni înaintea lui.

— Şo mai carèl? [Ce mai faci? n.a.] întrebă un sergent care învăţase două-trei vorbe ţigăneşti.

— Saşişto, o rai; da keraimos? [Voinic, domnule sergent; dar dumneavoastră? n.a.]

11

— Mişto.[Bine. n.a.]”

Acum două numere un intervenient îmi atrăgea atenţia că „mişto” ar proveni din germanul „mit Stock” (cu bastonul). Deşi explicaţia circulă pe Internet în fel de fel de variante, este vorba de o explicaţie fantezistă, atribuită de cercetători lui Victor Eftimiu, un scriitor renumit pentru etimologiile sale mirobolante. Oricâte explicaţii „nobile”, de high life, s-ar găsi, adevărul este că niciun lingvist nu ar putea avea dubii asupra provenienţei ţigăneşti a acestui termen. „Mişto” a pătruns cu vremea şi în argoul franţuzesc sau italian, cu sensul de „bun, frumos”, dar locul său este marginal, fără „strălucirea” şi proeminenţa din română.

„Ma da voi numa mistocarime aveti in voi […}. Voi credeti ca in strainatate sunt discutii de genu asta ca a mea e mai mare si eu sunt mai misto? Hai mai, mai cresteti un pic, la minte daca nu in alta parte.” (Internet)

Acestea fiind zise de un manelist, să încheiem acum inventarul termenilor romani din argoul nostru.

„a mardi” MARDÍ, mardesc, vb. IV. Tranz. (Arg.) A trage cuiva o bătaie zdravănă; a bate, a lovi (zdravăn). – Din ţig. mardo.

Derivate: „mardeală” (bătaie); „mardeiaş” (bătăuş). Să vedem şi două atestări: „Mardeală electorală în tabăra liberală.”(Internet); „Un mardeias ordinar e sofer pe ruta 129” (You Tube).

„matol” MATÓL, -OÁLĂ, matoli, -oale, adj. (Arg.) Beat. – cf. ţig. mato „beat”.

Derivate:„a se matoli” (a se îmbăta); „matoleală” (beţie). Găsim destule atestări pe Internet: „Scenariştii comediei de succes Marea Mahmureală aduc pe marile ecrane Marea Matoleală, un film plin de peripeţii, incredibile răsturnări de situaţie şi umor cât cuprinde.”

„mingeac”, „mingeacă” Am preluat definiţiile din Dicţionarul etimologic, al lui Al. Ciorănescu, şi din Dicţionarul de argou (2007):

mingeác (-curi), s. n. – 1. Vagin. – 2. Damă la jocurile de cărţi. Ţig. minğ (Graur 170; M. L. Wagner, BF, X, 15; Juilland 168), cf. tc. minca. Cuvînt de argou.

mingeacă, mingeci s. f. (vulg.) vulvă, vagin.

Forma feminină a apărut ulterior, probabil prin presiunea genului natural. Atestări: „Dom'le doctor ma mananca ceva, aici jos la mingeac!” (Internet).

12

„mol”, „molan” Am auzit deseori, prin Oltenia, spunându-se „molan” unui vin roşu, nou şi nu de cea mai bună calitate. „Spunea un prieten: cum se face că deşi este absolut oribil, proprietarii pot vorbi ore întregi în termeni laudativi despre molanul lor ordinar?” (Internet). DEX-ul înregistrează două forme, a doua, derivată cu sufix augmentativ, fiind mult mai răspândită.

MOL3 subst. (Arg.) Vin. – Din ţig. mol.;

MOLÁN2 s. n. (Reg.) Vin din struguri nealtoiţi. – Mol3 + suf. -an.

„mucles” MÚCLES interj. (Arg.) Tăcere! ssst! [Var.: mócles interj.] – Din ţig. muk les.

Este o interjecţie auzită de mine prin anii şaizeci. Iată şi actualitatea: „Mucles, credincioşi! Dumnezeu e un mafiot care vă cere taxă de protective” (Kamikaze, 23.10.2013)

„muie” Deşi foarte auzit, „muie” nu apare în DEX. În schimb, Dicţionarul de argou (2007) ne dă sensul şi câteva expresii:

muie, mui s. f. (obs.) 1. gură. 2. contact sexual oral.

Expresii: a duce cu muia expr. (intl.) a înşela, a minţi; a-i da cuiva muie expr. (obs.) a invita un partener la sex oral (la felaţie); a o lua la muie expr. (obs.) a practica felaţia; o muie de lei expr. (adol., glum.) o mie de lei.

Iniţial l-am consemnat prin anii şaizeci, cu sensul extins de „cap, faţă”. Apoi, a reapărut cu sensul propriu de „gură”, ca şi în ţig. „mui”, la rândul său moştenit din hindi. Derivate: „muist, -ă” şi „muism”.

muist, muişti s. m. (peior.) 1. bărbat care practică contactul sexual oral (cuniliţia). 2. informator al poliţiei. Muistă, muiste s. f. (peior.) femeie care practică contactul sexual oral (felaţia).

„Muism” este un termen cult pentru şamanismul corean (referitor la religia lui Mu). Pe Internet, apare însă şi derivatul substantival de la argoticul „muist” (unul din sensuri, fiţe): „Floricel, ce e cu muismele astea? Ieri parcă ziceai că vii la concert şi acum pleci cu alţii în parc.”

„naşpa, naşparliu” Îl găsim înregistrat în Dicţionarul de cuvinte recente (1997):

13

náşpa adj.inv. (argoul tinerilor postdecembrişti)  1. Urât ◊ „Mi-a luat maică-mea nişte blugi, da’ sunt naşpa. Deh, cumpăraţi după gustul ei...” 2. Antipatic, nesuferit ◊ „Dacă nu vii diseară la film înseamnă că eşti cel mai naşpa individ din sud-estul Europei.”

În Dicţionarul de argou (2007):

naşparliu, naşparlii s. m., s. f., adj. 1. (individ) ciudat, cu toane; zăpăcit. 2. (individ) urât, cu înfăţişare neplăcută. 3. (individ) rău, afurisit.

Naşpa este termenul negativ cel mai răspândit astăzi, opusul lui „super”sau „mişto”. Naşpa şi naşparliu (mai vechi în limbă) provin din ţig. naşparlo, „urât”.

***

Ultimii termeni vor fi menţionaţi în serie, pentru a nu mai lungi expunerea: a (se) paradi „a (se)strica”; pirandă (nevastă de ţigan; ţigancă); a se pili (a se îmbăta); şucar (frumos, bun); a şuti (a fura).

Alte proverbe ţigăneşti: Copiii îţi spun ceace fac, oamenii maturi ceace gândesc şi

bătrânii ceeace au văzut şi au auzit. Mai bine e să fi un cap de muscă, decât o coadă de leu Biserica ţiganilor a fost făcută din slănină şi au mâncat-o

câinii Acolo unde oamenii bogaţi fac bani cinstiţi, cei săraci

trebuie să fure. Nu omori un ţigan tăindu-l în zece bucăţi, doar faci alţi

zece ţigani. Oamenii răi nu cântă.

14

Poetul lunii: Dan SociuCum se naste poezia: “Combinatia” lui Dan Sociu: alcool, speranta, Dumnezeude Oana Dan | Foto: Flickr / Mircea Struteanu 22-11-2012 ; publicat în România de la zero (delaO.ro)

Ads by Food Buz

Learn to Speak Spanish

Start Speaking Spanish in 10 Days for $9.95

pimsleurapproach.c

Are 34 de ani, a trait mare parte din viata beat, apoi s-a imbolnavit grav si a stat cateva luni pe muchia existentei. Atunci s-a produs ciocnirea mistica, Dumnezeul lui a luat forma, iar

viata a capatat un alt sens. Nonconformist, fara a-si propune asta, Dan Sociu, inca tanar, este poate cel mai bun poet al generatiei sale. Generaţia 2000 („milenariştii”)

 

Il gasiti in toate antologiile de poezie contemporana, e baiatul care scrie simplu si percutant despre betie, dragoste, despartiri, fantasme sau despre lucruri mult mai banale din viata. Are mai multe carti de poezie si romane in biografie, plus cateva premii importante. E un scriitor tradus si citit, dar nu isi face vreun titlu de glorie din asta. Nu e nici boem, nici popular, ar vrea sa traiasca din scris, dar fara „sa o arda deferent pe la evenimente cu toti basitii”, oricum stie ca tot ce e pe val azi, maine va fi sub val.

 E atent la tot ce se intampla in jurul, il doare migrarea romanilor care desface casnicii si familii, are cate un vis domestic si uneori, foarte rar, ar vrea sa mai bea, doar pentru senzatia aia misto in care uiti tot si iti permiti tot ce e nepermis altfel. Alcoolul l-a ajutat sa agate gagici si sa scrie versuri bune, pe urma i-a stricat casa si viata si l-a bagat in spital de unde nu credea ca mai scapa. A iesit viu, a reinvatat sa traiasca si deodata rutina vietii a devenit fermecatoare.

 Are 34 de ani, e poet, prozator si jurnalist si il cheama Dan Sociu.  Pe 20 septembrie a aparut cel mai recent roman al sau – „Combinatia”. Iar in octombrie a fost publicata ultima carte de versuri, "Poezii naive si sentimentale".

15

Doamne, da-mi puterea fustei scurte

Doamne, da-mi puterea fustei scurte. 

Sapte barbati asteapta in crasma garii. Asteapta privind tulbure peste pahare - picioarele ei sint grosolane, batrine, stainse in ciorapi gauriti. Se lalaie sub fusta scurta, patata de bere.

Si toti sapte viseaza cum, pentru o clipa, le-ar lua cu ei in compartimentul cald, cu perdelele trase.

In drumul spre casa.

Johnnie Walker

Doamne, fa-ma tare

ca tastele unui automat de poker .

Mi-am baut banii de drumsi ploaia a ruinat toate chistoacele.

Sa-mi adun destul curajcat sa ies din buda autogariisi sa-i zambesc unui sofer: adevarat iti spun tie, frate – astazi vei trece cu mine prin Hlipiceni.

Beau pentru morţi

cam atit stiu sa facdar o fac profesionist, cu migala –

beau pentru cei doi adolescenti care s-au aruncat, imbratisati, de pe un bloc din Craiova.

Inainte de a Aluneca in statistici si-au ars buletinele, certificatele de nastere, diplomele de bacalaureat. Si, desigur, politia si presa au tras, imediat, concluzia ca erau satanisti.

&

proastele-şi fac ungiile horoscopu tu şi cînd te simţi elegantă că ninge aştepţi să fii pedepsită

aştepţi să-ţi sune apa neagră-n cap momentele tale cele mai bune înţepenesc pe loc

16

ca o cizmă-n noroi întinde-te lîngă mine lîngă peretele public s-aşteptăm cum aşteaptă lucrurile alea scîrboase la prima vedere dar care apoi fierte sau arse te-ajută să treci ziua

s-aşteptăm un fel de bunăvoinţă care să ne jumulească şi să ne treacă prin foc şi capătu nopţii să ne-nghită ca pe otrăvuri prietenoase.

 

&

tu te gîndeşti acum la mine ca o femeie slăbită de cancer la taioarele ei verzi pe care nu le mai poate purta în timp ce-ţi mîngîi genunchii tu nu te mai gîndeşti deloc la mine şi eu continui să-ţi mîngîi genunchii cu milă cum aş mîngîia două capete mici

arse de chimioterapie genunchii tăi sînt acum un bărbat străin care te ţine în braţe pe care-l urăsc ochii tăi albi se întunecă încet prind culoare în curînd o să-ţi revii speriată o să mă simţi ca pe un lătrat furios lîngă picioarele tale pe care de mult le-am uitat.

&

te trag după mine în camera cu frig camera cu frig e camera cu întuneric camera cea mai veche din casă acolo îmi ţin hîrtiile şi hîrtiile mele put a varză stricată hîrtiile mele put ca bolile tale femeieşti din ele-ţi citesc acum

despre cum o să mă părăseşti şi începi să scînceşti ca un pui de focă uitat pe-o banchiză te urăşti acum ai vrea să plîngi cu totu inima şi maţele şi ficatu şi stomacu tău stau în tine ca-ntr-o hulubărie în scîrnă şi întuneric şi se zbat să iasă

17

mă plimb în juru tău şi mîinile mele nu ştiu ce să-ţi facă

atîrnă uscate sîngele lor s-a urcat la tine în cap.

Scriitorul Dan Sociu refuză un premiu de la ICR: Ține de un guvern prea SCÂRBOS, compus din MINCINOȘI patologici - Autor:   Virgil Burlă – din Evenimentul Zilei 11 Ianuarie 2014

Scriitorul Dan Sociu, desemnat câştigător al premiului "Cartea de Poezie a anului 2013", pentru volumul "Vino cu mine ştiu exact unde mergem", a declarat pentru Mediafax că va refuza distincţia, întrucât aceasta este finanţată de Institutul Cultural Român (ICR).

UPDATE. Organizatorul şi iniţiatorul Galei Tinerilor Scriitori, Dan Mircea Cipariu, a declarat că premiul "Cartea de Poezie a anului 2013" nu se va mai decerna, după ce scriitorul Dan Sociu a refuzat să primească această

18

Cuvinte şi expresii româneşti greşite sau rău folosite

Rodica ZAFIU | Cuvinte nepotrivite : ZînzanieO pronunţare cu vocală nazalizată trece adesea neobservată în vorbire: dacă cineva nu e foarte atent, nici nu-şi dă seama că interlocutorul său pronunţă cuvîntul zîzanie în forma zînzanie. Faptele devin mai evidente în scris, cînd constatăm că forma zînzanie (zânzanie) are surprinzător de multe atestări în Internet. Zînzanie poate intra în seria pronunţărilor deviante indentitate, indentic sau a tranversa, care au fost înregistrate de lingvişti de multă vreme şi asupra cărora şcoala şi lucrările de cultivare a limbii atrag atenţia în mod repetat.  Apariţia sunetului „parazit“ poate fi explicată în asemenea cazuri fie strict fonetic (ca anticipare a sunetului n din silabele următoare), fie prin analogie, eventual şi hipercorectitudine, adică prin apropierea de alte cuvinte şi încercarea de a evita o greşeală de omisiune. Pentru a tranversa s-a evocat analogia cu numeroase cuvinte care încep cu secvenţa tran(s); pentru indentitate, a existat, desigur, presiunea derivatelor sau a împrumuturilor în care se recunoaşte prefixul in-. În cazul lui zînzanie, poate fi vorba pur şi simplu de analogia cu alte cuvinte care au formă asemănătoare (de exemplu, gînganie).  DEX înregistrează pentru zîzanie doar sensul curent, din limba standard – „intrigă, discordie, vrajbă, gîlceavă“; în dicţionarele mai vechi şi în dicţionarul academic (DLR) apar şi sensurile botanice ale cuvîntului: „buruiană“, „neghină“, nume al unor graminee sau erbacee specifice. Cuvîntul e prezentat în dicţionarele noastre ca împrumut din neogreacă, fără a i se discuta mai mult istoria culturală şi evoluţia sensurilor. Acestea se pot totuşi recupera destul de uşor datorită prezenţei unor termeni similari, cu origine comună, în alte limbi. Cuvîntul francez zizanie sau italienescul zizzania, atestate de prin secolul al XIV-lea, sunt prezentate în dicţionarele etimologice ale celor două limbi ca termeni de sursă cultă, pentru că provin din traducerile Noului Testament (Matei 13:25). În parabola semănătorului, în Vulgata, forma latinească zizania (neutru plural) transpunea pluralul grecesc similar zizánia, al unui cuvânt cu origine într-o limbă orientală. Atît sensul propriu („neghină“, „buruiană“), cît şi cel figurat („discordie“) provin, deci, din textul biblic. Nu întîmplător, una dintre cele mai frecvente expresii în care este cuprins cuvîntul este a semăna zîzanie. Traducerile noastre vechi au impus pentru pasajul biblic respectiv termenul neghină (pluralul neghini, în Biblia de la Bucureşti, 1688); expresia populară cu sens figurat este a semăna neghină. În română avem puţine atestări vechi, deci nu e foarte clar cum s-au dezvoltat

19

sensurile şi cum s-au influenţat căile de pătrundere (doar cultă, sau şi populară), dacă sensul figurat a fost împrumutat de la început sau s-a adăugat ulterior celui botanic etc.

În uzul actual, zîzanie este un cuvînt destul de frecvent, cu o anume expresivitate populară şi onomatopeică. Şi forma zînzanie e surprinzător de răspîndită. Exemplele care urmează nu provin din comentarii neglijente ale unor cititori agramaţi sau prea grăbiţi, ci apar în titluri din ziare sau din paginile unor agenţii de presă, fiind asumate de redactori sau atribuite politicienilor citaţi: „Hayssam bagă zânzanie între Guvern şi preşedinte“ (stiriactuale.ro); „A1 e-Tron bagă zânzanie in familia Audi – VW“ (a1.ro); „Nu avem timp de zânzanie şi de stat pe străzi!“ (hotnews.ro); „Zânzanie la PNL Mehedinţi“ (romanialibera.ro); „Mascota şi brandul au bagat zânzania în Consiliul Local“ (realitatea.net) etc.

Nu e, totuşi, o deformare recentă. Găsim atestări ale formei zînzanie (considerate de DLR ca regională) şi în texte mai vechi, de obicei populare: „Tu, zice albina, să te duci să vâri zânzanie între cei doi fraţi din satul cutare“ (Din viaţa poporului român, 1913); „se şi porni zînzanie între cei ce voiau să ajungă la domnie“; „tot căutau să semene zânzanie în ţară“; „românii dornici de zânzanie şi turburare în ţară“ (I. Popescu Băjenaru, Povestea neamului românesc, 1925).

Precedentele de mai sus nu scuză forma actuală: cu atît mai mult cu cît zîzanie nu e doar un cuvînt popular, căruia să i se admită multiple variante şi instabilitate fonetică, ci unul cu istorie culturală şi cuprins într-o reţea de echivalente din mai multe limbi.

Pictorul lunii: Ion DumitriuIon Dumitriu (născut 1 martie 1943 în Galați, decedat 26 septembrie 1998 în București) a fost un pictor român. A absolvit școala generală și liceului în Galați (1951 - 1962). În perioada 1960-1962 frecventează cercul de artă plastică din cadrul Casei de cultură Salom Alehem, condus de pictorița Lola Dorothea Roth Smirer. Între 1962 - 1965 este student la Institutul pedagogic, Facultatea de Arte Plastice din București iar între 1978 - 1981 la Secția "Muzeologie, Profesor de desen" din cadrul aceleiași facultăți.

Din 1966 este profesor de desen la câteva școli generale din București și împrejurimi: Școala Generală din comuna Ciorogârla, Școala Generală nr. 157, Militari, Școala Generală nr. 161, Giulești Sârbi, Școala Generală nr. 142, Militari, Școala Generală nr. 162, Giulești. Din 1980 și până la sfârșitul vieții a fost profesor de desen-pictură la Liceul „Nicolae Tonitza” din București.

În fiecare vară, între anii 1971 și 1991, timp de câteva săptămâni, pictorul își avea atelierul la Poiana Mărului în județul Brașov. Și-a dezvoltat aici un discurs individual clar articulat. Critica a vorbit un timp despre Școala de la Poiana Mărului, incluzându-l între reprezentanții ei (pe lângă Horia Bernea, Teodor Moraru, Teodor Rusu, Șerban Epure și alții) și pe Ion Dumitriu. Începând din anii 1970, a călătorit și în străinătate, nutrind o curiozitate activă față de oameni și locuri noi, întorcându-se cu recolte de fotografii și obiecte ce fixau stări, momente, un specific local, și îmbogățeau opera ca surse de inspirație, sau atelierul ca însumare de mărturii materiale ale unei

20

sau a unor mitologii personale. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici (secția pictură) începând din 1975, iar în perioada 1991-1993 a deținut funcția de vicepreședinte al acesteia.

Serban Foarta: Pictorul Ion Dumitriu: Onestitatea si franchetea sînt cele doua daturi imediate (perceptibile din capul locului, adica, si fara vreun efort intelectiv) ale acestui stenic pictor, nu numai ca artist, dar si ca om. De unde si "atasamentu"-i de "real" (Horia Horsia): ca ancora într-un adînc bun-simt, ca pavaza în contra ispitei, eventuale, a vanelor sofisticari, - vizibil, si acesta, dintr-o data. A starui, aici, asupra-le e fastidios (fie si daca nu cu totul inutil).

Sînt doua elemente, totusi - reductibile, în fond, la unul singur - care-l separa pe Ion Dumitriu de asa-zisa arta realista, de recele-i obiectivism (si de simplismul ce, în subsidiar, i se atribuie dintotdeauna): paradigmaticul si decupajul (pe care, de altminteri, le implica si "transa", lui Zola, "de viata", si hiperrealistele "stop-cadruri"). Şi mai e, desigur, microspectia detaliului infim, a substructurii, - de unde, pîna la nonfiguratie, nu ar mai fi decît un pas.Viata Româneasca, nr. 10 / 1985

Pavel Susara: Ion Dumitriu, intre pamant si cer

Au trecut mai bine de sapte ani de la disparitia lui Ion Dumitriu, si prezenta picturii sale în spatiul public este înca destul de palida. Nici salile de expozitii si nici piata de arta nu au reactii pe masura consistentei si importantei unei opere duse pâna la capat, în pofida disparitie premature a pictorului si a unui mesaj artistic riguros definit. Pe 1 martie, el ar fi împlinit 62 de ani, dar circumstantele posteritatii fac înca necesara o întrebare elementara. Cine este, de fapt, Ion Dumitriu? Raspunsul ar putea începe asa: departe de a fi un pictor al obiectelor, al substantelor si al materialitatii în acceptiunea ei generala, Dumitriu este permanent un hermeneut în câmpul conceptelor si un neobosit creator de notiuni plastice. El nu negociaza cu datele imanente ale modelelor sale, ci încearca sa creeze categorii, sa propuna modele absolute în care sa se regaseasca toate variantele concrete posibile. Si, din acest punct de vedere, chiar daca pictorul vibreaza spiritual si se asaza într-un ambiguu spatiu metafizic, asemenea artistilor nostri din generatia 70, ca strategie a constructiei formei si ca tip de asumare a limbajului el este esentialmente un optzecist. Lumea capata realitate si consistenta nu prin îndemânarea mimetica a pictorului, prin fidelitatea lui fata de un reper preexistent, ci prin grilele de lectura la care este supusa, ceea ce înseamna, implicit, ca ea se naste si se valideaza

21

exclusiv în procesul formarii. Obiectul exista în pictura sa în masura în care conventiile expresiei, stiinta codificarii si capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei îsi propun sa-i accepte si sa-i vehiculeze aceasta existenta. In clipa în care interesele comunicarii se schimba, prin reevaluarea limbajului si prin resemnificarea textului, realitatea însasi îsi modifica natura si îsi primeneste fizionomia. Asa cum textualistii generatiei 80 exhiba auctorialitatea si lasa cititorului deplina libertate de a percepe nemijlocit vocea naratorului, Dumitriu se autoreflecta în propriile sale compozitii nu doar ca prezenta morala si ca portret psihologic, ci pur si simplu ca prezenta somatica, usor adusa spre echivoc, prin conturarea umbrei. Insa numai dupa o urmarire atenta a întregului traseu pe care l-a parcurs pâna acum Ion Dumitriu si dupa lectura rabdatoare a textelor sale plastice, se poate întelege firesc, ca un fapt de continuitate intima, ceea ce pare, la un moment dat, din punct de vedere expresiv si stilistic, o ruptura. Pentru ca Ion Dumitriu este un creator lucid de imagini, un gânditor pe marginea acestora si nicidecum un sclav al lumii vizibile. România literara, Nr. 5, 8 - 14 februarie 2006

Peisaj

22

Măr în şură

Ion Dumitriu

23

Acoperişuri

24

Mere în peisaj

Peisaj cu ticlăzău

25

Clăiţa

26

Natură statică Treleborg

Aquarelă fără titlu

27

Cartofi încoltiţi V

Somnul în iarbă

28

29

Din istoria religiei: Protestanţii (1) – un preambul – de Theophyle30/12/2013

Politeia World (politeia.org.ro)

Perioada sarbatorilor de iarna sau de primavara vine intotdeauna cu intrebari sau declaratii despre alte culte decat cea majoritara in Romania. Declaratiile nu merita luate in considerare, toata viata mi-a fost frica de cei care detin intotdeauna adevarul absolut. Intrebarile insa, in majoritatea lor decente, in minoritatea lor puerile, merita intotdeauna un raspuns pe care daca il detin il si prezint respectivilor amici virtuali sau reali.

 Ar fi poate necesar de mentionat ca numele consacrat al acestor denominatii religioase este protestanti / protestantism, desi corect ar fi reformati / reforma. Etimologia este insa bazata pe un document numit “Protestatio”, document despre care vom discuta putin mai tarziu.

 Nu exista religie majora in istoria omenirii, indiferent ca este o religie “abrahamica” (iudaism, crestinism, islam) sau religie “dharmica” (hinduism, budism) in care nu au existat fenomene de protest / reforma, care au generat formarea unor curente religioase noi, care aveau la baza dogmele originale interpretate diferit. Unele curente s-au stins in timp, altele au rezistat timpului, devenind astazi curente religioase care cuprind zeci sau chiar sute de milioane de credinciosi.

30

 Este important ca cititorul sa inteleaga ca demersul meu nu este nici pe departe religios, ci mai mult istoric-informativ. Nu exista nici o posibilitate prin care cineva sa discute despre toate grupurile religioase crestine care se considera protestante. Dintr-un total de 41 de mii de grupuri religioase crestine, aproximativ 33 de mii sunt considerate protestante. [Sursa cifrelor - David B. Barrt, George T. Kurian, Todd M. Johnson, The World Christian Encyclopedia, Oxford University Press  2001 edition; Hsu, Becky; Amy Reynolds; Conrad Hackett; James Gibbon "Estimating the Religious Composition of All Nations: An Empirical Assessment of the World Christian Database". Journal for the Scientific Study of Religion 2008.]

31

 In anul 2008 au declarat ca sunt crestini sau ca fac parte din “lumea crestina” (christendom) un total de 2,1 miliarde din cetateni ai planetei, din aceasta multitudine 800 de milioane considera o apartenenta protestanta (170 milioane in America de Nord, 160 milioane in Africa, 120 milioane in Europa, 70 milioane in America Latina, 60 milioane in Asia, si 10 milioane in Australia-Oceania).

  Protestantismul are la baza 5 principii, numite “cele cinci sola”:

1. Sola gratia (mântuirea doar prin har);2. Sola fide (mântuirea numai prin credință);3. Sola scriptura (mântuirea numai prin Scriptură);4. Solus Christus (numai Cristos);5. Soli Deo Gloria (glorie numai Lui Dumnezeu).

 Din nefericire, in Romania sunt incluse culte care nu au nimic in comun cu protestantismul sub o denumire ciudata (neoprotestantism), denumire pe care personal mi-e greu sa o accept. Spre exemplu, Biserica Mormonă (Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă) sau  Martorii lui Iehova (Organizația Religioasă Martorii lui Iehova) nu accepta doctrinar cele “cinci sola”, deci nu au cum sa fie protestante. Definiția „Protestantismul reprezintă toate confesiunile

32

creștine care nu sunt nici catolice, nici creștin-ortodoxe” este inacceptabila si gresita istoric si teologic.

 Perceptia generala este ca protestantismul a aparut in secolul al XVI-lea (1517), odata cu publicarea de catre Martin Luther a celor “95 de teze” (Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum), care au declansat Reforma Protestanta pe teritoriul Germaniei. Aceasta perceptie nu este corecta.

 Istoric vorbind, “Reforma Protestanta” a inceput in secolul al XII-lea in Franta, cand Peter Waldo (cunoscut si ca Pierre Vaudès sau de Vaux) a finanțat traducerea Evangheliilor și a altor cărți biblice în limba vorbită de populatia din sud-estul Franței. Peter Waldo a fost un negustor bogat si din banii lui a promovat noi idealuri fara

ca nici un moment sa se gandeasca la altceva decat la o biserica catolica pe intelesul tuturor.  El a renunțat si la afacerile sale și s-a dedicat predicării Evangheliei la nivelul intelegerii contemporanilor lui. Într-un timp destul de scurt a reusit sa convinga cateva mii de credinciosi. În 1184, papa Lucius al III-lea l-a excomunicat împreună cu cei care i s-au alăturat, care deja purtau numele de waldoisti (sau waldosieni).

33

 Waldoistii (sau waldosienii) pledau pentru o întoarcere la practicile creștinismului timpuriu. Ei respingeau dogmele și practicile catolice tradiționale, printre care se numărau absolvirea de păcate, rugăciunile pentru cei morți, purgatoriul, rugăciunile adresate „sfinților“, adorarea crucifixului , etc . Ca urmare, waldoistii au fost adesea ținta atacurilor crunte din partea Bisericii Catolice. Desi sute de oameni au fost arestati, torturati sau omorati, ei au reusit sa supravietuiasca religios pana in zilele noastre in unele regiuni din sudul Frantei si in Elvetia. Multe din principiile lui Peter Waldo au fost preluate de Martin Luther, aproximativ 4 secole mai tarziu.

 Un alt premergator al Reformei Protestante a fost John Wycliffe (1320-1384), luptator neinfricat impotriva proprietatilor bisericesti si promotor al limitarii influenței bisericești asupra puterii politice laice în Anglia, de facto a fost primul teolog crestin care a sustinut despartirea dintre biserica si stat. Una din cele mai importante contribuții la reforma viitoare a fost traducerea Vechiului  și  a Noului Testament în limba engleză, traduceri devenite fundamentul versiunii consacrate a Bibliei Regelui James. L-a influentat profund Jan Hus (1369 -1415), un alt premergator al Reformei Protestante. Despre el si despre drumul Reformei, intr-un articol urmator.

34

Cum sunt românii altfel ? Moţii – veriga lipsă (1)11/05/2013 Autor: Theophyle

Dupa 10 articole din serialul “Cum sunt românii altfel ?” (vezi in partea stanga a ecranului) si 7 articole din serialul “Barbarii” (aidoma) incerc o prima sinteza si o posibila unire intre cele doua serii de articole. Bineinteles este o supozitie pe care o inaintez cititorului pentru a judeca impreuna si perioada dacica si daco-romana, dar si pentru a parcurge migratiile turanice si slave.

***

Ţara Moţilor este localizata in centrul Munţilor Apuseni ai Transilvaniei, locuită aproape in exclusivitate de români, singurul loc din ţară unde există aşezări permanente la mare altitudine (peste 1.400 metri), care sunt locuite pe toată durata anului. Dimensiunea Ţării Moţilor variază de perioada istorica si de sursa care o mentioneaza. Zona locuită astazi de moţi este în partea de nord-est a judeţului Alba, în munţii de deasupra Câmpenilor. Dimensiunile geografice ale Ţării Moţilor au fost mentionate in cele mai multe surse in functie de locuitorii care se declarau moţi, chiar dacă din punct de vedere etnografic, folcloric, al tradiţiilor etc., românii din acea zonă nu se asemănau cu moţii adevarati. Astazi poti întâlni un bihorean, clujean sau arădean care se declară moţ, cu toate că provine din cu totul altă zonă decât satele de deasupra Câmpenilor.

35

Ţara Moţilor include oraşul Câmpeni, judeţul Alba, şi cele circa 12 sate de munte, situate mai sus de acesta, iar cea mai mare întindere cuprinde aproape tot judeţul Alba, împreună cu părţi mai mari sau mai mici din judeţele adiacente acestuia: Bihor, Hunedoara, Arad şi Cluj. Indiferent de întinderea Ţării Moţilor, “capitală” a ei este considerata oraşul Câmpeni, judeţul Alba, numit mai demult Topani de către moţi sau Topesdorf de către austrieci.

Etimologia numelui este complicata si dependenta de vechimea etniei si diversele interpretari. Cea mai populara ipoteza ar fi faptul că românii regiunilor muntoase purtau părul strâns în “moţ”, lăsat să cadă de obicei pe umărul drept. Unii chiar cred ca ar fi fost un obicei mostenit de la daci. Eu inclin sa cred ca etimologia este latină “motus“, adica “rebel“. Cine cunoaste chiar istoria lor mai recenta (Sec. XIX si XX) poate intelege foarte usor de ce cred eu ca aceasta etimologie este corecta, bineinteles fara a intra in pseudo tezele protocroniste. Cum am ajuns la moţ? Probabil si cu ajutorul limbii germane in care ” zopf, tzopf” = chică / moţ, deci de la motus la mot, de la mot la tzopf si de la ţop la moţ. Ar fi frumos daca am regasi cuvantul tzopf in germana veche. Personal nu l-am gasit!

36

Curentele istorice care discuta despre etnogeneza moţilor au generat trei teorii distincte – opinia tarzie, reprezentata in istoriografia romaneasca de Ovidiu Densusianu si Xenopol, care ii considerau pe moţi celti sau germanici (alani si gepizi, pecenegi), opinia mijlocie reprezentata de Vasile Pârvan, care ii considera daco-geti romanizati, si opinia timpurie pe care o sustin eu si care sustine ca moţii au la baza o origine scita si ei sunt urmasii români ai celor mai vechi locuitori (inregistrati de istoria scrisa) ai melegurilor transilvane exact

unde se afla astazi satele si cele doua orase in care au trait si traiesc moţi. Acesti sciţi se numeau Agatârşi in greaca Agathirsoi sau engleza moderna Agathyrsi. Daca doriti acesti sciţi intr-o combinatie scito-traca sunt de fapt si generatorii etnogenezei dace. Intr-un cuvant stramosii moţilor sunt mai vechi decat dacii . Ca lucrurile sa fie si mai complicate, Agatârşii sunt dupa parerea unor savanti britanici si stramosii Picţilor, parte din stamosii britanicilor de astazi. Uniunea Europeana inainte de cea actuala.

Cine au fost Agatârşii? Respectiva populatie a fost localizată si amintită de de Herodot la izvoarele râului Maris (Mureş). Arheologic, Agatârşii au fost identificati în grupul de morminte de pe Mureul superior, prezentănd trăsături diferite, cu cele din zonele înconjuratoare. Mormintele au fost datate în perioada 550-450 î.Hr., corespunzator cu datele lui Herodot.

37

Herodot îi amintește pe agâtirși în conflict cu sciții, fapt ce s-ar opune ipotezei moderne, care îi consideră o ramura a sciților. Legenda transmisă de Herodot, după care Skytes și Agathirsos erau fiii legendari ai lui Heracles, poate cel mult întări ipoteza că agatârșii erau iranieni, ca și sciții. Ei ar fi migrat spre apus sub presiunea persanilor, în jurul anului 600 î.Hr. Herodot îi apropie de traci, distingând totuși la agatârși unele trăsături aparte, cum ar statura, profesionalismul mestesugaresc in plelucrarea metalelor, bogăția în aur și proprietatea comună asupra femeilor.

Aristotel menționează că la agatârși legile se cântau, pentru a fi invățate pe dinafară. Același izvor a acreditat informația că agatârșii se tatuau, preluată și de textele târzii. Scito-agatârșii exploatau materiile din nisipurile aluvionare și zăcămintele de minereuri din zona Roșia Montană. Mai multe despre ei poate intr-o postare viitoare.

Formidabila traditie, extraordinara etnogeneza. Parerea mea ca ar fi meritat un studiu genetic aprofundat. Bineinteles noua ni s-au batut in cap zeci de ani daca nu chiar sute, cu etnogeneza daco-romana, uitand ca intre ultimele izvoare cunoscute si pana la daci au trecut 23 de secole (vezi postarea anterioara), intrebarea ar fi ce naiba s-a intamplat in perioada respectiva, chiar nimeni nu incearca sa afle ?

Bibliografie, note si citate:

Rawlinson George, Sir John Gardner, Herodotus, The History of Herodotus a new English version, Volume 3, LondonParvan Vasile, Dacia, Cambridge University Press, 1928

38

Rusu Abrudeanu, Ioan – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, Bucureşti, 1927WikiComon under GNUEnciclopedia

Expresia lunii: Ce-i în guşă şi-n căpuşă.

O expresie foarte ciudata. Ce legătură să fie între o guşă şi o căpuşă? De fapt nu e nicio legătură. În dorinţa de a face zicala să rimeze, autorul anonim a folosit căpuşă în loc de cap, minte şi guşă în loc de gură. Astfel, totul începe să aibă un sens logic: Ce-i în cap (în minte, în gand)acelaşi lucru este şi în gură (pe buze, în

39

spuse). Zicala devine o caracterizare pentru un om deschis, cinstit, franc, acel om care spune ce gândeşte, la care vorbele sunt identice cu gândirea.

Cartea lunii: Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contemporani – de Cătălin Cioabă ( Humanitas 2013)

La 15 iunie s-au împlinit 164 de ani de la naşterea lui mihai Eminescu (15 Ianuarie 1850 Ipoteşti – 15 Iunie 1889 Bucureşti).

Amintindu-ne de Eminescu

 

În antologia „Mărturii despre Eminescu“, apărută la Editura Humanitas şi lansată la Târgul Gaudeamus 2013, Cătălin Cioabă a adunat laolaltă numeroase memorii ale contemporanilor lui Mihai Eminescu şi ale altor artişti ai vremii, memorii care creionează un portret umanizat al marelui poet român.

În această carte apar texte scrise, printre alţii, de Ioan Slavici şi Ion Creangă, bunii prieteni ai lui Eminescu, I.L . Caragiale, Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Carmen Sylva, precum şi de fratele poetului, Matei Eminescu.

„Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii (lui Mihai Eminescu, n.r.), între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv“, a explicat Cătălin Cioabă, coordonatorul ediţiei. 

40

Portret realizat de Ioan Slavici

Eminescu era om de o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său, care era munte de om, şi ca fire, grădină de frumuseţe, şi ar fi putut să ajungă cu puteri întregi la adânci bătrâneţe dac-ar fi avut oarecare purtare de grijă pentru sine însuşi şi-ar fi fost încă [de] copil îndrumat a-şi stăpâni pornirile spre exces.

El era însă lipsit cu desăvârşire de ceea ce în viaţa de toate zilele se numeşte egoism, nu trăia prin sine şi pentru sine, ci pentru lumea în care-şi petrecea viaţa şi pentru ea. Trebuinţele, suferinţele şi durerile, întocmai ca şi mulţumirile lui individuale, erau pentru dânsul lucruri nebăgate-n seamă. Ceea ce-l atingea pe el erau trebuinţele, suferinţele, durerile şi totdeauna rarele bucurii ale altora. De aceea, zicea el, că sunt multe dureri şi puţine plăceri – nu pentru el, ci pentru lumea oglindită-n sufletul lui.

Nu l-au înţeles şi nu sunt în stare să-i pătrundă firea cei ce iau scrierile lui drept manifestare a fiinţei lui individuale.

El niciodată nu s-a plâns de neajunsurile propriei sale vieţi şi niciodată nu a dat pe faţă bucuria izvorâtă din propriile sale mulţumiri. Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. Întreaga lui purtare de grijă era deci numai pentru alţii, care, după părerea lui, nu puteau să găsească în sine înşişi mângâierea pe care o găsea el pierzându-se în privirea lumii ce-l înconjura. „Nenorocirea cea mare a vieţii e – zicea el – să fii mărginit să nu vezi cu ochii tăi, să ştii puţine, să înţelegi rău, să judeci strâmb, să umbli orbecăind prin o lume pentru tine pustie şi să fii nevoit a căuta afară din tine compensaţiuni pentru munca grea a vieţuirii.“

 

Lui nu-i trebuiau nici bogăţii, nici poziţiune, nici trecere-n societate, căci se simţea fericit şi fără de ele, şi din acest simţământ de fericire individuală pornea mila lui către cei mulţi şi nemărginitul lui dispreţ faţă de cei ce-şi petrec viaţa-n flecării ori sporesc durerile omeneşti. În întreaga lui scrisă nu este o singură notă de ură, şi noi, care-l ştim în toate amănuntele vieţii lui, am rămas adeseori uimiţi de firea lui îngăduitoare faţă cu cei ce se făceau vrednici de a fi urâţi. Dispreţul lui se dedea însă pe faţă fără de nici o

41

teamă şi adeseori şi fără de milă şi mai ales aceasta făcea pe mulţi să se ferească de dânsul.

Dacă n-a fost egoist în înţelesul comun al cuvântului, încă mai puţin a fost vanitos ori stăpânit de ambiţiune: pornirea lui covârşitoare era amorul propriu şi nimic nu era în el mai presus de simţământul de dignitate.

„Ceea ce li se poate ierta altora – zicea el adeseori – nu pot să-mi permit eu.“

Eminescu nu era însă în stare să mintă, să treacă cu vederea reaua credinţă a altora, să tacă şi, atunci când era dator, să vorbească, să măgulească ori chiar să linguşească pe cineva, şi-n gândul lui cea mai învederată dovadă de iubire şi de stimă era să-i spui omului şi-n bine, şi-n rău adevărul verde-n faţă. El era în stare să se umilească, să stăruie, să cerşească pentru vreun nevoiaş: pentru sine însuşi cu nici un preţ. Vorba lui era vorbă şi angajamentul luat de dânsul era sfânt. Niciodată el nu lua asupra sa sarcini pentru care nu se socotea îndeajuns pregătit ori pe care nu era gata să le poarte cu toată inima.

Orişicât de pornit ar fi fost şi orişicât de des s-ar fi pierdut în gânduri, el nu uita niciodată să-şi facă datoria, era totdeauna la locul lui şi alerga după creditorii săi, dar contra propriei sale convingeri nu lucra cu nici un preţ.

În mijlocul societăţii în care i-a fost dat să-şi petreacă viaţa, un asemenea om nu putea să facă carieră, nici să-şi creeze poziţiune.

„Când oamenii au trebuinţă de tine – zicea el adeseori –, aleargă să te caute, sunt însă foarte mulţumiţi când pot iar să scape de privirea ta pătrunzătoare şi de gura ta cea rea.“

[...]

„Nu merită să fie trăită viaţa pe care pot s-o am eu!“ – era cel mai covârşitor dintre gândurile lui şi aceasta se dă pe faţă când într-un fel, când într-altul şi-n scrierile lui.

 

Cătălin Cioabă, despre Eminescu bolnav

Iar acesta este, într-adevăr, cel mai puternic contrast pe care ni-l pun sub ochi textele de faţă:

42

contrastul dintre enormul său discernământ – cumpănita aşezare a cugetului, care îl făcea să „simtă“ ca nimeni altul perfecţiunea – şi, mai târziu, în anii bolii, pierderea acestui dat definitoriu al firii sale, care l-a părăsit atât de total, de parcă i-ar fi fost luat pur şi simplu de către cineva înapoi. Amintirile contemporanilor ne înfăţişează, pe destule pagini, acest cumplit balans, din ultimii ani ai vieţii, între perioadele de dispariţie a oricărui discernământ omenesc şi revenirea temporară la el, când tot ceea ce conştiinţa mai putea face era să se umple cu nespuse păreri de rău şi cu spaimă de sine. Iar acesta rămâne un lucru care scapă până la urmă înţelegerii: dincolo de dorinţa de a şti cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici şi să nu încerce, prin ipoteze şi teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un înţeles definitiv.  Cel care se încumetă să găsească explicaţii şi motivaţii în acest teritoriu, intangibil în fond, a şi greşit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.

Însă paginile de faţă ne revelează totuşi ceva important: boala lui Eminescu, prefigurată întru câtva de „nesaţiul“ său – care a fost, în fond, un nesaţiu al dăruirii de sine –, a avut de învins, înainte de a-l distruge, două mari obstacole. Mai întâi, trupul său robust. Era dăruit cu o asemenea rezistenţă fizică, încât Slavici nu conteneşte să se mire şi să admire forţa sa vitală în tinereţe: „Văzând cum îşi petrece el viaţa, îmi aduceam mereu aminte de Schopenhauer, care zice că pentru o lucrare intelectuală mai însemnată nu e de ajuns o bună desfăşurare a sistemului nervos, ci e nevoie şi de viguroase organe de nutriţiune, mai ales de un bun stomac şi de plămâni buni. Eminescu le avea pe toate din belşug. Petrecându-şi viaţa ca dânsul, cei mai mulţi oameni s-ar fi prăpădit în timp scurt. Pe el nu-mi aduc aminte să-l fi văzut vreodată bolnav, nici posomorât.“ O altă forţă, la fel de puternică, care a stat în calea asaltului final al bolii a fost iubirea discretă şi sprijinul permanent din partea prietenilor şi apropiaţilor. Şi ea poate stârni în egală măsură admiraţia.

Invoc aceste două lucruri fiindcă ele sunt, în fond, o invitaţie de a citi paginile de faţă aşa cum se cuvine. Fără a ne pripi şi a crede că, odată ce ne e desfăşurată sub ochi o viaţă de om, harta ei de întâmplări, putem vedea şi firele care o leagă de cer. Dacă pentru cei de pe vremuri era întru câtva de înţeles ca, sub impactul morţii, să se lanseze în fel de fel de speculaţii („de ce a înnebunit Eminescu?“), în ziua de azi am obţinut, poate – tocmai fiindcă ştim, mai bine ca ei, ce a însemnat Eminescu –, şi reţinerea necesară. Tocmai acesta e, în definitiv, rostul ultim al reeditării unor astfel de texte şi al recompunerii ansamblului lor, şi nicidecum simpla satisfacere a curiozităţii. Dacă volumul de faţă reuşeşte într-adevăr să pună laolaltă mărturiile contemporanilor aşa cum şi-a dorit Petru Creţia, marele

43

câştig tocmai acesta poate fi: să privim cu decenţă comprehensivă desfăşurarea unui destin.

Cine va avea această pietate a minţii în faţa înţelesurilor trăite va ajunge să vadă şi acele lucruri pe care boala nu a reuşit să le distrugă în Eminescu: exuberanţa sa voioasă (în timpul primului acces de boală a cântat, în sanatoriul din Viena, timp de aproape două luni). Iar apoi, zâmbetul său cel blând, din ce în ce mai plin de durere.

 

Viaţa Medicală Românească Numărul 3 (1253) | 23.01.2014 |

Rubrica La Vest de Occident

Planul lui RoyAutor: Dr. Martin S. MARTIN | 24 Ianuarie 2014

   Roy taie copaci. Cu mai bine de cincisprezece ani în urmă era tehnician de laborator de cateterism cardiac şi încă unul bun. Dar l-a mâncat băutura. A fost testat pentru alcoolemie pe neaşteptate, când era la lucru şi – după ce s-a confirmat nivelul ridicat de alcool – a fost concediat în doar câteva ore. Nu a urmat, cum a fost sfătuit, un program de dezintoxicare şi şi-a pierdut licenţa. Pentru câteva săptămâni a fost atât de şocat că nu a făcut nimic din ce ar fi trebuit ca să-şi repare situaţia: counseling, program de reeducare, memorii, audienţe. S-a trezit şi fără bani. Nici slujbe nu se prea găseau. Aşa că şi-a încercat norocul cu tăiatul copacilor. A cumpărat trei drujbe pe benzină, alte câteva scule şi asta i-a mâncat puţinele lui economii. Noroc că avea o camionetă pick-up puternică, aproape nouă, plătită integral. Cum a făcut rost de prima comandă, a închiriat o macara de copaci şi o măcinătoare de ramuri, a angajat trei mexicani, i-a încărcat în camionetă la înghesuială cu utilajele şi s-au dus la lucru. Fuseseră angajaţi la un complex de apartamente. Au tăiat cinci copaci. Patru sute de dolari bucata. A plătit chiria utilajelor, le-a plătit mexicanilor, a înscris în acte o companie pe numele lui, cu adresa şi telefonul la el acasă, şi a mers înainte. Businessul s-a stabilizat la un nivel modest. Sunt săptămâni când nu are de lucru, în altele abia pridideşte. Dacă ar înscrie încasările corect în registru şi le-ar raporta statului, n-ar putea trăi. Aşa că

44

ţine o parte din încasări ascunse, cam o treime din ele. Poate mai mult. Cu băutura a continuat ca înainte şi nevasta l-a lăsat în mai puţin de un an.   Se zbate bietul Roy, dar speră să fie ceva mai bine în curând, mai ales că sunt semne că economia s-ar putea întrema. O să înceapă mai multe construcţii, că în ultimii patru ani a fost un mare îngheţ în construcţia de case de locuit şi birouri. Mai multe construcţii, mai mulţi copaci de tăiat. O să fie mai bine, nu peste mult timp. Sau măcar aşa spera. Dar, peste toate celelalte, anul ăsta a mai venit o belea: e o lege nouă care te obligă să-ţi faci asigurare medicală. Nu faci, plăteşti amendă. Şi cei care te controlează dacă ai asigurare sau nu sunt agenţii federali de la serviciul de taxe. Nu îi poţi păcăli, nici nu te poţi juca cu ei. Adevăraţi câini.

   După ce a petrecut mai multe seri căutând pe net informaţii despre asigurări şi citind materialele trimise de companiile cărora le telefonase, Roy a ajuns la concluzia că nu-şi poate permite să plătească în jur de şase sute de dolari pe lună pentru asigurarea lui de sănătate. Va fi unul dintre mulţii care aleg soluţia să plătească, cu începere de la 1 martie 2014, penalizarea. Cei mai mulţi sunt oameni tineri, până în patruzeci de ani, cu sau fără familie. Calculul lor e simplu: e foarte puţin probabil să avem, noi sau copiii, nevoie de spital sau cameră de gardă. Şi dacă nu mergem la doctor sau la spital un an întreg, de ce să plătim atâţia bani; pentru o familie de patru costul unei asigurări de calitate ar fi cu mult peste 10.000 de dolari pe an.

   Reforma sistemului medical american, demult dorită şi necesară, a devenit o realitate abia la începutul acestui an, deşi legea care introduce reforma în varianta preşedintelui Obama (Patient Protection and Affordable Care Act) a fost votată de congresul american în urmă cu patru ani şi semnată de preşedinte la 23 martie 2010. Puţine lucruri din istoria politică recentă a Statelor Unite au scindat atât de mult opinia publică, acţiunile partidelor politice şi ale guvernelor locale din multe state, presa şi întreaga societate ca această lege, poreclită Obamacare. Fiindcă această lege îi afectează pe toţi cetăţenii, pe toţi participanţii la sistemul medical, economia în general şi antreprenorii în special. Odată aplicată, Obamacare va schimba multe în America. În bine? Numai în bine? În bine şi în rău? Mai mult în rău? Răspunsurile nu sunt aici şi ele sunt aşteptate cu anxietate.

   Textul legii a avut, atunci când a fost votată (la vremea aceea Congresul era majoritar democrat în ambele camere), o întindere de aproape două mii de pagini. Mulţi dintre senatori şi congresmeni, chiar dintre cei care au votat în favoarea legii, au mărturisit că nu au citit legea în întregime. Alţii au revenit după ce şi-au dat sprijinul prin vot şi au admis că, dacă ar fi ştiut toate detaliile, nu ar fi votat pentru. Dar asta nu mai are nicio importanţă astăzi: fostul proiect controversat a devenit

45

lege, a supravieţuit contestării până la nivelul Curţii Supreme şi va rămâne în vigoare, indiferent de opoziţie.

   Este imposibil de prezentat într-un singur articol o lege atât de vastă, cu multiplele ei implicaţii şi consecinţe. Dar putem să ne facem o impresie din identificarea efectului acestei legi asupra celor pe care îi afectează.

   Întorcându-ne la Roy, el va fi obligat să plătească penalizarea de neasigurat şi aceasta se calculează în două feluri: 1% din venitul anual, dacă declară un venit, sau 95 de dolari, dacă nu declară niciunul. În ultimul caz, fiind fără venit, el ar beneficia de suportul guvernului pentru asigurare de 100% şi ar fi penalizat numai pentru neglijenţa de a-şi completa formularele. Dar penalizarea va creşte în anii următori: 2% din venit sau 325 de dolari de persoană în 2015, 2,5% din venit sau 625 de dolari de persoană în 2016... În plus, dacă va fi nevoie, neasiguraţii vor trebui să plătească integral costul unei spitalizări sau vizite la camera de gardă. Deşi se numeşte legea asistenţei medicale accesibile, această nouă lege nu e prea accesibilă pentru mulţi.

   Planul lui Roy, despre care ştie că este riscant şi poate fi o mare pierdere, nu are şanse să continue multă vreme. Odată cu vârsta, care va adăuga probleme medicale noi, împotriva lui Roy sunt şi alte lucruri: riscul de a se accidenta la lucru, pierderea businessului, o căsătorie poate, creşterea permanentă a penalizărilor. Ceea ce azi este o măsură de a-şi proteja micul venit, poate deveni – în cazul lui Roy – un dezastru financiar. Sunt mulţi Roy în America: micii fermieri şi meseriaşi independenţi, şoferii de cursă lungă, multele femei care lucrează la curăţenia caselor şi îngrijirea bătrânilor, micii comercianţi, îngrijitorii de grădini etc. Multora dintre aceştia, micul lor venit abia le ajunge să trăiască şi să-şi împrospăteze sculele şi materialele. Şi mulţi aleg să nu se asigure. Şi să plătească penalizările. Deocamdată.

 

46

Dr. Martin S. Martin (numele oficial, începând din 1990, al lui Martin Ştefan Constantinescu) a fost unul dintre chirurgii talentaţi din Clinica de chirurgie cardiovasculară de la Spitalul Fundeni. În ciuda valorii sale, recunoscută deopotrivă de colegi şi de pacienţi, a fost scos din învăţământul universitar. Acest abuz, umilinţa cotidiană a vieţii din România, insatisfacţiile materiale şi spirituale l-au determinat să părăsească definitiv ţara în vara lui 1985: a plecat la un congres medical la Atena, unde a cerut azil politic. După câteva luni, a ajuns în Statele Unite, unde s-a specializat în cardiologie şi a practicat timp de nouăsprezece

ani cardiologia intervenţională în Chattanooga, Tennessee.

 

47

48

49