Verbe tranzitive

167
ACADEMIA DE ŞTIINŢE A REPUBLICII MOLDOVA INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ Cu titlu de manuscris C.Z.U. 811.135. 1’ 367.625 (478) (043 2) UNGUREANU Violeta VERBELE TRANZITIVE ÎN LIMBA ROMÂNĂ Specialitatea 10.02.01 – Limba română Teză de doctor în filologie Conducător ştiinţific: dr. hab. În filologie, DÎRUL Alexandru Autor: Ungureanu Violeta Chişinău, 2005

description

gramatica

Transcript of Verbe tranzitive

Page 1: Verbe tranzitive

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL DE LINGVISTICĂ

Cu titlu de manuscris

C.Z.U. 811.135. 1’ 367.625 (478) (043 2)

UNGUREANU Violeta

VERBELE TRANZITIVE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Specialitatea 10.02.01 – Limba română

Teză de doctor în filologie

Conducător ştiinţific: dr. hab. În filologie, DÎRUL Alexandru

Autor: Ungureanu Violeta

Chişinău, 2005

Page 2: Verbe tranzitive

2

Cuprins Introducere................................................................................................................................. 3. Capitolul I Clasa verbelor tranzitive printre verbele limbii române

1.1 Trăsăturile verbului ca parte de vorbire..............................................................................

1.2. Opoziţia tranzitiv-intranzitiv în cadrul verbelor româneşti...............................................

1.3. Două tipuri de tranzitivitate – funcţională şi formală........................................................

1.4. Actantul obiectual – trăsătură omniprezentă a verbului tranzitiv......................................

1.5. Actanţii obligatorii şi actanţii facultativi ai verbelor tranzitive.........................................

6

8

15

18

25

Capitolul II Clasificarea semantică a verbelor tranzitive şi tipurile de actanţi

2.1. Locul semanticii în structura limbii....................................................................................

2.2. Verbul – semn predicativ. Nivelul semantic şi relaţional..................................................

2.3. Verbe tranzitive acţionale..................................................................................................

2.4. Verbe tranzitive neacţionale...............................................................................................

30

32

36

54

Capitolul III Verbe tranzitive din perspectivă valenţială

3.1. Valenţa – noţiuni generale.................................................................................................

3.2. Clasificarea valenţială a verbelor.........................................................................................

3.3. Valenţa verbelor tranzitive..................................................................................................

a. Structuri bivalente..................................................................................................................

b. Structuri trivalente.................................................................................................................

65

70

75

75

111

Capitolul IV Verbele tranzitive în cadrul opoziţiei diateziale

4.1. Raportul dintre tranzitivitate şi diateză..............................................................................

4.2. Conjugarea verbelor tranzitive la diateza activă şi la diateza pasivă.................................

4.3. Participiul – element de bază a conjugării pasive româneşti.............................................

4.4. Restricţii (semantice, ontice) privind capacitatea de conjugare a verbelor tranzitive la

diateza pasivă............................................................................................................................

119

123

126

129

Capitolul V Semantica derivatelor de la verbele tranzitive

5.1. Particularităţi ale derivatelor de la verbele tranzitive

5.2. Semnificaţia valenţială a verbelor tranzitive în semantica derivatelor de la acestea.........

136

142

Concluzii....................................................................................................................................

Bibliografie................................................................................................................................

Adnotare.....................................................................................................................................

Cuvinte cheie.............................................................................................................................

Abrevieri.....................................................................................................................................

150

153

164

165

167

Page 3: Verbe tranzitive

3

Introducere Consideraţii generale. Importanţa funcţională a clasei verbului se defineşte prin faptul că

verbul „nu comută niciodată cu zero”. În acest sens, el este considerat centrul propoziţiei, pentru că

în calitatea sa de semn predicativ îndeplineşte funcţia de organizare a predicativităţii.

Tranzitivitatea este o trăsătură inerentă verbului şi totodată o problemă actuală a lingvisticii

contemporane. De modul înţelegerii şi tratării tranzitivităţii depinde interpretarea unor asemenea

probleme ca structura de adâncime şi de suprafaţă a propoziţiei, clasificarea valenţială şi semantică

a verbelor, regimul verbelor etc. Dirijând comportamentul lexemului verbal în procesul comunicării

tranzitivitatea este în strânsă legătură cu caracteristicile semantice ale verbului. Însă acest aspect

este lăsat în umbră în gramaticile curente ale limbii române. Deşi se constată că tranzitivitatea

verbelor este determinată atât de conţinutul lor semantic, cât şi de structura sintactică a limbii,

prevalează totuşi aplicarea criteriului sintactic (formal) la definirea ei. Acest fapt se reflectă negativ

mai ales asupra clasificării verbelor tranzitive. Or, încercarea de a crea noi principii de clasificare a

verbelor este o preocupare permanentă a lingvisticii moderne. Se operează cu noţiuni noi, precum

„abordarea semantică a gramaticii” [Wierzbicka, 1987; 1988] sau „construirea modelelor

explicative” [Apresean, 1999] la baza cărora stă ideea că sensul cuvântului determină

comportamentul lui în planul sintagmatic. La etapa actuală a dezvoltării lingvisticii clasificarea

verbelor precum şi capacitatea lor combinatorie se face pa baza mai multor parametri, adică pe baza

unor trăsături care reunesc verbele în clase cu un comportament sintagmatic mai mult sau mai puţin

asemănător.

Tema abordată în lucrarea de faţă ridică o serie de probleme care nu au cunoscut o rezolvare

unanim acceptată, cum ar fi: definirea tranzitivităţii, opoziţia tranzitiv /intranzitiv, tranzitivitatea şi

valenţa sintactică şi semantică a verbelor, tranzitivitatea şi diateza etc. Studierii aprofundate a

acestora, precum şi altor probleme legate de verbele tranzitive este consacrată această disertaţie.

Actualitatea temei. Tranzitivitatea este o însuşire permanentă a verbului, fapt confirmat de

menţiunea respectivă în dicţionare înaintea definirii sensului lexemului verbal. Noţiunea în cauză

este destul de complexă ea comportând o serie de caracteristici ce se referă la disponibilităţile

semantice, sintagmatice, gramaticale şi derivative ale verbelor. Cu toate acestea, deşi problema n-a

fost trecută cu vederea de către lingvişti, încă nu există un studiu special consacrat verbelor

tranzitive. Mai mult decât atât, nu există nici o opinie unică în ceea ce priveşte problemele cardinale

ale tranzitivităţii. De aceea cercetarea acestei probleme se impune în mod imperios, pentru a o privi

dintr-un nou unghi de vedere şi a completa preţioasele realizări de până acum. Acestea au constituit

şi motivele care au stat la baza alegerii temei date pentru investigare.

Page 4: Verbe tranzitive

4

Scopul principal al lucrării noastre este investigarea temei alese din diverse perspective,

astfel încât să putem oferi un tablou de ansamblu al comportamentului semantic şi gramatical al

verbelor tranzitive în limba română. Atingerea scopului propus a determinat realizarea următoarelor

sarcini concrete:

– definirea noţiunii de tranzitivitate;

– relevarea particularităţilor opoziţiei tranzitiv /intranzitiv;

– conturarea perspectivei semantice şi a celei formale a tranzitivităţii.

– analiza structurii actanţiale a verbelor tranzitive;

– clasificarea semantică a verbelor tranzitive;

– clasificarea valenţială a verbelor tranzitive;

– descifrarea rolurilor tematice ale argumentelor verbului tranzitiv;

– analiza verbelor tranzitive din perspectiva opoziţiilor diateziale;

– relevarea particularităţilor semantice ale derivatelor de la verbele tranzitive.

Suportul metodologic şi ştiinţific al lucrării este determinat de scopul urmărit şi de

specificul fenomenului studiat. Pentru documentare teoretică ne-au servit lucrările unor lingvişti

notorii: I. Apresean, A. Arutiunova, M. Avram, I. Bărbuţă, E. Benveniste, S. Berejan, V. Bogdanov,

A. Ciobanu, G. Constantinescu-Dobridor, E. Coseriu, I. Diaconescu, D. Draşoveanu, I. Evseev, V.

Gak, V. Guţu Romalo, I. Iordan, D. Irimia, J. Lyons, M. Manoliu-Manea, G. Pană Dindelegan etc.

Lucrarea e realizată în baza materialului de fapte excerptat din dicţionare, din literatura artistică,

precum şi din experienţa proprie de vorbitor al limbii române ca limbă maternă. Pentru obţinerea

rezultatelor scontate am aplicat în investigaţia noastră metoda analizei şi sintezei, precum şi metoda

analizei componenţiale. Am aplicat şi metoda descriptivă care ne-a permis sistematizarea şi

clasificarea materialului de fapte excerptat. Tehnicile analizei referenţiale şi denotative ne-au ajutat

să stabilim comportamentul funcţional al unităţilor studiate.

Inovaţia ştiinţifică a lucrării. Lucrarea propune noi perspective de investigare a temei

cercetate. Pentru prima dată la clasificarea verbelor tranzitive se aplică principiile proprii unor

parametru diferiţi cum ar fi: clasa ontologică, clasa tematică, clasa actanţială şi clasa taxonomică ce

permit studierea fenomenului sub toate aspectele lui esenţiale. Pentru prima dată a fost evidenţiată

diversitatea rolurilor tematice ale participanţilor /argumentelor ce apar în poziţia celor două

componente ale structurilor bivalente alcătuite de verbele tranzitive: subiectul şi complementul

direct.

Astfel, primul component care în teoriile tradiţionale este investit în toate cazurile în rolul de

agent, are, de fapt, mult mai multe roluri: de agent, de instrument, de experimentator, de locativ, de

beneficiar etc. La fel şi cel de-al doilea component, care în gramaticile curente este considerat peste

Page 5: Verbe tranzitive

5

tot obiect, poate avea rol de: pacient, obiect, instrument, onomasiv, experimentator, rezultativ etc.

Noutatea ştiinţifică a lucrării rezidă şi în caracterul complex al investigaţiilor care reprezintă o

încercare de a oferi un tablou amplu asupra temei cercetate.

Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării Rezultatele obţinute în urma cercetărilor

prezintă interes atât sub aspect teoretic, cât şi practic. Ele pot fi aplicate la predarea cursurilor

teoretice şi practice de semantică şi de gramatică. Lucrarea va contribui la aprofundarea

cunoştinţelor despre disponibilităţile semantice şi sintagmatice ale verbelor tranzitive, în special, şi

a cunoştinţelor de morfologie şi sintaxă, în general. Materialul de fapte analizat în lucrare va putea

fi folosit la elaborarea unor dicţionare sintactice, precum şi la redactarea unor cursuri de

specialitate.

Aprobarea lucrării. Rezultatele cercetării de faţă au fost prezentate la o serie de conferinţe

naţionale şi simpozioane internaţionale care şi-au ţinut lucrările la Institutul de Lingvistică al

A.Ş.M., la Universitatea Liberă Internaţională, la Institutul de Relaţii Economice Internaţionale.

Principalele teze ale lucrării au fost publicate într-un număr de 10 articole şi rezumate ale

comunicărilor (lista se anexează).

Lucrarea a fost discutată la sectorul de Gramatică al Institutului de Lingvistică al A.Ş.M.

Structurarea tezei. Diversele aspecte ale temei cercetate au fost tratate în cinci capitole,

completate de o introducere, concluzii şi lista referinţelor bibliografice.

Page 6: Verbe tranzitive

6

Capitolul I

Clasa verbelor tranzitive printre verbele limbii române

1. 1. Trăsăturile verbului ca parte de vorbire

Verbul reprezintă o clasă de cuvinte care exprimă procesele realităţii obiective.

Structura semantică a verbului include: 1. sensul categorial „proces”; 2. diferite sensuri

concrete din sfera semanticii lexicale; 3. un ansamblu de sensuri gramaticale, exponente ale

categoriilor: diateză, mod, timp, persoană şi număr.

Structura formală a cuvintelor din clasa verbului este alcătuită din unităţi de expresie

(formaţi sau morfe) care actualizează explicit semele lexicale şi sensurile gramaticale. Sensul

categorial nu are mijloace speciale de expresie, el este exprimat în mod sincretic o dată cu celelalte

componente ale semanticii verbului.

Există diferite modalităţi de definire a verbului. Vom lua ca bază următoarea definiţie-

model: „verbul...este reprezentat prin cuvintele care pot exprima acţiunea, starea, existenţa, voinţa,

dorinţa etc. privite ca procese; care au categoriile gramaticale de diateză, mod, timp, persoană şi

număr şi care pot îndeplini funcţia sintactică de predicat” [C. Dimitriu, p.180].

Clasa verbului are un inventar bogat de unităţi (circa 7000 de cuvinte) şi se caracterizează

din mai multe puncte de vedere. Astfel, în „Dicţionarul de ştiinţe ale limbii” sunt evidenţiate

„următoarele caracteristici importante: morfologic, în limbile cu flexiune, se distinge printr-o

flexiune specifică, numită conjugare; semantico-sintactic, are calitatea de a primi actanţi /

argumente, de a le atribui roluri / cazuri şi a le impune restricţii de formă şi de topică, asigurând

structurarea semantico-sintactică a propoziţiei şi coeziunea componentelor subiect – verb – obiect;

semantic, exprimă activităţi / acţiuni şi stări, înfăţişate ca procese momentane sau durative, fiind,

dintre părţile de vorbire, clasa purtătoare în cel mai înalt grad a predicaţiei logice; semantico-

pragmatic, verbul este componentul propoziţiei prin care se face referirea la evenimentul

extralingvistic, dispunând de categorii şi mecanisme în stare să transforme organizarea sintactică

într-un fapt de enunţare” [DŞL, p. 563].

O bună parte din cuvintele incluse în clasa verbului nu îndeplinesc plenar cerinţele clasei şi

nu pot fi plasate decât la periferia ei. Astfel, verbele auxiliare, semiauxiliare şi copulative sunt în

bună parte sinsemantice, nu exprimă acţiuni, stări, nu pot îndeplini de sine stătător funcţia de

predicat. Ele se înscriu în categoria morfelor – mărci ale unor categorii gramaticale sau al unor

raporturi sintactice. Pe de altă parte, nu toate categoriile gramaticale, enumerate în definiţie, pot fi

Page 7: Verbe tranzitive

7

exprimate de absolut toate cuvintele incluse în clasa verbului. Numai categoria timpului este

specifică pentru marea majoritate a verbelor (cu excepţia imperativului care nu actualizează opoziţii

temporale). Diateza şi modul, categorii verbale prin excelenţă, nu manifestă o recurenţă regulată de

forme (intranzitivele sunt indiferente faţă de diateză). Persoana, comună pentru verb şi pronume,

prezintă trăsături specifice din punct de vedere semantic şi formal (formele nominale şi verbele

impersonale nu exprimă persoana). Unele forme gramaticale cu statut verbal sunt susceptibile de a

exprima categorii străine verbului. E vorba de participiu care în anumite situaţii exprimă genul şi

cazul. Nu toate cuvintele din clasa verbului apar în poziţia sintactică predicat. Ele constituie

subclasa verbelor nepredicative. Cu toate acestea verbul, după cum s-a menţionat în lucrările de

specialitate, este o parte de vorbire unitară, riguros definită, cu o sferă semantică bine conturată, cu

un sistem organizat paradigmatic, cu o flexiune bogată, ce fixează coraportul dintre unităţile de

conţinut şi de expresie. Incontestabil este şi locul central pe care îl ocupă verbul în procesul de

comunicare.

Din punct de vedere comunicativ, verbul se aseamănă în unele privinţe cu adjectivul.

Verbele ca şi adjectivele exprimă diferite calităţi ale „obiectului”, indică semnele acestuia. De aceea

în procesul de comunicare ele intră în relaţii sintagmatice cu cuvintele din clasa numelui,

lămurindu-le. Ceea ce le deosebeşte este doar perspectiva dinamică a verbului în comparaţie cu cea

statică a adjectivului. Din această cauză pe axa sintagmatică agent – proces – pacient mai explicite

sunt relaţiile dintre agent–proces, adică relaţiile dintre verbe şi substantive. Determinarea

adjectivală este prezentată implicit de către agent. Deci, o importanţă de prim ordin în procesul de

comunicare o are raportul sintagmatic între unităţile din clasa numelui şi cea a verbului.

Pe axa sintagmatică agent – proces – pacient verbul se caracterizează prin dubla sa orientare

relaţională: agent–proces, pe de o parte, şi proces–obiect, pe de altă parte. Relaţia agent–proces stă

la temelia sensului sintactic de bază al verbului – predicativitatea. Relaţia proces – pacient

generează trăsătura sintactică specifică verbului – regimul şi pe cea semantico-sintactică –

tranzitivitatea.

Aşadar, verbul este o parte de vorbire independentă, care formează împreună cu substantivul

nucleul oricărui enunţ. Trăsătura categorială de bază a verbului este particularitatea lui

semasiologică de a reda procese în sensul larg al cuvântului. Este o parte de vorbire flexibilă şi

actualizează categoriile gramaticale diateză, mod, timp, persoană şi număr. Sensul sintactic al

verbului este predicativitatea, iar trăsătura sintagmatică intrinsecă verbului este regimul (cu sau fără

prepoziţii).

Clasificarea lexemelor din clasa verbului după anumite criterii semantice şi relaţionale,

efectuată în toate studiile de gramatică, are ca rezultat stabilirea unui inventar de mărci de tipul:

Page 8: Verbe tranzitive

8

acţiune, stare, devenire, relaţie, concret, abstract, animat, inanimat, tranzitiv, intranzitiv, reflexiv,

personal, impersonal, predicativ, auxiliar, semiauxiliar, copulativ, semicopulativ etc. Evident, aceste

mărci sunt de natură diferită, deoarece sunt grupate de factori lexicali şi relaţionali diferiţi. Astfel,

mărcile acţiune, devenire, stare, relaţie reflectă varietatea proceselor semnificate de verb şi stau la

baza conţinutului lexical al lexemelor verbale; concret, abstract, animat, inanimat detalizează

semele verbale şi limitează posibilitatea lor de a exprima acţiuni; subiectiv, obiectiv concretizează

relaţiile dintre agent – proces – pacient; tranzitiv, intranzitiv guvernate de relaţia proces–obiect

stabilesc limitele de valenţă ale unităţilor lexicale; personal, impersonal clasifică verbele după

indicele de persoană, actualizând relaţia dintre acţiune şi agent; predicativ, nepredicativ denotă

menirea funcţională a verbului etc.

Cu toată eterogenitatea lor, mărcile enumerate supra sunt indiscutabil operante în

clasificarea lexico-gramaticală a lexemelor verbale pentru că reflectă trăsăturile de bază ale clasei.

În ordinea celor discutate în capitolul de faţă ne interesează în mod special mărcile legate de

tranzitivitate.

1. 2. Opoziţia tranzitiv / intranzitiv în cadrul verbelor româneşti

Vocabularul limbii române cuprinde aproximativ şapte mii de verbe. Marea lor majoritate

sunt tranzitive. După estimările exegeţilor, verbele intranzitive constituie doar circa 1500, deci circa

5500 sunt verbe tranzitive.

Dirijând comportamentul lexemului verbal în procesul comunicării, tranzitivitatea este în

strânsă legătură cu caracteristicile semantice ale verbului. De aceea se consideră că tranzitivitatea

este o însuşire permanentă a verbului, fapt confirmat de menţiunea respectivă în dicţionare înaintea

definirii sensului lexemului verbal. Tranzitivitatea se referă la dubla orientare a lexemelor verbale în

schema de relaţii sintactice agent – proces – pacient.

Unele verbe cer compliniri obligatorii pentru a-şi manifesta plenar rostul comunicativ. În

gramaticile normative se consideră că asemenea verbe semnifică acţiuni ce se răsfrâng asupra unui

obiect direct, exprimat, de regulă, printr-un substantiv (sau substitut al acestuia) la cazul acuzativ

fără prepoziţie sau cu prepoziţia pe. Acestea sunt verbe tranzitive. Deoarece realizarea relaţiei

respective are loc pe teren sintactic, se consideră că trăsătura distinctivă a verbelor tranzitive este

ocurenţa obligatorie a complementului direct: Fratele meu citeşte o carte; Maria scrie o scrisoare;

Eu o văd pe Maria; Pietonii traversează strada; Boiangiul vopseşte peretele etc. „Fără asemenea

complinire sensul verbului rămâne necunoscut până la limita necesară, iar enunţul neclar. Lipsite de

compliniri, enunţurile [...] sînt văduvite de un element esenţial, strict necesar pentru realizarea

intenţiei comunicative a vorbitorului. Dependenţa verbului tranzitiv de obiectul direct este foarte

Page 9: Verbe tranzitive

9

puternică mai întâi de toate în plan semantic. De aceea verbele tranzitive sunt considerate

insuficiente semantic, iar valenţa complementului direct – obligatorie” [GULR, p.139]. Lingvistul

Nicolae Mătcaş, referindu-se la ideea aici în discuţie, menţionează că modul cum este definită

noţiunea de complement direct poate avea anumite consecinţe asupra identificării nejustificate a

tranzitivităţii verbelor. „După cum se ştie, afirmă Nicolae Mătcaş, la definirea complementului

direct stă criteriul de ordin semantic: partea de propoziţie care determină un verb tranzitiv şi indică

persoana sau obiectul asupra căruia trece nemijlocit acţiunea unui verb tranzitiv. Aceasta înseamnă

că trebuie cunoscut foarte bine ce este verbul tranzitiv. La definirea lor însă operăm cu un

subterfugiu, arătând, că sunt tranzitive acele verbe care...pot avea complement direct. Avem, adică,

un cerc vicios: pentru a şti ce este complementul direct, trebuie să ştim ce înseamnă verb tranzitiv;

pentru a determina caracterul tranzitiv (sau intranzitiv) al verbului, trebuie să ştim ce înseamnă

complement direct (subl. noastră). În această situaţie nu e de mirare că într-o propoziţie de tipul

Merg pe gard, de drum mă ţiu (Folclor) unii elevi ar putea considera verbul a merge tranzitiv din

motivul că substantivul următor pe gard suferă în mod direct acţiunea lui...” [N. Mătcaş, p.71]. Într-

adevăr, această confuzie este foarte frecventă, iar „erori de acest fel se întâlnesc nu numai la unii

elevi” [N. Mătcaş, p. 72]. Şi unii profesori consideră că verbul a se aşeza în propoziţia Elevii se

aşază pe scaune este tranzitiv, din cauză că substantivul scaune suferă acţiunea verbului respectiv.

Problema dată merită o analiză mai detaliată.

Alte verbe nu cer compliniri obligatorii, deoarece acţiunea lor se consumă în sfera

subiectului şi nu se răsfrânge, nu trece asupra unui obiect. Acestea sunt verbele intranzitive.

Intranzitivele sunt suficiente din punctul de vedere al conţinutului lor semantic. Enunţurile: Vine

primăvara; Copiii aleargă; Copacii înverzesc redau exact sensul conform scopului comunicării. Nu

necesită compliniri obiectuale, ci doar compliniri circumstanţiale sau indirecte care nu sunt

obligatorii.

Cu toată certitudinea celor menţionate până aici, clasificarea verbelor în tranzitive şi

intranzitive „din gramatica limbii române şi a altora, este insuficientă atît ca grad de cuprindere, cît

şi ca grad de adecvare” [Draşoveanu, 1997, p.172].

Opoziţia tranzitiv / intranzitiv în unele cazuri este exprimată tranşant, iar în alte cazuri se

manifestă în structura unuia şi aceluiaşi verb. Astfel, verbe ca: a afla, a ajuta, a alunga, a ameninţa,

aproba, a apuca, a asculta, a astupa, a aştepta, a aşterne, a avea, a azvârli sunt numai tranzitive.

Pe când verbe ca: a alerga, a aluneca, a aparţine, a apărea sunt numai intranzitive. Există şi cazuri,

foarte răspândite, de altfel, ca un verb tranzitiv să aibă în structura sa semantică şi sensuri

intranzitive, şi invers, un verb intranzitiv, să aibă unul sau două sensuri tranzitive. Astfel unul şi

acelaşi verb în diferite contexte va apărea cu tranzitivitate diferită (pozitivă sau negativă). De

Page 10: Verbe tranzitive

10

exemplu, în propoziţiile de mai jos verbele a aprinde, a ameţi, a fierbe, a îmbătrâni, a încălzi, a

închide comportă două sensuri – unul intranzitiv şi altul intranzitiv:

● Focul s-a aprins – Ion a aprins focul;

● Ion a ameţit – Mirosul crinilor l-a ameţit pe Ion;

● Laptele fierbe – Mama fierbe laptele;

● Ion îmbătrâneşte – Necazurile îl îmbătrânesc pe Ion;

● Câinii se încălzeau la razele soarelui – Razele soarelui încălzeau câinii;

● Uşa se închide – Ion închide uşa.

Mai mult decât atât, după cum afirmă Jonh Lyons, contextele în care apar aceste verbe sunt legate

printr-o importantă corelaţie. Şi anume, luând ca bază informaţia redată de propoziţiile din prima

parte a corelaţiei, unde verbele se folosesc ca intranzitive, se pot pune întrebări de tipul: Cine a

aprins focul? Ce l-a făcut pe Ion să ameţească? Cine fierbe laptele? Ce îi face pe Ion să

îmbătrânească? Ce încălzea câinii? Cine închide uşa? Scopul acestor întrebări este de a afla cine a

fost agentul (autorul) acţiunilor exprimate de verbele date. Răspunsul la aceste întrebări a generat

contextele în care verbele examinate sunt folosite ca tranzitive. Ce s-a întâmplat în contextele

examinate? Faptul este uşor de relevat: subiectul verbului intranzitiv devine obiectul verbului

respectiv tranzitiv, iar în calitate de agent sau de cauzator al acţiunii exprimate de acest verb

apare un alt actant (un subiect ergativ). De aici se poate trage concluzia următoare: contextele

marcate cu tranzitivitate pozitivă pot fi considerate ca fiind deduse din contextele marcate cu

tranzitivitate negativă cu ajutorul transformării cauzative [Lyons, p.373], adică ar rezulta de aici că

structurile intranzitive constituie sursa de generare a construcţiilor tranzitive. Aceasta este una

dintre cele mai importante particularităţi ale opoziţiei tranzitiv / intranzitiv în lingvistică:

● Ionuţ doarme – Dădaca l-a adormit pe Ionuţ;

● Copilul mănâncă – Mama îl hrăneşte pe copil

verbele a arde şi a aprinde; a muri şi a omorî; a dormi şi a adormi; a mânca şi a hrăni sunt

marcate de tranzitivitate negativă, fiind intranzitive (a arde, a muri, a dormi, a mânca) şi de

tranzitivitate pozitivă, fiind tranzitive (a aprinde, a omorî, a adormi, a hrăni), însă legătura dintre

ele este aceeaşi: construcţia tranzitivă provine din cea intranzitivă. Procedura este similară. Luând

ca bază informaţia redată de prima parte a corelaţiei, în construcţii intranzitive, punem întrebările

respective pentru a afla agentul acţiunilor exprimate de verbele date: Cine a aprins focul? Cine l-a

omorât pe Ion? Cine a adormit copilul? Răspunsul a generat construcţiile tranzitive. În literatura de

specialitate a fost emisă ideea că ar exista posibilitatea ca verbele de tipul a aprinde şi a arde; a

omorî şi a muri ca realizări fonologice alternative, condiţionate sintactic, ale unuia şi aceluiaşi verb

[Lyons, p. 374].

Page 11: Verbe tranzitive

11

O altă particularitate a opoziţiei tranzitiv / intranzitiv constă în legătura ei cu opoziţia animat

/ inanimat a substantivelor. Construcţiile tranzitive cu verbe care se caracterizează printr-o

tranzitivitate funcţională (a se vedea mai jos) au, de regulă un subiect exprimat printr-un substantiv

animat, iar cele intranzitive au fie un subiect inanimat, fie un subiect animat. De exemplu: Viteza

automobilului se schimbă – Şoferul schimbă viteza automobilului; Geamul s-a spart – Copilul a

spart geamul; Sacul se umple cu grâu – Ţăranul umple sacul cu grâu; Mâncarea se încălzeşte –

Mama încălzeşte mâncarea; Piatra se mişcă – Ion mişcă piatra; Copilul doarme – Mama adoarme

copilul etc. Acesta ar trebui să fie sistemul ideal al opoziţiei tranzitiv / intranzitiv, deoarece doar

substantivele animate sunt cele care exprimă un participant activ la situaţie, un agent în adevăratul

înţeles al cuvântului (atât în construcţiile tranzitive, cât şi în cele intranzitive), pe când substantivele

inanimate nu exprimă decât participanţi pasivi la situaţie, incapabili de a se afla în poziţia de agent

în adevăratul sens al cuvântului.

E de menţionat însă faptul că această condiţie sau, mai bine zis, cerinţă funcţională a

verbelor tranzitive de a avea un subiect exprimat printr-un substantiv animat nu s-a păstrat în marea

majoritate a limbilor. Dimpotrivă, modelul s-a extins, s-a formalizat, astfel încât foarte multe

construcţii tranzitive au ca subiect un substantiv inanimat. În propoziţiile: Piatra sparge geamul.

Ura îţi distruge sănătatea; Bogăţia îi atrage pe hoţi; Cuţitul acesta taie salamul în felii subţiri

tranzitivitatea este exprimată doar formal, la nivel sintactic. În aceste construcţii subiectele

inanimate joacă rolul unor agenţi indirecţi. Transformate la nivel logic, aceste propoziţii ar avea

următoarea structură de adâncime: Cineva aruncă o piatră care sparge geamul; Cineva urăşte atât

de mult încât îşi distruge sănătatea; Cineva munceşte pentru a fi bogat, ceea ce îi atrage pe hoţi;

Cineva lucrează cu un cuţit care taie salamul în felii subţiri.

Opoziţia tranzitiv / intranzitiv în cadrul verbului constituie aşadar una dintre problemele cele

mai actuale. Cu atât mai mult cu cât problema tranzitivităţii a fost tratată, mai mult sau mai puţin,

unilateral în lingvistica românească tradiţională.

Cu toate că din punct de vedere noţional (din perspectivă semantică, pornind şi de la

definiţia termenului), conceptul de tranzitivitate implică ideea de trecere, de transfer a acţiunii

exprimate de verb de la agent la pacient, în majoritatea gramaticilor româneşti, tranzitivitatea este

tratată din perspectivă sintactică, formală, în funcţie de capacitatea verbului de a primi un

complement direct. Or, după cum relevă pe bună dreptate D. Irimia, „Atât conceptul de

tranzitivitate, cît şi raportul dintre tranzitivitate, planul semantic al verbului şi structura enunţului

(în planul expresiei şi în plan semantic) impun o interpretate mai complexă, cu luarea în atenţie atât

a dimensiunii sintactice, cît şi a dimensiunii semantice în organizarea şi funcţionarea textului

lingvistic [Irimia, 1997 a., p. 45].

Page 12: Verbe tranzitive

12

S-a constatat că tratarea tranzitivităţii doar din punct de vedere sintactic duce la interferenţa

(amestecul) mijloacelor aparţinând celor trei compartimente ale limbii: semantic, morfologic şi

sintactic [Konopielko, p. 6]. Rezultatele acestei interferenţe consistă în corelarea câmpului

tranzitivităţii cu capacitatea verbului de a guverna un obiect direct exprimat printr-un substantiv la

cazul acuzativ fără a se ţine seama de caracteristicile semantice ale verbului dat. În lucrările de

specialitate au fost luate în discuţie verbe de tipul a lovi şi a iubi, ambele tranzitive din perspectivă

sintactică, formală: Ion o loveşte pe Ana şi Ion o iubeşte pe Ana. Însă din perspectivă semantică,

tranzitivitatea acestor verbe diferă. În primul caz, verbul se pretează tranzitivităţii atât din punct de

vedere semantic (acţiunea verbului trece asupra pacientului), cât şi din punct de vedere formal

(verbul guvernează un complement direct). În cel de al doilea caz, verbul este tranzitiv doar din

punct de vedere sintactic, deoarece din punct de vedere semantic, acţiunea verbului are o direcţie

inversă, adică este suferită de agent, nu de pacient.

John Lyons insistă asupra necesităţii de a face deosebire între perspectiva semantică şi cea

formală a tranzitivităţii. La clasificarea verbelor în tranzitive şi intranzitive ar fi suficientă aplicarea

criteriului semantic. Adică ar trebui tratate ca tranzitive verbele a căror acţiune trece asupra unui

obiect. Cu toate acestea, în toate limbile, inclusiv în limba română, sunt tratate ca tranzitive verbe

care nici pe departe nu exprimă acţiuni care trec de la agent la pacient. De exemplu, verbele a

vedea, a auzi, a mirosi nu ar trebui încadrate în categoria semantică a tranzitivităţii, pentru că ele

exprimă stări care nu pot trece asupra obiectului direct pe care îl guvernează verbul la nivel

sintactic. Situaţia e similară cu încadrarea cuvintelor dreptate, frumuseţe în clasa substantivelor,

deşi acestea nu exprimă obiecte. Acest aparent cerc vicios se rezolvă dacă se ţine cont de

delimitarea între perspectiva „formală” şi cea „noţională” în procesul de definire a clasei sau a părţii

de vorbire respective şi de posibilitatea unui mod de tratare în care definirea să se facă din

perspectivă semantică, noţională, cu toate că aceasta nu va putea fi aplicată la întregul inventar de

unităţi. [John Lyons, 1978, p.336, 371, 372].

Cele menţionate supra, conduc la ideea că tranzitivitatea constituie o problemă actuală a

lingvisticii moderne. De modul înţelegerii şi tratării tranzitivităţii depinde interpretarea unor

asemenea probleme ca structura de adâncime şi de suprafaţă a propoziţiei, clasificarea valenţială şi

semantică a verbelor, regimul verbelor etc. Ana Vulpe menţionează că problema tranzitivităţii

constituie centrul întregului sistem semantic al verbului, întrucât diferitele lui sensuri sunt legate în

mod organic de diferitele forme ale corelaţiei dintre acţiune şi obiect [Vulpe, 2002, p.34].

În lingvistica românească tranzitivitatea a fost tratată, cu unele excepţii, unilateral. Cu toate

că se constată că „Tranzitivitatea verbelor este o trăsătură sintagmatică, o calitate determinată atât

de conţinutul lor semantic (intrinsec), cît şi de structura sintactică a limbii române”

Page 13: Verbe tranzitive

13

[Constantinescu-Dobridor, 1974, p. 134,], prevalează aplicarea criteriului formal la definirea

tranzitivităţii. Pornind de la Gramatica Academiei, majoritatea gramaticilor curente tratează

tranzitivitatea după capacitatea verbelor de a primi complement direct.

Definiţia „clasică” a verbelor tranzitive este următoarea: “Verbele care pot primi un

complement direct sînt tranzitive” (GRL, vol. I, 1960, p. 207). Evident, în formularea dată

prevalează perspectiva pur sintactică. I. Coteanu propune o altă definiţie: „Când un verb are nevoie

de completarea înţelesului printr-un obiect direct pentru a preciza ce anume face subiectul, acel verb

este considerat tranzitiv” [Coteanu, 1982, p. 166]. Aparent, cea de-a doua definiţie nu se deosebeşte

cu mult de prima. Însă o diferenţă totuşi este. Şi ea a fost observată în lucrările de specialitate.

Definiţia verbelor tranzitive, propusă de I. Coteanu o completează pe cea “clasică”. Ea exprimă

“ideea că obiectul direct este o completare a înţelesului verbului necesară pentru organizarea unui

enunţ. Verbul este tranzitiv nu pentru că este însoţit de obiectul direct (aşa cum se afirmă în toate

definiţiile semantice sau formale), ci, invers, obiectul direct apare, fiindcă verbul are nevoie de o

complinire a structurii sale semantice” [Manea, p. 333].

Astfel “tranzitivitatea apare ca o caracteristică semantică manifestată sintactic” (idem, p.

333), iar relaţiile semantice între acţiune şi obiectul ei sunt de primă importanţă. Verbele tranzitive

nu numai că fixează legătura dintre acţiune şi obiect, dar evidenţiază şi caracteristicile acesteia:

felul şi direcţia deplasării obiectului, modificarea lui, mijloacele şi rezultatele acţiunii, ceea ce

lărgeşte sfera selecţiei semantice, cercul combinaţiilor lexicale [Уфимцева, 1986, p. 170]. Această

dependenţă puternică a verbului tranzitiv faţă de obiectul direct se datorează faptului că verbele

tranzitive sunt insuficiente din punct de vedere semantic. De aceea ele se disting clar în funcţie de

natura semantică a obiectului direct. De exemplu, verbele a antedata şi a provoca se deosebesc prin

capacitatea combinatorie redusă în primul caz (a antedata documente) şi mult mai extinsă în cel de

al doilea (a provoca procese, stări, fenomene; fiinţe; persoane).

Iată câteva interpretări ale tranzitivităţii în lucrările de gramatică românească.

Mioara Avram: „După o trăsătură sintactică legată de sensul lexical, verbele se clasifică în

tranzitive şi intranzitive. Sunt tranzitive verbele care pot primi un complement direct: Bea apă.

Coase un nasture (când complementul direct nu este exprimat, verbele sînt tot tranzitive, dar

folosite absolut: Bea prea mult, A cusut toată ziua). Sunt intranzitive verbele care nu pot avea un

complement direct: Stau în Bucureşti, Îţi aparţin)” [Mioara Avram, 1997, p.195].

Ştefania Popescu: „Verbele care pot avea un complement direct sînt tranzitive, iar cele care

nu pot avea un complement direct sunt intranzitive. [Popescu Ştefania, 1995, p.240].

Gh. Constantinescu–Dobridor: „Sunt tranzitive acele verbe care au capacitatea de a realiza

în mod obişnuit relaţia cu obiect direct sau cu o completivă directă. Sunt intranzitive acele verbe

Page 14: Verbe tranzitive

14

care nu posedă capacitatea de a guverna un obiect direct sau o completivă directă”. [Constantinescu

–Dobridor, p. 134].

Iorgu Iordan: „Relaţia verb – obiect, deci relaţia verb – substantiv în acuzativ, constituie

criteriul altei clasificări a verbelor: clasificarea în verbe tranzitive şi intranzitive. Sunt tranzitive

verbele care au capacitatea de a realiza această relaţie, deci a guverna un substantiv (pronume) în

acuzativ, şi intranzitive cele caracterizate negativ sub aspectul acestei relaţii.” [Iordan, Guţu-

Romalo, Niculescu, 1967, p. 181].

O definire mai exactă a tranzitivităţii şi o mai bună înţelegere a opoziţiei tranzitiv/intranziziv

poate fi efectuată pe baza analizei relaţiei semantice între procesul exprimat de verb, agentul şi

pacientul lui. S-a constatat că unele verbe exprimă procese „care rămân legate de agentul autor,

adică se mărginesc, în efectul lor, la însuşi autorul procesului” [Iordan, Robu, p. 442]. Despre aceste

verbe se spune că sunt suficiente din punct de vedere semantic, acţiunea lor consumându-se în sfera

subiectului, fără a necesita compliniri. Aceste verbe admit în plan sintagmatic doar relaţia verb –

subiect, nu şi relaţia verb – obiect. Verbe ca a merge, a sta, a dormi, a plânge, a râde etc. exprimă

procese al căror efect este suferit de însuşi agentul acţiunii. Astfel de verbe se mai numesc

subiectuale. Verbele din această categorie sunt intranzitive.

Marea majoritate a verbelor exprimă procese care admit ambele relaţii: verb – subiect şi verb

– obiect. Se consideră că aceste verbe sunt insuficiente din punct de vedere semantic, ele având

nevoie de compliniri pentru a se realiza plenar. Verbe ca: a citi, a spăla, a tăia etc. exprimă procese

care se extind, trec asupra obiectului. Acestea sunt verbe obiectuale. Verbele din această categorie

sunt tranzitive. Conform părerii unor lingvişti, „caracterul tranzitiv sau nontranzitiv aparţine naturii

intrinsece a fiecărui verb, fiind legat de sensul lexical, deoarece tranzitivitatea nu se marchează prin

morfeme ca celelalte categorii gramaticale; dar în enunţ verbele tranzitive pot avea un complement

direct, iar cele intranzitive nu pot avea un asemenea obiect. Am putea considera că relaţia sintactică

cu un complement realizat prin substantiv (sau substitut) în acuzativ constituie marca distinctivă a

tranzitivităţii” [Iordan, Robu, p. 442].

D. Irimia consideră că tranzitivitatea este o trăsătură lexico-gramaticală a verbelor –

componentă a planului lor semantic. Opinia reputatului lingvist vine să clarifice conceptul de

tranzitivitate şi să-i dea o interpretare complexă. Cităm un pasaj din lucrarea domniei sale: „Având

punct de plecare (cauză, origine), cel mai adesea, în exterior, într-un subiect (sintactic sau numai

semantic), dimensiunea semantică a verbului îşi caută o limită externă, un punct de sosire, prin care

se fixează şi totodată determină semantica şi sintaxa enunţului în funcţie de prezenţa acestei

trăsături lexico-gramaticale; tranzitivitatea este o componentă semantică permanentă a verbului

(realizată pozitiv sau realizată negativ), preexistentă [subl. noastră] înscrierii acestuia într-un

Page 15: Verbe tranzitive

15

context sintactic, care îi condiţionează şi îi orientează poziţia şi rolul în desfăşurarea relaţiilor şi în

dezvoltarea funcţiilor sintactice. [...] Conceptul de tranzitivitate implică, într-o complementaritate

absolută semantică-sintaxă, ideea de transfer – condiţie a realizării unui tot semantic: transferul

acţiunii verbale dinspre punctul de plecare (subiectul) spre un punct de sosire cerut şi asumat ca un

complement necesar” [Irimia, Morfo-sintaxa verbului românesc, p. 45].

Gabriela Pană Dindelegan delimitează verbele tranzitive pe baza următoarelor teste formale

ale tranzitivităţii: a) construcţia cu un complement direct realizabil printr-un clitic pronominal cu

forma de acuzativ; b) dublarea obiectului; c) pasivizarea. Cercetătoarea demonstrează că „Hotărâtor

în determinarea tranzitivităţii este testul (b); satisfacerea numai a testului (a) este insuficientă pentru

încadrarea verbului, iar nesatisfacerea testului (c), în condiţiile în care (a) şi (b) sunt îndeplinite, nu

determină pierderea caracterului tranzitiv. Verbe şi locuţiuni ca: a o tuli, a o lua la fugă, deşi

acceptă un clitic pronominal cu formă de acuzativ, nu sunt tranzitive, neadmiţând dublarea şi

pasivizarea. Verbe ca: a avea, a durea, deşi nu satisfac testul pasivizării sunt tranzitive, acceptând

testele (a) şi (b) de tranzitivitate (ex. Pe Ion îl doare capul; Cartea o are de la părinţi). Verbele

considerate de tradiţia gramaticală ca dublu tranzitive nu satisfac testele tranzitivităţii decât pentru

unul din obiectele, cel personal, ceea ce înseamnă că sunt monotranzitive, nu ditranzitive” [DŞL, p.

552].

După cum se poate vedea din cele discutate până aici, tranzitivitatea este considerată o

trăsătură universală care „asigură coeziunea semantică a propoziţiei, precum şi coeziunea ei

sintactică, explicând, pe de o parte, atribuirea rolurilor tematice, iar, pe de alta, impunerea

restricţiilor de formă (diferite de la o limbă la alta) de către verb / predicat obiectului” [DŞL, p.554].

Separarea netă a claselor tranzitiv / intranzitiv prezintă dificultăţi, mai ales, de ordin semantic. A

fost emisă ideea „gradelor de tranzitivitate”, [ibidem, p. 554] propunându-se o treaptă intermediară,

cea a verbelor necauzative, care ar servi drept liant între verbele tranzitive şi cele intranzitive.

Ulterior, Gabriela Pană Dindelegan distinge subclase de verbe cu tranzitivitate forte şi cu

tranzitivitate slabă. [Pană Dindelegan, 2003, p. 103-115].

Dintre testele de recunoaştere a tranzitivităţii, am tratat în lucrarea noastră doar pasivizarea.

Exprimarea complementului direct prin forma scurtă a pronumelui personal şi dublarea obiectului

nu s-au înscris în cercul nostru de preocupări, ele ţinând mai mult de planul expresiei. Din această

cauză nu am dezvoltat decât parţial ideea tranzitivităţii forte şi a tranzitivităţii slabe.

1. 3. Două tipuri de tranzitivitate: funcţională şi formală

Din cele relatate până aici, reiese că verbele tranzitive semnifică procese realizate de un

subiect activ şi orientate nemijlocit asupra unui obiect. Dumitru Irimia constată că „sunt tranzitive

Page 16: Verbe tranzitive

16

verbele al căror plan semantic are nevoie de o complinire, iar aceasta se realizează, la nivel

sintactic, prin intermediul unui complement obiectual (direct sau indirect)” [Irimia, 1997 b., p. 175].

Sub aspect semantic verbele tranzitive exprimă o relaţie dintre doi participanţi: subiectul care

iniţiază şi realizează procesul şi obiectul care suportă efectele procesului.

Tranzitivitatea în calitatea ei de caracteristică semantico-sintactică de bază

a verbelor tranzitive are o orientare dublă, fiind dependentă, pe de o parte, de structura semantică a

verbului şi, pe de altă parte, de sintaxă, care apare ca mijloc de actualizare a acestei categorii. După

observaţia mai multor cercetători, se disting două tipuri de tranzitivitate: tranzitivitate semantică

(sau funcţională) şi tranzitivitate sintactică (sau formală). Prin tranzitivitate semantică se înţelege

transferul acţiunii subiectului semantic asupra obiectului, iar prin tranzitivitate sintactică se înţelege

capacitatea unui verb de a se combina cu un complement direct. Astfel, S. D. Kaţnelson menţiona:

„Luând în considerare necesitatea de a distinge funcţia obiectului direct şi a mijloacelor lui de

exprimare, în cazul verbului de asemenea trebuie să distingem două feluri de tranzitivitate –

funcţională şi formală. Tranzitivitatea funcţională depinde de sensul verbului, de valenţa lui

conţinutală. Fiind condiţionată de sens, ea are un caracter universal. Tranzitiv-funcţional este

aproape orice verb, sensul căruia oferă o poziţie pentru obiectul direct. În opoziţie cu cea

funcţională, tranzitivitatea formală depinde nu numai de sensul verbului, ci şi de însuşi verbul

lexem. Ea constă în capacitatea verbului de a cere cazul acuzativ” [Kaţnelson, 1972, p. 50].

Ana Vulpe, referindu-se la dubla orientare a verbelor tranzitive, remarcă următoarele:

„tranzitivitatea se prezintă ca un fel de sinteză a doi constituenţi, dintre care unul ţine de aspectul

conţinutal, găsindu-şi materializare în faptul că desemnează o acţiune orientată asupra obiectului,

iar al doilea – de aspectul formal al limbii şi-şi găseşte concretizare (în limba română şi în alte

limbi) în forma cazului acuzativ a termenului subordonat. De exemplu, în îmbinarea a construi o

clădire elementul a construi e legat de elementul clădire din punct de vedere atât formal, cât şi

semantic, adică e vorba de două feluri de valenţă – una formală şi alta conţinutală. Dacă ne referim

la planul conţinutului, aceasta înseamnă că acţiunea exprimată de verbul a construi este orientată

asupra obiectului denumit de substantivul o clădire. Dacă însă ne referim la planul formal (în

măsura în care acuzativul este socotit deja caz aparte), constatăm o subordonare totală a

substantivului o clădire de verbul a construi.” [Vulpe, 2002, p., 34 – 35].

În funcţie de specificul tranzitivităţii prin care se caracterizează verbul, se delimitează : 1)

verbe tranzitive propriu-zise şi 2) verbe pseudotranzitive.

Verbele tranzitive propriu-zise înglobează în structura lor semantică sensul de transfer al

acţiunii unui subiect asupra obiectului (a tăia lemne, a spăla rufe, a rupe o floare). În plan

funcţional, ele se caracterizează prin faptul că formează construcţii trimembre cu structura Sb.-Pr.-

Page 17: Verbe tranzitive

17

C.d. Deci în cazul acestor verbe, tranzitivitatea semantică corespunde tranzitivităţii sintactice. Dacă

aceste verbe nu-şi împlinesc în plan structural golul semantic, mesajul lor este echivoc. Verbul a

scrie din enunţul Copilul deja scrie exprimă acţiunea generală de a scrie capacitatea unui copil mic

de a efectua această acţiune. Din enunţul dat nu este clar dacă verbul este tranzitiv. Doar dacă

schimbăm structura sintactică a enunţului Copilul a scris deja compunerea. Verbul a scrie îşi

extinde limitele semantice, orientându-şi acţiunea asupra unui obiect concret. Din acest enunţ reiese

clar transferul semantic al acţiunii asupra obiectului. Se consideră că subclasa dată constituie centrul

clasei verbelor tranzitive.

Verbele pseudotranzitive [Konopielko, p.41] admit un determinant în poziţia complementului,

deşi sub aspect semantic nu exprimă o acţiune ce s-ar răsfrânge asupra unui obiect. Am putea spune

că aceste verbe se caracterizează numai prin tranzitivitate sintactică. Specificul semantic al acestor

verbe îşi lasă amprenta şi asupra determinanţilor săi: aceştia nu mai pot fi calificaţi drept agent şi

pacient, ei prezentându-se ca nişte participanţi nondinamici între care se stabilesc anumite relaţii

sintactice. (Zăpada acoperă pământul; Noaptea l-a prins pe călător în drum). Cele mai

reprezentative verbe pseudotranzitive ţin de clasa verbelor care exprimă sentimente. De exemplu, în

enunţul Ion îl urăşte pe Vasile, deşi orientarea acţiunii spre obiect este evidentă, nu se vede clar că

obiectul ar suferi efectele acestei acţiuni.

Structura actanţială a verbului, în general, şi a verbelor tranzitive, în special, reflectă

procesul exprimat de verb şi actanţii (participanţii) implicaţi de acesta. S-a menţionat în literatura de

specialitate că verbul are capacitatea de a pronostica participanţii, pentru că reprezintă „o expresie

condensată a unei întregi situaţii” [Şmeliov, p.10]. Adică verbul nu exprimă doar un proces aşa cum

substantivul exprimă un obiect. Verbul denumeşte şi situaţia în ansamblu, diverse tipuri de procese

care constituie elementul de bază al stărilor de lucruri din realitate [Gak. 1973, p. 361]. În aceasta

constă specificul denotativ al verbului ca parte de vorbire.

Vorbind despre structura actanţială a verbului, pe care o numeşte implicaţia verbului, Ion

Bărbuţă afirmă că aceasta „este determinată de trăsătura /proces/. Anume procesul în calitatea sa de

semn dinamic cu desfăşurare în timp implică un punct de plecare, o sursă (agentul), un punct final,

un obiect afectat de proces (pacientul), un participant în favoarea / defavoarea căruia se realizează

procesul (destinatarul), diferite circumstanţe locale, temporale, modale, cauzale, condiţionale etc.

Acesta este sistemul general de actanţi şi de circumstanţe implicaţi de verb, însă fiecare unitate

lexicală din această clasă (a verbului – n. n.) se caracterizează printr-o structură actanţială proprie,

ce include informaţia referitoare la totalitatea participanţilor la situaţie şi la relaţiile lor cu procesul”

[Bărbuţă, 2002, p. 77].

Page 18: Verbe tranzitive

18

Pentru a desemna relaţiile care se stabilesc între procesul exprimat de verb şi participanţii

implicaţi de verb se foloseşte termenul valenţă. Împărtăşim aici ideea exprimată de A. Dîrul că,

cităm: „cu toate că atât valenţa, cît şi tranzitivitatea sînt determinate, în esenţă, de semantica

verbului, acestea sînt două laturi diferite ale lui. Vorba e că în timp ce tranzitivitatea se reduce la

dependenţa dintre verb şi obiectul care suportă acţiunea, valenţa priveşte raportul verbului cu mai

mulţi actanţi” [Dîrul, 2002, p.80].

În cadrul verbelor tranzitive relaţiile dintre proces şi actanţii lui se referă la doi actanţi: cel

subiectual şi cel obiectual. Primul este actantul activ, care iniţiază procesul, iar al doilea este

actantul pasiv care suportă efectele procesului. Pentru clasa verbelor tranzitive este caracteristică

orientarea procesului către .actantul obiectual. Acesta poate apărea în diferite ipostaze: poate

reprezenta un obiect diferit de agent; poate fi acelaşi cu agentul; şi poate fi în acelaşi timp şi agent,

şi pacient. Pornindu-se de la această configuraţie ontică, în literatura de specialitate se disting trei

tipuri de procese tranzitive:

● procese tranzitive-directe (care sunt înfăptuite de un participant activ şi care se extind

asupra unui obiect diferit de subiect): a săpa (o fântână), a construi (o casă), a constitui (o comisie);

●procese tranzitive-reflexive (care sunt înfăptuite de un actant asupra sa): a se îmbrăca, a se

spăla, a se lăuda.

● procese tranzitive-reciproce (care sunt înfăptuite concomitent ori succesiv de doi sau mai

mulţi actanţi unul asupra celuilalt):a se ajuta, a se respecta, a se saluta. [Bărbuţă, Constantinovici,

1997, nr. 4, p.41].

După cum se poate observa, aceste trei tipuri de procese se diferenţiază după orientarea lor şi

după specificul funcţional al protagoniştilor. Ele reprezintă trei situaţii diferite. În primul caz,

actanţii reprezintă roluri tematice distincte; în cel de al doilea caz un singur actant cumulează două

roluri: de subiect şi de obiect al propriei activităţi; în cel de al treilea caz participanţii situaţiei (doi

sau mai mulţi) îndeplinesc concomitent sau alternativ două roluri: de subiect şi de obiect. [ibidem,

p. 41].

1. 4. Actantul obiectual – trăsătură omniprezentă a verbului tranzitiv

Cu toată deosebirea dintre tipurile de procese descrise mai sus, ele se caracterizează printr-o

trăsătură comună, şi anume, existenţa unui actant obiectual, exprimat sintactic prin complement

direct. Anume actantul acesta, actualizat explicit sau implicit (a se vedea mai jos) este trăsătura

omniprezentă a verbului tranzitiv. Fără acest tip de actant obiectual, verbul nu mai este tranzitiv.

Pierzându-l, verbul îşi schimbă structura actanţială, trecând dintr-o clasă sintagmatică în alta. De

exemplu, verbul a comunica este tranzitiv în contexte de felul: Am comunicat cererea dvs.

Page 19: Verbe tranzitive

19

serviciului interesat; Medicii au comunicat informaţia despre pneumonia atipică la radio; Şeful şi-a

comunicat intenţiile; Ei au comunicat că vin săptămâna viitoare. Aici verbul este folosit cu sensul

„a informa, a înştiinţa”. În structura de adâncime a contextelor analizate există condiţiile reclamate

de un verb tranzitiv, adică există raportul subiect – proces – obiect. Forma de orientare a acestui

raport este de asemenea proprie verbelor tranzitive. Acţiunea porneşte de la subiect, adică de la

sursă, şi este orientată spre obiect, care constituie punctul de sosire. În următoarele contexte verbul

a comunica este intranzitiv, pentru că se schimbă structura sa actanţială, dispare obiectul, iar

procesul se consumă în sfera subiectului. Compară: Noi comunicăm cu colegii prin telefon;

Camerele acestea comunică între ele. În primul exemplu, verbul are sensul “a fi în legătură cu…”,

iar în cel de al doilea „a avea legătură cu…, a da spre”.

Verbul a crede, de asemenea, poate fi folosit ca tranzitiv, în unele contexte, şi ca intranzitiv,

în altele. De exemplu, în contextele Nimeni nu vroia să creadă povestea lui; Cred tot ce mi-ai spus

verbul este folosit cu sensul tranzitiv „a recunoaşte dreptatea cuiva”; în contextele Cred că va

ploua; Nu cred că va putea primi astăzi; Cred că are intenţii bune, verbul comportă alt sens, tot

tranzitiv, „a socoti, a fi de părere”. Indiferent cum este exprimat obiectul: la nivelul părţilor de

propoziţie sau la nivelul propoziţiei, contextele ilustrative conservă schema sintagmatică a verbelor

tranzitive: subiect – proces – obiect. (Ar fi de remarcat aici că unele verbe tranzitive preferă o

complinire propoziţională. Printre acestea se numără şi verbul a crede. (Acest subiect va fi luat în

discuţie în alt paragraf). Cu totul altă configuraţie sintagmatică are acest verb în următoarele

contexte: Nu toţi oamenii cred în dragoste. Mulţi cred în Dumnezeu. Actorii cred în artă. Ana crede

orbeşte în fitoterapie. Este clar că aici verbul nu mai exprimă o acţiune orientată spre obiect, ci una

care se limitează la sfera subiectului. Deci verbul comportă un sens intranzitiv, şi anume „A avea

încredere în cineva sau ceva”.

Vom mai analiza din acest punct de vedere câteva verbe pentru a lămuri definitiv această

problemă şi pentru a demonstra că un actant obiectual este obligatoriu pentru actualizarea

sintagmatică a verbelor tranzitive.

Verbul a asista îmbină în structura sa semantică actualizarea pozitivă şi negativă a

tranzitivităţii. Sensul tranzitiv „a sta pe lângă cineva pentru a-l ajuta” este folosit în exemple de

tipul: Nursa l-a asistat pe chirurg la operaţie. Profesorul de matematică i-a asistat pe elevii slabi la

pregătirea pentru bacalaureat. Sensul intranzitiv „a fi de faţă, a lua parte la...” se actualizează în

următoarele contexte: Am asistat la o lecţie demonstrativă ţinută de o profesoară emerită. Am

asistat neputincios la cearta lor.

Verbul a dispune cu sens tranzitiv „ a hotărî, a ordona” se foloseşte în contexte de tipul:

Directorul a dispus angajarea mea la postul de contabil-şef. În fiecare vineri patronul dispune

Page 20: Verbe tranzitive

20

încetarea lucrului cu o oră înainte de terminarea programului. Cu sens intranzitiv „a avea la

dispoziţie, a putea utiliza după voie”, se foloseşte în următoarele contexte: Domnul Petreanu

dispune de sume mari de bani. Prietenul meu dispune de maşina firmei în care lucrează. Nu dispun

de timp pentru a merge cu tine la cină.

Verbul a expira cu sens tranzitiv „a elimina aerul din plămâni” se foloseşte în contexte de

tipul Oamenii inspiră oxigen şi expiră bioxid de carbon. Cu sens intranzitiv „a nu fi valabil” verbul

dat se foloseşte în următoarele contexte: Termenul de valabilitate a produselor perisabile expiră

repede.

Verbul a înainta cu sensul tranzitiv „a depune, a trimite, a expedia” se foloseşte în exemple

de tipul Studenţii au înaintat un demers la decanat. Cu sensul intranzitiv „a merge înainte” se

foloseşte în următoarele contexte: Pasagerul înainta spre ieşire. Coloanele de demonstranţi

înaintau spre Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Verbul a înflori cu sensul tranzitiv „a ornamenta”: Şi fete vin să le-nfloreşti altiţa. /La

pragul tău e plină ulicioara. (Octavian Goga). Cu sens intranzitiv „a se acoperi cu flori”: Copacii

au înflorit.

După cum se poate observa, în majoritatea construcţiilor tranzitive ilustrate mai sus

subiectul este un participant dinamic exprimat, cu unele mici excepţii, de un substantiv animat.

Acţiunea efectuată de acest participant activ afectează obiectul care suferă într-un fel sau altul

efectele acestei acţiuni. În construcţiile intranzitive dimpotrivă, subiectul este un participant

nondinamic a cărui acţiune nu afectează alte obiecte, deoarece se consumă în cadrul subiectului.

Chiar şi în cazurile când subiectele verbelor intranzitive sunt exprimate prin substantive animate,

acţiunea iniţiată de agent nu se extinde, ci rămâne în sfera subiectului.

Deci, trecerea din clasa sintagmatică a verbelor tranzitive în clasa verbelor intranzitive şi

invers se realizează prin eliminarea actantului care se află în poziţie de obiect direct (în cazul

intranzitivării) şi prin adăugarea actantului respectiv (în cazul tranzitivării). În aceste cazuri nu

există un mijloc formal care ar marca schimbarea clasei sintagmatice. Unica marcă formală a

trecerii dintr-o clasă sintagmatică în alta este se, un morfem care favorizează intranzitivarea. Astfel,

verbele tranzitive a difuza, a droga, a departaja, a comporta, a compromite devin intranzitive cu

morfemul se: a se difuza, a se droga, a se departaja, a se comporta, a se compromite.

Aşadar, actantul obiect direct este prezent în toate construcţiile tranzitive. În construcţiile

tranzitive directe, actantul obiectual apare separat de actantul subiectual. În construcţiile tranzitive

reciproce subiectul cumulează şi funcţia obiectului, ambele fiind exprimate printr-o singură unitate.

În construcţiile tranzitive reciproce actantul obiectual îndeplineşte alternativ două roluri tematice:

de subiect şi de obiect.

Page 21: Verbe tranzitive

21

În funcţie de verbul concret, actualizarea explicită, prezenţa obiectului poate fi obligatorie

sau facultativă. De ex., actantul obiectual al verbelor a căuta şi a aştepta este obligatoriu. Această

categorie de verbe nu-şi poate desfăşura plenitudinea semantică decât dacă se combină cu un nume

la cazul acuzativ: a căuta un serviciu, a aştepta o scrisoare. Spre deosebire de acestea, verbele a

citi, a construi, a broda pot fi folosite fără a exprima obiectul, pentru că acesta poate fi uşor dedus:

Seara, de obicei, Ion citeşte, iar Maria brodează. Aşadar, dat fiind faptul că „tranzitivitatea este o

trăsătură combinatorie virtuală a verbului, pusă în evidenţă de existenţa altor enunţuri în care acelaşi

verb se construieşte cu un acuzativ” [Pană-Dindelegan, 1968, p.267], neexprimarea sau exprimarea

implicită a obiectului este posibilă. Gabriela Pană Dindelegan face o observaţie foarte interesantă

referitoare la deosebirea existentă între inventarul verbelor tranzitive care admit o folosire absolută

în limba actuală şi în limba veche. S-a constatat că „verbe precum: a îmbrăca, a îmblânzi, a scula, a

răpi, a descoperi, a dezlega, a mustra, a abate, a feri, a apropia, care în limba actuală cer cu

necesitate satisfacerea valenţei combinatorii de acuzativ, în limba veche admit construcţii în care

aceeaşi valenţă rămâne liberă” [ibidem, p. 267].

Alţi actanţi ai verbului tranzitiv. Pe lângă actantul obiect direct structura actanţială a

verbelor tranzitive implică alţi actanţi, printre care cel mai frecvent este obiectul indirect, exprimat

sintactic prin complementul indirect.

Referitor la complementul indirect din structura actanţială a verbelor tranzitive există mai

multe păreri. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere că acest tip de complement nu poate fi pus la

baza clasificării verbelor în tranzitive şi intranzitive. Ca rezultat, în multe lucrări de gramatică, după

cum am arătat mai sus, tranzitivitatea, mai ales la nivel sintactic, se defineşte luându-se în calcul

doar complementul direct. D. Draşoveanu consideră că dacă definiţia tranzitivităţii şi sensul obiect

arată că termenul tranzitivitate şi-a păstrat sensul etimologic trecere, atunci acţiunea verbului

comportă obiect, indiferent de realizarea sintactică a acestuia (subl. noastră), sau nu comportă

obiect. Reiese că la baza clasificării verbelor în tranzitive şi intranzitive trebuie să se pornească de

la obiect în sens general fără a face deosebire între obiect direct şi obiect indirect. Conform părerii

reputatului cercetător, trăsăturile direct /vs /indirect care ar subcategoriza numai vb. tranz. nu sunt

însă controlabile prin nici un fel de indicii. Spre deosebire de trăsăturile semantice trecerea /

nontrecerea care sunt controlabile, trăsăturile sintactice menţionate nu-şi au nici o motivare, fie

aceasta semantică, fie sintactică. Este vorba pur şi simplu „de două pretinse feluri ale trecerii

acţiunii asupra obiectului (obiectelor) –problemă ce se pune, evident, pentru planul semantic.

Asemenea două feluri de treceri nu se susţin nici printr-un fel de termen separator: în Îi cumpăr lui

Ion o carte, trecerile asupra celor două obiecte nu cunosc vreo deosebire, cum ar fi una de

Page 22: Verbe tranzitive

22

„directitate” şi „indirectitate” [Draşoveanu, p. 173-174]. D. Irimia, de asemenea, pune la baza

clasificării verbelor tranzitive un complement obiectual (direct, indirect), delimitând verbe

tranzitive directe şi tranzitive indirecte. [Irimia, 1997 a., p. 48-49].

Problema discutată aici are repercusiuni directe asupra clasificării verbelor în tranzitive şi

intranzitive. Apare o întrebare al cărui răspuns depinde de rezolvarea problemei în cauză. Şi anume

„Dacă un verb cu Acuzativul este tranzitiv, iar unul cu Dativul este intranzitiv, atunci când un verb

şi cu Acuzativul şi cu Dativul îl considerăm tranzitiv, nu înseamnă că am denumit numai o jumătate

de realitate?” [Draşoveanu, p. 173]. Am putea răspunde cu certitudine da, pentru că într-adevăr,

dacă verbe de tipul a remite, a da, a reproşa etc. sunt considerate tranzitive, cu toate că au în

structura lor actanţială un obiect indirect obligatoriu, atunci înseamnă că şi acesta are un rol

definitoriu în determinarea tranzitivităţii în acest caz. Aceasta pentru că fără complementul indirect,

verbele de mai sus nu-şi exprimă plenar semnificaţia funcţională. Să se compare: Secretara i-a

remis şefului lista; Elevul i-a dat cartea bibliotecarei; Şeful a reproşat subalternilor, pe de o parte,

şi: *Secretara a remis lista; *Elevul a dat cartea; *Şeful a reproşat, pe de altă parte. Raportate la

definiţia tranzitivităţii, ambele obiecte suportă transferul acţiunii. Are loc o extensiune a

transferului, explicată din punct de vedere semantic, şi exprimată din punct de vedere sintactic.

Dacă problema aceasta se va rezolva pozitiv, adică dacă opoziţia direct /indirect va fi

neutralizată la nivel semantic, iar la definirea tranzitivităţii va fi luat în calcul şi obiectul indirect,

atunci întreaga clasificare a verbelor în tranzitive şi intranzitive va trebui revăzută, iar inventarul de

verbe tranzitive, şi aşa destul de mare, se va mări mai mult. Astfel, dacă deosebirea dintre C. d. şi C.

ind. va fi „şi sintactic anulată” atunci ele ar putea să se definească astfel: C. d. este un complement

acuzatival care arată obiectul..., iar C. ind. este 1) un complement datival care arată obiectul... sau

2) un complement prepoziţional cel în care prepoziţia este reclamată de termenul regent

[Draşoveanu, p. 175]. Şi atunci, potrivit lui D.Draşoveanu [p. 176-177], ar trebui să delimităm 6

clase de verbe tranzitive:

1. Verbe tranzitive cu Acuzativul: a adormi, a aştepta, a bea, a continua, a defini, a încerca,

a merita, a primi, a vizita, a informa, a întreba, a examina etc.

2. Verbe tranzitive cu Dativul: a ieşi, a merge, a părea, a pieri, a râde, a surâde, a trebui, a

veni.

3. Verbe tranzitive cu prepoziţie cerută de regim: a abuza (de), a aparţine (la), a consimţi

(la), a consta (în), a depinde (de), a insista (în a...), a persevera (în), a persista (în), a proceda

(la), a rezista (la).

4. Verbe tranzitive cu Acuzativul şi cu Dativul: a citi, a cumpăra, a da, a indica, a permite,

a trimite.

Page 23: Verbe tranzitive

23

5. Verbe tranzitive cu Acuzativul şi cu prepoziţia cerută de termenul regent: a adapta, a

adăuga, a amesteca, a compara, a îndemna, a obliga.

6. Verbe tranzitive cu Dativul şi cu prepoziţia cerută de termenul regent: a răspunde, a

rezista, a vorbi.

Desigur că o asemenea clasificare este neobişnuită pentru teoria tradiţională a tranzitivităţii. Nici o

gramatică nu tratează drept tranzitive verbele a ieşi, a merge, a părea, a râde, a surâde, a veni (nici

chiar în construcţiile a-i ieşi, a-i merge, a-i părea, precum şi: a abuza, a depinde, a insista, a

persevera, a răspunde, a rezista etc. Excluzându-le pe acestea, rămân doar trei clase de verbe (1, 4,

5) care au în structura lor actanţială un complement exprimat printr-un substantiv la cazul acuzativ.

Verbele cuprinse de aceste clase sunt tratate drept tranzitive în toate gramaticile. Ele se deosebesc

după structura lor valenţială.

Un alt actant al verbelor tranzitive este un al doilea obiect direct, numit de G. Pană

Dindelegan obiect secundar. Verbele tranzitive care se construiesc cu un obiect secundar se numesc

dublu tranzitive. În clasificarea lui D. Draşoveanu aceste verbe sunt clasate la 1, fără a se face vreo

deosebire dintre verbe tranzitive cu un complement direct şi verbe tranzitive cu două complemente

directe.

Informaţia oferită de gramaticile curente cu referire la verbele dublu tranzitive se reduce la

constatarea faptului că există un grup restrâns de verbe ce exprimă acţiuni care se extind asupra a

două obiecte directe. Aceste verbe pot avea în calitate de determinanţi obligatorii două

complemente directe: unul al persoanei (cu trăsătura semantică uman) şi unul al obiectului (cu

trăsătura semantică nonuman). Drept exemplu se aduc, de obicei, verbele: a întreba, a învăţa, a

ruga, a examina etc. în contexte de tipul: Profesorul îl întreabă pe elev tema [Constantinescu-

Dobridor, p. 134].

Însă aceste verbe ridică unele probleme, trecute adesea cu vederea, dar care au o importanţă

deosebită pentru analiza din perspectiva tranzitivităţii, a expansiunii verbului tranzitiv, a

raporturilor existente între determinanţii grupului verbal etc.

Prima problemă se referă la felul cum este tratat fenomenul tranzitivităţii în general şi care

principii se pun la baza clasificării verbelor în tranzitive /intranzitive. Am discutat mai sus despre

tratarea fenomenului tranzitivităţii din două perspective: sintactică şi semantică. Din perspectivă

sintactică, conceptul de tranzitivitate se interpretează luând drept bază proprietatea verbului de a

avea complement direct. Din acest punct de vedere, sunt considerate tranzitive verbele care pot

primi un complement direct şi intranzitive cele care nu admit un astfel de complement. Din

perspectivă semantică, cadrele tranzitivităţii sunt mai extinse, presupunând o interpretare mai

complexă. Din această perspectivă sfera semantico-sintactică a verbelor tranzitive se lărgeşte,

Page 24: Verbe tranzitive

24

tranzitive considerându-se verbele care necesită o complinire până la atingerea limitei externe a

expansiunii lor. În această interpretare, după cum am arătat şi mai sus, tranzitive sunt nu numai

verbele care pot primi doar un complement direct, ci şi alte tipuri de complemente obiectuale.

Această discordanţă de opinii se răsfrânge şi asupra interpretării verbelor cu dublă

tranzitivitate. Adepţii tranzitivităţii sintactice consideră drept dublu tranzitive numai verbele care au

două complemente directe. Respectiv grupul acestor verbe este mai mic şi cuprinde doar verbele

enumerate mai sus plus încă vreo câteva, menţionate de G.Pană Dindelegan: a chestiona, a dăscăli,

a informa, a implora.[Pană-Dindelegan, 1974, p. 55]. Adepţii tranzitivităţii semantice încadrează în

grupul verbelor cu dublă tranzitivitate două subgrupuri:

● Verbe care primesc două complemente directe (La colocviu profesorul îi examinează pe

studenţi toată materia învăţată);

● Verbe care primesc un complement direct (a obiectului) şi un complement indirect (a

persoanei) Copiii îi dăruiesc mamei flori.

O altă problemă care a fost consemnată în legătură cu verbele dublu tranzitive se referă la

raportul care se stabileşte între cele două complemente directe. Funcţionarea paralelă a

enunţurilor Cumpărătorul îl întreabă pe vânzător preţul /cât costă marfa şi Cumpărătorul

întreabă preţul /cât costă marfa pune întrebarea care dintre cele două complemente îl implică pe

celălalt – cel al persoanei sau cel al obiectului? Gabriela Pană Dindelegan consideră că în

construcţiile analizate ocurenţa complementului direct al obiectului (denumit de cercetătoare

obiect secundar) presupune în mod necesar ocurenţa complementului direct al, nu şi invers

[idem, p. 19]. Adică nu orice verb tranzitiv care guvernează un complement al persoanei admite

şi un complement direct al obiectului.

O altă problemă care ţine de verbele cu dublă tranzitivitate este compatibilitatea lor cu

operaţia de pasivizare. Vorba e că în aceste construcţii doar complementul direct al persoanei

poate fi supus transformării pasive: Vânzătorul a fost întrebat preţul, iar complementul direct

caracterizat semantic prin trăsătura nonuman este incompatibil cu transformarea pasivă.

Cel de-al doilea complement direct (al obiectului) guvernat de verbele tranzitive se distinge

de complementul direct al persoanei printr-o serie de caracteristici, relevate de Gabriela Pană

Dindelegan [ibidem, p.19-20], şi anume:

● este imposibilă substituţia acestui complement cu un pronume în acuzativ;

● este imposibilă apariţia prepoziţiei pe înaintea complementului direct al obiectului;

● este imposibilă coordonarea acestor două tipuri de complemente în cadrul construcţiei

dublu tranzitive * L-am învăţat pe Ion şi ceva;

● este imposibilă dublarea complementului direct al obiectului.

Page 25: Verbe tranzitive

25

Cele relatate până aici conduc spre concluzia că complementul direct al obiectului din cadrul

construcţiilor cu verbe dublu tranzitive are un statut aparte. Iar faptul că acest complement direct, în

virtutea clasei de substituţie, poate fi actualizat şi printr-o propoziţie completivă directă: Sora mea

m-a anunţat că vine mâine; Mama îl imploră să mai rămână; El o întreabă dacă ştie ceva despre

accident etc. denotă necesitatea studierii mai aprofundate a acestui grup de verbe tranzitive. Cu atât

mai mult cu cât este oportună lărgirea ariei de investigare a acestor verbe din perspectivă

semantico-sintactică [a se vedea cap. III].

1. 5. Actanţii obligatorii şi actanţii facultativi ai verbelor tranzitive

Din cele relatate supra, se poate trage concluzia că actanţii obligatori, de primă necesitate

pentru verbele tranzitive sunt subiectul şi obiectul (putem spune direct sau indirect, în

eventualitatea că va fi acceptată ideea anulării sintactice a diferenţei dintre aceste două tipuri de

complemente).

Pe lângă actanţii strict necesari pentru funcţionarea verbelor tranzitive, mai pot apărea

construiţi cu verbele tranzitive şi alţi actanţi care îi întregesc funcţionarea ca unitate de comunicare,

dar care nu sunt implicaţi în aceeaşi măsură ca actanţii obligatorii. Unul dintre asemenea actanţi

pentru verbele tranzitive este instrumentul. Instrumentul pentru unele verbe tranzitive este mai

necesar, pentru altele mai puţin necesar. El poate fi exprimat sau nu, adică poate fi subînţeles.

Astfel, pentru verbul a tăia instrumentul nu este necesar în unele contexte. De exemplu, un enunţ ca

Ilinca taie pâine nu necesită exprimarea instrumentului, acesta fiind uşor deductibil, fiind limitată

posibilitatea de selecţie pentru această acţiune în contextul dat. De fapt, verbul acesta se combină cu

o gamă largă de substantive care exprimă instrumentul (a tăia cu cuţitul, cu briceagul, cu beschia,

cu foarfecele, cu lama, cu toporul, cu maşina de tăiat etc.). Însă fiecare are un context specific,

enunţuri de tipul *Am tăiat pâine cu foarfecele, fiind improprii limbii române.

Atunci când posibilitatea de selecţie este mai mare, actantul facultativ este exprimat. Verbul

a scrie, de exemplu, are o gamă mai largă de contexte în care instrumentul trebuie exprimat. Astfel,

există o diferenţă de înţeles între Am scris lucrarea de licenţă la maşina de dactilografiat şi Am

scris lucrarea de licenţă la calculator.

E important de subliniat în acest context că în baza actantului instrumental se delimitează

două clase de verbe: 1) verbe cu semul instrumental inclus în definiţie şi 2) verbe la care semul

instrumental este exterior verbului [Constantinovici, 2001, p. 103]. Atunci când verbul are

instrumentul inclus în structura lui semică, actualizarea acestuia este redundantă. Nu putem spune a

vanila coca cu vanilie, a parfuma hainele cu parfum, a vâsli cu vâsla, a zăvorî cu zăvorul. În

această serie se înscriu şi verbele a ciurui, a grebla, a mătura, a pieptăna etc. Instrumentul la aceste

Page 26: Verbe tranzitive

26

verbe este actualizat implicit, pentru că aceste verbe sunt formate de la substantive care exprimă

instrumentul. Verbele din clasa a doua, având mai multe posibilităţi de selecţie exprimă

instrumentul acolo unde e necesar.

Asociatul este un alt actant facultativ. În enunţul Îl ascult pe Beethoven cu fiica mea actantul

care indică asociatul întregeşte informaţia transmisă de verbul tranzitiv, dar nu este absolut necesar

pentru esenţa funcţională a verbului dat.

Scopul, sursa, locul, motivul, materia etc. sunt circumstanţe care completează în plan

pragmatic funcţionarea verbelor tranzitive.

Actanţii facultativi şi circumstanţele nu participă la subcategorizarea verbelor tranzitive.

Anticipăm clasificarea semantică şi valenţială a verbelor tranzitive cu o subcategorizare a

verbelor conform celor trei tipuri de procese care generează construcţii tranzitive, şi anume: procese

tranzitive directe, procese tranzitive reflexive şi procese tranzitive reciproce.

După cum menţionează Ion Bărbuţă [Bărbuţă, 2002, p. 78-79], toate aceste trei tipuri de

procese au un punct iniţial de la care pornesc şi un punct final spre care se îndreaptă. Cu alte

cuvinte, toate situaţiile reprezentate de aceste procese conţin doi participanţi, care constituie două

puncte extreme ale procesului. Deosebirea dintre aceste tipuri de procese constă în orientarea

acţiunii între cele două puncte extreme şi în specificul funcţional al protagoniştilor. Subliniind

diferenţele existente între tipurile de procese tranzitive relevate mai sus, domnia sa remarcă

următoarele.

Procesele tranzitive – directe sunt înfăptuite de un participant activ. Procesele date se

extind asupra unui obiect diferit de subiect. Deci participanţii acestui tip de procese sunt entităţi

distincte. Poliţistul l-a arestat pe infractor; Profesorul l-a examinat pe elev; Mama taie pâine.

Procesele tranzitive directe sunt exprimate de verbe tranzitive în înţelesul clasic al cuvântului.

Procesele tranzitive – reflexive sunt înfăptuite de un participant activ asupra sa. În acest caz

este implicat un singur participant, care cumulează două roluri – de subiect şi de obiect al propriei

activităţi. Ana se piaptănă (pe sine); Copilul se spală (pe sine). Procesele tranzitive reflexive sunt

exprimate de aşa-zisele verbe reflexive obiective, care sunt puţine la număr, dar care formează un

grup de verbe pronominale cu statut fluctuant în lucrările de gramatică.

Procesele tranzitive – reciproce au doi sau mai mulţi participanţi care apar de asemenea

într-o postură dublă – de subiect şi de obiect ca şi în cazul proceselor tranzitive reflexive. Însă în

acest din urmă caz fiecare dintre participanţi îndeplineşte concomitent sau alternativ rolul de subiect

şi de obiect, îmbină ipostazele de subiect şi de obiect ale unor acţiuni diferite ca orientare. Prietenii

se susţin unii pe alţii; Partenerii se ajută unul pe altul. Procesele tranzitive reciproce sunt exprimate

de verbele reflexive reciproce, marcate în dicţionare prin menţiunea recip.

Page 27: Verbe tranzitive

27

Clasificarea verbelor tranzitive după tipul de procese pe care îl exprimă este avantajoasă din

mai multe puncte de vedere.

În primul rând, este lărgită şi precizată însăşi noţiunea de tranzitivitate. Dacă, după cum am

arătat mai sus, majoritatea studiilor de gramatică tratează tranzitivitatea doar din punct de vedere

sintactic, aici se ia în calcul şi planul semantic. Astfel, tranzitivitatea este definită nu doar după

capacitatea verbului de a avea un complement direct, ci după capacitatea lui de a exprima o acţiune

orientată de la un punct iniţial spre unul final.

În al doilea rând, implicarea verbelor pronominale în cadrul noţiunii de tranzitivitate (fapt

inexistent în gramaticile tradiţionale) constituie o soluţie pentru clasificarea pe baze ştiinţifice a

unităţilor aparţinând acestei clase eterogene de verbe. În conformitate cu această clasificare, verbele

deja menţionate se caracterizează prin tranzitivitate pozitivă, iar verbele reflexive dinamice şi

verbele reflexive eventive se caracterizează prin tranzitivitate negativă, ele fiind clasate în cadrul

verbelor intranzitive. Asta pentru că subgrupurile de verbe pronominale menţionate prezintă în

comun cu verbele intranzitive aceeaşi structură actanţială reprezentând tipul de procese neorientat

care se consumă în sfera subiectului.

În al treilea rând, verbele pronominale tranzitive „nu sunt prezentate ca rezultat al

transformării unor construcţii, ci reprezintă cazuri de recategorizare sintagmatică a verbelor,

deoarece la trecerea de la tranzitive directe la tranzitive reflexive şi tranzitive reciproce este afectată

însăşi structura actanţială a verbului; se schimbă atât orientarea acţiunii, cât şi numărul de actanţi

implicaţi [Bărbuţă, 2002, p. 80].

Avantajele menţionate sunt sprijinite de schimbarea opticii referitoare la clasificarea

sintagmatică a verbelor. Schimbarea rezidă în lărgirea perspectivei de analiză a raportului dintre

proces şi protagoniştii implicaţi de acest proces. Nu se examinează separat capacitatea verbului de a

avea subiect şi complement direct, ci se analizează raportul subiect–proces–obiect în toată

integritatea sa [Ufimţeva, 1986, p.139, 142].

Deoarece nu există o claritate terminologică în sus-numita perspectivă de analiză, vom stărui

în cele ce urmează asupra acestui fapt, deoarece folosirea corectă a termenilor este foarte importantă

atât pentru clasificarea sintagmatică a verbelor, cât şi pentru semantica propoziţiei.

În lucrările de specialitate se menţionează că subiectul şi obiectul sunt considerate

argumentele verbului, iar funcţiile semantice ale argumentelor sunt condiţionate de valenţă.

Termenii subiect şi obiect au fost introduşi în lingvistică sub influenţa logicii. Pe lângă aceşti

termeni sunt folosiţi din vremuri străvechi termenii sintactici tradiţionali subiect şi complement,

precum şi termenii mai recenţi agent şi pacient. Aceşti termeni sunt confundaţi în permanenţă şi li

se atribuie sensuri diferite [Bogdanov, p. 115-117].

Page 28: Verbe tranzitive

28

M. M. Guhman susţine ideea că aceşti termeni formează trei serii. Fiecare serie de termeni

are nivelul său de analiză. După părerea cercetătoarei pot fi relevate trei niveluri de analiză:

● Nivelul segmentării actuale a propoziţiei, unde sunt folosiţi termenii „dat, cunoscut” şi „nou”

(tema şi rema) subiect şi obiect;

● Nivelul relevării tipurilor de relaţii semantice reale între constituenţii enunţului unde sunt

folosiţi termenii agent, pacient şi denumirea însuşirii [Guhman, 1972, p.19-35];

● Nivelul sintactic, unde sunt folosiţi termenii subiect, predicat, complement.

Primul nivel este logico-gramatical, cel de-al doilea – semantic, iar cel de al treilea –sintactic.

Ch. Fillmore consideră că termenii „subiect” „obiect” se referă la nivelul structurilor de

suprafaţă. Bogdanov, comentând părerea lui Ch. Fillmore, consideră că deoarece termenul

„subiect” este folosit şi pentru a desemna termenul subiect la nivel sintactic se produce o

confuzie. De aceea adesea sunt folosite îmbinările: subiect logic şi subiect gramatical.

S. D. Kaţnelson, la fel ca şi Ch. Fillmore, raportează subiectul la structura de suprafaţă, cu

toate că nu neagă caracterul polisemantic al termenului dat. „Subiectul propoziţiei nu este o

categorie care ţine de gândire, propoziţională, ci una care aparţine vorbirii, adică apărută în

urma transformării propoziţiei în enunţ” [Kaţnelson, 1974, p.109]. Diferenţa dintre categoria

subiectului şi cea a argumentului consistă în faptul că subiectul este argumentul care îşi asumă

funcţia temei [ibidem, p. 114]. Această funcţie îi conferă argumentului dat un loc central în

propoziţie, transformând celelalte argumente în complemente.

I. P. Susov consideră că prima etapă a generării enunţului revine structurii relaţionale.

Structura subiectual-predicativă este pe locul al doilea. Între structura relaţională, alcătuită din

predicat şi argumente şi structura sintactică a unei propoziţii concrete, alcătuită din subiect şi

predicat, se află un nivel intermediar, un nivel al structurii predicative abstracte a cărei elemente

aparţin structurii de adâncime: predicat şi subiect. Subiectul din structura de adâncime poate fi

legat de subiectul structurii de suprafaţă printr-o relaţie directă sau conversivă. [Susov, p. 52,

77-78]

V. V. Bogdanov examinează patru serii corelative de termeni:

1. predicat – argumente (funcţiile semantice)

2. predicat – subiect – obiecte

3. rema – tema

4. subiect – predicat – complemente (funcţiile sintactice)

unde (1, 2, 3 ţin de semantică, iar 2,3, 4 – de sintaxă) şi consideră că seria a 2-a ocupă un loc

intermediar între seriile 1 şi 3. Structura descrisă în termenii seriei a 2-a nu este nici strict

semantică (de adâncime), nici strict sintactică (de suprafaţă). Ea este „mai la adâncime” decât

Page 29: Verbe tranzitive

29

structura descrisă în termenii seriei a 3-a, pentru că atunci când au loc diverse transformări:

pasivizarea, nominalizarea etc., caracterul relaţiilor subiectual-obiectuale rămâne neschimbat.

Astfel în propoziţiile Inamicul a aruncat podul în aer şi Podul a fost aruncat în aer de inamic

cuvântul inamicul îndeplineşte funcţia de subiect, iar cuvântul pod îndeplineşte funcţia de obiect

în ambele cazuri, în timp ce subiectul şi complementul se schimbă. În acelaşi timp, aceasta este

o structură „mai de suprafaţă” în comparaţie cu cea descrisă în termenii seriei 1, deoarece

subiectul poate exprima agentul (Inamicul a aruncat podul în aer) şi instrumentul (Mina a

aruncat podul în aer).

Referitor la termenii seriei a 4-a ei nu pot fi identificaţi nici cu termenii seriei 1, nici cu termenii

seriei a 3-a [Bogdanov, p.117].

Cu toată diversitatea de opinii exprimată în lucrările de specialitate citate mai sus, se poate

desprinde o notă comună tuturor. E vorba de trei niveluri:

● nivelul logico-gramatical sau al segmentării actuale a propoziţiei cu perechile de termeni

tema–rema; subiect–obiect;

● nivelul semantic sau relaţional cu perechile de termeni predicat–argumente; agent-

pacient;

● nivelul sintactic cu termenii subiect–predicat-complemente.

Vom folosi aceşti termeni în cercetarea noastră ori de câte ori vom avea contextul respectiv.

Page 30: Verbe tranzitive

30

Capitolul II

Clasificarea semantică a verbelor tranzitive şi tipurile de actanţi

2.1. Locul semanticii în structura limbii

Cu puţin timp în urmă, semantica nu era recunoscută ca obiect al lingvisticii. Structuraliştii

au avut o atitudine negativă faţă de cercetările semantice, susţinând că semantica este inaccesibilă

pentru metodele structurale. Actualmente situaţia s-a schimbat. Semantica a devenit centrul atenţiei

tuturor şcolilor şi orientărilor lingvisticii mondiale. Pornind de la L. Hjelmslev, care considera că şi

la nivelul conţinutului se pot elucida fenomene care se întrepătrund, mulţi lingvişti contemporani

discută problema raportului dintre limbă, gândire şi realitate, problema semnului limbii, problema

locului semanticii în structura limbii, metodele analizei semantice etc.

Dar ce este semantica? Conform lingvisticii tradiţionale, semantica este o ramură a

lexicologiei care cercetează sensurile cuvintelor, cauzele schimbării acestora şi evoluţia lor în timp.

În „Mic dicţionar de terminologie lingvistică” [Constantinescu–Dobridor, p. 372-373] semantica

este considerată un factor de organizare a vocabularului.

O particularitate a semanticii moderne este faptul că ea şi-a extins limitele. Acum obiectul ei

de studiu îl constituie nu numai sensurile lexicale, ci şi cele gramaticale (morfologice şi sintactice).

„Semantica este prezentă peste tot unde avem de a face cu semne: semnul este o entitate bilaterală,

şi una dintre părţi este reprezentată de semnificaţie. De aceea semnificaţia, semantica străbate tot

sistemul limbii, pentru că limba este destinată comunicării şi toate unităţile ei fie că sunt ele înseşi

semnificative, fie că deservesc alte unităţi semnificative. În mod corespunzător se poate vorbi de

semantica morfemului, a cuvântului, a propoziţiei” [Kasevici, p.43]. În limbă, cu excepţia foneticii,

unicul nivel unilateral, niciodată nu avem de a face cu elemente nesemnificative. Anume unitatea

semnificativă constituie materialul de bază al limbii. De aceea prin anii 80 ai secolului trecut se

validează ipoteza existenţei convenţionale a unui nivel semantic de adâncime al limbii [Kasevici, p.

239]. Fluctuaţiile de opinii referitoare la semantică (de la negarea ei până la delimitarea unui nivel

semantic al limbii) se datorează probabil faptului că fenomenele semantice sunt latente, nu aparţin

faptelor observabile ale limbii. Segmentând textul, lingvistul poate arăta morfemul, rădăcina,

sufixul, prefixul, desinenţa, dar niciodată nu poate spune: iată sensul [Nikitina, p. 22]. Aceasta

pentru că semantica este mai întâi de toate o categorie de reprezentare (ca entitate psihică) pentru că

sistemul semantic al limbii nu este altceva decât proiecţia ei asupra realităţii obiective. Factorul

semantic se numără printre cei trei factori de bază care determină valoarea unui semn (după Ch.

Morris):

Page 31: Verbe tranzitive

31

● factorul semantic, care reprezintă relaţiile dintre semn şi denotat;

● factorul sintactic, care reprezintă relaţiile dintre semne pe axa liniară;

● factorul pragmatic, care reprezintă relaţiile dintre semn şi subiectul vorbitor.

Cercetările lingviştilor Ivan Evseev, S. Berejan, L. Vasiliev, I. Apresean, N. Arutiunova, G.

Zolotova, V. Bogdanov, I. Susov etc. au demonstrat că semantica modernă este o parte a teoriei

generale a limbii.

În lingvistica tradiţională, structura semantică este constituită dintr-un ansamblu de sensuri

care se construieşte după o schemă concretă de relaţii. Structura semantică cuprinde toate nivelurile

bilaterale ale limbii: lexematic, morfematic, derivaţional, gramatical. Unitatea de bază a structurii

semantice este semantemul – o unitate abstractă, care înglobează un şir de sensuri concrete şi

exprimă cele mai generale trăsături ale lor. Semantemul reprezintă un cuvânt polisemantic. În

procesul de comunicare semantemul are funcţie distinctivă şi se realizează prin sememe. Sememul

este unul dintre sensurile cuvântului, adică exprimă tipul de sens dat în concordanţă cu situaţia

concretă de comunicare. Semantemul este alcătuit din seme sau trăsături diferenţiale semantice,

elemente semantice minimale, ireductibile semantic, stabilite pe baza opoziţiilor distinctive, care

diferenţiază un semem de altul. Semele ordonate într-un anumit fel formează sensul cuvântului. Cu

cât un sens este mai concret, cu atât mai multe seme conţine. Şi invers, cu cât sensul este mai

abstract, cu atât mai puţine seme are. [Sternin, p. 64]. Ansamblul de seme care formează sensul

cuvântului are o existenţă virtuală, capabilă să se actualizeze în contexte adecvate. Cercetările arată

că într-un anumit context sau poziţie din ansamblul de seme ale unui cuvânt se realizează doar o

parte, iar celelalte rămân latente, realizându-se în alte contexte. Prin această virtualitate a ei,

trăsătura diferenţială semantică poate fi definită ca o posibilitate de ocurenţă într-un context sau

într-o serie de contexte date [Chiricuţă-Marinovici, p. 628]. Aşadar, semele sunt nişte mărci ale

structurii semantice şi numărul lor este finit. Printre ele, ar fi de menţionat următoarele:

● cuantificabil/noncuantificabil;

● material/nonmaterial;

● concret/abstract;

● animat/inanimat;

● real/fantastic;

● dinamic/static

● uman/nonuman;

● calitate/noncalitate;

● feminin/masculin

● acţiune/stare;

Page 32: Verbe tranzitive

32

● acţiune/devenire;

● acţiune/relaţie;

●obiect/subiect;

●identitate/nonidentitate;

●finalitate/nonfinalitate;

●spaţialitate/nonspaţialitate;

● modalitate/nonmodalitate;

● cauzalitate/noncauzalitate.

● temporalitate/nontemporalitate;

● transferul acţiunii asupra unui obiect din exterior;

● intenţionalitate/neintenţionalitate

Această gamă de seme sau mărci semantice caracterizează diverse aspecte ale sememelor,

cum ar fi cel denotativ (sensul referenţial, relaţia dintre semnificat şi denotat), cel noţional sau

categorial (sensul conceptual – imaginea reală a denotatului în conştiinţa vorbitorilor); cel sintactic

sau structural care exprimă relaţiile dintre sememe pe axa paradigmatică şi sintagmatică şi cel

pragmatic sau situativ care indică atitudinea vorbitorului faţă de denotat [Apresean, 1969, p.106; V.

Bahnaru, p. 18]. Pentru semnificaţia lexicală a părţilor de vorbire autosemantice importante sunt

primele două, adică semnificatul referenţial şi semnificatul categorial.

Acestea sunt, în linii mari, consideraţiile referitoare la semantică în general. În continuare

vom vorbi despre semantica verbului, importanţa căreia a fost menţionată în lucrările de

specialitate: „Cu cît se atacă din mai multe fronturi conţinutul semantic al verbelor, cu atît ne

apropiem mai mult de o sistematizare mai riguroasă a verbelor” [R. Chiricuţă-Marinovici, CL,

1966, nr. 1, p. 43].

2. 2.Verbul – semn predicativ. Nivelul semantic şi relaţional

Din punct de vedere semantic verbul se caracterizează printr-un semnificat categorial şi

printr-un semnificat referenţial.

Semnificatul categorial include semul procesualitate ca trăsătură dominantă şi generală a

clasei verbului. Prin acest sem categorial verbul se deosebeşte de alte părţi de vorbire. Graţie acestei

componente semantice integratoare verbul denumeşte acţiuni, adică fenomene care se desfăşoară în

timp. Deci elementele realităţii denumite de verb sunt procese. După cum se remarcă în literatura de

specialitate semul categorial /+ proces/, prezent implicit şi necondiţionat în structura semantică a

verbului, dirijează, de fapt, constituirea verbului ca parte de vorbire. Semul categorial proces

atribuie clasei verbului calitatea de semn predicativ.

Page 33: Verbe tranzitive

33

Semnificatul referenţial include seme concrete care caracterizează denotatul unei sau altei

unităţi ale clasei verbului. Aceste seme sunt diferenţiale, deoarece pe baza lor se deosebesc verbele

concrete. Pe lângă trăsătura integratoare proces, structura semantică a verbului conţine un fascicul

de trăsături semantice referenţiale, organizate ierarhic, care reprezintă procesul denotat. Dintre

semele menţionate în paragraful precedent, sunt caracteristice pentru verb următoarele: dinamic,

static, acţiune, devenire, stare, relaţie, concret, abstract, temporalitate, spaţialitate, modalitate,

cauzalitate, transfer, finalitate, intenţionalitate. Aceste seme participă la clasificarea cuvintelor din

interiorul clasei verbului. Este cunoscută clasificarea verbelor în 4 clase: verbe de acţiune, verbe de

stare, verbe de devenire şi verbe de relaţie.

Cercetarea noastră se va baza pe aceste clase, dar vor fi analizate doar verbele tranzitive atât

din perspectivă semantică, cât şi din perspectivă funcţională.

Importanţa funcţională a verbului se defineşte prin faptul că verbul este considerat centrul

propoziţiei, pentru că în calitatea sa de semn predicativ îndeplineşte funcţia de organizare a

predicativităţii. Predicativitatea include un semn predicativ plus zero. Zeroul poate fi suplinit de

unul sau mai multe semne nepredicative unite cu predicatul. Anume verbul atribuie semnelor

nepredicative diverse funcţii sau stabileşte anumite relaţii între ele. Această constatare care aparţine

lingvistului V.V. Bogdanov este caracteristică pentru studiile moderne de semantică a verbului.

Astfel, după cum menţionează I. Apresean, „între semantica modernă şi cea clasică există o

deosebire. Semantica modernă nu are ca obiect de studiu numai sensurile unor cuvinte separate, ci

şi sensurile unor propoziţii întregi. Mai precis, obiectul de studiu al semanticii moderne este

semnificantul predicativ, adică semnificantul alcătuit din numele predicatului şi locurile libere care

pot fi completate cu simbolurile variabilelor obiectuale” [Apresean, 1967, p.8].

După cum am menţionat mai sus, unul dintre elementele care definesc semantica părţilor de

vorbire este semnificatul referenţial care are drept corelat extralingvistic denotatul, element din

realitate, desemnat de un anumit cuvânt. Rolul denotatului extralingvistic al semnului predicativ

(adică al verbului) îl are situaţia, evenimentul, faptul din realitatea extralingvistică. Situaţia include

acţiunea, starea şi relaţiile participanţilor. În planul expresiei acest semn este redat de unităţile de

vorbire reale: propoziţia, îmbinările de cuvinte etc. În planul conţinutului exponentul semului

predicativ trebuie să fie reprezentat de un semem sau sens. În literatura lingvistică sensul

predicativităţii este redat prin diverşi termeni: „structura semantică”, „structura de adâncime”,

„structura internă”. Cel mai clar este termenul structura semantică pe care îl vom folosi în

continuare.

Page 34: Verbe tranzitive

34

Structura semantică este foarte complexă. Ea include în calitate de componente de bază

semantemele predicativităţii (sau ale semnului predicativ) şi argumentele (semnele nepredicative).

Fiecare dintre aceste componente se caracterizează prin caracteristici proprii.

Aderăm la concepţia generală a structurii semantice a predicativităţii expusă foarte

argumentat de către V. V. Bogdanov [p. 39 – 56], urmând ca apoi să folosim doar tezele potrivite

pentru analiza structurii semantice a verbelor tranzitive româneşti.

Semantemul predicativ este primul component al structurii semantice.

Particularitatea cea mai importantă a semantemului predicativ este capacitatea lui de a se

condiţiona reciproc cu un număr anumit de roluri tematice ale participanţilor (sau semanteme ale

argumentelor). Această capacitate, numită valenţă semantică, constituie baza clasificării verbului

predicat: avalente, monovalente, şi plurivalente

Al doilea component al structurii semantice este unul sau două roluri tematice ale

argumentelor (uneori nici unul). Fiecare dintre acestea se poate caracteriza atât autonom, cât şi în

legătură cu semantemul predicativ. În cel de al doilea caz argumentului i se atribuie acea sau altă

funcţie de către predicat. În poziţia argumentelor se pot afla atât semantemele semnelor predicative,

cât şi semantemele semnelor nepredicative. Însă sistemul funcţiilor semantice poate fi relevat doar

pe baza unei structuri semantice simple. Deci o structură semantică simplă este constituită din

următoarele funcţii:

1. Agentul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal care reprezintă rolul

tematic al unui argument activ, animat a cărui caracteristică este provocarea acţiunii şi controlul

ei. (Croitorul croieşte costumul).

2. Pacientul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal care reprezintă rolul

tematic al unui argument cu trăsătura animat în calitate de obiect al acţiunii, stării sau relaţiei

(Mama spală copilul).

3. Beneficiarul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce reprezintă rolul

tematic al unui argument cu trăsătura animat, care apare în funcţia destinatarului, adică a

argumentului în favoarea sau în defavoarea căruia se face acţiunea (Ion îi dăruieşte flori

Elenei).

4. Experimentatorul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce desemnează

rolul tematic al argumentului animat care este afectat de o anumită stare fiziologică sau

psihologică (verbele sentendi a simţi, a vedea , a iubi, a urî: Ion urăşte minciuna).

5. Obiectul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce constituie rolul tematic

al argumentului inanimat în calitate de obiect al acţiunii, stării sau relaţiei (Mama taie pâine).

Page 35: Verbe tranzitive

35

6. Perceptivul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce reprezintă rolul

tematic al argumentelor animate şi inanimate, care sunt obiectele acţiunii sau stării fiziologice

(A-şi aminti de mama).

7. Compozitivul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal care caracterizează

rolul tematic al argumentului ca material, component al unui obiect (Casa este făcută din

piatră).

8. Instrumentul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce reprezintă rolul

tematic al argumentului ca instrument. (Clopotarul bătea într-un clopot)

9. Mediativul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce desemnează rolul

tematic al argumentului ca mijloc.(M-a învelit cu cearşaful)

10. Elementivul sau forţa este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce

caracterizează rolul tematic al unui argument activ inanimat producător de acţiuni (de obicei,

natural, stihiinic: Soarele a decolorat pânza).

11. Onomasivul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal care denumeşte rolul

tematic al unui argument care funcţionează ca nume sau poreclă a unui obiect animat sau

inanimat (Oamenii din sat îl numeau Venetic).

12. Locativul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce reprezintă rolul

tematic al argumentului care desemnează locul (A plecat în ţări străine)

13. Descriptivul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce caracterizează

rolul tematic al argumentului ca purtător al însuşirii, exprimate de predicat. (Cămaşa era în

pătrăţele. Geamurile erau mici)

14. Rezultativul este funcţia semantică atribuită de verb unui nominal ce reprezintă rolul

tematic al argumentului care apare ca rezultat al unei acţiuni (A născut un băiat).

Funcţiile semantice /rolurile tematice enumerate mai sus se împart în trei grupe din punctul

de vedere al relaţiilor lor cu trăsătura semantica animat/inanimat. În primul grup intră funcţiile care

caracterizează argumentele animate şi anume: agentul, pacientul, beneficiarul şi experimensivul. În

grupul al doilea intră funcţiile caracteristice argumentelor inanimate, adică obiectul, instrumentul,

mediativul, elementivul. În grupul al treilea intră funcţiile care caracterizează atât argumentele

animate, cât şi cele inamimate: perceptivul, compozitivul, onomasiativul, locativul, descriptivul şi

rezultativul. Această divizare nu este întâmplătoare. Ea rezidă în diferenţa fundamentală între

obiectele animate şi inanimate care constă în faptul că primele au comportament propriu, ceea ce nu

se poate spune despre argumentele inanimate. Această deosebire ontologică trebuie să-şi găsească

reflectare semantică. Dacă argumentul corespunde unui obiect animat, aceasta înseamnă că obiectul

dat, fiind sursa propriei acţiuni, nu are nevoie de un factor exterior pentru a-şi declanşa acţiunea.

Page 36: Verbe tranzitive

36

Obiectele inanimate necesită un factor exterior în calitate de forţe motrice pentru demararea

acţiunii.

Excepţie fac obiectele stihiinice, cosmice care de obicei sunt considerate că au

comportament propriu.

Despre importanţa trăsăturii semantice animat/inanimat pentru structura semantică a

verbelor tranzitive am vorbit mai sus. Aici vom specifica doar că uneori subiectul verbului tranzitiv

este inanimat însă el exprimă instrumentul ca în exemple de tipul Explozia a demolat clădirea;

Piatra a spart geamul etc.

În ceea ce priveşte funcţiile semantice ale argumentelor caracteristice verbelor tranzitive

sunt de menţionat următoarele. Pentru tranzitivitatea formală sunt caracteristice argumentele: agent,

pacient, obiect. Pentru tranzitivitatea semantică numărul argumentelor se măreşte, incluzând:

agentul, pacientul, beneficiarul, obiectul, rezultativul, elementivul şi instrumentul. Beneficiarul va fi

luat în considerare în cazul în care limitele tranzitivităţii vor fi extinse către obiectul indirect;

obiectul va fi luat în considerare la clasificarea verbelor pseudotranzitive; rezultativul va fi pus la

baza clasificării verbelor tranzitive ale creării; elementivul va sta la baza identificării verbelor

tranzitive care au în calitate de subiect un argument activ însă inanimat, a cărui forţă este de natură

stihiinică (Furtuna a spart geamul), iar instrumentul va fi pus la baza clasificării verbelor tranzitive,

al căror subiect are mai mult funcţia de instrument. O descriere mai amănunţită din acest punct de

vedere se face în cap. al III-lea, § 3.

Bazându-ne pe consideraţiile de mai sus, vom încerca să operăm în paragrafele următoare o

clasificare a verbelor tranzitive din punct de vedere semantic şi relaţional.

2. 3. Verbele tranzitive acţionale

Din punct de vedere semantic verbele tranzitive se divizează în verbe acţionale şi verbe

neacţionale.

Verbele tranzitive acţionale sunt verbe de acţiune. Verbele de acţiune reprezintă procese

orientate ce au limite externe: un punct iniţial de la care pornesc şi un punct final spre care sunt

orientate. Ele au de obicei un participant activ a cărui acţiune se extinde asupra unui obiect diferit

de subiect.

Verbele tranzitive neacţionale aparţin preponderent verbelor de relaţie. Verbele din această

clasă exprimă diverse raporturi între obiecte şi fenomene. Structura semantică a acestor verbe, pe

lângă sensul categorial proces şi cel referenţial integrator relaţie, include o serie se seme comune şi

diferenţiale care delimitează elementele clasei. Aceste verbe exprimă o relaţie tipică din realitate.

Page 37: Verbe tranzitive

37

Structura semantică a verbelor acţionale include semul categorial proces, semul referenţial

acţiune, care este un sem comun pentru verbele tranzitive acţionale. Pe lângă aceste două seme,

structura semantică a verbelor tranzitive acţionale includ diverse seme referenţiale distinctive, care

deosebesc o clasă lexico-semantică de alta sau un lexem de altul.

Din punct de vedere relaţional, structura semică a verbelor tranzitive de acţiune le impune

un anumit comportament sintagmatic prin admiterea sau restricţia anumitor vecinătăţi sau

determinanţi care exprimă semantemele argumentelor.

Să analizăm la început verbele tranzitive din perspectivă semantică.

Din acest punct de vedere, majoritatea verbelor tranzitive sunt verbe de acţiune. Verbele

tranzitive de acţiune conţin în structura lor semantică toate sau aproape toate trăsăturile semantice

ale clasei verbului. Astfel ele se caracterizează prin următoarele trăsături:

● dinamicitate: verbele tranzitive acţionale sunt dinamice dat fiind faptul că argumentul

care se află pe poziţia subiectului este activ. Funcţia semantică a acestuia este cea de agent, care

este producător de acţiune, este animat, este dinamic şi activ;

● intenţionalitate: majoritatea verbelor tranzitive acţionale se caracterizează prin această

trăsătură. Excepţiile existente vor fi relevate mai jos;

● transferul acţiunii asupra unui obiect din exterior: verbele tranzitive implică prezenţa unei

limite exterioare a desfăşurării acţiunii. Acest sem este trăsătura de bază a tranzitivităţii;

● cauzativitate: acest sem implică existenţa a doi determinanţi dintre care primul cauzează

acţiunea celui de al doilea;

● finalitate: verbele tranzitive care au pe poziţia de subiect sememul agent exprimă acţiuni

soldate cu o anumită finalitate cu un anumit rezultat;

● orientarea spre un anumit obiect este trăsătura inerentă verbelor tranzitive acţionale,

deoarece agentul, iniţiind acţiunea, proiectează şi finalitatea ei.

Aşadar verbele de acţiune „fiind foarte vaste ca sens şi destul de numeroase constituie

nucleul lexicului verbal. Aceste verbe sunt mai numeroase în virtutea logicii legăturilor dintre

lucrurile, obiectele şi fenomenele aflate în mediul înconjurător, în societate etc. Ele semnifică o

varietate extrem de mare de procese cotidiene, de producere, de activitate umană în genere” [Vulpe,

2002, p. 38-39].

Am menţionat mai sus că majoritatea verbelor tranzitive sunt verbe de acţiune. Însă nu toate

verbele de acţiune sunt tranzitive. Dintre cele 7 clase de verbe ce aparţin câmpului semantic al

verbelor de acţiune, relevate în literatura de specialitate [Constantinovici, 2001, p.25], doar 4

reprezintă verbe tranzitive:

Page 38: Verbe tranzitive

38

I. Verbe care exprimă acţiuni fizice (a picta, a monta, a croşeta, a parcela, a mărunţi, a

prelucra, a preface, a plomba, a rambleia etc.);

II. Verbele percepţiei senzoriale ( a zări, a vedea, a auzi, a simţi, a mirosi);

III. Verbele zicerii (a spune, a zice, a vorbi).

IV. Verbe ale activităţii intelectuale ( a cerceta, a citi, a învăţa, a defini, a descifra, a

detecta, a generaliza, a explica etc.);

La acestea ar mai fi de adăugat câteva verbe de mişcare ( a deporta, a devansa, a duce, a fugări, a

depăşi, a disloca, a escalada, a exila etc.).

I. Cea mai numeroasă este clasa verbelor care exprimă acţiuni fizice. Unităţile acestei clase

desemnează diverse acţiuni concrete ale omului, ale mecanismelor, ale diverselor corpuri fizice. Pe

lângă semul categorial proces şi semul relaţional integrator acţiune, structura semantică a acestei

clase de verbe include semul comun ‘a face, a realiza ceva’ precum şi seme distinctive, pe baza

cărora se delimitează grupurile lexico-semantice (GLS), precum şi unităţile în cadrul clasei.

După cum s-a constatat în lucrările de specialitate, în cadrul verbelor de acţiune tranzitive se

delimitează următoarele clase de verbe:

● verbe care semnifică procesul de creare a obiectelor;

● verbe care semnifică procesul de modificare a obiectului;

●verbe care semnifică procesul de distrugere a obiectului;

● verbe care semnifică deplasarea obiectului.

Prima clasă, cunoscută sub denumirea de GLS al verbelor creării este clasa reprezentativă

pentru verbele de acţiune tranzitive. După cum menţionează cercetătoarea Ana Vulpe, „GLS de

verbe ale creării se prezintă ca unul din grupurile centrale de verbe ale limbii, deoarece ele

denumesc procese concrete: crearea, producerea diferitelor obiecte şi mijloace de muncă, necesare

omului în procesul de umanizare a naturii” [Vulpe, ibidem, p. 39].

Conţinutul semantic al verbelor creării este structurat ierarhic . La cel mai înalt nivel de

generalizare se află lexemele a crea şi a face.

Verbele creării se caracterizează printr-o mare varietate semantică. Pe lângă sensul

categorial proces şi a celui referenţial acţiune,verbele din această clasă conţin un sem integrator „a

face să apară, a face să existe” sau „a desfăşura o acţiune cu caracter producător-creator” [Vulpe,

ibidem, p.43] şi numeroase seme distinctive. Subcategorizarea verbelor în interiorul clasei diferă de

la autor la autor şi este efectuată în funcţie de diferite trăsături diferenţiale. De exemplu, după Ana

Vulpe funcţia de diferenţiere, de concretizare, de individualizare a unităţilor lexicale din grupul dat

o îndeplinesc trăsăturile semantice:

● „modul înfăptuirii acţiunii”

Page 39: Verbe tranzitive

39

● „instrumentul şi mijloacele aplicate”

● „materialul supus acţiunii”

● „recipientul” [Vulpe, 2002, p. 43].

Autoarea divizează unităţile GLS al verbelor creării în două subgrupuri inegale:

a. verbe cu sensul generalizat al creării, printre care se numără: a produce, a fabrica, a

confecţiona, a executa, a făuri, a meşteri, a plăsmui etc.

b. verbe ce fixează diverse procese concrete de creare, printre care se numără: a grava, a

pirograva, a sculpta, a săpa, a tricota, a ţese, a croşeta etc.

Aplicând metoda analizei componenţiale, Ana Vulpe delimitează în continuare 5 subgrupuri

de verbe:

1. Verbe cu sensul „a crea prin procese de tăiere”: a ciopli, a sculpta, a dăltui, a săpa;

2. Verbe cu sensul „ a crea prin procese de împreunare”: a împleti, a tricota, a coase, a ţese;

3. Verbe cu sensul „ a crea prin lucrări de construcţie”: a construi, a zidi;

4. Verbe cu sensul „a crea prin operaţii culinare”: a găti, a fierbe, a coace;

5. Verbe cu sensul „a crea prin reprezentări grafice”: a desena, a picta, a scrie. [Vulpe,

2002, p. 46-55].

A doua clasă a verbelor de acţiune include verbe care semnifică procesul de modificare a

obiectului. Lexemele constitutive ale acestei clase îşi structurează în mod ierarhic conţinutul. Pe

lângă sensul categorial proces şi sensul referenţial acţiune verbele din această clasă se delimitează

după trăsături distinctive specifice. La cel mai înalt nivel de generalizare se află semul modificare,

schimbare a obiectului”. Hiperonimele clasei sunt verbele a modifica, a preface, a reface, a

schimba. Urmează apoi alte seme care participă la subcategorizarea verbelor:

● Schimbare în sens pozitiv: a moderniza, a perfecţiona, a redresa, a rectifica;

● Schimbare sub aspect calitativ: a întări, a înrăutăţi, a înnoi, a sărăci;

● Schimbare sub aspect cantitativ: a amplifica, a dezvolta, a extinde, a lungi;

● Schimbare a suprafeţei obiectului: a nivela, a netezi, a bătători;

● Prelucrarea a obiectelor: a lamina, a pasteriza, a şlefui, a tăbăci;

● Acoperirea suprafeţei obiectului cu o substanţă oarecare: a polei, a vopsi, a betona, a

grima, a zugrăvi, a emaila;

● Segmentarea obiectului în elemente componente: a bifurca, a dezmembra, a despica, a

stratifica [Constantinovici, 2001, p. 28-30].

A treia clasă a verbelor de acţiune include verbe care semnifică procesul de distrugere a

obiectului. Lexemele constitutive ale acestei clase îşi structurează în mod ierarhic conţinutul. Pe

lângă sensul categorial proces şi sensul referenţial acţiune verbele din această clasă se delimitează

Page 40: Verbe tranzitive

40

după trăsături distinctive specifice. La cel mai înalt nivel de generalizare se află semul „a distruge, a

nimici” şi respectiv lexemele reprezentative ale acestei clase sunt verbele a distruge, a nimici. După

cum s-a menţionat în lucrările de specialitate, verbele din această clasă sunt, de obicei antonimele

verbelor creării: a crea-a distruge; a construi - a demola, a împleti - a despleti, a înfiinţa-a desfiinţa

etc. În cadrul acestei clase pot fi delimitate două subclase:

● Distrugerea , nimicirea obiectelor: a doborî, a devasta, a mistui, a extirpa;

● Nimicirea fiinţelor: a omorî, a asasina, a linşa, a ucide, a înjunghia, a gâtui.

A patra clasă a verbelor de acţiune o constituie verbe care semnifică deplasarea obiectului

sau schimbarea poziţiei lui. Este o clasă mai puţin numeroasă. Conţinutul semantic al lexemelor din

această clasă este alcătuit din sensul categorial proces şi sensul referenţial acţiune, semul integrator,

generalizat „ deplasare în spaţiu” precum şi o serie de seme distinctive care vizează formele

concrete a deplasării obiectului. Din această clasă fac parte verbele: a muta, a transfera, a ridica, a

coborî, a instala, a răsturna, a evacua, a rostogoli.

Tot pe baza analizei elementelor constitutive ale conţinutului, cercetătoarea Rita Chiricuţă-

Marinovici delimitează verbele de acţiune după criteriul de continuitate sau de limitare a

desfăşurării acţiunii verbelor în două subgrupuri:

● Verbe cu acţiune limitată ca durată de atingerea rezultatului urmărit;

● Verbe cu acţiune continuă. [Chiricuţă-Marinovici, p. 44]

Din acest punct de vedere toate verbele acţiunii fizice se clasifică în subgrupul verbelor cu acţiune

limitată deoarece toate vizează atingerea unui rezultat.

II. Următoarea clasă de verbe tranzitive acţionale sunt verbele percepţiei senzoriale. Este o

clasă puţin numeroasă. Inventarul acestei clase se reduce la câteva verbe: a auzi, a audia, a asculta,

a ciuli, a degusta, a mirosi, a adulmeca, observa, a simţi, a pipăi, a presimţi, a zări, a vedea, a

durea. Conţinutul semantic al acestor verbe este alcătuit di sensul categorial proces, sensul

referenţial acţiune, semul integrator „a simţi, a percepe cu organele de simţ” şi seme distinctive în

funcţie de organul de simţ. Verbul director al clasei este a simţi. Subcategorizarea se face pe baza

semelor distinctive. De ex. verbele a auzi, a asculta, a audia, a ciuli se grupează pe baza trăsăturii

diferenţiale „ a simţi cu urechea”; a mirosi, a adulmeca – pe baza trăsăturii diferenţiale „a simţi cu

nasul”, a zări, a vedea – pe baza trăsăturii diferenţiale „a simţi cu ochiul” etc.

III. Următoarea clasă de verbe tranzitive acţionale include un număr considerabil de unităţi

din cadrul grupului lexico-semantic al verbelor zicerii. Acest GLS cuprinde aproximativ 200 de

verbe. Însă nu toarte sunt tranzitive. De ex. verbele a întreba şi a răspunde se deosebesc din punctul

de vedere al tranzitivităţii. A întreba este tranzitiv, iar a răspunde este intranzitiv cu majoritatea

sensurilor sale. Înainte de a face o subcategorizare a verbelor zicerii din punctul de vedere al

Page 41: Verbe tranzitive

41

tranzitivităţii, vom analiza conţinutul semantic al acestui grup de verbe. Cercetătoarea M. Bîrcă

delimitează 5 seme care stau la baza clasificării semantice a verbelor zicerii, un sem integrator şi 4

seme diferenţiale şi anume:

● „Vorbirea propriu-zisă” – sem integrator;

● „Aspectul informativ al vorbirii” – sem diferenţial;

● „Reciprocitatea actului vorbirii” – sem diferenţial.

● „Caracterul nedesluşit al vorbirii” – sem diferenţial;

● „Intensitatea realizării actului de vorbire” – sem diferenţial;

● „”Caracterul defectiv al vorbirii” – sem diferenţial.

Pe baza acestor seme sunt relevare 6 subgrupuri de verbe.

1. Verbe care conţin o caracteristică a vorbirii: a vorbi, a spune, a zice, a pronunţa, a rosti.

2. Verbe care conţin semul „vorbirea propriu-zisă” + semul „aspectul informativ al vorbirii”:

a anunţa, a comunica, a explica, a lămuri, a expune, a declara, a informa, a mărturisi, a

raporta, a denunţa, a cleveti, a telegrafia, a telefona, a semnala, a istorisi, a nara.

3. Verbe care conţin semul „vorbirea propriu-zisă” + semul „reciprocitatea vorbirii: a

dialoga, a întreba, a conversa, a răspunde, a se certa, a se ciondăni, a discuta.

4. Verbe care conţin semul „vorbirea propriu-zisă” + semul „intensitatea actului vorbirii”: a

striga, a şopti, a sufla, a şopoti.

5. Verbe care conţin semul „vorbirea propriu-zisă” + semul „caracterul nedesluşit al

vorbirii”: a bodogăni, a bombăni, a dondăni, a bolborosi.

6. Verbe care conţin semul „vorbirea propriu-zisă” + caracterul defectiv al vorbirii: a fârnâi,

a fornăi, a se bâlbâi, a pelticăi. [Bîrcă, 1972, p. 36-38]

Analizate din punctul de vedere al tranzitivităţii, verbele zicerii prezintă următorul tablou. Sunt

tranzitive verbele din grupurile 1, 2, 4 şi 5.Verbele din grupul 6 sunt intranzitive, iar din grupul ai

treilea doar câteva verbe sunt tranzitive.

IV. Următoarea clasă de verbe tranzitive acţionale este clasa verbelor activităţii intelectuale,

cunoscută şi sub denumirea „verbele cugetării sau verbele gândirii” În acest grup sunt incluse

verbele care desemnează procesul de gândire şi sunt „expresia verbală a rezultatelor cunoaşterii

treptate de către om a diferitelor aspecte ale procesului complex de gândire, precum şi a legăturilor

interne existente între aspectele date” [Purice, p.43]. Cercetătoarea Veronica Purice-Păcuraru a

efectuat analiza componenţială a verbelor gândirii şi a delimitat un sem integrator [integrativ, în

concepţia autoarei] şi câteva seme diferenţiale, după cum urmează:

● „desfăşurarea unei activităţi intelectuale” – sem integrator;

● „activitate intelectuală logică” – sem diferenţial;

Page 42: Verbe tranzitive

42

● „activitate intelectuală orientată” – sem diferenţial;

● „activitate intelectuală neorientată” – sem diferenţial;

● „posibilitatea de a desfăşura o activitate intelectuală” – sem diferenţial;

● „pierderea posibilităţii de a desfăşura o activitate intelectuală” – sem diferenţial;

Conform acestor seme verbele gândirii se clasifică în câteva subgrupe:

1. Verbe care exprimă o activitate intelectuală logică: a raţiona, a judeca, a generaliza, a

deduce, a analiza, a identifica, a abstrage, a compara, a induce;

2. Verbe care exprimă o activitate intelectuală orientată: a crede, a proiecta, a intenţiona, a

explora, a cerceta, a inventa, a concepe;

3. Verbe care exprimă o activitate intelectuală neorientată: a medita, a reflecta, a gândi, a

cugeta;

4. Verbe care exprimă posibilitatea de a desfăşura o activitate intelectuală: a gândi, a judeca,

a raţiona;

5. Verbe care exprimă pierderea posibilităţii de a desfăşura o activitate intelectuală: a

înnebuni, a se ţicni, a se zăpăci, a se buimăci, a se năuci, a se tâmpi.

Privite din punctul de vedere al tranzitivităţii, doar grupul al doilea se caracterizează în

întregime printr-o tranzitivitate pozitivă. Grupurile 3, 4 şi 5 se caracterizează printr-o tranzitivitate

negativă, iar din grupul 1 se pot selecta câteva verbe tranzitive: a identifica, a deduce, a compara, a

induce, a generaliza.

V. Ultima clasă de verbe tranzitive acţionale o reprezintă câteva verbe de mişcare: a

deporta, a devansa, a duce, a fugări, a depăşi, a disloca, a escalada, a exila etc. Semul integrator al

acestor verbe este „existenţa unei deplasări între două puncte: punctul iniţial şi punctul final”.

Limitele deplasării exprimate de verb sunt indicate de context. Verbele mişcării sunt în mare parte

intranzitive, însă există printre ele şi verbe cer un complement direct exprimat, de regulă, de un

pronume sau un substantiv animat sau inanimat: a devansa un sportiv şi a depăşi o situaţie etc.

[Cartaleanu, 1985, p. 13]

Până acum am făcut o sistematizare a faptelor analizate în literatura de specialitate

referitoare la semantica verbului în general şi am selectat informaţia referitoare la verbele tranzitive

acţionale. După cum e lesne de observat, clasificarea verbelor s-a efectuat pe baza analizei

componenţiale, adică pornindu-se de la structura semantică a verbului, concepută ca o ierarhie de

seme.

Vom încerca în continuare să efectuăm o subcategorizare a verbelor tranzitive acţionale

după trăsăturile semantice ale argumentelor. Vom utiliza inventarul de seme care definesc structura

semantică a argumentelor: cuantificabil/noncuantificabil; material/nonmaterial; concret/abstract;

Page 43: Verbe tranzitive

43

animat/inanimat; real/fantastic; dinamic/static; uman/nonuman; calitate/noncalitate;

feminin/masculin; acţiune/stare; acţiune/devenire; acţiune/relaţie; obiect/subiect;

identitate/nonidentitate; finalitate/nonfinalitate; spaţialitate/nonspaţialitate;

modalitate/nonmodalitate; cauzalitate/noncauzalitate; temporalitate/nontemporalitate; transferul

acţiunii asupra unui obiect din exterior; intenţionalitate/neintenţionalitate. [vezi p. 35] şi cele 14

funcţii semantice ale argumentelor, relevate de B. Bogdanov: agentul, pacientul, beneficiarul,

experemensivul, obiectul, perceptivul, mediativul, elementivul, onomasivul, locativul, descriptivul,

rezultativul [vezi p. 36-37]. În acest paragraf vor fi antrenate în analiză doar acele elemente ale

metalimbajului care caracterizează verbele tranzitive acţionale.

Pentru o descriere ilustrativă prezentăm mai jos, conform grupurilor lexico-semantice

analizate, inventarul de verbe tranzitive acţionale antrenate în cercetarea de mai departe.

Verbele acţiunii fizice:

● Verbele creării: a ajura, a ajusta, a alcătui, a ajuta, a acapara, a căli, a căpăta, a ciopli, a

circumscrie, a clădi, a coace, a compila, a compune, a contura, a construi, a constitui, a

concepe, a coase, a confecţiona, a coroda a crea, a creiona, a croşeta, a decora, a decupa,

a drapa, a dobândi, a împodobi, a desena, a drege, a dura, a eboşa, a ecraniza, a edifica, a

efectua, a elabora, a etaja, a edita, a fabrica, a face, a făuri, a filma, a forma, a fonda, a

frige, a fierbe, a găti, a grava, a iniţia, a-şi imagina, a improviza, a incrusta, a institui, a

inaugura, a inventa, a izvorî, a înăbuşi, a întocmi, a înfiinţa, a înfiripa, a înjgheba, a însăila,

a întemeia, a înfăţişa, a împleti, a înscrie, a măiestri, a meşteri, a modela, a mâzgăli, a

obţine, a realiza, a plăsmui, a produce, a prefabrica, a plămădi, a pirograva, a pregăti, a

prepara, a prăji, a publica, a realiza, a săpa, a schiţa, a scrie, a sufla, a tipări, a tricota etc.

● Verbele cu sensul de modificare a obiectului: a abrevia, a accelera, a amenaja, a asimila,

a arunca, a bătători, a bloca, a butăşi, a calandra, a categorisi, a călăfătui, a călca, a

centraliza, a ciufuli, a ciunti, a clăti, a cocoloşi, a mototoli, a colbăi, a complini, a întregi, a

comprima, a concasa, a sfărâma, a conecta, a congela, a conjuga, a conserva, a corecta, a

coroda, a covăsi, a dantela, a dăltui, a dărăci, a debloca, a decolora, a decolta, a decongela, a

decontamina, a decupla, a deconecta, a deduriza, a defalca, a defertiliza, a defolia, a deforma,

a defrişa, a denatura, a deghiza, a degresa, a demachia, a demagnetiza, a demina, a

democratiza, a demonta, a denatura, a depolua, a depolariza, a deschide, a descâlci, a

descânta, a descompune, a descoji, a descolăci, a descreţi, a descuia, a desface, a desfăşa, a

desfăţa, a desfigura, a deshăma, a deshidrata, a deshuma, a desigila, a despături, a despecetlui,

a despica, a despleti, a deszăpezi, a desţeleni, a destupa, a deturna, a developa, a deversa(un

râu), a dezbrăca, a dezdoi, a dezechilibra, a dezgărdina, a dezgheţa, a dezghioca, a dezgoli, a

Page 44: Verbe tranzitive

44

dezgropa, a dezinfecta, a dezintoxica, a dezlega, a dezlipi, a dezmirişti, a deznoda, a dezoxida, a

dezrobi, a dezumfla, a diminua, a discui, a distila, a dizolva, a dubla, a edita, a elida, a emaila,

a epura, a estompa, a etalona, a extinde, a faianţa, a făcălui, a filtra, a finaliza, a forja etc.

● Verbele cu sensul de distrugere a obiectului: a asasina, a bate, a curma, a dărâma, a

decima, a deconecta, a demola, a desfiinţa, a despăduri, a defrişa, a devasta, a devora, a

distruge, a doborî, a dumica, a electrocuta, a elimina, a eradica, a executa, a extermina, a

extirpa, a fărâma, a gâtui, a înjunghia, a împuşca, a înăduşi, a îneca, a lichida, a linşa, a

omorî, a sfâşia, a sugruma, a incinera, a lichida, a mistui, a rade, a strivi, a tăia, a ucide etc.

● Verbele zicerii: a bârfi, a blagoslovi, a blama, a condamna, a blestema, a chema, a cicăli,

a certa, a cita, a cleveti, a calomnia, a comenta, a confirma, a conjura, a constata, a cuvânta, a

damna, a declama, a declara, a decreta, a defăima, a denega, a denigra, a defăima, a ponegri,

a destăinui, a contrazice, a dezminţi, a dicta, a difuza, a divulga, a emite, a expune, a enunţa, a

evoca, a exclama, a fabula, a făgădui, a felicita, a formula, a huli, a implora etc.

● Verbele activităţii intelectuale: a cerceta, a citi, a consulta, a copia, a dăscăli, a învăţa, a

povăţui, a deduce, a defini, a denumi, a descifra, a detecta, a detalia, a drămui, a chibzui, a

elucida, a estima, a generaliza, a ghici, a intui, a clasa, a explica etc.

● Verbele percepţiei senzoriale: : a auzi, a audia, a asculta, a ciuli, a degusta, a mirosi, a

adulmeca, observa, a simţi, a pipăi, a presimţi, a zări, a vedea, a durea etc.

● Verbele de mişcare: a catapulta, a căra, a conduce, a depăşi, a deplasa, a deporta, a

devansa, a evacua, a exila, a expedia, a exporta, a fugări etc.

Verbe sus-menţionate generează propoziţii (vom folosi şi termenul structuri semantice) care

pot fi clasificate după: a) numărul de argumente, b) clasa verbului predicat şi c) funcţiile semantice

ale argumentelor.

Clasificarea după numărul de argumente este o clasificare valenţială. Vom folosi-o aici fără

a intra în detalii, dat fiind faptul că analizei verbelor tranzitive din punct de vedere valenţial i se

rezervă capitolul al treilea.

În cele ce urmează vom analiza verbele după clasa lexico-semantică în care se include şi

după conţinutul semantic şi funcţiile semantice ale argumentelor.

În urma analizei verbelor tranzitive acţionale din perspectiva sus-menţionată au fost relevate

următoarele structuri semantice:

Nr. Struct. semant. = propoziţia generată Exemple

1. V (acţiune) + pacient + agent Lupul sugrumă mielul.

2. V (acţiune) + obiect + agent Ion citeşte un roman.

Page 45: Verbe tranzitive

45

3. V (acţiune) + rezultativ + agent Mama coace pâine.

4. V (acţiune) + obiect + instrument Piatra sparge geamul.

5. V (acţiune) + obiect + mediativ Jaluzelele acoperă geamul.

6. V (acţiune) + obiect + elementiv Grindina a distrus semănăturile.

7. V (acţiune) + pacient + elementiv Fulgerul a omorât un om.

8. V (percepţie senz.) + perceptiv + experimensiv

Ion o iubeşte pe Maria.

9. V (acţiune) + obiect + instrument + agent Croitoreasa croieşte stofa cu foarfecele.

10. V (acţiune) + pacient + instrument + agent

Medicul l-a tratat pe Ion cu antibiotice.

11. V (acţiune) + obiect + mediatuv +agent Am acoperit pereţii cu tapete.

12. V (acţiune) + pacient + mediativ + agent Mama a învelit copilul cu plapuma.

13. V (acţiune) + pacient + onomasiv+agent Copilul a numit căţelul Grivei.

14. V (acţiune) + pacient + locativ + agent Mama a pus copilul în pătuc.

15. V (acţiune) + obiect + locativ + agent Şoferul a pus valiza în portbagaj.

16 V (acţiune) + obiect + beneficiar + agent Mama i-a trimis un colet fiului.

17. V (acţiune)+ comp. + rezultativ + agent Ana a împletit un pulover din lână.

Fiecare structură semantică înglobează un număr nelimitat de propoziţii similare care pot fi

generate cu mijloacele limbii studiate. Să le luăm pe rând.

● Prima structură V (acţiune) + pacient + agent va îngloba propoziţiile generate de

verbele tranzitive acţionale din cadrul grupurilor de verbe cu sensul de distrugere a obiectului, verbe

de declaraţie, verbe de mişcare etc. Aceasta pentru că informaţia semantică prezentată de structura în

cauză este următoarea:

1. pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat;

2. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat.

Informaţia semantică referitoare la argumente prognozează capacitatea combinatorie a

verbului. Acest lucru stabileşte limitele potenţei combinatorii a verbului. Contextele diagnostice ale

structurii nr. 1 sunt: Delincvenţii l-au asasinat pe poliţist; Patronul a angajat muncitori; Ursul l-a

atacat pe vânător; Trupele noastre l-au atacat pe inamic; Noi îl batem pe duşman; El i-a biruit pe

toţi; Am consultat un medic; Toţi l-au crezut; Mama culcă copiii; Am depăşit adversarii; Sportivii

i-au devansat pe concurenţi; Medicul examinează un pacient; Patronul exploatează muncitorii;

Medicul îngrijeşte bolnavul; Noi l-am învins pe adversar; Profesorul i-a lăudat pe cei mai buni

elevi; L-am pierdut pe Ion; Mama a primit musafirii; El m-a salvat; Dădaca spală copilul etc.

Page 46: Verbe tranzitive

46

În cadrul acestei structuri se mai pot face subcategorizări în funcţie de trăsăturile semantice

uman/nonuman. Unele verbe nu admit un pacient caracterizat semantic animat/nonuman, altele se

combină şi cu un pacient caracterizat semantic animat/uman şi animat/ nonuman. De exemplu,

verbul a bate admite ambele tipuri de pacient: Ion l-a bătut pe Adrian; Căruţaşul bate calul;

Stăpânul bate câinele. Verbele a asasina şi a angaja generează propoziţii corecte în cadrul acestei

structuri doar atunci când pacientul este caracterizat prin trăsătura semantică animat / uman, adică

nu se poate spune Patronul a angajat câini de pază sau *Vânătorul a asasinat un lup. Verbul a

adulmeca admite doar un pacient caracterizat semantic prin trăsătura animat/nonuman: Lupul

adulmecă prada.

Majoritatea verbelor supuse analizei se înscriu în structura semantică Agent [animat] + verb

[acţiune] + pacient [animat / uman]. Prezentăm lista verbelor care generează propoziţii în limitele

acestei structuri:

Verbele cu sens de distrugere

Verbele declaraţiei Verbele percepţiei senzoriale

Verbe de mişcare

a decima a bârfi a asculta a depăşi

a executa a blagoslovi a simţi a deporta

a gâtui a blama a zări a devansa

a înjunghia a condamna a vedea a exila

a împuşca a blestema a percepe a fugări

a înăduşi a cicăli a pipăi a conduce

a îneca a cleveti a atinge a orienta

a lichida a calomnia a şterge a dirija

a linşa a conjura a observa

a omorî a damna a audia

a suprima a defăima

a sfîşia a denigra

a sugruma a ponegri

a incinera a contrazice

a tăia a felicita

a distruge a huli

a nimici a implora

Tabelul arată clar prevalarea verbelor cu sens de distrugere a obiectului şi verbele de

declaraţie. Acestea actualizează frecvent structura semantică în cauză.

Page 47: Verbe tranzitive

47

Sunt şi verbe care actualizează structura semantică: Agent [animat] + verb + Pacient

[animat/nonuman]. Iată câteva: a devora, a sfâşia, a adulmeca, a fugări etc.

● Structura a doua V (acţiune) + obiect + agent va fi actualizată preponderent de verbele

activităţii intelectuale şi de câteva verbe din celelalte grupuri lexico-semantice. Informaţia semantică

prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

2. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat.

Şi în acest caz informaţia semantică referitoare la argumente prognozează capacitatea

combinatorie a verbului. Acest lucru stabileşte limitele potenţei combinatorii a verbului.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Armata a înăbuşit răscoala; Elevul îşi

pregăteşte temele; Eu îmi imaginez viitorul etc. Limita combinatorie în acest caz se referă la

imposibilitatea de a apărea în această structură a unui pacient. Nu se poate spune *Bunica a

ajurat-o pe nepoţică; *Elevii au confecţionat profesori etc. Deosebirea dintre pacient şi obiect

se face pe baza trăsăturii semantice animat / inanimat.

● Structura a treia V (acţiune) + rezultativ + agent va fi actualizată preponderent de

verbele creării, verbele cu sensul de modificare a obiectului şi de câteva verbe din celelalte grupuri

lexico-semantice. Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. rezultativul care descrie semantemul argumentului care apare ca rezultat al unei acţiuni;

2. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Bunica a ajurat faţa de masă; Strungarul a ajustat

piesa; Elevii au confecţionat flori artificiale; Cercetătorii elaborează lucrări ştiinţifice; Zidarii

construiesc o clădire; Anchetatorul alcătuieşte un proces-verbal; Noi am înfiinţat o firmă; Mama

face mâncare; Noi organizăm o conferinţă; Bunica plămădeşte pâinea; Ana împleteşte un pulover;

Ion scrie un referat; Prietenul meu a publicat o carte; Sculptorul modelează un bust; Muncitorii

trasează un drum etc.

● Structura a patra V (acţiune) + obiect + instrument este actualizată de verbele acţiunii

fizice în situaţii în care instrumentul ocupă în plan sintactic poziţia de subiect. Informaţia semantică

prezentată de această structură este următoarea:

1. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

2. instrumentul care caracterizează semantemul argumentului ca instrument.

Contextele diagnostice în care apare această structură sunt: Vântul culcă copacii; Flăcările

au cuprins toată casa; Fumatul distruge sănătatea; Faptele demonstrează contrariul; Microbii

Page 48: Verbe tranzitive

48

provoacă bolile; Paralizia a atins nervii optici; Glonţul a străbătut umărul; Rugina atacă fierul;

Dalta ciopleşte marmura; Coasa taie iarba; Maşinile blochează drumul; Cărbunele produce

căldură; Cheia descuie lacătul; Vântul ciufuleşte părul; Clorul dezinfectează lenjeria; Focul

mistuie căldura etc.

E lesne a observa că în toate aceste contexte în care apar verbe tranzitive subiectul nu este

un agent în sensul adevărat al cuvântului, adică nu este producător activ al acţiunii, ci este în toate

cazurile un instrument. Însă analiza formală îl tratează drept subiect, fără a se descifra informaţia

semantică a structurii în cauză.

● Structura a cincea V (acţiune) + obiect + mediativ este actualizată de unele verbe

tranzitive în situaţii în care în calitate de subiect al propoziţiei apare un argument ce exprimă

materia. Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

2. mediativul care caracterizează semantemul argumentului ca mijloc.

Contextele diagnostice în care apare structura în cauză sunt: Soarele încălzeşte nisipul;

Gerul a uscat frunzele; Zăpada a acoperit calea ferată; Norii acoperă cerul, Căldura

deshidratează organismul; Plapuma încălzeşte copilul; Jaluzelele acoperă geamurile; Detergentul

decolorează ţesătura; Untul a pătat haina; Cerneala murdăreşte faţa de masă etc.

Este clar că în asemenea contexte este vorba de o tranzitivitate formală, nu de una funcţională.

● Structura a şasea V (acţiune) + obiect + elementiv se actualizează în contexte în care în

calitate de subiect apare un argument activ inanimat. Informaţia prezentată de această structură este

următoarea:

1. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

2. elementivul care caracterizează semantemul unui argument activ inanimat (de obicei, natural,

stihiinic).

Contextele diagnostice în care apare această structură sunt cele de tipul: Grindina a distrus

livada; Furtuna a răsturnat câteva maşini; Cutremurul a ruinat oraşul; Ploaia a inundat satul etc.

● Structura a şaptea V (acţiune) + pacient + elementiv se actualizează în situaţiile în care

în calitate de subiect apare un argument activ inanimat. Informaţia semantică prezentată de structura

în cauză este următoarea:

1. pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat;

2. elementivul care caracterizează semantemul unui argument activ inanimat.

Page 49: Verbe tranzitive

49

Structura dată apare în contexte de tipul: Fulgerul a omorât un om; Deflagraţia a ucis mai

multe persoane; Războiul a distrus multe familii; Inundaţia a înecat multe vite etc.

● Structura a opta V (percepţie senz.) + perceptiv + experimentator este actualizată de

verbele percepţiei senzoriale. Informaţia prezentată de această structură este următoarea:

1. perceptivul care descrie semantemul argumentelor animate şi inanimate, care sunt obiectele

acţiunii sau stării fiziologice;

2. experimensivul care se referă la argumentul care se află într-o anumită stare fiziologică sau

psihologică, care este exprimată de predicat.

Această structură apare în contexte de tipul: Mulţi urăsc nedreptatea; Ion o iubeşte pe Maria;

Spectatorii o admiră de actriţa Dina Cocea; Fanii îl idolatrizează pe acest cântăreţ; Părinţii îi

iubesc pe copii; Lupul adulmecă prada; Pisica miroase mâncarea; Câinele îşi ciuleşte urechile;

Bolnavul simte o durere acută

● Structura a noua V (acţiune) + obiect + instrument + agent este actualizată de

preponderent de verbele acţiunii fizice, precum şi de verbele activităţii intelectuale. Informaţia

semantică prezentată de această structură este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

3. instrumentul care caracterizează semantemul argumentului ca instrument.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt cele de tipul: Ana împleteşte o faţă de masă cu

croşeta; Mihai taie lemne cu toporul; Pictorul pictează tabloul cu pensula; Elevul desenează cu

carioca; Chirurgul taie ţesutul cu bisturiul; Copilul a spart geamul cu piatra; Vânzătorul

cântăreşte marfa cu cântarul; Operatorul scrie un text la calculator; Croitoreasa croieşte rochia cu

foarfecele; Mama calcă rufele cu fierul de călcat; Matematicienii calculează viteza unei rachete cu

ajutorul computerului; Artistul interpretează piesa la vioară; Bunicul citeşte scrisoarea cu

ochelari; El şi-a construit casa din cărămidă; Am deschis uşa cu cheia; Printr-un foc de artilerie

inamicul a distrus gara; Constructorii au întărit zidul cu suporturi; Ei au întărit malul cu stâlpi;

Ion a şters desenul cu guma; Am curăţat pata cu detergent. Ana unge pâinea cu unt etc.

● Structura a zecea V (acţiune) + pacient + instrument + agent va fi actualizată de verbele

de acţiune. Informaţia semantică prezentată de această structură este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. instrumentul care caracterizează semantemul argumentului ca instrument;

3. pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat.

Page 50: Verbe tranzitive

50

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt cele de tipul: Vânătorul a împuşcat ursul cu

arma de vânătoare. Medicul a operat bolnavul cu laser. Naturiştii tratează oamenii cu ierburi.

Mama l-a şters pe copil cu prosopul. Medicii l-au tratat cu antibiotice etc.

● Structura a unsprezecea V (acţiune) + obiect+ mediativ + agent este actualizată de verbele

tranzitive ale acţiunii fizice. Informaţia prezentată de această structură este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

3. mediativul care caracterizează semantemul argumentului ca mijloc.

Această structură apare în următoarele contexte: Noi am acoperit podeaua cu un covor; Meşterul a

tapisat mobila cu piele; Constructorii au lambrisat pereţii cu marmură; Ana a aşternut patul cu o

cuvertură; Noi am acoperit geamurile cu jaluzele; Elevul a învelit cartea cu celofan; Am împodobit

pomul de crăciun cu jucării etc.

● Structura a douăsprezecea V (acţiune) + pacient + mediativ + agent este actualizată de

verbele de acţiune fizică. Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. mediativul care caracterizează semantemul argumentului ca mijloc;

3. pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat.

Această structură apare în contexte de tipul: Mama înveleşte copilul cu plapuma; Medicul pansează

pacientul cu tifon; Ana îşi unge faţa cu cremă; Ea îmbracă copilul cu haine groase etc.

● Structura a treisprezecea V (acţiune) + pacient + onomasiv + agent este actualizată de

verbele zicerii. Informaţia semantică a acestei structuri este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. onomasiv caracterizează semantemul unui argument ca nume sau poreclă a unui obiect

animat sau inanimat;

3. pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt cele de tipul: Oamenii din sat îl numeau

Venetic; Părinţii l-au numit Ion; Copilul îşi cheamă câinele Grivei.

● Structura a paisprezecea V (acţiune) + pacient + locativ + agent este actualizată de

verbele acţiunii fizice. Informaţia semantică pe care o prezintă această structură este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat;

3. locativul care caracterizează semantemul argumentului în calitate de loc.

Page 51: Verbe tranzitive

51

Această structură apare în contexte de tipul: Profesorul i-a aşezat pe toţi elevii în bănci.

Mama a pus copilul în pătuc. Familia şi-a petrecut feciorul în armată. Rectorul a trimis doi

studenţi în SUA. Ion şi-a invitat prietenii la o bere. Judecătorul l-a aruncat pe infractor în

închisoare. Infirmiera a coborât un bolnav pe scară. L-am culcat pe oaspete pe canapea. Bunica a

dus copiii la plimbare. Căruţaşul a dus caii la adăpat. Părinţii l-au dat pe Dănuţ la şcoală. Ana şi-

a întors prietena din drum. Ion şi-a mutat familia dintr-o casă veche într-una nouă. A preferat să

lase copilul acasă etc.

● Structura a cincisprezecea V (acţiune) + obiect + locativ + agent este actualizată de

verbele acţiunii fizice. Informaţia semantică prezentată de această structură este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

3. locativul care caracterizează semantemul argumentului în calitate de loc.

Contextele în care apare această structură sunt cele de tipul: Ioana a pus florile în vază.

Elevul a pus cartea pe masă. Tata a apropiat fotoliul de fereastră. Cineva a aruncat hainele pe jos.

Inamicul a aruncat podul în aer. Secretara a aruncat hârtiile în toate părţile. Marinarii au aruncat

lestul peste bord. Vânzătoarea aşază mărfurile pe tejghea. Ion bate un cui în perete. Copiii copiază

problema de pe tablă. Moldova îşi exportă vinurile în multe ţări ale lunii. Noi am depus banii la

casa de economii. Notarul a depus testamentul la arhivă. Şoferul a dus bagajele la gară. Studentul

Ionescu a înaintat o cerere la decanat. Ana a îndepărtat scaunul de masă. Pompierii îndepărtează

substanţele inflamabile de foc. Spectatorii îndreaptă binoclul spre scenă. Au hotărât să mute

capitala într-un alt oraş. Au oprit maşina la jumătatea drumului. Am publicat un articol în revista

„Studium”. Mama a pus lucrurile la loc. Bibliotecara pune cărţile în raft. Am reţinut două locuri la

teatru. Am rezervat două camere la hotel.

● Structura a şaisprezecea V (acţiune) + obiect + beneficiar + agent este actualizată de

verbele de acţiune. Informaţia semantică prezentată de această structură este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. obiectul care caracterizează semantemul argumentului inanimat în calitate de obiect al

acţiunii;

3. beneficiarul care se referă la semantemul unui argument animat, care apare în funcţia

destinatarului, adică al argumentului în folosul sau în detrimentul căruia se face acţiunea.

Contextele în care apare această structură sunt următoarele: Comitetul olimpic le-a acordat

sportivilor distincţii înalte. Guvernul a acordat ajutor celor care au suferit de pe urma inundaţiilor.

Poştaşul mi-a adus o scrisoare. El ne-a adus o veste îmbucurătoare. Le-am comunicat prietenilor

Page 52: Verbe tranzitive

52

noutatea. El mi-a comunicat că nu poate veni. Trebuie să le comunic data examenului. Profesorul a

distribuit cărţi elevilor. Primarul a distribuit alimente sinistraţilor. Poştaşul distribuie cărţi poştale

destinatarilor. Directorul distribuie colaboratorilor însărcinările. Noi le-am dorit partenerilor

succes. Asistentul social duce bătrânilor medicamente şi alimente. Ana i-a expediat fratelui o

scrisoare recomandată. Noi le-am expediat părinţilor bani. Profesorul le explică elevilor o regulă

gramaticală. Prietenul meu mi-a explicat cum se face acest lucru. Directorul le-a exprimat

mulţumiri pentru sprijinul acordat. Stomatologul i-a extras o măsea. Medicul i-a extras rănitului

glonţul din rană. Firma furnizează uzinei utilaj modern. Direcţia de statistică ne-a furnizat datele

necesare. El a furnizat centrului de presă informaţii despre situaţia din zona de conflict. Guvernul

garantează cetăţenilor egalitate deplină în drepturi. Directorul ne-a impus punctul său de vedere.

Partenerii de afaceri ne impun condiţii dure. Medicul i-a indicat un regim alimentar sever. Medicul

i-a interzis băuturile alcoolice şi cafeaua. El mi-a înapoiat banii luaţi cu împrumut. Rectorul le-a

înmânat absolvenţilor universităţii diplomele. Copiii i-au oferit mamei un cadou. Spectatorii le-au

oferit artiştilor flori. Medicul le permite rudelor să viziteze pe un bolnav. Părinţii nu-i permit să se

scalde în râu. Patronul nu mi-a plătit nimic pentru munca mea. Nu am predat inamicului cetatea.

Poştaşul i-a predat un colet destinatarului. Medicii îi recomandă un tratament. Profesorul le

recomandă elevilor o carte nouă. Nu am nimic să-mi reproşez. Noi îi reproşăm unui prieten

zgârcenia. Ioana îi reproşează soţului ei lipsa de sinceritate. Medicii i-au salvat viaţa fratelui meu.

Bunica le spune copiilor o poveste. El ţi-a transmis pachetul acesta. Transmite-le că plecăm mâine.

I-am trimis unui prieten cele mai bune urări.

● Structura a şaptesprezecea V (acţiune)+ compozitiv + rezultativ + agent este actualizată

de verbele acţiunii. Informaţia semantică a acestei structuri este următoarea:

1. agentul care caracterizează semantemul unui producător de acţiune activ, animat;

2. rezultativul care descrie semantemul argumentului care apare ca rezultat al unei acţiuni.

3. compozitivul care caracterizează semantemul argumentului ca material, component al unui

obiect care apare în rolul altul argument.

Contextele în care apare această structură sunt cele de tipul: Mama a făcut plăcinte din aluat

franţuzesc. Ana şi-a cusut un costum din lână. Costructorii au construit o casă din beton armat.

Tata a făcut un gard de cărămidă. Meşterul împleteşte coşuri din nuiele. Sculptorul a sculptat o

statuie din marmură. Ion face pălării din paie. Bunica fierbe dulceaţă din coacăză. S.R.L.

„Anturaj” confecţionează plapome din silicon. Bunicul a făcut un butoi de vin din muscat. Gazda a

pregătit o băutură din căpşune. Războiul a transformat oraşul într-un morman de ruine. Ei au

turnat un clopot de aramă. Grădinarii au crescut o roadă bună de piersici.

Page 53: Verbe tranzitive

53

Comparând cele două perspective de clasificare a verbelor tranzitive: clasificarea pe baza

analizei componenţiale a structurii semantice a verbului şi clasificarea pe baza analizei semanticii

argumentelor, se poate observa că prima este mai generală şi mai puţin dependentă de context. Cea

de-a doua este mai specifică, deoarece reflectă trăsăturile semantice ale unui grup mai restrâns de

verbe, şi este dependentă de context, adică de semantica argumentelor.

Aşa se explică faptul că verbe din mai multe clase lexico-semantice apar în aceeaşi structură

semantică a argumentelor şi, invers, verbe din aceeaşi clasă lexico-semantică apar în structuri

semantice diferite ale argumentelor. De exemplu, verbele cu sens de distrugere, verbele declaraţiei,

verbele percepţiei senzoriale şi câteva verbe de mişcare actualizează prima structură V (acţiune) +

pacient + agent. Se neutralizează şi deosebirile de sens ale verbelor din aceeaşi clasă lexico-

semantică. Astfel, verbele creării a croşeta şi a dantela se deosebesc prin semele „ a crea prin

procese de împreunare” şi „a crea prin lucrări de construcţie”. Aceste deosebiri nu mai sunt

relevante atunci când se efectuează subcategorizarea verbelor după semantica argumentelor,

deoarece ambele verbe actualizează structura semantică nr. 3 V (acţiune) + rezultativ + agent: Ana

a croşetat o faţă de masă. Meşterii au dantelat frontonul.

Dimpotrivă, verbele a defăima şi a dezminţi se încadrează în acelaşi grup lexico-semantic al

verbelor zicerii, însă actualizează două structuri semantice diferite: a defăima – prima structură

semantică: V (acţiune) + pacient + agent, iar a dezminţi – a doua structura semantică: V (acţiune) +

obiect + agent. Câteva verbe ale zicerii actualizează altă structură V (acţiune) + pacient+

onomasiv+agent.

Subcategorizarea verbelor din perspectiva semanticii argumentelor este mai eficientă şi o

completează substanţial pe cea lexico-semantică. Aceasta pentru că argumentele se caracterizează

printr-o serie de funcţii care nu sunt scoase în evidenţă la clasificarea lexico-semantică. E vorba de

locativ, mediativ, compozitiv etc. În plus, important este că aproape toate funcţiile semantice ale

argumentelor depind de sema ± animat. Astfel, verbele din aceeaşi clasă lexico-semantică sunt

selective atunci când actualizează structuri semantice diferite. Selecţia se face la nivel de obiect, de

pacient, de locativ sau compozitiv etc. De exemplu, verbul a ataca apare în două structuri, realizând

mai multe sensuri diferite: 1. V + pacient + agent – Trupele noastre l-au atacat pe inamic. [În acest

context se realizează sensul „a executa o acţiune ofensivă] Criticul literar l-a atacat pe scriitor. [În

acest context se realizează sensul „ A critica, a incrimina”]; 2. V + obiect + agent – Reclamantul a

atacat hotărârea judecătorească. [În acest context se realizează sensul „a intenta o acţiune

judiciară pentru reexaminarea unei hotărâri”].

Rezumând cele discutate în acest paragraf sunt de menţionat următoarele.

Page 54: Verbe tranzitive

54

Verbele tranzitive acţionale sunt verbe de acţiune. Structura semantică a verbelor acţionale

include semul categorial proces, semul referenţial acţiune, care este un sem comun pentru verbele

tranzitive acţionale. Pe lângă aceste două seme, structura semantică a verbelor tranzitive acţionale

includ diverse seme referenţiale distinctive, care deosebesc o clasă lexico-semantică de alta sau un

lexem de altul.

Din punct de vedere relaţional, structura semică a verbelor tranzitive de acţiune le impune

un anumit comportament sintagmatic prin admiterea sau restricţia anumitor vecinătăţi sau

determinanţi care exprimă semantemele argumentelor.

Aşadar, după numărul de argumente, verbele tranzitive acţionale sunt bivalente şi trivalente.

După clasa verbului predicat, verbele tranzitive acţionale sunt verbe de acţiune.

După funcţiile semantice ale argumentelor, clasa verbelor acţionale înregistrează 17 structuri

semantice care prezintă un spectru larg de combinaţii la nivel sintagmatic.

2. 4. Verbe tranzitive neacţionale

Cea mai mare parte a verbelor tranzitive neacţionale sunt verbe de relaţie.

Verbele incluse în această categorie exprimă diverse raporturi între fenomene şi obiecte.

În lingvistica românească, verbele de relaţie nu au fost supuse unui studiu aparte. Ivan

Evseev, deşi face o clasificare riguroasă a lor, le încadrează totuşi în clasa verbelor de stare.

[Evseev, 127-139]. Elena Constantinovici le tratează ca pe o clasă separată, dar pune în discuţie

doar câteva probleme, fără a efectua o cercetare completă [Constantinovici, 2001, 36-43]. Verbele

de relaţie au fost mai profund studiate în lingvistica rusă [a se vedea Gaisina 1981, p.3-195].

În lucrarea de faţă se face încercarea de a identifica acele unităţi ale clasei verbelor de relaţie

care fac obiectul nostru de cercetare, şi anume verbele de relaţie tranzitive.

Structura semantică a verbelor de relaţie conţine semul integrator „relaţie” şi o serie de seme

diferenţiale, pe baza cărora se fac delimitări în interiorul clasei. Deoarece scopul nostru nu este

subcategorizarea propriu-zisă a verbelor de relaţie, vom porni de la clasificările existente pentru a

depista trăsăturile sintagmatice ale lor din punctul de vedere al tranzitivităţii. Deşi este adevărat că

verbele tranzitive neacţionale sunt verbe de relaţie, e de remarcat faptul că nu toate verbele de

relaţie sunt tranzitive.

Ivan Evseev [p. 130-136] delimitează 4 grupuri de verbe de relaţie:

● verbele posesiunii: a avea, a deţine, a poseda, a dispune, a stăpâni;

● verbele echivalenţei / nonechivalenţei: a se asorta, a semăna, a se deosebi, a se exclude ;

● verbele care exprimă raporturi cauzale: a cauza, a condiţiona, a determina;

● verbele care exprimă raporturi de reprezentare: a denota, a însemna, a întruchipa.

Page 55: Verbe tranzitive

55

Elena Constantinovici [p.39] deosebeşte 7 grupuri de verbe de relaţie:

1. verbele echivalenţei/nonechivalenţei: a confrunta, a cumula, a rivaliza;

2. verbele concordanţei: a corespunde, a contrazice, a coordona, a se conforma;

3. verbele dependenţei: a depinde, a asupri, a supune;

4. verbele relaţiilor cauzale: a condiţiona, a determina, a reduce;

5. verbele relaţiilor logice: a fundamenta, a se referi, a se baza;

6. verbele relaţiilor sociale: a contacta, a colabora, a evita, a divorţa, a aplana, a restabili;

7. verbele relaţiilor emoţionale: a câştiga, a atrage, a iubi, a urî, a admira, a compătimi, a

ponegri, a respinge etc.

În cadrul grupului de verbe ale echivalenţei/nonechivalenţei se delimitează câteva

subgrupuri, relevate de cercetători, şi anume: verbele egalităţii, ale identităţii (a coincide, a egala, a

dubla, a suplini, a echilibra); verbele de comparaţie (a compara, a confrunta, a verifica, a

colaţiona, a corela); verbele asemănării (a se potrivi, a se asemăna, a se înrudi, a concorda);

verbele diferenţierii (a deosebi, a distinge, a diferenţia); verbele superiorităţii (a depăşi, a întrece).

În urma analizei s-a constatat că majoritatea verbelor de relaţie sunt intranzitive. Doar trei

din clasele relevate de cercetătorii citaţi sunt aproape în întregime tranzitive: verbele posesiei,

verbele relaţiilor emoţionale şi verbele relaţiilor cauzale. Restul claselor includ şi verbe intranzitive

şi verbe tranzitive.

● Verbe ale posesiei

Dominanta semantică a acestei clase o constituie verbul a avea. Acest verb înglobează în

structura sa semantică aproape toate nuanţele posesiunii prin construcţiile pe care le dezvoltă. În

fond, multe dintre verbele atribuite acestei clase sunt sinonime cu verbul a avea:

a stăpâni, a deţine, a poseda sunt sinonimele prin care în majoritatea dicţionarelor este

definit sensul de bază al verbului a avea;

prin A conţine, a cuprinde se defineşte un alt sens al verbului dat (Cartea are ilustraţii;

Casa are patru camere; Lucrarea are multe tabele);

verbele a primi, a căpăta, a obţine delimitează o altă nuanţă a posesiunii (Are tot ce şi-a

dorit; Ai o bomboană de la mine dacă eşti ascultător);

a ţine, a purta (Are în mână o geantă; Are un palton frumos; Are numele Grivei);

a nutri este sinonim cu a avea în construcţiile care au sensul de „a fi cuprins de o senzaţie,

de un sentiment (Are sentimente profunde faţă de ea);

a şti, a cunoaşte, redau sensul „a practica o meserie” (Are o specialitate bună);

a dispune de ceva este sinonim cu a avea în construcţii de tipul: Mai am două zile de

concediu; Are un post de prestigiu;

Page 56: Verbe tranzitive

56

a se folosi de serviciile cuiva actualizează tot un sens al verbului a avea în Are un croitor

bun

a suferi de o boală defineşte un alt sens al verbului a avea (Are gripă);

a fi de o anumită vârstă, dimensiune, greutate (Are 20 de ani; Are 50 de kilograme; Camera

are 18 metri pătraţi) etc.

Deşi în toate sensurile sale verbul a avea este tranzitiv, e de observat că acest verb este, de

fapt, pseudotranzitiv. Aceasta pentru că între subiectul şi obiectul verbului a avea ca, de altfel, între

subiectele şi obiectele tuturor verbelor pseudotranzitive, nu poate exista o relaţie de tranzitivitate,

când acţiunea săvârşită de subiect trece asupra obiectului şi îi schimbă identitatea. Verbul a avea nu

exprimă nici un proces. El este de fapt un verb de stare foarte apropiat de verbul a fi. Emile

Benveniste constată că în majoritatea limbilor relaţia de posesiune este exprimată cu ajutorul

expresiei “a fi la”, iar „habeo pecuniam” este inversiunea lui „mihi est pecunia”. Exprimarea

posesiunii cu ajutorul verbului a fi nu este tranzitivă, fiindcă obiectul posedat devine subiect, iar

posesorul este exprimat prin dativ ca în limba rusă „У меня есть деньги”. Construcţia (Ego) habeo

pecuniam = Eu am bani, de asemenea nu este tranzitivă, deoarece „ego = eu” care este subiectul

construcţiei date nu exprimă agentul procesului, ci o stare, iar construcţia doar imită exprimarea

procesului. [Benveniste, p. 213].

Din punct de vedere semantic verbele posesiei exprimă raporturi între obiecte şi fenomene.

Semul integrator al clasei este „relaţie”, semul comun este „posesie”, iar semele diferenţiale ce stau

la baza delimitării elementelor clasei converg la semul comun „posesie”. E de menţionat că

inventarul clasei verbelor posesiei este limitat şi, după cum am menţionat mai sus, aproape toate

elementele clasei înscriu diferite relaţii de sinonimie cu verbul dominant a avea. Ca elemente ale

clasei pot fi: a stăpâni, a deţine, a poseda, a conţine, a cuprinde, a primi, a căpăta, a obţine, a ţine,

a purta, a nutri etc.

Verbele sus-menţionate generează structuri sau propoziţii care pot fi clasificate după trei

criterii: după numărul de argumente, după clasa verbului predicat şi după funcţiile semantice ale

argumentelor.

După numărul de argumente majoritatea verbelor posesiei sunt bivalente.

După clasa semantică verbele posesiei sunt verbe de relaţie.

După funcţiile semantice ale argumentelor verbele de relaţie înregistrează variaţii minime.

Să analizăm următorul lot de structuri după funcţiile semantice ale argumentelor.

Verbul a stăpâni: Fiecare stăpâneşte bunuri materiale. Bunicul stăpâneşte trei hectare de

pământ.

Page 57: Verbe tranzitive

57

Verbul a deţine: Patronul deţine acţiunile companiei. Prietenul meu deţine funcţia de

cercetător superior. Sportivul acesta deţine titlul de campion.

Verbul a poseda: Familia lui Dorin posedă o casă frumoasă. Ion posedă un talent deosebit.

Mulţi copii posedă limba engleză. Delegaţia noastră posedă soluţia problemei.

Verbul a conţine: Apa conţine impurităţi. Merele conţin fier. Medicamentul conţine iod.

Verbul a cuprinde: Cartea cuprinde trei capitole.

Verbul a primi: Copilul a primit multe jucării. Noi am primit ajutorul solicitat. Colegul meu

a primit o distincţie guvernamentală. Eu am primit salariul. Noi am primit o locuinţă nouă. El a

primi o veste bună. Am primit multe felicitări cu ocazia zilei de naştere.

Verbul a căpăta: Am căpătat numirea la o firmă de construcţii. Ion a căpătat gradul de

căpitan. Vecina mea a căpătat un serviciu bun. Copilul a căpătat învoire de la părinţi. Ei au

căpătat oi recoltă bogată de cereale.

Verbul a obţine: Noi am obţinut succese. Colectivul nostru a obţinut sporirea productivităţii

muncii. Echipa a obţinut un bun rezultat.

Verbul a ţine: Părinţii mei ţin păsări. Domnul Iliescu ţine un magazin. Butoiul ţine 100 de

litri.

Verbul a purta: Ioana purta în mână un buchet cu flori. Noi purtăm numele de români.

Verbul a nutri: Ei nutresc cele mai bune sentimente pentru companionii lor.

În urma analizei verbelor posesiei din perspectiva sus-menţionată s-a constatat că structura

semantică a lor este relativ uniformă. Puţinele variaţii înregistrate sunt ilustrate în tabelul de mai

jos.

Nr. Structura semantică = propoziţia generată Exemple

1. V (relaţie) + beneficiar + obiect Fiecare stăpâneşte bunuri materiale.

Patronul deţine acţiunile companiei.

2. V (relaţie) + beneficiar + rezultat Echipa a obţinut un bun rezultat.

3. V (relaţie) + beneficiar + experimentator Ei nutresc cele mai bune sentimente pentru

companionii lor.

4. V (relaţie) + beneficiar + onomasiv Noi purtăm numele de români.

Prima structură înglobează cel mai mare număr de propoziţii similare. Informaţia semantică

prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. beneficiarul care caracterizează semantemul unui argument animat; adică al posesorului. Aşa

cum posesorul este întotdeauna o persoană sau o organizaţie, o echipă, un grup (cu statut

personalizat), argumentul dat va fi caracterizat de trăsătura semantică animat/uman.

Page 58: Verbe tranzitive

58

2. obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat în calitate de obiect al

relaţiei.

Informaţia semantică referitoare la argumente prognozează capacitatea combinatorie a

verbului. Contextele diagnostice ale primei structuri sunt: Ion posedă un talent deosebit. Familia lui

Dorin posedă o casă frumoasă. Apa conţine impurităţi. Merele conţin fier. Medicamentul conţine

iod. Cartea cuprinde trei capitole. Noi am primit ajutorul solicitat. Colegul meu a primit o

distincţie guvernamentală. Eu am primit salariul. Noi am primit o locuinţă nouă. El a primit o veste

bună. Am primit multe felicitări cu ocazia zilei de naştere. Ion a căpătat gradul de căpitan. Părinţii

mei ţin păsări. Domnul Iliescu ţine un magazin. Ioana purta în mână un buchet de flori.

În cadrul acestei structuri se mai pot face subcategorizări în funcţie de trăsăturile semantice

concret / abstract caracteristice obiectului. Rezultă două subgrupuri: unul care înglobează obiectele

caracterizate prin trăsătura semantică „concret” şi altul care înglobează obiectele caracterizate

semantic prin trăsătura semantică abstract:

Verb (relaţie) + beneficiar + obiect concret Verb (relaţie) + beneficiar + obiect abstract

Familia lui Dorin posedă o casă frumoasă.

Apa conţine impurităţi. Merele conţin fier. Ion

a căpătat gradul de căpitan. Părinţii mei ţin

păsări. Domnul Iliescu ţine un magazin. Ioana

purta în mână un buchet cu flori.

Medicamentul conţine iod. Cartea cuprinde

trei capitole. Colegul meu a primit o distincţie

guvernamentală. Eu am primit salariul. Noi

am primit o locuinţă nouă. Fiecare stăpâneşte

bunuri materiale. Patronul deţine acţiunile

companiei.

Ion posedă un talent deosebit. El a primit o

veste bună. Am primit multe felicitări cu ocazia

zilei de naştere. Am căpătat numirea la o firmă

de construcţii. Copilul a căpătat învoire de la

părinţi. Delegaţia noastră posedă soluţia

problemei.

A doua structură V (relaţie) + beneficiar + rezultat este foarte restrânsă. Practic doar câteva

verbe pot fi incluse în această structură. E vorba de a obţine, a căpăta şi a primi.

Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. beneficiarul care caracterizează semantemul unui argument animat; adică al posesorului,

întotdeauna animat.

2. rezultativul care caracterizează semantemul argumentului care apare ca rezultat al relaţiei.

Page 59: Verbe tranzitive

59

Informaţia semantică referitoare la argumente prognozează capacitatea combinatorie a

verbului. Contextele diagnostice ale structurii nr. 2 sunt: Noi am obţinut succese. Colectivul nostru

a obţinut sporirea productivităţii muncii. Echipa a obţinut un bun rezultat. Ei au căpătat oi recoltă

bogată de cereale. Noi am primit ajutorul solicitat.

Structura a treia V (relaţie) + beneficiar + experimentator include doar verbele a avea, a

purta şi a nutri în sensurile lor posesive. În acest caz verbele date vor genera construcţii cu un

argument al cărui semantem este caracterizat printr-o stare psihologică. Contextele diagnostice ale

acestei structuri sunt: Are dragoste faţă de animale. Poartă sentimente de ură împotriva minciunii.

Nutreşte sentimente de simpatie faţă de colegi.

Cea de-a patra structură V (relaţie) + beneficiar + onomasiv include verbele a avea şi a

purta. Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. beneficiarul care caracterizează semantemul unui argument animat; adică al posesorului,

întotdeauna animat.

2. onomasivul care caracterizează semantemul unui argument ca nume sau poreclă a unui

argument animat sau inanimat.

Informaţia semantică referitoare la argumente prognozează capacitatea combinatorie a

verbului. Contextele diagnostice ale structurii nr. 2 sunt: Noi avem numele de români. Câinele

poartă numele Grivei.

Verbele relaţiilor emoţionale

Inventarul acestei clase numără în jur de 50 de unităţi: a admira, a adora, a adula, a afecta,

a alina, a alinta, a aprecia, a amăgi, a ademeni, a batjocori, a blama, a brusca, a dezmierda, a

înjosi, a dezaproba, a calma, a câştiga (a atrage de partea sa) a consola, a compătimi, a descuraja,

a detesta, a dispreţui, a dezola, a drăgosti, a emoţiona, a entuziasma, a extazia, a ferici, a flata, a

jigni, a impresiona, a intimida, a invidia, a insulta, a iubi, a ispiti, a îmbuna(sens. 2), a îndurera, a

înfuria, a întrista, a înşela, a înviora, a mâhni, a mângâia, a linişti, a linguşi, a pasiona, a pizmui, a

plăcea, a preţui, a ponegri, a respinge, a stupefia, a umili, a urî.

Dominanta semantică a acestei clase este verbul a emoţiona. Verbele sus-menţionate

generează structuri sau propoziţii care pot fi clasificate după trei criterii: după numărul de

argumente, după clasa verbului predicat şi după funcţiile semantice ale argumentelor.

După numărul de argumente majoritatea verbelor relaţiilor emoţionale sunt bivalente.

După clasa semantică verbele relaţiilor emoţionale sunt verbe de relaţie.

După funcţiile semantice ale argumentelor verbele de relaţie înregistrează variaţii minime.

Să analizăm următorul lot de structuri după funcţiile semantice ale argumentelor.

Page 60: Verbe tranzitive

60

Verbul a admira /a adora: Melomanii o admiră / o adoră pe soprana din Italia. Toţi admiră

talentul acestui autor. Turiştii admirau peisajul. Îmi place să admir apusul soarelui.

Verbul a ademeni: Infractorul îşi ademeneşte uşor victima.

Verbul a adula: Colectivul îl adulează pe noul patron.

Verbul a afecta: Trădarea mă afectează. Aroganţa lui nu afectează pe nimeni.

Verbul a alina: Uneori nimeni nu te poate alina. El ştia să-mi aline durerea.

Verbul a alinta: Mamele îşi alintă copii.

Verbul a amăgi: Vânzătorul acesta amăgeşte cumpărătorii. Nu amăgiţi copii.

Verbul a aprecia: Profesorul îşi apreciază discipolii. Criticii au apreciat această operă

literară.

Verbul a blama: Oamenii îi blamează pe răuvoitori.

Verbul a brusca: M-a bruscat un trecător.

Verbul a bucura: Noutatea i-a bucurat pe elevi.

Verbul a calma: Profesorul a calmat auditoriul. Medicul l-a calmat pe pacient.

Verbul a consola: Prietenii încercau să o consoleze pe Mihaela. Mă consolează gândul că ne

vom revedea.

Verbul a descuraja: Insuccesul nu i-a descurajat.

Verbul a emoţiona: Piesa aceasta m-a emoţionat până la lacrimi.

Verbul a entuziasma: Discursul oratorului ne-a entuziasmat.

Verbul a impresiona: Expoziţia aceasta m-a impresionat.

Verbul a întrista: Fapta colegului nostru ne-a întristat pe toţi. Despărţirea de copii îi

întristează pe părinţi.

Verbul a mângâia: Mai bine decât mama nimeni nu mângâie copii.

Verbul a respinge: Prietenul ei a respins-o. Comisia i-a respins candidatura.

Verbul a umili: Şeful nu trebuie să-i umilească pe subalterni.

În urma analizei verbelor relaţiilor emoţionale din perspectiva sus-menţionată s-a constatat

că structura semantică a lor este relativ uniformă. Puţinele variaţii înregistrate se referă la

Nr. Structura semantică = propoziţia generată Exemple

1. V (relaţie) + experimentator + pacient Melomanii o admiră pe cântăreaţă.

2. V (relaţie) + agent + pacient Vânzătorul acesta îi amăgeşte pe

cumpărători.

3. V (relaţie) + obiect + pacient Noutatea i-a bucurat pe elevi.

V (relaţie) + experimentator + obiect El ştia să-mi aline durerea.

Page 61: Verbe tranzitive

61

Prima structură V (relaţie) + experimentator + pacient înglobează un număr relativ mare de

verbe. Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. Experimentatorul care caracterizează semantemul unui argument animat care se află într-o

anumită stare psihologică, pe care o exprimă predicatul.

2. Pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat ca obiect al relaţiei

emoţionale.

Informaţia semantică referitoare la argumente prognozează capacitatea combinatorie a

verbului. Contextele diagnostice ale primei structuri sunt: Oamenii îi blamează pe răuvoitori. Mai

bine decât mama nimeni nu mângâie copilul. Şeful nu trebuie să-i umilească pe subalterni. Ion o

detesta pe colega sa. Nu dispreţui pe nimeni şi nu vei fi dispreţuit. Mama îşi drăgostea fiica. Un

prieten m-a jignit. Colegii tăi te-au insultat. Ion o iubea pe prietena sa. Radu îl urăşte pe

adversarul său.

Structura a doua V (relaţie) + agent + pacient prezintă următoarea informaţie semantică:

1. Agentul care caracterizează semantemul unui argument animat, iniţiatorul relaţiei emoţionale

exprimate de predicat.

2. Pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat ca obiect al relaţiei

emoţionale.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Prietenii încercau să o consoleze pe

Mihaela. Prietenii au respins-o. Vânzătorul acesta îi amăgeşte pe cumpărători. Profesorul îşi

apreciază discipolii. Medicul l-a calmat pe pacient. Judecătorii îi intimidează uneori pe martori.

Structura a treia V (relaţie) + obiect + pacient prezintă următoarea informaţie semantică:

1. Obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat ce ţine locul iniţiatorului

relaţiei;

2. Pacientul care caracterizează semantemul unui argument animat ca obiect al relaţiei

emoţionale.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Insuccesul nu ne-a descurajat. Expoziţia

aceasta m-a impresionat. Piesa aceasta m-a emoţionat până la lacrimi. Discursul oratorului ne-a

entuziasmat. Fapta colegului ne-a întristat pe toţi.

Structura a patra V (relaţie) + experimentator + obiect este derivată de la prima. Aceste

două structuri au în comun argumentul animat, numit experimentator, adică argumentul care se află

într-o anumită stare emoţională. Diferă prin cel de al doilea argument, care în cadrul primei structuri

este animat, iar în cadrul celei de a doua este inanimat şi de cele mai multe ori abstract.

1. Experimentatorul care caracterizează semantemul unui argument animat care se află într-o

anumită stare psihologică, pe care o exprimă predicatul.

Page 62: Verbe tranzitive

62

2. Obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat care este obiectul relaţiei;

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Tânărul scriitor ne-a înşelat aşteptările.

Oamenii detestă aroganţa. Eu urăsc nedreptatea.

Apropierea semantică dintre aceste două structuri permite unor verbe ale relaţiilor

emoţionale să se încadreze şi într-o structură, şi în alta. Astfel, verbele a înşela, a detesta şi a urî

pot apărea şi în contexte caracteristice primei structuri. De exemplu: Ion şi-a înşelat prietena. Noi îl

detestăm pe managerul nostru. Tu mă urăşti.

Verbele relaţiilor cauzale

Inventarul acestei clase nu este numeros. Am depistat în jur de 20 de verbe care exprimă

relaţii cauzale: a aţâţa, a cauza, a condiţiona, a declanşa, a determina, a deduce, dezlănţui, a

dinamiza, a genera, a isca, a impulsiona, a impune îndemna, a îmboldi, a împinge, a provoca, a

pricinui, a produce, a prilejui, a stârni, a stimula.

Dominanta semantică a acestei clase este verbul a cauza – „a fi cauza a ceva”. Verbele

sus-menţionate generează structuri sau propoziţii care pot fi clasificate după trei criterii: după

numărul de argumente, după clasa verbului predicat şi după funcţiile semantice ale argumentelor.

După numărul de argumente majoritatea verbelor relaţiilor cauzale sunt bivalente.

După clasa semantică verbele relaţiilor cauzale sunt verbe de relaţie.

După funcţiile semantice ale argumentelor verbele relaţiilor cauzale înregistrează diverse

variaţii.

Să analizăm următorul lot de structuri după funcţiile semantice ale argumentelor.

Verbul a condiţiona: Au fost depistaţi factorii care condiţionează apariţia furtunilor

tropicale. Eşecul nu întotdeauna condiţionează deznădejdea.

Verbul a cauza: Incendiul a cauzat mari necazuri proprietarilor. Injecţia i-a cauzat o

senzaţie de înviorare. Afirmaţia managerului a cauzat o puternică reacţie.

Verbul a determina: Împrejurările m-au determinat să-mi schimb hotărârea. Asta m-a

determinat să caut alte mijloace

Verbul a produce: Alcoolul produce o senzaţie de exaltare. Muzica produce o mare plăcere.

Concertul a produs satisfacţie spectatorilor. Oraşul nostru produce impresie asupra turiştilor.

Verbul a provoca: Nota de la examen mi-a provocat nemulţumirea. O afirmaţie neverificată

provocă reproşuri.

Verbul a impune: El întotdeauna îşi impune punctul lui de vedere. El ne-a impus proiectul

său.

Verbul a impulsiona: Motorul impulsionează unui automobil mişcarea. Managerul îi

impulsiona spre noi realizări.

Page 63: Verbe tranzitive

63

În urma analizei verbelor relaţiilor cauzale din perspectiva sus-menţionată s-a constatat că

structura semantică a lor înregistrează următoarele variaţii:

Nr. Structura semantică = propoziţia generată Exemple

1. V (relaţie) + obiect cauzator + obiect Atitudinea lui a cauzat discuţii furtunoase.

Despărţirea provoacă lacrimi.

2. V (relaţie) + agent + obiect + beneficiar Copii uneori produc neplăceri părinţilor.

3. V (relaţie) + obiect cauzator + obiect +

beneficiar

Furtuna a cauzat mari daune întreprinderii.

4. V (relaţie) + agent cauzator + obiect Cumpărătorul a provocat un scandal.

Prima structură V (relaţie) + obiect cauzator + obiect înglobează un număr relativ mare de

verbe. Informaţia semantică prezentată de structura în cauză este următoarea:

1. Obiectul cauzator care caracterizează semantemul unui argument inanimat care cauzează

relaţia;

2. Obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat care este obiectul relaţiei.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Au fost depistaţi factorii care condiţionează

apariţia furtunilor tropicale. Eşecul nu întotdeauna condiţionează deznădejdea. Alcoolul produce o

senzaţie de exaltare. Muzica produce o mare plăcere. Oraşul nostru produce impresie asupra

turiştilor. Avizul autorităţilor a provocat panică. Apropierea furtunii provoacă nelinişte. Microbii

provoacă bolile.

Structura a doua V (relaţie) + agent cauzator + obiect + beneficiar prezintă următoarea

informaţie semantică:

1. Agentul cauzator care caracterizează semantemul unui argument animat în calitate de

cauzator al relaţiei;

2. Obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat care este obiectul relaţiei.

3. Beneficiarul care caracterizează semantemul unui argument animat care suportă efectele

agentului cauzator.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Managerul îi impulsiona spre noi realizări.

Ei ne impun condiţii dure. Revizorul ne-a cauzat mari neplăceri.

Structura a treia V (relaţie) + obiect cauzator + obiect + beneficiar prezintă următoarea informaţie

semantică:

1. Obiectul cauzator care caracterizează semantemul unui argument inanimat care cauzează

relaţia;

2. Obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat care este obiectul relaţiei.

Page 64: Verbe tranzitive

64

3. Beneficiarul care caracterizează semantemul unui argument animat care suportă efectele

agentului cauzator.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Concertul a produs satisfacţie

spectatorilor. Neglijenţa contabilului a cauzat mari prejudicii firmei. Vizita prietenilor nu mi-a

cauzat nici un deranj. Furtuna a cauzat mari daune întreprinderii.

Structura a patra V (relaţie) + agent cauzator + obiect prezintă următoarea informaţie

semantică:

1. Agentul cauzator care caracterizează semantemul unui argument animat în calitate de

cauzator al relaţiei;

2. Obiectul care caracterizează semantemul unui argument inanimat care este obiectul relaţiei.

Contextele diagnostice ale acestei structuri sunt: Mulţimea a provocat dezordine. El

întotdeauna îşi impune punctul lui de vedere.

Aşadar, cea mai mare parte a verbelor tranzitive neacţionale sunt verbe de relaţie. Verbele

incluse în această categorie exprimă diverse raporturi între fenomene şi obiecte. Dintre toate

clasele de verbe de relaţie descrise în literatura de specialitate sunt prin excelenţă tranzitive trei

clase: verbele posesiei, ale relaţiilor emoţionale şi ale relaţiilor cauzale. Verbele incluse în

aceste clase generează structuri sau propoziţii care pot fi clasificate după trei criterii: după

numărul de argumente, după clasa verbului predicat şi după funcţiile semantice ale

argumentelor.

După numărul de argumente verbelor tranzitive neacţionale sunt bivalente şi trivalente.

După clasa semantică verbele tranzitive neacţionale sunt verbe de relaţie.

După funcţiile semantice ale argumentelor verbele tranzitive neacţionale au o structură

uniformă, înregistrând variaţii minime.

Page 65: Verbe tranzitive

65

Capitolul III

Verbele tranzitive din perspectivă valenţială

3. 1. Valenţa – noţiuni generale

Teoria valenţei, împrumutată din chimie, rămâne una dintre teoriile de bază ale lingvisticii.

Ca fenomen lingvistic, valenţa constituie un incitant obiect de cercetare. Este un fenomen mai mult

sau mai puţin recent. În anul 1933 K. Buhler a pus în discuţie teoria, completamente nouă pe atunci,

a existenţei unor „goluri” pe care anumite cuvinte le au în jurul lor şi dacă aceste goluri nu sunt

acoperite, cuvântul nu-şi îndeplineşte plenar funcţia comunicativă. Sextil Puşcariu, preluând primul

această teorie a golurilor în lingvistica românească, a explicat-o intuitiv şi foarte sugestiv în felul

următor: „când construiesc o propoziţie e ca şi când aş lua pe cineva de mână şi l-aş duce pe o

stradă într-o locuinţă. Verbul – elementul esenţial al frazei – e adăpostul pe care i-l dau. Pentru ca să

se simtă bine, trebuie să-i mobilez casa. Cine?, pe cine? şi cui? sunt patul, masa, scaunul, fără de

care o locuire nu se poate imagina. Cum?, cînd?, unde? De ce? etc. sunt mobilele accesorii: un

dulap, o etajeră, o oglindă, un covor, nişte perdele etc., toate mai mult sau mai puţin de lux, fără de

care putem locui, dar nu ne simţim în largul nostru [Sextil Puşcariu, 1976, p.143-144]. De aici

porneşte teoria actanţială sau valenţială pe care merele lingvist L. Tesniere a aşezat-o pe temeinice

baze ştiinţifice. Făcând, ca şi Sextil Puşcariu o asociaţie sugestivă, L. Tesnière „compară fraza cu o

mică dramă în care poate fi distins un proces, actori şi circumstanţele corespunzând în planul

sintaxei verbului, actanţilor (subiectul şi obiectele) şi circumstanţelor. Actanţii ar fi termenii care

satisfac valenţele obligatorii ale verbelor, iar circumstanţele – termenii care satisfac valenţele lor

facultative” [Citat după Cîrîc Ioan S., p.168]. Există aşadar câteva elemente structurale strict

necesare pentru ca o anumită secvenţă verbală să-şi îndeplinească funcţia comunicativă: subiectul şi

obiectul. Aceştia sunt actanţii (patul, masa şi scaunul din exemplul lui S. Puşcariu), adică

participanţii la orice situaţie reală. Circumstanţele (dulapul, etajera, oglinda, covorul şi perdelele

din acelaşi exemplu) sunt mai puţin importante pentru structura unui enunţ.

În majoritatea lucrărilor care tratează problema valenţei, ea e definită drept capacitatea unei

unităţi ale limbii de a se combina cu alte unităţi ale limbii, avându-se în vedere structura lor

semantică şi sintactică. În enunţ, cuvintele intră în relaţii sintagmatice de diferite tipuri cu alte

cuvinte. De exemplu, capacitatea combinatorie a verbului e expedia este incifrată în enunţul:

I-am expediat o scrisoare fiului în Franţa prin e-mail. Descifrând-o, stabilim următoarele tipuri de

relaţii cu diferiţi determinanţi: 1) un complement direct (o scrisoare); 2 un complement indidect

Page 66: Verbe tranzitive

66

(fiului); 3) un complement circumstanţial de loc (în Franţa) şi 4) un complement circumstanţial

instrumental (prin e-mail). Valenţa e specifică pentru mai multe părţi de vorbire. Se evidenţiază,

totuşi, din acest punct de vedere, verbul. Acesta pentru că, în primul rând, verbului îi revine rolul de

bază în propoziţie, iar, în al doilea rând, verbul este partea de vorbire cu cele mai multe

disponibilităţi de îmbinare cu alte unităţi ale limbii.

Valenţa este la intersecţia dintre semantică şi sintaxă. Ea este considerată uneori un fenomen

semantico-sintactic dat fiind faptul că structura valenţială a verbului este determinată de semantica

lui lexicală şi se realizează în cadrul constituenţilor sintactici. V. Abramov numeşte valenţă

semantică a verbului „îmbinarea lui cu anumite clase semantice de determinanţi” [Citat după

Locştanova, p. 30].

Valenţa verbului vizează însuşirea cuvintelor din clasa verbului de a pronostica participanţii

la situaţie, de a deschide anumite poziţii libere, care sînt ocupate de constituenţi obligatorii şi

facultativi. Fiind dependentă de semantica verbului, valenţa stabileşte numărul şi caracteristica

funcţional-semantică şi gramaticală a determinanţilor verbului. Valenţa este elementul purtător de

informaţie referitoare la relaţiile sintagmatice ale verbului la diferite niveluri ale limbii, şi anume, la

nivel sintactic, morfologic, lexical şi semantic.

De obicei se invocă câteva tipuri fundamentale de valenţă: sintactică, morfosintactică şi

semantică /lexicală.

Valenţa sintactică poate fi definită drept capacitatea unui cuvânt de a se îmbina cu anumite

forme sau anumite clase de cuvinte. Valenţa sintactică stabileşte funcţiile sintactice ale

constituenţilor şi rolurile tematice ale actanţilor. V. A. Abramov evidenţiază două aspecte ale

valenţei sintactice:

● relaţională: relaţii subiective, obiective, circumstanţiale;

● configuraţională sau morfologică, care reglementează mijloacele formale de exprimare a

relaţiilor sintactice. [După Locştanova, p.26-27].

Valenţa sintactică depinde de:

● sensul general, categorial al clasei de cuvinte, de care ţine cuvântul dat;

● particularităţile lexico-gramaticale proprii acestui cuvânt.

Valenţa sintactică are un caracter mai abstract decât cea semantică. De ex. formula verb

tranzitiv + nume la acuzativ a verbelor dintr-un grup lexico-semantic exprimă sensul general-

abstract. Din această formulă reiese că orice verb tranzitiv se poate îmbina cu orice nume în

acuzativ. Deci îmbinările a construi o casă, a coase o rochie şi a construi o bluză şi a coase o casă

sunt corecte sub aspectul valenţei sintactice. Pentru a evita construcţii alogice similare ultimelor

două trebuie să ţinem cont şi de valenţa semantică. Aşadar, forma cuvântului, posibilitatea apariţiei

Page 67: Verbe tranzitive

67

lui e reglementată de valenţa sintactică, iar însăşi realizarea/nerealizarea acestei posibilităţi este

legiferată de valenţa semantică. Valenţa sintactică şi semantică trebuie să fie tratate în deplină

concordanţă cu natura lor ca elemente constitutive ale unei integrităţi organice. Atât valenţa

sintactică, cât şi, mai ales, cea semantică constituie elemente esenţiale ale specificului limbii.

Valenţa morfo-sintactică determină mijloacele sintactice prin care se exprimă relaţiile sintactice –

caz, prepoziţie, apariţia constituenţilor la o anumită parte de vorbire. Unităţile lexicale se îmbină

conform axei obiect – proces – caracteristica procesului.

Astfel, informaţia referitoare la statutul sintactic al determinantului verbului, care stabileşte

limitele îmbinării verbului la nivel sintagmatic se conţine în valenţa sintactică a verbului.

Informaţia referitoare la statutul lexical al determinantului, la structura lui semică a acestuia,

care stabileşte limitele combinatorice ale acestuia cu verbul se conţine în valenţa lexicală a

verbului. Exemple: a curge (apă, râu, lichid, (fig.) rană); a mânca (alimente); a greşi (adresa,

numărul de telefon, cuvântul);

Informaţia referitoare la trăsăturile semantice ale determinantului verbului care stabileşte

limitele compatibilităţii acestuia cu verbul la nivel semantic se conţine în valenţa semantică. De

fapt, valenţa semantică este considerată o varietate a celei lexicale, prin care se înţelege capacitatea

unui cuvânt de a se îmbina cu anumite elemente lexicale.

S-a menţionat în lucrările de specialitate că valenţa semantică reglementează îmbinarea

verbului cu determinanţii săi pe un spectru semantic foarte larg. Se iau în calcul atât semele

denotative comune din cadrul unei anumite părţi de vorbire (animat/inanimat, uman/nonuman,

concret/abstract etc.) cât şi semele individuale. Între semele verbelor şi semele denotative se

stabilesc raporturi de compatibilitate şi de incompatibilitate. Valenţa semantică este determinată de

raporturile logico-obiective ce există între fenomene, obiecte şi se reflectă în raportul dintre cuvinte.

Capacitatea combinatorie a unui cuvânt e condiţionată de sensurile lui individuale, în care îşi găsesc

expresie fenomenele din realitatea obiectivă. Valenţa semantică răspunde de îmbinarea verbului cu

determinanţii săi pe un spectru semantic larg (uman / nonuman, animat / inanimat).

Se conturează câteva direcţii în caracterizarea diferitelor aspecte ale valenţei, stabilirea

tipurilor de valenţă, diferenţa dintre valenţă şi distribuţie etc. G. Helbig deosebeşte trei etape în

dezvoltarea teoriei valenţei:

● prima se caracterizează prin apariţia „sensului” corespunzător;

● a doua prin apariţia noţiunii;

● a treia include atât noţiunea de valenţă, cât şi utilizarea termenului în cauză.

Autorul acestei clasificări consideră că împărţirea verbelor în subiective şi obiective a

constituit etapa incipientă în dezvoltarea teoriei valenţei. A doua etapă este legată de teoria lui K.

Page 68: Verbe tranzitive

68

Buhller referitor la capacitatea cuvintelor dintr-o clasă de a deschide poziţii libere pentru cuvintele

altor clase. A treia etapă este legată de numele savantului francez L. Tesnière, care a împrumutat

termenul de valenţă din chimie, unde se indică posibilitatea atomului de a atrage un număr anumit

de atomi ai altui element. L. Tesnière este considerat fondatorul teoriei referitoare la valenţă în

lingvistică. Această perioadă se referă la anii 30 ai secolului XIX şi este numită clasică. L. Tesnière

atribuie verbului rolul principal în propoziţie. În concepţia lui Tesnière valenţa este capacitatea

verbului de a guverna diverşi determinanţi. Autorul include în numărul relaţiilor valenţiale verbe cu

subiect, complement direct şi cu complement indirect. Este interesant faptul că şi subiectul este

inclus în numărul determinanţilor obligatorii. În felul acesta, L. Tesniere depistează 4 clase

valenţiale ale verbului:

1. verbe avalente;

2. verbe monovalente;

3. verbe bivalente;

4. verbe trivalente

G. Brikmann consideră că valenţa este caracteristică şi altor părţi de vorbire: substantiv şi

adjectiv. Acest autor împarte cuvintele în „închise” şi „deschise” în funcţie de valenţa facultativă şi

obligatorie. Ţinând cont de numărul determinanţilor, G. Brikmann împarte verbele în câteva

categorii. Clasificarea lui este interesantă prin încercarea de a face o deosebire referitor la funcţia

cazurilor din punctul de vedere al prezenţei semantice pe lângă verb. Dintre toţi actanţii rolul

principal îl are cazul subiectului, apoi cazul complementului direct, care completează a doua poziţie

obligatorie. [După Locştanova, p. 22-23]

Un rol deosebit în elucidarea problemei valenţei îl are lingvistul W. Schmidt. Cercetând

relaţia predicativă, relaţia între verbul predicat şi subiect, ca fiind principală în structura propoziţiei,

el subliniază rolul principal a verbului, dat fiind faptul că verbul include alte relaţii sintactice.

Referitor la noţiunea de relaţie sintactică Schmidt aduce unele explicaţii. Autorul recunoaşte

prezenţa acestei calităţi la diverse părţi de vorbire şi deosebeşte capacitatea combinatorie a

cuvintelor şi actualizarea lor în dependenţă de context şi nu recunoaşte valenţa zero la verbele

impersonale. Lingvistul W. Schmidt acordă o deosebită atenţie condiţiilor lexico-semantice de

realizare a sensului cuvintelor [După Stepanova, 1973, p. 15-16].

S.D. Kaţnelson este printre primii lingvişti care a utilizat termenul de valenţă în lingvistica

rusă.

În literatura de specialitate se utilizează noţiunea de valenţă activă şi pasivă. Capacitatea

lexemului de a-şi alipi elemente reprezintă valenţa activă. Cea pasivă constituie capacitatea unui

lexem de a completa poziţiile deschise. Mai distingem şi valenţă obligatorie şi facultativă în

Page 69: Verbe tranzitive

69

dependenţă de necesitatea actanţilor pentru plenitudinea semantică a enunţului alcătuit de verb, şi de

situaţia din realitate. Valenţa obligatorie şi facultativă este numită în unele lucrări valenţă explicită

şi implicită. [Konopielko, p. 99] Verbul deschide poziţii care uneori pot rămânea libere enunţul

fiind corect şi complet. Alteori aceste poziţii trebuie să fie consumate pentru a obţine enunţuri

complete semantic şi structural. Aceasta depinde de specificul semantico-valenţial al verbului. De

ex., verbele a proveni, a depinde sunt verbe insuficiente semantic. Mai mulţi cercetători, printre

care E. Sepir şi S. Puşcariu consideră că pentru descrierea unei situaţii din realitate, unii actanţi au o

importanţă mai mare, alţii mai mică. Printre primii se numără agentul şi pacientul fără de care nu ar

fi complet nici un enunţ, cu excepţia cazurilor când aceştia sunt subînţeleşi din context.

În literatura de specialitate sunt propuse mai multe criterii pe baza cărora putem deosebi

valenţa obligatorie de cea facultativă:

1) criteriul eliminării; 2) criteriul sintactic; 3) criteriul sintactico-semantic (caracterul terminat al

construcţiei sintactice); 4)criteriul morfologic; 5)criteriul probabilităţii (probabilitatea de

apariţie a actanţilor este mai mare sau mai mică).

Valenţa are o deosebită importanţă şi pentru metodica predării limbilor datorită prezenţei

asemănărilor şi deosebirilor în capacitatea combinatorie a diverselor unităţi din diferite limbi. Există

dicţionare de valenţă a verbelor elaborate pentru diferite limbi anume în scopuri didactice. Printre

ele ar fi de menţionat „Dicţionarul de valenţă şi distribuţie a verbelor în limba germană” de Helbig

G. şi Schenkel W.; „Dicţionarul sintactic al verbelor în limba română” de Ionescu A şi Streiu V.;

„Dicţionarul morfosintactic al verbelor franceze” de Frânculescu Ovidiu; „Синтаксический

словарь. Репертуар элементарных единиц русского синтаксиса”de Galina Zolotova, etc. Vom

cita în continuare in extenso afirmaţiile lui Ovidiu Frânculescu în această ordine de idei.

„Necesitatea unui dicţionar morfosintactic al verbului care să cuprindă, pe de o parte, indicatorii

paradigmatici (tip flexionar, tip de acord, auxiliar) şi, pe de altă parte, indicatorii sintagmatici

(tipurile de complemente şi construcţii sintactice) decurge din recunoaşterea rolului arhitectural al

verbului în propoziţie. La nivel frastic acesta este elementul central în jurul căruia se organizează

enunţul lingvistic. Cunoscând şi stăpânind construcţiile verbale specifice, un vorbitor român care

învaţă limba franceză va poseda implicit structurile fundamentale ale frazei franceze şi va fi capabil

să le interpreteze atât din punct de vedere semantic, cât şi sintactic. Un dicţionar al verbului francez

nu poate să răspundă unui obiectiv mai complex. Descriind vecinătăţile constante, expansiunile

sintactice proprii verbului francez, în fond, toată combinatoria elementului pivot al frazei,

dicţionarul permite cititorului să cunoască şi să asimileze în modelul său de competenţă lingvistică

structurile şi chiar mecanismele de construcţie a frazei franceze”[Frânculescu, p.5].

Page 70: Verbe tranzitive

70

Acestea sunt, în linii mari, problemele generale legate de valenţă. În următoarele paragrafe

vom relua şi vom analiza mai amănunţit tezele referitoare la valenţa verbului.

3.2. Clasificarea valenţială a verbelor

Valenţa este legată în mare măsură de încercarea de a crea noi principii de clasificare a

verbelor. Lingvistica modernă operează cu noţiuni noi, precum „abordarea semantică a gramaticii”

[Wierzbicka, 1987; 1988] sau „construirea modelelor explicative” [Apresean, 1999] la baza cărora

stă ideea că „comportamentul cuvântului în planul expresiei (combinarea cu alte cuvinte în cadrul

aceleiaşi construcţii, existenţa unor forme gramaticale, a unor sensuri ale acestor forme, prosodia

etc.) sunt în mare măsură determinate de sensul cuvântului dat” [Paduceva, 2003, p. 30]. La etapa

actuală a dezvoltării lingvisticii clasificarea verbelor precum şi capacitatea lor combinatorie se face

pa baza unor parametri ai sensului lexical al verbelor, adică pe baza unor trăsături care reunesc

verbele în clase cu un comportament mai mult sau mai puţin asemănător.

În lucrările de specialitate [Paduceva, 2003, p. 30-31] sunt menţionaţi următorii patru

parametri:

● Categoria ontologică sau semnificatul referenţial al verbelor. Pe baza acestui parametru

verbele se clasifică în verbe de acţiune, verbe de stare, verbe de devenire şi verbe de relaţie;

● Clasa tematică sau câmpul lexico-semantic. Pe baza acestui parametru verbele se clasifică

în grupuri lexico-semantice, precum: verbele mişcării, verbele acţiunii fizice, verbele zicerii,

verbele cugetării, verbele comportamentului etc.

● Clasa actanţială, a rolurilor tematice, a participanţilor la situaţie. Pe baza acestui parametru

verbele se clasifică în verbe cu unul, doi sau trei şi mai mulţi actanţi în dependenţă de faptul câte

poziţii deschide verbul. Important este modul de tratare a poziţiilor deschise de verb şi a actanţilor.

Noţiunea „poziţie deschisă” e cu mult mai largă decât noţiunea de agent. „Poziţie deschisă” e orice

poziţie structural obligatorie de pe lângă verb, iar actanţii sunt „poziţiile deschise” pentru legăturile

de mai departe şi care influenţează asupra conţinutului intern al propoziţiei. În calitate de primul

actant e poziţia subiectului, al doilea actant e obiectul iar al treilea actant este destinatarul etc.

● Clasa taxonomică a participantului. Conform acestui parametru verbele se clasifică în

clase cu determinanţi omogeni din punctul de vedere al premisei categoriale a verbului dat. De ex.,

verbul a curge se combină cu determinanţi cu trăsătura semantică „lichide”; a tăia se combină cu

determinanţi cu trăsătura semantică „solide”; a plânge se combină cu determinanţi cu trăsătura

semantică „uman” etc.

Capacitatea combinatorie a verbului mai este abordată într-o serie de lucrări ce dezvoltă

teoria directivităţii procesului. Prin directivitatea procesului se înţelege categoria lexico-gramaticală

Page 71: Verbe tranzitive

71

ce determină valenţa verbului. În teoria directivităţii procesului se cercetează caracterul

orientat/neorientat al acţiunii verbale. După cum menţionează I. Oraveţ aceasta se bazează pe faptul

că verbul „spre deosebire de substantiv, adjectiv, poate fi determinat ca denumire a unei calităţi

dependente ce decurge în timp. Acţiunea ca indiciu dinamic al obiectului împlică indicarea

obiectului la care se referă, fie agentul, fie pacientul”.[apud Dorofeeva, 1986, p. 21]. Clasificarea

verbelor sub raportul calităţilor intenţionale se bizuie pe capacitatea verbului predicat de a cere sau

nu exprimarea agentului şi a scopului. Deci verbele se împart după calităţile combinatorii în două

clase mari:

● Verbe cu acţiunea neorientată şi

● Verbe cu acţiunea orientată.

Verbele cu acţiunea neorientată apar frecvent în vorbire fără determinanţi. În cadrul acestei

clase putem vorbi de verbe personale şi impersonale. Verbele personale din această clasă sunt mai

numeroase: Apa fierbe, Copacii înfloresc, Copilul doarme. Verbele impersonale constituie un grup

mai restrâns. După conţinutul lexical majoritatea lor denumesc fenomene ale naturii. De ex.

Burează, Plouă, Tună, Fulgeră. Aceste verbe sunt avalente. Ele nu implică un agent care ar fi sursa

lor. Acţiunea desemnată de aceste verbe se desfăşoară parcă de la sine. Aceste verbe alcătuiesc

structuri sintactice monomembre.

Verbele cu acţiunea orientată cer anumiţi determinanţi. Printre ele se evidenţiază verbe cu

determinanţi facultativi şi verbe cu determinanţi obligatorii. Enunţul Casa se află nu este complet

fără determinantul circumstanţial. După cum menţionează G. Pană Dindelegan, din categoria

determinanţilor obligatorii fac parte:

a) determinanţi legaţi de verb printr-un raport de recţiune cazuală sau prepoziţională, adică acei

determinanţi cărora verbul le impune morfemul de caz sau formativul prepoziţional;

b) determinanţi cu ocurenţe obligatorii din necesităţi sintactice, unde determinanţii verbului sunt

nesuprimabili.

c) determinanţi care participă la dezambuguizarea verbului şi deci a căror ocurenţă este

obligatorie din necesităţi semantice [Pană Dindelegan, 1974, p. 9].

Verbele cu acţiunea orientată se împart în monovalente, bivalente şi trivalente. Verbele

monovalente alcătuiesc structuri bimembre implicând un singur actant. Nucleu al verbelor

monovalente sunt modelele de tipul „fapt + subiect”; Ion este prezent. Ion nu este prezent. „starea

psihică sau fizică + purtătorul acestei stări” Ion a obosit. Laptele a îngheţat. „schimbarea, trecerea

dintr-o stare în alta” Copacii cresc. Se topeşte zăpada.

Verbele bivalente apar în structuri de tipul „acţiune + agent + rezultat” Uzinele produc

marfă; „percepere + subiect + obiect” Ion vede cartea; „deplasare + cauză + obiect” Băiatul duce

Page 72: Verbe tranzitive

72

cărţile; „deplasare + subiect + direcţie” Ei se îndreaptă spre magazin. Exemplele prezentate descriu

situaţii constituite din doi actanţi între care există un anumit tip de raport.

Verbele trivalente stau la baza modelelor semantice de tipul: „informaţia + informator +

destinatar” Profesorul explică tema studenţilor, „agent + obiectul transmis + adresat” El mi-a

transmis cartea, „atitudinea aprecierii logice + actant activ +actant pasiv + rezultatul aprecierii”

Judecata îl consideră vinovat. Verbele trivalente implică trei participanţi sau doi participanţi şi o

caracteristică circumstanţială a acţiunii.

Verbele polivalente includ 4, 5, 6 participanţi care nu sunt absolut toţi obligatorii în toate

situaţiile de comunicare. Ei sunt exprimaţi explicit când sunt ceruţi de scopul comunicării.

Modele valenţiale

La analiza modelelor valenţiale (în cadrul valenţei sintactice) se ia în consideraţie nu numai

cantitatea şi calitatea componenţilor ci şi interacţiunea constituenţilor, corelaţia dintre verb şi

determinanţi, precum şi cea dintre determinanţi. Corelaţia verb – determinanţi poate fi numită

marca modelului structural. Noţiunea model structural dezvăluie modul realizării determinanţilor,

subordonarea lor simultană sau nesimultană verbului. Anume această noţiune permite caracterizarea

potenţialului comunicativ al modelului, dezvăluie regulile întrebuinţării verbului.

Caracterizând corelaţia dintre verb şi determinant şi dezvăluind mecanismul întrebuinţării

verbului, ne bazăm pe următoarele calităţi ale determinantului:

● subordonarea simultană (V + D1 + D2 ... Dn ) – interacţiunea dintre componentele acestui

model este pe axa sintagmatică.

● subordonarea nesimultană (V + D1 + D2/D3... Dn) – interacţiunea dintre componentele

acestui model este pe axa paradigmatică.

● subordonarea combinată (V + D1 + D2/D3/D4) – adică şi pe axa sintagmatică şi pe axa

paradigmatică.

În cadrul analizei modelelor valenţiale trebuie să ţinem cont de valenţa de stânga şi de

valenţa de dreapta.

Valenţa de stânga se referă la faptul dacă verbul cere sau nu un subiect. Aşadar putem

vorbi de două tipuri de verbe: cu subiect şi fără subiect.

a) Verbele fără subiect sunt impersonale. Impersonale sunt verbele care nu acceptă nici în planul

expresiei, nici în planul conţinutului categoria gramaticală a persoanei. Ele se folosesc la persoana a

treia care după cum se menţionează este o formă apersonală. Dacă problema verbelor personale este

lămurită, cea a verbelor impersonale apare mai puţin clară dat fiind faptul că ele prezintă mai multe

situaţii distincte. Să confruntăm la început două dintre ele.

Page 73: Verbe tranzitive

73

Există, pe de o parte, verbe ca a ploua, a ninge, a se însera, care au forme numai pentru persoana a

3-a şi nu se pot construi nici cu un nume în nominativ cu funcţia sintactică de subiect, nici cu o

propoziţie subiectivă. Pe de altă parte, există verbe ca a se cuveni, a se întâmpla, a trebui care se

construiesc în mod curent cu o propoziţie subiectivă: se cuvine să asculţi, s-a întâmplat să nu ne

întâlnim, trebuie să-l văd, dar se pot construi şi cu un subiect exprimat prin pronume demonstrativ,

negativ sau nehotărât în nominativ: Ştiu ce se cuvine şi ce nu, Ceea ce s-a întâmplat e regretabil,

Îmi trebuie ceva. Mai mult, se constată în anumite construcţii sintactice, verbe ca cele discutate mai

sus ce se pot combina cu subiecte exprimate prin substantive: I se cuvine premiul, Cărţile îmi vor

trebui mâine etc. E drept că obiectul numit de substantivul cu rol de subiect în aceste construcţii nu

este şi autorul acţiunii [GLR, I, p. 244]. Faptul că verbele de tipul a se cuveni, a se întâmpla, a

trebui se pot construi cu un subiect şi pot avea forme nu numai pentru persoana a treia singular, dar

şi pentru a treia plural (Ţi se cuvin laude) a generat întrebarea dacă mai pot fi ele tratate alături de

verbele a ploua, a ninge, a se însera.

b) În cadrul verbelor cu subiect se delimitează două tipuri: verbe pluripersonale şi

unipersonale. În cadrul verbelor pluripersonale trebuie menţionate cazurile când nu este nevoie de

concretizarea subiectului. E vorba de aşa numitul subiect inclus care apare pe lângă verbele la

persoanele I şi II. Pe de altă parte, un şir de verbe datorită semanticii lor impersonale se

întrebuinţează numai cu forma persoanei a 3-a. Asemenea verbe sunt unipersonale: a curge, a

conţine, a reieşi. Acţiunile numite de verbe nu pot fi efectuate de fiinţe umane ci sunt caracteristice

numai pentru vietăţile din regnul animal: a cotcodăci, a lătra, a necheza, a guiţa, a mugi etc.

Asemenea verbe sunt incompatibile cu intrarea în relaţie cu un subiect caracterizat semantic prin

trăsătura /uman/. Ele sunt caracterizate semantic prin semnul /animat – nonuman a mieuna, a lătra

şi prin semnul /inanimat/ a curge, a rugini, a răsări, a mucigăi. Există verbe unipersonale active şi

reflexive care exprimă anumite procese atribuite obiectelor: a a se altera, a se strica. Tot ca

unipersonale apar unele verbe active cu un conţinut abstract: a consta, a rezulta, a rezida, a

converge.

Prin valenţa de dreapta înţelegem orientarea acţiunii verbale spre anumiţi determinanţi.

Printre ei se numără complementele necircumstanţiale şi unele complemente circumstanţiale.

Teoretic poate fi construit un anumit număr de modele valenţiale caracteristice limbii române.

Repertoriul modelelor

● 0+verb+0 – (avalente): Ninge, Plouă;

● Sb + verb – (monovalente): Răsare soarele;

● Sb + verb+ obiect direct – (bivalente): El citeşte o carte;

● Sb + verb + obiect indirect – (bivalente): Comandantul ordonează ostaşilor;

Page 74: Verbe tranzitive

74

● Sb + verb + nume predicativ – (bivalente): Toamna este aurie;

● Sb + verb + complement circumstanţial – (bivalente): Ioana vorbeşte frumos;

● Sb + verb + obiect direct + obiect indirect – (trivalente): Mama îi trimite fiului o scrisoare.

● Sb + verb + obiect direct + circumstanţial – (trivalente): Cinematograful se află pe str.

Circului.

● Sb + verb + obiect indirect + circumstanţial – (trivalente): Profesorul explică studenţilor clar.

● Sb + verb + complement direct + complement direct – (trivalente): Profesorul explică elevilor

tema.

Aceste modele pot fi descrise din punctul de vedere al valenţei morfologice şi al velenţei lexicale.

Valenţa morfologică

Descrierea valenţei morfologice înseamnă evidenţierea exprimării constituenţilor fiecărui

model. De exemplu, în cadrul modelului al treilea subiectul este exprimat prin grupul nominal

(substantiv la cazul nominativ şi pronume); obiectul direct este exprimat tot prin grup nominal şi

anume:

● Substantiv la acuzativ fără prepoziţie: a vedea nedreptatea;

● Substantiv la acuzativ cu prepoziţia pe: a vedea pe cineva;

● Substantiv nearticulat precedat de prepoziţia la: a culege la flori, a bea la apă;

● Pronume personal aton la acuzativ: a-l vedea, a o vedea;

● Pronume relativ: a vedea ceva;

● Pronume nehotărât: a vedea pe oricine;

● Numeral: a vedea multe;

● Verb la infinitiv: a învăţa a scrie, a învăţa a merge.

Valenţa semantică

Descrierea valenţei semantice presupune operarea cu trăsăturile semantice ale constituenţilor

modelului valenţial. Cele mai reprezentative sunt animat, inanimat, uman, concret, abstract etc. În

funcţie de trăsătura semantică exprimată verbele se grupează în clase cu valenţă semantică

omogenă. De exemplu, trăsătura semantică animat exprimată prin constituentul obiect direct stă la

baza clasificării verbelor în 2 clase:

● Verb +C.d. /animat / (a invita, a jigni, a ofensa, a mitui → pe cineva);

● Verb + C.d. / inanimat /(a actualiza, a agonisi, a amplifica → ceva).

Trăsătura uman stă la baza altor două grupuri de verbe:

● Care cer un obiect direct ce exprimă o persoană (a admonesta, a deporta, a măguli);

● Care cer un obiect direct ce exprimă o fiinţă animată nonuman (a adăpa, a asmuţi, a paşte).

Page 75: Verbe tranzitive

75

Analiza valenţei semantice permite detectarea unor grupuri de verbe cu posibilităţi

nelimitate în ocuparea poziţiilor deschise de ele, precum şi a unor grupuri de verbe cu diapazon

lexical foarte redus. Astfel, se poate afirma că valenţa semantică poate servi drept un indicator

suplimentar în stabilirea ocurenţei obligatorii şi facultative a constituenţilor modelului sintactic.

Cât despre valenţa sintactică, morfosintactică şi semantică a verbelor tranzitive, ea va fi

supusă analizei în cele ce urmează.

3. 3. Valenţa verbelor tranzitive

Bazându-ne pe consideraţiile expuse în paragrafele precedente, vom analiza în continuare

valenţa verbelor tranzitive. Se va insista mai cu seamă asupra valenţei sintactice şi semantice dat

fiind faptul că acestea sunt mai reprezentative pentru verbele tranzitive. Valenţei morfologice, care

nu este atât de variată, i se va rezerva mai puţin spaţiu. Valenţa sintactică şi cea semantică vor fi

analizate concomitent.

Din perspectiva valenţei sintactice, verbele tranzitive pot fi bivalente, trivalente şi

polivalente. Vom analiza, în mod special, structurile bivalente şi trivalente care sunt mai

numeroase. În cadrul acestor structuri vom releva şi caracteristicile semantico-valenţiale ale

verbelor tranzitive.

a. Structurile bivalente includ valenţa de stânga, primul actant, – subiectul (în continuare –

Sb.) şi de dreapta, al doilea actant, – complementul direct (în continuare – C. d.). În cadrul valenţei

de dreapta se evidenţiază trăsăturile legăturii dintre categoriile lexicale şi sintactice, dintre acţiune şi

obiect, direcţia deplasării obiectului, modificarea lui, rezultatul acţiunii etc. În funcţie de

compatibilitatea semantică a verbului cu unităţile lexicale ce apar în funcţie de complement direct

se disting verbe ce pot avea un singur obiect şi mai multe obiecte. Şi în cadrul valenţei de stânga,

din punct de vedere semantic verbul impune anumite cerinţe în dependenţă de complementul direct

pe care îl guvernează. Deci structura Sb + V + C. d. prezintă restricţii semantice pentru cuvintele

prin care se exprimă. Astfel, verbul a proiecta, se va combina de cele mai multe ori cu un substantiv

caracterizat semantic prin trăsătura uman: Inginerul proiectează un cartier nou al oraşului. Dacă în

locul acestui substantiv ar apărea altul incompatibil cu cerinţa combinatorie a verbului, am obţine

un enunţ alogic: *Creionul proiectează un cartier al oraşului. Şi dimpotrivă, verbul a denota cere

un subiect exprimat printr-un substantiv caracterizat semantic prin trăsătura inanimat: Faptele

denotă adevărul. Dacă în locul acestui substantiv ar apărea altul incompatibil cu cerinţa

combinatorie a verbului, ar rezulta un enunţ incorect * Cercetătorul denotă adevărul.

Page 76: Verbe tranzitive

76

Faptele examinate evidenţiază diversitatea rolurilor tematice (sau al funcţiilor semantice ale

participanţilor /argumentelor) [a se vedea cap. 2, § 2] ce apar în poziţia celor doi actanţi ai

structurilor bivalente: subiectul şi complementul direct.

Astfel, primul actant poate compare în funcţie semantică sau în rol de:

1. agent (Medicul îl pansează pe pacient. Muncitorii pavează strada.);

2.instrument (Acul coase pânza. Toporul taie lemnele subţiri. Vaporul transportă pasageri.

Mâncarea mă tentează);

3. experimentator (Ion o iubeşte pe Ana. Maria regretă că a participat la concurs.);

4. elementiv (Taifunul a devastat regiunea);

5. locativ (Romanul zugrăveşte viaţa rurală. Tabloul reprezintă un car du boi.);

6. beneficiar (Studenţii economisesc banii. Ana a găsit un inel de aur.).

Cel de al doilea actant, complementul direct, poate avea rol de:

1. pacient (Poliţistul l-a imobilizat pe infractor. Noi am invitat prietenii la teatru);

2. obiect (Statul a naţionalizat întreprinderile private. Funcţionarul recepţionează cererile

cetăţenilor.);

3. obiect + rezultativ (Ana a despachetat coletul. Tata a dezbătut cuiul. Poetul a scris o poezie);

4. obiect + instrument incorporat (Bucătarul a pipărat mâncarea. Mama a sărat ciorba. Noi am

mobilat apartamentul);

5. experimentator (Vestea aceasta m-a şocat. Pe mama o dor picioarele.);

6. onomasiv (Părinţii l-au numit Ion).

Inventarul de verbe care se pretează acestei structuri este foarte mare. Printre ele sunt verbe

monosemantice şi polisemantice.

În continuare este analizată majoritatea structurilor bivalente ale verbelor monosemantice cu

descifrarea semantică a rolurilor tematice şi a caracteristicilor semantice ale participanţilor la

situaţiile care stau la baza structurilor în cauză. Analiza efectuată a permis depistarea câtorva clase

de verbe bivalente. Le vom prezenta în ordinea numărului de elemente ale clasei şi în funcţie de

semnificaţia verbului. Pentru a ilustra individualitatea semantică a verbelor, a fost supus analizei un

număr însemnat de exemple, din care cauză lista de verbe citate este mare.

1) Sb agent + V + C. d. pacient

A batjocori – „a face pe cineva de râs, a umili, a înjosi” [Sb. agent + V + C. d. pacient)]: Vecina

m-a batjocorit. Ion a batjocorit-o pe Ana.

A blama –„a dezaproba, a condamna în mod public” [Sb. agent + V + C. d. pacient)]: Toţi îl

blamează pe noul preşedinte.

Page 77: Verbe tranzitive

77

A blestema – a rosti un blestem” [Sb. agent + V + C. d. pacient)]: Cineva l-a blestemat pe Ion.

A corupe – „a abate pe cineva, de la datorie; a strica, a deteriora o idee un sentiment” [Sb. agent

+ V + C. d. pacient]: Clienţii îi corup uneori pe furnizori.

A crucifica – „a răstigni” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Romanii l-au crucificat le Isus

Hristos.

A decapita – „a executa prin tăierea capului” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Călăul acesta a

decapitat mai mulţi condamnaţi.

A defavoriza – „a dezavantaja” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Concurentul Diaconescu a

defavorizat-o pe colega noastră.

A demite – „a destitui, a concedia” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Preşedintele a demis doi

miniştri.

A denigra – „a defăima, a ponegri” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Criticul literar l-a denigrat

pe scriitor.

A deochea – „a dăuna cuiva printr-o privire rea, duşmănoasă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Cineva a deocheat copilul.

A desconcentra – „a lăsa la vatră militarii concentraţi” [Sb. agent + V + C. d. pacient (unic)

Autorităţile au desconcentrat militarii.

A desconsidera – „a nu acorda stimă, atenţie, a nu lua în seamă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Şeful nu trebuie să-şi desconsidere subalternii.

A deservi – „a-i face cuiva un rău serviciu” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Ion l-a deservit pe

prietenul său.

A desfăşa – „a scoate un copil din scutece sau din faşă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Mama a

desfăşat copilul.

A desfereca – „ a scoate din lanţuri” [Sb. agent + V + C. d. pacient + rezultat incorporat]:

Gardienii au desferecat deţinuţii.

A detesta – „a urî, a dispreţui pe cineva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Îi detestăm pe

trădători.

A detrona – „a înlătura de la tron” [Sb. agent + V + C. d. pacient(unic, regi)]: Regimul comunist

l-a detronat pe regele Mihai.

A dezbina – „a produce discordie, vrajbă între două sau mai multe persoane” [Sb. agent + V +

C. d. pacient]: Domnul Vasilachi a dezbinat colectivul.

A dezinforma – „a informa greşit” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Jurnaliştii au dezinformat

oamenii.

Page 78: Verbe tranzitive

78

A dezintoxica – „a înlătura efectele unei intoxicări” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Medicul a

dezintoxicat bolnavul.

A dezmoşteni – „a lipsi pe cineva prin testament de dreptul la o moştenire” [Sb. agent + V + C.

d. pacient]: Părinţii l-au dezmoştenit pe unul din fiii lor.

A dresa – „a deprinde un animal să facă, la poruncă, anumite acţiuni” [Sb. agent + V + C. d.

pacient (nonuman)]: Domnul Ionescu dresează câini.

A educa – „a forma pe cineva prin educaţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Şcoala nr. 4 a

aducat multe generaţii de copii.

A exila – „a obliga să plece în exil” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Cine l-a exilat pe Ovidiu?

A extrăda – „a face o extrădare” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Autorităţile germane l-au

extrădat pe deţinut.

A friza – „a(-şi) ondula părul” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Prietena mea m-a frizat.

A hrăni – „a da cuiva să mănânce” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Mama hrăneşte copilul.

Căruţaşul hrăneşte caii.

A incrimina – „a învinui pe cineva de săvârşirea unei crime” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

L-au incriminat pe Ion pe nedrept.

A insulta – „a aduce cuiva o insultă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Un trecător a insultat o

doamnă în etate.

A interesa – „a stârni interesul cuiva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Discursul oratorului ne-a

interesat.

A intervieva – „a lua cuiva un interviu” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Sociologii au

intervievat multe persoane.

A intimida – „a insufla cuiva teamă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Gardienii îi intimidează pe

deţinuţi.

A invita – „a pofti pe cineva să vină sau să participe la ceva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Prietenii noştri ne-au invitat la teatru.

A ironiza – „a spune ironii la adresa cuiva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Un coleg ne

ironizează mereu.

A împăia – „a umple cu paie pielea jupuită de pe un animal pentru a-i reda forma corpului

acestuia” [Sb. agent + V + C. d. pacient (nonuman)]: Zoologii împăiază păsări şi animale.

A lăuda – „A-şi exprima în cuvinte preţuirea faţă de cineva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Profesorii îi laudă pe studenţi.

A mustra – „a dojeni pe cineva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Mama îl mustră pe copil.

Page 79: Verbe tranzitive

79

A necinsti – „a dezonora, a compromite pe cineva sau ceva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Un

flăcău a necinstit o fată.

A nedreptăţi – „a face cuiva o nedreptate” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Directorul l-a

nedreptăţit pe colegul meu.

A ofensa – „a aduce cuiva o ofensă, a jigni” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Prietenul meu m-a

ofensat foarte tare.

A pedepsi – „a aplica o pedeapsă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: M-a pedepsit directorul.

A pensiona „a scoate pe cineva la pensie” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Statul îi pensionează

pe bătrâni.

A persecuta – „a urmări pe cineva cu perseverenţă pentru a-i face un rău” [Sb. agent + V + C. d.

pacient]: Fostul soţ o persecuta pe Ioana.

A ponegri – „a vorbi de rău” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Toţi o ponegresc pe doamna

Ionescu.

A premia – „a acorda un premiu” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Directorul l-a premiat pe

domnul Petreanu.

A recenza – „a face un recensământ” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Cenzorii au recenzat

populaţia.

A renega – „a se lepăda de cineva sau de ceva, a nu recunoaşte ca fiind al său” [Sb. agent + V +

C. d. pacient]: Domnul Diaconescu şi-a renegat fiul.

A şantaja – „a exercita un şantaj” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Cineva îl şantajează pe şeful

nostru.

2) Sb agent + V + C. d. pacient /obiect

A anunţa – „a aduce la cunoştinţă” [Sb. agent + C. d. pacient / obiect (abstract)]: Directorul a

anunţat elevii despre excursie. Comisia a anunţat lista învingătorilor.

A convoca – „a chema (oficial) o persoană, un grup sau un corp constituit să vină într-un anumit

loc” [Sb. agent + V + C. d. pacient / obiect (abstract)]: Directorul a convocat colectivul / şedinţa

(pentru ora 10).

A critica – „a dezvălui lipsurile, greşelile cuiva, a aprecia valoarea unei opere literare” [Sb.

agent + V + C. d. pacient /obiect (concret)]: Ion Gavrilov l-a criticat pe preşedinte / opera unui

scriitor tânăr.

A dirija – „a conduce, a da o orientare într-o anumită direcţie” [Sb. agent + V + C. d.

pacient/obiect (abstract)]: Maestrul dirijează capela „Academia”. Directorul conduce activitatea

întreprinderii noastre.

Page 80: Verbe tranzitive

80

A elimina – „a înlătura, a exclude; a da pe un elev afară din şcoală” [Sb. agent + V + C. d.

pacient /obiect (abstract)]: Directorul l-a eliminat pe elevul Ionescu. Noi am eliminat orice pericol.

A găsi – „a da de ceva sau de cineva a descoperi” [Sb. agent + V + C. d. obiect /pacient]: Eu am

găsit un inel de aur. Poliţiştii au l-au găsit pe copilul dispărut.

A imobiliza – „a ţine pe cineva sau ceva în stare de imobilitate” [Sb. agent /instrument + V + C.

d. pacient /obiect]: Poliţiştii l-au imobilizat pe criminal. Gulerul de ghips imobiliza gâtul

pacientului.

A infecta – „a contamina” [Sb. agent /instrument + V + C. d. pacient/ obiect]: Un bolnav de

gripă m-a infectat. Microbii infectează rana.

A influenţa – „a exercita o influenţă asupra cuiva sau a ceva” [Sb. agent/instrument + V + C. d.

pacient /obiect]: Ion deseori influenţează colegii. Inflaţia influenţează dezvoltarea economică.

A inspecta – „a controla activitatea unei persoane, a unei instituţii etc.” [Sb. agent + V + C. d.

obiect /pacient]: Comisia inspectează firma noastră. Ce mă inspectezi?

A manipula – „a mânui, a manevra” [Sb. agent + V + C. d. obiect /pacient]: Maşinistul

manipulează locomotiva. Partidul de guvernământ manipulează masele.

A patrona – „a ocroti, a sprijini pe cineva sau ceva” [Sb. agent + V + C. d. obiect /pacient]:

Întreprinderea noastră patronează o casă de copii. Familia Ionescu patronează un copil orfan.

3) Sb agent + V + C. d. obiect (concret)

A clarifica – „ a face să fie mai clar” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (concret)]:

Profesorul a clarificat lucrurile. Cercetările au clarificat situaţia.

A coda – „a efectua codajul unui mesaj” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Telegrafistul a

codat mesajul.

A codifica – „a reuni (legi, documente) într-un cod” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Secretarul a codificat documentele. Parlamentarii au codificat legile elaborate.

A colecţiona – „a aduna obiecte pentru a face o colecţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Un om de afaceri colecţionează icoane. Filateliştii colecţionează timbre.

A comasa – „a reuni, a strânge laolaltă (loturi de pământ, unităţi economice)” [Sb. agent + V +

C. d. obiect (concret)]: Directorul a comasat două sectoare.

A concesiona – „a da în concesiune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: servicii publice sau

bunuri ale statului) + C. ind. beneficiar]: Întreprinderea noastră a concesionat cantina unei

firme private.

A confisca – „a lua de la cineva un bun fără despăgubiri pe un temei legal” [Sb. agent + V + C.

d. obiect (concret)]: Judecătorul a confiscat averea unui om de afaceri.

Page 81: Verbe tranzitive

81

A conserva – „ a menţine un aliment în stare nealterată, a păstra” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Gospodinele conservă legume. Noi am conservat pepeni verzi.

A conspecta – „a face un conspect” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Studenţii

conspectează cursurile.

A contempla – „a privi îndelung şi cu admiraţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Turiştii contemplau peisajul montan.

A contraface – „a reproduce în scop fraudulos” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret:

documente, obiecte de preţ)]: Vânzătorul contrafacea băutura. Producătorii contrafac adesea

marfa.

A conţine – (despre recipiente) „a avea în interior, a cuprinde” „a fi alcătuit din...” [Sb. obiect

(recipiente, cărţi, texte) + V + C. d. obiect (concret)]: Butoiul conţine 150 de litri. Cartea conţine 3

capitole.

A coordona – „a pune de acord părţile unui tot; a îndruma în sens unitar o serie de activităţi”

[Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract /concret)]: Domnul Ungureanu coordonează activitatea

grupului nostru / manualul de istorie.

A cotropi – „a ocupa prin violenţă un teritoriu străin” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Rusia a cotropit multe teritorii străine.

A credita – „a acorda cuiva un credit; a împrumuta pe cineva” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret: sumă de bani.)]: Băncile creditează persoanele fizice şi juridice.

A creiona – „a schiţa un desen; (fig. În liter.) a schiţa un portret, un personaj”. Sb. agent + V +

C. d. obiect (concret)]: Inginerul creionează o schiţă. Pictorul creionează un portret.

A cuceri „a ocupa prin violenţă un teritoriu străin” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Rusia a cotropit multe teritorii străine.

A decanta – „a limpezi separarea particulelor solide ce le conţine” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Laborantul decantează un lichid.

A defrişa – „a înlătura prin tăiere arborii de pe un teren” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Ţăranii au defrişat un teren de 100 de hectare.

A demola – „a dărâma ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (clădiri)]: Arhitecţii au demolat multe

clădiri.

A demonta – „ a desface în părţile lui componente” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: un

mecanism, un aparat, un instrument)]: Inginerul a demontat televizorul.

A descâlci – „a descurca” [Sb. agent + V + C. d. obiect (fire de aţă, păr)]: Mama descurca lâna.

A. descompleta – „a lua o parte dintr-un tot” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Ion şi-a

descompletat biblioteca.

Page 82: Verbe tranzitive

82

A despotmoli – „a scoate din împotmolire; a curăţa de nămolul depus la fund” [Sb. agent + V +

C. d. obiect (concret un şanţ, un bazin, o navă, un vehicul) + rezultat incorporat]: Oamenii au

curăţat bazinul.

A dezbate – „a desface ceva care a fost fixat în cuie” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]:Hoţul a dezbătut o scândură din gard.

A dura – „a construi, a zidi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Această firmă a durat un

cartier întreg.

A edifica – „a construi, a clădi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Arhitectul Bernardazzi

a edificat multe clădiri memorabile.

A emaila – „a acoperi cu email” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Muncitorii emailează

cratiţele.

A exporta – „a vinde în afara ţării mărfuri care au fost produse în ţară” [Sb. agent + V + C. d.

obiect]: Firma noastră exportă produse alimentare.

A extirpa – „a înlătura pe cale chirurgicală un organ bolnav” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Medicul i-a extirpat un rinichi.

A finanţa – „a susţine cu bani ” [Sb. agent + V + C. d. obiect: o instituţie, o întreprindere, o

lucrare]: Banca Mondială a finanţat multe întreprinderi.

A fişa – „a nota pe fişe” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Cercetătorul fişează materialul

de fapte.

A funda – „a pune bazele la ceva, a întemeia” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Colectivul a fundat firma „Corina”.

A grebla – „a aduna, a strânge(fân, paie) cu grebla” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Gospodarii greblează frunzele.

A haşura – „a acoperi cu haşuri o porţiune dintr-un desen, dintr-o hartă” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Copiii haşurau figuri geometrice.

A ieftini – „a reduce preţul mărfurilor sau al lucrărilor, serviciilor” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Producătorii au ieftinit produsele alimentare.

A implanta – „a executa o implantare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Medicul i-a

implantat un dinte.

A importa – „a cumpăra şi a aduce în ţară mărfuri din alte ţări” [Sb. agent + V + C. d.

obiect(concret)]: Ţara noastră importă multe mărfuri.

A incendia – „a da foc la ceva” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Cineva a incendiat

depozitul de armament.

Page 83: Verbe tranzitive

83

A inventaria – „a înregistra în inventar” [Sb. agent + V + C. d. obiect (lucruri, bunuri)]: Comisia

de cenzori a inventariat averea institutului nostru.

A investi – „a face o investiţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret bani, fonduri)]: Firma

noastră a investit sume mari în afacerea aceasta.

A împăna – „a înfige bucăţele de slănină, de usturoi etc.” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret:

carne, legume)]: Gospodina a împănat un muşchi de porc.

A împături – „a strânge o haină, o stofă, îndoind-o de mai multe ori” [Sb. agent + V + C. d.

obiect]: Vânzătoarea împătureşte materialul.

A luxa – „a-şi deplasa un os din articulaţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect]: Ion şi-a luxat o

mână.

A încleia – „a lipi cu clei” [Sb. agent (instrument incorporat) + V + C. d. obiect]: Copiii lipesc

hârtii colorate.

A macera – „a ţine un corp vreme îndelungată într-un solvent” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(plante, flori)]: Ioana macerează flori de trandafir.

A marina – „a prepara cu sos făcut din untdelemn, bulion, lămâie şi condimente” [Sb. agent + V

+ C. d. obiect (peşte, carne etc.)]: Doamna Marinescu marinează carnea pentru frigărui.

A matlasa – „a căptuşi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Doamna Ionescu matlasează

plapome.

A mobila – „a înzestra cu mobilă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (o încăpere, o locuinţă)]: Soţii

Pană şi-au mobilat apartamentul.

A moşteni – „a dobândi patrimoniu prin moştenire” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Ion

a moştenit o avere mare.

A naţionaliza – „a trece în proprietatea statului bunuri din proprietatea privată” [Sb. agent + V +

C. d. obiect (concret)]: Statul a naţionalizat întreprinderile private.

A negocia – „a duce tratative de încheiere a unei convenţii” [Sb. agent + V + C. d. (concret)

obiect]: Întreprinderea negociază preţul mărfii.

A perfecta – „a definitiva, a încheia” [Sb. agent + V + C. d. obiect(documente, un acord, o

tranzacţie)]: Secretara perfectează procesul-verbal.

A pingeli – „a pune pingele” [Sb. agent + V + C. d. obiect (încălţăminte +instrument

incorporat)]: Cizmarul pingelea nişte ghete.

A preleva – „a extrage o anumită cantitate dintr-o cantitate totală” [Sb. agent + V + C. d.

obiect]: Medicul a prelevat sânge pentru analize.

A publica – „a tipări” [Sb. agent + V + C. d. obiect (o carte, un articol)]: Cercetătorii publică

articole şi cărţi.

Page 84: Verbe tranzitive

84

A recenza – „a prezenta în mod critic” [Sb. agent + V + C. d. obiect (lucrări)]: Domnul decan

recenzează lucrările studenţilor.

A recepţiona – „a lua în primire un material, o lucrare” [Sb. agent + V + C. d. obiect]:

Funcţionara a recepţionat actele.

A regula – „a pune în ordine” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Poliţistul regulează

circulaţia.

A renova – „a reface, a repara (o clădire, o instalaţie)” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Vecinii noştri şi-au renovat casa.

A săra – „a pune sare în alimente” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Mama a sărat

mâncarea.

A scrobi – „a apreta” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret rufe)]: Eu nu scrobesc lenjeria.

A semna – „a iscăli un act pentru a-l certifica” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Negociatorii au semnat contractul.

A sigila – „a aplica un sigiliu” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Funcţionara a sigilat

coletul.

A steriliza – „a distruge agenţii patogeni dintr-un mediu” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Nursa sterilizează instrumentele chirurgicale.

4) Sb agent + V + C. d. obiect (abstract)

A anula – „a suprima, a declara nul” [Sb. agent +V + C. d. obiect (abstract)]: Parlamentul a

anulat legea despre dubla cetăţenie. Directorul a anulat decizia comitetului sindical.

A aplana – a” a potoli, a linişti” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Noi am aplanat

conflictul.

A aroga – „A-şi atribui cu de la sine putere o calitate, un drept” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Ionescu îşi arogă dreptul de proprietar.

A colporta – „a răspândi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract: zvonuri, ştiri false)]: Mulţi

colportează ştiri false.

A concilia – „a pune de acord, a împăca” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : mai multe

idei, păreri etc.)]: Psihologul a conciliat părerile.

A comite – „a săvârşi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract: o greşeală, o faptă rea)]: Toţi

oamenii comit greşeli.

A consfinţi – „a da un caracter durabil, a stabili” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Preotul a consfinţit căsătoria.

Page 85: Verbe tranzitive

85

A contramanda – „a revoca” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : un ordin, o hotărâre, o

dispoziţie)]: Directorul a contramandat şedinţa de mâine.

A declama – „a rosti cu voce tare şi cu ton adecvat” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract]:

Artistul declamă monologul lui Hamlet.

A decoda – „a descifra” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract]: Specialiştii decodează mesajul.

A decreta – „a da un decret; a hotărî prin decret” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Preşedintele a decretat trei zile de doliu.

A dezminţi – „a declara că o afirmaţie nu corespunde adevărului” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Serviciul de presă al preşedintelui a dezminţit ştirea despre majorarea impozitului.

A elucida – „a lămuri” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract , o problemă)]: Anchetatorii au

elucidat cazul.

A eluda – „a ocoli, a evita intenţionat” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Interlocutorul a

eludat răspunsul.

A eradica – „a dezrădăcina”, a stârpi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Ţările dezvoltate

au eradicat sărăcia.

A evoca – „a readuce în conştiinţă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract , fapte şi întâmplări

trecute)]: Scriitorii evocă istoria ţării.

A exemplifica – „a ilustra prin exemple” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Oratorul şi-a

exemplificat opiniile.

A facilita – „a înlesni, a uşura” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Preşedintele a facilitat

obţinerea de fonduri.

A infirma „a declara ceva ca nevalabil, neadevărat” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Preşedintele a infirmat zvonurile.

A insinua – „a strecura o aluzie răutăcioasă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Ce

insinuezi dumneata?

A intenta – „a porni o acţiune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Domnul Popescu a

intentat un proces.

A intui – „a avea o intuiţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Studentul a intuit

răspunsul.

A inversa – „a schimba ordinea iniţială, firească” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Jucătorul a inversat situaţia.

A ipoteca – „a greva un imobil cu o ipotecă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Mulţi

bătrâni îşi ipotechează locuinţele.

Page 86: Verbe tranzitive

86

A media – „a mijloci o înţelegere între părţi adverse” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)].

Conducătorii statului mediază aplanarea conflictului.

A memoriza – „a învăţa pe de rost” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract]: Secretara nu a

memorizat informaţia.

A mistifica – „a induce în eroare, a denatura adevărul” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Adversarii noştri au mistificat faptele.

A muşamaliza – „a acoperi o greşeală” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Controlorul a

muşamalizat faptele.

A nădăjdui – „a crede în îndeplinirea unei dorinţe” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Toţi

nădăjduiesc să trăiască mai bine /la o viaţă mai bună.

A neglija – „a nu avea grijă de cineva sau de ceva” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract) /

pacient]: Domnul Petreanu şi-a neglijat obligaţiile. Sunt familii care îşi neglijează copiii.

A nesocoti – „a ignora; a nu respecta [Sb. agent + V + C. d. obiect (o lege, o dispoziţie)]: Mulţi

nesocotesc legile.

A notifica – „a anunţa, a înştiinţa (în mod oficial)” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract):

Guvernul notifică legea cu privire la impozit.

A plănui – „a face planuri pentru acţiuni viitoare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Directorul a plănuit totul.

A preciza – „a indica ceva în mod precis” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Cumpărătorul a precizat preţul.

A ratifica – „a face o ratificare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Guvernul a ratificat

tratatul de neagresiune.

A relata – „a spune, a povesti” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Povestitorul relata o

istorie interesantă.

A remedia – „a îmbunătăţi o stare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Psihologul

remaniază depresiile.

A remiza – „a termina o partidă de şah prin remiză” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Şahiştii au remizat partida.

A reporta – „a face un report” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Secretara a reportat

sarcinile neîndeplinite pentru a doua zi.

A reprima – „a înăbuşi prinmijloace violente)” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract :o acţiune,

o opoziţie)]: Forţele de ordine au reprimat răscoala.

A revoca – „a anula, a contramanda” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Judecătorul a

revocat sentinţa.

Page 87: Verbe tranzitive

87

A rezolva – „a găsi soluţia” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Elevii au rezolvat

problema la fizică.

A rezuma – „a reda pe scurt esenţialul dintr-o lucrare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Doctorandul şi-a rezumat teza.

A sabota – „a împiedica intenţionat desfăşurarea normală a unei acţiuni” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (abstract)]: Greviştii au sabotat manifestaţia de 7 noiembrie.

A semnala – „anunţa ceva prin semne, a atrage atenţia asupra unui lucru” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (abstract)]: Comisia de cenzori a semnalat nereguli.

A sensibiliza – „a mări sensibilitatea unui organ; p. ext. „a face mai sensibil” [Sb. agent + V +

C. d. obiect (abstract)]: Mass-media a sensibilizat opinia publică.

5) Sb agent + V + C. d. obiect (unic) A decolta – „a răscroi mult un veşmânt în jurul gâtului” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]:

Croitoreasa decoltează mult o rochie de seară.

A deduce – „a trage o concluzie din una sau mai multe premise” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Cercetătorul a dedus concluziile adecvate.

A defini – „a formula o definiţie; a stabili cu precizie, a caracteriza” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (abstract)]: Profesorul a definit noţiunea de adevăr.

A depista – „a da de urma unui lucru ascuns sau necunoscut” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Cercetătorul a depistat fapte foarte interesante.

A deconta – „a justifica, pe bază de acte” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Contabila

decontează la sfârşitul trimestrului banii cheltuiţi.

A decupa – „ a tăia potrivit unui contur sau model”; a tăia o parte dintr-un întreg” [Sb. agent +

V + C. d. obiect (unic: o stofă, o hârtie)]: Copiii decupează hârtii colorate.

A degusta – „a aprecia cu ajutorul gustului, mirosului calităţile unui produs alimentar (mai ales

vin)” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Vizitatorii beciurilor de la Cricova degustă vinurile

Moldovei.

A descărna – „a curăţa de carne pieile care urmează a fi tăbăcite” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(unic)]: Muncitorii descărnează pieile.

A descheia – „a desface o haină, deprinzându-i nasturii din butonieră” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (unic)]: Ioana şi-a descheiat haina.

A descoji – „a curăţa de coajă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Copilul descojeşte nuci.

A desfăţa – „a scoate învelitoarea de pânză de pe o pernă sau de pe o plapumă” [Sb. agent + V +

C. d. obiect (unic) + rezultat incorporat]: Ana a desfăţat perna / plapuma.

Page 88: Verbe tranzitive

88

A deshăma – „a desprinde hamul de pe cal” [Sb. agent + V + C. d. pacient (unic, nonuman) +

rezultat incorporat]: Căruţaşul a deshămat caii.

A deshuma – „a dezgropa osemintele unui mort” [Sb. agent + V + C. d. pacient (unic) + rezultat

incorporat]: Medicii legişti au deshumat cadavrul lui Ionescu.

A desţeleni – „a desfunda printr-o arătură adâncă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, teren) +

rezultat incorporat]: Plugarii au desţelenit 10 hectare de pământ.

A deszăpezi – „a curăţa de zăpadă [Sb. agent + V + C. d. obiect(unic, drum, loc) + rezultat

incorporat]: Consătenii au deszăpezit drumul spre sat.

A deşeua – „a lua şaua” [Sb. agent + V + C. d. pacient (nonuman, unic, cal) + rezultat

incorporat]: Căruţaşul a deşeuat calul.

A developa – „a trata cu un reactiv chimic” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, un film, o placă

sau o hârtie fotografică + rezultat incorporat]: Fotograful a developat pelicula.

A dilua – „a micşora concentraţia” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, soluţii]: Menajera a

diluat detergentul.

A distila – „a trece un lichid în stare de vapori prin încălzire până la fierbere, urmată de

condensarea vaporilor obţinuţi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, lichid)]: Laborantul distilează 1

litru de apă.

A dresa – „a redacta” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, proces-verbal)]: Secretara a dresat

procesul-verbal al şedinţei.

A economisi – „a folosi cu chibzuială” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, bani sau mijloace

materiale)]: Părinţii mei economisesc banii.

A fredona – „a îngâna încetişor o melodie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, melodie)]: Ioana

fredonează des cântecul „Melancolie”.

A glosa – „a explica un cuvânt sau un pasaj dintr-un text” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]:

Autorul a glosat cuvintele necunoscute.

A grăpa – „a prelucra pământul cu grapa” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Plugarii au

grăpat solul.

A încasa – „a primi o sumă de bani” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Casiera a încasat

salariul angajaţilor.

A nazaliza – „a rosti nazal” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]:Francezii nazalizează vocalele.

A pipera – „a pune piper în mâncare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Gospodina a piperat

mâncarea.

A plomba – „a astupa o carie dentară printr-o plombă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]:

Stomatologul mi-a plombat un dinte.

Page 89: Verbe tranzitive

89

A prefixa – „a adăuga un afix ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (cuvânt)]: Elevii prefixează cuvinte

la lecţia de limba română.

A priza – „a aspira pe nas” [Sb. agent + V + C. d. obiect (tutun)]: Bătrânul priza o havană.

A remaia – „a reface ochiurile rupte la un ciorap” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Mama

îşi remaia ciorapii.

6) Sb agent + V + C. d. obiect (concret / abstract)

A dobândi – „a obţine ceva în urma unui efort” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret şi

abstract)]: Ion a dobândit un lot de pământ. Tânărul specialist a dobândit stima colectivului.

A elabora – „a crea, a realiza, a redacta un text” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret şi

abstract)]: Savantul a elaborat multe lucrări ştiinţifice. Şeful nostru a elaborat un plan ingenios.

A etala – „a expune ceva (cu ostentaţie) pentru a fi admirat” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret şi abstract)]: Tânăra îşi etalează frumuseţea / calităţile.

A extinde – „a lărgi spaţiul ocupat de cineva sau de ceva; a lărgi o sferă de acţiune” [Sb. agent +

V + C. d. obiect (abstract şi concret, spaţiu)]: Întreprinderea şi-a extins spaţiul /activitatea.

A fura – „a-şi însuşi un lucru care aparţine altcuiva” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret şi

abstract)]: Un hoţ a furat banii din bancă. Domnul Ionescu mi-a furat ideea.

A inaugura – „a deschide în mod solemn” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret şi abstract]:

Scriitorii au inaugurat monumentul lui Lucian Blaga. Ambasada Marii Britanii şi-a inaugurat

activitatea.

A modifica – „a schimba aspectul, forma” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret /abstract)]:

Croitoreasa mi-a modificat rochia. Noi am modificat planul iniţial.

7) agent + V + C. d. obiect (concret /instrument incorporat)

A apreta – „a trata, cu apret” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + instr. incorporat]:

Spălătoreasa a apretat rufele. Am apretat toate cămăşile fiului meu.

A fileta – „a executa un filet pe suprafaţa unei piese” [Sb. agent + V + C. d. obiect / instrument

incorporat]: Muncitorul filetează piesa.

A orna – a ornamenta „a împodobi, a decora” [Sb. agent + V + C. d. obiect (instrument

încorporat)]: Gospodina a ornat tortul.

A pava – „a acoperi cu pavaj”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (o stradă) +instrument încorporat]:

Muncitorii pavează artera principală a oraşului.

A păcăli – „a induce pe cineva în eroare, a amăgi” [Sb. agent + V + C. d. pacient (instrument

incorporat)]: Nu păcăliţi copiii.

Page 90: Verbe tranzitive

90

A tencui – „a acoperi un perete cu tencuială” [Sb. agent + V + C. d. obiect (instrument

incorporat)]: Meşterul a tencuit pereţii.

8) agent / obiect + V + C. d. pacient / obiect

A captiva –„a cuceri, a fermeca” [Sb. agent / obiect (abstract /concret) + V + C. d. pacient]:

Oratorul /discursul ne-a captivat. Peisajul ne-a captivat.

A dezavantaja – „a crea cuiva un dezavantaj” [Sb. agent /obiect (abstract) + V + C. d. pacient]:

Sportivul american l-a dezavantajat pe campionul nostru. Cicatricea de pe faţă o dezavantaja mult

pe tânăra fată.

A intriga – „a stârni surprinderea sau curiozitatea cuiva” [Sb. agent /obiect (abstract) + V + C. d.

pacient]: Ion /declaraţia lui Ion m-a intrigat.

9)agent + V + C. d. obiect (loc incorporat)

A degaza – „a îndepărta gazele de pe o suprafaţă sau dintr-un spaţiu închis” [Sb. agent + V + C.

d. obiect (loc)]: Specialiştii au degazat camera.

A desaliniza – „a îndepărta sărurile dintr-un aliment; a face să fie mai puţin sărat” [Sb. agent +

V + C. d. obiect (loc)]: Agronomii desalinizează anumite terenuri.

A frecventa – „a se duce regulat la şcoală, la spectacole etc.” [Sb. agent + V + C. d. obiect/loc

incorporat]: Copiii frecventează şcoala.

A integra – „a include într-un ansamblu” [Sb. agent + V + C. d. obiect / pacient + loc

incorporat]: Noi vom integra teritoriile pierdute. Societatea va integra populaţia alogenă.

10)agent + V + C. d. parte a corpului

A desfigura – „a urâţi, a poci figura cuiva” [Sb. agent + V + C. d. pacient (parte a corpului) +

rezultat incorporat]: Bandiţii l-au desfigurat /i-au desfigurat faţa.

A masa – „a face masaj” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Maseuza îmi masează spatele.

11) agent / instrument (sursă) + V + C. d. pacient / obiect

A asasina –„a omorî, a ucide” [Sb. agent /instrument + V + C. d. pacient)]: Un criminal l-a

asasinat pe un om de afaceri. Bomba a asasinat multă lume.

A astupa – „a acoperi, a înfunda, a închide o deschizătură” [Sb. agent /instrument + V + C. d.

obiect (concret)]: Constructorii au astupat o groapă mare. Capacul astupă cratiţa.

A auri – „a acoperi un obiect cu un strat subţire de aur” [Sb. agent /instrument + V + C. d.

obiect (concret)]: Giuvaergiul a aurit vaza. Aurul aureşte bijuteriile.

Page 91: Verbe tranzitive

91

A calcula – „a face un calcul, a evalua” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (concret)]:

Contabila calculează salariul. Microcalculatorul calculează sume mari.

A cârlionţa – „a bucla părul” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (unic)]: Frizeriţa îmi

cârlionţează părul. Bigudiurile îmi cârlionţează părul.

A contraria – „a surprinde neplăcut pe cineva” [Sb. sursa + V + C. d. pacient]: Ştirea despre

demisia preşedintelui ne-a contrariat.

A composta – „a marca data cu compostorul” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect

(concret)]: Funcţionara compostează scrisorile. Compostorul compostează biletele.

A concasa – „a sfărâma în bucăţi” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (concret: mici

pietre, minereuri, cărbuni.]: Muncitorii concasează minereurile. O maşină concasează cărbunii.

A curenta – „A atinge pe cineva provocându-i un şoc” [Sb. sursă (conducătoare electrice) + V +

C. d. pacient]: Firul electric l-a curentat pe copil.

A decafeiniza – „a extrage cafeina din boabe” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (unic)]:

Producătorii decafeinizează cafeaua. Un aparat special decafeinizează cafeaua.

A deconcerta – „a face pe cineva să-şi piardă siguranţa de sine; a dezorienta” [Sb. sursă + V +

C. d. pacient]: Ştirea aceasta m-a deconcertat.

A decepţiona – „a înşela speranţele şi încrederea cuiva” [Sb. agent /sursă + V + C. d. pacient]:

Colegul meu m-a decepţionat. Atitudinea colegului i-a decepţionat pe mulţi.

A departaja – „a pune capăt unui balotaj” [Sb. instrument + V + C. d. obiect (unic)]: Votul

preşedintelui a departajat balotajul”

A deratiza – „a stârpi şoarecii” [Sb. agent / instrument + V + C. d. pacient (unic, nonuman)]: Un

serviciu special deratizează şoarecii. Otrava deratizează şoarecii.

A deruta – „a încurca pe cineva, a-l zăpăci” [Sb. agent/ sursă + V + C. d. pacient]: Tu /

atitudinea ta mă derutează.

A desena – „a executa un desen” [Sb. agent /instr. + V + C. d. obiect]: Copilul /creionul

desenează o floare.

A expedia – „a transmite (prin poştă) la o anumită adresă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret

pachete, bani, scrisori]: Secretara e expediat scrisoarea.

A demagnetiza – „a face ca un corp să-şi piardă calităţile magnetice” [Sb. instrument + V + C.

d. obiect (unic)]: Anumite substanţe demagnetizează fierul.

A dezinfecta – „a distruge bacteriile în scopul împiedicării contaminării” [Sb. agent /sursă + V +

C. d. obiect (loc)]: Medicii au dezinfectat rana /încăperea. Clorul dezinfectează rufele.

A deziluziona – „a produce cuiva o deziluzie” [Sb. sursă + V + C. d. pacient]: Rezultatele

concursului m-au deziluzionat.

Page 92: Verbe tranzitive

92

A dinamiza – „a face ca cineva să devină mai dinamic” [Sb. sursă + V + C. d. obiect (abstract)]:

Investiţiile străine au dinamizat activitatea întreprinderii.

A discredita – „a compromite” [Sb. agent /sursă + V + C. d. pacient]: Adversarii noştri ne

discreditează. Marfa de calitate proastă discreditează firma noastră.

A discui – „a lucra pământul cu discuitorul” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (unic)]:

Tractoristul /tractorul discuieşte pământul.

A emoţiona – „a provoca o emoţie” [Sb. sursă + V + C. d. pacient]: Discursul oratorului a

emoţionat-o pe Ana.

A excava – „a săpa în pământ cu ajutorul excavatorului” [Sb. agent /instrument + V + C. d.

obiect (concret)]: Muncitorul /excavatorul a excavat loc pentru fundamentul clădirii.

A flata – „a măguli” [Sb. agent /sursă + V + C. d. pacient]: Prietenii îl flatau pentru că era şef.

Complimentul tânărului a flatat-o pe doamna Ionescu.

A ilumina – „a răspândi lumină” [Sb. instrument + V + C. d. obiect (loc)]: Felinarele iluminau

strada.

A imuniza – „a face să devină imun” [Sb. instrument + V + C. d. pacient]: Vaccinele imunizează

copiii.

A indigna – „a produce indignare” [Sb. sursă + V + C. d. pacient]: Atitudinea lui m-a indignat.

A indispune – „a strica buna dispoziţie” [Sb. agent /instrument + V + C. d. pacient]: Colegul

meu m-a indispus. Fapta colegului meu m-a indispus.

A inhiba – „a încetini sau a împiedica un proces fiziologic” [Sb. sursă + V + C. d.

obiect(abstract)]: Medicamentele i-au inhibat gândirea.

A încătuşa – „a pune cuiva cătuşe” [Sb. agent (instrument incorporat) + V + C. d. pacient]:

Poliţiştii l-au încătuşat pe infractor.

A obseda – „a stărui în mintea cuiva” [Sb. sursă (abstract) + V + C. d. pacient]: Amintirea lui o

obseda pe mama.

A pasiona – „a trezi cuiva un interes deosebit” [Sb. sursă (abstract) + V + C. d. pacient]: Pe

mine mă pasionează pictura.

A şoca – „a produce cuiva o impresie neplăcută” [Sb. agent /sursă + V + C. d. experimentator]:

Domnul Petreanu m-a şocat. Fapta domnului Petreanu m-a şocat.

A tenta – „a ispiti, a ademeni” [Sb. sursă + V + C. d. pacient]: Mă tentează ţările exotice.

12)agent + V + C. d. onomasiv

A denumi – „a da un nume, a numi” [Sb. agent + V + C. d. onomasiv]: Părinţii l-au numit Radu.

Page 93: Verbe tranzitive

93

A nominaliza – „a specifica pe nume” [Sb. agent + V + C. d. onomasiv]: Preşedintele juriului a

nominalizat învingătorii la concurs”.

13) agent + V + C. d. obiect /pacient / rezultat incorporat

A desfiinţa – „a face ca ceva să înceteze de a mai exista” [Sb. agent + V + C. d. obiect /rezultat

incorporat]: Guvernul a desfiinţat multe şcoli private.

A desigila – „ a scoate sigiliul de pe un obiect; a deschide o încăpere scoţându-i sigiliul” [Sb.

agent + V + C. d. obiect /rezultat incorporat]: Secretara a desigilat pachetul.

A despacheta – „a scoate un obiect din ambalajul în care era împachetat” [Sb. agent + V + C. d.

obiect /rezultat incorporat]: Secretara a despachetat calculatorul cel nou.

A despăduri – „a tăia pădurile în mod neraţional” [Sb. agent + V + C. d. obiect /rezultat

incorporat]: Oamenii de afaceri au despădurit multe hectare de păduri.

A despături – „a desface un lucru împăturit” [Sb. agent + V + C. d. obiect /rezultat incorporat]:

Vânzătoarea a despăturit materialul.

A despleti – „a desface din împletitură”; a-şi desface cosiţele” [Sb. agent + V + C. d. obiect

/rezultat incorporat]: Mama a despletit puloverul.

A despovăra – „a scoate cuiva povara” [Sb. agent + V + C. d. pacient /rezultat incorporat]:

Alpiniştii au despovărat-o pe colega lor bolnavă.

A destitui – „a îndepărta dintr-un post sau dintr-o funcţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient

/rezultat incorporat]: Directorul l-a destituit pe contabilul şef.

A finisa – „a executa ultimele operaţii în procesul de fabricare a unui obiect” [Sb. agent + V +

C. d. obiect/rezultat incorporat]: Constructorii finisează clădirea.

A instaura – „a stabili, a aşeza, a introduce” [Sb. agent + V + C. d. obiect (rezultat incorporat)]:

Pinocet a instaurat un regim dictatorial.

A picta – „a executa o pictură” [Sb. agent + V + C. d. obiect (rezultat incorporat)]: Artistul a

pictat un tablou.

14) agent / sursă + V + C. d. experimentator

A dezola – „a întrista, a mâhni” [Sb. sursă + V + C. d. experimentator]: Divorţul a dezolat-o pe

Ana.

A dezonora – „a face pe cineva să-şi piardă bunul nume” [Sb. agent + V + C. d.

experimentator]: Flăcăul a dezonorat o fată din sat.

A genera (pers 3) – „a da naştere” [Sb. agent /sursă + V + C. d. obiect (abstract)]: Cumpărătorul

a generat un mare scandal. Sărăcia generează tristeţe.

Page 94: Verbe tranzitive

94

15) Sb obiect + V + C. d. pacient/obiect

A deprima – „a întrista, a mâhni, a descuraja” [Sb. obiect (abstract) + V + C. d. pacient

(experimentator încorporat)]: Lipsurile îi deprimă pe mulţi oameni.

A devaloriza – „a reduce valoarea, a deprecia” [Sb. obiect (abstract + V + C. d. obiect (concret

bani)]: Inflaţia devalorizează leul.

A denota – „a vădi, a indica” [Sb. obiect (abstract) + V + C. d. obiect (abstract)]: Faptele denotă

adevărul.

16) Sb. elementiv + V + C. d. pacient/obiect

A decima – „a omorî oameni în număr foarte mare” [Sb. elementiv (războaie, epidemii) + V +

C. d. pacient]: Epidemia de gripă din anul 1918 a decimat zeci de milioane de oameni.

A depopula – „a reduce numeric sau a distruge în mare parte populaţia unei ţări sau a unei

regiuni” [Sb. elementiv (calamităţi naturale) + V + C. d. obiect (loc)]: Cutremurul a depopulat

oraşul.

A eroda – „a produce o eroziune” [Sb. elementiv + V + C. d. obiect (unic, sol)]: Ploile erodează

solul.

A inunda – „a acoperi, prin revărsare, un teren; a pătrunde într-o mină, într-o sondă” [Sb.

elementiv (apă) + V + C. d. obiect (loc)]: Ploaia torenţială a inundat întreaga localitate.

17) Sb experimentator + V + pacient /obiect

A ciuli – „a ridica urechile în sus pentru a-şi încorda auzul, a asculta cu mare atenţie” [Sb.

experimentator (animale) + C. d. obiect (unic)]: Câinele şi-a ciulit urechile.

A contracara – „a zădărnici” [Sb. experimentator + V + C. d. obiect (abstract planurile sau

acţiunile cuiva)]: Colectivul a contracarat planurile administraţiei. Poliţiştii au contracarat

acţiunile infractorilor.

A invidia – „a fi stăpânit de invidie” [Sb. experimentator + V + C. d. pacient]: Ioana o invidiază

pe vecină.

A ispăşi – „a răscumpăra prin suferinţă o greşeală, o vină” [Sb. experimentator + V + C. d.

obiect (abstract)]: Vecinul şi-a ispăşit pedeapsa.

A idealiza – „a atribui, în mod exagerat, unei fiinţe sau unui lucru calităţi excepţionale” [Sb.

experimantator + V + C. d. obiect (abstract) /pacient]: Copiii idealizează uneori oameni care nu

merită. I-am idealizat meritele.

Page 95: Verbe tranzitive

95

A idolatriza – „a adora pe cineva sau ceva ca pe un idol, a diviniza” [Sb. experimentator + V +

C. d. pacient/obiect]: Radu îşi idolatriza soţia. Mama idolatriza portretul fiului.

A regreta – „a simţi un regret” [Sb. experimentator + V + C. d. obiect (abstract)]: Ion regretă

mult cele întâmplate.

După cum se poate observa, structura actanţială a verbelor monosemantice este diversă.

Primul actant este exprimat la nivel sintactic prin Subiect (Sb.) care are în marea majoritate a

cazurilor rol de agent. În puţine cazuri Sb. are rol de experimentator, de sursă/instrument, de obiect,

de elementiv. Cel de al doilea actant este exprimat la nivel sintactic prin complementul direct (C. d.)

şi apare în marea majoritate a cazurilor în rol de pacient sau obiect. Poate apărea şi cu rol de

rezultat, de experimentator, de instrument sau de onomasiv. În urma investigaţiilor asupra unui

eşantion de 500 de verbe tranzitive monosemantice au fost depistate următoarele clase valenţiale ale

verbelor tranzitive bivalente:

1. Sb. agent + V + C. d. pacient;

2. Sb. agent + V + C. d. pacient /obiect;

3. Sb. agent + V + C. d. obiect (concret);

4. Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract);

5. Sb. agent + V + C. d. obiect (unic);

6. Sb. agent + V + C. d. obiect (concret /abstract)

7. Sb. agent + V + C. d. obiect (concret /instrument incorporat);

8. Sb. agent /obiect + V + C. d. pacient /obiect;

9. Sb. agent + V + C. d. obiect (loc incorporat);

10. Sb. agent + V + C. d. parte a corpului;

11. Sb. agent /instrument (sursă) + V + C. d. pacient /obiect;

12. Sb. agent + V + C. d. onomasiv;

13. Sb. agent + V + C. d. obiect /pacient / rezultat incorporat;

14. Sb. agent / sursă + V + C. d. experimentator;

15. Sb. obiect + V + C. d. pacient / obiect;

16. Sb. elementiv + V + C. d. pacient / obiect;

17. Sb. experimentator + V + pacient /obiect;

Verbele tranzitive polisemantice

În cadrul verbelor polisemantice au loc transformări ale rolurilor tematice care provoacă

derivarea semantică şi crearea unui nou sens în cadrul structurii semantice a cuvântului.

Investigaţiile au arătat că, în principiu, verbele polisemantice pot fi clasificate în aceleaşi clase ca şi

Page 96: Verbe tranzitive

96

verbele monocemantice. Atâta doar că repartizarea se face după sensuri, astfel încât acelaşi verb

poate ţine de clase diferite în dependenţă de caracteristicile semantice ale rolurilor tematice ale

cutărui sau cutărui sens. Cifrele din cadrul structurilor indică sensurile respective ale verbelor

polisemantice. Definiţiile sunt date în cea mai mare parte după „Dicţionarul general al limbii

române” de Vasile Breban.

Sb. agent + V + C. d. pacient

A conduce* – 1. „a îndruma” [Sb. agent + V + C. d. pacient (un grup de oameni, o instituţie, o

întreprindere)]: Domnul Petreanu conduce Institutul de Biologie al A.Ş.M.

A cuprinde* – 1. „a îmbrăţişa” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Mama m-a cuprins.

A decora* – 2. ”a acorda cuiva o decoraţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Guvernul l-a

decorat pe scriitorul Grigore Vieru.

A depăşi* – 1. „a întrece pe cineva care merge în aceeaşi direcţie”. [Sb. agent + V + C. d.

pacient]: Sportivul l-a depăşit pe adversar.

A descoase* – 2. (fig.) „a pune cuiva multe întrebări stăruitoare pentru a afla anumite lucruri”.

[Sb. agent + V + C. d. pacient]: Anchetatorul îl descoase pe infractor.

A deservi* – 1. a servi o colectivitate, a presta un serviciu în folos public” [Sb. agent + V + C.

d. pacient]: Vânzătorii deservesc cumpărătorii.

A despiedica* – 1. „a scoate piedica de la picioarele unui animal” [Sb. agent + V + C. d. pacient

(nonuman]: Căruţaşul a despiedicat calul.

A deţine* – 3. „a închide pe cineva (pentru cercetări sau după ce a fost condamnat)”[Sb. agent +

V + C. d. pacient]:Poliţiştii îl deţin pe infractor.

A devansa* – 1. „a întrece, a depăşi pe cineva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Sportivul îşi

devansează adversarii

A dezarma* – 1. „a-i lua cuiva armele” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Inamicul a dezarmat

unitatea noastră. 2. „a-şi limita sau lichida forţele militare şi armamentul” [Sb. agent (state) + V +

C. d. pacient]: SUA şi-a dezarmat o parte din forţele militare. 3. (fig.) „a pune pe cineva în

imposibilitate de a răspunde” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Profesorul l-a dezarmat pe student.

A domina* – 1. ”a ţine pe cineva sub influenţa sa” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Directorul ne

domină. A domina* 3. „a se impune prin număr, intensitate, valoare (sport) a-şi întrece adversarul”

[Sb. agent + V + C. d. pacient]: Armatele turceşti o dominau pe cea a lui Ştefan cel Mare.

A eclipsa* – 2. (fig.) „a lăsa în umbră, a întrece” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Tânăra actriţă

le eclipsează pe cele mai în vârstă.

Page 97: Verbe tranzitive

97

A elibera* – 1. „a pune în libertate” [Sb. agent + V + C. d. pacient (deţinuţi)]: L-au eliberat pe

deţinutul Florea. 2. „a scoate pe cineva dintr-o funcţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Pe

directorul nostru l-au eliberat.

A epuiza* – 3. „a istovi, a extenua” [Sb. sursă + V + C. d. pacient]: Munca grea m-a epuizat.

A examina* – 1. „a supune la un examen” ” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Profesorii îi

examinează pe elevi. 3. „a cerceta un bolnav, pentru a-i pune diagnosticul” [Sb. agent + V + C. d.

pacient]: Medicul examinează un bolnav.

A executa* – 6. „a aduce la îndeplinire o condamnare la moarte” [Sb. agent + V + C. d.

pacient]: Călăul l-a executat pe condamnat.

A expune* – 3 „a pune într-o situaţie periculoasă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:Colegul tău te

expune pericolului.

A favoriza* – 2. a acorda cuiva (în mod abuziv) o favoare, un avantaj” [Sb. agent + V + C. d.

pacient]: Directorul îl favorizează pe un anumit candidat.

A fixa* – 2. „A se uita ţintă la cineva sau la ceva” ” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Un trecător

m-a fixat cu privirea.

A forma* – 3. „a instrui pe cineva într-o profesie” ” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Maistrul

Ion Florea a format mulţi lăcătuşi.

A hărţui* – 1. a necăji pe cineva, a nu-i da pace” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Şeful îi

hărţuieşte pe subalterni. 2. „a da atacuri repetate, de mică amploare, asupra inamicului” [Sb. agent

+ V + C. d. pacient]: Armata noastră îl hărţuieşte pe inamic.

A interoga* – 1. „a supune pe cineva unui interogatoriu” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Anchetatorul l-a interogat pe infractor.

A ispiti* – 2. „a căuta să afli ceva, a cerceta, a descoase” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Directorul mă tot ispiteşte.

A iubi* 1. – „a fi îndrăgostit de cineva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Ion o iubeşte pe Ana.

A izola* – 1. „a despărţi, a separa” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Medicii îi izolează pe

bolnavii infecţioşi.

A împiedica* – 1. „a pune piedică” [Sb. agent + V + C. d. pacient (nonuman]: Căruţaşul a

împiedicat calul.

A mobiliza* – 1. „a trece forţele militare de la starea de pace la starea de război” [Sb. agent + V

+ C. d. pacient]: Generalul a mobilizat toate forţele militare.

A închide* – 5. „a băga la închisoare” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: L-au închis pe infractor.

A modera* – 2 „a face să devină mai cumpătat” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Doamna

Ionescu l-a moderat pe soţul său.

Page 98: Verbe tranzitive

98

A monta* – 3 „a aţâţa, a întărâta pe cineva împotriva cuiva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Ion

l-a montat pe colegul nostru.

A mura* – 2. „a uda pe cineva foarte tare” [Sb. elementiv + V + C. d. pacient]: Ploaia l-a murat

pe şef, fiindcă nu avea umbrelă.

A murdări* – 2. „a compromite” [Sb. instrument + V + C. d. pacient]: Afacerea aceasta l-a

murdărit pe contabilul-şef.

A mustra* – 1. „a dojeni, a certa” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Şeful îl mustră pe angajat

A nota* – 3. A califica cu ajutorul notelor” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Profesorul îi

notează pe elevi. Profesorul notează studenţii la examen.

A ocoli*1. „a evita întâlnirea”. [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Ion o ocoleşte pe prietena sa.

A opera* – 2. „a supune pe cineva unei intervenţii chirurgicale” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Medicul Florea l-a operat pe tata.

A părăsi* – 1. „a lăsa pe cineva singur”[Sb. agent + V + C. d. pacient]: Prietenul meu m-a

părăsit.

A presa* – 2. „a sili pe cineva să acţioneze într-un anumit fel, a constrânge” [Sb. agent + V + C.

d. pacient]: Directorul ne presează.

A primi* – 2. „a întâmpina un oaspete” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Noi am primit oaspeţi.

3. „a include pe cineva într-o întreprindere” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Am primit specialişti

tineri.

A promova* – 2. „a înainta pe cineva într-o funcţie mai înaltă” [Sb. agent + V + C. d. pacient]:

Directorul îi promovează pe tinerii specialişti.

A proteja* – 2. „a sprijini, a favoriza” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Şeful îi protejează pe unii

subalterni.

A răscumpăra* – 1. „a elibera din captivitate” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Comandantul a

răscumpărat prizonierii de război.

A reclama* – 2. „a face o reclamaţie împotriva cuiva” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Eu l-am

reclamat pe hoţ.

A reţine* – 1. „a ţine în loc; a ţine arestat” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Poliţia l-a reţinut pe

domnul Petreanu.

A saluta* – 1. „a da bineţe” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Ion îşi salută colegii.

A secera* – 2. (fig.) „a ucide în număr mare” ” [Sb. obiect: (epidemii, flagele) + V + C. d.

pacient]: Epidemia de ciumă a cosit mulţi oameni şi animale.

A strânge* – 2. „a prinde în braţe” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Mama îşi strângea copilul la

piept.

Page 99: Verbe tranzitive

99

A susţine* – 4. „a întreţine, a ajuta cu mijloace materiale o persoană, o instituţie” [Sb. agent + V

+ C. d. pacient]: Cei bogaţi îi susţin pe cei săraci.

A tăia* – 3. „a sacrifica un animal pentru hrană” [Sb. agent + V + C. d. pacient (nonuman)]:

Oamenii taie porci la Crăciun.

A trăda* – 1. „a înşela în mod voit” ” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Prietenul l-a trădat pe

Ion.

A trata* – 3. „A supune unui tratament medical” ” [Sb. agent + V + C. d. pacient]: Pe Vasile l-a

tratat un medic bun.

Sb. agent + V + C. d. pacient /obiect;

A descoperi* – 1. „a ridica obiectul care acoperă sau înveleşte pe cineva sau ceva” [Sb. agent +

V + C. d. obiect /pacient]: Gospodina a descoperit patul. Mama a descoperit copilul.

A echipa* – 1. „a înzestra cu cele necesare unei acţiuni” [Sb. agent + V + C. d. obiect o armată,

o navă) / pacient (soldat)]: Comandantul a echipat o navă de război /soldaţii.

A nota* – 1. „a bifa, a însemna” [Sb. agent + V + C. d. pacient /obiect (abstract)]: Profesorul

notează elevii prezenţi. Studentul notează ideile principale. Secretara notează sarcinile îndeplinite.

A ocoli* – 2. „a evita impactul” [Sb. agent + V + C. d. pacient/ obiect]: Maşina îl ocoleşte pe

pieton /ocoleşte camionul staţionat.

A reprezenta* – 3. „a fi reprezentantul cuiva” [Sb. agent + V + C. d. pacient/ obiect

(organizaţie)]: Petre îl reprezintă pe director. Domnul Ionescu reprezintă firma noastră.

Sb. agent + V + +C. d obiect (concret

A comanda* – 2. „a avea comanda unei unităţi militare” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Generalul Petrescu comandă unitatea militară nr. 2. 3. „a cere livrarea unui produs,

executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Noi am

comandat 2 tone de zahăr.

A comuta* – 2. „a înlocui” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Inginerul a comutat

sistemul de conexiuni electrice.

A conduce* – 2. „a dirija un vehicul” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Şoferul conduce o

autobasculantă.

A construi* – 1. „a realiza o clădire, o maşină pe baza unui proiect” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Muncitorii construiesc un bloc cu două etaje. 2. „a desena o figură geometrică”

[Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Elevii construiesc un dreptunghi.

A cuprinde* – 3. „a conţine” [Sb. obiect (concret: lucrări, texte) +V + C. d. obiect (concret)]:

Cartea cuprinde 4 capitole.

Page 100: Verbe tranzitive

100

A degaja* – 1. „a răspândi, a emana” [Sb. obiect + V + C. d. obiect (miros, căldură)]:

Trandafirul degajă un miros frumos.

A denatura* – 2. „a altera un produs adăugându-i o substanţă străină” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Vânzătorii denaturează vinul.

A debloca* – 1. „a înlătura obstacolele care închid o cale de comunicaţie” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Poliţiştii au deblocat circulaţia. 2. „a pune în stare de funcţionare” [Sb. agent + V

+ C. d. obiect (concret: maşină sau un aparat.)]: Operatorul a deblocat calculatorul. 3. „a scoate de

sub blocare bani sau alte valori băneşti” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Banca a deblocat

conturile firmei noastre.

A deschide* – 1. „a da la o parte o uşă, o fereastră, un capac sau a manevra un mecanism care

închide ceva” [Sb. agent + V + C. d. obiect (uşă, fereastră]: Ana a deschis fereastra. 2. A desface un

plic, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină” [Sb. agent + V + C. d. obiect (plic, carte,

caiet)]: Elevii deschid cărţile. 5. „a înfiinţa, a organiza, a face să funcţioneze” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (întreprinderi, instituţii)]: Autorităţile au deschis o şcoală nouă.

A descoase* 1. „a desface din cusături” [Sb. agent + V + C. d. obiect]: Mama descoase o rochie.

A descurca* – 1. „a face să nu mai fie încurcat, a descâlci” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Mama descurcă lâna.

A destupa* – 1. „a scoate dopul, capacul etc. ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret]:

Chelnerul a destupat o sticlă de şampanie. 2. „a da la o parte ceea ce acoperă o deschizătură, o

gaură” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret]: Îngrijitorul de animale a destupat o groapă cu siloz.

A deţine* – 1. „a avea un lucru în stăpânire”. [Sb. destinatar + V + C. d. obiect (concret)]: Unii

deţin mai multe case. 2. a poseda” [Sb. destinatar + V + C. d. obiect (titlu, premiu; post, funcţie)]:

Domnul Florea deţine postul de director.

A difuza* – 2. „a pune în vânzare ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: cărţi, publicaţii etc.)]:

Firma noastră difuzează cărţi.

A distinge* – 1. „a deosebi un lucru de altul, a observa, a remarca, a desluşi” [Sb. agent + V +

C. d. obiect]: Băiatul desluşeşte bine culorile.

A echipa* – 2. „a dota cu echipamentul necesar” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Directorul a dotat întreprinderea noastră.

A elibera* – 3. „a da cuiva (la cerere)” [Sb. agent + V + C. d. obiect (acte, documente]:

Secretara eliberează certificate. 4. „a preda” [Sb. agent + V + C. d. obiect (marfă)]: Şeful de depozit

a eliberat marfa comandată. 5. „a evacua o încăpere, un teren” ” [Sb. agent + V + C. d.

obiect]:Locatarii au eliberat apartamentul.

Page 101: Verbe tranzitive

101

A emite* – 2. „apune în circulaţie”[Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: bancnote]: Guvernul a

emis o bancnotă cu chipul lui M. Eminescu.

A evacua* – 2. „a elimina” [Sb. agent + V + C. d. obiect]: Muncitorii au evacuat reziduurile.

A executa* 1. „a face, a confecţiona” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret]: Orbii pot executa

obiecte de menaj.

A expune* – 2. „a aşeza la vedere, a arăta” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Vânzătorul

îşi expune marfa.

A fixa* – 1. „a instala un lucru astfel încât să nu poată fi clintit din loc” ” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Ion a fixat tabloul.

A forma* – 1. „a da fiinţă şi formă unui lucru, a face” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concr)]:

Domnul Becali a format o echipă de fotbalişti.

A fortifica* – 2. „A întări un loc prin lucrări de fortificaţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (

concret)]: Proprietarii şi-au fortificat apartamentul.

A forţa* – 2. „a supune o maşină la un efort prea mare; a mânui cu violenţă un mecanism” ”

[Sb. agent + V + C. d. obiect)concret)]: Şoferul a forţat maşina.

A frige* 1. „a prepara un aliment expunându-l direct acţiunii focului” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Gospodina frige peşte.

A implica* – 1. „(la pers. 3 „a atrage după sine, a avea drept consecinţe” [Sb. obiect + V + C. d.

obiect]: Cumpărătura a implicat mari cheltuieli.

A imprima* – 1. „a lăsa urme prin apăsare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret]: Toţi

delincvenţii îşi imprimă amprenta degetelor.

A improviza* – 1. „a compune în grabă, pe nepregătite un discurs, o melodie” [Sb. agent + V +

C. d. obiect]: Oratorul şi-a improvizat discursul. 2. „a face, a construi ceva la repezeală şi

provizoriu” [Sb. agent + V + C. d. obiect]: Mama a improvizat o cină. Turiştii ş-au improvizat un

adăpost.

A inspira* – 1. „a inhala aer în plămâni” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Bolnavul

inspira aer curat.

A instala* – 1. „a monta o instalaţie, o maşină, un aparat” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Montorul acesta instalează aparate electrice.

A izola* – 2. „a împiedica trecerea dintr-un mediu sau dintr-un sistem fizic în altul” [Sb. agent +

V + C. d. obiect]:Electricianul a izolat cablul.

A împleti* – 1. „a confecţiona din fire textile” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Mama

îşi împleteşte un pulover.

Page 102: Verbe tranzitive

102

A închide* – 1. „A astupa, a acoperi deschizătura unui spaţiu limitat” [Sb. agent + V + C. d.

obiect]: Ion a închis uşa. A închide* 2. „a strânge, a apropia marginile unui obiect” [Sb. agent + V

+ C. d. obiect]: Ion a închis cartea. A închide* 3. „a întrerupe conform unui orar activitatea unei

instituţii” [Sb. agent + V + C. d. obiect]: Guvernul a închis şcoala nr. 2. A închide* 4. „a întrerupe

funcţionarea unui aparat, a unui mecanism” [Sb. agent + V + C. d. obiect]: Mama a închis

televizorul.

A justifica* – 2. „a dovedi folosirea legală a unor sume de bani” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Contabilul justifică cheltuielile.

A lansa* – 1. „a da drumul pe apă a unei nave” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Proprietarul a lansat croaziera „Paradis”.

A mirosi* – 1. „a percepe, a simţi un miros” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Câinii

miros carnea.

A mistui* – 1. „a digera alimente” [Sb. instrument + V + C. d. obiect (concret)]: Stomacul

mistuie mâncarea.

A modera* – 1. „a micşora, a reduce” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Şoferul a

moderat viteza.

A monta* – 1. „a asambla diferite piese ale unui sistem” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Mecanicul a montat maşina. Inginerul a montat piesele unui motor.

A mura* – 1 „a pune în saramură pentru a face să se acrească” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Gospodina murează castraveţi

A murdări* – 1. „a păta” [Sb. instrument + V + C. d. obiect (concret)]: Cerneala a murdărit faţa

de masă.

A nota* – 2. „a semnala, a remarca, a observa” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Cercetătorii au notat apariţia acestui fenomen.

A ocoli* – 3. „a înconjura” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Camionul ocoleşte centrul

oraşului. A ordona* 2. „a pune în ordine” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:Elena îşi

ordonează lucrurile personale.

A pasa* – 3. „a trece prin sită fructe sau legume” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Gospodina a pasat prunele pentru gem.

A părăsi* – 3. „a se depărta de ceva”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Şoferul a părăsit

locul accidentului. Ion şi-a părăsit familia.

A păstra* – 1. „a ţine ceva în stare bună” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Mihai

păstrează curăţenia.

Page 103: Verbe tranzitive

103

A percepe* – 1. „a sesiza” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Muzicianul percepe cele mai

fine nuanţe ale sunetului. A percepe:* 2. „a încasa” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Inspectorul percepe impozitul.

A pierde* – 1. „a nu mai avea un lucru” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Am pierdut

portmoneul 2. „a întârzia” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Băiatul a pierdut trenul. 5. „a se

rătăci” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Călătorul a pierdut drumul.

A plăti* – 1. „a achita în bani contravaloarea unui bun” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Ion a plătit maşina. 2. a achita” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: un impozit, o taxă, o

datorie)]: Vecinii nu plătesc impozitele.

A poseda* – 1 „a avea în posesiune, a dispune de ceva” [Sb. deţinător + V + C. d. obiect

(concret)]: Familia Ionescu posedă 3 apartamente.

A pregăti* – 1. „a aranja ceva din timp” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Noi am

pregătit conferinţa. A pregăti* 3. „a prepara mâncare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Mama pregăteşte cina.

A presa* – 1. „a exercita o apăsare pe suprafaţa unui obiect pentru a-l comprima” [Sb. agent +

V + C. d. obiect (concret)]: Muncitorii presează cartonul.

A prevedea* – 1. „a intui ceea ce s-ar putea întâmpla” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Nimeni nu poate prevedea cutremurul.

A primi* – 1. „a lua în posesiune ceva ce ţi se dă; a înregistra , a recepta” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (o veste, o scrisoare, un telefon etc.)]: Eu am primit o scrisoare

A promova* – 1. „a termina cu succes o clasă, un an de învăţământ” [Sb. agent (elevi) + V + C.

d. obiect (concret)]: Fiica mea a promovat clasa a patra.

A proteja* – 1. „a apăra, a păzi, a ocroti” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Fiecare îşi

protejează lucrurile sale.

A provoca* – 1. „a cauza un proces, un fenomen” [Sb. elementiv + V + C. d. obiect (concret)]:

Ploile au provocat inundaţii

A răscumpăra* – 3. „a plăti preţul unui lucru pentru a intra în posesia lui”. [Sb. agent + V + C.

d. obiect (concret)]: Mihai şi-a răscumpărat apartamentul.

A reclama* – 1. „a cere ceva în baza unui drept, a revendica” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Oamenii reclamă mărirea salariului.

A repeta* – 2. „a urma încă o dată cursurile anului şcolar în care a rămas repetent” [Sb. agent

(elevi şi studenţi) + V + C. d. obiect (concret)]: Unii elevi repetă clasa.

Page 104: Verbe tranzitive

104

A reprezenta* – 1. „a înfăţişa, a reda, a constitui” [Sb. obiect + V + C. d. obiect (concret)]:

Tabloul reprezintă un peisaj. A reprezenta* 2. „a prezenta în faţa publicului o lucrare dramatică”

[Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Actorii reprezintă o piesă de W. Shakespeare.

A reţine* – 3. „a ţine minte” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Studenţii reţin multe

informaţii

A rula* – 1. „a înfăşura ceva în formă de sul” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]:Vânzătoarea rulează materialul. A rula* 2. „a pune fonduri, capital în circuitul

economic” [Sb. agent + V + C. d. obiect (fonduri, capital)]: Firma noastră rulează fonduri mari.

A schimba* – 3. „a modifica un lucru, dându-i altă formă” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Croitorul a schimbat croiala rochiei.

A scurta* – 1. „a micşora lungimea sau înălţimea unui obiect” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret)]: Elena şi-a scurtat paltonul. 2. „A alege drumul cel mai scurt” ” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Turiştii au scurtat traseul. 3. „a face ca ceva să dureze mai puţin” [Sb. agent + V

+ C. d. obiect (concret)]: Preşedintele a scurtat şedinţa.

A semăna* – 1. „a introduce în sol seminţe” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:Plugarii

seamănă grâul.

A smulge* – 2. „a obţine ceva cu mari eforturi sau luând cu forţa. ” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Am smuls bani pentru a merge în excursie.

A stăpâni* – 1 „a poseda în calitate de proprietar” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:

Familia Ionescu stăpâneşte 100 de hectare de pământ. 4. „a guverna o ţară” ” [Sb. agent + V + C.

d. obiect (concret)]: Preşedintele stăpâneşte Republica Moldova.

A strânge* – 1. „a lega strâns un obiect” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Ion a strâns

nodul la cravată. 5. a fixa bine” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: un şurub, o piesă)]: Meşterul

a strâns şurubul. 6. a împături” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: obiecte de pânză, hârtii)]:

Secretara strângea hârtiile de pe masă. 7. „a aduna lucrurile risipite” ” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (concret)]: Mama strângea lucrurile de prin casă.

A tăia* – 1. „a despărţi în două” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]: Mama taie pâine. 2. „a

face o adâncitură pe suprafaţa unui obiect” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)]:Sculptorul taie

piatra.

Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)

A admite* – 1. „a curs” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Şeful a admis cererea. 2. „a nu

permite, a nu primi ca bun” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Noi nu admitem minciuna.

A clasifica* – 1 „a grupa pe clase” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Cercetătorul

clasifică datele obţinute.

Page 105: Verbe tranzitive

105

A comanda* – 1. „a ordona executarea unei mişcări” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract

:ordin, dispoziţie)]: Generalul a comandat retragerea.

A comenta* – 1. „a discuta interpretând un fapt, o întâmplare” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Noi comentăm discursul directorului. 2. „a interpreta, a analiza critic etc. ” [Sb. agent +

V + C. d. obiect (abstract : operă literară, istorică)]: Criticul literar Vasile Coroban a comentat

multe romane.

A confirma* – 1. „a recunoaşte, a întări exactitatea unei afirmaţii” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Domnul director îşi confirmă afirmaţiile anterioare.

A construi* – 3. „a forma o frază după regulile gramaticale” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Copiii construiesc propoziţii.

A auzi* – 2. „a afla” [Sb. destinatar + V + C. d. obiect (abstract ştiri, noutăţi)]:El aude noutăţi.

A definitiva* – 1. „a da o formă finală, definitivă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Doctorandul îşi definitivează teza.

A denatura* – 1. „a schimba (intenţionat sensul unor cuvinte, al unor idei” [Sb. agent + V + C.

d. obiect (abstract)]: Adversarii au denaturat adevărul.

A depăşi* – 2. „a trece peste o limită”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Omul acesta a

depăşit orice limită.

A descoperi* – 2. „a da pe faţă, a dezvălui, a trăda” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: El

şi-a descoperit intenţiile.

A descurca* – 2. „a lămuri, a clarifica o problemă, o situaţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Fratele a descurcat situaţia aceasta.

A dezrădăcina* – 2. (fig.) „A face să dispară [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract idee,

deprindere]: Conducerea a dezrădăcinat un obicei rău.

A emite* – 1. „a lansa” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : păreri, teorii; legi, decrete]:

Parlamentul emite legi.

A epuiza* – 2. „a termina studierea, lămurirea unei probleme” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Cercetătorul a epuizat problema.

A examina* – 2. „a studia amănunţit ceva sau pe cineva” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Cercetătorii examinează probleme ecologice

A executa* – 2. „a îndeplini un ordin” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract]: Subalternul

execută ordinele directorului. 4 „a cânta o bucată muzicală” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract]:

Pianistul execută o piesă muzicală de Grig. 5. „a aduce la îndeplinire” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract : un plan, o hotărâre judecătorească.)]: Inspectorul judiciar execută hotărârea

judecătorească.

Page 106: Verbe tranzitive

106

A expune* – 1. „a prezenta, a face cunoscut prin cuvinte, prin explicaţii” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (abstract)]: Profesorul expune tema

A favoriza* – 1. „a face posibilă, a înlesni desfăşurarea unei acţiuni” [Sb. instrument + V + C. d.

obiect (abstract)]: Investiţiile de capital au favorizat dezvoltarea economiei.

A frământa* – 2. „a examina o idee, un plan, o problemă întorcând-o pe toate părţile” [Sb. agent

+ V + C. d. obiect (abstract)]: Cercetătorul frământă problema aceasta.

A impune* – 1. „a face ca ceva să fie acceptat” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Şeful

îşi impune părerea. 2. „a supune unui impozit” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Toate

câştigurile se impun.

A indica* – 1. „a arăta, a semnala, a face cunoscut” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Anchetatorul a indicat un fapt interesant.

A iniţia* – 2. „a pune bazele unei acţiuni, a unei activităţi” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Colectivul nostru a iniţiat o acţiune de protest.

A inspira* – 2. „a insufla cuiva un gând, un sentiment” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Omul acesta îmi inspiră încredere.

A introduce* 4. „a pune în practică, în uz” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Noi am introdus

o nouă metodă de cercetare.

A învăţa* – 1. „a asimila cunoştinţe, a studia” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Copiii

învaţă istoria românilor. 3. „a trage învăţăminte” [Sb. obiect (abstract) + V + C. d. obiect

(abstract)]: Viaţa îl învăţă multe pe om.

A justifica* – 1. „a dovedi că ceva este just” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Studenţii

îşi justifică absenţele.

A lansa* – 2. „a pune în circulaţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Guvernul a lansat

o nouă iniţiativă.

A mirosi* – 2. (fig.) „a presimţi, a bănui, a presupune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract]:

Şeful a mirosit pericolul.

A monta* – 2. „a pune în scenă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Regizorul a montat 3

spectacole.

A ocoli* – 4. „a se eschiva de la un răspuns” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: De ce

Vasile ocoleşte problema.

A opera* – 1. „a face, a realiza, a înfăptui” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Contabilul

operează calcule. Managerul operează schimbări.

A ordona* – 1. „a da un ordin, a dispune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Preşedintele

a ordonat mobilizarea.

Page 107: Verbe tranzitive

107

A părăsi:* – 4. „a înceta, a întrerupe” [Sb. agent + V + C. d. obiect (o acţiune, o activitate.)]:

Opoziţia a părăsit şedinţa.

A păstra* – 2. „a respecta un obicei, o tradiţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Neamul

păstrează tradiţiile. 3. „ a menţine, a face să dureze” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Partenerul nostru păstrează tăcerea.

A pierde* – 3. „a rămâne fără o facultate intelectuală” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Vecinul nostru şi-a pierdut minţile 4. „a fi învins” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Sportivul a pierdut competiţia.

A poseda* – 2. „a cunoaşte o limbă străină” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: D.

Cantemir poseda 8 limbi străine.

A preda* – 2. „a transmite ,în mod sistematic, cunoştinţele unei discipline (prin cursuri, lecţii)

[Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Domnul Florea predă geografia.

A presupune* – 1. „a crede de mai înainte că ceva va avea loc” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Noi am presupus faptul acesta. 2 „a necesita ceva în prealabil pentru a se putea înfăptui”

[Sb. obiect . (acţiuni, fapte, fenomene) + V + C. d. obiect (abstract)]: Succesul presupune multă

muncă.

A prevedea* – 2. „a specifica, a menţiona” [Sb. obiect (legi, regulamente, dispoziţii) + V + C. d.

obiect]: Legea prevede toate drepturile cetăţenilor.

A promova* – 3. „a susţine” [Sb. agent + V + C. d. obiect (o idee, un curent)]: Noi nu

promovăm ideea federalizării.

A răscumpăra* – 2. „a compensa o faptă dăunătoare printr-o acţiune ulterioară” [Sb. agent + V

+ C. d. obiect (abstract)]: Maria şi-a răscumpărat greşeala

A repeta* – 1. „a citi sau a spune de mai multe ori o lecţie un rol” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Actorii repetă rolurile.

A saluta* – 2 „a primi cu entuziasm” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : o veste, o idee, o

acţiune)]: Noi salutăm această idee.

A semăna* – 2. (fig). „a propaga” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : idei, zvonuri,

vrajbă)]: Duşmanii noştri seamănă vrajbă.

A sesiza* – 1. „a pătrunde cu mintea” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Studenţii au

sesizat această problemă complicată.

A stăpâni* – 2. „a avea cunoştinţe temeinice într-un domeniu”[Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Savantul stăpâneşte bine materia.

Page 108: Verbe tranzitive

108

A susţine* – 2. „a afirma cu tărie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : o idee, un principiu,

un punct de vedere)]: Puţini susţin această idee. 3. „a se prezenta la un examen sau la un concurs”

[Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Studenţii susţin multe examene.

A tăia* – 4. „a suprima un text sau o parte din text” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]:

Redactorul a tăiat un paragraf.

A trimite* – 2. „a comunica printr-un post de radio” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract)]: Au

transmis că se va încălzi.

A trata* – 4. „a expune o problemă ştiinţifică, literară etc. ” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: Domnul Ionescu tratează probleme ecologice.

Sb. agent + V + C. d. obiect (loc incorporat)

A degaja* – 2. „a elibera ceva de un obstacol; (la fotbal) a trimite mingea departe de poarta

proprie, pentru a evita o acţiune periculoasă din partea adversarului” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(loc)]: Oamenii au degajat trecerea.

A descoperi* – 3. „a găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns” fig. „a pătrunde o taină” [Sb.

agent + V + C. d. obiect (loc incorporat)]: Poliţia a descoperit cheile în sertar.

A evacua* – 1. „a părăsi” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (loc incorporat)]: Autorităţile au

evacuat regiunea contaminată.

A cuceri* – 1. „a ocupa prin puterea armelor un teritoriu străin” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret: loc incorporat.)] Forţele armate ale Germaniei hitleriste au cucerit teritorii străine.

A ocupa* – 1. „a lua în stăpânire”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (teritoriu)]: Armata a ocupat

localitatea. 2. „a deţine o casă”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: un imobil, un spaţiu

locativ)]: Familia Ionescu a ocupat apartamentul nr. 28.

Sb. agent + V + C. d. obiect (unic);

A deschide* – 4. „A face un drum, o cărare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Autorităţile

au deschis drumul naţional nr. 5.

A descifra* – 1. „a citi, a desluşi un text neciteţ sau scris într-o limbă necunoscută sau cu semne

convenţionale” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic = texte)]: Cercetătorii descifrează texte vechi. 2.

a citi şi a interpreta o partitură muzicală” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Dirijorul descifrează

partitura unei simfonii.

A deservi* – 2. „a supraveghea şi a dirija funcţionarea unei maşini” [Sb. agent + V + C. d.

obiect (unic)]: Inginerul deserveşte parcul de maşini.

A desfunda* – 1. „a deschide” [Sb. agent + V + C. d. obiect (un butoi, o sticlă)]: Ion a desfundat

un butoi. 2. „a curăţa” [Sb. agent + V + C. d. obiect (canal, drum, şanţ)]: Sătenii au desfundat

canalul.

Page 109: Verbe tranzitive

109

A despiedica* – 2 „a ridica piedica de la o armă de foc” [Sb. agent + V + C. d. obiect (armă)]:

Soldatul a despiedicat pistolul.

A deturna* – 1. „a da altă destinaţie decât cea prevăzută legal” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret: fonduri băneşti)]: Unii agenţi economici deturnează fonduri. 2. „a abate un avion de pe

itinerarul normal, silind. pilotul să ia direcţia ce i se impune” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(avioane)]: Teroriştii deturnează avioane.

A dezrădăcina* – 1. „a scoate din pământ o plantă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (plante)]:

Plugarii au dezrădăcinat copacii de mere pădureţe.

A dicta* – 1. „a rosti clar cuvintele unui text” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic)]: Profesorul

dictează un text greu.

A eclipsa* – 1. „a întuneca total sau parţial un alt corp ceresc” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(corp ceresc)]: Soarele a eclipsat luna.

A epuiza* – 1. „a termina a isprăvi (prin vânzare, consum)” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(marfă)]: Magazinul a epuizat un lot de cărţi.

A fixa* – 3. „a stabili un termen, un preţ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (preţ)]: Producătorii

fixează preţul iniţial. A fixa* 4. „a trata cu fixator” ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (material

fotografic developat)]: Fotograful a fixat poza.

A fortifica* – 1. „a întări, a face mai rezistent” [Sb. agent + V + C. d. obiect unic(organism)]:

Nu toţi ne fortificăm organismul.

A frapa* – 2. „a răci şampania sau alte băuturi cu ajutorul gheţii” [Sb. agent + V + C. d. obiect

unic (băuturi)]: Chelnerul a frapat şampania.

A frământa* – 1. „a amesteca cu mâinile un aluat” [Sb. agent + V + C. d. obiect(unic)]: Mama

frământă pâinea.

A imprima* – 2. „a întipări desene colorate” [Sb. agent + V + C. d. obiect (ţesături)]: Angajaţii

imprimă materialul. A imprima* 3. a înregistra sunete pe benzi sau pe discuri” [Sb. agent + V + C.

d. obiect]: Fiul meu imprimă muzică clasică. A imprima* 4. „a tipări” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(cărţi)]: Tipografii imprimă cărţi şi manuale

A intona* – 1. „a cânta” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic: melodie, imn)]: Corul intonează

imnul Moldovei. A intona* 2. „a rosti cu un anumit ton” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic: cuvânt,

frază)]: Artistul intonează monologul lui Hamlet.

A împleti* – 2. „a strânge părul în cozi” [Sb. agent + V + C. d. obiect( unic: păr)]: Fetiţa îşi

împleteşte cozile.

A închide* – 6. „a îngrădi, a împrejmui” [Sb. agent + V + C. d. obiect (curte)]: Gospodarul şi-a

închis curtea.

Page 110: Verbe tranzitive

110

A ocupa* – 3. „a deţine un post”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (post, funcţie)]: Domnul

Palienco a ocupat postul de director.

Sb. agent + V + C. d. obiect (loc incorporat);

A decora* – 1. „a împodobi cu ornamente, zugrăveli etc.” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret: clădire, cameră) / loc incorporat]: Constructorul a decorat camera.

A devasta* – 1. „a distruge, a pustii” [Sb. agent + V + C. d. obiect (ţară, o regiune]: Inamicul a

devastat ţara noastră. 2. „a jefui, a prăda” [Sb. agent + V + C. d. obiect loc incorporat]: Hoţul a

devastat apartamentul.

Sb. agent + V + C. d. parte a corpului;

A depila* – 2. „a îndepărta părul în scopuri igienice” [Sb. agent + V + C. d. obiect (parte a

corpului)]: Femeile îşi depilează picioarele.

A deschide* – 3. „A face o incizie într-o rană sau într-o cavitate a corpului” [Sb. agent + V + C.

d. obiect (rană, parte a corpului)]: Medicul i-a deschis inima.

Sb. agent /instrument (sursă) + V + C. d. pacient /obiect;

A cuceri* – 2. (fig.) „A-şi atrage dragostea, simpatia, bunăvoinţa cuiva” [Sb. agent /instrument

+ V + C. d. pacient]: Copilul acesta ne-a cucerit prin gingăşia lui. Frumuseţea doamnei T l-a

cucerit pe colegul meu.

A difuza* – 1. „a propaga (prin viu grai, prin scris, prin radio” [Sb. agent / instrument + V + C.

d. obiect (abstract : idee, o ştire]: Crainicul difuzează ştiri. Radioul difuzează emisiuni interesante.

A emite* – 3. „a produce radiaţii” [Sb. sursă + V + C. d. obiect(concret)]: Substanţele

radioactive emit raze.

A frapa* – 1. „a face impresie, a bate la ochi” [Sb. sursă + V + C. d. pacient]: Frumuseţea fetei

ne-a frapat.

A impresiona* – 1. „a produce o impresie puternică” [Sb. agent /sursă + V + C. d. pacient]:

Actorul i-a impresionat pe spectatori. Spectacolul ne-a impresionat.

A ispiti* 1. – „a atrage, a ademeni” [Sb. sursă + V + C. d. pacient +]: Mâncarea aceasta mă

ispiteşte.

A mistui* – 2. ”a distruge, a nimici” [Sb. instrument + V + C. d. pacient]: Otrava a mistuit

şoarecii. 3. (fig.) „a chinui sufleteşte” [Sb. instrument. + V + C. d. pacient]: Pe băiat îl mistuie

dorul de casă.

A secera* – 1. „a reteza de la rădăcină cereale pentru a strânge recolta” [Sb. agent /instrument +

V + C. d. obiect (concret)/instrument incorporat]: Ţăranii cosesc grâul. Combina coseşte mazărea.

Sb. agent + V + C. d. obiect /pacient /rezultat incorporat

Page 111: Verbe tranzitive

111

A executa* – 3. „a face exerciţii de gimnastică, de balet”[Sb. agent + V + C. d. obiect(rezultat

încorporat]: Balerinele execută piruete.

Sb. agent / sursă + V + C. d. experimentator;

A cuprinde* – 2. „apune stăpânire, a cuceri” [Sb. obiect /sursă (abstract :stări sufleteşti, stări

fizice) + V + C. d. experimentator]: Pe soldat l-a cuprins neliniştea.

Sb. obiect + V + C. d. pacient /obiect;

A conduce* – 4. Sb. „a transmite o cantitate de” [Sb. obiect (corpuri) + V + C. d. obiect

(căldură, electricitate)]: Fierul conduce electricitatea.

A depăşi* – 3. „a întrece puterile, atribuţiile sau competenţa cuiva” [Sb. obiect (abstract) + V +

C. d. pacient]: Problema aceasta îl depăşeşte pe elev.

A domina* – 2. ”a întrece prin înălţime” [Sb. obiect + V + C. d. obiect]: Turnul domină

împrejurimile.

A impresiona* – 2. „a acţiona asupra substanţei sensibile de pe un film sau de pe o hârtie

fotografică” [Sb. obiect (lumină) + V + C. d. obiect]: Lumina a impresionat pelicula.

A iubi* – 2. „a ţine foarte mult la ceva” [Sb. agent + V + C. d. pacient /obiect]: Ion îşi iubeşte

mama /ţara.

A mustra* – 2. „a avea remuşcări” [Sb. obiect (abstract) + V + C. d. pacient]: Conştiinţa îl

mustră pe secretar.

A devansa* – 2. ”a face să se petreacă ceva mai devreme decât era prevăzut” [Sb. obiect + V +

C. d. obiect (abstract]: Şedinţa devansează programul.

A forma* – 2. „a alcătui, a constitui, a reprezenta” [Sb. (elemente multiple) + V + C. d. obiect]:

Mai multe case formează un cartier.

A frige* – 2. „a dogorî, a arde, a provoca arsuri” [Sb. obiect (surse de căldură sau corpuri

fierbinţi + V + C. d. pacient]: Fierul de călcat i-a fript mâna fetei.

A imprima* – 5. (fig) „a determina, a impune (un anumit ritm în muncă, viteza unui corp)”]Sb.

obiect + V + C. d. obiect]:„Salariile mari imprimă un ritm mai ridicat al muncii.

A părăsi:* – 2. (fig.) „a se simţi slăbit” [Sb. obiect (abstract) + V + C. d. pacient]: Puterile m-au

părăsit.

A smulge* – 1. „A scoate din locul unde se află, trăgând cu putere” [Sb. obiect /elementiv + V +

C. d. obiect (concret)]: Tractorul smulgea copacii. Furtuna a smuls acoperişul casei.

A strânge* – 4. „a apăsa asupra corpului, nefiind. suficient de larg” [Sb. obiect (îmbrăcăminte,

încălţăminte) + V + C. d. pacient]: Pe Ion îl strâng pantofii.

A susţine* – 1. „a servi drept suport unui lucru” ” [Sb. obiect (concret) + C. d. obiect (concret)]:

Stâlpul susţine acoperişul.

Page 112: Verbe tranzitive

112

A trăda* – 2. (fig.) „a nu mai funcţiona” ” [Sb. obiect (abstract : facultăţi mintale) + V + C. d.

pacient.]:Pe bătrân îl trădează memoria.

Sb. elementiv + V + C. d. pacient/obiect;

A desfunda* – 3. „a face să devină impracticabil” [Sb. elementiv (ploaie, revărsări de apă) + V

+ C. d. obiect un drum, un teren]: Ploaia torenţială a desfundat toate drumurile.

A stăpâni* – 3. „a domina pe cineva” ” [Sb. obiect (abstract : gânduri, sentimente) + V + C. d.

pacient]: Mă stăpâneşte dorul de ţară.

Sb. experimentator + V + pacient /obiect;

A auzi* – 1 „a percepe sunetele cu ajutorul auzului” [Sb. experimentator /instrument + V + C. d.

obiect (abstract)]: Petre aude cântecul/Urechile aud.

A dori* – 1. „a râvni, a fi stăpânit de dorinţa de a avea sau a obţine ceva” [Sb. experimentator +

V + C. d. obiect (abstract)]: Toţi oamenii doresc pace.

b. Structuri trivalente

În cadrul eşantionului de verbe tranzitive supuse analizei au fost depistate 13 clase valenţiale de

verbe trivalente. Dat fiind. faptul că numărul de verbe cu structuri trivalente este considerabil mai

mic decât cele cu structuri bivalente, le vom clasifica în cele ce urmează fără să ţinem seama de

calitatea lor mono- sau polisemantică. Verbele polisemantice sunt evidenţiate prin asterisc.

Sb. agent + V + C. d. obiect /pacient + C. loc A aranja – „a pune în ordine” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. loc]: Bibliotecara

aranjează cărţile pe rafturi. Copilul îşi aranjează lucrurile în dulap.

A cita* –2. „a reproduce întocmai ceea ce a spus sau a scris cineva, indicându-se sursa” [Sb.

agent + V + C. d. obiect (loc)]: Cercetătorul a citat fapte din E. Coşeriu. 3. „a chema pe cineva în

faţa unui organ judiciar” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. loc)]: L-au citat la proces pe vecin.

A conduce* – 3. „a însoţi pe cineva” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. loc]: Soţul meu m-a

condus până la gară.

A delega – „a da cuiva o delegaţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. loc]: Directorul l-a

delegat pe domnul Popescu la conferinţa de la Praga.

A deporta – „a trimite în mod forţat pe cineva într-o regiune îndepărtată” [Sb. agent + V + C. d.

pacient + C. loc]: Comuniştii au deportat multă lume în Siberia.

A desprinde – „a separa un lucru de altul cu care este unit; a desface din locul unde stă prins”

[Sb. agent + V + C. d. obiect + C. loc]: Meşterul a desprins lustra din cârlig.

A excerpta – „a lăsa la o parte, a exclude” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. loc.]:

Cercetătorul a excerptat exemple din opera lui Ion Creangă.

Page 113: Verbe tranzitive

113

A insera* –1. „a introduce o informaţie într-un ziar; a include un adaos într-un text” [Sb. agent +

V + C. d. obiect (abstract) + C. loc.]: Redactorul a inserat o informaţie de ultimă oră în numărul de

azi al ziarului. 2. „a introduce un material în masa altui material” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract)]: [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract) C. loc.]: Cercetătorii au inserat noi fapte în

raportul de dare de seamă.

A instala* – 2. „a stabili într-un loc, într-un post” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. loc.]:

Domnul Florea l-a instalat pe fratele său în postul de contabil-şef.

A insufla* – 1. „a introduce sub presiune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: gaze) + C.

loc.]: Oţelarii insuflă gaze în cuptor.

A introduce* – 1 „a face să intre, să pătrundă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. loc]:

Medicul a introdus seringa în venă. 2. „a face ca o persoană să fie primită de cineva sau să fie

admisă într-o organizaţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient +C. loc]: Secretara l-a introdus pe Ion în

cabinetul directorului. 3. „a ajuta pe cineva să se iniţieze într-o problemă, într-o activitate” [Sb.

agent + V + C. d. pacient + C. loc.]: Radu Vasilescu l-a introdus pe fiul său în această afacere.

A ocupa* – 4. „a rezerva”. [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract) + C. loc]: Moşul a ocupat un

loc la trenul de la ora 6.

A plasa* – 1. „a aşeza ceva într-un anumit loc; a instala pe cineva într-un post” [Sb. agent + V +

C. d. pacient + C. loc]: L-au plasat la Ambasada Germaniei. 2. „a investi o sumă de bani într-o

acţiune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. loc]: Firma noastră a plasat tot capitalul în

afacerea aceasta. 4. „a trimite mingea într-un anumit loc de pe teren” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(mingea) + C. loc]: Fotbalistul a plasat mingea în centru.

A trimite* – 1. „a dispune ca cineva să se ducă undeva” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. loc]:

Mama a trimis copii la şcoală. 2. „a indica cuiva să consulte un text” [Sb. agent + V + C. d. pacient

+ sursă]: Coordonatorul m-a trimis la lucrările lui E. Coşeriu.

Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind. (cauză)

A bonifica – „a scădea dintr-o factură o anumită sumă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) +

C. ind. (cauză)]: Contabila a bonificat preţul pentru plată în numerar.

A suspecta – „a bănui pe cineva de ceva” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind. (cauză)]:

Colegul meu mă suspectează de fraudă.

Sb. agent /instrument + V + C. ind. destinatar + C. d. obiect (abstract)

A cauza – „a fi cauza a ceva, a pricinui, a produce” [Sb. agent /instrument + V + C. ind.

destinatar + C. d. obiect (abstract)]: Partenerii ne-au cauzat mari pierderi. Ploaia torenţială a

cauzat mari pierderi fermierilor.

Page 114: Verbe tranzitive

114

A croşeta – „A împleti cu croşeta” [Sb. agent /instrument + V + C. d. obiect (concret) + C. ind.

destinatar]: Mama îi croşetează copilului o căciuliţă.

A datora – „a avea de plătit cuiva o datorie bănească; a avea o obligaţie morală faţă de cineva”

[Sb. agent + V + C. d. obiect (concret/abstract) + C. ind. beneficiar]: Prietena mea îmi datorează

1000 de lei. Soţul îi datorează soţiei o explicaţie.

A dărui – „a da cuiva un lucru în dar” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind.

beneficiar]: Soţul i-a dăruit Mariei o maşină.

A decerna – „a acorda un premiu, o decoraţie” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) C. ind.

destinatar]: Guvernul i-a decernat acestui scriitor un premiu.

A dedica – „a închina cuiva în semn de omagiu şi de afecţiune” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret) + C. ind. beneficiar]: Poetul i-a dedicat o poezie mamei sale.

A dicta* – 2. „a impune ceva în mod categoric” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract) + C.

ind.]: Directorul ne dictează părerile lui personale.

A dori* – 2. „a ura cuiva ceva” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract) + C. ind.]: Copiii le

doresc mamelor sănătate.

A indica* – 2. „a recomanda, a prescrie ” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : un

medicament, un tratament) + C. ind.]: Medicul i-a indicat antibiotice copilului.

A interzice – „a nu permite să se facă un lucru” [Sb. agent + V + C. ind. + C. d. obiect]: Părinţii

i-au interzis copilului dulciurile.

A plasa* – 3. „a vinde, a distribui bilete la un spectacol” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)

+ C. ind.]: Producătorii au plasat marfa unui cumpărător din Mensk.

A remite – „a preda, a înmâna” [Sb. agent + V + C. d. obiect + C. ind. (destinatar)]: Curierul a

remis documentele secretarei.

A împărţi – „a diviza, a repartiza, a distribui” [Sb. agent + V + C. d. obiect + C. ind.]:

Profesoara împarte cărţi elevilor.

A pasa* – 1. „a da, a transmite, a face să ajungă în mâna altuia”: [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret) + C. ind.]: Ion i-a pasat sarea vecinului din dreapta. Sensul 2. „a trimite mingea unui

coechipier” [Sb. agent + V + C. d. obiect (mingea) + C. ind.]: Gică Hagi i-a pasat mingea lui Mutu.

A plăti* – 3. „a răsplăti în bani un serviciu, o muncă efectuată” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(bani) + C. ind.]: Stăpânul i-a plătit instalatorului 100 de lei.

A preda* – 1. „a da în primire” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind.]: Funcţionara a

predat dosarele directorului.

A restitui – „a da ceva înapoi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) +C. ind. (destinatar)]:

Colegul i-a restituit cărţile lui Radu.

Page 115: Verbe tranzitive

115

A reţine* – 2. „a opri o parte din drepturile cuiva” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C.

ind.]: Lui Popescu directorul i-a reţinut salariul. .

A transmite* – 1. „a comunica ceva prin intermediul cuiva” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract) + C. ind.]: I-am transmis să vină. 3. „a face o transmisiune în drepturi” [Sb. agent + V +

C. d. obiect (concret) + C. ind.]: Tatăl i-a transmis fiului drepturile de proprietate.

A tricota – „a realiza un tricot, a împleti” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind.

(destinatar)]: Mama îi tricotează fiice o vestă.

A comuta* – 1. „a schimba o pedeapsă mai grea în una mai uşoară” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract) C. ind. (destinatar)]: Lui Petrescu judecătorul i-a comutat pedeapsa capitală.

Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind. obiect /pacient

A colaţiona – „a confrunta copia unui text cu originalul” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret)

+ C. ind. obiect /pacient]: Scriitorul a colaţionat copia cu originalul.

A extorca – „a obţine ceva prin forţă, prin ameninţări, prin violenţă” [Sb. agent + V + C. d.

obiect + C. ind.]: Gardienii au extorcat bani de la deţinut.

A împrumuta* – 2. „a lua de la altul un obicei, o idee” [Sb. agent + V + C. d. obiect + C. ind.

prep.]: Nu ştiu de la cine a împrumutat băiatul acest obicei.

A scuti – „a dispensa pe cineva de anumite îndatoriri” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind.

prep.]: Directorul l-a scutit pe subaltern de o sarcină suplimentară.

A mobiliza* – 2. „a antrena o colectivitate la o acţiune de interes general” [Sb. agent + V + C. d.

pacient + C. ind. prep.]: Primarul a mobilizat bătrânii la culesul strugurilor.

A schimba* – 1. „a înlocui pe ceva sau pe cineva cu altceva sau altcineva” [Sb. agent + V + C.

d. pacient + C. ind. prep.]: Directorul l-a schimbat pe maistrul bătrân cu unul tânăr. 2. „a ceda un

lucru pentru alt lucru” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind. prep.]: Ţăranii schimbă

grâul pe porumb.

A sesiza* – 2. A înştiinţa o autoritate despre un caz care trebuie luat spre cercetare” [Sb. agent +

V + C. d. pacient + C. ind. prep.]: Noi am sesizat autorităţile despre nereguli.

A smulge* – 2. (fig.) „a obţine ceva cu mari eforturi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract) +

C. ind. prep.]: Anchetatorul a smuls o mărturie de la inculpat.

Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. ind. (scop)

A colecta – „a aduna lucruri, bani etc. într-un anumit scop” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(concret) + C. ind. (scop)]: Noi colectăm alimente pentru sinistraţi. Multe organizaţii de binefacere

colectează bani pentru casele de copii.

Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: servicii publice sau bunuri ale statului)

Page 116: Verbe tranzitive

116

A concesiona – „a da în concesiune” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret: servicii publice sau

bunuri ale statului) + C. ind. beneficiar]: Întreprinderea noastră a concesionat cantina unei

firme private.

Sb. agent + V + C. d. pacient) + C. scop

A conjura – „a ruga stăruitor” [Sb. agent + V + C. d. pacient) + C. scop]: Părinţii îl conjură pe

fiu să nu plece în străinătate.

A constrânge – „a forţa pe cineva să facă un lucru” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. scop]:

Directorul l-a constrâns pe Ion să plece în delegaţie.

Sb. agent / instrument + V + C. d. pacient + C. ind. (abstract)

A inspira* – 2. (fig.) „a insufla cuiva un gând, un sentiment” [Sb. agent + V + C. d. obiect

(abstract) + C. ind.]: Acest om inspiră milă călătorilor.

A insufla* – 2. „a provoca cuiva un sentiment, o anumită stare sufletească” [Sb. agent + V + C.

d. obiect (abstract) + C. ind.]: Copilul acesta îmi insuflă milă.

A împiedicat* – 2. (fig.) „a nu lăsa pe cineva să facă ceva” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C.

ind.]: Părinţii l-au împiedicat pe fiu să plece în străinătate.

A împrumuta* – 1. „a da cuiva (sau a lua de la cineva) un lucru sau o sumă de bani sub rezerva

restituirii” [Sb. agent + V + C. d. obiect + C. ind. D/prep.]: Ion i-a împrumutat lui Dan 1000 de lei.

Ion a împrumutat de la Dan 1000 de lei.

A contamina – „a transmite o boală molipsitoare” [Sb. agent /instrument + V + C. d. pacient +

C. ind. (boala)]: Sora şi-a contaminat fratele de variolă.

A deferi – „a trimite pe cineva în judecată” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind. instanţă]:

Autorităţile l-au deferit judecăţii pe infractor.

A degaja* – 3. „a elibera pe cineva de o sarcină, de o îndatorire” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C

ind.]: Colegul m-a degajat de o sarcină foarte grea.

A degreva – „a scuti pe cineva de o sarcină” [Sb. agent + V + C. d. pacient + beneficiar

incorporat + C. ind. (abstract]: Secretariatul îl degrevează pe director de sarcini secundare.

A felicita – „a adresa cuiva cuvinte de laudă cu ocazia unui succes obţinut; a exprima cuiva

urări de fericire cu o anumită ocazie” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind.]: Am felicitat-o pe

prietena noastră cu ocazia jubileului.

A forţa* – 1. „a sili, a constrânge, a obliga” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind.]: Prietenii

ne-au forţat să mergem în excursie.

A implica – 2. „a amesteca pe cineva într-o afacere” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind.]:

Prietenul l-a implicat într-o afacere necurată.

Page 117: Verbe tranzitive

117

A provoca* – 2. „a aţâţa, a întărâta, a instiga” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind. prep.]:

Tinerii aceştia ne provoacă la ceartă

A trata* – 2. „a oferi cuiva mâncare sau băutură” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. ind. prep.]:

Ioana m-a tratat cu prăjituri.

Sb. agent + V + C. d. pacient + EPS (funcţie)

A confirma* – 2 „ a definitiva într-un post, într-o situaţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient +

EPS]: L-au confirmat la postul de contabil-şef.

A definitiva* – 2. „a face pe cineva să rămână definitiv într-un post” [Sb. agent + V + C. d.

pacient + EPS]: Pe domnul Florea l-au definitivat decan.

A desemna „a indica pe cineva ca fiind. potrivit pentru a ocupa o anumită funcţie sau pentru a

îndeplini o sarcină” [Sb. agent + V + C. d. pacient + EPS (funcţie)]: Directorul l-a desemnat pe

domnul Tabără contabil.

Sb. agent + V + C. d. obiect + instrument

A colora* – 1 „a da unui obiect o anumită culoare cu ajutorul unei vopsele” [Sb. agent + V + C.

d. obiect + instrument incorporat sau exprimat)]: Zugravul colorează pereţii /cu galben. 2. (fig.) „a

da o nuanţă vie [Sb. agent + V + C. d. obiect (abstract : vorbire sau scris) + instrument]: Oratorul îşi

colorează discursul cu figuri de stil.

A distinge* – 2. „a acorda cuiva o distincţie” [Sb. agent + V + C. d. pacient + instrument]: Pe

domnul Florea l-au distins cu un premiu.

A dota – „A utila cu cele necesare” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret, întreprindere, birou)

+ instrument]: Ministerul a dotat spitalul cu echipament modern.

A fertiliza – „a mări fertilitatea unui teren” [Sb. agent + V + C. d. obiect (unic, sol) +

instrument] Agronomii au fertilizat solul cu îngrăşăminte minerale.

A împrejmui – „a îngrădi” [Sb. agent + V + C. d. obiect (loc) + instrument]: Tata a împrejmuit

casa cu un gard de piatră.

A încapsula – „a astupa o sticlă cu o capsulă” [Sb. agent + V + C. d. obiect (loc) + instrument]:

Angajaţii fabricii încapsulează şampania cu dopuri de plută.

A lustrui – „a da lustru unui obiect” [Sb. agent + V + C. d. obiect + instrument] Cizmarul

lustruieşte cizmele cu vacs.

Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C. mod

A clasa* – 2. „a stabili locul cuvenit cuiva în urma unui examen sau concurs” [Sb. agent + V +

C. d. pacient + C. mod]:Pe concurentul nostru l-au clasat al treilea.

A evalua – „a aprecia, a stabili valoarea, preţul” [Sb. agent + V + C. d. obiect (concret) + C.

mod]: Specialiştii au evaluat preţul imobilului la un milion de lei.

Page 118: Verbe tranzitive

118

A frauda – „ a săvârşi o fraudă” [Sb. agent / instrument + V + C. d. obiect + C. mod]: Unii

agenţi economici au fraudat statul cu milioane de lei. Evaziunile fiscale au fraudat statul cu

milioane de lei.

A trata* – 1. „a se purta cu cineva într-un anumit fel”[Sb. agent + V + C. d. pacient +C. mod.]:

Managerul ne tratează bine.

Sb. agent + V + C. d. experimentator + C. mod

A fascina – „a cuceri pe cineva prin calităţi deosebite” [Sb. agent + V + C. d. experimentator +

C. mod]: Artista ne-a fascinat cu frumuseţea ei.

A fermeca – „a încânta, a atrage” [Sb. agent + V + C. d. experimentator + C. mod.]: Copilul ne-

a fermecat prin gingăşia lui.

Sb. agent + V + C. d. obiect + onomasiv

A intitula – „a da un titlu [Sb. agent + V + C. d. obiect + onomasiv]: Scriitorul şi-a intitulat

cartea „Nada florilor”.

Sb. agent + V + C. d. pacient + C. rel.

A iniţia* – 1. „a da cuiva primele cunoştinţe” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. rel.]: L-am

iniţiat pe cumnatul meu în contabilitate.

A interoga – 2. „a examina un elev, un student” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. rel.]:

Profesorul l-a interogat pe elevul repetent la matematică.

A învăţa* – 2. „a transmite cuiva cunoştinţe dintr-un domeniu oarecare” [Sb. agent + V + C. d.

pacient + C. rel.]: Care profesor vă învaţă la chimie?

A pregăti* – 2. a da lecţii, a medita” [Sb. agent + V + C. d. pacient + C. rel.]: Ion pregăteşte

elevi la matematică.

În cadrul eşantionului de verbe tranzitive supuse analizei au fost depistate 14 clase valenţiale

de verbe trivalente. Complexitatea structurilor trivalente este evidentă. Mai ales, în cadrul verbelor

polisemantice se înregistrează o paletă largă de argumente care au ropluri dintre cele mai diverse.

Schimbările rolurilor determină sememele verbelor polisemantice. Este exemplul verbului

polisemantic a trata care îşi conturează structura semantică în funcţie de rolurile argumentelor

acestuia.

Page 119: Verbe tranzitive

119

Capitolul IV Verbele tranzitive în cadrul oporiţiei diateziale

4.1. Raportul dintre tranzitivitate şi diateză

Categoria diatezei a suscitat foarte multe discuţii în lucrările de lingvistică românească. Este

şi în prezent cea mai controversată categorie gramaticală a verbului, cunoscând cele mai aprinse

dezbateri teoretice. Conform Dicţionarului de ştiinţe ale limbii, discuţiile s-au referit la: a) natura

specială a categoriei, cu manifestare preponderent sintactică, şi cu efect pragmatic; b) numărul de

termeni opozabili; c) caracterul restrictiv al diatezei în sensul că spre deosebire de celelalte categorii

gramaticale, care angajează părţile de vorbire în ansamblul lor, diateza nu antrenează toate lexemele

aparţinând clasei verbului. În plus, există restricţii sintactice şi selecţionale în cadrul fiecărei diateze

în parte; d) marcarea diatezei este deosebită de cea a celorlalte categorii gramaticale. [DŞL, p.174]

În lucrările de specialitate s-a menţionat în repetate rânduri că tranzitivitatea este strâns

legată de categoria diatezei. Cu toate acestea, încă prin anii 60 ai secolului trecut Finuţa Asan a

remarcat că raportul dintre diateze şi tranzitivitate nu este prezentat explicit şi clar în gramaticile

româneşti. Analizând starea de lucruri din cele mai reprezentative gramatici ale timpului (H. Tiktin,

I. Iordan, N. Drăgan, Al. Rosetti şi J. Byck, Gramatica Academiei), cercetătoarea constată că există

unele nedumeriri. Astfel, în gramatica lui H. Tiktin se menţionează că verbele se împart în tranzitive

şi intranzitive, pe de o parte, active şi pasive, pe de altă parte. Un verb tranzitiv poate apărea ca

activ, pasiv sau reflexiv; un verb intranzitiv, ca activ sau reflexiv. I. Iordan consideră că verbele

tranzitive pot fi numai active, pasive şi reflexive, cele intranzitive, numai active. Pasivele şi

reflexivele sunt considerate tranzitive pentru că primele provin totdeauna şi ultimele de cele mai

multe ori din verbe active tranzitive. Intranzitivele sunt numai active pentru că ele nu pot avea

corespondente pasive şi reflexive. Prin urmare acad. Iorgu Iordan consideră că un verb este tranzitiv

sau intranzitiv după cum poate primi sau nu, la diateza activă, un complement direct. Nicolae

Drăgan consideră că pasivele şi reflexivele rămân în afara împărţirii verbelor în tranzitive şi

intranzitive. Al. Rosetti şi J.Byck consideră că activele şi pasivele sunt tranzitive sau intranzitive,

iar reflexivele, deşi primesc toate un complement direct (pronumele reflexiv), au şi ele unele un

înţeles tranzitiv (cum ar fi a se spăla, a se îmbrăca), iar altele au înţeles intranzitiv (a se teme, a se

uita). În GLR. se spune că verbele active sunt unele tranzitive, iar altele intranzitive şi că pasivul

apare numai la verbele tranzitive.

Nedumerirea consemnată de Finuţa Asan se referă la faptul dacă verbul îşi menţine

tranzitivitatea şi când este la diateza pasivă şi nu se mai poate construieşte cu un complement direct.

Page 120: Verbe tranzitive

120

Potrivit părerii lui Iorgu Iordan, verbul îşi păstrează tranzitivitatea şi când trece la diateza pasivă,

adică rămân tranzitive chiar dacă nu se construiesc cu un complement direct. Potrivit părerii lui

Sorin Stati, un verb tranzitiv care trece de la diateza activă la cea pasivă îşi pierde caracterul său

tranzitiv, devenind intranzitiv. Însumând aceste păreri, Finuţa Asan relevă că într-un caz s-a avut în

vedere faptul că numai activele tranzitive pot trece la diateza pasivă, iar în celălalt caz s-a ţinut

seama de regimul verbelor la diateza pasivă. De fapt, continuă cercetătoarea, şi la diateza pasivă (ca

şi la activ sau la reflexiv) unele verbe pot fi construite cu un complement direct sau cu o propoziţie

completivă directă şi altele nu: unele verbe pasive sunt tranzitive şi altele intranzitive. Opinia

cercetătoarei este că sunt tranzitive acele verbe care la diateza activă se construiesc cu două

complemente directe, pe când celelalte verbe la diateza pasivă sunt intranzitive. Astfel, orice verb,

pe lângă faptul că aparţine la o anumită diateză este fie tranzitiv, fie intranzitiv. [Finuţa Asan,

p.341-348].

Pentru a elimina discordanţele menţionate mai sus, este necesar să trecem succint în revistă

problemele consemnate în cursul dezbaterilor în jurul diatezei.

Prima problemă ce trebuie lămurită este natura specială a diatezei în cadrul categoriilor

gramaticale ale verbului. Vorba e că în studiile recente diateza este considerată o categorie

morfosintactică şi pragmatică. Din punct de vedere sintactic diateza exprimă relaţia Subiect –

Proces – Obiect, vizând argumentele antrenate în relaţia Verb – Agent – Pacient. Din punct de

vedere pragmatic diateza realizează o deplasare a interesului comunicativ, de la un protagonist al

procesului spre altul sau spre procesul însuşi, fără referire la vreunul din protagoniştii lui. Deci la

definirea diatezei trebuie ţinut cont de nivelul comunicativ – pragmatic al enunţului şi implicit de

intenţia comunicativă a emiţătorului. Intenţia comunicativă determină forţa ilocuţionară a unui

enunţ. Tot mai mulţi lingvişti sunt preocupaţi de segmentarea comunicativ-pragmatică a enunţului.

I. Apresean (1974), G.Pocepţov (1978), V. Hracovskii (1981), N.Sliusareva (1986), Maria Manoliu

Manea (1993), Ion Bărbuţă (2002) au tratat în lucrările lor varierea nivelului comunicativ-pragmatic

prin focalizarea unuia dintre cele trei componente ale situaţiei denotate în cadrul construcţiilor

diateziale. Anume deplasarea focus-ului, a interesului comunicativ, de la un component spre altul

conturează una din formele diateziale cunoscute în limbă. Astfel, Ion Bărbuţă menţionează că

diateza este folosită pentru a reprezenta din diferite puncte de vedere secvenţa subiect – proces –

obiect. În funcţie de constituentul pe care vorbitorul vrea să-l pună în centrul comunicării – unul

dintre cei doi protagonişti sau procesul însuşi – în limbă sunt posibile trei construcţii diateziale.

Acestea pot avea în calitate de centru predicativ un verb la una din cele trei forme de diateză:

diateza activă (marca zero), diateza pasivă (a fi + participiu) şi diateza medio-pasivă (este vorba de

impersonal şi reflexivul pasiv: se+verb) Astfel, conchide lingvistul Ion Bărbuţă, diateza activă este

Page 121: Verbe tranzitive

121

un mijloc de reliefare a participantului dinamic: Columb a descoperit America. Diateza pasivă pune

în centrul atenţiei participantul nedinamic, pasiv: America este descoperită de Columb. Diateza

medio-pasivă concentrează atenţia asupra desfăşurării acţiunii, adică asupra procesului însuşi: În

anul 1492 se descoperă America [Bărbuţă, 1998, p.65; 2002, p.88]. Deci situaţia din realitate

exprimată de verbul predicat la diferite diateze rămâne neschimbată, deoarece orientarea procesului

este aceeaşi: acţiunea efectuată de un participant se răsfrânge asupra unui participant pasiv. Însă în

funcţie de importanţa pe care o acordă vorbitorul celor două poluri ai procesului (agentul şi

pacientul), foloseşte două modalităţi de exprimare a aceleiaşi realităţi prin diverse forme ale

verbului ce exprimă raporturi sintactice diferite. [GULR, p. 175].

A doua problemă intens discutată în studiile de specialitate se referă la numărul formelor

diateziale. În gramaticile româneşti numărul de forme diateziale variază de la doi până la şase. Două

diateze (activă şi pasivă) sunt preconizate în „Gramatica pentru toţi” de Mioara Avram [1997] şi în

GULR [2001]. Pentru şase forme diateziale (activă, pasivă, reflexivă, reciprocă, impersonală,

dinamică) pledează Dumitru Irimia [1997]. Cele mai multe gramatici ale limbii române

consemnează trei forme diateziale: activă, pasivă şi reflexivă. E drept că asupra existenţei diatezei

reflexive s-a discutat foarte mult. Mioara Avram însă consideră că „Controversele teoretice

privitoare la existenţa unei a treia diateze sau chiar a mai multor diateze nu au importanţă pentru

practica limbii. Ceea ce interesează cultivarea limbii este folosirea unui verb cu sau fără pronume

reflexiv, nu interpretarea în sensul apartenenţei la o diateză sau alta. [Avram, 1997, p.205].

Foarte argumentată este opinia conform căreia în limba română există trei forme diateziale:

activă, pasivă şi medio-pasivă [Bărbuţă, 2002, p.88-91]. În cercetarea noastră aderăm la această

opinie, ea fiind în consens cu tezele puse la baza prezentului studiu.

În ceea ce priveşte legătura pe care o are tranzitivitatea cu formele diateziale se constată că

verbele la diateza activă pot fi tranzitive şi intranzitive, iar la diateza pasivă – verbele active

nepronominale tranzitive (e drept că nu în totalitatea lor). La diateza reflexivă pot fi verbele

tranzitive şi intranzitive.

A treia problemă se referă la caracterul restrictiv al diatezei în sensul că spre deosebire de

celelalte categorii gramaticale, care angajează părţile de vorbire în ansamblul lor, diateza nu

antrenează toate lexemele aparţinând clasei verbului. Adică nu toate verbele limbii române pot

forma opoziţii diateziale nici măcar la două dintre formele categoriei diatezei (activă şi pasivă).

Despre modificări diateziale regulate pentru toate formele diateziale preconizate (cele trei sau cele

saşe) nici vorbă nu poate fi. Se constată o „specializare” a verbelor pentru o formă diatezială sau

alta. Verbele cu cele mai productive transformări diateziale sunt verbele tranzitive – directe.

Urmează verbele tranzitive – reflexive. Intranzitivele sunt în afara categoriei de diateză, deoarece se

Page 122: Verbe tranzitive

122

folosesc doar la o singură formă – la diateza activă – fapt ce nu cadrează cu definiţia categoriei

gramaticale, care trebuie să aibă cel puţin doi termeni.

A patra problemă ţine de marcarea diatezei care este deosebită de cea a celorlalte categorii

gramaticale. După cum s-a menţionat mai sus, diateza activă este nemarcată, adică are marca zero,

diateza pasivă este marcată prin auxiliarul a fi + participiu şi diateza reflexivă – prin se + verb.

Astfel, conform Dicţionarului de ştiinţe ale limbii „Marcarea diatezei a cunoscut, din punct de

vedere istoric o trecere de la marcarea predominant sintetică, din latină, spre cea exclusiv analitică,

din limbile romanice: cu auxiliar pasiv sau clitic reflexiv” [DŞL, 174]. După cum se poate lesne

observa, doar verbele tranzitive directe şi cele reflexive obiective pot avea mărci diateziale.

Deci raportul dintre tranzitivitate şi diateză este unul specific pentru limba română. Au

posibilitatea de a accepta transformările diateziale verbele a căror structură actanţială îndeplineşte

toate condiţiile necesare pentru realizarea opoziţiei activ / pasiv. Adică acelea care implică doi

participanţi ai procesului: unul activ, care îndeplineşte acţiunea, iar altul pasiv, care o suferă.

Acestea sunt verbele tranzitive-directe. Verbele intranzitive, a căror structură actanţială nu

implică un al doilea participant al procesului, nu admit transformarea pasivă. În cazul verbelor

intranzitive trecerea la diateza pasivă se blochează, din care cauză ele rămân doar cu o formă

diatezială exprimată – cea activă, şi aceea nemarcată. Din cauza aceasta, verbele intranzitive trebuie

considerate în afara diatezei.

La fel de multe discuţii a suscitat problema raportului dintre diateză şi tranzitivitate în

lucrările lingviştilor din alte ţări. Astfel, în lingvistica rusă problema se discută intens pe parcursul

unei perioade îndelungate. L. L. Bulanin, examinând problema raportului dintre diateză şi

tranzitivitate, tratează categoria diatezei ca „ceva deosebit de tranzitivitate, însă strâns legată de

aceasta” [Bondarko Bulanin, p.161] şi relevă trei direcţii principale în interpretarea acestei

probleme:

1) Opoziţia diatezei active şi pasive se sprijină pe deosebirea între verbele tranzitive şi

intranzitive;

2) Particularităţile verbelor tranzitive se manifestă în paralelismul construcţiilor active şi pasive;

3) Corelaţia diatezei cu tranzitivitatea se relevă în posibilitatea verbelor tranzitive de a avea

formaţii corelative în – ся.

A. V. Bondarko tratează tranzitivitatea ca pe o sferă funcţional-semantică în câmpul diatezei

alături de sferele activ/pasiv precum şi sensurile particulare ale verbelor reflexive [Bondarko,1978,

p. 235]. Astfel, tranzitivitatea/intranzitivitatea directă condiţionează corelaţia/necorelaţia formelor

de activ/pasiv: verbele tranzitive, de regulă, au forme de pasiv, iar cele intranzitive, nu au.

Page 123: Verbe tranzitive

123

B. Konopielko argumentează teza conform căreia între tranzitivitate şi diateză nu există nici

o legătură. Aceste două categorii nu depind una de alta. Argumentele cercetătoarei sunt

următoarele:

1) existenţa verbelor tranzitive implicite, cu poziţia complementului direct nemarcată, care nu

formează diateza pasivă. De exemplu, în propoziţiile: Băiatul citeşte. Tatăl bea ş. a.;

2) existenţa unor verbe tranzitive care, deşi se combină cu un complement direct, nu formează

deloc (sau formează foarte rar) participii pasive (de exemplu, a mulţumi, a pune, a ţine etc.);

3) existenţa unor verbe care primesc un complement direct, dar care nu formează diateza pasivă

(a învârti, a întoarce, a juca).

În baza acestor argumente, cercetătoarea conchide că tranzitivitatea şi diateza se

intersectează, însă nu poate fi vorba despre o interdependenţă, despre o legătură strânsă între aceste

două categorii. Această interdependenţă este doar aparentă. Invocând aserţiunea reputatului lingvist

rus V. V. Vinogradov referitor la tranzitivitate, conform căreia tranzitivitatea este „una din

problemele centrale ale semanticii verbului, care doar cu o latură atinge problema diatezei”

[Vinogradov, 1972, p.507], B. Konopielko exprimă ideea că problema tranzitivităţii nu poate fi

epuizată pe baza categoriei diatezei [Konopielko, p. 29-30].

Analiza întreprinsă până aici confirmă specificul legăturii dintre tranzitivitate şi diateză,

relevat mai sus pentru limba română. Într-adevăr, se poate spune că tranzitivitatea şi diateza se

intersectează, însă nu poate fi demonstrată legătura strânsă existentă între aceste două categorii de

vreme ce se constată o serie de fapte ce o infirmă. Sorin Stati menţiona cu mulţi ani în urmă că

„Sferele noţiunilor „verb tranzitiv” şi „verb intranzitiv” se încrucişează cu sferele sensurilor „verb

activ”, „verb pasiv”, „verb reflexiv”. Tranzitivitatea şi intranzitivitatea nu sunt marcate, iar activul

şi pasivul sunt marcate. (...) Tranzitivitatea şi, respectiv, intranzitivitatea verbului trebuie studiate

independent de faptul că verbul este la activ, la pasiv sau la reflexiv.[Stati, 1958, p.41].

4. 2. Conjugarea verbelor tranzitive la diateza activă şi la diateza pasivă.

Forma de conjugare diatezială a verbului depinde, după cum am arătat mai sus, de structura

actanţială a acestuia şi, mai ales, de specificul funcţional al participanţilor sau al protagoniştilor

procesului. Pentru ca verbul să poată fi conjugat şi la diateza activă, şi la diateza pasivă e nevoie ca

structura sa actanţială să includă doi actanţi dintre care unul să îndeplinească funcţia de realizator al

acţiunii, iar celălalt – funcţia de obiect, de cel care suferă efectele acţiunii. Dintre cele cinci clase de

verbe identificate în lucrările de specialitate:

Page 124: Verbe tranzitive

124

● Verbe tranzitive-directe (care desemnează procese înfăptuite de un participant activ şi care se

extind asupra unui obiect diferit de subiect): a săpa (o fântână), a construi (o casă), a constitui

(o comisie);

● Verbe tranzitive-reflexive (care desemnează procese înfăptuite de un actant asupra sa): a se

îmbrăca, a se spăla, a se lăuda;

● Verbe tranzitive-reciproce (care desemnează procese înfăptuite concomitent ori succesiv de

doi sau mai mulţi actanţi unul asupra celuillalt):a se ajuta, a se respecta, ase saluta;

● Verbe intranzitive (care desemnează procese înfăptuite de un singur participant, limitând

acţiunea la sfera subiectului) a merge, a ajunge, a alerga;

● Verbe impersonale (care desemnează procese ce nu implică nici un participant) a ploua, a

ninge [Bărbuţă, 2002, p. 78-79],

doar prima clasă se pretează la o conjugare activ/pasivă, întrunind toate condiţiile necesare unei

atare transformări, cu unele restricţii despre care vom vorbi în alt paragraf. La acest tip de procese

se clasează verbele tranzitive în a căror structură actanţială relaţiile dintre proces şi actanţii lui se

referă la doi actanţi: cel subiectual şi cel obiectual. Primul este actantul activ, care iniţiază procesul,

iar al doilea este actantul pasiv care suportă, efectele procesului. Acest participant este nedinamic şi

în cadrul operaţiei de pasivizare trece pe poziţia de subiect. Pentru clasa verbelor tranzitive este

caracteristică orientarea procesului către .actantul obiectual.

Tipul actantului în poziţie de subiect are o mare importanţă pentru conjugarea activă şi

pasivă. Dacă acest actant este dinamic, adică este realizatorul, agentul acţiunii iar acţiunea lui trece

asupra unui obiect, atunci verbul poate fi conjugat la diateza activă şi la diateza pasivă. Dacă

actantul în poziţie de subiect nu este dinamic, ci exprimă diverse tipuri de relaţii, percepţii

senzoriale sau stări ale subiectului, atunci verbul nu poate fi conjugat la cele două forme de diateză.

Verbele intranzitive nu exprimă opoziţiile diateziale. Deşi în unele gramatici ele sunt

considerate ca având o singură formă de diateză (cea activă), în lucrarea de faţă verbele intranzitive

sunt considerate în afara diatezei. Faptul este consemnat şi în Gramatica uzuală a limbii române,

unde se menţionează: „Verbele intranzitive, neutre faţă de obiect, (pacient) nu au forme speciale

pentru exprimarea opoziţiei activ/pasiv. Acestor verbe nu le este deci proprie categoria diatezei”

[GULR, p.175].

Aşadar, sunt antrenate în transformările diateziale doar verbele tranzitive-directe.

Diateza activă exprimă o coincidenţă deplină între structura actanţială a verbulul: agent –

proces – pacient şi structura lui sintactică: subiect – predicat – complement direct. În cadrul acestei

diateze accentul se pune pe informaţia despre realizatorul acţiunii, despre agentul activ al

Page 125: Verbe tranzitive

125

procesului. La diateza activă verbul exprimă o acţiune realizată de subiect şi suportată de obiect, de

pacient: Ion Druţă scrie un roman. Diateza activă este membrul nemarcat al opoziţiei diateziale.

Diateza pasivă exprimă situaţia când structura actanţială a verbului nu coincide cu cea

sintactică. În poziţia sintactică de subiect se realizează pacientul, nu agentul. Iar agentul, la rândul

lui, se realizează pe poziţia sintactică de pacient: Romanul este scris de Ion Druţă. În cadrul acestei

diateze accentul se pune pe participantul pasiv, care ocupă în construcţia pasivă locul subiectului. E

drept că acesta nu este un subiect gramatical, ci un subiect logic. „Verbul exprimă, de această dată,

o acţiune suportată de subiect (...).Cât priveşte participantul dinamic, activ, el este trecut pe planul

doi rămânând în multe cazuri neexprimat” [Bărbuţă, p. 88]. Diateza pasivă este membrul marcat al

opoziţiei diateziale. În majoritatea gramaticilor marcarea diatezei pasive se face prin două

modalităţi:

1) auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat: Licitaţia a fost organizată de un Centru

Comercial. Această modalitate de exprimare a diatezei pasive este cunoscută sub denumirea de

pasiv canonic.

2) pronumele reflexiv se + forma respectivă a verbului de conjugat: S-a organizat o licitaţie de

către un Centru Comercial. Această modalitate de exprimare a diatezei pasive este cunoscută sub

denumirea de pasiv reflexiv.

În lucrarea de faţă vom considera că doar pasivul canonic exprimă diateza pasivă. Pasivul reflexiv

va fi considerat termenul opozitiv al diatezei medio-pasive.

Diateza medio-pasivă exprimă situaţia când accentul se pune pe procesul însuşi.

Participanţii la proces sunt trecuţi pe planul doi, de cele mai multe ori nefiind exprimaţi. Marca

diatezei medio-pasive este construcţia se + verb. Această formă diatezială înglobează:

a) reflexivul pasiv: Se organizează o licitaţie. Se spală bine cu Ariel. Se caută un paznic. si

b) reflexivul impersonal: Nu se merge pe stânga. Se doarme bine la aer curat. Aici nu se

fumează.

Transformările diateziale regulate la verbele tranzitive cuprind doar primele două diateze:

activă şi pasivă (deşi şi aici există cazuri de blocare a transformării pasive). Diateza medio-pasivă

cunoaşte unele restricţii gramaticale şi nu înregistrează serii opozitive regulate.

Diateza activă este, după cum am remarcat mai sus, nemarcată în planul expresiei. Diateza

pasivă este marcată de prezenţa verbului auxiliar a fi şi de participiul verbului de conjugat. Verbul a

fi indică modul şi timpul formelor diateziale, iar participiul denumeşte acţiunea suferită de un

obiect. Participiul este aşadar un element de bază a conjugării pasive.

4. 3. Participiul – element de bază al conjugării pasive româneşti

Page 126: Verbe tranzitive

126

În calitatea sa de mod personal şi nepredicativ, participiul nu exprimă categoriile

morfologice ale verbului, însă păstrează în semantica sa trăsăturile gramaticale ale verbului din a

cărui paradigma face parte. Vitalie Marin menţiona cu mulţi ani în urmă că „participiul include în

sine ideile: 1) despre timpul acestei acţiuni, deoarece orice acţiune se săvârşeşte în timp; 2) despre

agent, deoarece acţiunea numaidecât ne face să-i presupunem agentul; 3) despre locul decurgerii

acestei acţiuni; 4) pricina în urma careia a fost realizată” [Marin, 1959, p. 11]. În mod special,

caracterul tranzitiv / intranzitiv şi caracterul durativ / momentan al acţiunii exprimată de verb

influenţează sensul participiului. Astfel, sensul activ şi pasiv al participiului este determinat în linii

mari de caracterul tranzitiv / intranzitiv al verbului, iar sensul lui temporal de perfect şi prezent este

determinat de caracteristicile aspectuale ale verbului: durativ /nondurativ.

Participiul denumeşte acţiunea suferită sau îndeplinită ca însuşire a unui obiect. Acţiunea

este prezentată ca terminată, de aceea în gramatici se consideră că participiul are întotdeauna

valoare de trecut. Însă dacă sunt luate în calcul efectele acţiunii numite de participiu, atunci se poate

constata că unele persistă în prezent. De exemplu, participiul verbului a bea în următoarele

exemple: Tot vinul cumpărat pentru nuntă a fost băut şi Am văzut pe stradă un om băut se

deosebeşte din punct de vedere temporal. În primul enunţ participiul vin băut este trecut, fiindcă

numeşte o acţiune trecută terminată, al cărei efect nu persistă în momentul vorbirii. În cel de al

doilea enunţ participiul om băut numeşte o acţiune terminată, al cărei efect persistă în momentul

vorbirii. În acest din urmă caz participiul are valoare de prezent.

Astfel, după sensul lor, participiile româneşti se împart în următoarele clase.

1. Participii pasive trecute care se formează de la verbele tranzitive nondurative (un număr

considerabil): pachet sigilat, rezultat obţinut, fenomen descoperit, vas spart, animal omorât,

infractor prins, candidat ales, rochie ruptă, par frânt, hârtie perforată, covoare scuturate, fire

încâlcite, cafea băută, păr ondulat, dată fixată, student admis, document cerut, cântec cântat, copil

lăudat, preţ propus etc.

2. Participii pasive prezente care se formează de la verbele tranzitive durative: infractor

urmărit, soluţie căutată, tratament urmat, depozit păzit, copil alintat, om stimat, profesoară iubită,

femeie admirată, carte solicitat, etc.

3. Participii active trecute şi prezente care se formează de la verbe intranzitive şi de la

unele verbe tranzitive, livadă înflorită, copil răcit, scrisoare venită, animale moarte, viaţă trăită,

bărbat băut, om citit, candidat menajat, om încărunţit, călători grăbiţi, pacienţi răbdători, copii

educaţi, interlocutor convins, câine turbat etc. [Avram, 1997, p. 214-215; Bărbuţă, 1998, p. 107].

Clasificarea participiilor după sensul lor are o mare importanţă pentru conjugarea verbelor la

diateza pasivă, deoarece această clasificare reprezintă clar tabloul antrenării, în primul rând, a

Page 127: Verbe tranzitive

127

verbelor tranzitive în schimbările paradigmatice ale sistemului dat. Pasive sau active, trecute sau

prezente, participiile formate de la verbele tranzitive sunt prezente în formele diatezei pasive.

Important este însă de menţionat faptul că spre deosebire de participiile prezente în formele verbale

compuse de la diateza activă, care sunt invariabile, participiile din cadrul diatezei pasive sunt

variabile, combinându-se cu un morfem de gen şi număr. Cu alte cuvinte, în cadrul diatezei pasive,

participiul are un specific funcţional foarte apropiat de cel al adjectivelor, însă din punct de vedere

lexical şi semantic ele reprezintă caracteristicile gramaticale ale verbelor din a căror paradigmă fac

parte. Prezentăm aici un exemplu preluat din [I. Iordan, V. Robu, p.480] în calitate de argument al

tezei enunţate: „în sintagma tânăr înfipt, înfipt se actualizează ca adjectiv, intrând în serie

sinonimică cu curajos, obraznic etc; în ac înfipt (în deget, în pernă), participiul este pasiv”, adică nu

exprimă însuşirea statică a obiectului, ca un adjectiv, ci rezultatul acţiunii verbului de la care s-a

format. În ac înfipt participiul prezintă dinamic acţiunea suferită de obiect, ca un verb. [Referitor la

adjectivul înfipt şi participiul înfipt a se vedea: Ochişeanu-Vasiliu, 1954, p.16-21; Draşoveanu,

1997, p. 160]. Am putea adăuga şi alte exemple similare: om simţit (educat, cu bun simţ) şi lovitură

simţită; bărbat legat (solid, robust) şi câine legat, ochi căzuţi (înfundaţi)şi pari căzuţi; om învăţat

(cunoscător) şi temă învăţată etc.

Despre dubla natură a participiului în limba română, cea de adjectiv şi cea de verb, lucrurile

au fost clarificate în gramatici. Ceea ce interesează în mod direct tema noastră de cercetare este

faptul că participiile formate de la verbele tranzitive, deşi dispun de o flexiune după gen, număr şi

caz, ca şi adjectivul, rămân în sfera semantică şi gramaticală a verbului, prezentând acţiunea

dinamic şi având expansiuni specifice verbului: casă construită de nemţi, problemă rezolvată de

elevi, tablou bătut în cuie, cetate apărată cu armele etc. Acest fapt nu se poate atribui în totalitate

participiilor formate de la verbele intranzitive. Acestea exprimă primordial o însuşire statică a

obiectului: om odihnit, om obosit, om tăcut, om zgârcit, ochi plânşi, profesor supărat, speranţă

înviată şi au afinităţi mai mari cu sfera semantică a adjectivului. În plus, ele nu sunt prezente în

formele diatezei pasive, iar unele dintre ele se folosesc doar în formele compuse ale diatezei active:

mers, murit, iar altele sunt defective de participiu a accede, a rage [Avram, 1997, p. 214].

Aşadar, participiile au aceleaşi posibilităţi combinatorii ca şi verbul de la care s-au format.

Evident că acestea variază în funcţie de tranzitivitatea verbului. Participiile formate de la verbele

tranzitive pot guverna:

● un complement de agent: Graniţa este apărată de grăniceri. Compunerea a fost scrisă de Ion

Vasilescu. Oraşul a fost vizitat de mulţi turişti. Proiectul va fi câştigat de cel mai competenţi

specialişti. S-a remarcat în literatura de specialiste că existenţa complementului de agent separă

Page 128: Verbe tranzitive

128

în conţinutul participiului sensul pasiv al verbelor tranzitive, de sensul activ al verbelor

intranzitive. [Draşoveanu, 1997, p140-141]

● un complement indirect: Rufele au fost muiate în apă caldă. Adeverinţa a fost ataşată la

cerere. El a fost demis din post. A fost rezervată o masă pentru oaspeţi. Locomotiva a fost

detaşată de tren.

● un complement instrumental: Geamul a fost spart cu o piatră. Sacul a fost legat cu o funie.

Tabloul a fost pictat cu acuarele.

În [I. Iordan, V. Guţu-Romalo, Al. Niculescu, 1967, p.211-212] se constată că „Alături de

participiul-adjectiv, care apare în construcţia pasivă, există şi participiul invariabil (sub aspectul

genului, numărului şi cazului) care păstrează capacitatea de a realiza toate relaţiile sintactice

specifice verbului, de ex., posibilitatea de a guverna un acuzativ. Într-un exemplu ca: a învăţat

carte, acuzativul este cerut de participiu, nu de auxiliar, lucru dovedit de faptul că auxiliarul însoţit

de participiul unui verb intranzitiv (El a plecat, de ex.) nu cere acuzativul, dar poate guverna un

nominativ sau dativ, realizând relaţiile de care e susceptibil verbul intranzitiv”.

Este adevărat că actualizat în paradigma timpurilor compuse, participiul este invariabil,

prezentând „un fel de temă verbală”. În acest caz, se pare că nu doar participiul este elementul care

primeşte determinări verbale, ci forma verbală în întregime. Participiul nu poate fi detaşat de verbul

auxiliar, deoarece el nu are o existenţă sintactică de sine stătătoare. Astfel încât afirmaţia

cercetătorilor sus-menţionaţi trebuie înţeleasă ca atare, fiindcă situaţia este diferită de celelalte

cazuri de actualizare a posibilităţilor combinatorii ale verbului. Un argument în favoarea acestei

teze ar fi faptul că spre deosebire de participiile invariabile, care nu pot fi detaşate de verbul

auxiliar, cele variabile, în special, participiile cu sens pasiv pot înlocui formele de conjunctiv şi de

infinitiv ale diatezei pasive, folosindu-se astfel fără auxiliarul a fi. Despre acest fapt vorbeşte

Mioara Avram, menţionând că: „Această întrebuinţare a participiului este consacrată în limba

literară în construcţiile cu verbul a trebui (trebuie făcute eforturi = trebuie să fie făcute ...) şi cu

verbe reflexive a se cuveni (se cuvin menţionate = se cuvine să fie ...) a se lăsa (se lasă aşteptat =

se lasă să fie …). Pentru o mai clară deosebire dintre aceste două elemente parţial omonime ale

participiului – variabil şi invariabil – a fost vehiculată în literatura de specialitate altă pereche de

termeni: participiul autonom şi nonautonom. [Iordan, Robu, p.481]. Participiul autonom cu diferite

funcţii sintactice, precum şi în formele diatezei pasive, pasivul canonic, exprimă prin desinenţe

adăugate după sufix şi prin alternanţe fonetice diferite categorii gramaticale. Pe când în formele

compuse ale diatezei active participiul este invariabil şi nu poate avea o întrebuinţare autonomă.

După cum s-a menţionat în lucrările de specialitate, relaţiile semantico-gramaticale dintre

participiul nonautonom şi cel autonom derivă din opoziţia activ / pasiv sau subiectiv / obiectiv şi din

Page 129: Verbe tranzitive

129

natura determinantului nominal. [Iordan, Robu, p. 481]. Astfel, la verbele care actualizează opoziţia

activ / pasiv, adică verbele tranzitive. participiile pot apărea în ambele poziţii: participiu autonom,

variabil (Dentistul extrage măseaua / Măseaua a fost extrasă de către dentist) şi participiu

nonautonom, invariabil (Dentistul a extras măseaua). Şi dimpotrivă, la verbele subiective, adică

verbele intranzitive, participiile sunt doar nonautonome, invariabile (A venit primăvara. Au înflorit

copacii. Au căzut frunzele). Este imposibilă ocurenţa acestor participii ca variabile: *Primăvara a

fost venită. *Copacii au fost înfloriţi. *Frunzele au fost căzute.

Aici ar mai fi de adăugat faptul că participiile formate de la verbele intranzitive devin mai

des participii adjectivizate decât cele formate de la verbele tranzitive. Participiul îmbătrânit şi

adjectivul bătrân pot fi distribuite în acelaşi context: Om îmbătrânit / bătrân deoarece starea

exprimată de verbul intranzitiv a îmbătrâni şi însuşirea exprimată de adjectivul bătrân sunt într-un

fel sau altul permanente, inerente subiectului. Or, o atare apropiere semantică nu există între

participiul unui verb tranzitiv şi un adjectiv. De exemplu, în contextele: fereastră deschisă şi

culoare deschisă nu se poate pune semnul de egalitate între cele două omonime, deoarece

distribuţia lor contextuală este diferită. În fereastră deschisă participiul „conservă” acţiunea verbală

dinamică şi se poate uşor reconstitui construcţia activă: Vântul deschide fereastra şi cea pasivă

Fereastra este deschisă de vânt. În culoare deschisă nu este vorba de o acţiune, ci de o însuşire,

care este permanentă şi statică.

Neglijarea acestui fapt poate avea repercusiuni asupra analizei gramaticale, ducând la

confundarea predicatului verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă şi un predicat nominal

construit cu verbul a fi şi un participiu adjectivizat. Astfel, enunţurile: Lampa este aprinsă. şi

Discuţia este aprinsă. ar putea confundate de către un ochi neatent, deoarece aparenta lor

echivalenţă este prea evidentă. Cauzele acestor confuzii şi criteriile de delimitare a fenomenelor

nominalizate aici au fost elucidate de către lingviştii practicieni [N. Mătcaş, 1972, p. 15-20]

Vom discuta mai detaliat asupra acestei probleme în capitolul al V-lea.

4. 4. Restricţii (semantice, ontice) privind capacitatea de conjugare a verbelor

tranzitive la diateza pasivă

În cadrul verbelor tranzitive transformările diateziale cunosc anumite restricţii. Faptul a fost

consemnat şi comentat în lucrările de specialitate. [G. Pană Dindelegan, I. Bărbuţă] S-a constat

faptul că în limba română transformarea pasivă are posibilităţi de aplicare restrânse şi că această

limitare a transformării pasive la structurile tranzitive este impusă de specificul limbii române faţă

de engleză. [G. Pană Dindelegan, 1974, p.25] Dar chiar şi în cadrul verbelor tranzitive există verbe

Page 130: Verbe tranzitive

130

care nu pot fi conjugate la diateza pasivă. Sunt relevate două situaţii în care transformarea pasivă se

blochează:

● imposibilitatea verbului de a exprima opoziţia activ / pasiv;

● neadmiterea de către construcţia activă a construcţiei pasive. [I. Bărbuţă, 2002, p.93]

Prima situaţie care cuprinde patru din cele cinci clase sintagmatice de verbe despre care am

vorbit în paragraful 2 al prezentului capitol, p.70: tranzitive-reflexive, tranzitive – reciproce,

intranzitive şi impersonale. Deoarece aceste clase nu ţin nemijlocit de tema cercetării noastre, nu le

vom lua în discuţie. Vom releva doar că în primele două construcţii transformarea pasivă este în

principiu posibilă, deoarece ele semnifică acţiuni orientate şi deci pot fi tratate ca acţiuni suportate

de obiect. Însă ele nu se folosesc în limbă fiind redundante. Dat fiind faptul că subiectul şi obiectul

acestor construcţii este reprezentat prin unul şi acelaşi participant, cauza neadmiterii transformării

pasive în acest caz rezidă în „specificul referenţial al actanţilor implicaţi. (...) subiectul şi obiectul se

caracterizează prin identitate referenţială, adică în realitate celor două roluri le corespunde un singur

participant, care apare în ipostază dublă: de agent şi de pacient al propriei activităţi.” [I. Bărbuţă,

2002, p.94]. În ceea ce priveşte clasa verbelor intranzitive şi impersonale transformarea pasivă este

imposibilă. Cauza neadmiterii transformării pasive rezidă în specificul structurii lor actanţiale, care

nu implică un obiect şi deci se remarcă lipsa celui de al doilea participant al situaţiei.

În cele ce urmează ne vom referi la cazurile de limitare a transformării pasive la verbele

tranzirive – directe.

Deşi structura actanţială a acestei clase de verbe îndeplineşte toate condiţiile necesare unei

transformări pasive (are doi participanţi, unul dinamic, agentul, şi unul nedinamic, pacientul;

acţiunea este orientată şi se răsfrânge asupra obiectului), nu toate verbele admit pasivizarea. Potrivit

părerii unanime a cercetătorilor care s-au ocupat de această problemă, cauzele blocării transformării

pasive sunt de ordin semantic. Astfel, în lucrările de specialitate sunt relevate următoarele subclase

de verbe care sub aspect semantic nu admit diateza pasivă:

● verbe care exprimă diferite tipuri de relaţii (a avea, a poseda, a conţine, a comporta, a costa, a

necesita etc.);

● verbe ale percepţiei senzoriale (a simţi, a durea, a îndura, a îngâmfa, a frige, a răbda, a mânca,

a ustura etc).

● verbe cu complement direct intern (a dormi, a trăi, a visa). [Bărbuţă, 2002, p.95]

Gabriela Pană Dindelegan trece printre verbele care nu admit pasivizarea verbele

nonagentive, înţelegând prin verbe nonagentive acele verbe care nu admit, în poziţia subiectului,

categoria semantică a „agentului” (Mă doare capul. Mă preocupă fizica)” „Nonagentivele

tranzitive, continuă cercetătoarea, fie nu acceptă deloc pasivizarea (*Eu sunt durută de cap este

Page 131: Verbe tranzitive

131

imposibil), fie pierd legătura cu pasivul (vezi: Sunt preocupată de fizică) trecând din sfera acţiunii

în sfera atribuirii unei calităţi, deci, a predicatului nominal” [G. Pană Dindelegan, 1992, p. 112].

Maria Manoliu Manea consideră că pasivizarea este blocată „dacă relaţia dintre participanţi

nu este de natură dinamică” [Manoliu Manea, 1993, p. 37].

Se pare că ultima constatare constituie în majoritatea cazurilor cauza decisivă a blocării

transformării pasive. După cum remarcă şi Ion Bărbuţă, construcţia „activă” a acestor verbe

„desemnează o relaţie statică dintre doi participanţi nondinamici (El posedă o casă în centrul

oraşului” [Bărbuţă, 2002, p. 95]. Anume faptul că subiectul în aceste construcţii nu este un

participant dinamic, activ, ci unul pasiv, ele nu au în calitate de centru predicativ un verb care

exprimă o acţiune suportată. Structura de adâncime şi de suprafaţă a acestor construcţii este

asimetrică. Subiectul şi complementul direct din structura de suprafaţă nu corespund agentului şi

pacientului din structura de adâncime, pentru că nu exprimă legătura dintre un participant activ,

care realizează acţiunea şi un participant pasiv care o suportă, ci relaţie statică între doi participanţi

nondinamici.

● Primul subgrup de verbe tranzitive – directe care nu admit pasivizarea ţin de clasa

verbelor relaţie. Prin definiţie, verbele de relaţie exprimă diverse raporturi între fenomene şi

obiecte. Semul de bază care reprezintă dominanta semantică a clasei este relaţia. Însă în cadrul

clasei de verbe de relaţie au fost operate diverse subcategorizări. [Gaisina, Evseev,

Constantinovici]. În ceea ce priveşte problema care ne interesează în acest paragraf, este interesant

de menţionat că din cele patru clase descrise de Ivan Evseev [Evseev, 1974, p.130-134], precum şi

din cinci clase de verbe de relaţie descrise în [Constantinovici, 2001, p. 39-43] nici unul nu prezintă

blocarea transformării pasive în întregime. Adică în fiecare clasă sunt verbe care admit

transformarea pasivă şi verbe care nu admit transformarea pasivă. Unele clase nu conţin decât unul

sau două verbe care nu pot fi conjugate la diateza pasivă.

Astfel, în grupul verbelor echivalenţei / nonechivalenţei, sunt clasate următoarele verbe

tranzitive: a cântări, a confrunta, , a conţine, a costa, a cumula, a cuprinde, a depăşi, a domina, a

dubla, a egala, a încadra, a include, a identifica, a îngloba, a înlocui, a întrece, a nivela, a număra,

a preţui, a suplini, a substitui, a totaliza, etc. Dintre acestea nu admit transformarea pasivă doar 7

verbe, şi anume: a conţine, a costa, a cumula, a cuprinde, a domina, şi a totaliza. Să vedem dacă

gradul de dinamicitate a procesului desemnat de verb este cauza blocării transformării pasive în

cazul acestor verbe. În acest context ar fi oportună analiza natura relaţiei dintre argumentele

verbelor tranzitive aici în discuţie. În acest scop le vom diviza în două subgrupuri: cele care admit

transformarea pasivă (rubrica A)şi cele care nu admit transformarea pasivă (rubrica B)

Page 132: Verbe tranzitive

132

A Construcţiile active B Construcţiile active

a cântări →

a confrunta →

a dubla →

a egala →

a încadra →

a include →

a identifica →

a înlocui →

a întrece →

a nivela →

a număra →

a preţui →

a suplini →

a substitui →

Vânzătorul cântăreşte marfa.

Redactorul confruntă copia cu

originalul.

Cumpărătorul dublează preţul.

Sportivul egalează scorul.

Pictorul încadrează tabloul în ramă.

Ea a inclus-o pe Dana în listă.

Medicul a identificat cauza bolii.

Antrenorul i-a înlocuit pe doi

sportivi.

Sandu l-a întrecut pe Ion.

Muncitorii au nivelat terenul.

Contabilul a numărat banii

Expertul a preţuit inelul cu 2000 de

lei.

Ion suplineşte postul de director.

Antrenorul l-a substituit pe

jucătorul accidentat.

a conţine →

a costa →

a cumula →

a cuprinde →

a îngloba →

a totaliza →

Apa conţine clor.

Pantofii m-au costat 500 de lei.

Ion cumulează două funcţii.

M-a cuprins tristeţea.

Suma înglobează cheltuielile.

Mulţimea totaliza mii de oameni

Comparând construcţiile active din rubrica A cu cele din rubrica B, se poate lesne observa

cădeosebirea dintre ele rezidă în gradul de dinamicitate a participanţilor la situaţie. În primul caz,

participantul în funcţie de subiect este activ, coincide cu agentul, acţionea realizată de el este

orientată asupra pacientului care îi suferă efectele. Pe când în rubrica B avem de-a face cu un

subiect nondinamic, pasiv. El nu exprimă o acţiune care trece asupra obiectului. Relaţia subiectului

cu obiectul este nondinamică, statică. Respectiv, construcţiile din rubrica A admit transformarea

pasivă, iar cele din rubrica B impun restricţii. Să se compare:

A B

Marfa este cântărită de vânzător.

Copia este confruntată cu originalul.

Preţul a fost dublat de cumpărător.

Scorul a fost egalat de sportiv.

Tabloul a fost încadrat în ramă.

Diana a fost inclusă în listă.

*Clorul este conţinut de apă.

*Am fost costat 500 de lei.

*Două funcţii au fost cumulate de Ion.

*Tristeţea a fost cuprinsă de mine.

*Cheltuielile înglobează suma.

*Oamenii totalizează mulţimea.

Page 133: Verbe tranzitive

133

În grupul verbelor concordanţei sunt tranzitive verbele a coordona, a echilibra, a răspunde.

Dintre acestea numai în cazul verbului a răspunde în contextul Elevul răspunde tema transformarea

pasivă este blocată: *Tema este răspunsă de câtre elev. Celelalte două verbe admit pasivizarea:

Directorul coordonează lucrările de renovare a clădirii → Lucrările sunt coordonate de director.

Constructorii echilibrează bârnele → Bârnele au fost echilibrate de către constructori.

În grupul verbelor care indică relaţia de posesie majoritatea impun restricţii la pasivizare: a

avea, a poseda, a deţine, a dispune (sensul tranzitiv): Businessmanii au mulţi bani→ *Banii sunt

avuţi de businessmani. Unii copii posedă capacităţi intelectuale înalte→ *Capacităţile intelectuale

sunt posedate de copii. Prietenul meu deţine multe acţiuni la Banca Socială → *Acţiunile sunt

deţinute de prietenul meu. Patronul a dispus angajarea mea la postul de contabil-şef→ *Angajarea

mea a fost dispusă de patron. Din şirul acestor verbe doar verbul a stăpâni admite pasivizarea:

Domnul Pâslaru stăpâneşte o gospodărie mare → Gospodăria este stăpânită de domnul Pâslaru.

Dintre verbele ce exprimă relaţii cauzale doar verbul a necesita nu poate fi conjugat la

diateza pasivă. De exemplu, Proiectul necesită finanţe → *Finanţele sunt necesitate de proiect.

● Cel de al doilea grup de verbe care prezintă limitări la transformarea de pasivizare este

grupul de verbe ale voinţei şi verbe modale. Din acest grup fac parte câteva verbe: a cuteza, a

îndrăzni, a binevoi, a putea, a vrea. Unii cercetători includ în acest grup şi verbul a părea. În

majoritatea cazurilor ele se actualizează ca auxiliare de modalitate.

Specificul funcţional al acestor verbe este faptul că ele nu au independenţă sintactică, adică

sunt insuficiente pentru a forma singure predicatul. Excepţie face doar verbul a vrea. Construcţia lor

sintactică este predominant propoziţională. Se mai construiesc cu infinitivul. În lucrările de

specialitate s-a menţionat că „Sintagmele predicative cu auxiliare de modalitate semnifică modul în

care vorbitorul prezintă procesul semnificat de cel de-al doilea verb, adică felul în care se realizează

(în sensul larg al cuvântului) acţiunea verbului. [Iordan, Robu, p.448]. Datorită acestui specific ele

nu admit transformările pasive.

Primele două verbe a cuteza şi a îndrăzni sunt sinonime. Sensul lor e „a avea curaj, a nu se

teme, a cuteza să...”.Se construiesc de obicei cu o propoziţie completivă direct.: Elevul a îndrăznit

să pună o întrebare. Iurie Gagarin a cutezat să zboare în cosmos.

A binevoi este monosemantic. Are un singur sens tranzitiv „a avea o dispoziţie, o atitudine

favorabilă faţă de o cerere, de o plângere etc.” Deci satisface contextele specifice verbelor

tranzitive, având subiect şi obiect direct. Specificul semantic al acestui verb constă în faptul că el

admite pe poziţia de subiect doar substantive cu caracteristica /uman/. De ex. Directorul a binevoit

să-mi semneze cererea de concediu.

Page 134: Verbe tranzitive

134

A putea semnifică posibilitatea, modalitatea, permisiunea etc. În toate sensurile sale verbul dat

se poate construi cu infinitivul şi cu o subordonată introdusă prin conjuncţia să. În construcţia cu

infinitivul se realizează un grad înalt de fuziune dintre verbul a putea şi verbul la infinitiv, dovadă

fiind lipsa prepoziţiei infinitivale. Construcţiile cu verbul dat: Putem construi un bloc cu multe etaje

şi Putem să construim un bloc cu multe etaje nu admit transformarea pasivă.

A vrea se construieşte cu un nominal: Ea vrea apă şi cu o subordonată introdusă prin conjuncţia

să: Ea vrea să bea apă. Imposibilitatea pasivizării este evidentă: *Apa vrea să fie băută.

Transformarea este blocată de semantica verbului în cauză.

● Cel de-al treilea grup de verbe la care are loc blocarea transformării pasive este grupul de

verbe ale percepţiei senzoriale Acest grup este mai numeros: a simţi, a durea, a îndura, a frige, a

răbda, a ridica, a ustura etc. Caracteristica acestor verbe constă în faptul că ele construiesc o relaţie

specifică între protagoniştii procesului. Subiectul şi obiectul, ca determinanţi ai acestor verbe, „se

află în raport de posesie inalienabilă”. [Bărbuţă, 2002, p.97] Pornind de la specificul situaţiilor

denotate, aceste verbe construiesc câteva tipuri de enunţuri.

La primul tip sunt clasate enunţurile în care subiectul denumeşte o fiinţă umană, iar

complementul direct indică o parte a corpului, un obiect de îmbrăcăminte sau o caracteristică

psihică, morală, intelectuală. Contextele diagnostice ale acestor verbe sunt următoarele: Ion a simţit

o durere în spate. Unii oameni îndură foame. Mulţi nu pot răbda batjocura. Sportivul a ridicat

picioarele, executând un exerciţiu de gimnastică. În acest caz se remarcă „coreferenţialitatea

parţială a celor doi participanţi” [Bărbuţă, 2002, p. 98], ceea ce exclude posibilitatea transformării

pasive.

La cel de-al doilea tip sunt clasate construcţiile cu aşa-numitul subiect logic, un participant

nonagentiv, numit şi „experimentator” [Pană Dindelegan, 1992, p. 108 şi 112]. Contextele

diagnostice specifice acestui tip de construcţii sunt cele de tipul: Mă doare capul. Mă frige

stomacul. Mă ustură rana.

În acest context, Ion Bărbuţă ia în discuţie şi structurile în care cel de-al doilea protagonist

(partea) este un participant pasiv care suportă efectele unei acţiuni care nu este înfăptuită de întreg,

ci de o forţă din afară. La exemplele citate în [Bărbuţă, 2002, p. 98] mai pot fi adăugate

următoarele: Mama şi-a tăiat degetul. Copilul şi-a zdrelit genunchiul. Ion şi-a scrântit piciorul. Eu

mi-am luxat mâna dreaptă etc. După cum remarcă pe bună dreptate cercetătorul „Perechile pasive

ale acestor construcţii nu sunt posibile sau, în orice caz, nu sunt acceptabile din acelaşi motiv:

corefernţialitatea parţială a subiectului şi a obiectului”

Într-un grup aparte sunt clasate verbele cu complement intern. Acest grup de verbe ridică o

serie de probleme interesante, legate de tranzitivitatea lor, care au fost luate în discuţie în literatura

Page 135: Verbe tranzitive

135

de specialitate [Konopielco,1989, p. 52 – 53; Ciobanu, 1996, p.43-48]. Ceea ce interesează tema

acestui studiu este cauza blocării transformării pasive în construcţiile cu aceste verbe. Vorba e că în

aceste construcţii se relevă o asimetrie evidentă între formula semică şi structura actanţială a

verbelor. Deşi ele se construiesc cu un complement direct, acesta nu exprimă un participant real la

situaţie, nu are corelativ referenţial, ci reproduce sensul subiectului, făcând parte din sfera

semantică a acestuia: Ei au trăit o viaţă lungă. Am visat un vis frumos. A dormit un somn adânc la

are liber. Complementul direct al acestor verbe nu exprimă un obiect afectat, deoarece verbele în

cauză exprimă, de fapt, stări, nu acţiuni. Gradul minim de dinamicitate a procesului desemnat de

verb constituie cauza blocării transformării pasive la aceste verbe.

Aşadar, în limba română transformarea pasivă nu se aplică la următoarele clase de verbe:

● verbe care exprimă diferite tipuri de relaţii (a avea, a poseda, a conţine, a comporta, a costa,

a necesita etc.);

● verbe ale voinţei şi verbe modale (a cuteza, a îndrăzni, a putea, a vrea);

● verbe ale percepţiei senzoriale (a simţi, a durea, a îndura, a îngâmfa, a frige, a răbda, a

mânca, a ustura etc).

● verbe cu complement direct intern (a dormi, a trăi, a visa)

Cauzele blocării operaţiei de transformare pasivă sunt:

1) specificul semanticii lexicale;

2) neconcordanţa între formula semică şi structura actanţială a verbului;

3) gradul de dinamicitate a procesului desemnat de verb;

4) corefernţialitatea parţială a subiectului şi a obiectului.

Ţinem să precizăm la finele acestui capitol că cele menţionate mai sus nu-şi revendică

pretenţia noutăţii. Am făcut încercarea de a suplimenta competentele intervenţii anterioare, citate de

noi, cu argumente adăugătoare.

Page 136: Verbe tranzitive

136

Capitolul V Semantica derivatelor de la verbele tranzitive

5. 1. Particularităţi ale derivatelor de la verbele tranzitive

Anticipând tratarea propriu-zisă a temei anunţate în acest paragraf, am urmărit raportul

dintre verbe şi substantive într-un text economic. E lesne a observa că într-un astfel de text

predomină substantivele. Oricine poate proba afirmaţia, deschizând un dicţionar de termeni

economici. Astfel, dintr-o sută de cuvinte fixate pe două pagini (188-189) în Dicţionarul român-rus

de termeni şi sintagme de V. Şoptereanu şi M. Moraru, raportul dintre verbe şi substantive e de

1:30. Întrebarea este: cum se explică acest fapt?

O explicaţie axiomatică ar fi numărul incomparabil mai mare al substantivelor faţă de verbe

în limbă în general. Dacă din numărul total de 160000 de cuvinte din limba română doar 6000-7000

sunt verbe, atunci e clar că partea leului revine substantivelor şi adjectivelor.

O altă explicaţie care a fost demonstrată, constă în faptul că „Marea majoritate a verbelor îşi

au un corespondent substantival a călători – călătorie; a exista – existenţă; a muri – moarte”.

[Iremia, 1997, Morfo-sintaxa verbului românesc, p. 6]

În limbajul economic substantivele formate de la verbe, în general, şi de la verbele

tranzitive, în special, sunt folosite în contexte specifice. Pe lângă funcţia lor terminologică, funcţie

comună cu alte sfere comunicative, în limbajul economic, substantivele formate de la verbe conţin

în structura lor semantică sensul general de acţiune. Dacă vom compara termenii: echilibru – a

echilibra – echilibrare; argument – a argumenta – argumentare; investiţie – a investi – investire;

amalgam – a amalgama – amalgamare; informaţie – a informa – informare; ipotecă – a ipoteca –

ipotecare; plan – a planifica – planificare; compensaţie – a compensa – compensare; credit – a

credita – creditare; retribuţie – a retribui – retribuire; salariu – a salariza – salarizare etc., vom

observa că direcţia formării cuvintelor este: substantiv – verb – substantiv. Primul termen

denumeşte un obiect (concret sau abstract) şi redă astfel sensul categorial al substantivului. De cele

mai multe ori, cuvântul dat este un termen economic investiţie, retribuţie, compensaţie, plan,

salariu, ipotecă, credit etc. Aceste substantive sunt corespondentele verbelor: a investi, a retribui, a

compensa, a planifica, a salariza, a ipoteca, a credita. Sensul lor ţine plenar de clasa verbului,

exprimând sensul categorial al acestuia – proces. Acestea sunt verbe tranzitive care exprimă acţiuni

orientate asupra unui obiect. De la aceste verbe s-au format substantivele care constituie cel de-al

treilea termen al triadei examinate mai sus: investire, compensare, retribuire, planificare,

salarizare, ipotecare, creditare. E evident că aceste verbe exprimă rezultatul acţiunilor desemnate

Page 137: Verbe tranzitive

137

de verbele-bază. Contextele în care se utilizează verbele şi substantivele sunt diferite, însă funcţia

lor comunicativă este similară. Să se compare: a echilibra cererea şi oferta – echilibrarea cererii şi

ofertei; a anula comanda – anularea comenzii; a rezilia contractul – rezilierea contractului; a

argumenta proiectul – argumentarea proiectului; a bloca contul – blocarea contului; a restitui

cheltuielile – restituirea cheltuielilor; a depune bani – depunerea banilor; a rebuta un lot de

mărfuri – rebutarea unui lot de mărfuri; a estima pagubele – estimarea pagubelor; a debloca

fondurile – deblocarea fondurilor; a cota o acţiune – cotarea unei acţiuni etc. Există foarte multe

substantive formate de la verbe tranzitive în limbajul economic: aprovizionare, pregătire,

preparare, colectare, fabricare, majorare, mărire, emitere, lansare, plasare, cointeresare,

alimentare, interzicere, salarizare, acoperire, stocare, compensare, modificare, schimbare,

prelevare, extragere, retragere, inventariere, încasare, internaţionalizare, intensificare, convertire,

creditare, monopolizare, angajare etc.

Complementele directe ce ţin de expansiunea verbului tranzitiv devin prin conversiune

atribute de diverse feluri. Cele mai frecvente sunt atributele genitivale: salarizarea muncitorilor,

extragerea bogăţiilor naturale, internaţionalizarea economiei, intensificarea productivităţii muncii,

convertirea valutei, monopolizarea băncilor, a comerţului, a producţiei, modificarea preţurilor,

repartizarea investiţiilor capitale, naţionalizarea comerţului, reţinerea cheltuielilor, îndeplinirea

planului, nerespectarea condiţiilor contractului, întârzierea plăţii, normarea muncii, pauperizarea

populaţiei, asigurarea contractului etc. Urmează atributele adjectivale: asigurare materială,

impunere fiscală, normare bugetară, deservire tehnică etc. Mai rar sunt întâlnite atributele, legate

de substantive prin prepoziţia de: încasare de poliţe, angajare de muncitori, normare de stat etc.

Este interesant faptul că unele substantive aflate în atenţia noastră se pot combina cu toate tipurile

de atribute examinate, iar altele sunt mai selective. De exemplu, ocurenţa substantivelor încasare şi

acumulare admite toate tipurile de atribute: încasarea banilor, plăţilor, împrumuturilor; încasare

documentară, bancară, telegrafică; încasare de poliţe; acumularea fondurilor fixe, acumulare de

fonduri, acumulare preventivă, planificată, sezonieră. Substantivul compensare se combină mai des

cu atributul genitival şi cel adjectival: compensarea plăţilor, avansului, soldurilor; compensare

unică, bilaterală etc.

Din faptele examinate supra se poate trage concluzia că formarea substantivelor de la

verbele tranzitive este foarte frecventă. Cu toate că verbul şi substantivul se opun în planul

conţinutului categorial – verbul prezintă acţiunea din perspectivă dinamică, iar substantivul prezintă

denotatul din perspectivă statică, substantivele examinate aici sunt folosite pe larg pentru că ele sunt

nume de acţiuni. Oricine poate sesiza diferenţa dintre normă şi normare, finanţe şi finanţare.

Ambele substantive din cadrul acestor perechi se utilizează într-un text economic. Totuşi

Page 138: Verbe tranzitive

138

substantivele formate de la verbe sunt mai solicitate anume pentru doza de dinamism pe care o

conţin.

Trecând la tema propriu-zisă a acestui paragraf, e de menţionat că în ceea ce priveşte

numărul de derivate de la verbe, s-a observat că există o anumită dependenţă de proprietăţile

valenţiale ale verbului motivant. Astfel, Alexandru Dîrul consideră că „în structurile valenţiale ale

verbului este oarecum codificată informaţia despre potenţele lui derivaţionale. Cum verbele

obiectuale ( adică tranzitive – n. n.) dispun de o structură valenţială mai largă, e şi firesc ca acestea

să servească drept bază motivantă pentru mai multe formaţii derivative”. [Dîrul,1998, p. 57]. Prin

urmare, în comparaţie cu derivatele de la verbele intranzitive, cele de la verbele tranzitive sunt mult

mai numeroase. Microstudiul de mai sus asupra derivatelor substantivale într-un text economic

confirmă acest fapt. Explicaţia a fost relevată clar de Alexandru Dîrul în studiul citat: „Vorba e că

semnificaţia verbelor obiectuale fiind determinată de legăturile corelative ale omului cu realitatea,

prezintă acţiunea, starea, procesul drept o referire la două sfere de bază – sfera subiectului (fiinţă

activă, forţă, mecanism etc.) şi sfera obiectului (supus acţiunii, rezultat din acţiune, modificat în

urma acţiunii etc.). Şi dimpotrivă, întrucât verbele subiectuale (adică intranzitive – n. n.) se

caracterizează printr-o structură actanţială îngustă, potenţele derivaţionale sunt destul de modeste”

[ibidem, p. 57]. De exemplu, de la verbul tranzitiv a colora se pot forma mai multe cuvinte:

colorant, coloratură, colorit, coloristic, colorat; de la verbul a comanda se formează următoarele

cuvinte: comandă, comandament, comandant, comando, comandor. Pe când de la verbul intranzitiv

a cugeta are doar două derivate: cugetare şi cugetător, iar verbul a impieta – un singur derivat

impietate. Este adevărat faptul că şi în cadrul verbelor tranzitive se înregistrează un număr diferit de

derivate de la verb la verb. Însă numărul total de derivate de la verbele tranzitive îl întrece cu mult

pe cel de la verbele intranzitive. Următorul tabel vine să ilustreze bogăţia de derivate de la verbele

tranzitive, clasându-le după numărul de derivate.

Verbe cu un singur sau două derivate

Exemple Verbe cu mai multe derivate

Exemple

a amaneta a ambrea a amputa a anunţa a aştepta a aşterne a bara a binevoi a boicota a bonifica

amanet, amanetat ambreaj, ambreat amputare, amputat anunţ, anunţat aşteptare, aşteptat aşternut baraj, barat binevoitor boicot, boicotat bonificaţie, bonificat

a adnota a adopta a adora a afecta a ajuta a ambala a amuza a angaja a antrena a aplica

adnotare, adnotat adoptare, adoptiv, adopţie, adoptat adorare, adorabil, adorator, adoraţie, adorat afecţiune, afectivitate, afectuos, afectiv, ajutor, ajutător, ajutat ambalare, ambalaj, ambalat amuzament, amuzant, amuzat angajare, angajament, angajator, angajat antrenare, antrenament, antrenant, antrenat aplicare, aplicativ, aplicaţie, aplicat

Page 139: Verbe tranzitive

139

a brusca a cerne a certifica a cesiona a cutreiera a dădăci a decala a degreva a degusta a depune a desăra a descheia a descleia a descoase a descuia a despleti a discerne a distrage a drege a ecartisa a flata a frige a fura a găuri a gira a inculpa a indispune a inerva a inocula a inserat a ipoteca a îmbuca a încinge

brusc, bruscat cernut certificat cesiune cutreierat dădacă, dădăcit decalaj degrevare, degrevat degustare depunere desărare, desărat descheiere, descheiat descleiat descusut descuiat despletire, despletit discernere distras dres ecartizaj, ecartizat flatat fript furat găurire, găurit girant inculpat indispus inervaţie, inervat inoculat inserare, inserat ipotecă, ipotecat îmbucătură încins

a aspira a batjocori a bănui a blinda a calomnia a casa a cerceta a combina a comemora a comenta a compensa a comunica a coordona a crede a datora a decolta a delapida a departaja a deschide a descuraja a determina a echipa a educa a epuiza a evoca a finisa a grupa a hipnotiza a ignora a ilumina a indica a înclina a încuraja

aspirator, aspiraţie, aspirant batjocură, batjocoritor, batjocorit bănuială, bănuitor, bănuit blindaj, blindat calomnie, calomniator, calomnios casare, casaţie, casant, casabil, casat cercetare, cercetător, cercetaş, cercetat combinare, combinaţie, combinatoric, comemorare, comemorativ, comemorat comentare, comentator, comentat compensare, compensaţie, compensat comunicare, comunicativ, comunicat coordonare, coordonator, coordonat credinţă, credincios, credibilitate, credibil datorie, datornic, datorat decolteu, decoltat delapidare, delapidator, delapidat departajare, departajat deschidere, deschizător, deschizătură, descurajare, descurajator, descurajant, determinare, determinant, determinat echipare, echipament, echipă, echipat educare, educator, educativ, educaţional, epuizare, epuizant, epuizat evocare, evocator, evocat finisare, finisaj, finisat grupare, grupaj, grupat hipnotizare, hipnotic, hipnotizat ignorare, ignorant, ignoranţă, ignorat iluminare, iluminaţie, iluminism, iluminist indicare, indicator, indicaţie, indicat înclinare, înclinaţie, înclinat încurajare, încurajator, încurajat

În urma unei analize sumare a derivatelor din tabelul de mai sus pot fi lesne inventariate

sufixele derivative: -aj, -ant, -ate, -bil, -re, -ie,-ism, -iv, -ment, -os, -ură precum şi sufixele

participiului: -at, -ut, -it,- ît, -s. Procesul prin care rezultă derivatele cu ajutorul acestor sufixe constă

în transformarea verbelor tranzitive în lexeme marcate sintactic ca substantive şi adjective. E lese de

observat că noul lexem se formează de la infinitivul verbului tranzitiv prin operaţia de nominalizare.

a) Substantive derivate de la verbele tranzitive

Practic de la infinitivul oricărui verb poate fi format un substantiv deverbal în urma operaţiei

de nominalizare, adăugându-se sufixul –re: adnotare, adorare, aducere, aerisire, afânare,

ajutorare, acoperire, afişare, alinare, amăgire, ameliorare, apreciere, apretare, aprindere,

aprobare, asamblare, asediere, ataşare, atenuare, atingere, bronzare, blagoslovire, chemare,

clasificare, comunicare, cointeresare, compătimire, condamnare, damnare, demonstrare,

Page 140: Verbe tranzitive

140

demoralizare, depărtare, depilare, departajare, determinare, detonare, durere, eliminare, elogiere,

emanare, epurare, falsificare, fertilizare, finanţare finisare, folosire, hipnotizare, garnisire,

graţiere, ilustrare, implorare, instalare, intonare, interzicere, interceptare, îmblânzire, împlinire,

înăsprire, încadrare, încălcare, machiere, manipulare, materializare, mobilare, mediere,

mângâiere, mobilizare, modelare, moderare, modificare, modernizare, molipsire, montare,

motivare, moştenire, multiplicare, naştere, normalizare, nominalizare, neglijare, negociere,

nuanţare, oferire, onorare, organizare, parcelare, plafonare, planificare, pompare, ponderare,

preîntâmpinare, perforare, racolare, racordare, ratificare, reactualizare, realizare, recitare,

recomandare, reconciliere, recuperare, reducere, reglare, regularizare, remunerare, remitere,

renovare, respectare, retribuire, revocare, risipire, rostire, salutare, savurare, săvârşire, separare,

sfărâmare, sfidare, solicitare, sondare, tachinare, tolerare, traducere, tratare, trădare, uimire,

unificare, urmărire, utilare, uzare, vătămare, vedere, visare, zădărnicire, zugrăvire etc.

Sufixul -aj este specific pentru următoarele derivate: ajustaj, afişaj, ambalaj, ancoraj, angrenaj,

avantaj, blindaj, braconaj, bandaj, bruiaj, echipaj, camuflaj, chiuretaj, cuplaj, decodaj, decupaj,

dozaj, dresaj, finisaj, ghidaj, gofraj, gresaj, grupaj, machiaj, marcaj, masaj, modelaj, montaj,

mulaj, patronaj, pichetaj, reglaj, reportaj, rodaj, rulaj, sabotaj, sondaj, stocaj, utilaj, uzaj, vernisaj

etc.

Sufixul -ant: carburant, colorant, comandant, conservant, decolorant, degresant, executant,

ignorant, reclamant, reprezentant, secundant, solicitant etc.

Sufixul -ate formează substantive de tipul: cauzalitate, combativitate, claritate,

comunicativitate, comutativitate, conductibilitate, creativitate, credibilitate, creştinătate,

distributivitate, excitabilitate, exclusivitate, impresionabilitate, insensibilitate, integritate,

invaliditate, maniabilitate, multiplicitate, normalitate, obligativitate, ponderabilitate, validitate etc.

Sufixul -eală: amăgeală, bănuială, bărbiereală, brodeală, cheltuială, chiverniseală, cicăleală,

ciomăgeală, făgăduială, huiduială, iuţeală, iscodeală, împărţeală, îndoială etc.

Sufixul -ie : adopţie, adoraţie, adulaţie, afirmaţie, agitaţie, amnistia, aplicaţie, aproximaţie,

aspiraţie, boierie, broderie, calomnie, casaţie, citaţie, combinaţie, comparaţie, compensaţie,

compilaţie, complicaţie, comunicaţie, comutaţie, concentraţie, conspiraţie, constipaţie, consumaţie,

creaţie, dominaţie, declaraţie, decoraţie, delegaţie, demonstraţie, dezinfecţie, distribuţie, donaţie,

estimaţie, excitaţie, expectoraţie, explicaţie, fabricaţie, fascinaţie, formaţie, iluminaţie, ilustraţie,

imitaţie, improvizaţie, implicaţie, incizie, infestaţie, indicaţie, informaţie, inspecţie, intercepţie,

intuiţie, investiţie, investigaţie, murdărie, mediaţie, moderaţie, motivaţie, obligaţie, obturaţie,

plantaţie, reclamaţie, recomandaţie, remuneraţie, reprezentaţie, reproducţie, restauraţie, retribuţie,

revelaţie, satisfacţie, semnifucaţie, separaţie, speculaţie, tapiserie, uscătorie, zădărnicie etc.

Page 141: Verbe tranzitive

141

Sufixul -ism: conservatism, creştinism, democratism, exclusivism, formalism, impresionism,

paraşutism, practicism, reformism, revanşism, simplism, servilism, separatism, structuralism etc.

Sufixul –ment: amenajament, amendament, amuzament, angajament, antrenament, aranjament,

ataşament, deplasament, ornament, pansament, rafinament etc.

Sufixul –tor: agitator, alegător, amortizor, asediator, antrenor, apucător, asigurator,

calculator, cititor, cântător, cioplitor, câştigător, comentator, comutator, conciliator, conductor,

concasor, conspirator, constructor, consumator, coordonator, culegător, declamator, decorator,

defăimător, depanator, depilator, descărcător, deschizător, descoperitor, detonbator, deţinător,

distribuitor, detonator, diriguitor, educator, emiţător, eliberator, excavator, exploatator,

explorator, examinator, exportator, extirpator, fălţuitor, imitator, incendiator, indicator, instalator,

inventator, invadator, îmblânzitor, îndrumător, întemeietor, lăudător, manipulator, măsurător,

măturător, mediator, mânuitor, moderator, montor, narator, normator, paginator, perceptor,

perforator, plăsmuitor, plătitor, posesor, realizator, recitator, redactor, regulator, renovator,

reparator, repetitor, revelator, sabotor, scriitor, servitor, tălmăcitor, trădător, uzurpator, vestitor,

visător etc.

b) Adjective derivate de la verbele tranzitive

Sufixul –ant: alarmant, amuzant, antrenant, atenuant, captivant, casant, contractant,

decolorant, deformant, degradant, degresant, demonstrant, demoralizant, denaturant, deprimant,

determinant, detonant, dezarmant, dezinfectant, deodorizant, dezolant, discriminant, emoţionant,

epuizant, exasperant, excitant, expectorant, extenuant, fascinant, frapant, ignorant, improvizant,

impresionant, incitant, insinuant, ionizant, iritant, izolant, manipulant, motivant, reclamant,

relevant, tolerant, tranşant etc.

Sufixul –bil: admirabil, adorabil, analizabil, apreciabil, asimilabil, ataşabil, casabil,

conciliabil, condamnabil, cultivabil, demonstrabil, deplorabil, detaşabil, dirijabil, explicabil,

identificabil, importabil, impresionabil, imputabil, influenţabil, irigabil, iritabil, lăudabil, notabil,

neglijabil, negociabil, onorabil, pasabil, rambursabil, realizabil, recomandabil, reconciliabil,

regretabil, remarcabil, remediabil, reparabil, repetabil, reproductibil, reproşabil, respectabil,

respirabil, revocabil, rezolvabil, selecţionabil, separabil, serviabil, sesizabil, stimabil, suportabil,

şifonabil, tolerabil, traductibil, transmisibil, utilizabil, venerabil, vindecabil etc.

Sufixul -iv: afectiv, aplicativ, aproximativ, atractiv, argumentativ, comemorativ, comunicativ,

comparativ, conclusiv, consultativ, contemplativ, corelativ, creativ, cumulativ, conspirativ,

deductiv, definitiv, delimitativ, demonstrativ, depreciativ, determinativ, distributiv, estimativ,

exclusiv, ilustrativ, inductiv, interpretativ, multiplicativ, narativ, normativ, negativ, nutritiv,

perceptiv, posesiv, reactiv, reprezentativ, reproductiv, revendicativ, semnificativ etc.

Page 142: Verbe tranzitive

142

Sufixul -ant: agasant, alarmant, antrenant, atenuant, captivant, conciliant, contractant,

demoralizant, denaturant, descurajant, determinant, dezarmant, devorant, discriminant,

dezonorant, emoţionant, enervant, epuizant, apatant, exasperant, expectorant, extenuant, fascinant,

integrant, iritant,

Sufixul –os: calomnios, contagios, credincios, defectuos, duşmănos, fărâmicios, lăudăros,

merituos, mâncăcios, mângâios, nevoios, respectuos, savuros, studios, valoros etc.

5. 2. Semnificaţia valenţială a verbelor tranzitive în semantica derivatelor de la acestea

Derivatele de la verbele tranzitive nu apar în orice context. Conform afirmaţiei cercetătorilor

E.Vasiliu şi S.Golopenţia – Eretescu, contextele specifice derivatelor „reprezintă rezultate ale unor

reguli de suprimare sau de repoziţionare a morfemelor” [Vasiliu, Golopenţia-Eretescu, 1969, p.36].

Nu vom insista asupra acestor reguli de transformare, deoarece scopul acestui studiu este altul.

Pornind de la clasele de derivate sus-menţionate, deci, de la derivate deja formate de la verbele

tranzitive, să urmărim cum se leagă sintactic şi semantic cuvântul derivat de cuvântul-bază.

Ileana Vincenz [Vincenz, p. 348-355] abordează subiectul referitor la derivatele formate de

la verbe prin acţiunea unor reguli de nominalizare şi constată că semantic ele exprimă acţiunea

verbului-bază. Sunt foarte interesante şi actuale investigaţiile autoarei sus-menţionate, deoarece ele

relevă nişte subtilităţi de loc neglijabile. Astfel, se constată că substantivele formate de la verbe

(investigaţia dată cuprinde şi verbele intranzitive) au o valoare abstractă, deoarece proiectează

acţiunea verbului de la care s-au format, o acţiune nedeterminată în timp şi spaţiu. În plus, în

articolul citat s-a observat că „derivatele construite cu sufixele –aj, -are, -ere,-ire pun o problemă

specială, deoarece câteva dintre ele se utilizează şi la singular, şi la plural, iar restul numai la

singular” [p. 349]. Selectând din lista de derivate comentate în articolul în cauză doar pe cele

formate de la verbele tranzitive şi completând-o cu exemple depistate de noi, obţinem următorul

tablou:

Sufixele ± Plural – Plural

-aj ambalaj, avantaj, braconaj, bandaj, bruiaj, grupaj, montaj, viraj etc.

-are administrare, adnotare, agitare, ajutorare, ameliorare, amplificare, aprobare, apretare, aprobare, asamblare, ascultare, ataşare, atenuare, bronzare, chemare, clarificare, clasificare, cointeresare, compătimire, comunicare, condamnare, demoralizare, departajare, depărtare, depilare, determinare, detonare, durere, eliminare, emanare, epurare, falsificare, fertilizare, hipnotizare, finanţare, finisare, folosire, garnisire,ilustrare,implorare, instalare, intonare,

adorare, damnare, demonstrare

Page 143: Verbe tranzitive

143

interceptare, încadrare, încălcare,

-ere apreciere, aprindere, asediere, atingere, elogiere, graţiere, interzicere, culegere, distrugere, propunere, subliniere, traducere, concediere, ducere, obţinere, strângere, umplere etc.

-ire aerisire, blagoslovire, nimicire,

După cum e lesne de observat, majoritatea substantivelor derivate de la verbele tranzitive

pot apărea preponderent în contexte, caracterizate prin ±Plural. Explicaţia poate fi depistată în urma

analizei semantice a substantivelor derivate de la verbele tranzitive. Vorba e că toate substantivele

clasificate în coloana ±Plural denumesc atât acţiunea abstractă exprimată de verbul-bază, cât şi

rezultatul ei. Această informaţie se conţine în definiţiile de dicţionar a substantivelor în cauză. Şi

dimpotrivă, substantivele clasificate în coloana –Plural denumesc doar acţiunea abstractă exprimată

de verbul-bază.

Pe lângă aceasta, substantivele formate de la verbele tranzitive pot exprima agentul acţiunii,

obiectul acţiunii, instrumentul acţiunii, într-o măsură mai mică, locul unde are loc acţiunea. Astfel,

semantica generalizată a substantivelor formate de la verbele tranzitive „încape” în cadrele

semantice ale construcţiei verbale [Gaisina, 1976, p.118], adică exprimă structura actanţială a

verbului.

Substantive care exprimă agentul acţiunii: a absolvi → absolvent, a acuza → acuzator, a

admira → admirator, a adula → adulator, a agita → agitator, a alege → alegător, a asedia →

asediator, a ataca → atacant, a antrena → antrenor, a apăra → apărător, a aprinde → aprinzător,

a apuca → apucător, a asculta → ascultătoare, a sigura → asigurător, a asupri → asupritor, a

calomnia → calomniator, a căuta → căutător, a cerceta → cercetător, a cheltui → cheltuitor, a

citi → cititor, a cânta → cântăreţ, a comenta → comentator, a ciopli → cioplitor, a colecţiona →

colecţionar, a comercializa → comerciant, a compila → compilator, a comuta → comutator, a

concilia → conciliator, a conduce → conducător, a construi → constructor, a consulta →

consultant, a contempla → contemplator, a controla → controlor, a cuceri → cuceritor, a cultiva

→ cultivator, a cumpăra → cumpărător, a cunoaşte → cunoscător, a cuvânta → cuvântător, a

crea → creator, a critica → critic, a cumula → cumulard, a datora → datornic, a declama →

declamator, a decora → decorator, a delapida → delapidator, a denunţa → denunţător, a depăna

→ depănător, a descoperi → descoperitor, a deţine → deţinător, a dirija → dirijor, a distribui →

distribuitor, a dona → donator, a educa → educator, a emite → emiţător, a elibera → eliberator, a

executa → executor, a examina → examinator, a expira → extirpator, a falsifica → falsificator, a

imita → imitator, a importa → importator, a informa → informator, a inspecta → inspector, a

Page 144: Verbe tranzitive

144

instala → instalator, a instiga → instigator, a interpela → interpelator, a interpreta → interpret, a

izbăvi → izbăvitor, a inventa → inventator, a îmblânzi → îmblânzitor etc.

Substantive care exprimă instrumentul: a accelera → accelerator, a ambala→ ambalaj a

amortiza → amortizor, a amplifica → amplificator, a arunca → aruncător, a ascuţi → ascuţitoare,

a aspira → aspirator, a brăzda → brăzdar, a camufla → camuflaj, a cataliza → catalizator, a

centraliza → centralizator, a calandra → calandru, a capta → captator, a cimenta → ciment, a

ciomăgi → ciomag, a colora → colorant, a cântări → cântar, a condensa → condensator, a

composta → compostor, a concasa → concasor, a congela → congelator, a cosi → cositoare, a

curăţi → curăţător, a decolora → decolorant, a depăna → depănătoare, a deştepta → deşteptător,

a deratiza deratizant, a detecta → detector, a detona → detonator, a dicta → dictafon, a difuza →

difuzor, a epila → epilator, a excava → excavator, a fixa → fixativ, a încuia → încuietoare, a

scobi → scobitoare, a semăna → semănătoare etc.

Substantive care exprimă obiectul acţiunii: a abona → abonat, a acuza → acuzat, a

amenda → amendat, a amnistia → amnistiat, a angaja → angajat, a asigura → asigurat, a ataşa

→ ataşat, a bandaja → bandajat, a condamna → condamnat, a delega → delegat, a deţine →

deţinut, a handicapa → handicapat, a inventa → invenţie, a vâna → vânat etc.

Substantive care exprimă locul acţiunii: a afişa → afişier; a afuma → afumătorie; a

ascunde → ascunzătoare; a ascunde → ascunziş, a coborî → coborâş, a deschide → deschizătură;

a închide → închisoare; a ospăta → ospătărie, a spăla → spălătorie; a usca → uscătorie etc.

Semantica adjectivelor formate de la verbele tranzitive, de asemenea, conţine seme

specifice verbului.

Adjective care exprimă în semantica lor o caracteristică a subiectului acţiunii verbului-

bază: Vestea m-a alarmat → veste alarmantă. Clovnul ne-a amuzat → clovn amuzant. Faptele au

atenuat criza → fapte atenuante. Povestirea profesorului i-a captivat pe elevi → povestire

captivantă. Detergentul a decolorat pânza → Detergent decolorant. Situaţia creată a demoralizat

colectivul → situaţie demoralizantă. Soluţia a degresat laptele → soluţie degresantă. Clorul

dezinfectează podeaua → Clorul este dezinfectant. Noutatea l-a dezolat pe Ion → Noutate

dezolantă. Exerciţiile fizice extenuează → exerciţii extenuante. Munca grea ne-a epuizat → muncă

epuizantă. Peisajul i-a fascinat pe turişti → peisaj fascinant. Comportamentul managerului ne-a

frapat → comportament frapant. Descoperirea savanţilor ne-a incitat → descoperire incitantă.

Proba adusă de martor insinua vinovăţia acuzatului → probă insinuantă. Materialul acesta

izolează cablul electric → material izolant. Romanul lui Marin Preda m-a interesat foarte mult →

roman interesant. Zgomotul din stradă irita studenţii care se aflau la cursuri → zgomot iritant.

Page 145: Verbe tranzitive

145

Adjective care exprimă în semantica lor o caracteristică a obiectului acţiunii verbului-

bază: a coase o rochie → rochie cusută; a abandona copiii → copii abandonaţi; a abrevia un

cuvânt → cuvânt abreviat; a aclama un artist → artist aclamat; a acumula rezerve → rezerve

acumulate; a adnota o lucrare → lucrare adnotată; a afâna solul → sol afânat; a alinta un copil

→ copil alintat; a anexa un teritoriu → teritoriu anexat; a aprofunda un subiect → subiect

aprofundat; a aproviziona o familie → familie aprovizionată; a amputa un picior → picior

amputat; a amenaja un oficiu → oficiu amenajat; a amnistia un puşcăriaş → puşcăriaş amnistiat;

a amâna o adunare → adunare amânată; a ambala o marfă → marfă ambalată; a ataca pe inamic

→ inamic atacat; a aproba o decizie → decizie aprobată; a apreta lenjeria → lenjerie apretată; a

aranja o afacere → afacere aranjată; a ascuţi un creion → creion ascuţit; a ataşa un diplomat

ataşat; a atenua un conflict → conflict atenuat; a cerceta o problemă → problemă cercetată; a citi

o carte → carte citită; a comanda o marfă → marfă comandată; a clarifica o chestiune →

chestiune clarificată; a cizela un text → text cizelat; a codifica o informaţie → informaţie

codificată; a condimenta mâncarea → mâncare condimentată;

a condamna un deţinut → deţinut condamnat; a congela carnea → carne congelată; a consuma

legume → legume consumate; a dantela un mileu → mileu dantelat; a decima o oaste → oaste

decimată; a demina un teritoriu → teritoriu deminat; a dezbate o problemă → problemă dezbătută;

a elimina un concurent → concurent eliminat; a excerpta o informaţie → informaţie excerptată; a

exprima un gând → gând exprimat; a falsifica datele → date falsificate; a finisa o construcţie →

construcţie finisată; a infirma o probă → probă infirmată; a intitula un text → text intitulat; a

îmblânzi un leu→ leu îmblânzit; a împăduri un teren → teren împădurit; a îndolia o familie →

familie îndoliată etc.

E lesne a observa că în toate exemplele enumerate adjectivele sunt omonime cu participiile

pasive ale verbelor de la care s-au format.

Adjectivele formate cu ajutorul sufixului -bil exprimă de asemenea o caracteristică a

obiectului acţiunii verbului de la care s-au format. De exemplu: Copilul era adorat de toată familia

→ copil adorabil. Plugarii cultivă solul → sol cultivabil. Profesorul îi putea influenţa pe elevii săi

→ elevi influenţabili.

Este interesant de remarcat faptul că derivatele de la verbele tranzitive nu numai că au în

semantica lor seme caracteristice pentru structura semantică a verbelor-bază, ci au aceleaşi limite

combinatorii ca şi verbele-bază. Adică derivatele păstrează acelaşi tipar sintagmatic cu al verbelor

de la care s-au format. Astfel, verbul a absolvi se combină cu substantivele şcoală, universitate,

cursuri, instituţie de învăţământ. Substantivul absolvent se combină cu aceleaşi substantive.

Page 146: Verbe tranzitive

146

Deosebirea constă în trăsăturile gramaticale ale verbului şi ale substantivului care impun anumite

reguli de combinare sintagmatică. Compară:

● a absolvi o şcoală, o instituţie de învăţământ superior, cursurile de limba română,

universitatea şi

● absolvent al şcolii, al unei instituţii superioare de învăţământ, al cursurilor de limba

română, al universităţii etc.

La fel, verbul a condamna se combină cu substantivele infractor, delincvent, criminal, deţinut. Şi

adjectivul condamnat se combină cu aceleaşi substantive. Compară:

● a condamna un infractor, un delincvent, un criminal, un deţinut şi

● infractor, delincvent, criminal, deţinut condamnat.

Contextele minime ale verbului a amâna sunt: a amâna o întâlnire, o şedinţă, o vizită, o operaţi, o

plăcere etc. Derivatele de la acest verb substantivul amânare şi adjectivul amânat păstrează aceleaşi

determinări: amânarea întâlnirii /şedinţei /vizitei / operaţiei /plăcerii şi întâlnire /şedinţă /vizită

operaţie /plăcere amânată.

Un alt aspect foarte interesant al problemei abordate constă în faptul că verbele

polisemantice au, de regulă, diferite derivate. Aceasta se explică prin faptul că diferite sensuri ale

verbului polisemantic pot da naştere unor derivate diferite. Astfel, axa derivativă a verbului a

deţine, de exemplu, este următoarea: a deţine → deţinător, deţinut. Cuvântul deţinător are în

semantica sa semele primelor două sensuri ale verbului în cauză: 1. „a avea un lucru în stăpânire

provizorie sau în tăstrare” şi 2. „a poseda un titlu, un premiu, a ocupa un post, o funcţie” Contextele

în care apare substantivul dat sunt similare cu ale verbului: cineva (o persoană sau o instituţie)

deţine un pachet de acţiuni. Deoarece derivatul în acest caz exprimă agentul acţiunii, contextul va fi

următorul: Deţinătorul majoritar al pachetului de acţiuni este uzina Alfa.

Cuvântul deţinut are în semantica sa semul sensului al treilea „a închide pe cineva (pentru

cercetări sau după ce a fost condamnat). Respectiv, şi contextul va fi altul: Un deţinut a evadat din

închisoare.

Cazuri de acest fel sunt foarte multe în limba română. În cele ce urmează vom aduce câteva

exemple pentru a ilustra justeţea tezei aici discutate.

● Derivatele verbul a adopta sunt adoptare, adopţie şi adoptiv. Substantivul adoptare şi

adjectivul adoptat s-au format de la sensul „a accepta ceva în urma unui vot”.Substantivul, verbul şi

adjectivul au aceleaşi ocurenţe: a adopta o lege/o rezoluţie; adoptarea unei legi /rezoluţii şi lege,

rezoluţie adoptată. Alte două derivate ale verbului a adopta sunt substantivul adopţie şi adjectivul

adoptiv, care păstrează un alt al verbului în cauză, şi anume „a înfia un copil”. Contextele în care

Page 147: Verbe tranzitive

147

apar derivatele sunt similare celor în care apare verbul. Comp. A adopta un copil; adopţia copiilor;

copii adoptaţi.

● Verbul a acompania are două sensuri: 1. „a executa partea de acompaniament a unei piese

muzicale” şi 2. „a însoţi, a întovărăşi pe cineva”. Este clar că derivatele acestui verb

acompaniament şi companie preiau sememele date. Substantivul acompaniament are sensul

„totalitatea elementelor armonice, ritmice, subordonate uneia sau mai multor linii melodice

principale, vocale sau instrumentale”. Toate cele 3 sensuri ale cuvântului companie sunt legate de

cel de al doilea sens al verbului. Semul dominant este „însoţire, petrecerea timpului împreună”.

Sensul al treilea „mare întreprindere (de transport, industrială, comercială” s-a îndepărtat de sensul

de bază al verbului, dar legătrura nu este cu totul pierdută.

● Verbul a aranja are două sensuri: 1. „a rândui, a pune în ordine”; 2. „a prelucra, a

transcrie o bucată muzicală pentru instrumente sau voce”. Derivatele lui aranjare, aranjat, aranjor

şi aranjament redau deosebirile de sens ale verbului. Substantivul aranjare şi adjectivul aranjat

păstrează primul semem, iar aranjor şi aranjament – pe cel de-al doilea. În plus, derivatele aranjor

şi aranjament şi-au extins sfera semantică. Astfel, aranjor nu denumeşte numai persoana care

„aranjează o compoziţie muzicală pentru alte instrumente”, ci şi „cel care adaptează un roman”.

Aranjament are trei sensuri: 1. „înţelegere, învoială”; 2. „prelucrare a unei bucăţi muzicale pentru

alte instrumente sau formaţii decât acelea pentru care a fost compusă”.

● Derivatele verbului a citi – cititor şi citit preiau din structura semantică a verbului-bază

seme diferite. Substantivul cititor înseamnă „persoană care citeşte” şi concordă cu sensul de bază a

verbului dat „a parcurge un text, pentru a lua cunoştinţă de conţinutul lui”. Adjectivul citit preia alt

sens al verbului: „a învăţa, a studia” şi înseamnă „cult, învăţat, instruit”.

● Verbul a consemna are următoarele derivate: consemn, consemnabil, consemnativ şi

consemnaţiune. Verbul are trei sensuri: 1.a nota într-un act, a înregistra, a însemna”; 2. a depune

contra semnătură o sumă de bani spre păstrare la o organizaţie de stat specializată”; 3. „a interzice

ieşirea militarilor din cazarmă pentru un anumit timp”. Substantivul consemnare două sensuri dintre

care doar unul „interzicere temporară a ieşirii militarilor din cazarmă” are legătură evidentă cu

sensul al treilea al verbului. Legătura dintre sensul celălalt al substantivului „totalitatea obligaţiilor

pe care le are un militar în timpul serviciului de pază” şi structura semantică a verbului este mai

slabă. Substantivul consemnaţiune preia sememul al doilea al verbului având sensul „depunere a

unei sume de bani la bancă spre a fi păstrată la dispoziţia unei persoane”. Adjectivele consemnabil

şi consemnativ se referă la primul sens al verbului şi înseamnă respectiv: consemnabil – „demn de

consemnat, memorat” şi consemnativ „cu caracter de consemnare”.

Page 148: Verbe tranzitive

148

● Verbul a decora are două sensuri: 1. „a orna, a împodobi cu decoruri”; 2. „a conferi o

decoraţie”. Derivatele verbului sunt: decorator, decorativism, decorativ şi decoraţie. Primele trei au

legătură directă cu sensul 1 al verbului şi înseamnă respectiv:

1. decorator – 1. „cel care se ocupă cu decorarea clădirilor, interioarelor”; 2. „cel care face

decoruri pentru teatru, film, televiziune”. Cu aceste sensuri cuvântul este un substantiv masculin.

Cu sensul de „unealtă de bucătărie pentru decorarea unor forme diferite (roşii, ciocolată, frişcă)”

substantivul dat este neutru.

2. decorativism – „caracter decorativ exagerat sau prea accentuat al unui obiect, al unei lucrări

arhitectonice, exces de ornamente”.

3. decorativ – „care decorează, ornant, ornamental”.

Cuvântul decoraţie are două sensuri care au legătură directă cu ambele sensuri ale verbului: 1.

„distincţie conferită cuiva pentru o faptă eroică, pentru merite deosebite” şi 2. „arta şi tehnica

executării decorurilor”.

● Familia verbului a edita este extinsă: editologie, editor, editorial, editorialist, editură,

ediţie. Verbul are trei sensuri: 1. „a publica şi a pune în vânzare o lucrare, o carte, o revistă, o

emisiune poştală, un disc etc.”; 2. „a stabili pentru publicare un text, pe baza unor cercetări

competente”; 3. „(inform.) a pregăti textual datele unui program, în vederea prelucrării lor la

calculator”.

Pentru a vedea care e raportul dintre sensurile verbului şi cele ale derivatelor, să le detalizăm pe

cele din urmă:

– editologie – „ştiinţă a editării cărţilor, a prospectării pieţei în vederea difuzării lor”. Este clar

că sensul derivatului este în concordanţă cu primul sens al verbului.

– editor – 1. „persoană, societate care editează cărţi, reviste etc. • persoană care pregăteşte

publicarea unor texte, o emisiune televizată etc.”. 2. (inform.) „parte a unui calculator care face

editarea programelor”. Structura semantică a derivatului acoperă sensul al doilea şi al treilea al

verbului.

– editorial – şi ca adjectiv „ referitor la edituri sau la editări” şi ca substantiv – „articol de fond

care exprimă punctul de vedere al unei publicaţii sau al unui post de televiziune într-o anumită

problemă”, derivatul este în legătură mai mult cu sensul al doilea al verbului.

– editorialist – „autor al editorialului unui ziar” reflectă sensul al doilea al verbului.

– editură – „întreprindere care editează cărţi” ţine de sensul întâi al verbului.

– ediţie – 1.”totalitatea exemplarelor unei opere tipărite prin folosirea aceluiaşi zaţ tipografic”

este în legătură cu sensul întâi al verbului. Sensul al doilea al derivatului nu este în legătură directă

Page 149: Verbe tranzitive

149

cu sensul verbului. Derivatul şi-a extins sfera semantică însemnând: ”serie de manifestări artistice,

ştiinţifice, sportive etc. care se repetă periodic”.

● Verbul a executa are mai multe sensuri: 1. a face, a prelucra. 2. a pune în aplicare, a

îndeplini (un ordin, un plan). 3. a interpreta o lucrare muzicală. 4. a îndeplini o hotărâre

judecătorească, un act de autoritate, o obligaţie. • a duce la îndeplinire o sentinţă de condamnare la

moarte.

Cele discutate în acest capitol confirmă teza că derivatele verbelor tranzitive au o frecvenţă

destul de mare în limba română. Numărul de derivate de la verbe depinde de proprietăţile valenţiale

ale verbului de bază.

Pe lângă aceasta, substantivele formate de la verbele tranzitive pot exprima agentul acţiunii,

obiectul acţiunii, instrumentul acţiunii, şi, într-o măsură mai mică, locul unde are loc acţiunea.

Astfel, semantica generalizată a substantivelor formate de la verbele tranzitive „încape” în cadrele

semantice ale construcţiei verbale, adică exprimă structura actanţială a verbului. Semantica

adjectivelor formate de la verbele tranzitive, de asemenea, păstrează seme specifice verbului.

Page 150: Verbe tranzitive

150

Concluzii

1. Tranzitivitatea este o trăsătură inerentă verbului şi totodată, o problemă actuală a

lingvisticii contemporane. Fenomenul tranzitivităţii a cunoscut mai multe interpretări, printre care, o

interpretare lexico-sintactică, o interpretare strict sintactică şi o interpretare logico-semantică. În

lingvistica românească tranzitivitatea a fost tratată mai mult din perspectivă pur sintactică. Or,

actualmente, se impune o interpretare mai complexă, cu investigaţii profunde atât a dimensiunii

sintactice a verbului, cât şi a dimensiunii semantice a acestuia. În lucrarea noastră tranzitivitatea a

fost interpretată din mai multe unghiuri de vedere, accentul punându-se asupra aspectului logico-

semantic, ceea ce a permis lărgirea şi detalizarea sferei selecţiei semantice, a cercului combinaţiilor

lexicale etc.

2. Tranzitivitatea apare ca o caracteristică semantică manifestată sintactic, este deci o

componentă semantică permanentă a verbului, preexistentă înscrierii acestuia într-un context

sintactic, iar relaţiile semantice între acţiune şi obiectul ei sunt de primă importanţă. Verbele

tranzitive, fiind dependente de obiectul pe care îl guvernează, sunt insuficiente din punct de vedere

semantic. De aceea ele se disting clar în funcţie de natura semantică a argumentelor lor.

3. Noţiunea de tranzitivitate implică ideea de transfer al acţiunii de la agentul ei spre pacient,

de la autorul procesului către ţintă, punctul de sosire. Emergenţa verbului dinspre autor spre obiect

este parte integrantă a sferei semantice a verbelor tranzitive. Asigurând coeziunea semantică şi

sintactică a propoziţiei, tranzitivitatea este responsabilă de atribuirea rolurilor tematice şi de

impunerea de către verb a restricţiilor combinatorii obiectului guvernat.

4. Există două tipuri de tranzitivitate: funcţională şi formală. Prin tranzitivitate funcţională se

înţelege transferul acţiunii subiectului semantic asupra obiectului, iar prin tranzitivitate formală se

înţelege capacitatea unui verb de a se combina cu un complement direct. În funcţie de specificul

tranzitivităţii prin care se caracterizează verbul, se delimitează : 1) verbe tranzitive propriu-zise şi 2)

verbe pseudotranzitive. Verbele tranzitive propriu-zise înglobează în structura lor semantică sensul

de transfer al acţiunii unui subiect asupra obiectului Verbele pseudotranzitive admit un determinant

în poziţia complementului, deşi, sub aspect semantic, nu exprimă o acţiune ce s-ar răsfrânge asupra

unui obiect. Cele mai reprezentative verbe pseudotranzitive ţin de clasa verbelor care exprimă

sentimente.

5. Opoziţia tranzitiv /intranzitiv nu este totdeauna exprimată tranşant în semantica verbului.

Au fost depistate şi analizate cazuri când un verb este numai tranzitiv, altul numai intranzitiv, şi,

dimpotrivă, unul şi acelaşi verb conţine în structura sa semantică şi sensuri tranzitive, şi sensuri

intranzitive. Acest lucru demonstrează faptul că între verbele tranzitive şi cele intranzitive există

legături strânse, ghidate de specificul limbii şi de contextele în care se întrebuinţează aceste verbe.

Page 151: Verbe tranzitive

151

6. Opoziţia tranzitiv-intranzitiv este în strânsă legătură cu opoziţia animat-inanimat. Verbele

tranzitive propriu-zise au, de regulă, un subiect exprimat printr-un substantiv animat. Această

cerinţă funcţională a verbelor tranzitive nu se manifestă în marea majoritate a cazurilor. Multe

construcţii tranzitive au un subiect inanimat, investit cu diverse roluri tematice, pe larg discutate în

lucrare.

7. Particularitatea cea mai importantă a verbului ca semn predicativ este capacitatea lui de a

se condiţiona reciproc cu un număr anumit de roluri tematice ale participanţilor (sau sensuri ale

argumentelor). Clasificarea verbelor tranzitive a avut la bază un spectru semantic al argumentelor

constituit di 14 roluri tematice: agent, pacient, beneficiar, experimentator, obiect, perceptiv,

compozitiv, instrument, mediativ, elementiv, onomasiativ, locativ, descriptiv, rezultativ

Pentru tranzitivitatea formală sunt caracteristice argumentele: agent şi pacient. Pentru tranzitivitatea

semantică numărul argumentelor se măreşte, incluzând: agentul, pacientul, beneficiarul, obiectul,

rezultativul, elementivul şi instrumentul.

8. Din punct de vedere semantic verbele tranzitive se divizează în verbe acţionale şi verbe

neacţionale. Din punct de vedere relaţional, structura semică a verbelor tranzitive de acţiune le

impune un anumit comportament sintagmatic prin admiterea sau restricţia anumitor vecinătăţi sau

determinanţi care exprimă diverse roluri tematice ale argumentelor.

9. În urma subcategorizării verbelor tranzitive acţionale după conţinutul semantic şi după

rolurile tematice ale argumentelor au fost relevate următoarele 17 structuri semantice. Verbele

neacţionale au fost clasificate după numărul de argumente, după clasa semantică şi după rolurile

tematice ale argumentelor. După primul criteriu, majoritatea verbelor neacţionale sunt bivalente.

După al doilea criteriu, sunt verbe de relaţie. După rolurile tematice ale argumentelor verbele de

relaţie înregistrează diverse variaţii ilustrate în lucrare.

10. Din perspectiva valenţei sintactice, verbele tranzitive pot fi bivalente, trivalente şi

polivalente. În lucrare au fost analizate structurile bivalente şi trivalente, acestea fiind mai

reprezentative pentru verbele tranzitive. Faptele examinate evidenţiază diversitatea rolurilor

tematice ale participanţilor /argumentelor ce apar în poziţia celor doi actanţi ai structurilor

bivalente: subiectul şi complementul direct. Astfel, primul actant poate compare în funcţie

semantică sau în rol de: agent, instrument, experimentator, elementiv, locativ, beneficiar. Cel de al

doilea actant, complementul direct, poate avea rol de: pacient, obiect, obiect + rezultativ, obiect +

instrument incorporat, experimentator onomasiv.

11. În cadrul verbelor tranzitive bivalente au fost depistate şi analizate 17 structuri

valenţiale, iar în cadrul verbelor tranzitive trivalente – 14 structuri. Clasificarea efectuată în lucrare

denotă diversitatea sintactică şi bogăţia semantică a verbelor tranzitive. Detalierea rolurilor tematice

Page 152: Verbe tranzitive

152

ilustrează că structura actanţială a verbului este corelată cu situaţia concretă, acesta fiind unicul mod

de analiză pertinentă a verbelor tranzitive.

12. Structura actanţială a verbelor monosemantice şi polisemantice este diversă. În cadrul

verbelor polisemantice au loc transformări ale rolurilor tematice care provoacă derivarea semantică

şi crearea unui nou sens în cadrul structurii semantice a cuvântului. Investigaţiile au arătat că, în

principiu, verbele polisemantice pot fi clasificate în aceleaşi clase ca şi verbele monocemantice.

Atâta doar că repartizarea se face după sensuri, astfel încât acelaşi verb poate ţine de clase diferite

în dependenţă de caracteristicile semantice ale rolurilor tematice ale cutărui sau cutărui sens.

13. Forma de conjugare diatezială a verbului tranzitiv depinde de structura actanţială a

acestuia şi, mai ales, de specificul funcţional al participanţilor sau al protagoniştilor procesului.

Pentru ca verbul să poată fi conjugat şi la diateza activă, şi la diateza pasivă e nevoie ca structura sa

actanţială să includă doi actanţi dintre care unul să îndeplinească funcţia de realizator al acţiunii, iar

celălalt – funcţia de obiect, de cel care suferă efectele acţiunii. În cadrul verbelor tranzitive

transformările diateziale cunosc anumite restricţii.

14. Derivatele verbelor tranzitive au o frecvenţă destul de mare în limba română. Numărul

de derivate de la verbe depinde de proprietăţile valenţiale ale verbului motivant.

Page 153: Verbe tranzitive

153

Bibliografie

Abramov – Абрамов В. Синтаксические потенции глагола в сопоставлении с

потенциями других частей речи // НДВШ, Филологические науки, 1966, nr. 3. – p. 34 -44.

Admoni, 1958 – Адмони В.Г. Завершенность конструкции как явление

синтаксической формы // Вопросы языкознания, 1958, nr. 1. – p. 111-117.

Admoni, 1964, – Адмони В.Г. Основы теории грамматики.– Москва-Ленинград,

Наука 1964.– 105 р.

Ahmanova: – Ахманова С. Словарь лингвистических терминов. – Москва, Советская

Энциклопедия 1966. – 606 p.

Achimova: Акимова Г. Н. К вопросу о валентности переходных глаголов в русском

языке // Теория языка. Методы его исследования и преподавания. – Ленинград, Наука, 1981.

– р. 28-32.

Apresean, 1967: – Апресян Ю.Д. Экспериментальное исследование семантики

русского глагола. – Москва, Наука, 1967. – 251 p.

Apresean, 1974: – Апресян Ю.Д. Лексическая семантика. Синонимические средства

языка – Москва, Наука, 1974. – 366 р.

Arbatskii: – Арбатский Д.И. Переходные и непереходные глаголы в русском языке //

Исследования по семантике.– Уфа, Башкирский Университет, 1980. – р. 199-222.

Arnold: – Арнольд И. В. Семантическая структура слова в современном английском

языке и методы ее исследования. – Ленинград, Просвещение, 1966. – 192 р.

Arutiunova, 1973: – Арутюнова Н.Д. Проблемы синтаксиса и семантики в работах Ч.

Филмора // Вопросы языкознания, 1973, nr. 1. – p. 117-124.

Arutiunova 1976: – Арутюнова Н. Д. Предложение и его смысл. Логико-семантические

проблемы. – Москва, Наука, 1976. – 383 р.

Arutiunova, 1980: – Арутюнова Н.Д. К проблеме функциональных типов лексического

значения // Аспекты семантических исследований. – Москва, Наука, 1980. – р.156-249

Asan Finuţa, Raportul dintre diateze şi tranzitivitate // Studii şi cercetări lingvistice. Omagiu

lui Al Graur cu prilejul împlinirii a 60 de ani, 1960, nr. 3. – p.341-348.

Avram Mioara. Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a. – Bucureşti, Umanitas, 1997. – 597 p.

Avram Mioara. Cuvintele limbii române între corect şi incorect. – Chişinău, Cartier, 2001. –

303 p.

Bahnaru V. Mutaţii de sens: cauze, modalităţi, efecte. – Chişinău, Ştiinţa, 1988. – 153 p.

Page 154: Verbe tranzitive

154

Bărbuţă Ion. Structura semantico-valenţială a verbului şi diateza // Revista de lingvistică şi

ştiinţă literară, 1992, nr. 4. – p. 49-59.

Bărbuţă Ion. Semantica şi sintagmatica verbului în limba română // Revistă de lingvistică şi

teorie literară, 1996, nr. 3. – p. 57 – 65.

Bărbuţă Ion, Constantinovici Elena. Structura actanţială a verbului în limba

română:modificarea şi actualizarea ei în enunţ //Revistă de lingvistică şi teorie literară, 1997, nr. 4.

– p.40-49.

Bărbuţă, 1998 a.: – Bărbuţă Ion, Transformările diateziale în limba română: posibilităţi de

aplicare şi restricţii. // Revistă de lingvistică şi teorie literară, 1998, nr. 1. – p.64- 74.

Bărbuţă, 1998 b.: Бэрбуцэ Ион. Грамматика румынского языка. – Chişinău, Litera, 1998.

– 151 p.

Bărbuţă Ion. Semnificaţia lexicală şi categoriile gramaticale ale cuvintelor în limba română.

–Chişinău, CE USM, 2002. – 123 p.

Benveniste – Бенвенист Эмиль. Общая лингвистика. – Москва. Прогресс, 1974. – 447 р.

Berea Elena. Observaţii asupra diatezei pasive // Studii şi cercetări lingvistice, 1966, nr. 5. –

p. 567-579.

Berceanu Barbu. Sistemul gramatical al limbii române (recopnsiderare). – Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1971. –285 p.

Berejan, 1962: – Berejan S. Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc. – Chişinău,

Editura Academiei de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, 1962. – 139 p.

Berejan, 1973: – Бережан С. Г. Семантическая эквивалентность лексических единиц. –

Chişinău, Ştiinţa, 1973. – 371p.

Berejan, 1984: – Бережан С. Г. Обусловленность словарного значения глагола его

грамматическими особенностями. // Слово в грамматике и словаре,– Москва, Наука, 1984. p.

51-59.

Bidu-Vrănceanu, A., Călăraşu C., Ionescu-Ruxandoiu L., Mancaş M., Pană Dindelegan G.

Dicţionar de ştiinţe ale limbii. – Bucureşti, Nemira, 2001. – 606 p.

Bîrcă 1972: – Bîrcă Maria. Caracteristicile semantice ale verbelor zicerii // Limba şi

literatura moldovenească, 1972, nr. 3. – p. 34-39.

Bîrcă 1973: – Bîrcă M. Posibilităţile de îmbinare ale verbelor zicerii // Limba şi literatura

moldovenească, 1973, nr. 1. – p. 67-72.

Bîrcă 1977: – Bîrcă M. Analiza semică a verbelor zicerii cu sens de „a transmite o

informaţie” // Limba şi literatura moldovenească, 1977, nr.4. – p. 41-46.

Page 155: Verbe tranzitive

155

Bogdanov: – Богданов В.В. Семантико-синтаксическая организация предложения –

Ленинград, Издательство Ленинградского Университета, 1977. – 203p.

Bondarco, Bulanin: – Бондарко А.В. Буланин Л.Л. Русский глагол. – Ленинград,

Просвещение, 1967. – 190 р.

Bulgăr Gheorghe. Limba română. Fonetică. Lexic. Morfologie. Sintaxă. Stilistică. –

Bucureşti, Editura Vox, 1995. – 336 p.

Cartaleanu, 1985: Карталяну Т.М. Синтагматика глаголов движения в современном

молдавском литературном языке. Автореферат диссертации на соискание учёной степени

кандидата филологических наук. – Chişinău, 1985. – 16 p.

Cartaleanu, 1986: Cartaleanu Tatiana. Structura semantică a cuvintelor: Material didactic la

cursul de lexicologie. / Institutul Pedagogic de Stat „I. Creangă”. – Chişinău, 1986. – 28 p.

Cartaleanu, 1989: Cartalenu T. Categoria cauzativităţii în sistemul verbului în limba

moldovenească //Probleme de lingvistică moldovenească şi contrastivă. – Chişinău, Ştiinţa, 1989. –

p.88-93.

Kasevici: – Касевич Б.В. Элементы общей лингвистики– M., Наука, 1977. – 183 p.

Categorii: – Категории залога: Материалы конференции. – Ленинград, Академия Наук

СССР, Институт Языкознания, Ленинградское Отделение, 1970. – 64 p.

Chiricuţă-Marinovici, 1966 a.: Chiricuţă-Marinovici R. Cu privire la o nouă grupare a

verbului pe baza anumitor caractere ale conţinutului lor semantic // Cercetări de lingvistică, 1966,

nr. 1. – p. 43-47.

Chiricuţă-Marinovici, 1966 b.:Chiricuţă-Marinovici R. Probleme de grupare semantica a

verbului // Cercetări de lingvistică, IX, 1966, nr. 2. – p. 229-235.

Ciobanu A. Sintaxa şi semantica. – Chişinău, Ştiinţa, 1997. – 197 p.

Ciobanu V. Complementul intern – funcţie sintactică de sinestătătoare? // Revistă de

lingvistică şi ştiinţă literară, 1996, nr. 6. – p. 43-48

Cârâc Ioan S. Introducere în semantica propoziţiei. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991. –

210 p.

Constantinescu-Dobridor G. Mic dicţionar de terminologie lingvistică. – Bucureşti,

Albatros, 1980. – 463 p.

Constantinescu-Dobridor Gh.. Gramatica limbii române. – Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 2001. – 620 p.

Page 156: Verbe tranzitive

156

Constantinovici Elena. Semnificaţia lexicală şi valorile sintagmatice şi aspectual-temporale

ale verbului în limba română. – Chişinău, Tipografia Orhei, 2001. – 182 p.

Cordi – Корди Е.Е. Пассивные конструкции во французском языке // Типология

пассивных конструкций. Диатезы и залоги. – Ленинград, Наука. 1974. – p. 289-315.

Coşeriu E. Prelegeri şi conferinţe. – Iaşi, Institutul de Filologie română A. Philipide, 1994. –

192 p.

Coteanu I.. Gramatica de bază a limbii române.– Bucureşti, Gramond, 1993. – 420 p.

Diaconescu Ion. Sintaxa limbii române. I Unităţile sintactice. – Bucureşti, 1992. – 216 p.

Diaconescu Ion. Sintaxa limbii române.II Relaţiile sintactice.– Bucureşti, 1993. – 162 p.

Dimitriu C. Gramatica limbii române explicată. Sintaxa. – Iaşi, Junimea, 1982. – 382 p.

Dîrul A. Schiţe de gramatică funcţional-semantică a limbii române. – Chişinău, Tipografia

A.Ş.M., 2002. – 267 p.

Dîrul, 1998 a.: Dîrul A. Capacitatea combinatorie a verbului şi derivarea // Revistă de

lingvistică şi ştiinţă literară, 1998, nr. 2. – p. 54-60.

Dîrul, 1998 b.: Dîrul A. Actanţii verbului şi cazurile //Revistă de lingvistică şi ştiinţă

literară, 1998, nr. 4. – p.35-46.

Dolonina – Долинина Б.И. Маркировка субьектно-обьектных отношений у

валентностных категорий английского глагола // Категория субъекта и объекта в языках

различных типов, Ленинград, Наука,. – 1982. – р. 65-100.

Dorofeeva: – Дорофеева Т. М. Синтаксическая сочетаемость русского глагола. –

Москва, Русский язык, 1986. – 103 р.

Draşoveanu D. D. Teze şi antiteze în sintaxa limbii române – Cluj-Napoca, Clusium, 1997. –

286 p.

Drăgan N. Elemente de sintaxă a limbii romîne – Lucrare postumă, Bucureşti, Societatea

Română de Lingvistică, Seria Memorii, 1945. – 107 p.

Eremia A. Contribuţii la studiul formării cuvintelor în limba moldovenească. – Chişinău,

Ştiinţa. – 274 p.

Evseev I. Semantica verbului.Categoriile de acţiune, devenire, stare – Timişoara, Facla,

1974. – 182 p.

Eţcu I. Tipologia propoziţiilor în limba moldovenească contemporană – Chişinău, Ştiinţa,

1979. – 288.

Eţcu I. Sintaxa elementară a limbii române. Introducere în sintaxologie – Chişinău,

Concernul Presa, 2000. – 184 p.

Page 157: Verbe tranzitive

157

Fillmore Ch. –Филлмор Ч. Дело о падеже// Новое в зарубежной лингвистике, вып.X,

Москва, Прогресс, 1981. – p.369-495.

Fillmore Ch. –Филлмор Ч. Дело о падеже открывается вновь // Новое в зарубежной

лингвистике, вып.X, Москва, Прогресс, 1981. – p. 496-530.

Filiciova – Филичева Н.И. Понятие синтаксической валентности в работах

зарубежных языковедов // Вопросы языкознания, 1967, nr. 2. – p. 118-125.

Frânculescu Ovidiu. Dicţionar morfosintactic al verbelor franceze, Editura Universal Dalsi,

1996. – 831 p.

Gabinschi – Габинский М.А. Грамматическое варьирование в молдавском языке. –

Кишинев, Штиинца, 1980. – 223 р.

Gabinschi, 1991: Gabinschi M. A. Din problemele gramaticii şi derivării române. –

Chişinău, Ştiinţa, 1991. – 130 p.

Gabinschi, 2002: Gabinschi – Габински М.А. Пособие по морфологии дакороманского

глагола, Кишинев, 2002. – 206 р.

Gaisina, 1975: – Гайсина Г.М. Общая характеристика лексико-семантического поля

отношения // Исследование по семантике – Уфа, Башкирский Университет, 1975. – р. 59-72.

Gaisina, 1976: – Гайсина Г. М. Роль глагольной дистрибуции в становлении значения

отглагольного прилагательного (на материале отглагольных прилагательных с суффиксом -

н -// Исследование по семантике. – Уфа 1976. – р.117 – 124.

Gaisina, 1979: – Гайсина Г.М. Семная структура значений и типология глаголов

отношения. // Исследования по семантике. – Уфа, 1979. – p. 30-39.

Gaisina, 1981: – Гайсина Г.М. Лексико-семантическое глаголов отношения в

современном русском языке. – Саратов, Издательство Саратовского Университета, 1981. –

195 p.

Gak, 1973: – Гак В. Г. Высказывание и ситуация // Проблемы структурной

лингвистики. – Mосква, Наука, 1973. – p. 349-372.

Gak, 1984: – Гак В.Г. Глагольная сочетаемость и ее отражение в словарях

глагольного управления. // Сочетаемость слов и вопросы обучения русскому языку

иностранцев – Москва, Русский язык,1984. – р. 61-73.

Glavca: – Главса З. Некоторые замечания о рефлексивности // Проблемы теории

грамматического залога. – Ленинград, Наука, 1978. – р. 152-155.

Page 158: Verbe tranzitive

158

Gramatica limbii române, vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. –Bucuresti,Editura

Academiei Republicii Socialiste România, 1966,437 p.

Gramatica uzuală a limbii române. – Chişinău, Litera, 2001. – 351 p.

Graur Al. Diatezele // Studii şi cercetări lingvistice, 1969, nr. 1. – p. 13-22.

Graur Al. Gramatica azi. – Bucureşti, Editura Academiei, 1973. – 238 p.

Graur Al. Importanţa semanticii // Studii şi cercetări lingvistice, 1980, nr. 5. – p.565-567.

Guţu-Romalo Valeria. În problema clasificării verbelor (Încercare de clasificare

sintagmatică) // Elemente de lingvistică structurală. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. – p.291-

305.

Guţu-Romalo Valeria. Morfologie structurală a libmii române (substantiv, adjectiv, verb). –

Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1972. – 362 p.

Hracovskii: – Храковский В. С. Пассивные конструкции // Типология пассивных

конструкций. Диатезы и залоги. – Ленинград, Наука. 1974. – p. 5-46.

Iacob Niculina. Exprimarea complementului direct în limba română. Privire diacronică//

Revistă de lingvictică şi ştiinţă literară, 1995, nr. 4. – p. 89-95.

Ionescu Adriana, Steriu Maria. Verbul românesc. Dicţionar sintactic pentru studenţii străini.

– Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbă şi Literatură Română, Institutul de

lingvistică,1985. – 382 p.

Iordan, 1956: Iordan Iorgu. Limba română contemporană – Bucureşti, Editura Ministerului

Învăţământului, 1956.– 834 p.

Iordan, 1967: Iordan Iorgu, Guţu-Romalo Valeria, Niculescu Al.. Structura morfologică a

limbii române. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. – 356 p.

Iordan, 1978: Iordan Iorgu, Robu Vladimir. Limba română contemporană. – Bucureşti,

Editura Didactică şi Pedagogică, 1978. – 685 p.

Irimia, 1997 a.: Irimia D. Morfo-sintaxa verbului românesc. – Iaşi, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 1997. – 410 p.

Irimia, 1997 b.: Irimia D. Gramatica limbii române. – Iaşi, Polirom, 1997. – 341 p.

Кasevici: – Касевич В. Семантика. Синтаксис. Морфология. – Москва, Наука, 1988. –

311 р.

Kaţnelson, 1972: – Кацнельсон С. Д. Типология языка и речевое мышление. –

Ленинград, Наука, Ленинградское отделение, 1972. – 216 р.

Page 159: Verbe tranzitive

159

Kaţnelson, 1974: – Кацнельсон С. Д. O категории субъекта предложения //

Универсалии и типологические исследования- – Москва, Наука, 1974. – p. 104 -124.

Kilidibecova: – Кильдибекова Т.А. Функциональный и семантический аспекты

категории залога //Исследования по семантике. – Уфа, 1983. – р. 46-57.

Konopielko: – Konopielko Bronislawa. Транзитивные глаголы в современном русском

языке. – Wroclaw, Wydawnictwo Uniwersytetu Wroclawskiego, 1989. – 192 p.

Kordi: – Корди Е.Е. Пассивные конструкции во французском языке // Типология

пассивных конструкций. Диатезы и залоги. – Ленинград, Наука. 1974. – 381.

Lyons: – Лайонз Джон. Введение в теоретическую лингвистику. – Москва, Прогресс,

1978. – 543 р.

Lokştanova: – Локштанова Л.М. О валентности глагола в современных лексических

исследования // Иностранные языки в школе, 1971, nr. 1. – p. 21-31.

Lombard Alf. Le verbe roumaine. Etude morfologique, vol I şi II. – Lund, 1954-1955. – Vol

I – 560 p; Vol. II – 561-1223 p.

Manea Dana. Consideraţii asupra verbelor fals tranzitive // Studii şi cercetări lingvistice. –

1990, nr. 4. – p. 333 – 339.

Manoliu Manea M. Gramatică, pragmatică şi discurs. – Bucureşti, Litera, 1993. – 253 p.

Marin Vitalie. Conversia participiului // Anale Ştiinţifice (Fil. Mold. a Acad. de Ştiinţe

Uniunii RSS. In-tul de Limbă şi Literatură), vol. IX, Chişinău, Cartea Moldovenească, 1959. – p.

11-21.

Marin Vitalie. Elemente de stilistică gramaticală. – Chişinău, Lumina, 1988. – 258 p.

Martinet Andre. Elemente de lingvistică generală. – Bucureşti, 1970. – 279 p.

Mătcaş N. Probleme dificile de analiză gramaticală: Controverse şi reconsiderări –

Chişinău, Lumina, 1978 – 124 p.

Moskaliskaia: – Москальская O. И. Проблемы системного описания синтаксиса.–

Москва, Высшая Школа, 1974. – 156 р.

Mrazeк: – Мразек Р. Синтаксическая дистрибуция глаголов и их дистрибуция //

Вопросы языкознания, 1964, nr. 3. – p.50-62.

Muhin: – Мухин А.М. Системные отношения переходных глагольных лексем. –

Ленинград, Наука. Ленинградское отделение, 1987. – 291 р.

Page 160: Verbe tranzitive

160

Nichitina: – Никитина С.Е. Семантический анализ языка науки. – Москва, Наука, 1987

– 141 (2).

Noviţcaia: – Новицкая И.С. Сочетаемость и минимальные контексты глагольных

лексем со значением внутреннего объекта. // Языковые единицы и контекст. – Ленинград,

ЛГПИ, 1973. – р. 55-63.

Oraveţ: – Оравец Я. К вопросу о интенции и глагольном управлении // Единицы разных

уровней грамматического строя языка и их взаимодействиe Доклады симпозиума. – Москва,

Наука, 1969. – р. 176-187.

Pană-Dindelegan, 1968: Pană-Dindelegan G. Regimul sintactic al verbelor în limba română

veche // Studii şi cercetări lingvistice, 1968, nr. 3. – p.265 – 296.

Pană-Dindelegan, 1974: Pană-Dindelegan G. Sintaxa transformaţională a grupului verbal în

limba română. – Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1974. – 295 p.

Pană-Dindelegan, 1992a.: Pană Dindelegan G. Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte cu

forme gramaticale cu dublă natură. – Bucureşti, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1992. – 144 p.

Pană-Dindelegan, 1992 b.: Pană Dindelegan G. Teorie şi analiză gramaticală. – Bucureşti,

Editura Coresi, 1992. – 191 p.

Pană-Dindelegan, 2003: Pană-Dindelegan G. Elemente de gramatică: Dificultăţi,

controverse, noi interpretări. – Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2003. – 265 p.

Pocepţov: – Почепцов Г.Г. Прагматика предложения и залог // Проблемы теории

грамматического залога. – Ленинград, Наука,1978.– р. 98-102.

Popescu Ştefania. Gramatica practică a limbii române, ediţia a IV-a. – Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1995. – 654 p.

Purice Veronica. Grupurile lexico-semantice ca manifestare a sistemului în lexic (pe baza

verbelor gândirii din limba moldovenească) // Limba şi literatura moldovenească, 1984, nr.4. –

p.42-48.

Procopovici: – Прокопович Н.Н., Дерибас Л.А., Прокопович Е.Н. Именное и глагoльное

управление в современном русском языке. – Москва, Русский Язык, 1975. – 189 р.

Purdelea Maria-luiza. Derivarea verbală imediată // Studii şi cercetări lingvistice, 1970, nr.

1. – p. 9-27.

Puşcariu Sextil. Limba română, I. Privire generală. – Bucureşti, ed. Minerva, 1976 – 538 p.

Sala Marius, coord. Enciclopedia limbilor romanice. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1989. – 335 p.

Page 161: Verbe tranzitive

161

Scoblicova: – Скобликова Е.С. Согласование и управление в русском языке – М,

Просвещение, 1971. – 240 р.

Siliniţkii: – Сильницкий Г. Г. Глагольная валентность и залог // Типология пассивных

конструкций. Диатезы и залоги. – Ленинград, Наука. 1974. – p. 54-73. .

Sova: – Сова Л. В. Валентность и транзитивность с позиции лингвистического

дуализма. // Языковые универсалии и лингвистическая типология. – Москва, Наука. 1969. –

р.244-250.

Stati Sorin. Aspecte ale analizei sintactice în lingvistica structurală // Elemente de

lingvistică structurală. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967. – p. 59-81.

Stati Sorin. Problema diatezelor // Limba română, 1958, nr. 2. p. 39-45.

Stepanova, 1967: – Степанова М.Д. О «внешней» и «внутренней» валентности слова.//

Иностранные языки в школе.– 1967, nr. 3. – p. 13-19.

Stepanova, 1973: – Степанова М.Д. Проблема теории валентности в современной

лингвистике // Иностранные языки в школе.1973. – 12-22.

Stepanova, 1978: – Степанова М.Д., Хельбиг Г. Части речи и проблема валентности в

современном немецком языке. – Москва, Высшая школа, 1978. – 258 р.

Sternin: – Стернин И.А. Лексическое значение слова в речи. – Воронеж, Издательство

Воронежского ун-та, 1985. – 171 р.

Susov: – Сусов И. П. Семантическая структура предложения – Тула, Тульский

Университет, 1973 – 141 р.

Şmeliov: – Шмелев Д. Синтаксическая членимость высквзывания в современном

русском языке. – Mосква, Наука,1976. – 150 р.

Tesniẻre L. Esquisse d’une syntaxe structurale. – Paris, 1959. – 671 p.

Theban L., Transitivite semantique et voix sintaxique en roumain // Revue roumain de

linguistique, 1972, nr. 1. – p. 45-61.

Toşa Alexandru. Elemente de morfologie. – Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1983. – 296 p.

Tran Vasile. Teoria comunicării. Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. –

Bucureşti, versiune electronică. – 195 p.

Page 162: Verbe tranzitive

162

Trandafir Gh. Categoriile gramaticale ale verbului în limba română contemporană. –

Craiova, Сasa Corpului Didactic a Judeţului Dolj, I. P.Oltenia, 1973. – 283 p.

Trandafir Gheorghe. Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale. –

Craiova, Scrisul Românesc, 1982. – 225 p.

Tudorică Al. Un aspect al clasificării sintagmatice a verbelor // Limba română, 1969, nr. 4.

– p. 327 – 333.

Ufimţeva: – Уфимцева А.А, Лексическое значение. Принципы семиологического

описания лексики. – Москва, Наука, 1986. – 239 р.

Vincenz I. Semantica derivatelor cu sufixe în limba română contemporană // Studii şi

cercetări lingvistice, 1970, nr. 3. – p. 335-367.

Vasiliev, 1981: – Васильев Л. М. Семантика русского глагола. – Москва, Высшая

Школа 1981. – 184 р.

Vasiliev, 1988: – Васильев Л. М. К типологии предикатных значений (на материале

современного русского языка) // Теория языка и словари. – Кишинев, Штиинца, 1988, р.20-25.

Vinogradov: – Виноградов В.В. Русский язык (Грамматическое учение о слове), Изд. 2.

– Москва, Высшая Школа, 1972. – 614 p.

Vulpe Ana. Verbele tranzitive şi întrebuinţarea lor absolută // Limba şi literatura

moldivenească, 1985, nr. 4. – p. 52-56.

Vulpe Ana. Valenţa – component al articolului lexicografic //Limba şi literatura

moldovenească, 1987, nr.4. – p. 40-44.

Vulpe Ana. Verbele creării în limba română, Chişinău, CE USM, 2002. – 129 p.

Zdrenghea Mircea. Limba română contemporană. Morfologia. – Cluj, Universitatea Babeş

Bolyai, Facultatea de filologie, 1970. – 231 p.

Zolotova: Золотова Галина. Синтаксический словарь. Репертуар элементарных единиц

русого синтаксиса. – Москва, Наука, 1988. – 439 p.

***

Surse

Berejan S., redactor principal. Dicţionarul explicativ al limbii moldoveneşti, vol. II –

Chişinău, Redacţia principală a Enciclopediei sovietice moldoveneşti, 1985. – 875 p.

Berejan S, redactor principal. Dicţionar de omonime al limbii moldoveneşti – Chişinău,

„lumina”, 1988. – 600 p.

Page 163: Verbe tranzitive

163

Bolocan Gheorghe, Medvedev Tatiana, Voronţova Tatiana. Dicţionar român-rus. –

Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică. Moscova, editura „Limba rusă”, 1980. – 1592 p.

Borş A., Voitovschii, red. responsabili. Dicţionar rus-moldovenesc, vol. II. – Chişinău,

Redacţia principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1987. – 702 p.

Breban Vasile. Dicţionar al limbii române contemporane de uz curent – Bucureşri, Editura

ştiinţifică şi enciclopedică, 1980. – 680 p.

Breban Vasile. Dicţionar general al limbii române. – Bucureşti, Editura Enciclopedică,

1992, vol. 1-2. – 1147 p.

Canarache Ana, Breban Vasile. Mic dicţionar al limbii române – Bucureşti, Editura

ştiinţifică, 1974. – 848 p.

Celac T., Soloviov V, red. responsabili. Dicţionar rus-moldovenesc, vol. I. – Chişinău,

Redacţia principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1986. – 688 p.

Ciobanu Elena, Popescu-Marin Magdalena, Păun Maria, Ştefănescu-Goangă Zizi. Dicţionar

practic al limbii române: Explicativ, etimologic, frazeologic şi enciclopedic cu o lstă de simboluri şi

abrevieri – Bucureşti, Editura „Floarea darurilor”, 1995. – 463 p.

Dicţionarul explicativ al limbii române. – Bucureşti, Editura Academiei Republicii socialiste

România, 1975.

Druţă Gheorghe, Corcimari Valentina. Dicţionar de antonime a limbii moldoveneşti –

Chişinău, „Lumina”, 1988. – 752 p.

Iarovici Edith, Mihailă-Cova Rodica. Dicţionar englez- român. Lexicul de bază al limbii

engleze. – Bucureşti, Editura „Niculescu”, 1997. – 879 p.

Gabinschii M., Lupuşor L., red. responsabili. Dicţionar rus-moldovenesc, vol. III. –

Chişinău, Redacţia principală a Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, 1988. – 589 p.

Marcu Florin. Marele dicţionar de neologisme. – Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002. –

959 p.

Seche Luiza, Seche Mircea. Dicţionarul de sinonime al limbii române. – Bucureşti, editura

Academiei Republicii Socialiste România, 1982. – 1113 p.

Soloviov V., coord. Dicţionarul explicativ al limbii moldoveneşti, vol. I – Chişinău, Editura

„Cartea moldovenească”, 1977. – 847 p.

Şopotereanu Virgil, Moraru Mihaela. Dicţionar român-rus : Termeni şi sintagme. –

Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1987. – 324 p.

Page 164: Verbe tranzitive

164

Adnotare

Lucrarea este consacrată studierii verbelor tranzitive în limba română. Tranzitivitatea, o

trăsătură inerentă verbului, prezintă o problemă actuală a lingvisticii contemporane. Verbele

tranzitive semnifică procese realizate de un subiect activ, orientate nemijlocit asupra unui obiect.

Sub aspect semantic verbele tranzitive exprimă o relaţie dintre doi participanţi: subiect care iniţiază

şi realizează procesul şi obiect care suportă efectele procesului. Sub aspect sintactic verbele

tranzitive apar în contextul unui obiect direct. În lucrare este dezvoltată ideea celor două tipuri de

tranzitivitate: tranzitivitate semantică sau funcţională şi tranzitivitate sintactică sau formală. Prin

tranzitivitate semantică se înţelege transferul acţiunii subiectului semantic asupra obiectului, iar prin

tranzitivitate sintactică – capacitatea unui verb de a se combina cu un complement direct.

În funcţie de specificul tranzitivităţii prin care se caracterizează verbul, în lucrare se

delimitează: 1) verbe tranzitive propriu-zise şi 2) verbe pseudotranzitive.

Verbele tranzitive propriu-zise înglobează în structura lor semantică sensul de transfer al

acţiunii unui subiect asupra obiectului (a tăia lemne, a spăla rufe, a rupe o floare). În cazul acestor

verbe, tranzitivitatea semantică corespunde tranzitivităţii sintactice. Verbele pseudotranzitive admit

un determinant în poziţia complementului, deşi sub aspect semantic nu exprimă o acţiune ce s-ar

răsfrânge asupra unui obiect. Aceste verbe se caracterizează numai prin tranzitivitate sintactică.

Lucrarea propune noi perspective de investigare a temei cercetate. Pentru prima dată a fost

evidenţiată diversitatea rolurilor tematice ale participanţilor / argumentelor ce apar în poziţia celor

doi actanţi ai structurilor bivalente ale verbelor tranzitive: subiectul şi complementul direct.

Summary

The dissertation is dedicated to the investigation of the transitive verbs in the Romanian

language. The transitivity is one of the inherent characteristics of the verb and one of the actual

research topics in the contemporary linguistics. The transitive verbs mean the processes

implemented by an active subject orientated toward an object. From the semantic aspect the

transitive verbs express a relation between two participants: the subject who initiates and

accomplish the process, and the object which supports the effects of the process. That’s why, the

transitivity, as the semantic and syntactical characteristic of the verb, has a double orientation and

it’s dependent, on one hand of the semantic structure of the verb, and on the other hand of the

syntax which is a mean of actualization of this category. In this dissertation it is developed idea of

two types of transitivity: the semantic transitivity or functional and the syntactical transitivity or

formal. The semantic transitivity means the transfer of the semantic subject action upon the object,

Page 165: Verbe tranzitive

165

and the syntactical transitivity means the capacity of the verb for the combination with a

compliment direct.

Due to the specific of the verb transitivity we can distinguish two types of verbs: 1) transitive

verbs and 2) pseudo transitive verbs. The transitive verbs include in their semantic structure the

meaning of transfer of the subject action upon the object (to cut the wood, to wash the linen, to pick

a flower). In case of these verbs the semantic transitivity corresponds with syntactic transitivity. The

pseudo transitive verbs have a determinative in the complement place, although under semantic

aspect they don’t express an action upon the object. These verbs are characterized only trough the

syntactic transitivity.

This paper proposes some new investigative perspectives of this theme. For the first time for the

classification of the transitive verbs it is used the principals proper of some different parameters

such us: the ontological class, the thematic class, the actant class and taxonomic class. This gives us

the opportunity to study this phenomenon under all of its essential aspects. For the first time it was

praised the diversity of the thematic roles of the participants/ and the arguments which appear in

front of the two actants of the bivalent structure of transitive verbs: the subject and direct object.

Резюме

Работа посвящена изучению переходных глаголов в румынском языке. Переходность,

одна из важнейших особенностей глагола, является актуальной проблемой современного

языкознания. Переходный глагол выражает действие, выполняемое активным агенсом

направленно непосредственно на прямой объект. С семантической точки зрения, переходные

глаголы обозначают переход действия на объект. С синтаксической точки зрения,

переходный глагол обуславливает обязательное наличие прямого дополнения. Таким

образом, транзитивность, как основная черта переходных глаголов, реализуется в двух

планах – семантическом и синтаксическом. В работе обосновывается идея двух типов

транзитивности: 1) семантическая транзитивность и 2) синтаксическая транзитивность. Под

семантической транзитивностью подразумевается переход действия на объект, а под

синтаксической – сочетаемость глагола с формой винительного падежа.

В зависимости от специфики транзитивности, в работе различается 1) собственно

переходные глаголы и 2) псевдопереходные. Собственно переходные глаголы обозначают

переход действия на объект (рубить дрова, стирать белье, сорвать цветок). В этом случае

семантическая и синтаксическая переходность совпадают. Псевдопереходные глаголы

употребляются в контексте с прямым дополнением, но не выражают переход действия на

Page 166: Verbe tranzitive

166

объект. Этим глаголам присуще только синтаксическая транзитивность. В работе

предлагаются новое видение исследования данной темы. Впервые предлагается попытка

классификации глаголов на базе четырех параметров, таких как онтологическая категория,

тематический класс. На этой основе впервые выявлены разнообразие актантных ролей

переходных глаголов.

Cuvinte cheie

Română Engleză Rusă actant actant актант activ active активный actualizare actualization актуализация acuzativ accusative винительный падеж agent agent / actor агенс argument argument аргумент bivalent bivalent бивалентный clasificare classification классификация complement direct direct object прямое дополнение complement indirect indirect object косвенное дополнение dativ dative дательный падеж derivare derivation деривация diateză voice залог lexic vocabulary лексика obiect object дополнение ontologic ontological онтологический opoziţie opposition противопоставление pacient patient пациенс pasiv passive пассивный prepoziţie preposition предлог proces process процесс reflexiv reflexive возвратный rol tematic thematic role актантная роль sem seme сема semantică semantics семантика semem sememe семема sintaxă syntaxe синтаксис sintagmatic syntagmatic синтагматический structură structure структура subiect subject подлежащее taxonomic taxonomic таксономический transfer transfer переход tranzitivitate transitivity переходный trivalent trivalent тривалентный valenţă valence валентность verb verb глагол

Page 167: Verbe tranzitive

167

verbe de acţiune actions verbs глаголы действия verbe de stare states verbs глаголы состояния verbe de relaţie relations verbs глаголы отношения verb intranzitiv intransitive verb непереходные глаголы verb tranzitiv transitive verb переходные глаголы

Abrevieri

C.d. – complement direct C. ind. – complement indirect C. loc – complement de loc C. mod – complement de mod C. rel. – complement de relaţie C. scop – complement de scop DŞL – Dicţionarul de ştiinţe ale limbii D1 + D2 ... Dn – determinant 1 + determinant 2....determinant n EPS – element predicativ suplimentar fig. – figurat GULR – Gramatica uzuală a limbii române GRL – Gramatica limbii române (a Academiei Române) GLS – grup lexico-semantic n. n. – nota noastră percepţie senz. – percepţie senzorială recip. – reciproc Sb. – subiect subl. – sublinierea (în sintagma: sublinierea noastră) V – verb vs – versus vol. – volumul