Tirania televiziunii

De Vasile Sebastian Dâncu

Când vorbeşti de peste două decenii studenţilor despre televizor şi

influenţa lui socială nu este uşor să te opreşti şi să faci un text scurt, care să

spună tot ce ai descoperit, ce ai citit, ce ţi-au spus explicit sau implicit

subiecţii cercetărilor tale de teren. Alegerea argumentelor va fi influenţată

de moment şi poate va avea un grad mare de aleator.

Televiziunea este un altar

După somn, privitul la televizor este a doua activitate şi a românilor, cu

excepţia celor care muncesc în program de 8 ore, unde este a treia activitate

ca timp utilizat. Televiziunea stăpâneşte viaţa cotidiană, iar noi nu suntem

conştienţi de această tiranie. Ecranul ocupă locul central al spaţiului

domestic, dar ne urmăreşte deja peste tot, ecranele invadând spaţiile

publice (pieţe, mijloace de transport, aeroporturi, gări, magazine etc.).

Timpul social se organizează în jurul televizorului, ritualurile de familie au loc

în jurul televizorului. Nu ne dăm seama de această tiranie (dulce?) nici măcar

atunci când răspundem la interviul sociologului că televizorul, nu frigiderul,

aragazul sau calculatorul, este lucrul fără de care nu am putea trăi dacă s-ar

defecta (30% dintre români i). Fără televizor intrăm într-un adevărat sevraj,

din moment ce 23% dintre români recunosc că nu ar putea trăi nici măcar o

zi fără televizor. Un român care va trăi peste 80 de ani are şanse să

petreacă peste 10 ani din viaţă în faţa televizorului.

Televiziunea ne priveşte!

Televiziunea nu este o fereastră deschisă spre lume, cum ne amăgesc

lucrătorii şi ideologii ei. Ea ne goleşte de Sine, ne scapă de presiunea şi

palpitaţia Eului, în timp ce privim, scăpăm de gândurile noastre, de

individualitate. Marele mesaj al televiziunii este televiziunea, ea devine un

scop în sine, independent de ceea ce privim, este un drog care se cere

consumat mereu şi care ne ţine în perplexitate. Realul devine mai real decât

realul însuşi, creează o hiper-obiectivitate, una fără referenţi exteriori, ci o

obiectivitate născută din invadarea subiectivităţii noastre. Ne dă impresia de

participare, de trăire a lumii, dar este mai mult creatoare a unei confuzii

generalizante, o confuzie în care ştirile se amestecă cu filme sau dezbateri

politice şi totul cu viaţa noastră, o viaţă în care suntem spectatori, dar ne

credem actori. Magia ecranului este o comunicare cu sens unic. Fiinţele

condiţionate de televizor se pot comporta în viaţă cum se comportă faţă de

personajele pe care le văd pe ecran. Televizorul este viaţa confiscată. ii

Televiziunea este un râu

Ne scăldăm zilnic în râul de imagini, căci televiziunea difuzează un flux

neîntrerupt de imagini. Edmund Husserliii afirma că orice flux video (ca orice

piesă muzicală) este un obiect temporal. Eu nu mai sunt eu-însumi când

privesc la televizor, conştiinţa mea este diluată pe fluxul de imagini: Devin

ceea ce privesc! De unde capacitatea televiziunii de a goli mintea: în timp ce

privesc la televizor, conştiinţa mea devine cea a momentelor succesive, care

se derulează pe ecraniv. Ca într-un râu al Iordanului, scufundarea în apa

i Percepţiile românilor cu privire la manipulare, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în perioada 9-11 iunie 2015, pe un eşantion de 820 de indivizi, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marjă de eroare ±3,5%

ii Cedric Biagini, Divertir pour dominer. La culture de masse contre les peuples. Offensive, Cassez vos ecrans, la spectacularisation du monde, Éditions L'Échappée, 2010, p. 41, apud. Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000

iiiEdmund Husserl, Leçons pour une phénoménologie de la conscience intime du temps, PUF, 1964

iv Idem

imaginii ne spală de toată existenţa, dar apare şi spălarea creierului. Herbert

Krugman în anii’ 60 explica faptul că în spălarea creierului când privăm

creierul de percepţia senzorială, se ambalează şi o ia razna. În faţa unui

televizor, alegem un program, râdem, plângem. Creierul telespectatorului

intră într-o stare receptivă aproape hipnotică. Prezentarea programelor este

numită azi de unii specialişti monoformă limbajului central folosit de

televiziune pentru a-şi prezenta mesajul un torent de imagini şi de sunete, cu

montarea nervoasă, o structură compozită, în care elementele sunt

asamblate fără cusături aparente, pare coerentă, dar este de o maximă

fragmentare şi ambiguitate a sensului. Există mai multe variante de

monoforme: principala, cea care domină mai mult, este structura narativă

monolineară tradiţională şi clasică a telenovelelor, serialelor poliţiste, şi mai

mult de 98% din filmele care provin de la cea folosită în buletinele de ştiri;

cea pe care o găsim în jocurile televizate şi talk-show-uri. Fluxul pare

coerent, dar totul se face la mare viteză, montajul creează efecte de şoc,

ideea este de a nu lăsa spectatorilor timp să reflecteze.

Stăpânul inelelor. Televiziunea stăpâneşte timpul, spaţiul, geografia

şi istoria. Un studiu transnaţional realizat de UNESCO arată că mai mult de

99% dintre gospodăriile americane au cel puţin un televizor. O cifră similară

au şi Franţa, şi România. Chiar şi Africa, continent defavorizat economic,

prezintă, potrivit studiului o taxă medie de pătrundere 85%. Jo Groebel

subliniază că ecranul a devenit un factor major de socializare şi domină viaţa

copiilor în spaţiile urbane şi rurale, la nivel mondialv.

Televiziunea a colonizat spaţiul nostru domestic şi a preluat agendele

noastre. Canalele de televiziune sunt astăzi capabile să ne urmărească peste

tot prin intermediul calculatoarelor portabile, telefoanelor mobile şi altor

terminale specifice. Televiziunea, fără constrângerea timpului şi spaţiului,

este o perspectivă care ar trebui să îmbete vânzătorii de creiere. Drama, fără

îndoială, este asemănătoare celor mai dure droguri:cu cât suferim mai mult

v Michael Desmurget, TV LOBOTOMIE, La vérité scientifique sur les effets de la télévision, Max Milo Editions, Paris, 2011, p. 50

atacul aromelor sale, cu atât mai mult ne obişnuim viaţa cu prezenţa sa

anestezică şi ne vine greu să sustragem mintea din stăpânirea sa vi.

Videocraţia

Lumea condusă prin imagini nu este doar o distopie, televizorul este

deja Marele Frate. După ce televiziunea a realizat telerevoluţia din 1989, o

bună vreme, oamenii s-au adresat televiziunii, nu statului sau partidelor

pentru a aduce optimizări vieţii lor de zi cu zi. Astăzi când procesul de justiţie

este urmărit pas cu pas în ceea ce presa numeşte tot mai des o telejustiţie,

oamenii încă nu văd o justiţie pământeană, cu oameni reali, ci una parcă de

pe alta planetă, parcă ireală, coborâtă direct din televizor. Cei care deţin

informaţia şi o difuzează la televizor posedă o imensă putere şi pot, prin

intermediul imaginilor şi cuvintelor, să transmită mesaje prin care încearcă

să controleze lumea. Jurnalul televizat este un bun exemplu al limitei

nesigure între influenţă şi manipulare. El are, mai întâi, tendinţa de a sublinia

emoţionalul şi oculta raţionalul, de exemplu dramatizând fiecare detaliu al

daunelor din timpul catastrofelor, chiar dacă sunt minore.

Dacă recitim opera lui M. McLuhan o să observăm că mulţi dintre cei

care folosesc televiziunea cu scopuri politice o pot face chiar şi impunând o

asurzitoare tăcere faţă de marile probleme ale zilei: „În ciuda absenţei

oficială de cenzură, reţelele majore impun o tăcere care îi lasă muţi în faţa

multora dintre marile dezbateri ale zilei” vii, Societatea comunicării

generalizate se prezintă ca o lume în care nu comunică oameni reali, ci

imaginile oamenilor care au fost create cu scopuri precise: construirea

acestor imagini creează o activitate socială care are ca scop modelarea unei

imagini care are putere de convingere şi de manipulare. Producând

stereotipuri, televiziunea falsifică grav întâlnirea oamenilor în spaţiul social.

Bourdieu explică cum televiziunea, care animă lumea jurnalismului, a alterat

vi Ibidem, p. 92

vii Marshall Mc Luhan, Pour comprendre les médias, 1986

profund funcţionarea universului nostru, diferit de artă, literatură, filosofie

sau politică, şi chiar de justiţie şi politică.

Informaţia este manipulată de televiziune, este imediat difuzată la

scară largă, monopolizată şi redusă la ceea ce arată pe ecran, iar puterea ei

stă în, ceea ce Jacques Ellul numeşte puterea ei creatoare şi deformatoare a

informaţiei: televiziunea nu comunică nicio informaţie, informaţia este cea

care comunică televiziunea. Jean Baudrillard este însă doctorul care pune

degetul pe rană: televizorul este prin prezenţa sa, controlul însuşi.

Televiziunea şi-a îndeplinit obiectivul, a lobotomizat cea mai mare parte din

populaţia lumii, pentru că acest instrument s-a răspândit ca fulgerul în puţini

ani, iar acum afectează aproape întreaga suprafaţă a globului. Are dreptate

filosoful francez: „în secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată

realitatea” viii.

Jean Leon de Beauvois aminteşte câteva dintre modalităţile prin

intermediul cărora televiziunea manipulează: prin intermediul stimulilor,

cărora nu le acordăm atenţie, dar care sunt prelucraţi de aparatul nostru

cognitiv. Conştiinţa şi psihicul unei persoane nu sunt, de obicei, rezultatul

exclusiv al procesului de socializare, ce are ca bază o structură teoretică

preexistentă, cum ar fi limbajul, educaţia, informaţia, ci sunt şi rezultatul a

tot ceea ce compune inconştientul colectiv de la stimuli semantici,

etimologici, epistemologici şi semiotici, unde televiziunea are cel mai

persuasiv tip de mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masă.

Forţa micului ecran este cu atât mai mare cu cât se bazează pe

credibilitatea conferită de imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii

lui este considerat a fi veridic). Doar câteva operaţiuni de manipulare:

manipularea prin imagine, manipularea prin filmare, manipularea prin

montaj, manipularea prin comentariul din off, manipularea prin paginaţie,

manipularea prin omisiune, manipularea prin zvonuri mediatice, manipularea

prin cenzură, manipularea prin procedeul „a ascunde arătând”, manipularea

viii Jean Baudrillard, The perfect crime, London: Verso, 1995

prin charismă, manipularea prin jurnalişti, manipularea prin mijloacele non-

verbale de comunicare.

Talk-show-ul nu e o arenă a democraţiei

Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar,

anchetă în scopul părtinirii uneia dintre părţile implicate se poate face prin

acordarea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanţilor unei părţi,

acordarea acestora a dreptului de a avea intervenţii mai lungi şi într-un

spaţiu de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor lor pozitive şi

minimalizarea faptelor benefice ale părţii adverse etc.

Intervenţiile moderatorului sunt adesea constrângătoare, deoarece

moderatorul impune subiectul de discuţie, dă şi ia cuvântul invitaţilor, le

acordă acestora o importanţă diferită ce poate fi observată prin elemente de

comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, dispreţuitor, politicos,

agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori,

moderatorul, autodefinindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune

întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale,

chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor.

Compoziţia platoului este un alt nivel la care se poate realiza manipularea în

cazul producţiilor de televiziune. Modul în care este alcătuit cercul de invitaţi

influenţează inconştient percepţia pe care şi-o formează telespectatorii,

absenţa unuia sau a altuia dintre reprezentanţii vreunei părţi aflate la discuţii

având o mare importanţă în construcţia percepţiei privitorilor. Compoziţia

platoului ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între

părţi. În fine, scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea şi

arbitrează părţile poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care

calitatea discuţiei poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului).

Nici cealaltă opţiune nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care

moderatorul îşi trasează scenariul în linii mari în urma discuţiilor pregătitoare

cu participanţii prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau exprimării

libere în timpul emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos.

Televiziunea cultivă frica şi violenţa ix

Global au fost demonstrate trei efecte majore ale conţinuturilor

audiovizuale: desensibilizarea - spectatorul învaţă progresiv să tolereze

nivelurile de violentă din ce în ce mai marcate; sindromul de lume mare şi

rea - spectatorul îşi întipăreşte gradual convingerea că lumea înconjurătoare

este ostilă şi periculoasă; agresivitatea - spectatorul se poartă mai violent

şi agresiv. Bineînţeles că nu doar televiziunea este responsabilă de toată

violenţa care apare zilnic în societatea noastră, dar percepţia de nesiguranţă

şi neîncredere este datorată cel mai mult medierii realităţii sociale realizate

prin micul ecran.

Nemulţumiţii optimiştix, descoperiţi în sondajele noastre de opinie,

relevă o ciudăţenie: oamenii percep lucrurile ca mergând rău în România,

dar sunt optimişti faţă de viitor, ca şi cum s-au produce un miracol, ca în

filmele cu happy-end. Nimic nu susţine raţional acest optimism, poate doar o

credinţă magică în regia hollywoodiană, în care eroul apare la sfârşit îşi

salvează comunitatea. Teoriile cultivării ne arată însă şi procesul invers,

televiziunea este şi un agent al controlului social şi ordinii publice.

Televiziunea cultivă neîncrederea în ceilalţi, frica de acţiune în cazul

ix George Gerbner; Larry Gross; Michael Morgan; Nancy Signorelli, Living with Television: The Dynamics of the Cultivation Process în Jennings Bryant, Dolf Zillman (dirs publ.), Perspectives on Media Effects, New Jersey, Lawrence Erlbaum Assoc., Inc., 198Gb

x Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 39, 1980, p. 806-820

Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life events în Journal of Personality and Social Psychology, vol. 5, 1982, p. 441-460

Leo Barille, Television and attitudes about crime în R. Surette, Justice and the Media, Springfield, C. Thomas, 1984

Bernard Stiegler, La technique et le temps, Ed. Galilée, 2001

Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998

Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000

Peter Watkins, La face cachée de la lune, Homnisphere, 2007

protestelor, mai ales la femei, bătrâni sau minorităţi, dar şi la alte categorii.

Fasonând percepţii sociale, ritualizând violenţa, televizorul are şi o funcţie

ideologică: menţine status-quo-ul şi relaţiile de putere, întreţinând sensul

ierarhiei şi potenţând efectele de dominare.

Chiar dacă a fost asociată cu revoluţii, televiziunea nu eliberează. Dar

are potenţialul de a crea sclavi, alienaţi şi anomici.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 17.

Referinţe bibliografice: