vantoare cinegetica

8/17/2019 vantoare cinegetica

http://slidepdf.com/reader/full/vantoare-cinegetica 1/253

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINAR Ă

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

PAUL CORNELIU BOIŞTEANU

TITULAR DISCIPLINĂ

CINEGETICĂ

ANUL IV, SEMESTRUL I+II

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI



1

CUPRINS

GENERALITĂŢI........................................................................................................................................ 3BIOLOGIA SPECIILOR DE VÂNAT....................................................................................................... 7FACTORII PRINCIPALI AI ARIEI DE R ĂSPÂNDIRE A VÂNATULUI.............................................. 7SIMŢURILE VÂNATULUI....................................................................................................................... 8BONITATEA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE. DENSITATEA VÂNATULUI............................... 9

NECESITATEA AUTORIZAŢIILOR DE VÂNĂTOARE....................................................................... 9OBLIGATIVITATEA ÎMPUŞCĂRII NUMAI CU GLONŢ A UNOR SPECII DE VÂNAT.................. 10RELAŢIA DINTRE ANOTIMP, PERIOADA ÎMPERECHERII ŞI A CREŞTERII PUILOR…………. 10RELAŢIA DINTRE PERIOADA DE VÂNĂTOARE ŞI CEA DE REPRODUCŢIE.............................. 10CLASIFICAREA VÂNATULUI................................................................................................................ 10EXPLICAREA CÂTORVA NOŢIUNI ÎNTÂLNITE LA DESCRIEREA SPECIILOR DE VÂNAT...... 11DISTANŢA LA CARE SE DEPLASEAZĂ VÂNATUL DE LA LOCUL LUI OBIŞ NUIT DE TRAI... 12DIMORFISMUL SEXUAL........................................................................................................................ 12MAMIFERE DE INTERES CINEGETIC.................................................................................................. 13Ord. Logomorpha (Duplicidentata); Fam. Leporidae; IEPURELE - LEPUS EUROPAEUS (PALLAS). 13IEPURELE DE VIZUINĂ - ORYCTOLAGUS CUNICULUS (L) ALTE DENUMIRI: LAPIN................ 20

Ord. Artiodactyla (Ungulata) Fam. Cervidae; CERBUL - CERVUS ELAPHUS (L)................................. 22LOPĂTARUL - DAMA DAMA (L)............................................................................................................. 39CĂPRIORUL - CAPREOLUS CAPREOLUS CAPREOLUS (L)................................................................ 45Fam. Bovidae; CAPRA NEAGR Ă - RUPICARPA RUPICARPA (L)........................................................ 57MISTREŢUL - SUS SCROFA (L).............................................................................................................. 64Ord. Fissipedia (=Carnivora) Fam. Ursidae; URSUL - URSUS ARCTOS (L)........................................ 73VULPEA - VULPES VULPES(L).............................................................................................................. 78RÂSUL - LYNX LYNX (L).......................................................................................................................... 83PISICA SĂLBATICĂ - FELIS SILVESTRIS (Schreber)........................................................................... 87JDERUL DE COPAC - ARTES MARTES (L); BEICA SAU JDERUL DE PIATR Ă –

ARTES FOINA (ERXL)........................................................................................................................... 89

VIDRA - LUTRA LUTRA (L)..................................................................................................................... 92

DIHORUL - PUTORIUS PUTORIUS (L).................................................................................................. 93CLASIFICAREA VÂNATULUI CU PENE.............................................................................................. 95INELAREA PĂSĂRILOR.......................................................................................................................... 96Ord. Galliformes = Galii Fam. Phasianidae; FAZANUL - PHASIANUS COLCHICUS (L)*.................. 96POTÂRNICHEA - PERDIX PERDIX (L).................................................................................................. 104PREPELIŢA - COTURNIX COTURNIX (L) POPULAR, SE MAI NUMEŞTE PITPALAC..................... 111Fam. Tetraonidae; COCOŞUL DE MUNTE - TETRAO UROGALLUS (L) POPULAR SE MAI

NUMEŞTE GOTCAN; FEMELA GOTC Ă .................................................................................................113

Familia Anatidae ( Anseridae); RAŢELE SĂLBATICE............................................................................. 115A. RAŢELE DE SUPRAFAŢĂ.................................................................................................................. 116

RAŢA MARE - ANAS PLATYRHINCHOS (L)..................................................................................... 116B. RAŢELE SCUFUNDĂTOARE............................................................................................................. 118

RAŢA ROŞIE - AYTHYA NYROCA (GULD) NUMITĂ ŞI RAŢĂ CU OCHI ALB.............................. 119

RAŢA CAP CASTANIU - AYTHYA FERINA (L)................................................................................ 119GÂŞTELE SĂLBATICE............................................................................................................................ 119GÂSCĂ DE VAR Ă - ANSER ANSER (L).................................................................................................. 120OCROTIREA ŞI ÎNGRIJIREA VÂNATULUI ......................................................................................... 122SPORUL ANUAL....................................................................................................................................... 122PREVENIREA ŞI COMBATEREA VÂNĂTORII ILEGALE.................................................................. 123ÎMBUNĂTĂŢIREA ŞI COMPLETAREA HRANEI VÂNATULUI........................................................ 125PĂŞUNI PENTRU VÂNAT....................................................................................................................... 127HRANA COMPLEMENTAR Ă A VÂNATULUI..................................................................................... 128GENERALITĂŢI DESPRE HRANA COMPLEMENTAR Ă A CERVIDELOR...................................... 130SAREA PENTRU VÂNAT........................................................................................................................ 140SAREA CURATĂ ÎN BLOCURI.............................................................................................................. 140

SAREA AMESTECATĂ CU ARGILĂ..................................................................................................... 141 NUTREŢUL ÎNSILOZAT ŞI FOLOSIREA LUI CA HRANĂ PENTRU VÂNAT................................. 141REMIZE PENTRU VÂNAT...................................................................................................................... 144POPULARI ŞI REPOPULĂRI ARTIFICIALE (COLONIZĂRI) CU VÂNAT........................................ 146



2

ÎMPROSPĂTAREA DE SÂNGE............................................................................................................... 150MENŢINEREA ÎN CAPTIVITATE PENTRU IERNAT A POTÂRNICHILOR..................................... 152AMENAJAREA UNUI TEREN DE VÂNĂTOARE................................................................................. 153DESPRE EVALUAREA EFECTIVULUI DE VÂNAT............................................................................ 161CULEGEREA DE DATE STATISTICE ASUPRA RECOLTEI DE VÂNAT......................................... 166OCROTIREA NATURII............................................................................................................................ 169PARCURI DE VÂNAT.............................................................................................................................. 170

SELECŢIA VÂNATULUI PRIN ÎMPUŞCARE....................................................................................... 171PAGUBE CAUZATE DE VÂNAT ŞI PREVENIREA LOR.................................................................... 182MODUL DE TRIMITERE A PROBELOR PENTRU ANALIZĂ............................................................ 188PLANUL DE RECOLTARE A VÂNATULUI.......................................................................................... 189RECOLTAREA ŞI VALORIFICAREA VÂNATULUI............................................................................ 195MIJLOACE NECESARE LA PRACTICAREA VÂNĂTORII ................................................................ 195LUNETA PUŞTII DE VÂNĂTOARE....................................................................................................... 201VERIFICAREA RANDAMENTULUI PUŞTILOR.................................................................................. 202CLASIFICAREA ARMELOR DE VÂNĂTOARE................................................................................... 204DIFERITE DENUMIRI PRIVIND PUŞTILE............................................................................................ 204CARTUŞE DE VÂNĂTOARE.................................................................................................................. 205CÂTEVA NOŢIUNI DE BALISTICĂ...................................................................................................... 208CAPACITATEA PROIECTILULUI DE A UCIDE VÂNATUL.............................................................. 210EFICIENŢA FOCULUI DE PUŞCĂ ÎN RAPORT CU DISTANŢA........................................................ 210CORECŢII DE OCHIRE LA TIRUL CU PUŞCA DE ALICE ASUPRA VÂNATULUI ÎN MIŞCARE 211OCHIREA CU PUŞCA GHINTUITĂ....................................................................................................... 212URME ŞI SEMNE LĂSATE PE TEREN DE VÂNATUL R Ă NIT.......................................................... 215SFATURI PENTRU VÂNĂTORII ÎNCEPĂTORI CU PRIVIRE LA TIR ALEGEREA PUŞTII DE VÂNĂTOARE..................................................................................................

216

CUM ÎNVAŢĂ ÎNCEPĂTORUL SĂ TRAGĂ......................................................................................... 217ÎNGRIJIREA ŞI CUR ĂŢIREA PUŞTILOR DE VÂNĂTOARE............................................................. 218ECHIPAMENTUL DE VÂNĂTOARE..................................................................................................... 219

NOŢIUNI DE CHINOLOGIE - FOLOSUL ADUS DE CÂINELE DE VÂNĂTOARE........................... 220DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE................................................................. 221METODE DE VÂNĂTOARE.................................................................................................................... 223

REGULI GENERALE DE ORGANIZARE A UNEI VÂNĂTORI DE IEPURI FOLOSIND GONAŞII 223OBICEIURI DUPĂ DOBORÂREA VÂNATULUI................................................................................... 227CONDIŢIONAREA ŞI VALORIFICAREA VÂNATULUI...................................................................... 229EVISCERAREA ŞI AERISIREA............................................................................................................... 229FORME DE VALORIFICARE A VÂNATULUI...................................................................................... 232PRINDEREA VÂNATULUI VIU.............................................................................................................. 233PRINDEREA CERVIDELOR CU AJUTORUL CAPCANELOR CURTE.............................................. 234PRINDEREA IEPURILOR VII.................................................................................................................. 235PRINDEREA FAZANILOR....................................................................................................................... 236PRINDEREA POTÂRNICHILOR............................................................................................................. 237VÂNZAREA CONTRA TAXE DE ÎMPUŞCARE.................................................................................... 237DESPRE MODUL DE PREPARARE A TROFEELOR DE VÂNAT....................................................... 237

TROFEELE DE CERB, CĂPRIOR ŞI LOPĂTAR.................................................................................... 238FIERBEREA ŞI CUR ĂŢIREA CRANIULUI........................................................................................... 239TROFEUL DE CAPR Ă NEAGR Ă............................................................................................................. 240TROFEUL DE MISTREŢ........................................................................................................................... 241PĂRUL DE CAPR Ă NEAGR Ă, CERB ŞI MISTREŢ - DECOR PENTRU PĂLĂRIE........................... 241RECOLTAREA ANIMALELOR DESTINATE NATURALIZĂRII........................................................ 242ÎNGRIJIREA TROFEELOR VECHI......................................................................................................... 242FORMULE PENTRU EVALUAREA TROFEELOR DE VÂNAT.......................................................... 243EXPOZIŢII DE VÂNĂTOARE, EXPUNERI DE TROFEE, MUZEE DE VÂNĂTOARE..................... 244EXPUNERILE (PREZENTĂRILE) DE TROFEE..................................................................................... 244EXPOZIŢIILE DE VÂNĂTOARE............................................................................................................ 245MUZEE DE VÂNĂTOARE....................................................................................................................... 246ASPECTE ECONOMICE ALE ACTIVITĂŢII CINEGETICE................................................................ 247ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A VÂNĂTORII........................................................................ 248BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................................... 252



3

GENERALITĂŢI

ÎNCEPUTUL ŞI EVOLUŢIA VÂNĂTORIIPentru a putea practica vânătoarea, omul are nevoie de anumite unelte şi trebuie să aplice anumite

metode de vânătoare, în funcţie de specia de vânat şi de distanţa la care acesta se găseşte. În comuna primitivă , vânătoarea avea un caracter colectiv; oamenii îşi confecţionau armele în comun,vânau în comun, apoi împăr ţeau între ei prada obţinută prin vânătoare.

În epoca bronzului şi a fierului, vârful de piatr ă al lăncilor şi suliţelor a fost înlocuit cu unul metalic,mult mai eficient. Totodată, apar şi alte unelte ce pot fi folosite la vânătoare: topoare, paloşe etc.

În timpul orânduirii sclavagiste, în general, vânătoarea era permisă numai clasei dominante, care căutasă-şi menţină condiţia fizică, să-şi oţelească trupul prin vânătoare. Sclavilor, sau le era interzisă purtarea dearme, sau erau folosiţi de stapânul lor numai ca ajutoare la vânătoare. Uneori vânau din ordinul stă pânului,cu scopul de a aduce vânat la masa acestuia.

În epoca feudalismului, regimul vânătorii s-a înăsprit mult, deosebirea intre clasa dominantă şi ceaasuprită accentuându-se. Speciile de vânat cele mai valoroase, ca cervidele şi mistreţii, erau rezervatefeudalilor, care vânau cu mare fast. Ţăranii erau folosiţi multe zile ca gonaci la astfel de vânători, f ăr ă de nici

o plată. Iobagii sau ţăranii care ar fi cutezat să poarte arme erau aspru pedepsiţi, sancţiunea mergând, inTransilvania, până la tăierea unui braţ. Toate aceste abuzuri au generat o serie de nemulţumiri.În această epocă îşi are originea termenul de vânat mare, sub aceasta denumire întelegându-se vânatul

rezervat celor mari (clasei dominante), spre deosebire de cel la care puteau avea acces, în anumite condi ţii, şicei de jos, numit vânat mic. Tot de atunci, derivă părerea că vânătoarea este lux şi sport. Lux, pentru că aşacum se practica atunci era costisitoare, iar sport pentru că cei ce nu munceau depunând efectiv un efort fizic,aveau nevoie de mişcare, de distracţie, într-un cuvânt de divertisment.

În capitalism, teoretic, vânătoarea era permisă oricărui cetăţean. Practic, însă erau o serie de greutăţidin cauza cărora puţini dintre cetăţenii cu mijloace materiale modeste puteau practica vânătoarea. Unul dintreimpedimente era regimul proprietăţii. Vânatul apar ţinea proprietarului, dacă proprietatea depăşea 100 ha lacâmpie şi 1000 ha la munte; putea vâna numai el sau cel căruia el îi concesiona dreptul de-a vâna. Arenda

pentru acest drept era ridicată din cauza concurenţei dintre vânători. Câştig de cauză în ce priveşte arendarea

fondurilor de vânătoare aveau cei ce dispuneau de bani mulţi. Apoi, chiar preţul armelor şi al echipamentuluide vânătoare, precum şi cheltuielile de practicare a vânătorii, în unele cazuri, se ridicau la sume mari.

În socialism, situaţia s-a schimbat radical, vânătoarea fiind aliniată la schimbările fundamentale ce s-au produs. Vânatul a devenit proprietate a statului, dreptul de vânătoare, nemaifiind legat de dreptul de proprietate asupra pământului, iar vânătorii au fost organizaţi în asociaţii de vânătoare. Acestea luau înfolosinţă de la stat fonduri de vânătoare, pe care le gospodăreau punându-le la dispoziţia vânătorilor. Subraportul organizatoric şi acela al înmulţirii vânatului au fost realizate progrese însemnate.

În noul capitalism, adică după anul 1989, vânătoarea se află într-o perioadă de tranziţie, ca de faptîntreaga viaţă politică, socială şi economică a ţării. Noua lege 103/1996 intitulată „a fondului cinegetic",încearcă să aducă noi reglementări potrivit schimbărilor survenite. Este de remarcat că şi în această lege,

problema fundamentală, piatra de temelie, care este dreptul de vânătoare, r ămâne tot în mâna statului. Deşiaceastă concepţie nu poate fi considerată o reminiscenţă comunistă, întrucât mai sunt şi alte ţări în lume careau fost şi sunt capitaliste şi în care dreptul de vânătoare apar ţine statului, totuşi este posibil ca după retrocedarea fondului funciar agricol şi silvic, noii proprietari să cear ă, revizuirea Legii nr. 103/1996;revendicând ca dreptul de vânătoare să fie legat de dreptul de proprietate funciar ă.

Reorganizarea activităţii de vânătoare în noul concept politico-socio-economic s-a realizat prin Legea407/2006 şi amendamentele ei, clarificînd atribuirea gestiunii fondurilor de vânătoare şi prin prismadreptului de proprietate asupra fondului funciar şi precizând atributele legale privind paza şi protecţia în celemai bune condiţii a fondului cinegetic, care în orice context r ămâne bun naţional.

FOLOASELE ADUSE DE VÂNAT ŞI VÂNĂTOARE

Foloasele directe. O bună gospodărire a avuţiilor ţării cere ca nici una dintre resursele naturale să nufie lăsată nefolosită. Vânatul este una dintre aceste resurse şi dacă el este în număr corespunzător cu

capacitatea de hr ănire şi de adă post a mediului, nu stânjeneşte producţia agricolă, silvică şi zootehnică.Pentru o mai uşoar ă înţelegere, se dau următoarele exemple: pe un teren agricol de 10000 ha în care vânatuleste bine ocrotit, se pot recolta anual 2 000 de iepuri şi 1000 de fazani şi potârnichi, f ăr ă ca recolta de cereale



4

să se resimtă cu ceva; într-o pădure de dealuri de 15 000 ha, în care efectivul de vânat a atins cifra optimă, se pot recolta anual 250 de că prioare şi 60 de mistreţi, reprezentând circa 10000 kg carne, f ăr ă a prejudiciainteresele silvice.

Practicarea vânătorii necesită echipament, muniţie, arme etc; de aceea, este necesar ă dezvoltarea peorizontală a unor mici industrii specializate pentru sectorul cinegetic.

Foloase indirecte. Vânătoarea este un mijloc de recreere, de refacere a for ţelor fizice şi intelectuale pentru cei ce o practică.

Vânătoarea, prin acţiunea de combatere a unor dăunători, cum sunt animalele r ă pitoare şi câiniivagabonzi, este un element eficient de asigurare a echilibrului dinamic al ecosistemelor agricole şi forestiere.

Potârnichea şi fazanul, consumând insecte dăunătoare şi seminţe de buruieni, sunt folositoare pentruagricultur ă, contribuind la combaterea biologică a d ăunătorilor.

Vânatul este folositor şi numai prin faptul că există şi că înfrumuse ţ ează şi promovează peisajele, pentru delectarea oamenilor . Cercetători ştiinţifici din ţar ă şi str ăinătate fac studii, cercetări, experimentăriasupra fondului nostru cinegetic.

Pasiunea omului pentru vânătoare are la bază cel puţin câteva constatări:- participarea la vânătoare ca însoţitori, f ăr ă puşcă, trezeşte dorinţa de a deveni vânători, iar după

împuşcarea primului iepure sau raţă, îi face adepţi ai vânători toată viaţa sau cel puţin tot timpul câtîmprejur ările le permit să practice vânătoarea;

- copiilor şi adulţilor le face plăcere să tragă la ţintă şi se simt fericiţi dacă nimeresc. Aceasta este odovadă de îndemânare. Fireşte, satisfacţia este mai mare, dacă ţinta este mişcătoare, cum ar fi iepurele înfugă sau raţa în zbor;

- între vânător şi vânat, în timpul practicării vânătorii, se dă o luptă: vânătorul se foloseşte deinteligenţă şi de arme perfecţionate; vânatul se apăr ă cu simţurile sale incomparabil mai dezvoltate decât aleomului, apoi cu fuga sau cu zborul. Vânătorul are o satisfacţie dacă iese învingător din această luptă. Este unlucru care a fost scos în evidenţă adeseori şi anume că ceea ce constituie, în primul rând, plăcereavânătorului, nu este tirul asupra cerbului sau că priorului, ci faza de apropiere de acest vânat, folosindacoperirea terenului, direcţia vânatului şi căile pe care se poate apropia de el, f ăr ă zgomot;

- pasiunea de vânător se trezeşte în om atunci când se iveşte ocazia şi odată devenit vânător, de regulă îşi păstrează această calitate până când condiţia fizică sau alte împrejur ări îi permit, ceea ce justifică afirmaţia că această pasiune este o r ămăşiţă din vremuri str ăvechi, când omul vâna din necesitatea de a-şi

procura o parte din mijloacele de trai, dar în cursul timpului această pasiune a fost înnobilată prin eticavânătorească.Vânătorul este învinuit uneori, de către cei neiniţiaţi, de cruzime faţă de animale şi anume că ar ucide

din plăcere. Evident, lucrurile nu stau aşa şi se desprind o serie de argumente în acest sens.Lăsând la o parte rolul diferitelor specii de vânat în biocenoza pădurii, a câmpului sau a bălţii şi privind

problema numai pe latura utilităţii directe, vânatul are rostul să servească trebuinţelor omului. Animaleledomestice se pot sacrifica funcţie de necesităţi, deoarece le avem oricând la îndemână; vânatul însă se mişcă

pe teren, nu-l putem prinde decât cu anumite unelte care nu stau la îndemâna oricui, de aceea pentru a-l aveala dispoziţie, nu ne r ămâne decât să-l împuşcăm. Privită din acest punct de vedere, împuşcarea esteinevitabilă. Împuşcăm vânatul, pentru că altfel nu-l putem recolta; vânătoarea fiind un procedeu de recoltare.

Nimănui nu-i trece prin minte să reproşeze unui gospodar că îngrijeşte şi creşte animale domestice cuscopul precis ca mai târziu să le sacrifice în folosul său.

În cursul timpului, etica vânătorească a înnobilat pasiunea de vânător netezindu-i anumite laturi dure.Prin prevederi legale, se interzice împuşcarea vânatului mare cu alt proiectil decât un singur glonţ. Acestea

pentru a nu cauza, prin r ănirea vânatului, suferinţe împreunate cu îndelungate chinuri; prin măsuraadministrativă, cei ce doresc să devină vânători sunt supuşi unui examen prealabil, inclusiv o probă de tir la

poligon, pentru ca astfel să-i oblige să înveţe a trage, înainte de a lua parte la vânătoare. Prin aceasta s-acăutat să se împuţineze cazurile de r ănire a vânatului de către începători; legi vânătoreşti nescrise, cuprinse înetica vânătorească, obligă pe vânător să caute vânatul r ănit până îl găseşte şi să-i curme suferinţele; tot o legenescrisă obligă pe vânător să nu împuşte mama de lângă pui, deşi legea nu prevede restricţii în acest sens.

Interesant este şi faptul că multe iniţiative privind cruţarea unor specii de animale au venit din parteavânătorilor: s-a renunţat, total, la împuşcarea acvilelor, vulturilor şi păsărilor r ă pitoare de noapte. Este şiaceasta o dovadă a interesului purtat de vânătorime protecţiei frumuseţilor naturii. Poate că, f ăr ă vânătoareraţională, multe specii de vânat ar fi dispărut în cursul timpului, ca obiecte f ăr ă valoare. Dar, dorinţa omului

de a le păstra pentru vânătoare a dus la măsuri de ocrotire.Demn de remarcat este faptul că, deşi se vânează, totuşi efectivele de vânat cresc; aceasta datorită

ocrotirii lor de către om. Doar acele specii nu se înmulţesc, pentru care mediul s-a degradat. Când situaţia



5

efectivelor o cere (ierni aspre, boli sau alte condiţii defavorabile), omul renunţă la vânătoare pentru oanumită perioadă de timp. De asemenea, sunt numeroase cazurile de populari şi repopulări cu vânat înterenuri cu fauna săr ăcită. În concepţia de azi, vânătoarea este o intervenţie conştientă a omului în treburilenaturii, ocrotind unele specii şi reducând numărul altora când devin dăunătoare. În acest scop, se întocmesclegi, regulamente, cu scopul de a frâna pornirea de distrugere a omului, şi pentru a-l obliga la ocrotire.

În decursul timpului, modul de practicare al vânătorii a evoluat, etica vânătorească l-a înnobilat, încâtastăzi vânătoarea raţională caută să apere fauna ţării de dispariţia unor specii, iar recoltarea să fie f ăcută cu

cât mai puţine suferinţe pentru vânat. Scopul de azi al vânătorii nu mai este în primul rând blana şi carnea, cirecreerea, distracţia în natur ă, iar dacă este vorba de vânatul mare - trofeul. De fiecare trofeu din colec ţiavânătorului se leagă o amintire. Carnea este ceva secundar.

EDUCAREA VÂNĂTORULUI PENTRU OCROTIREA VÂNATULUIŞI PROTECŢIA NATURII

Condiţiile principale de dezvoltare şi chiar de existenţă a vânatului sunt: hrana, ad ă postul şi lini ştea.Înmulţirea populaţiei şi amplificarea reţelei de drumuri, care azi ajunge şi în munţii altă dată neumblaţi,schimbarea radicală a câmpiei cultivate agricol, datorită monoculturilor pe suprafeţe întinse, desfiinţareagrupurilor de măr ăcini şi a perdelelor de protecţie, mecanizarea şi chimizarea agriculturii, îndiguireasuprafeţelor inundabile , au dus la înr ăutăţirea condiţiilor de existenţă ale vânatului.

Este un proces normal, ca urmare a progresului civilizaţiei, observat pe plan mondial, nu numai la noi.Consecinţa acestuia este împuţinarea efectivului de iepuri, scăderea catastrofală a efectivului de potârnichi pe

plan european, dispariţia avifaunei acvatice din anumite regiuni supuse îndiguirilor sau drenării, împuţinarea păsărilor ocrotite de lege, care consumă insecte sau rozătoare moarte, prin combaterea cu substanţe toxice.

Prin tranformările şi lucr ările ar ătate mai sus, s-a împuţinat hrana vânatului, i s-a desfiinţat adă postul şii s-a stricat liniştea în anumite locuri. Sarcinile ce revin generaţiilor de vânători de azi şi de mâine sunt multmai complexe decât ale vânătorilor predecesori, trecându-se de la măsuri de ocrotire la cultura vânatului. Deaceea, vânătorii trebuie să fie înarmaţi cu un bagaj bogat de cunoştinţe în ceea ce priveşte ocrotirea şiîngrijirea vânatului şi educaţi în spiritul folosirii, cu mult discernământ, a efectivului de vânat, a păstr ării şi,în măsura posibilului, îmbunătăţirii mediului în care tr ăieşte vânatul. Educarea vânătorilor în acest spirit esteo condiţie de bază pentru reuşită. Adevărurile de care este bine să fie pătruns vânătorul ar fi următoarele:

- vânătoarea trebuie să fie practicată în aşa fel încât puterea de producţie a fondului cinegetic să nu fieslă bită, ci, din contr ă, să r ămână pe teren, pentru reproducţie, un efectiv suficient ca număr, sănătos, viguros;

- vânătorul are, în primul rând, datoria de a ocroti şi îngriji vânatul şi numai după aceea îi revine şidreptul de a-l recolta. Pentru adevăratul vânător, a observa, a studia şi a îngriji vânatul este o necesitatesufletească;

- el nu este stă pân absolut asupra vânatului, ci este numai un uzufructuar temporar şi are dreptul să sefolosească de vânat numai în anumite condiţii, prevăzute de lege;

- existenţa şi prosperitatea vânatului fiind condiţionate, în primul rând de mediul de trai, sarcinavânătorului este de a contribui, după puterile lui, la menţinerea şi eventual la îmbunătăţirea mediului;

- date fiind condiţiile noi de existenţă ale vânatului, ocrotirea lui este mai dificilă ca în trecut şi eatrebuie să aibă la bază ştiinţa modernă şi experienţa acumulată;

- ceea ce caracterizează pe adevăratul vânător este şi faptul că el nu găseşte plăcerea numai în a

împuşca, ci şi în simpla lui prezenţă în terenul de vânătoare, unde are ocazia să se delecteze privind vânatul.Fireşte, nimănui nu-i convine să se întoarcă acasă cu nimic, după o zi de vânătoare, dar ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că vânătorul adevărat cercetează terenul şi în alte împrejur ări decât în ziua vânătorii,că ori ce ieşire de acest fel este o ocazie de medita ţie, de studiu, de reflecţie asupra rostului vietăţilor dinnatur ă.

Ţara noastr ă se număr ă printre puţinele din Europa care încă mai are multe bălţi pentru vânatul acvatic, păduri de mare întindere pentru cerbi, ur şi şi alt vânat mare. Datoria vânătorilor este de a cunoaşte cerinţelevânatului faţă de mediu şi de a contribui la păstrarea lui.

PATRIMONIUL VÂNĂTORESC

Terenurile de vânătoare cu vânatul şi construcţiile de pe ele constituie patrimoniul vânătoresc.

Conform legii pentru protecţia vânatului şi reglementarea vânătorii din anul 1923, suprafaţa de 100 ha, lacâmpie şi 1000 ha la munte dădea proprietarului funciar dreptul de a-şi constitui teren de vânătoare separat.Legea de organizare a vânătorii din anul 1947 majorează aceste suprafeţe la 500 ha la câmpie şi 2500 ha lamunte, dar nici acestea nu erau suficient de mari.



6

Începând din anul 1948, vânatul de pe întreg cuprinsul ţării a devenit proprietate a statului. De la aceadată, nemaiexistând proprietate privată asupra vânatului, a fost posibilă constituirea de unităţi vânătoreştimari, numite fonduri de vânătoare, care să permită dezvoltarea gospodăriei vânătoreşti în bune condiţii. Seştie că o gospodărie rodnică nu se poate face pe suprafeţe mici de teren. Prima împăr ţire a teritoriului ţării înfonduri de vânătoare a avut loc în toamna anului 1948. În anul 1952, s-a f ăcut o nouă împăr ţire, în fonduri,ameliorându-se cea precedentă şi o împăr ţire, la care s-au avut în vedere învăţămintele trase din delimitările

precedente, a fost efectuată în anul 1960.

În anul 1960, din suprafaţa teritoriului României, estimată la 23750000 ha, 1087000 ha erau terenurineproductive din punct de vedere vânătoresc; suprafaţa ocupată de sate şi oraşe, diferite terenuriîmprejmuite, în care vânătoarea nu se putea practica. Deci, r ămâneau drept suprafaţă de teren utilă cinegetic22663000 ha.

Cu ocazia arondării din anul 1960, au fost constituite 2157 fonduri de vânătoare. Suprafaţa medie aunui fond era cu ceva peste 10000 ha. În mod practic, la câmpie, fondurile aveau suprafa ţa de 5000 - 12000ha, iar la munte de 8000 - 15000 ha.

În prezent, în urma aplicării prevederilor Legii nr. 407/2006 situaţia arondării fondului cinegeticnaţional se prezintă astfel: numărul fondurilor de vânătoare este de 2227. Suprafaţa medie a unui fond devânătoare, exclusiv rezervaţia biosferei Delta Dunării, este de peste 10000 ha (10461 ha).

Având în vedere că aria de r ăspândire a speciilor de vânat în cuprinsul ţării este strâns legată defactorul vegetaţie de care, în ultimă analiză, depind hrana, adă postul şi liniştea vânatului, se analizează repartizarea teritoriului vânătoresc în fonduri de vânătoare, pe ramurile principale de cultur ă ale solului.

PONDEREA TERITORIALĂ A VÂNATULUI PRINCIPAL

Măsurile gospodăreşti ce se iau într-un fond de vânătoare depind de speciile de vânat care îl populează;alte amenajări vânătoreşti se vor face pentru fazan şi altele pentru că prior. Dar nu toate speciile de vânat ce

populează un fcnd au aceeaşi importanţă economică şi recreativă.În orice fond de vânătoare există o specie de vânat, care, în fondul respectiv, are valoarea cea mai mare

dintre toate speciile ce populează acel fond. Această specie se numeşte vânat principal. Valoarea ei seînţelege atât sub raport economic, cât şi sub acela al practicării vânătorii (sportiv, recreativ, distractiv), decidin ambele puncte de vedere.

Privit sub acest aspect, teritoriul vânătoresc (fondul cinegetic) din România se repartizează astfel:- iepurele constituie vânat principal pe circa .................... 15200000 ha- că priorul pe circa ............................................................ 3900000 ha- cerbul pe circa ................................................................ 2800000 ha- capra neagr ă pe circa ...................................................... 220000 ha- vânatul de baltă pe circa ................................................. 543000 ha

Se înţelege că pe suprafaţa de 15,2 milioane ha, unde vânatul principal este iepurele, pot fi şi alte speciica: fazan, potârniche, că prior, dar valoarea lor este mai mică decât a iepurelui; pe suprafaţa de 2,8 milioaneha, în care cerbul este vânatul principal, pot exista şi că priori, mistreţi, ur şi, cocoşi de munte, dar valoareacea mai mare este a cerbului.

PONDEREA ECONOMICĂ ŞI RECREATIV-SPORTIVĂ A SPECIILOR DE VÂNAT

Se numeşte densitate a unei specii de vânat numărul de indivizi din specia respectivă, raportat lasuprafaţa de teren, de obicei 100 ha. La speciile cu densitate mică, cum este cazul ursului, raportarea se facela 1000 ha.

Densitatea este optimă atunci când pe un teren există un număr de indivizi corespunzător capacităţii lui biogenice, număr pe care nu vrem să-l depăşim, pentru ca vânatul să nu cauzeze pagube altor sectoareeconomice sau pentru ca el însuşi să nu se degradeze ca urmare a insuficienţei hranei, adă postului, a

propagării bolilor şi altor factori negativi. Spre exemplu, pe un fond de vânătoare, vrem să avem 10 că priorila suprafaţa de 100 ha pădure, în luna martie. Numim densitate real ă aceea care există la un moment dat.Exemplu: pe un fond de vânătoare avem 6 că priori la 100 ha de pădure, în luna martie (densitatea reală poatefi mai mare sau mai mică decât cea optimă; dacă e mai mică, ne str ăduim să o major ăm; dacă e mai mare,trebuie să o reducem). În prezent, la majoritatea fondurilor, densitatea reală este mai mică decât cea optimă.

În momentul de faţă, speciile cu aportul economic cel mai mare şi care, în acelaşi timp, formează obiect de vânătoare, deci de recreere, pentru un număr mai mare de vânători, sunt: iepurele, urmat de mistreţ.Când însă se va ajunge la efectivul optim la toate speciile importante de vânat, ordinea va putea fi alta şianume:



7

- iepurele va avea un aport de circa ................................. 40%- că priorul va avea un aport de circa ................................ 32%- cerbul va avea un aport de circa ..................................... 21%- fazanul va avea un aport de circa ................................... ..6%- capra neagr ă va avea un aport de circa .......................... ..1%

Total: 100%Mistreţul nu a fost luat în considerare deoarece, dacă este în număr prea mare, cauzează pagube

agriculturii deci nu se urmăreşte sporirea efectivului lui. El se va situa însă aproximativ după cerb. Deasemenea, nu a fost luat în calcul nici ursul, care este o specie protejată, la fel ca şi lupul, râsul, pisicasălbatică, într-un cuvânt toate r ă pitoarele.

BIOLOGIA SPECIILOR DE VÂNAT

Cunoaşterea biologiei speciilor de vânat este de cea mai mare importanţă pentru vânătorul amator sau profesionist. Într-adevăr, măsurile de ocrotire şi de punere în valoare a unei specii depind de felul ei de via ţă.Pentru a obţine bune rezultate în sporirea efectivelor de vânat şi realizarea în teren a unui vânat viguros şisănătos, este necesar să fie cunoscut regimului său de hrană în natur ă, necesitatea de adă post şi sensibilitateasa la prezenţa în teren a omului şi a altor factori de tulburare a liniştii: mijloace de transport, animaledomestice etc; vânătorul, pentru a putea obţine bune rezultate la practicarea vânătorii, trebuie să cunoască

localizarea în spaţiu a vânatului respectiv în diferite anotimpuri, regimul său de viaţă în cursul a 24 ore şi posibilitatea de a se apropia de el în bătaia eficace a puştii. De la felul de viaţă al vânatului pleacă măsurilegospodăreşti. De aceea, biologiei vânatului, i se va da dezvoltarea cea mai mare.

Înainte de a trata biologia diferitelor specii, este necesar să fie cunoscute câteva noţiuni care vor apăreamereu, aproape la fiecare specie.

FACTORII PRINCIPALI AI ARIEI DE R ĂSPÂNDIRE A VÂNATULUI

Sunt trei factori determinanţi ai r ăspândirii vânatului în biotopul său: hrana, adă postul şi liniştea. Făr ă hrană şi adă post, vânatul nu poate supravieţui, iar f ăr ă linişte nu poate beneficia de cei doi factori vitaliamintiţi.

Factorul hrană. Iepurele se hr ăneşte cu plante ierbacee, iar la nevoie, mai cu seamă iarna, când

pământul este acoperit cu ză padă, cu muguri, r ămurele şi cu coaja unor arbori tineri. Dat fiind că acest fel dehrană se găseşte pretutindeni, aria de r ăspândire a iepurelui este foarte largă: merge de la câmpie până lagolurile de munte, la 1 500 m altitudine. Densitatea însă nu este aceeaşi. Cei mai numeroşi iepuri la unitateade suprafaţă se găsesc la câmpie, în regiuni fertile, unde şi hrana lor este mai abundentă. Acelaşi lucru s-ar

putea spune şi despre că prior, cu deosebirea însă că în hrana acestuia intr ă şi frunzele de arbori foioşi în propor ţie cam de jumătate.

Coco şul de munte se hr ăneşte, iarna, cu muguri de r ăşinoase, iar vara cu iarbă, diferite fructe de pădure,în special afine, zmeur ă, apoi cu insecte, viermi. Acestea se găsesc din abundenţă numai în pădurile de marealtitudine, cu terenuri turboase sau cu multă umiditate, motiv pentru care şi aria lui de r ăspândire este redusă şi se mărgineşte la pădurile de r ăşinoase din apropierea golurilor de munte.

Ursul se mişcă puţin din locul său obişnuit de trai, dacă în apropiere există fructificaţie de fag; peste zi stă în desiş, iar noaptea se deplasează în pădurea bătrână ca să mănânce, retr ăgându-se în zori, din nou în adă post.Dacă însă fagul nu a fructificat, deci nu există jir în regiunea în care ursul tr ăieşte în mod obişnuit, el este nevoitsă se deplaseze mult şi să coboare la poalele munţilor, în regiunea de quercinee, în căutare de ghindă. Mişcareaur şilor este şi mai mare dacă nu găsesc nici ghindă. Atunci, toamna, ei umblă peste tot după mere pădureţe,

prune, coborând la cantoanele silvice, în livezile mărginaşe satelor. Lumea crede atunci că s-au înmulţit ur şii, pe când în realitate nu este vorba decât de o deplasare sezonală a lor, în căutare de hrană.

Sitarul care îşi scoate hrana (insecte, viermi) cu ciocul pe care îl introduce în pământul moale, ar muride foame, iarna, când solul este îngheţat. De aceea, toamna el migrează spre ţările sudice, pentru a reveni

primăvara.Şi ra ţ ele sălbatice sunt nevoite să se retragă spre sud, îndată ce bălţile îngheaţă, deoarece viaţa lor este

legată de existenţa apei.Din cele de mai sus se poate vedea că atât aria de r ă spândire, cât şi densitatea vânatului într-o

anumit ă regiune sunt determinate, pe lâng ă altele, în primul rând, de existen ţ a hranei. Factorul adăpost. Vânatul are nevoie de adă post pentru trei motive: în primul rând pentru a se apărade duşmani; în al doilea rând pentru a se feri de intemperii în special de viscole; în al treilea rând pentrureproducere.



8

Frica de duşmani face ca cerbul şi mistreţul să tr ăiască în pădure şi să iasă în poieni sau la câmp după ce terenul s-a liniştit, în special noaptea. Pentru mistreţ, adă posturile cele mai bune sunt desişurileimpenetrabile pentru om; cerbul însă din cauza mărimii coarnelor, îşi alege ca loc de adă post părişurile şi

pr ă jinişurile. Adă postul este o necesitate absolută pentru anumite specii de vânat: cerbul, mistreţul, ursul,râsul, cocoşul de munte păr ăsesc locurile unde pădurea a fost distrusă. De aceea, se poate afirma că unelespecii de vânat dăinuesc cât tr ăieşte pădurea şi-dispar o dată cu ea.

Se ştie că în pădure, iarna, temperatura aerului este cu ceva mai ridicată decât în afara pădurii. Pe de

altă parte, arborii domolesc puterea vântului, reducând astfel efectul negativ asupra vânatului a temperaturiiscăzute.

În perioada de reproducţie, vânatul caută locuri adă postite de vedere: fazanul şi potârnichea, în aprilie,instinctiv, caută pâlcuri cu iarbă uscată r ămasă din anul precedent, măr ăcinişuri, margini de pădure, culturicu înălţime mai mare, cum sunt lucerna şi secara. Aici ele sunt mai ferite de ochiul păsărilor r ă pitoare. Ciutade cerb şi că prioar ă, când se apropie momentul f ătatului, se despart de cârd şi îşi aleg un loc liniştit, îndesişul pădurii. Se pare că scăderea din ultimii ani a efectivului de iepuri şi potârnichi în câmpiile întinse,f ăr ă păduri, în primul rând în Băr ăgan, se datoreşte în bună parte, dispariţiei r ăzoarelor, a culturilor forestierede protecţie şi a altor adă posturi naturale. Se ştie că potârnichea nu poate rezista iarna în terenurile f ăr ă adă post şi, în consecinţă, se retrage în acele por ţiuni ale fondului de vânătoare în care mai există astfel deadă posturi.

Factorul linişte. Reacţia vânatului faţă de lini şte este diferită. Iepurele, fazanul, potârnichea seobişnuiesc cu zgomotul f ăcut de oamenii care lucrează la câmp, cu căruţele sau autovehiculele. în pădurile decâmpie, frecvent str ă bătute de oameni, chiar şi că priorul rabdă apropierea omului până la 100, chiar 50 m.

Nu aceeaşi comportare o are acesta la dealuri şi munte. în schimb, alte specii de vânat sunt extrem desensibile la orice zgomot neobişnuit. La goanele de iepuri, vulpea este cea dintâi care se pune în mişcare;cerbul s-a retras în regiunile muntoase din cauza înmulţirii populaţiei în regiunea de câmpie şi dealuri şi aîmpăr ţirii pădurilor, deci a lipsei de linişte; în fine, lupul se pune în mişcare la cel mai mic zgomot suspect,motiv pentru care la vânătoarea cu goană se cer din partea organizatorului măsuri de precauţie. Maresensibilitate faţă de zgomot au şi ursul şi râsul.

Dar toate speciile de vânat se obişnuiesc, cu timpul, cu anumite zgomote. Cerbii pot fi văzuţi la 100-200 m de drumul forestier pe care circulă autocamioane; tot cerbul a fost văzut pe un versant, boncănind la300 m de o haltă de cale ferată forestier ă în care a şuerat locomotiva atât la intrare cât şi la ieşire; nu se sperie

nici de lătratul câinilor de la stâni. Speciile de vânat suportă mai ales acele zgomote cu care s-au obişnuit dintinereţe şi care nu le-au cauzat neajunsuri.

SIMŢURILE VÂNATULUI

Dintre cele cinci simţuri ale vânatului, pe vânător îl interesează, îndeosebi; văzul, auzul şi mirosul.Aceste simţuri nu sunt deopotrivă de dezvoltate la toate speciile, ci, după felul de trai, unul sau altul dintreele este mai pronunţat. Astfel, la vânatul r ă pitor cu pene (şoimi, acvile, vulturi etc), văzul este foarte ascuţit,deoarece numai aşa aceste păsări reuşesc să descopere din văzduh, de la mare distanţă, animalele cu care sehr ănesc. în schimb, acest simţ este slab la viezure, care tr ăieşte o bună parte din timp în vizuină.

Cerbul, mistreţul şi ursul tr ăiesc în pădure şi numai rareori, mai ales noaptea, ies la loc deschis. Aşafiind, pentru a-şi descoperi duşmanul, au mai puţină nevoie de văz decât de miros sau auz, deoarece în

pădure nu pot vedea la distanţă. într-adevăr, aceste specii au mirosul şi auzul foarte dezvoltate. Vântul care bate de la vânător spre vânat duce mirosul de om, care este perceput de cervide, de la mare distan ţă. Vântuldefavorabil este un adversar al vânătorului când vrea să se apropie de vânat. Mistreţul are foarte dezvoltatauzul, cu ajutorul lui percepând orice zgomot provocat de paşi sau de ruperea unei crengi. La această dinurmă specie de vânat, este dezvoltat şi pipăitul, dat fiind că scurmând pământul, prin pipăit descoper ă hrana.Firesc este ca pipăitul să fie dezvoltat şi la becatine şi sitari, care îşi scot hrana din pământ, cu ciocul lor lungde 6-8 cm. La iepure, cel mai dezvoltat simţ pare a fi auzul. Văzul este relativ slab.

Concluzia pe care o tragem de aici este că dezvoltarea simţurilor la speciile de vânat variază mult şieste în strânsă legătur ă cu felul lor de viaţă, mai precis, cu modul de a se hr ăni şi cu necesitatea de a se apărade duşmani. Este de remarcat faptul că nivelul de performanţă al celor trei simţuri se compensează oarecumîn sensul că, dacă unul este mai slab, celelalte sunt mai bine dezvoltate. De fapt, animalul este din naşteredotat cu organe specifice de simţ cum sunt: ochii, urechile, nasul, prin care poate recepţiona din mediul

ambiental orice fel de stimuli, în urma cărora adoptă tipul de comportament potrivit situaţiei şi momentului.Făr ă acest sistem de recepţionare a stimulilor exteriori, animalul nu ar fi capabil să supravieţuiască şi decinici să-şi perpetueze specia. Ar fi tot atât de vulnerabil ca şi un organism lipsit de imunitate.



9

Cunoaşterea simţurilor vânatului este de mare importanţă pentru vânător atât în perioada de ocrotire,cât şi în cea de recoltare. In perioada de ocrotire, el trebuie să observe vânatul, să-1 cunoască sub raportcalitativ, dar apropierea de el trebuie astfel realizată încât să nu fie simţit. Altfel, vânatul se va speria şi nu îşiva mai păstra trecătorile. De asemenea, la practicarea vânătorii, dacă apropiatul de cervide, de capra neagr ă,de cocoşul de munte, nu se face cu atenţia cuvenită, reuşita poate fi compromisă. Apropiatul trebuie f ăcutf ăr ă zgomot, cu vântul în faţă şi la adă postul tufelor şi arborilor.

BONITATEA FONDURILOR DE VÂNĂTOARE. DENSITATEA VÂNATULUIFondurile de vânătoare pot fi clasificate pe calităţi, în funcţie de specia de vânat pentru care sunt apte,

de condiţiile ecologice, de factorul antropic etc. Un rol important joacă altitudinea, fertilitatea solului, precipitaţiile, vegetaţia şi aşezările omeneşti. O producţie de iepuri va da un teren de câmpie, cu sol fertil,având 10-15% pădure în cuprinsul lui şi alta unul de dealuri, cu sol sărac şi procent de pădure 25-30%; în ce

priveşte că priorul, mai mulţi indivizi vor putea tr ăi pe un teren de dealuri sau câmpie cu trupuri mici de pădure repartizate pe terenul agricol, decât într-o pădure de mare întindere (2000-3000 ha) de formă apropiată de cea circular ă sau pătrată, care are terenuri agricole numai la margine.

Pentru a putea stabili obiectivele de producţie pe bază ştiinţifică, a fost necesar ă clasificarea tuturorfondurilor de vânătoare din ţara noastr ă după bonitatea lor.

Această importantă clasificare s-a f ăcut pe baza a două lucr ări ale Institutului de Cercetări Forestiere.

Pentru iepuri, fazan şi că prior, s-au stabilit câte patru categorii de bonitate, iar pentru cerb şi capra neagr ă câte trei. în categoria I intr ă cele mai bune terenuri, iar în categoria a IV-a cele mai slabe.Prin densitate de vânat se înţelege numărul de exemplare dintr-o specie oarecare raportat la suprafaţă,

de regulă la 100 ha, sau la 1000 ha, dacă densitatea normală este prea mică, cum este cazul ursului.De exemplu: terenuri de iepuri de categoria I se pot considera cele care în luna martie au o densitate de

20-30 iepuri la 100 ha teren.Dat fiind că alta este densitatea în luna martie, când pe teren se găseşte numai efectivul de reproducţie

(cel mai scăzut efectiv din cursul unui an) şi alta în noiembrie, când la efectivul de reproducţie se adaugă şisporul (tineretul) din acel an, este necesar ca atunci când se vorbeşte de efectiv să se precizeze luna la careacesta se refer ă. De regulă este vorba de cel din luna martie, când se efectuează şi lucrarea de evaluare avânatului.

Deosebim densitatea suportabilă economic şi densitatea suportabilă biotic (sau densitatea potenţială).

Densitatea este suportabilă din punct de vedere economic atunci când pagubele pe care le-ar cauza vânatul pădurii sau culturilor agricole ar putea fi prevenite sau combătute cu mijloace obişnuite, f ăr ă a se construiîmprejmuiri. Densitate suportabilă din punct de vedere biotic este aceea care, dacă ar fi depăşită, vânatul arsuferi o scădere în greutatea corporală şi în mărimea coarnelor, totodată cu ivirea unor cazuri grave de

paraziteze. De pagubele cauzate sectoarelor economice din acel teren se face abstracţie. Densitateaeconomică variază între 3 şi 11 că priori, iar cea biotică între 7 şi 15 că priori la 100 ha, în funcţie de bonitate.Aşadar, densitatea admisibilă din punct de vedere biotic este mai ridicată decât cea din punct de vedereeconomic. în gospodăria vânătorească ar trebui să se aplice numai densitatea economică, pentru a nu cauza

pagube altor sectoare de producţie. Pe de altă parte, dacă densitatea admisibilă nu este realizată, înseamnă că nu este folosită întreaga capacitate a biotopului.

NECESITATEA AUTORIZAŢIILOR DE VÂNĂTOARE

Dacă în urmă cu câteva decenii erau controlate sub aspectul numărului de piese împuşcate doar câtevaspecii: cerbul, că priorul, cerbul lopătar, capra neagr ă, muflonul, ursul, dropia, lebăda (conform O.M.637/1953 al Ministerului Gospodăriei Silvice), celelalte fiind considerate animale prolifice, nefiind pericolmare de împuţinare a lor, în prezent, evoluţia efectivelor şi implicit controlul recoltei se face la toate speciile.

În conformitate cu Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996 şi a reglementărilor deexercitate a vânătorii elaborate pe baza acesteia, vânătoarea nu se poate practica nici individual nici colectivdecât pe baza autorizaţiilor emise de către gestionarul fondului de vânătoare, în limitele cotei de recoltă şi areglementărilor tehnice privind organizarea şi practicarea vânătorii (art. 25 din Legea nr. 103/1996).

Necesitatea eliber ării autorizaţiilor de vânătoare pentru toate speciile de vânat a fost determinată de grijasporită pentru păstrarea echilibrului ecologic. în prezent, când societatea este supertehnicizată, fiind dotată cumijloace sofisticate de practicare a vânătorii şi cu posibilităţi de accesare a tuturor biotopurilor naturale ale

oricăror specii, nu mai există garanţia menţinerii unor locuri naturale de refugiu pentru vânat, în care să nu poată fi prins. în aceste condiţii, un control riguros prin autorizarea nominală a fiecărei acţiuni de vânătoareeste nu numai un mijloc de exercitare a controlului, ci şi o metodă de conştientizare a vânătorilor, practic

prin monitorizarea fiecărei specii de interes vânătoresc.



10

OBLIGATIVITATEA ÎMPUŞCĂRII NUMAI CU GLONŢ A UNOR SPECII DE VÂNAT

Legea noastr ă de vânătoare interzice împuşcarea cerbilor, că priorilor, lopătarilor, muflonilor, caprelornegre, mistreţilor şi ur şilor cu alt proiectil decât glonţul. Raţiunea acestei prevederi legale este evitarear ănirilor. într-adevăr, tr ăgând cu alice sau cu poşuri în animalele mari, deci rezistente, s-ar putea întâmpla caele să fie nimerite numai de câteva alice, insuficiente pentru a doborî vânatul, dar suficiente pentru a-i

provoca r ăni de pe urma cărora să sufere, eventual să şi moar ă, după chinuri îndelungate. Tr ăgând cu glonţ,

se presupune că vânatul, sau va fi nimerit şi în acest caz va cădea, proiectilul fiind puternic şi f ăcând rană mare, sau nu va fi nimerit şi atunci va scă pa teaf ăr. Deşi nu este totdeauna aşa, se poate să fie r ănit şi numaicu proiectilul unic, totuşi posibilitatea este mai mică, deci măsura prevăzută de lege este bună. De altfel,speciile de talie mare, având simţuri agere, nici nu ar tolera, decât întâmplător, apropierea omului la distanţă de 40-50 m, la care se poate trage şi cu alice, de aceea, folosirea armei ghintuite este indispensabilă, mai cuseamă la metoda prin apropiere. în cele de mai sus, am lăsat la o parte satisfacţia vânătorului de a trage de ladistanţă, cu o armă bună, cu toate că şi aceasta contează.

RELAŢIA DINTRE ANOTIMP, PERIOADA ÎMPERECHERII ŞI A CREŞTERII PUILOR

Adaptarea la mediu a f ăcut ca mamiferele să aibă pui după trecerea iernii, deci când puii sunt mai puţinexpuşi temperaturilor scăzute, iar creşterea poate avea loc în condiţii mai favorabile. Cerboaica, lopătăriţa,

că prioara, capra neagr ă, fată, de regulă, în a doua jumătate a lunii mai şi în luna iunie. De asemenea, şivânatul cu pene scoate pui primăvara, după topirea ză pezii, când hrana puilor este asigurată. De la această regulă fac excepţie ursul şi viezurele, care fată în ianuarie-februarie, dar care, tr ăind în bârlog, respectiv învizuină, îşi pot ţine puii oarecum feriţi de gerul iernii. Ei înşişi tr ăiesc pe socoteala rezervelor energeticegenerate de gr ăsimea acumulată în toamnă, ca urmare a unei hr ăniri deosebit de intensive.

Perioada f ătării determină pe cea a împerecherii. Cerbul - animal cu perioadă de gestaţie lungă, seîmperechează în septembrie-octombrie pentru a avea pui în mai-iunie; lopătarul şi capra neagr ă seîmperechează în octombrie-noiembrie şi fată în mai-iunie; mistreţul se împerechează în noiembrie-decembrie, ca să aibă pui în martie; la iepure, prima împerechere are loc în ianuarie-februarie, în funcţie demersul vremii, pentru ca f ătatul să se producă în martie-aprilie; la păsări, problema e simplă, se împerechează chiar în preajma ouatului şi a incubaţiei.

RELAŢIA DINTRE PERIOADA DE VÂNĂTOARE ŞI CEA DE REPRODUCŢIEUn principiu de bază în ocrotirea vânatului este acela de a-i asigura acestuia liniştea necesar ă în

perioada de reproducţie. Aceasta este în interesul creşterii efectivelor de vânat şi, în ultima analiză, îninteresul vânătorului însuşi. Din acest motiv, perioadele (epocile) de vânătoare au fost fixate, prin lege, înmajoritatea cazurilor, în aşa fel încât vânatul să nu fie deranjat în perioada împerecherii şi a creşterii puilor.Astfel:

La vânatul acvatic, vânătoarea este interzisă cu începere de la 20-31 martie, când începe ouatul şi până la 15 august, când puii sunt mari, o perioadă şi mai lungă de protecţie este fixată prin lege pentru fazan,

potârniche, ieruncă la iepure, vânătoarea încetează la 31 ianuarie, cam când începe împerecherea şi seredeschide, de regulă, la 1 noiembrie când nu mai poate fi vorba de reproducţie; chiar şi la mistreţ, există o

perioadă de protecţie de la 1 martie la 30 septembrie.

Sunt însă şi câteva excepţii: cerbul, lopătarul, că priorul, cocoşul de munte, dropia au epocile de vânătoaretocmai în perioada de împerechere. Aceasta se justifică, pe de o parte, prin faptul că în restul anului ar fi greu dedescoperit, observat şi vânat corect, iar pe de altă parte, prin aceea că frumuseţea vânătorii la aceste speciiconstă tocmai în a le vedea şi urmări în timpul împerecherii. Admiterea împuşcării acestor specii în perioada deîmperechere ofer ă totodată şi posibilitatea efectuării selecţiei artificiale (cum se spune „cu arma") în condiţiimult mai bune decât în afara ei. Făr ă o selecţie corectă şi riguroasă nu se pot obţine trofee valoroase, motiv

pentru care selecţia ar trebui efectuată cu prioritate în perioada rutului. Dar chiar şi la aceste specii, vânătoareaeste cu desăvâr şire interzisă în perioada f ătatului, cuibăritului şi creşterii puilor.

CLASIFICAREA VÂNATULUI

Clasificarea vânatului se poate face după mai multe criterii:

După înveli şul corpului: - vânat cu păr;- vânat cu pene.



11

După obiceiul pe care-l are vânatul de a-şi păstra sau nu locul de trai în anotimpul rece: - vânat sedentar;- vânat migrator;- vânat eratic.

După mărime şi importan ţă: - vânat mare;- vânat mic.

Originea acestor denumiri trebuie căutată în Evul Mediu când anumite specii de vânat, rezervateseniorilor, celor mari, se numeau vânat mare (Hochwild), iar cele la care puteau avea acces şi cei din clasa de

jos se numea vânat pentru cei mici (Niederwild). în principiu, se consider ă ca fiind vânat mare cel a căruiîmpuşcare este admisă numai cu glonţ. Acesta mai este denumit şi vânat nobil. Vânat mic este considerat celcare se împuşcă folosindu-se cartuşe cu alice.

După hrana pe care o consumă: - vânat ner ă pitor sau util;- vânat r ă pitor.

Sub denumirea de vânat r ă pitor se înţelege acela care se hr ăneşte şi cu carnea vânatului ner ă pitor sauutil, deci cauzează pierderi în rândurile vânatului a cărui cultur ă o urmărim. în această categorie intr ă mamiferele din ordinul Fissipedia {Carnivora) şi păsările din ordinele Strigiformes şi Falconiformes.

Termenul de util este impropiu, pentru că această denumire - aşa cum este înţeleasă în mod curent - nucuprinde jderul, vulpea, vidra - specii care, de asemenea, aduc omului foloase prin blana lor. De asemenea, unelespecii de vânat considerate r ă pitoare pot aduce mari foloase agriculturii prin distrugerea şoarecilor (nevăstuica,vulpea, dihonii ş.a.). în schimb, cerbul, socotit vânat util, poate cauza însemnate pagube în plantaţiile forestiere,dacă se găseşte într-o densitate prea mare. Noţiunile de vânat util şi r ă pitor sunt deci relative.

Împăr ţind vânatul în util şi r ă pitor nu înseamnă că avem interesul să înmulţim, f ăr ă limită, pe cel zis utilşi să căutăm, pe orice cale, să nimicim pe cel r ă pitor. Cel util trebuie lăsat să se înmulţească numai până cândîncepe să devină dăunător culturilor agricole şi silvice, iar cel r ă pitor să fie înmulţit în aşa fel încât pagubelecauzate vânatului ner ă pitor să fie suportabile. în număr mic şi el este folositor în biogenoza pădurii şi acâmpului şi chiar a sănătăţii şi calităţii vânatului util. Exprimându-ne mai lapidar putem afirma că vânatulner ă pitor şi r ă pitor, într-un fond de vânătoare bine gospodărit, trebuie să se afle într-o stare de echilibrunumeric.

Sub denumirea de d ăunători se înţeleg câinii hoinari şi pisicile vagaboande, ciorile şi coţofenele, caref ăr ă să facă parte din ordinele Strigiformes şi Falconiformes, cauzează totuşi pagube, prin consumarea înspecial a ouălor şi puilor vânatului mic.

În ecologia şi mai cu seamă în etologia vânatului sunt încă multe lucruri incomplet cunoscute. Adeseori, părerile exprimate de diferiţi autori se contrazic. Faptul se explică prin dificultatea de a nu face observaţiiasupra vânatului ce se mişcă pe o mare suprafaţă de teren, deci pe care nu-1 avem la îndemână oricând, cumeste cazul animalelor domestice. De aceea, este posibil ca, în unele privin ţe, cititorii să fie de altă păreredecât cea exprimată în această lucrare. Este o sarcină de viitor a oamenilor de ştiinţă ca şi a personaluluivânătoresc de teren - căruia i se ofer ă cele mai bune ocazii de acest fel - de a pune la punct ceea ce astăzi esteîndoielnic. Apreciem că în cadrul etologiei care este o ramur ă relativ nouă a biologiei, va apare etologiacinegetică, ca o ştiinţă ce studiază comportamentul faunei de interes vânătoresc.

EXPLICAREA CÂTORVA NOŢIUNI ÎNTÂLNITELA DESCRIEREA SPECIILOR DE VÂNAT

Luarea unor date biometrice. Prin lungimea totală a corpului se înţelege distanţa de la vârful botului până la vârful cozii, f ăr ă părul de la vârful acesteia.

Lungimea cozii se măsoar ă de la r ădăcina cozii până la vârful acesteia, f ăr ă părul de la vârf (fig. 1 b).Lungimea corpului plus a trunchiului se obţine prin diferenţă, scăzând coada din lungimea totală. La vânatulde curând împuşcat, la care membrele încă nu s-au înţepenit, se pot măsura: lungimea tălpii piciorului şi aurechii. De reţinut că lungimea tălpii se ia f ăr ă gheare.

Greutatea vânatului poate fi exprimată în două feluri: greutatea animalului eviscerat sau neeviscerat(întreg).

Se eviscerează în acest fel: cerbul, lopătarul, că priorul, capra neagr ă, muflonul, mistreţul. Dacă s-a

cântărit f ăr ă cap sau picioare, se adaugă greutatea acestora sau se menţionează că au lipsit.- Vânatul se numeşte neeviscerat atunci când animalul se lasă întreg, f ăr ă să i se scoată nimic. Aşa se

procedează cu iepurele, cu toate animalele r ă pitoare (eventual cu excepţia ursului), apoi cu toate păsările.



12

Pentru siguranţă însă este bine ca, în fiecare caz, să se arate dacă greutatea a fost luată în stare eviscerată sau neeviscerată.

Pot fi cântărite şi organele interne, şi chiar este bine să se facă acest lucru, dar în acest caz aparatul digestiv(stomacul şi intestinele) se vor cântări f ăr ă resturile alimentare, iar inima golită de sânge. Consider ăm că efectuarea de măsur ători biometrice asupra vânatului împuşcat este foarte importantă, mai ales în cazulvânatului mare, şi apreciem că ar fi potrivit ca personalul de specialitate să primească astfel de sarcini.

Formula dentar ă se exprimă astfel: privind din profil un craniu aşezat cu latura stângă spre noi,

analizăm dinţii de la stânga spre dreapta: cei dintâi vor fi incisivii, urmează caninii (dacă există), apoi premolarii şi, în fine, molarii. Ceea ce citim în formulă reprezintă numai jumătate din numărul dinţilor.Totalul din formulă însă arată toţi dinţii, din ambele maxilare. Linia de fracţie desparte cele două maxilare

din jumătatea stângă. De exemplu, formula dentar ă la cerb este următoarea: )32(343

3

3

3

1

)1(

3

0= M P C I

Alte caracteristici la mamifere. Pentru a înlesni reţinerea unor date asupra biologiei diferitelor specii devânat, este bine să fie menţionat că:

- puii proaspăt f ătaţi ai copitatelor au ochii deschişi şi chiar în prima zi se ridică în picioare şi îşi poturma mama;

- puii mamiferelor r ă pitoare se nasc orbi şi abia după mai multe zile sau să ptămâni îşi capătă vederea.Apoi ei r ămân mai multe să ptămâni sau luni în vizuina sau culcuşul unde au fost f ătaţi şi numai după aceea

îşi urmează mama, pe distanţe mari. Longevitatea. Datele referitoare la longevitate au o exactitate numai relativă, observaţiile f ăcându-se, în

multe cazuri, asupra animalelor din captivitate. în terenul liber însă condiţiile de trai sunt altele, deci şilongevitatea ar putea fi alta. Totuşi, sunt şi specii la care vârsta maximă atinsă a fost stabilită prin marcări,deci exactitatea este mai mare.

DISTANŢA LA CARE SE DEPLASEAZĂ VÂNATULDE LA LOCUL LUI OBIŞNUIT DE TRAI

Spre deosebire de păsări, mamiferele au un slab simţ de orientare. Voind să se întoarcă la punctul de plecare, uneori ajung în teren str ăin.

Există deplasări periodice, iarna, de la altitudini mari, la altele mai mici din cauza hranei insuficiente ori

a ză pezii. Primăvara, mişcarea se produce în sens invers, în această categorie intr ă: cerbul, că priorul, capraneagr ă, mistreţul.

Dintre mamiferele importante sub raport vânătoresc, cea mai mică rază de mişcare o au: iepurele,că priorul, vulpea. Alungate fiind de câini sau de gonaci, după ce parcurg o distanţă oarecare, încearcă, uneoricu riscul vieţii, să se întoarcă la punctul de plecare. Pe acest obicei se baza în trecut metoda de vân ătoare cucopoiul, azi, pe bună dreptate, abandonată.

Cerbul are o rază de mişcare mult mai mare, îndeosebi în perioadr. boncănitului. Când bate vântul, mergecu vântul în faţă, acesta fiind un mijloc de apărare contra duşmanilor. Dacă se schimbă direcţia vântului, seschimbă şi traseul lui, putându-se întoarce astfel la punctul de plecare. Dacă însă găseşte condiţii mai bune înnoul loc, nu se mai întoarce şi astfel se produce lărgirea, pe cale naturală, a ariei de r ăspândire a speciei.

Dintre mamiferele noastre de interes vânătoresc, deplasări la distanţă mai mare fac mistreţul şi mai cuseamă lupul, cauza fiind necesitatea procur ării hranei. în anii când la munte nu există fructificaţie de jir, ursul

coboar ă la dealuri în căutare de ghindă, mere şi pere pădureţe, eventual şi de fructe din livezi. Distanţa dedeplasare poate fi de câţiva zeci de km.

Dacă însă deplasarea nu este cauzată de necesitatea procur ării hranei sau din motive legate de reproducere,ci este alungat, tulburat sistematic, atunci distanţa poate fi mai mare şi există probabilitatea de a nu se maiîntoarce, şi de a se stabili în alt loc. O cauză de alungare a vânatului mare poate fi şi păşunatul în păduri.

Vânatul, ajuns în teren str ăin, dintr-o cauză oarecare, are o comportare diferită de a celui băştinaş: este mai multtimp în mişcare, mai nesigur de sine şi din această cauză, de regulă, este învins în luptă de cei localnici. Cu timpulînsă acesta se adaptează la noul biotop, integrându-se în populaţia locală. Din punct de vedere genetic, astfel desituaţii sunt benefice pentru vigoarea speciei, realizându-se aşa-zisa „reîmprospătare de sânge".

DIMORFSMUL SEXUAL

Deosebirea dintre două sexe ale aceleiaşi specii, în ce priveşte culoarea (exemplu la fazan, raţe),mărimea (la uliul porumbar şi alte r ă pitoare), forma (la cervide numai masculii poartă coarne) etc. senumeşte dimorfism sexual.



13

Specialiştii în gospodărirea vânatului, ar fi bine să deprindă capacitatea de a putea deosebi masculii defemele şi în cazul speciilor la care nu există dimorfism sexual (cum este ursul), pentru a-şi face o imagineasupra raportului între sexe, şi prin aceasta a perspectivelor de evoluţie a sporului anual.

MAMIFERE DE INTERES CINEGETIC

La monografia speciilor de vânat, nu va fi urmată ordinea obişnuită în clasificarea zoologică, deoarece,

sub raport cinegetic, există o anumită preferinţă manifestată de vânători şi o anumită importanţă economică şi recreativ-vânătorească.

Nu se va trata nevăstuica înaintea ursului şi vulpii, nici dropia - specie rar ă - înaintea fazanului şi a potârnichii.

Se va respecta însă gruparea speciilor pe familii. De altfel, părerile autorilor difer ă şi în ceea ce priveştedenumirea unor ordine şi a grupării speciilor în ordine.

Ord. Logomorpha (Duplicidentata)Fam. Leporidae

IEPURELE LEPUS EUROPAEUS (PALLAS)

DESCRIEREMasculul se numeşte iepuroi, femela- iepuroaică, cel tânăr, incomplet dezvoltat - vătui.Deşi are o arie de r ăspândire foarte întinsă, atât în Europa, cât şi în partea apuseană a Asiei, totuşi nu

are subspecii. Deosebirile de mărime şi de culoare a părului nu justifică împăr ţirea speciei în subspecii. Lungimea total ă a corpului este 58,4-67,0 cm din care 9,0-10,8 cm reprezintă coada; urechile au 11,7-

15,0 cm.Greutatea medie a corpului cu viscere: la f ătare 0,130 kg, la 1 lună 1 kg, la 3 luni 2 kg, la 6 luni 3,5 kg

adică aproape cât cel adult. S-au cântărit iepuri şi de 5-6 kg (maximum 6,5 kg la iepurii de pădure), dargreutatea medie a celui adult este de 3,8^4 kg. Greutatea medie este mai mică în anii când iarna se

prelungeşte, împerecherea are loc târziu şi deci în perioada vânătorii puii au o vârstă mai mică. De asemenea,greutatea medie este mai mică în anii cu spor anual mare, deci când tineretul reprezintă un procent mai mare

din totalul iepurilor recoltaţi. Iepurii ce tr ăiesc la câmpie au greutatea medie mai mică, deoarece fiind vânaţiintens, nu ajung la vârstă înaintată. Dimpotrivă, greutatea medie sporeşte în anii cu primăvar ă timpurie, decicu perioadă de creştere mai lungă, în anii cu spor anual mic, deci când, procentual, se vânează mai mulţiiepuri adulţi. Dacă într-un an nu s-a vânat, atunci anul următor greutatea medie va fi mai mare, deoarece vacreşte procentul de iepuri adulţi. Iepurii din regiunile de deal şi munte, care tr ăiesc mai mult în pădure, suntmai mari decât cei de la câmpie, din cauză că, prin selecţie naturală, r ămân indivizii mai bine dezvoltaţi, apoifiind vânaţi mai rar, reuşesc să ajungă la o vârstă înaintată. în decembrie, tineretul are o greutate cu circa 250g mai mare decât în noiembrie. între masculii şi femelele de aceeaşi vârstă, nu este deosebire esenţială înceea ce priveşte greutatea. Iepurii f ătaţi în februarie-martie pot atinge în decembrie, greutatea celor adulţi.Greutatea diferitelor păr ţi ale corpului iepurelui sunt:

Culoarea bl ănii variază de la foarte deschis la închis, foarte rar bătând în negru; apoi variaţii de lacenuşiu la roşcat, deosebiri de acest fel putând fi întâlnite chiar în acelaşi teren. Părul are la bază culoarea

cenuşie, pe la mijlocul lungimii, albă sau gălbuie, iar la vârf neagr ă. Vara, când iepurele trebuie să sestrecoare prin culturi agricole, vârful negru al părului se toceşte în atingere cu aceste plante, deci culoarea blănii este mai deschisă. Iarna, vârful negru al părului, după nă pârlirea de toamnă, se păstrează, deci culoareadevine mai închisă. Nă pârlirea propriu-zisă se produce primăvara; toamna şi iarna, părul se îndeseşte pemăsur ă ce temperatura scade. Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care însă, excepţional, poate fiîntâlnită şi la cei mai în vârstă, deci nu este un indiciu infailibil de tinereţe.

Specificarea părţii corpului Părţi ce se potconsuma %

Părţi ce nu se potconsuma %

Total%

Crupa şi picioarele din spatePicioarele din faţă şi coasteleOrganele interne

Pielea şi labeleOr anele interne

40,8927,636,98

--

10,3314 17

40,8927,636,98

10,3314 17

TOTAL: 75,50 24,50 100,00



14

Formula dentară: I 2/1 C 0/0 P 3/2 M 3/3 =28 Deosebire între mascul şi femel ă nu se poate face, în mod sigur, la iepurii ce se mişcă în teren, ci

numai prin cercetarea organului genital. Diferitele metode, ca felul de a ţine urechile sau măsura în carerabdă apropierea omului, date ca sigure de unii autori, nu au putut rezista criticii. La iepuri nu există caractere sexuale secundare.

Raportul numeric dintre masculi şi femele este de circa 46% masculi la 54% femele, dar el poate variade la un teren la altul sau de la un an la altul. Practic se consider ă a fi de 1:1. Fiind o specie poligamă,

interesul înmulţirii ar cere ca, la acelaşi efectiv, să existe în teren un procent mai mare de femele, dar acestlucru nu poate fi realizat prin împuşcare, animalele de sex masculin neputându-se deosebi de cele de sexfeminin. Aceasta se obţine însă la repopulări, când se lucrează cu iepuri prinşi şi cercetaţi sub raportulsexelor.

Longevitatea este, după unii, de circa 8 ani. După alţii, de 12 ani. în practică însă din cauza vânăriiintensive, majoritatea iepurilor - 62% - cad înainte de a împlini un an, 22% între 1 şi 2 ani şi abia 16% diniepurii împuşcaţi depăşesc la împuşcare vârsta de 2 ani. Aceştia din urmă însă ating o greutate considerabilă.

Vârsta iepurelui. În literatur ă se dau mai multe criterii pentru a deosebi iepurele tânăr de cel bătrânînsă în practică multe s-au dovedit nesigure.

- Se prinde iepurele de un picior dinainte şi se ridică de la pământ cu braţul întins. Dacă osul se rupe,iepurele este tânăr (sub 1 an). Sunt multe motive pentru a considera acest criteriu nesigur.

-

Spintecarea urechii cu degetele, acolo unde are pata neagr ă la vârf. Dacă se spintecă uşor, este tânăr.Valoarea metodei este foarte relativă, mai cu seamă iarna, când operaţia se execută greu din cauza frigului.

- Iepurii tineri au pe frunte o pată de păr alb, care dispare cam în noiembrie-decembrie a anului I alvieţii. Dar sunt numeroase cazuri când această pată se observă şi la iepurii de peste un an.

- Deasupra ochiului (la arcadă) iepurele prezintă un oscior, o proeminenţă, ca un spin. La iepureletânăr acesta este moale, elastic, cedând uşor la apăsare. Pe măsur ă ce iepurele înaintează în vârstă, osul seîntăreşte şi cedează mai greu.

Culoarea părului depinde mai mult de mediul în care tr ăieşte iepurele, decât de vârstă. Doar la iepurii până la 2 luni, părul este caracteristic iepurelui tânăr (pui).

- M ărimea corporal ă constituie un semn sigur al vârstei doar până la circa 3 luni, când iepurele tânăr poate fi deosebit uşor de unul bătrân. în rest, greutatea nu este un criteriu pe care să ne putem baza.

- Cercetarea organului sexual , de asemenea, permite a deosebi iepurii sub 1 an de cei mai bătrâni, dar

cere oarecare experienţă.-

Proeminen ţ a de pe piciorul dinainte (metoda Stroh) este cea mai practică metodă, pentru a deosebiiepurele sub 10 luni de cel mai bătrân.

La iepurele sub 9-10 luni, pe partea exterioar ă a piciorului dinainte, pe radius, cam la 1-1,3 cm de laarticulaţia degetelor, există o proeminenţă osoasă, cât un bob de grâu. Apăsând cu degetul în punctulrespectiv şi împingând pielea înainte şi înapoi, proeminenţa se simte uşor. Ea este mai pronunţată la iepuriide 3-A luni şi scade treptat cu vârsta, încât la 9-10 luni dispare complet. Această proeminenţă nu trebuieconfundată cu articulaţia, de aceea, pentru a nu greşi, îndoim degetele ca în figura 2 c şi pipăim radiusul la 1-1,3 cm de la articula ţ ie.

Metoda de evaluare a procentului de iepuri tineri din totalul împuşcat este următoarea: în noiembrie, la primele vânători, se aşază iepurii împuşcaţi pe o linie. Se pipăie piciorul dinainte, iar cei tineri (cu proeminenţe) se trag afar ă din rând. Se vor forma astfel două rânduri. Apoi cei tineri cu proeminenţe (sub 9-

10 luni) se număr ă şi se calculează câte procente reprezintă ei din totalul recoltei. Metoda furnizează o bază de plecare pentru stabilirea sporului anual. Trebuie subliniat că, pentru a putea afla sporul anual, cercetareatrebuie efectuată în noiembrie, când iepurii f ătaţi în martie au 8 luni. în ianuarie, la unii indivizi, proeminenţa

poate să dispar ă.Metoda descrisă mai sus nu ofer ă o precizie de 100%, din cauza condiţiilor grele în care se lucrează pe

teren, în comparaţie cu cele din laborator. Pe teren intervine frigul, oboseala celui ce face cercetarea,înţepenirea corpului iepurelui. La toate acestea se adaugă lipsa de experienţă a unor persoane care lucrează.Se poate conta deci numai pe rezultatele comunicate de persoane cunoscătoare şi experimentate. Cu toateacestea, metoda descrisă mai sus este cea mai bună metodă aplicabilă în teren. Cu ajutorul ei, iepuriiîmpuşcaţi sau prinşi vii se pot împăr ţi în 3 categorii:- dacă nodozitatea se simte uşor, este vorba de iepuri tineri;- dacă abia se cunoaşte, avem de-a face cu iepuri de 7-10 luni;

-

dacă nu se simte nici o urmă, e vorba de iepuri care au vârsta de cel puţin un an.Cea mai precisă este metoda Rieck, care se bazează pe cântărirea cristalinului uscat. La iepurii adulţi

cristalinul ochiului este mult mai greu decât la cei tineri. Metoda este aplicabilă numai în laborator.



15

Glasul. Iepurele r ănit şi prins de om sau de r ă pitoare, se vaită într-un mod caracteristic, bine cunoscutde vânători şi de gonaşi. Imitarea acestui glas de către vânător serveşte la atragerea vulpii la metoda decombatere „la pândă, cu chemătoare". în rest, iepurelui nu i se aude glasul; doar masculul, când urmăreşte ofemelă în călduri, scoate, câteodată, un slab mormăit.

Urmele. Oricât de încet s-ar mişca, iepurele nu merge niciodată la pas, ci totdeauna sare, iar când face osăritur ă, picioarele dinapoi depăşesc pe cele dinainte. Numai când stă pe loc, picioarele dinapoi sunt aşezateîn urma celor dinainte. La fugă, picioarele dinainte le pune unul în urma celuilalt, pe când cele dinapoi, în

general, sunt alăturate. Această caracteristică permite şi stabilirea direcţiei de mers. Excrementele iepurelui au forma caracteristică a unor cireşe mici, turtite. Proaspete, au culoarea brună

închisă, dar pe măsur ă ce stau în ploaie şi aer, capătă culoare mai deschisă. Sim ţ urile. Auzul este foarte bine dezvoltat; mirosul, de asemenea. Văzul este relativ slab dezvoltat, din

care cauză vânătorul are şansa să-i vină iepure în bătaia puştii chiar dacă nu este camuflat, cu condiţia să steanemişcat, deoarece iepurele observă mai mult mişcarea decât figura.

ECOLOGIE

Biotopul cel mai favorabil al iepurelui îl constituie câmpiile întinse cultivate agricol, dar nu cumonoculturi pe suprafeţe întinse, ci cu parcele nu prea mari cultivate cu alte şi alte plante, alternând între ele.Păşunile nu sunt de folos nici pentru reproducere nici pentru hrană. Fondul de vânătoare câştigă mult în

calitate dacă pe terenul agricol sunt trupuri de pădure de 300-400 ha sau chiar mai mici, distanţate între ele,aşa încât să reprezinte 10-15% din totalul suprafeţei terenului. Cele mai favorabile păduri sunt cele defoioase, de vârste amestecate, cu subarboret, în care iepurele găseşte atât adă post cât şi hrană (ramuri, mugurişi coajă) în timpul iernii. în ţările situate la nord, tr ăieşte şi în păduri de r ăşinoase sau de amestec der ăşinoase cu foioase. în lipsă de trupuri de pădure, sunt foarte folositoare şi culturile forestiere de protecţie,dacă au lăţime de cel puţin 10 m şi dacă nu sunt amplasate de-a lungul drumurilor. De asemenea, orice pâlcde măr ăcini, orice remiză de 0,2-2 ha sunt utile atât pentru apărare contra duşmanilor şi a vânturilor reci, câtşi pentru procurarea hranei. Complexele mari de păduri nu sunt favorabile iepurelui. în acestea, deşi nulipseşte, iepurele populează în densitate mare doar marginile pădurii, până la 500-1000 m adâncime, de unde

poate ieşi mai uşor la terenul agricol.În ce priveşte solul , se consider ă bun pentru iepure cel argilo-nisipos, permeabil, cald, fertil, apt pentru

mai multe feluri de culturi agricole; neprielnic este cel sărac, compact, rece, în care, pe timp ploios, apa bălteşte, precum şi solul mocirlos. Luncile inundabile în care apa nu r ămâne decât 2-3 zile, apoi se retragesunt defavorabile numai în măsura în care puii sunt înecaţi. în restul anului iepurele are aici condiţii bune dedezvoltare. Animalul adult poate înota pe distanţă scurtă. Altitudinea cea mai favorabilă este cea sub 200-250 m de la nivelul mării, cu teren şes sau uşor ondulat; se dezvoltă destul de bine şi la dealuri, la altitudinide 300-400 m, cu condiţia să nu aibă un procent mare de pădure; iepurele se găseşte r ăspândit şi în complexemari de păduri la altitudinea de 1500 m şi chiar în golul de munte, însă aici densitatea este foarte mică, elneconstituind obiect al vânătorii. Aici, deşi nu se vânează, efectivul r ămâne constant, pierderile de adulţi încursul unui an, din cauza condiţiilor grele de existenţă, fiind egale cu numărul de pui ce r ămân în viaţă.

Condi ţ iile atmosferice au un rol decisiv asupra sporului anual. Timpul ploios şi rece din mai până înaugust, mai cu seamă cel din mai-iunie, este un factor negativ hotărâtor, nu numai prin efectele lui directe(înecarea puilor abia f ătaţi şi retraşi în adâncituri unde se adună apă, precum şi prin provocarea de

pneumonii), ci-mai ales prin efectele indirecte (favorizarea dezvoltării bolilor parazitare şi microbiene, înspecial a coccidiozei) care produce moartea tineretului. Precipitaţiile abundente din lunile de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie), împreună cu temperatura scăzută, duc la formarea şi menţinerea unui stratcontinuu de ză padă, care acoper ă, în întregime solul timp de 2-2!/2 luni şi astfel limitează considerabilaccesul la grâul verde şi la altă vegetaţie proaspătă, cauzând moartea unei păr ţi din efectivul de bază (reproducţie). Aşadar, timpul defavorabil din perioada de vegetaţie are ca urmare pierderi, în special întineret (dar şi în adulţi), iar cel din timpul iernii, asupra animalelor de reproducţie.

Precipitaţiile puţine şi temperatura relativ ridicată favorizează atât dezvoltarea iepurilor cât şi aşoarecilor, de aceea în anii cu şoareci mulţi, de obicei sunt şi iepuri mulţi. Asupra efectului căldurilorcaniculare, umidităţii atmosferice, vântului, nu se pot face aprecieri concrete. Se pare că influenţa acestoraeste minimă. Fireşte şi mersul vremii din luna martie, când, de obicei, apare prima generaţie din acel an, areinfluenţă, însă mai mică decât cel din mai-iunie, deoarece numărul de pui f ătaţi în martie este mai mic. Se

afirmă adesea că puii născuţi în martie ar f ăta şi ei încă în cursul aceluiaşi an şi astfel ar contribui, în modhotărâtor, la sporul anual; în realitate, nu se poate dovedi acest lucru; chiar dacă el se produce, este vorba decazuri izolate, care nu pot influenţa simţitor sporul anual.



16

Un efect limitat are grindina, deoarece ea se localizează numai pe anumite por ţiuni de teren.Folosind date statistice pe 56 ani, un autor cehoslovac trage concluzia că efectivele de iepuri au crescut

atunci când cantitatea de precipitaţii a fost sub media anuală şi invers. De asemenea, temperaturile extrem descăzute sau ridicate peste normal coincideau cu scăderea, respectiv creşterea efectivelor. Toamna lungă cutemperatur ă relativ ridicată favorizează creşterea puilor târzii, care astfel intr ă în iarnă întăriţi. Consecinţelenegative ale mersului vremii pot deveni catastrofale când se succed doi sau trei ani defavorabili.

Fidelitatea fa ţă de locul de trai a fost cercetată prin marcări de iepuri şi apoi prin urmărirea regăsirilor.

Folosind 174 iepuri regăsiţi, a dovedit că 54,6% din iepurii marcaţi şi apoi eliberaţi în teren au fost vânaţi înrază de 1 km de la locul de marcare, 25,3% în rază de 1-3 km; 14,4% au fost găsiţi între 3 şi 10 km; în fine,5,7% s-au îndepărtat peste 10 km, 4 din ei ajungând până la 25-40 km. Şi alţi cercetători ajung la cifreasemănătoare. Fireşte, datele pot diferi de la un teren la altul în funcţie de diferiţi factori, între care linişteadin teren, r ă pitoarele, faptul dacă marcarea s-a f ăcut la iepurii autohtoni sau proveniţi din repopulări. Totuşi,concluzia ce se poate trage este că circa jumătate din iepuri nu se îndepărtează mai mult de 1 km de la loculobişnuit de trai; că 80% r ămân în raza de 3 km şi, în fine, că unii, depărtându-se la mai mult de 10 km,contribuie la evitarea pericolului de incest. Iepurele nu-şi păr ăseşte bucuros locul obişnuit de trai. Dacă estealungat, după ce parcurge o distanţă de 500-1 500 m, încearcă să se întoarcă la locul de unde a plecat, f ăcândo curbă sau trecând chiar printre gonaci. S-a mai stabilit prin cercetări, că iepurii proveniţi din repopulări semişcă pe o rază mai mare decât cei indigeni, desigur din cauză că au fost speriaţi cu ocazia transportului şi că nu sunt obişnuiţi cu noul loc de trai.

Aria de r ăspândire a iepurelui este largă, ceea ce este o consecinţă a marii lui capacităţi de adaptare. înRomânia, iepurele există pe toată suprafaţa ţării, exceptând spaţiul acvatic, şi parte din golul de munte.Densitatea populaţiei lui însă variază în limite largi; de la 30-40 indivizi la 100 ha teren, în martie, pân ă la 1-2 indivizi la aceeaşi suprafaţă. Suprafaţa, pe care iepurele găseşte condiţii bune de dezvoltare şi undecontează ca vânat principal, este de circa 15 milioane hectare. în Europa este r ăspândit aproape peste tot.Excepţie fac: Peninsula Iberică, Irlanda, Insula Sardinia, vârful Alpilor şi cea mai mare parte a Suediei,

Norvegiei şi Finlandei. Spre r ăsărit, a depăşit mult masivul munţilor Urali, înaintând în Siberia.

ETOLOGIE

Reproducerea. Iepurii ajung la maturitate sexual ă la vârsta de 7-8 luni. (masculii la 7 luni, iar femelelela 5-7 luni). Acest fapt ne ajută să lămurim problema influenţei primei generaţii de iepuri asupra sporului

anual. Până în prezent, cercetările ştiinţifice nu au putut dovedi că iepurii f ătaţi în martie s-ar reproduce eiînşişi în toamna aceluiaşi an. în crescătoriile artificiale acest lucru nu a reuşit, iar pe de altă parte, activitateasexuală la masculi scade mult tocmai toamna, când ar trebui să se împerecheze iepurii din prima generaţie.Chiar dacă, în mod izolat, acest lucru s-ar produce, el nu ar avea o influenţă simţitoare asupra sporului dinacel an, deoarece numărul de pui la primul f ătat este mic, iar puii fiind incomplet dezvoltaţi, probabil puţinidintre ei ar rezista iernii grele. Este clar deci că influenţa puilor din martie asupra sporului anual a fostsupraevaluată.

Împerecherea începe, primăvara, mai devreme în anii cu ierni uşoare şi mai târziu în cei cu ierni aspre.La organismele ieşite slă bite din iarnă, activitatea sexuală începe mai târziu. Primii se reproduc iepurii de unan şi mai mult. Cei f ătaţi în a doua jumătate a anului, adică cei sub un an încep împerecherea mai la urmă. Deregulă însă, împerecherea durează din ianuarie până în august. Masculii se bat între ei, lovindu-se cupicioreledinainte. Începutul împerecherii se poate constata şi după smocurile de păr găsite pe teren, rezultate de la

bătaia dintre masculi. Cea mai intensă activitate sexuală este în aprilie-mai. în perioada împerecherii, oricânds-ar produce ea, pot fi văzuţi mai mulţi masculi urmărind o femelă, chiar în cursul zilei. Copularea însă areloc de obicei noaptea. Sarcina durează 42^13 zile, după care femela fată 1-5 pui (de regulă 2-4). 75% dinnumărul iepuroaicelor fată de 4 ori pe sezon, iar restul de 25% de 3 ori; aceste date sunt valabile pentru climaEuropei Centrale. Aşa fiind, o femelă într-un sezon ar putea da naştere la cel mult 10 pui. Aceasta din cauză că la prima şi la ultima f ătare, numărul de pui este mai mic. S-a găsit, pentru condiţiile din Polonia, la primaf ătare 1-1,5 pui, la a doua şi a treia câte 4. Pentru condiţiile de acolo, numărul f ătărilor pe sezon a fost de 3,4,iar a puilor de 2,3 la o femelă, numărul de pui f ătaţi într-un sezon fiind de 7-8. Ponderea cea mai mare laobţinerea sporului anual o are generaţia a doua, adică cea din luna mai. O femelă gestantă are, în medie, 3embrioni, dar fiindcă nu toate femelele din teren sunt gestante, media se socoteşte a fi de doi embrioni la of ătare, pentru toate femelele existente pe teren. La f ătat, puii au corpul acoperit cu păr, iar ochii deschişi.Sunt vioi, se deplasează singuri, căutându-şi un adă post. Femela nu arată prea multă grijă la alegerea loculuiunde fată, cel mult caută un loc adă postit. Puii stau împreună numai câteva zile, după care fiecare tr ăieşteindependent. Mama îi caută numai pentru ală ptare, iar suptul încetează la vârsta de 3 să ptămâni. în aceeaşi zisau la câteva zile după f ătat, femela este din nou aptă de împerechere.



17

Sociabilitate. Iepurele nu este un animal sociabil. Doar în perioada împerecherii pot fi văzuţi în grup.Aşa se poate explica şi lipsa comunicării între ei prin glas. Nu au de ce să se cheme, să se caute, cum estecazul, de exemplu, la potârnichi şi că priori.

Hrana constă, în sezonul de vegetaţie, din ierburi şi buruieni. Prefer ă lucerna, trifoiul. Toamna şi iarna,hrana de bază este grâul verde, în măsura în care nu este total acoperit de ză padă, cu crustă de gheaţă. înză padă afânată, iepurele râcâie cu picioarele dinainte până ajunge la grâu, dar când este crustă de gheaţă,acest lucru nu mai este posibil, iar iepurele sufer ă de foame; iarna, hrana este formată din r ămurele, muguri,

coajă de puieţi sau lăstari tineri, din care cauză se produc pagube în culturile de pomi fructiferi şi plantaţiiforestiere, în special de salcâm. Consumă şi fructe. Nu este adevărat că varza i-ar fi hrana preferată.

Necesarul de apă şi-l acoper ă, în mod normal, din conţinutul de apă al hranei consumate şi din rouă, motiv pentru care rezistă şi în regiunile secetoase. Aceasta nu înseamnă însă că nu bea apă. Porumbul esteconsumat de iepure numai sub formă de boabe şi cerealele numai până ce dau în spic.

Iepurele este animal de noapte. Numai în perioada reproducerii poate fi văzut şi peste zi. Iarna, cândziua este scurtă, iese la păscut, seara, când începe să se întunece, şi se înapoiază în culcuşul său de peste zi,dimineaţa, înainte de a se face ziuă; vara însă poate fi văzut şi după amiază, iar dimineaţa până la orele 6-7.în terenurile liniştite, iese mai de timpuriu şi se înapoiază mai târziu. Peste zi stă în culcuş, care în terenurileagricole deschise constă dintr-o adâncitur ă naturală sau dintr-o groapă să pată de iepurele însuşi. în păduri sautufişuri, stă adă postit sub tufe sau lângă un trunchi de arbore, f ăr ă să-şi sape culcuş. Iepurele stă numai lasuprafaţă indiferent de anotimp. Este cel mai mic mamifer, care nu este supus somnului de iarnă şi nici nu se

adă posteşte în vizuină pe timpul friguros. Când stă în culcuş, îşi îndoaie picioarele mult, îşi pune capul pe picioarele dinainte, iar urechile şi le apleacă pe spate. în culcuş intr ă cu spatele şi cu cât acesta are pereţii maiînalţi, cu atât corpul iepurelui pierde mai puţină căldur ă. Când ninge, stă uneori nemişcat până este acoperitde ză padă, r ămânând liber ă doar o deschidere pentru respiraţie. Prefer ă pentru culcuş, terenurile cu expoziţiisudice, uscate. Este greşit să se creadă că iepurele doarme cu ochii deschişi. Doarme cu ochii închişi. Cândeste văzut în culcuş cu ochii deschişi, înseamnă că se odihneşte numai, dar nu doarme.

Când întâlneşte un obstacol, de exemplu un gard, nu încearcă să sar ă peste el, deşi ar putea, ci caută ospărtur ă pe unde să se poată strecura. Pe acest obicei se bazează prinderea iepurilor cu plasă de 1 m înălţime.în lungime, face salturi şi de 2,5 m şi chiar mai mult.

Când se abate brusc de la direcţia de mers, sărind în dreapta sau în stânga, se zice, în termenvânătoresc, că face o „minciună". în acest fel reuşeşie să scape de urmăritori, aceştia pierzându-i urma. Face,instinctiv, acest lucru şi dimineaţa când se întoarce în culcuş. în apă nu intr ă de bună voie, dar silit, înoată

câţiva zeci de metri, în semănături de cereale, îşi face căr ări pe care şi le păstrează, iar dacă peste ele s-aaplecat vreun fir, îl înlătur ă tăindu-l cu incisivii.

O particularitate a iepurelui este aceea că nu rezistă timp îndelungat la regimul de captivitate, în locîngr ădit, ţinuţi mai mulţi la un loc. în lăzi, câte unul, suportă captivitatea mai bine, dar nu mult. Creştereaartificială este foarte dificilă.

Duşmanii şi bolile iepurelui sunt în număr mare. Trebuie însă f ăcută o deosebire între cele carecauzează pierderi mari de efectiv şi cele ce se ivesc rar şi cu mică importanţă din punct de vedere practic.Câinii hoinari şi pisicile hoinare, ciorile cenuşii şi coţofenele sunt duşmanii cei mai mari, datorită prezenţeilor în tot cursul anului, r ăspândirii largi şi numărului lor mare. Râsul şi jderul prind şi ei câteodată iepurii,dar tr ăind la munte şi dealuri, în păduri, unde densitatea iepurilor este mai mică, pagubele cauzate de ei suntneînsemnate. Vulpea, hermelina, nevăstuica, dihonii, bufniţa, fac pagube mai mari în anii când hrana lor de

bază - şoarecii - sunt în număr mic. Deci, înmulţirea iepurilor este favorizată indirect, în afar ă de cantitatea

mică de precipitaţii, şi de numărul mare de şoareci, căci r ă pitoarele, în acest caz, distrug mai puţini pui deiepure. Dintre păsările r ă pitoare de zi, pagube mai mari face uliul porumbar, pe când alte r ă pitoare, doarocazional. Iepurele caută să scape de duşmani prin homocromie şi fugă (la care rezistă timp îndelungat).

În ultimul timp unele lucr ări de mecanizare şi chimizare a agriculturii fac pagube însemnate. O dată cusporirea numărului de autovehicule, în alte ţări, creşte şi numărul accidentelor de călcare a iepurilor de cătremaşini. în scurt timp, acest factor va trebui luat în considerare şi la noi. Dintre boli, coccidioza cauzează

pagube mari în special în tineret. Bruceloza, din fericire, nu este r ăspândită mult. Pagube cauzează şituberculoza rozătoarelor, precum şi staphylomycoza. Dintre bolile parazitare amintim: paraziţii pulmonari,gălbeaza, paraziţii intestinali şi stomacali, care însă ca volum de pagube stau în urma bolilor microbiene.Acest fapt, la care se adaugă vremea rea din primăvar ă, pare a fi una din cauzele principale ale scăderiiefectivelor de iepuri în anii ploioşi. Personalul de teren observă iepuri mulţi - tineret - până în septembrie,

pentru ca la deschiderea sezonului, în noiembrie, că se constate că sunt puţini iepuri. Cauza acestui fenomen

este mortalitatea de toamnă. Mersul vremii este un factor hotărâtor pentru sporul anual, dar oricât defavorabil ar fi acesta, dacă numărul de dăunători este mare, sporul anual r ămâne mic. Mare parte dinefectivul de tineret şi adulţi căzând victime r ă pitoarelor, procentul este greu de stabilit.



18

În ultimele decenii, se constată o scădere a efectivelor, deci şi a recoltelor de iepuri, în aproape toateţările Europei. Acest fenomen pare a fi în legătur ă cu agrotehnica modernă, caracterizată printr-ointensificare a mecanizării, chimizării agriculturii, prin monoculturi pe suprafeţe întinse şi prin distrugereaadă posturilor naturale: boschete, culturi forestiere de protecţie, pâlcuri de pădure. Fluctua ţ iile de efectiv ceintervin la intervale de 10-15 ani sunt cauzate de fenomene atmosferice defavorabile: ierni grele cu strat deză padă gros şi de durată, primăveri şi veri ploioase. Astfel, în câmpia din vestul ţării, iarna excepţional degrea din anul 1939/40 a distrus cea mai mare parte din efectivul de vânat mic, inclusiv iepure; tot acolo,

iernile grele consecutive din anii 1962/63 şi 1963/64 au dus la o împuţinare a iepurilor în aşa măsur ă încâtvânătoarea de iepuri a trebuie să fie oprită.

M ăsuri de ocrotire necesare. Faţă de efectivul optim calculat la 1740000 iepuri, în martie 1968,efectivul a fost de 1185000 adică 68% din cel optim. Recolta de iepuri împuşcaţi, apreciată după blănurilecolectate, a variat între 450000 în 1964 şi 600000 în 1960. La aceasta se adaugă circa 75000 iepuri împuşcaţişi exportaţi în blană şi circa 20000 iepuri exportaţi vii, deci recolta totală de iepuri împuşcaţi şi vii a variatîntre 550000 şi 700000. În prezent (anii 1999-2000), efectivele de iepuri ale României sunt de cca 1070000

buc., iar recoltele de cea 100000 buc. După cum se poate vedea atât efectivele, cât şi recoltele au scăzutîngrijor ător. Pentru ridicarea productivităţii, se impune curmarea abuzurilor la practicarea vânătorii.

Supraexploatarea pare a fi factorul negativ cu ponderea cea mai mare. Al doilea este prezen ţadăunătorilor, care în ţara noastr ă sunt mult prea numeroşi. Pentru a compensa prejudiciile cauzate demecanizarea şi chimizarea agriculturii, soluţia este de a lăsa în teren un număr de reproducători sporit, care

prin progeniturile lor să compenseze pierderile. în sfâr şit, hrana complementar ă este un alt factor care trebuieluat în considerare, din care să nu lipsească cea suculentă: napii, varza, morcovii.

RECOLTARE ŞI VALORIFICARE

Pentru organizarea unei recoltări reuşite, este necesar să fie cunoscut locul unde stă iepurele în diferiteanotimpuri şi în diferite situaţii: primăvara şi vara stă în teren agricol, numai un mic procent r ămânând în

pădure; toamna, o dată cu recoltarea porumbului şi florii-soarelui, câmpul r ămânând dezgolit, se retrag în păduri şi stau aici până se termină aratul şi semănatul, când câmpul liniştindu-se, iepurii revin în parte pecâmp. Se înţelege că dacă nu există pădure în apropiere, iepurele este nevoit să r ămână pe câmp, folosind caadă post ar ătura adâncă de var ă, cocenii de porumb nerecoltaţi şi alte adă posturi. Căderea ză pezii mână iepurii, din nou în pădure, unde r ămân cu atât mai mult cu cât stratul este mai gros, iar viscolul mai frecvent.Vântul puternic scoate iepurii din pădure.

Repartizarea densităţii iepurilor pe terenul de vânătoare este influenţată şi de om; muncile agricole, păşunatul oilor şi vitelor silesc iepurele să se deplaseze dintr-un loc în altul. Nu va sta în ar ături proaspete decâteva zile, dar va fi găsit, mai probabil, în ar ăturile vechi de var ă, dacă nu au fost păşunate recent şi mai cuseamă dacă pe acestea s-a prins oarecare vegetaţie care poate servi iepurelui ca hrană. Cei ce vânează de maimulţi ani în acelaşi teren ştiu că sunt por ţiuni (goane) care, an de an, dau o recoltă bogată, în timp ce altele semenţin mereu la un nivel scăzut.

Ar fi interesant de aflat care sunt cauzele locale? Cele de mai sus sunt doar câteva puncte de reper. Dar,adeseori, iepurele r ăstoarnă socotelile noastre şi poate tocmai acestui fapt i se datoreşte supravieţuirea.

Metode de vânătoare la iepure. În ţara noastr ă, în prezent, iepurele se vânează prin următoarelemetode: goana în pădure, goana în câmp, vânătoarea în cerc. Mai există încă o metodă de vânare a iepurelui,

folosită în Europa Centrală: metoda în fâşii mari. Metoda de vânătoare la sărite, deşi are multe avantaje:sportivitate, economicitate, uşurinţă în organizare, totuşi, pentru motive bine întemeiate, privind apărareastocului de reproducţie, a trebuit să fie interzisă. Vânarea iepurelui la pândă este de asemenea interzisă prinlege.

În cele de mai jos vor fi descrise metodele de vânătoare a iepurelui, cu menţiunea că multe din regulileenumerate sunt aplicabile şi altor specii de vânat.

Vânătoarea cu goana în pădure -

Goana în pădure este mai atractivă decât cea de pe câmp. Aceasta din cauză că în pădure pot existamai multe specii de vânat: iepuri, fazani, vulpi, sitari etc. Apoi, de regulă, şi că prioarele, care deşi nu sevânează la goană, totuşi delectează ochiul. La aceasta se adaugă mulţimea păsărelelor.

- Pentru ca vânătoarea cu gonaci în pădure să reuşească şi să fie plăcută, este nevoie de timp favorabil:senin, îngheţ uşor, „încât pe frunza îngheţată să se audă pasul iepurelui". Ză pada, de asemenea, este bună

dacă nu îngreuiază mersul, căci vânatul r ănit poate fi urmărit. Nu este bun timpul ploios, umed, deoarece înacest caz iepurii încearcă să scape înapoi printre gonaci. Ei pot fi mânaţi înainte cu mai mult succes, pe timpuscat. De altfel, picăturile de ploaie ce cad de pe crengi, de regulă, alungă vânatul afar ă din pădure. La fel şi



19

ză pada ce cade de pe crengi, prin topire. În plus, când crengile şi subarboretul sunt încărcate de ză padă,gonacii le ocolesc, deoarece aceasta le cade pe ceaf ă. Merg unii după alţii, rup linia, iar goana e compromisă.Un remediu ar fi ca fiecare gonac să fie dotat cu echipament de protecţie corespunzător (pelerine sau salopeteimpermeabile).

-

Iepurii ies din pădure la câmp şi atunci când cade frunza masiv, în urma primei brume; de asemenea, pe vânt puternic şi pe viscol. Azi se constată că iepurii sunt în pădure, iar dacă peste noapte a bătut un vânttare, a doua zi vor fi pe câmp. Astfel de situaţii au fost întâlnite de multe ori.

-

Nu numai vulpea, dar se pare că nici iepurii nu pot fi mânaţi cu succes, având vântul în faţă. în acestcaz, ei vor încerca să fugă spre flancuri.

- În pădurile cu linii parcelare deschise, cum sunt astăzi aproape toate pădurile de la şes şi coline,vânătorii se aşază în linie dreaptă (nu în zig-zag) pe marginea arboretului de unde vin gonacii, deoarece aşase poate trage mai bine în spate. Dacă nu există linie parcelar ă deschisă, ci numai drumuri, cum se întâmplă la dealuri, atunci se cere mare atenţie atât la fixarea ţiitorilor cât şi la tras. în arboretele dese, în care nu se

poate trage decât pe drum, ţiitorile se pun în vârfurile unghiurilor, iar de la ele se deschid coridoare late de 1m şi lungi de 40-50 m. Acestea servesc nu atât la tras, cât la observarea vânatului şi la prevenirea vânătoruluiasupra prezenţei lui, spre a putea trage în drum.

Ultimii doi vânători de la colţul şi de pe flancul liniei trebuie să tragă cu atenţie spre a nu se produceaccidente. Unii organizatori sunt de părere ca cei de pe flanc să nu tragă în interiorul goanei, ci numai înspate.

- După ce vânătorul şi-a ocupat ţiitoarea, dă la o parte ză pada şi frunzele de sub picioare, încât la trassă se poată întoarce f ăr ă a face zgomot; apreciază distanţa până la care poate trage, caută locuri largi printrearbori pentru tras, cur ăţă crengile ce împiedică vederea, încarcă arma indiferent dacă s-a dat semnalul de

plecare a gonacilor sau nu şi aşteaptă în linişte, f ăr ă a-şi schimba locul şi f ăr ă a mişca.Dacă în apropierea ţiitoarei este un arbore gros, atunci vânătorul se aşază în faţa lui, căci stând în spate,

n-ar putea cerceta bine cu privirea terenul din faţă; dacă este un arbore subţire, se aşază în spatele lui, dar la odistanţă potrivită pentru a se putea mişca în dreapta şi în stânga cu arma la ochi.

-

Când sunt vânători prea puţini pentru a ocupa o linie de vânătoare, atunci se ocupă por ţiunile mai bune. Fireşte, acestea sunt situaţii excepţionale.

- La pădure, unde nu se trage la distanţă mare, este mai eficientă o armă care nu bate prea concentrat,iar alicele pot fi cu o jumătate milimetru mai mici decât cele folosite la câmp, la acelaşi vânat (iepure).

-

Unde sunt şi mistreţi, o armă drilling este mai bună cu condiţia de a nu se trage spre gonaci.Vânătoarea cu goana în câmp deschis. Multe din regulile de vânătoare enumerate sunt aplicabile şi lavânătoarea de câmp. Aici vom adăuga numai câteva îndrumări ce se refer ă exclusiv la acest din urmă fel devânătoare:

- Se ştie că, în anumite condiţii de mers al vremii, iepurii stau \a câmp, iar în altele la pădure. Există această osmoză între câmp şi pădure. Dacă am organiza vânătoare în pădure atunci când iepurii suntconcentraţi aici, iar la câmp numai atunci când iepurii au păr ăsit pădurea, rezultatul ar fi o recoltă peste

posibilităţile terenului, şi o prejudiciere a efectivului de reproducţie. De aceea, este bună măsura de a apreciaîncă în luna octombrie sporul anual şi a fixa cifra recoltei, care apoi va fi luată fie din pădure, fie din câmp,dar care nu va fi depăşită.

-

Timpul favorabil pentru vânătoarea la câmp este pe îngheţ uşor, timp senin, f ăr ă vânt sau cu vântslab. Defavorabilă este ceaţa, ploaia, precum şi începutul sezonului când terenul este acoperit, iar iepurii sar

anevoie.R ău este şi vântul puternic şi gerul.-

Pe vânt puternic, iarna, iepurele caută locuri adă postite. Deci, în teren ondulat îl vom căuta peversanţii feriţi de vânt (adă postiţi).

-

Direcţia de fugă a iepurelui depinde de mulţi factori. Datorită conformaţiei picioarelor sale, fuge mai bine la deal decât la vale; nu fuge decât de nevoie către lanţul de puşcaşi aşezaţi vizibil în câmp deschis. Deaceea, este bine ca vânătorii să-şi facă adă posturi din coceni, buruieni; iepurelui nu-i place să fugă de-acurmezişul şi peste ar ătur ă adâncă şi îngheţată, deci pe teren aspru. Dacă va găsi o fâşie gr ă pată, o va prefera.

-

Vânătorii să nu fie aşezaţi cu soarele în faţă, deoarece au condiţii de tragere grele şi r ănesc vânatul.-

în măsura posibilului, la aşezarea liniei de vânători, să fie folosit orice mijloc care îi poate feri devedere pe aceştia: cultur ă forestier ă de protecţie, diguri, şanţuri etc. De asemenea, goanele să fie astfelaşezate încât să nu fie nevoie a se umbla mult, în gol, de la una la alta. Linia de vânători să nu aibă în faţă ar ătur ă adâncă, îngheţată, pe care iepurii nu merg decât siliţi.

-

Când vânătorii sunt aşezaţi pe o lizier ă de pădure, iar goana vine de la câmp, există neajunsul că iepurii r ăniţi nu pot fi urmăriţi cu vederea până ce cad. în acest caz, un câine de aport, ascultător, care să stealiniştit lângă vânător, şi să fie folosit numai la sfâr şitul goanei, este de mare utilitate.



20

-

Nici aici nu se admit vânători în linia gonacilor sau înapoia ei. Pe de o parte este pericol de accidente, pe de alta este bine să mai r ămână iepuri nevătămaţi.

-

Când linia gonacilor a ajuns la 150 m, este bine ca aceştia, la un semnal dat de organizator, să ridicemâinile în sus, încât vânătorii care n-ar fi auzit semnalul, să fie avertizaţi prin aceasta să nu mai tragă decâtîn spate.

-

La câmp deschis, arma drilling nu-şi găseşte întrebuinţare. Dacă, totuşi, cineva o foloseşte, atunci să nu încarce ţeava de glonţ.

Făcând o comparaţie între metodele de vânătoare, sub raportul oportunităţii aplicării lor, situaţia esteurmătoarea:

Vânătoarea la sărite, cu sau f ăr ă câine, a trebuit să fie interzisă, în prezent, deoarece vânătorii sunt greude controlat, iar în trecut s-au comis numeroase abuzuri care au avut ca urmare sc ăderea îngrijor ătoare aefectivelor de iepuri. Vânătoarea în potcoavă este interzisă pe cale administrativă, iar cea la pândă oprită delege. Din punct de vedere economic, cea mai bună metodă de vânătoare este cea la care se r ăneşte mai puţinvânat. Sub acest raport este de recomandat vânătoarea în câmp deschis, la care tirul este mai uşor, vânatulfiind văzut de la distanţă. Urmează goana în pădure, la care tirul este ceva mai dificil din cauza arborilor; înfine, cercul este o metodă bună, numai dacă nu se trage la distanţă mare şi dacă nu sunt prea mulţi vânători înraport cu gonacii. La recolta noastr ă de 550000-700000 iepuri anual, se pierd prin r ănire circa 100000 iepuri,care r ămân pradă r ă pitoarelor. Prin alegerea metodei şi prin organizarea corespunzătoare a vânătorii, paguba

poate fi micşorată.Pentru a şti cât se poate recolta, se fac pieţe de probă la sfâr şitul lunii octombrie. În anii cu înmulţire

slabă, se recoltează puţin, în cei cu înmulţire mijlocie, se recoltează jumătate, iar în cei favorabili două treimidin efectivul total, presupunând că acesta a fost bine stabilit. In cifra de recoltă intr ă şi iepurii r ăniţi.

Valorificarea iepurilor se face, în prezent, ca vânat împuşcat, sau ca vânat viu pentru export. Cu toatecă la iepuri vii, cheltuielile de prindere (gonaci, lăzi, transport) sunt mai mari, totuşi venitul net esteincomparabil mai mare decât la cei împuşcaţi. în plus, experienţa de la noi din ţar ă şi din str ăinătatedovedeşte că în terenurile de vânătoare în care, ani în şir, s-au prins iepuri vii şi nu s-a vânat cu puşcă,efectivele de iepuri au crescut. Explicaţia constă în faptul că o bună parte din efectiv nu poate fi prins în

plasă şi deci r ămâne pentru reproducţie, iar iepurii scă paţi sunt sănătoşi, pe când la vânătoare parte din eisunt r ăniţi şi vor muri.

Reguli ce trebuiesc respectate obligatoriu la vânatul împuşcat:

-

să se evite, pe cât posibil, murdărirea iepurilor cu noroi;-

să nu se expedieze iepurii calzi, ci să fie lăsaţi să se r ăcească pe o pr ă jină într-o încă pere aerisită şir ăcoroasă, până a doua zi după vânătoare.

Iepurele ar putea ocupa primul loc în fauna noastr ă vânătorească (aşa cum a fost cândva), în ceea ce priveşte valoarea economică şi ca obiect de practicare a vânătorii. De aceea, în primul rând la ocrotirea, darşi la recoltarea lui, ar trebui să se acorde grija şi importanţa cuvenită.

IEPURELE DE VIZUINĂ ORYCTOLAGUS CUNICULUS (L) ALTE DENUMIRI: LAPIN

DESCRIERE

Lungimea total ă a corpului: 38-53,5 cm, din care 4-8 cm reprezintă coada; greutatea adultului cu

viscere 1,3-2,2 kg; la f ătare, puiul are 40 g. în ţara sa de origine - Spania, are greutatea mult mai mică.Lapinul se deosebeşte de iepurele comun atât prin mărime cât şi prin constituţia corpului şi modul dereproducere. Radiusul este mai gros decât cubitusul, picioarele dinainte fiind puternice, apte pentru să pat.Picioarele dinapoi sunt relativ scurte în comparaţie cu ale iepurelui comun. Urechile fiind aplecate înainte, nuajung până la vârful botului, pe când la iepurele comun ele depăşesc botul. Deosebirile de mai sus şi altele au

justificat clasificarea iepurelui de vizuină în alt gen (Oryctolagus) decât iepurele comun (Lepus). Culoarea părului este mai cenuşie decât a iepurelui comun. Puful blănii este cenuşiu, pe când la cel

comun-alburiu. Urechile au la vârf numai o uşoar ă dungă închisă pe când la cel comun o por ţiune destul delungă este neagr ă. În dosul ochilor, iepurele comun are o dungă albă, care la cel de vizuină lipseşte. Întreiepurele de vizuină şi cel comun nu se fac încrucişări, în schimb se fac între cel de vizuină şi cel de casă;hibrizii au uneori blana de culoare închisă. Formula dentar ă - ca la iepurele comun. Longevitatea - cca 6ani. Glasul este un fluierat subţire, ascuţit. Masculul, când urmăreşte femela în călduri, scoate un mormăit

abia perceptibil, ca şi iepurele comun. Urmele, ca formă, sunt la fel ca ale iepurelui comun, cu deosebirea că urma-tipar este mai mică, iar saltul mai scurt.



21

ECOLOGIE

Biotopul. Tr ăieşte în viziuni, de aceea prefer ă soluri uşoare în care să-şi poată să pa galeriile, destul decompacte, astfel încât acestea să nu se surpe. Dunele de nisip nu sunt apte acestui scop, de aceea iepurele devizuină le evită. Pentru amplasarea galeriei, prefer ă terenurile uscate, calde, în pantă (coaste de dealuri,terasamente, diguri, maluri de râuri, râpe etc), în care intrarea să poată fi orizontală, încât apa de ploaie să nu

poată pătrunde, iar în apropiere să fie terenuri agricole în care să-şi găsească hrană.

Evită terenurile cu apa freatică la mică adâncime şi terenurile plate. Când totuşi este nevoit să-şi facă galerii în terenul cu apa freatică aproape de suprafaţă, îşi sapă galeria numai puţin sub nivelul terenului; lacâmpie, intrarea galeriei o face oblic. O condiţie pentru amplasarea galeriei este existenţa unor tufişuri,garduri vii, plantaţii forestiere, lăstărişuri, poieniţe sau în cel mai r ău caz buruieni înalte, vegetaţie cu mur,care, pe de o parte, să-i mascheze intrarea şi ieşirea, iar, pe de altă parte, să-i ofere loc de adă post când stă afar ă din galerie. în arborete închise nu tr ăieşte ca şi pe teren cur ăţit de buruieni sau transformat în terenagricol. Ajunge până la altitudinea de cea 500 m.

Nu-i convin regiunile cu ierni aspre şi sol compact, nici altitudinile mari. în teren ondulat, îşi alegeintrarea galeriei în partea sudică, însorită. Uneori, lapinii nu-şi sapă galerii, ci se ascund sub gr ămezi delemne, tufe dese. Este r ăspândit în Europa Vestică şi Centrală. în Germania a ajuns în secolul XII ca animalţinut în captivitate, iar în secolul XIII ca animal de vânat. în România a fost colonizat între anii 1905 şi 1907

prin câteva perechi de lapini aduse din Franţa şi aclimatizate pe moşia Sturdza, situată în comuna Cristeşti,

nu departe de Iaşi, de unde s-au r ăspândit pe o rază de cea 20-25 km, ajungând până la râul Prut.În altă parte a ţării nu se mai găseşte, deşi cam în acelaşi timp a mai fost colonizat şi în Transilvania.

Faptul că în 60 ani nu s-a r ăspândit pe o rază mai mare dovedeşte că în Moldova n-a găsit teren favorabil.Probabil nici solul, nici iernile grele, cu ză pezi mari nu-i priesc. O dovadă a influen ţ ei condi ţ iilor ecologice asupra înmulţirii lui este extraordinara lui înmulţire în Australia, unde a devenit o plagă pentru agricultur ă şia fost instituit un premiu de 25 000 lire sterline pentru găsirea unui mijloc de combatere eficient. în iernileaspre cu un strat gros de ză padă însă poate avea loc o scădere catastrofală a efectivului, deoarece, fiindanimal de zonă caldă, nu rezistă frigului nici chiar în galerii. Din aceste motive, fluctua ţiile de efective şirecolte sunt foarte mari.

ETOLOGIE

Tr ăieşte în vizuini constituite din galerii. îşi sapă vizuina cu picioarele dinainte care sunt adaptate pentru această muncă, iar la scoaterea pământului din galerie foloseşte picioarele dinapoi. Galeria se termină într-un spaţiu mai larg pe care îl că ptuşeşte cu fân moale şi unde îşi ţine puii. Unele galerii au mai multeieşiri la suprafaţă.

Maturitatea sexual ă o atinge la vârsta de 5-8 luni. Împerecherea începe din februarie şi durează până în septembrie. Gestaţia este de 30 zile, după care

fată, de regulă 4—8 pui, maximum 12, rar sub 4. Puii sunt f ăr ă păr şi orbi timp de 10 zile. Ală ptează 3-4să ptămâni, după care puii ies din vizuină şi devin independenţi. Lapinul are prolificitate mare în anii în carevremea este uscată şi călduroasă, când fată de 4-5 ori pe sezon. Deci, în condiţii climatice bune se produce oînmulţire explozivă, putând deveni o plagă, iar în condiţii rele, efectivul scade catastrofal, deoarece nicigaleria nu-1 poate apăra de frig şi ză padă mare. Hrana este vegetală, la fel ca a iepurelui de câmp. În această

privinţă dovedeşte o mare capacitate de adaptare. O parte a excrementelor sunt consumate din nou de lapin,deoarece sunt bogate în vitamine.

Animal gregar, tr ăieşte în colonii, mai multe familii în mai multe galerii, f ăr ă a se deranja unii pe alţii.Viaţa în galerie îl apăr ă atât de duşmani, cât şi de intemperii, în caz de pericol, semnalul de alarmă îlconstituie bătutul în pământ cu picioarele dinapoi, la care, toţi aleargă în galerii. Lapinul nu se îndepărtează mult de galerie; când pleacă să-şi caute hrana, raza sa de mişcare este abia de câteva sute de metri. Este decifidel locului său de trai. Din acest motiv, roade localizat în apropierea vizuinii; face şi unele deplasări ladistanţă, dovadă că apare în puncte unde n-a existat până atunci, situate la mare distanţă de locul undetr ăieşte de obicei. în căutarea hranei iese seara şi noaptea, deci este animal mai mult nocturn. Iese din vizuină cu precauţie, observând atent terenul. Pe distanţă mică, aleargă cu mare viteză, dar nu rezistă la fugă timpîndelungat. O caracteristică a lui este mişcarea cozii în sus şi în jos, când fuge. Pentru a scă pa de urmăritor,face mai multe ,,minciuni" decât iepurele comun. Nu înoată decât rareori. În terenuri liniştite, iese la hrană şi

ziua. Duşmanii lui sunt: dintre păsări - bufniţa, uliul porumbar, huhurezul de pădure, uliul păsărar; dintremamifere - dihonii şi nevăstuica, aceştia urmărindu-1 şi în galerii. Vulpea îl poate prinde numai la suprafaţă.



22

Bolile de care sufer ă mai mult sunt: mixomatoza, coccidioza, tuberculoza, parazitismul cu viermiintestinali.

Este regretabil că în lucr ările statistice, efectivele şi recoltele de iepuri de vizuină nu sunt prezentateseparat, ci la un loc cu iepurii comuni.

Aclimatizarea şi popularea nu sunt dificile, deoarece, este fidel locului de trai; cere însă ca să-i fiefavorabile condiţiile ecologice. Elementele condiţiilor ecologice s-au ar ătat pentru cazul când s-ar încerca oaclimatizare sau populare.


Efectivele actuale de lapini ale României sunt de cca 200 exemplare (judeţele: Iaşi, Călăraşi, Braşov,Mureş), iar recoltele sunt de cca 30 exemplare anual.

Conform Legii nr. 103/1996, iepurele de vizuină poate fi vânat, în ţara noastr ă, între 1 noiembrie şi 15februarie. În ţările în care el este mai r ăspândit, vânarea lui se face la picior, la pândă, cu câinele scotocitor şila goană, o dată cu vânarea iepurelui comun. În acele ţări se constată că se pot obţine recolte mai mari, dacă se practică vânătoarea de mai multe ori la pândă, la sărite, cu câinele, decât la goană, în ultimul caz putându-se împuşca puţini. Este preferabil să fie r ăriţi prin vânătoare, în acest fel scăzând pericolul r ăspândirii bolilor,în cazul unor condiţii climatice neprielnice lapinului. Se pare că această părere este valabilă şi pentruiepurele comun.

Carnea iepurelui de vizuina este alburie, spre deosebire de a iepurelui comun, care este brună.Atitudinea noastr ă faţă de această specie de vânat ar trebui să fie de a-1 împuţina unde face pagube mari, darnu de a-1 extermina.

Ord. Artiodactyla (Ungulata) Fam. Cervidae CERBUL

CERVUS ELAPHUS (L)DESCRIERE

Pentru a nu fi confundat în limbajul uzual cu cerbul lopătar, mult timp a fost denumit cerb carpatin, iarîn ultimul timp se foloseşte expresia popular ă de cerb comun.

Masculul se numeşte cerb sau taur, femela, ciut ă de cerb sau cerboaică , puiul până la 1 aprilie al celuide al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numeşte vi ţ el (vi ţ ea) de cerb. Pentru cerbulde diferite vârste, mai există şi alte denumiri, atât la mascul cât şi la femelă.

Încercarea unor autori de a deosebi subspecii de cerb înăuntrul arealului european, având drept criterii,în special, forma şi greutatea corporală, precum şi forma coarnelor pare a nu fi reuşit pe deplin. într-adevăr,în acelaşi fond de vânătoare sau regiune geografică se găsesc unii cerbi de culoare deschisă şi alţii de culoareînchisă; cerbi având coarne cu pr ă jini lungi, deschidere mare şi ramuri puţine la coroană şi cerbi cu coarnescurte, deschidere mai mică şi ramuri multe la coroană. La acestea se adaugă frecventele populari sauaclimatizări. Amestecul este inevitabil. Deocamdată, deci r ămânem la constatarea că în ţara noastr ă este osingur ă specie de cerb.

Taurul adult are lungimea capului plus a trunchiului până la 240-250 cm, coada de 12-16 cm, înălţimeala grebăn de 152-155 cm.

Greutatea corporal ă variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice din ciclul anualal vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor de recoltă este de 210 kg eviscerati, ceea ce înseamnă 240-250 kgviu; s-au găsit şi cerbi de 250 kg eviscerati, deci de 310 kg ca cerb viu. Nu este exclus să existe şi cerbi cugreutate mai mare.

Ciutele au greutatea de 80-130 kg, iar viţelul, la f ătare, 7-12 kg. Cam de la începutul lunii august şi până la începutul perioadei boncănitului (1-10 septembrie), cerbii se găsesc în perioada de îngr ăşare, când eiadună rezerve de masă ponderală, greutatea cea mai mare fiind atinsă la începutul bocănitului. Aproape olună cât durează bocănitul (10 septembrie - 10 octombrie, variind după altitudine şi mersul vremii), taurul

pierde treptat din greutate, deoarece nu mănâncă aproape nimic, dar face eforturi prin alergat şi lupte cuconcurenţii. Pierderea de greutate a unui individ în această perioadă poate atinge 25-30 kg.

După terminarea bocănitului, cerbul mascul îşi sporeşte treptat greutatea, iar dacă toamna este lungă şihrana abundentă, intr ă în iarna destul de bine ref ăcut. în timpul iernii, greutatea scade din nou, în funcţie deasprimea gerului şi grosimea stratului de ză padă, iar o dată cu începutul primăverii, cerbul se reface, hranafiind abundentă, iar temperatura mai ridicată. Aşadar, când se vorbeşte de greutatea corporală a cerbului,trebuie să se precizeze şi anotimpul la care se refer ă. Ciuta nu pierde din greutate în timpul bocănitului,deoarece ea nu-şi întrerupe hr ănirea.



23

Pentru a obţine greutatea cerbului mascul viu (cu toate organele interne), se adaugă 25% la greutateaeviscerată. Dacă însă cerbului i s-au tăiat capul de lângă prima vertebr ă şi picioarele de la genunchi (cum se

procedează la frigorifer), pentru a obţine greutatea cerbului eviscerat, aşa cum se înţelege îndeobşte (cu cap,coarne şi picioare întregi, dar f ăr ă nici un organ intern), se adaugă: 15-22 kg pentru cap după mărimeacoarnelor (6-13 kg) şi 5-6,5 kg pentru picioare, după mărimea animalului.

Culoarea părului. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un mijloc deapărare contra duşmanilor, ele căutând să imite razele solare ce pătrund printre frunzişul arborilor.

Fenomenul se numeşte homocromie. Aceste pete deschise dispar cam la sfâr şitul lunii august, adică la vârstade cea 3 luni. La adulţi, nă pârlirea are loc de doua ori pe an: primăvara şi toamna. Nă pârlirea de primăvar ă începe cam la mijlocul lui aprilie şi se desf ăşoar ă relativ repede, având o durată de 20-25 zile. Uneori, părulcade în petece mari. La ciutele gestante şi taurii bătrâni, nă pârlirea are loc cu circa 10 zile mai târziu decât lacei tineri. Dar nu la toţi indivizii nă pârlitul începe şi se termină la aceeaşi dată. De aceea, perioada nă pârliriide primăvar ă într-un fond de vânătoare poate dura din aprilie până în iunie. Nă pârlirea de toamnă decurgemai lent, într-o perioadă mai lungă. La cei tineri, ea se termină în prima jumătate a lunii octombrie, iar la cei

bătrâni în a doua jumătate a aceleiaşi luni. în perioada bocănitului, nă pârlitul este în curs.În secţiune transversală, părul de var ă este eliptic, iar cel de iarnă rotund. Lungimea părului din „barba"

taurului este de 10-15 cm. La viţel, această „barbă" începe să se contureze, dar slab, cam în noiembrie (lavârsta de cea 6 luni). Viţelul este greu de deosebit de viţea, deoarece în afar ă de barbă, nu prezintă alte semnedistinctive. După organele genitale nu se poate face deosebire în teren, la distan ţă. în general, culoarea

părului cerbului, vara, este roşcată în jumătatea superioar ă a trunchiului şi mai deschisă, până la galben-alburiu, pe abdomen. Picioarele sunt acoperite cu păr cenuşiu în exterior, mai deschis în interior. Părul de pecoadă este roşcat, iar în regiunea anală este mai deschis la culoare (galben-roşcat), încât această pată deculoare deschisă se vede de la distanţă. Părul de iarnă al cerbului este mai închis la culoare decât cel de var ă.Culoarea părului poate varia însă chiar în cuprinsul aceluiaşi teren de vânătoare. Astfel, în bazinul râuluiBarnar, în anul 1960, la aceeaşi or ă, în aceeaşi parcelă au fost împuşcaţi doi tauri, dintre care unul a avutculoarea închisă, iar celălalt deschisă (cerb bălan).

Denti ţ ia. Formula dentar ă a cerbului este: I 0/3 C (1)/1 P 3/3 M 3/3 = 34 (32)Cerbul are incisivi numai în maxilarul inferior; în cel superior în loc de incisivi are o bordur ă elastică,

cu care poate prinde şi rupe iarba mai bine decât cu un rând de incisivi. Iarba este prins ă şi introdusă în gur ă cu limba, apoi prin apăsarea incisivilor maxilarului inferior de bordura elastică este strânsă bine, şi parte

tăiată, parte ruptă printr-o uşoar ă mişcare a capului. Caninul din maxilarul inferior are forma incisivilor şieste lipit de aceştia, încât lasă impresia unui al 4-lea incisiv; cel din maxilarul superior, de regulă, există numai la mascul, de aceea este pus în paranteză; el nu are smalţ, aşa încât cu timpul capătă o culoare închisă.Acest dinte este considerat trofeu, f ăcându-se din el diferite obiecte de podoabă şi este cu atât mai preţuit devânător cu cât culoarea lui este mai închisă. Premolarii există chiar în momentul când viţelul este f ătat şi cad,în locul lor crescând alţii, la vârsta de 2 1/2 ani. Molarii se adaugă la premolari, treptat, începând de la vârstade 6 luni până la cea de 26 luni, pe măsur ă ce maxilarul inferior se lungeşte şi permite creşterea lor. Pesuprafaţa premolarilor şi molarilor există ridicaturi care servesc la măcinarea hranei prin rumegat.Ridicaturile se tocesc cu timpul, şi gradul lor de tocire este unul din criteriile pentru determinarea vârstei.

Coarnele constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul. Denumirea păr ţilorcomponente ale coarnelor de cerb se arată în figura 21. Coarnele se formează astfel: în cursul iernii, adică atunci când viţelul de cerb are 7-9 luni, la mascul se dezvoltă pe creştet două proeminenţe - cilindri frontali -

în punctele unde vor creşte mai târziu coarnele. Pe aceşti cilindri frontali, cam în mai, adică atunci cândîmplineşte vârsta de un an, începe creşterea coarnelor, creştere care se termină în septembrie. Aceasta esteregula, dar sunt şi excepţii. Aceste prime coarne sunt neramificate, în formă de două suliţe, nu au rozete, iarlungimea lor este de 2cm-10 cm. Ele cad (sunt lepădate) în mai, anul următor, adică la vârsta de doi ani şiîndată îi creşte al doilea rând de coarne, formate, de regulă, din 3 ramuri la un corn, dar adesea din 4 şi chiar5-6 ramuri la un corn, în funcţie de vigoarea corporală şi predispoziţia individuală. Cerbul care la al doilearând de coarne are, din nou, numai suliţe sau două ramuri (furcar), este un exemplar slab, care nu va daniciodată coarne de calitate. Acest al doilea rând de coarne se cur ăţă de păr şi piele în august, deci cu o lună,cel puţin, înaintea suliţarului cu primele coarne, fapt ce ne permite să identificăm cerbii de 2 1/2 ani, slabi, desuliţarii de 1 1/2 ani, viguroşi. De la vârsta de 2 1/2 ani înainte, taurii leapădă coarnele în fiecare an,începând de la sfâr şitul lunii februarie până la începutul lunii aprilie, şi anume, cei bătrâni mai devreme, iarcei tineri mai târziu. Căderea (lepădarea) coarnelor se produce datorită faptului că stratul despăr ţitor al

coarnelor de cilindrul frontal se înmoaie, iar cornul cade la cea mai mică atingere, îndată după cădere, încirca 10 zile, suprafaţa de pe care s-a desprins cornul este învăluită de piele şi păr, de la margine spreinterior, şi începe creşterea noilor coarne. Se formează mai întâi, în afar ă de pr ă jină, ramura ochiului, apoieventual cea de gheţuri, cea mijlocie şi, în fine, coroana. Procesul creşterii durează 120-130 zile. Când



24

coarnele au ajuns la dimensiunile normale, pielea care le-a acoperit se usucă şi cade în fâşii, proces pe care îlaccelerează şi taurul prin frecarea coarnelor de arbori. Îndată după căderea pielii, coarnele au culoaredeschisă însă prin frecarea lor ulterioar ă de arbori, tufe, frunze, buruieni, ele capătă o culoare mai închisă,

brună sau bătând în negru. Cu cât culoarea este mai închisă, cu atât valoarea coarnelor creşte. Cur ăţireacoarnelor de piele şi colorarea lor are loc în iulie-august. Când în septembrie-octombrie se văd arbori

proaspăt zdreliţi prin frecare, e vorba, probabil, de suliţari care îşi cur ăţă coarnele mai târziu. Pentru acestact, cerbii prefer ă arborii distanţaţi de alţi arbori, deci în jurul cărora se pot învârti. După numărul de ramuri,

aşezarea lor pe pr ă jină, existenţa sau lipsa coroanei, coarnele capătă diferite denumiri: cerb suliţar când arecoarne neramificate , cerb furcar când în afar ă de pr ă jină, la fiecare corn mai are câte o ramur ă (cea aochiului) , cerb de 6 care are câte 3 ramuri la fiecare corn, cerb de 8 , 10, 12. La circa o treime din cerbi,ramura de gheţuri lipseşte, iar când există, apare la vârsta de 4-5 ani. în mod normal, cerbul are o ramur ă aochiului, una de gheţuri şi una mijlocie, iar restul de ramuri constituie coroana.

Deci când se vorbeşte de un trofeu de 20 ramuri, înseamnă că în afar ă de cele 3 + 3 ramuri amintite,mai există 14 ramuri la coroană, deci câte 7 la un corn. Ca să se ştie repede câte ramuri are un cerb care semişcă pe teren, se număr ă ramurile coroanei. Restul (cele 3 + 3) se ştiu. Eroarea este de cel mult 2 ramuri,dacă acel individ nu ar avea ramurile de gheţuri.

În cazul când numărul de ramuri la cele două pr ă jini este acelaşi, exemplu 8 şi 8, trofeul se va numi de16 par, iar dacă nu este egal, exemplu la o pr ă jină are 8 ramuri, iar la cealaltă 7 se va numi trofeu de 16impar. Deci numărul ramurilor de la pr ă jina mai bogată se înmulţeşte cu doi, indiferent cât are cealaltă. Un

trofeu care la o pr ă jină are 7 ramuri, iar la cealaltă 4 se va numi 14 impar, deşi în total nu are decât 11ramuri. Ca să putem spune că o pr ă jină are coroană, ea trebuie să aibă cel puţin 3 ramuri deasupra ramuriimijlocii. În funcţie de numărul şi calitatea ramurilor, coarnele de cerb primesc diferite denumiri. Astfel: cerbde 8 f ăr ă ramura de gheţuri sau cu această ramur ă (formaţie rar ă care se termină la vârf cu o suliţă), cerb de10 cu coroană şi cerb de 10 cu ramura de gheţuri, cerb de 12 cu şi f ăr ă ramura de gheţuri etc. Ramuralupului se numeşte aceea care este situată între ramura mijlocie şi coroană, dar care nu face parte dincoroană. Mulţi însă iau o ramur ă a coroanei, situată mai jos, drept ramur ă a lupului, ceea ce este o greşeală.în cazuri rare, ramura ochiului şi cea mijlocie pot prezenta înfurciri, care nu sunt considerate defecte. Cerbulvânat în 1929 în Masivul Călimani de Dr. Kosch avea câte trei ramuri la fiecare ramur ă mijlocie, ceea ce i-amajorat gradul de frumuseţe. Distanţa maximă între pr ă jini se numeşte deschidere. Coarnele de cerb care laambele pr ă jini au acelaşi număr de ramuri, iar acestea sunt de aceeaşi formă şi mărime se numesc simetrice(simetrie bilaterală). Un trofeu este cu atât mai valoros cu cât are pr ă jini mai lungi, mai groase, ramuri mai

multe, greutate şi deschidere mai mare, culoare mai închisă, perlaj mai bogat, vârfurile ramurilor mai bineşlefuite, coroană cu ramuri mai multe şi mai groase. Pentru neregularităti în formaţie, coarnele pierd până la3 puncte. De-a lungul pr ă jinilor, printre perlaj se observă nişte brazde formate de arterele care au existat întimpul creşterii coarnelor, numite caneluri.

Cilindrii frontali, la cerbul tânăr sunt mai lungi decât la cel de vârstă înaintată. Aceasta din motivul că,la lepădarea coarnelor, acestea rup şi o fâşie subţire din cilindrul frontal. Prin urmare, cu vârsta, cilindrulfrontal se scurtează şi se îngroaşă, ceea ce poate constitui, până la un punct, şi un mijloc de apreciere avârstei.

Coroana poate avea diferite forme, care însă nu cuprinde decât formele tipice principale; în afar ă deacestea există infinite variaţii.

Greutatea coarnelor cu maxilarul superior întreg, la cerbii de 10-12 ani, variază, în ţara noastr ă, între 7şi 15 kg, majoritatea având în jurul a 8 kg. Cerbul vânat de Paul Bertoli, în anul 1959, în pădurile ocolului

silvic Mănăstirea Caşin, a avut coarne de 15 kg la 2 zile după fierberea craniului; cerbul vânat în aceeaşi pădure, în anul 1940, de ing. Romeo Stănescu a avut, după 26 ani, o greutate a coarnelor de 13,250 kg.Coarnele singure, f ăr ă maxilar la cerbii complet dezvoltaţi, reprezintă cam 4-5% din greutatea cerbului.

La coarnele de cerb, se întâlnesc frecvent anomalii în dezvoltare. Cauzele sunt puţin cunoscute.La cervide, numai masculii au coarne; ele sunt masive (f ăr ă goluri în interior), cad în fiecare an. în

locul lor la cerb şi lopătar cresc, până la sfâr şitul verii, altele noi. Raportul numeric normal dintre sexe este 1:1, cel mult 1:1,5. Dacă ar predomina ciutele (spre

exemplu raportul ar fi 1:3), consecinţele ar fi o înmulţire exagerată, iar prin depăşirea efectivului optim, oscădere a greutăţii corporale şi a greutăţii coarnelor, o degradare a calităţii efectivului, deoarece nefiindconcurenţă între tauri, ar ajunge să se reproducă şi cei slabi. Dacă ar predomina masculii (exemplu raportular fi 3:1), consecinţele ar fi lupte acerbe între tauri în perioada bocănitului, unii dintre ei, poate de viitor,căzând victime, neliniştirea terenului prin lupte continue, instabilitate; emigrarea din teren a taurilor, poate

dintre cei mai puternici. De aceea, vânătorul profesionist trebuie să fie mereu atent la raportul dintre sexe. Aceasta însă presupune o bună cunoa ştere a situa ţ iei de pe teren, adică o stabilire cât mai exact ă aefectivului, atât sub raport numeric cât şi a propor ţ iei dintre masculi şi femele.



25

Longevitatea. În această privinţă, părerile sunt împăr ţite: atât la masculi cât şi la femele, longevitateaeste de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi indivizi de vârstă mai înaintată.

APRECIEREA VÂRSTEI CERBULUI

În gospodărirea fondului de vânătoare, cunoaşterea vârstei vânatului are o mare importanţă practică.Astfel, ea ne ajută să stabilim sporul anual, deci să întocmim planul de împuşcare, mai ales că la cervide,

selecţia corectă nu este de conceput f ăr ă aprecierea vârstei.Vârsta cerbului trebuie cunoscută în două situaţii:

a) la animalul viu pe care îl vedem, de la distanţă, în teren; b) la vânatul împuşcat, când îl putem cerceta de aproape.

Aprecierea vârstei cerbului viu. La efectuarea selecţiei prin împuşcare, este necesar să apreciem, cel puţin cu aproximaţie, vârsta pe care o are un cerb pe care-1 vedem pe teren. Numai cunoscând vârsta ne putem da seama dacă este un cerb de viitor, care trebuie păstrat, sau este un cerb de calitate inferioar ă, caretrebuie eliminat din efectiv, prin împuşcare. Personalul de teren, mereu, trebuie să-şi obişnuiască ochiul,încât cu timpul să poată face această apreciere dintr-o singur ă privire. Pentru aceasta, ne stau la dispoziţiedouă mijloace de apreciere:-

forma corpului;-

comportarea animalului pe teren.

În ceea ce priveşte forma corpului se poate spune că:-

Un cerb de 3-4 ani are corp zvelt, gât sub ţire, cu păr puţin şi nu prea lung; ţine capul sus; liniaspatelui este orizontală. Boncăneşte des şi îndelungat. Este încrezător faţă de om, nu prea prudent.

-

Un cerb de 7-9 ani are corpul mai plin, gâtul mai gros, cu păr mai mult şi mai lung. Ţine capul mai jos decât cel tânăr. Este destul de prevăzător, totuşi gata de luptă şi mai puţin prudent decât cel bătrân.

-

Un cerb relativ bătrân (12-14 ani), ajuns la punctul maxim al dezvoltării sale, sau care a depăşit acest punct, are corpul plin, gâtul gros, cu păr abundent şi lung, ţine capul şi mai puţin ridicat decât cel de 7-9 ani;linia spatelui coboar ă de la grebăn spre crupă. Este foarte prudent, ca unul care a păţ it multe în via ţă. In cârdeste de obicei ultimul, seara iese târziu la păşune, iar dimineaţa se întoarce de timpuriu în adă postul pădurii.Boncăneşte rar şi scurt şi adeseori nu iese din pădurea bătrână, ci boncăneşte acolo. Are mişcări maidomoale.

Abdomenul mare, atârnând, nu este un semn sigur de vârstă; ar putea fi şi o însuşire individuală.

Dacă la începutul perioadei de îngr ăşare (începutul lunii august) se vede tendinţa de a-i creşte păr lung pe gât, atunci, în mod cert, este vorba de un individ bătrân. Forma rotundă la vârf a urmei este un semn devârstă înaintată, deoarece, cu timpul, copitele se tocesc la vârf.

La aprecierea vârstei, nu trebuie să se pună bază pe culoarea părului. Acelaşi cerb, când are părul ud, pare a fi de culoare mai închisă; după ce a ieşit din scăldătoare şi este plin de noroi, pare negru, dar după cese usucă are o culoare cenuşie.

Aprecierea vârstei cerbului împuşcat se face după dentiţie şi prin examinarea maxilarului inferior.



26

Până la vârsta de 2 ani şi 6 luni, când se termină schimbarea dentiţiei de lapte cu dentiţia completă,vârsta poate fi apreciată cu precizie destul de mare. Criteriul este apariţia unor dinţi noi şi înlocuirea dinţilorde lapte cu dinţi durabili. Practic, se procedează astfel: se compar ă maxilarul inferior al cerbului nostru cudatele prezentate în tabelul 4 şi se stabileşte în ce vârstă se încadrează.

Pentru a putea folosi tabelele, desenele şi alte criterii de apreciere a vârstei, este necesar să fiecunoscute denumirile diferitelor elemente ale dentiţiei. În figuri sunt date denumirile păr ţilor incisivilor,

premolarilor şi molarilor. Incisivii se numerotează de la mijloc spre exterior, iar premolarii de la incisivi spre

fundul gurii. Primele trei măsele se numesc premolari, iar ultimele trei - molari.De la vârsta de 2 ani şi 6 luni în sus, ne servim de gradul de uzur ă al incisivilor, premolarilor şi

molarilor. Şi în acest caz, se compar ă maxilarul inferior al cerbului căruia trebuie să i se stabilească vârsta cudesenele.

Suprafaţa premolarilor şi molarilor are o culoare şi o formă care variază cu vârsta. De asemenea,lungimea coroanei incisivilor, gradul de tocire al acesteia, ca şi lungimea gâtului incisivilor, se modifică pemăsur ă ce animalul îmbătrâneşte. Pentru aprecierea vârstei după incisivi, se compar ă maxilarul inferior alcerbului cu desenele. De asemenea, se foloseşte tabelul, în care au fost rezumate criteriile după incisivi,

premolari şi molari.

Criterii de apreciere a vârstei cerbului după stadiul de dezvoltarea dentiţiei până la vârsta de doi ani si jumătate

Luna Vârsta cerbului în luni

Stadiul de dezvoltare a dentiţiei

Incisivi Premolari şi molari din maxilarul inferior

ANUL I AL VIEŢIIIunieIulieAugustSeptembrieOctombrie

12345

12 3 412 3 4

1 2 31 2 3

NoiembrieDecembrie

IanuarieFebruarieMartieAprilieMai

67

89101112

12 3 41 2 3 4

1 2 3 IV1 2 3 IV

ANUL II AL VIEŢIIIunieIulie

1314

12 3 412 3 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

August 15 12 3 412 3 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

SeptembrieOctombrie

Noiembrie

1617

18

I II 3 4I II 3 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

DecembrieIanuarieFebruarie

192021

I II III 4I II III 4

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

MartieAprilieMai

222324

I II III IVI II III IV

1 2 3 IV V1 2 3 IV V

ANUL III AL VIEŢIIIunieIulieAu ust

252627

I II III IVI II III IV

1 2 3 IV V VI1 2 3 IV V VI

Septembrie

Octombrie NoiembrieDecembrie

28

293031

I II III IVI II III IV I II III IV V VII II III IV V VI



27

Aprecierea vârstei cerbului între 8 şi 17 ani, după uzura dinţilor din maxilarul inferior

Trebuie menţionat, că la dentiţia de lapte a cerbului, exact până la 2 ani şi trei luni, al treilea premolareste format din trei colţuri , câtă vreme după această vârstă, el se schimbă într-unui cu 2 colţuri. Deci ori decâte ori vedem că al treilea premolar din maxilarul inferior este din trei colţuri, ştim că e vorba de un cerbtânăr (sub 2 1/2 ani) şi ori de câte ori al treilea premolar este cu 2 colţuri ştim că cerbul are mai mult de 2 1/2ani. Cu câţi ani are mai mulţi se vede din uzura dinţilor. La dentiţia definitivă va avea trei colţuri ultimulmolar.

Unghiul pe care incisivii îl fac cu orizontala creşte o dată cu vârsta, deci şi el serveşte drept criteriu deapreciere a vârstei. Pentru a obţine rezultate exacte la măsurarea acestui unghi, prima condiţie este ca după fierberea şi cur ăţirea de carne a maxilarului inferior, osul să fie lăsat să se r ăcească pentru ca dinţii să seîntărească în maxilar în pozi ţ ia lor natural ă , nefor ţată. în acest scop, maxilarul trebuie pus pe o scândur ă să se usuce. A doua condiţie este ca cele două suporturi pe care s-a pus maxilarul să fie absolut egale ca

înălţime, iar măsur ătoarea să fie f ăcută cu atenţie.La stabilirea criteriilor de apreciere a vârstei cerbului, s-a presupus că nu există variaţii în dezvoltarea

şi uzura dentiţiei de la un individ la altul şi că duritatea hranei consumate este aceeaşi. Altfel, lucrurile s-arcomplica mai mult. în realitate însă există oarecare variaţii între indivizi, aşa că vârsta obţinută este numaiaproximativă. Exemplu: nu putem spune că un cerb a avut vârsta de 9 ani, ci că el a fost de 9-10 ani. Pentru aobţine date cât mai apropiate de realitate, nu trebuie să ne mulţumim cu un singur criteriu (incisivi,

premolari, molari, unghiul incisivilor), ci să le folosim pe toate, apoi să se facă o medie. Mai exist ă o metod ă de apreciere a vârstei cerbului şi anume după dentina ce se depune în interiorul

primei perechi de incisivi.



28

Unghiul pe care îl fac incisivii cu orizonatala la cervide: a - la cervide tinere; b - la cervide bătrâne; c - modulde măsurare a unghiului pe care-l fac incisivii cu orizontala

Criteriul acesta este mai precis decât cele precedente însă din păcate este greu de folosit, deoarece presupune efectuarea unei secţiuni longitudinale în dintele incisiv şi o şlefuire a suprafeţei lui. Dentina sedepune de la trei ani în sus sub forma unor inele anuale. Prin urmare pentru a afla vârsta, se număr ă inelele

(dungile) la care se adaugă 3. Metoda Harke permite aprecierea vârstei cerbului după diametrul şi lungimea cilindrului frontal.

Metoda se sprijină pe constatarea că, pe măsur ă ce înaintează în vârstă, cerbul are cilindrul frontal din ce înce mai gros şi mai scurt.

Diametrul cilindrului frontal se măsoar ă cu un şubler perpendicular pe lungimea cilindrului frontal şi laaproximativ jumătate din lungimea lui; lungimea se măsoar ă ca în figura 33c, adică de la partea inferioar ă arozetei, până la linia ce trece prin partea unde lăţimea craniului este cea mai mică.

Tabelele se folosesc astfel: să presupunem că la măsurare s-au găsit: diametrul 31 mm, iar lungimea 40mm. Diametrului de 31 mm îi corespunde în tabel vârsta de 6 ani, iar lungimii de 40 mm una de 8 ani. Seface media: 6+8 = 14: 2 = 7 ani. Deci cerbul nostru va avea circa 7 ani.

Diametrulcilindrului

frontalmm

Vârstaani

Lungimeacilindrului

frontalmm

Diametrulcilindrului

frontalmm

Vârstaani

Lungimeacilindrului

frontalmm

1820

2-

5856

36-

99

3938

2224

33

5452

373839

101112

373635

2526

-4

5049

4041

1213

13

3433

322728

--

4847

4243

1414

3130

293031

5-6

464544

444546

15 282726

3233

-7

4342

4748

16 2524

3435

-8

4140

4950

50

1718

şi mai mult

2322

20



29

După constatările provizorii ale lui Vorreyer se pare că metoda Harke dă vârsta cu un an mai maredecât media analizei dentiţiei. Dar ea are marele merit de a permite să se cunoască vârsta la trofeele pentrucare nu a fost păstrat maxilarul inferior.

Trebuie subliniat că cifrele din tabel au fost calculate pentru cerbii din Germania. Este aproape sigur că ele nu pot fi folosite la noi, unde cerbii, la aceeaşi vârstă, au cilindrii frontali cu diametrul mai mare.

Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic şi constituie una din laturile frumoase alevânătorii de cerbi. De regulă, cerbul bătrân are glasul gros, mugeşte rar şi scurt, iar când este un cerb puternic

şi sigur de ciutele pe care le posedă, doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şimugeşte îndelungat. Aceasta est regula, dar există şi numeroase excepţii, mai cu seamă spre sfâr şitul

perioadei de boncănit, când taurii r ăguşesc. De regulă dau glas seara şi dimineaţa, dar în toiul perioadei pot fiauziţi noaptea ca şi ziua, mai cu seamă pe t;mp noros. De asemenea, boncăneşte* şi când stă culcat sau sescaldă. Fiind vorba de zgomotele pe care le face cerbul, este locul să se amintească faptul că atunci cândtaurul fuge prin pădurea deasă, se aude cum coarnele se lovesc de arbori. De asemenea, când doi tauri se bat,zgomotul loviturilor coarnelor se aude de la 300-400 m, mai cu seamă pe vreme liniştită.

Nu numai taurul, ci şi femela dă glas şi anume în trei situaţii:- când simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie ce este, scoate un glas ca un sfor ăit;

- când vrea să ademenească cerbul la împerechere sau când îşi cheamă viţelul;-

când ciuta este prinsă de câini; în acest caz ea se vaită.Viţeii când îşi însoţesc mama la păscut scot şi ei un glas de bucurie. De altfel, este normal ca la animale

sociabile, cum este şi cerbul, comunicarea între indivizi să se facă şi prin glas. Sim ţ urile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul. Când se mişcă în teren, la

trecătorile lui, merge cu vântul în faţă sau cu jumătate vânt, pentru a percepe, cu ajutorul mirosului, existenţaeventualului duşman. Cerbul r ănit însă nu mai ţine cont de această regulă. Se poate spune că cerbul este unuldin animalele sălbatice cu cele mai fine simţuri.

Urmele cerbului trebuie să fie bine cunoscute, ele permiţând să se ştie dacă avem de-a face cu masculisau femele, viţei, tauri tineri sau bătrâni şi dacă vânatul a mers liniştit sau în fugă. Toate acestea se pot aflamai uşor pe o urmă-pârtie, decât dacă ne stă la dispoziţie numai o urmă-tipar. Ecartamentul urmei se numeştedistanţa dintre şirul urmelor lăsate de picioarele din stânga şi şirul urmelor lăsate de picioarele din dreapta.

Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma-tipar a taurului este mairotundă şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers, este mai simetrică şi are

vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma-tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a taurului şi are o poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi diferite, deci urma nu esimetrică, şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur. în afar ă de acestea, partea din spate a urmei de ciută se imprimă mai slab, este mai ştearsă sau nu se imprimă de loc, pe când la taur, pe pământ moale, se imprimă clar întreg perimetrul. Urma-pârtie permite să se facă deosebire între mascul şi femelă, prin măsurareaecarta-mentului urmei. La un taur de 10 (din Europa Centrală), ecartamentul urmei a fost de 14 cm, la unviţel a fost de 8 cm, iar la o ciută cu 3 luni înainte de f ătat a fost de abia de 6 cm. Ecartamentul este şi el unmijloc de deosebire a urmelor lăsate de cele două sexe. Deosebirea de mărime a ecarta-mentului rezultă dinconstrucţia corpului. La ciute gestante, ecartamentul este mai mare decât la cele sterpe. La juninc ă (1-2 ani)însă ecartamentul este mic, constând doar în faptul că marginile interioare ale urmelor copitelor drepte şistângi formează o linie dreaptă.

Urmele pot da oarecare indicii şi asupra vârstei animalului, prin măsurarea lăţimii lor.

Lungimea urmei nu se ia drept criteriu, deoarece pe teren aspru, stâncos, vârfurile unghiilor se tocescmai mult, iar urma se scurtează. De altfel călcâiul nu se imprimă totdeuna destul de clar.

De reţinut că urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi, deci nu esteacoperită complet de a aceluia din urmă.

Toate aceste deosebiri se pot face mai uşor dacă se cercetează un şir întreg de urme şi nu una singur ă.Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul, iar pe pământ se imprimă şi

pintenii.Alte caracteristici ale urmelor:-

Lungimea pasului la cerb este: la taurul mijlociu 70 cm, la taurul mic şi la ciută 57 cm, iar lamistreţul mascul de 3 ani 42 cm. Lungimea se măsoar ă de la vârful copitei piciorului dinapoi până la vârfulcopitei piciorului dinainte;

- La ambele sexe, unghia exterioar ă a copitei este cu ceva mai lungă decât cea interioar ă, deci văzând

o urmă, se poate şti de la care picior provine;- Cerbul evită arboretele dese în care deschiderea coarnelor nu i-ar permite să intre. în cele mai puţin

dese, când iese la hrană şi se întoarce, alege locurile cu arbori mai rari. Acestea sunt, oarecum, puncte



30

obligatorii şi aici se formează o pârtie bătută, uşor de recunoscut, care se poate observa mai bine pe solmoale şi pe teren în pantă.

Excrementele permit să se facă deosebire între mascul şi femelă. La taur, diametrul excrementelor estemai mare decât la ciută, la un capăt au un mic con (un vârf), iar la celălalt o uşoar ă scobitur ă, încât adeseoricad în lanţ, vârful unuia intrând în scobitura celui din faţă. Lungimea lor este de circa 11/2 ori cât diametrul.La femelă, diametrul este mai mic, iar lungimea este de 2-3 ori cât diametrul. La un capăt are tot un vârf înformă de con, însă la celălalt, are formă convexă. Excrementele normale ale aceluiaşi individ au aceeaşi

mărime şi formă. De reţinut însă că forma descrisă o au excrementele obişnuite, întărite. Sunt însă perioadedin an sau situaţii când forma normală nu se mai păstrează. Astfel: la tauri, în perioada boncănitului, cândaceştia nu mănâncă aproape de loc, excrementele sunt mai mici, de formă neregulată şi tari. La fel se prezintă şi în perioadele cu lipsă de hrană. Primăvara după ce dă iarba crudă şi mustoasă, excrementele sunt moi, ca şiîn perioada îngr ăşării. La femelă, excrementele sunt moi şi în perioada împerecherii (10 sep-tembrie-10octombrie). După terminarea boncănitului, taurii intr ă în perioada de refacere, care se produce cu atât mairepede cu cât hrana este mai abundentă. Fruc-tificaţia de ghindă şi jir şi toamna lungă ajută refacerea. Acum,excrementele îşi recapătă forma normală. Culoarea excrementelor variază de la un verde închis la negru-verde. Deosebirea între sexe se poate face şi după felul cum urinează. în acest scop, observăm urmele înmomentul când animalul s-a oprit pentru a urina: masculul va urina înaintea picioarelor dinapoi, pe cândfemela în urma acestora.

ECOLOGIE

Faţă de îngustarea continuă a mediului de trai al cerbului, datorită defrişărilor de păduri şi lipsei delinişte provenită din fracţionarea biotopului său prin căile de comunicaţie şi pătrunderea aşezărilor omeneştispre munte, problema ce se pune în prezent este de a acorda o grijă deosebită vânatului mare ce tr ăieşte în

păduri, în special cerbului. Dar pentru a reuşi, este indispensabilă cunoaşterea ecologiei şi biologiei lui. Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puţin 5 000 ha), liniştite, deci

f ăr ă sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în hrană, str ă bătute de ape curgătoare şi cumocirle bune pentru scăldători. Condiţiile de hrană sunt mai bine îndeplinite de pădurile de foioase sauamestec de foioase şi r ăşinoase, cu inclave cultivate agricol sau cu poieni, cu arborete având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari, cât şi arborete de vârstă mijlocie bune pentru adă post,

precum şi arborete de vârstă înaintată producătoare de jir, ghindă sau cu alte fructe de pădure. O mare partedin hrana cerbului o constituie frunzele arborilor foioşi, de aceea pădurile de r ăşinoase pure nu sunt un mediuideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici, în parte, de salcia că prească, plopul tremur ător, socul,scoruşul care se găsesc în subarboret. Pentru adă post, servesc arboretele de vârstă mijlocie, ca şi cele devârstă înaintată, dar cu subarboret. în condiţiile ţării noastre ar putea tr ăi şi la şes, însă aici nu există păduride întinderi mari, liniştite; de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbuluieste muntele, existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.

În condiţiile ţării noastre, cerbul tr ăieşte şi la câmpie în câteva insule (Bihor, Arad, Timiş, Prahova), precum şi la dealuri (Ocoalele silvice Agnita şi Mediaş). Faţă de condiţiile climatice, este mai puţin sensibildecât că priorul. în iernile grele care urmează după un an f ăr ă fructificatie de jir sau ghindă, sufer ă pierderi,mai ales în tineret şi elementele slabe. Ză pezile abundente şi frigul din iunie pot produce pagube în viţei. La

ploi şi călduri nu reacţionează.

Mediul de trai are o influenţă extraordinar ă asupra dezvoltării cerbului sub raport numeric şi calitativ;acestea sunt dovedite de aclimatizările de cerb efectuate în Noua Zeelandă şi Argentina.Între anii 1851 şi 1909, în Noua Zeelandă s-au f ăcut aclimatizări de cerbi de greutate corporală mică şi

trofee slabe, proveniţi din Anglia. Datorită mediului favorabil din noua lor patrie şi lipsei unui r ă pitor mare,cum ar fi lupul, înmulţirea a fost rapidă, ajungând chiar să cauzeze pagube mari culturilor agricole. Totodată,cerbul a crescut în greutate şi şi-a îmbunătăţit mult calitatea coarnelor. Rezultate asemănătoare s-au obţinut şiîn Argentina, calitatea cerbilor aclimatizaţi acolo ajungând la nivelul celor mai buni cerbi din Europa. Dinexaminarea acestor exemple se pot trage următoarele concluzii:

-

mediul favorabil are ca urmare creşterea greutăţii corporale şi a coarnelor (în cazul de mai sus,dublarea greutăţii coarnelor), îmbogăţirea coroanei etc;

- lipsa r ă pitoarelor mari şi condiţiile favorabile de mediu au ca urmare sporirea considerabilă aefectivelor.

Răspândirea. Unul din factorii care condiţionează r ăspândirea cerbului în cuprinsul ţării noastre estesensibilitatea lui faţă de zgomote. Deşi este sensibil, totuşi se obişnuieşte cu anumite zgomote pe care le-aauzit încă din primii ani ai vieţii şi care nu i-au adus neplăceri, cum sunt şuier ăturile locomotivelor de cale



31

ferată forestier ă, behăitul oilor, lătratul câinilor legaţi la stâni sau la alte aşezări omeneşti. Există numeroasedovezi în acest sens. Ca urmare a pretenţiilor sale faţă de condiţiile ecologice şi ţinând cont de repartiţia

pădurilor, cerbul populează, în ţara noastr ă, lanţul Carpaţilor începând din Maramureş până în Oltenia, apoiCarpaţii Apuseni, unde s-au f ăcut repopulări foarte reuşite. Insule există şi la şes şi coline. R ăspândirea înţara noastr ă este ar ătată în figura 36. Cel mai mare efectiv de cerbi, în prezent, se găseşte în judeţele: Suceava(4150 buc), Harghita (2800 buc), Mureş (2350 buc), Covasna (1800 buc), Braşov (1600 buc.) şi, în general,în Carpaţii R ăsăriteni, iar cel mai mic în Oltenia şi Carpaţii Apuseni.

În ultimii ani (mai ales după 1990), în judeţele din sudul ţării au apărut cerbi care se pare că ar fi venitdin Bulgaria, unde au fost distruse împrejmuirile unor ţarcuri de creştere. Urmărirea evoluţiei acestorexemplare şi dinamica populaţiilor pe care le vor crea este o problemă ce ar trebui urmărită cu multă atenţie,atât de cercetarea cinegetică, cât şi de specialiştii din producţie.

Este destul de fidel locului său de trai. Pe baza marcărilor f ăcute, a constatat că cerbii marcaţi au fostîmpuşcaţi sau găsiţi mor ţi la distanţe destul de mici de punctul de marcare.

Aceasta este situaţia în centrul Europei, unde r ă pitoare mari şi câini hoinari sunt puţini. Probabil că şir ăspândirea pădurilor este alta decât la noi, de aceea ar fi posibil ca în România, raza de mişcare a cerbului să fie mai mare.

ETOLOGIE

Reproducerea. Unele ciute (aprox 50%) ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16-17 luni, celelalte la28 luni. Masculii sunt apţi de reproducţie la 5-6 ani. Pot fecunda şi taurii de 3-4 ani însă, la aceştia,spermiogeneza este încă slabă. Durata gestaţiei este de 3-4 să ptămâni, după care ciuta fată câte un viţel şinumai excepţional câte doi (2-3%). Când se apropie momentul f ătării, la începutul lunii mai, cârdul sedesface, iar ciutele gestante se retrag singure în locuri liniştite, izolate; 51% din ciute fată în luna mai, 44%în iunie şi 5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după f ătare.

Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai devreme la câmpie undetemperatura este mai ridicată. Vremea rece gr ă beşte începutul perioadei, iar cea caldă îl întârzie. Dataînceperii este aceea când ciuta intr ă în călduri, deci de ea depinde momentul împerecherii, care este în toiîntre 20 şi 30 septembrie. Pentru acest important moment din ciclul anual al vieţii, cârdurile de ciute şi celede tauri se adună în anumite puncte numite locuri de boncănit, în parchete exploatate, în care plantaţia nu adepăşit înălţimea omului. în lipsa acestora, boncănitul poate avea loc şi în poieni, rarişti şi chiar în pădureamare, rar ă. îndată ce primele ciute au intrat în călduri, taurii se luptă între ei pentru a poseda grupul de ciute,cei mai puternici r ămânând stă pâni ai grupului (cerbi cu ciute), iar cei bătuţi stau pe de lături (lăturaşi), însperanţa de a ajunge şi ei la împerechere. în acest timp, grupul de ciute stă în apropierea taurului puternic,mănâncă şi sunt atente la orice zgomot. Cerbul mascul în timpul boncănitului devine mai neatent, toată fiinţalui fiind stă pânită de dorinţa de a se împerechea, paza cârdului r ămânând să o facă ciutele. De aceea cândvânătorul caută să se apropie de locul boncănitului, el trebuie să fie atent, în primul rând, la ciute. în timpul

boncănitului, cerbii scot un glas caracteristic, bine cunoscut. Câteodată, cerbi tineri, cu for ţe slabe, se apropiede locul unde stă taurul cu ciute, f ăr ă să boncă-nească. Cauza nu se cunoaşte, însă pare a fi teama de a nu fi

bătuţi şi alungaţi de cel puternic. Cerbul este animal de noapte şi de amurg, atât când îşi caută hrana, cât şicând boncăneşte. Când boncănitul este în toi, şi mai cu seamă pe timp noros, cerbul poate fi auzit boncănindtoată ziua, iar atunci când este senin cu lună plină, şi toată noaptea. Cârdurile la boncănit sunt formate dintr-

un taur şi 2-7 ciute.Mărimea grupurilor de boncănit depinde de numărul taurilor puternici, în raport cu numărul de ciute.Când sunt puţini tauri puternici şi multe ciute, grupurile sunt mari; cu cât numărul de tauri puternici creşte,cu atât scade numărul de ciute dintr-un grup.

Prezenţa cerbului mascul în timpul boncănitului, într-un anumit loc, este semnalată şi de mirosulspecific, penetrant, pe care oamenii cu mirosul fin îl percep. Şi ciutele au miros când intr ă în călduri, daracesta este mai puţin penetrant şi diferit de al taurului.

Constituirea şi conducerea cârdurilor de cerbi. După terminarea perioadei de boncănit, se formează,separat cârduri de ciute, viţei şi tauri tineri şi separat cârduri de tauri de vârstă mijlocie şi înaintată, care deacum vor tr ăi iar ăşi în armonie, timp de un an, până la viitorul boncănit. Taurii deosebit de puternici şi, maiales, cei bătrâni tr ăiesc izolaţi, şi în locuri mai puţin accesibile.

Varga descrie astfel constituirea şi conducerea cârdurilor:

„Ciuta de cerb formează, împreună cu primul şi al doilea viţel al ei, o familie. Cârdurile constituite maimult din cerbi de sex feminin sunt conduse de ciuta cea mai bătrână de la care se trag ceilalţi membri aicârdului. Intr ă aici şi viţeii junincilor ei. Cârdurile formate, în majoritate, din cerbi masculi tineri r ămân



32

întotdeauna mai mici decât cele formate din femele, deoarece în al 3-lea şi al 4-lea an, taurii îşi păr ăsesccârdul. Acest fenomen, împreună cu migraţia din perioada boncănitului sunt măsuri ale naturii pentruevitarea consangvinităţii."

„Cârdurile de tauri sunt asocieri de cerbi, înrudiţi şi de cerbi str ăini. Cârdurile de ciute, dimpotrivă,sunt asocieri ale indivizilor cu aceea şi origine familial ă. Conducerea cârdului o are femela de la care provinmembrii cârdului, dar ea devine ciută conducătoare numai cam în anul al 6-lea sau al 7-lea al vieţii sale.Cârdul tolerează ataşarea de cârd a unor ciute str ăine, dar viţei orfani nu; pe aceştia, ciutele conducătoate îi

bat şi îi alungă".Aşa se petrec lucrurile în condiţii normale. „Dar în iernile grele, sau când cerbii sunt deranjaţi continuu,

apoi în caz de lipsuri şi de primejdie, mai multe cârduri mici se contopesc într-unul mare, iar conducereacârdului, în astfel de cazuri, o ia ciuta cea mai experimentată, de obicei cea mai bătrână, care nu are viţel".

Când în cârdurile de ciute se găsesc şi tauri tineri, aceştia r ămân în coada cârdului. Cârdurile formatenumai din tauri sunt conduse de regulă de tauri tineri, excepţional de cei bătrâni. Când cârdurile suntsperiate, se întâmplă să nu fie respectate regulile de mai sus. în orice caz, la evaluarea raportului dintre sexe aefectivului trebuie ţinut cont de faptul că există şi cârduri formate numai din tauri.

Faptul că taurii adulţi formează cârduri aparte, face pe cei neiniţiaţi să aprecieze greşit raportul dintresexe, deoarece ei se orientează numai după cârdurile mixte, în care alături de ciute şi viţei sunt şi câţiva tauritineri.

Cârduirea cerbilor este dictată, probabil, de necesitatea apăr ării de duşmani: cu cât sunt mai mulţiindivizi într-un grup, cu atât este mai probabil că cel puţin unul din ei va observa apropierea duşmanului şiva da alarma. Acest avantaj este mai mare în locurile deschise, unde se poate vedea la distan ţă. Cârduirea areloc doar din luna octombrie până în aprilie.

Hrana cerbului este vegetală şi constă, în perioada de vegetaţie, din plante ierbacee şi frunze de arbori,inclusiv lujeri în creştere; iarna, din plantele ierbacee care au mai r ămas verzi, apoi din lujeri, muguri, coajă de arbori. Consumă şi licheni, în care scop, iarna, cerbii cercetează parchetele în curs de exploatare şi arboriicu stare de vegetaţie lâncedă, pe care cresc astfel de specii. Cerbul găseşte hrană abundentă, de calitate bună,în parchetele exploatate, în poieni şi în terenurile agricole ce s-ar găsi în apropiere. Din această cauză, el îşialege locul de şedere de peste zi în apropierea acestor locuri. Populează deci mai mult marginile pădurii cuarbori nu prea deşi. Găseşte hrană variată şi destul de abundentă şi în pădurile cu caracter natural, în careflora şi clasele de vârstă nu au suferit schimbări mari, în urma acţiunii omului. Hrana este săracă, aproape

nulă, în arboretele de vârstă mijlocie (40-60 ani), mai ales de r ăşinoase bine închise, în care, pe sol, nu există pătur ă ierbacee. Existenţa în păduri a sălciei că preşti, a socului, plopului tremur ător, scoruşului, murului,zmeurului, măreşte valoarea pădurii ca sursă de hrană. în anii cu fructificaţie de jir sau ghindă, cerbul

populează şi pădurile de dealuri, găsind hrană din belşug. Calitatea hranei poate fi îmbunătăţită de om princulturi speciale pentru vânat (ogoare). Situaţia hranei se înr ăutăţeşte când omul, prin crearea de arborete

pure, în special de r ăşinoase, schimbă compoziţia floristică a pădurii. în acest caz, pagubele cauzate pădurilorvor fi mai mari, deoarece din r ăşinoase cerbul nu-şi poate satisface necesarul de substanţe pentru întreţinereafuncţiilor vitale şi pentru creşterea coarnelor. S-a stabilit că în perioada de circa 4 1/2 luni cât durează creşterea coarnelor, cerbul are nevoie de aproximativ 1,3-2,3 kg acid fosforic şi 1,7-2,9 kg calciu pe caretrebuie să le găsească în hrana pe care o consumă. Aceste cantităţi de fosfor şi calciu sunt necesare pentruformarea unor coarne de 6-10 kg greutate. Compoziţia chimică a coarnelor de cerb exprimată în procenteeste:

H20 CaO MgO Na20 K 20 PA CO2 Si03 N lib

9,7 28,5 0,6 0,7 0,1 22,4 3,0 0,3 5,7 29,0

Se constată procentul mare de calciu şi fosfor conţinut de coarne. Cerbul trebuie să găsească acestesubstanţe în hrana naturală obişnuită; în lipsă este nevoit să roadă lujerii şi coaja arborilor forestieri, cauzând

pagube pădurilor. Scăderea, în mare măsur ă, a pagubelor cauzate pădurii, după înfiinţarea de ogoaresuficiente şi după punerea de hrană complementar ă a fost dovedită prin experienţe. Influenţa mare a hraneiasupra mărimii coarnelor a fost demonstrată prin experienţele şi cercetări.

În căutarea hranei, cerbul iese seara şi se întoarce dimineaţa, iar dacă terenul este liniştit, mănâncă şi peste zi; devine animal de noapte şi de amurg numai constrâns de lipsa de linişte, ca urmare a activităţiiomului.

Are obiceiul de a se scălda, mai cu seamă în perioada boncănitului, dar nu în apă curată, ci în mocirlă.Aceasta pare a fi o necesitate fiziologică, deci în terenurile de vânătoare unde scăldătorile nu există, eletrebuie create de om. Acolo unde densitatea de cerbi este mare, scăldătorile sunt mult frecventate şi pot



33

constitui bune puncte de observaţie pentru personalul de teren. Cum se ştie, şi mistreţul are nevoie descăldători. Dacă într-o mocirlă s-a scăldat cerb sau mistreţ, aceasta se poate stabili după urmele f ăcute înnoroi, după părul r ămas, precum şi după faptul că, după ieşirea din scăldătoare, mistreţul se freacă de arboriivecini, pe când cerbul nu face acest lucru decât extrem de rar, iar când îl face, semnul atingerii de arboreteeste la înălţime mai mare. La nevoie, poate să şi înoate, fapt ce are loc mai cu seamă la dealuri şi câmpie,unde sunt râuri adânci.

În terenurile liniştite, cerbul îşi păstrează locul de culcu ş de peste zi, unde se odihneşte şi rumegă.

Acest loc şi-1 alege acolo unde este r ăcoare şi lipsesc muştele; el se cunoaşte după solul bătătorit şi cantitateamare de excremente din jur. Numărul acestor culcuşuri permanente, cunoscute, pot constitui un oarecareindiciu asupra efectivului.

Densitatea de efectiv are mare influenţă atât asupra dezvoltării corporale deci şi asupra mărimiicoarnelor, cât şi asupra pagubelor cauzate pădurii şi terenurilor agricole; de aceea ea trebuie mereu controlată în teren.

În 1968-1970 categoriile de densitate oficial stabilitate erau: categ. a III-a, 0,51-1 cerb la 100 ha pădureaptă ca biotop pentru cerb, categ. a II-a, 1,01-2 cerbi şi categ. I 2,01-2,5 cerbi la aceeaşi suprafaţă. Exprimăm

părerea că aceste categorii ar trebui modificate astfel: categ. a III-a, 1-1,5, categ. a II-a, 1,51-2 şi categ. I, 2,1-2,5. Aceasta din motivul că mediul de trai în ţara noastr ă este destul de bun şi la categoriile inferioare.

În martie 1968, potrivit evaluării, au existat în România 30 000 cerbi de ambele sexe şi de vârstevariate, faţă de un efectiv optim stabilit la 36 000 indivizi. Recolta de cerbi a ajuns în 1966 la 1 050, iar în1967 la 1 450 exemplare. Recolta normală la ambele sexe şi la toate categoriile de vârstă, în momentul cândefectivul optim va fi atins, o apreciem la 5 000-7 000 exemplare. în ţara noastr ă nu se constantă fluctuaţiiînsemnate în efectivele de cerbi, cu toate pagubele pe care le cauzeză iernile grele şi lupii. Efectivele actuale(anul 2000) sunt de 33 200 exemplare, iar recoltele de 670 exemplare.

În practică, se pune întrebarea: în câţi ani se va ajunge la efectivul optim într-un teren abia repopulatsau într-unui cu efectiv foarte mic de cerbi? Tabelul 9 arată modul de calcul. în exemplul ar ătat este vorba deo pădure populată cu 5 tauri şi 10 ciute, iar efectivul optim este de 100 cerbi. Se presupune aici că sporulnatural real este de 40% din numărul ciutelor adulte, iar numărul ciutelor adulte este de 80% din totalulfemelelor, inclusiv viţele. Deci, efectivul optim va fi atins după circa 10 ani de la repopulare.

Pagubele cauzate de cerbi pot fi mari, atât în terenurile agricole, cât şi în păduri şi se produc, de obicei,atunci când densitatea maximă admisibilă a fost depăşită, precum şi în cazul unor concentr ări cauzate, fie de

necesitatea procur ării de hrană, fie de tulburarea liniştii.


Metode de a vâna cerbul. Se aplică metodele: a) la pândă; b) apropiatul (dibuitul); c) din căruţă; d)goana (în cazuri rare).

Multe din îndrumările privind vânătoarea la cerb sunt aplicabile atât la că prior cât şi la cerbul lopătar. Metoda la pând ă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului într-un punct

frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Locurile de ieşire ale vânatului sunt, de regulă, poienilecu păşune bună, ogoarele, parchetele de exploatare a pădurii, scăldătorile. Dacă nu este deranjat,cerbul îşi

păstrează cu multă regularitate punctele de ieşire - seara - şi de retragere - dimineaţa. Pădurarul sau paznicul,f ăcând observaţii îndelungate, le cunoaşte. Vânătorul nu se aşază pentru pândă chiar în trecătoare, căci ar

speria vânatul, ci la o distanţă oarecare (50-80 m). Pânda se poate face fie din observator înalt (cum e mai bine), fie de pe sol, bine adă postit de vedere de un trunchi de arbore, o tuf ă, eventual un adă post improvizat.Vânătoarea poate avea loc fie dimineaţa, fie seara. Cea de sear ă are dezevantajul că lumina scade treptat,observarea şi ochirea este din ce în ce mai dificiă, iar dacă s-a tras şi vânatul n-a căzut în foc, urmărirea f ăr ă câine este, practic, imposibilă. Până dimineaţa, carnea se poate altera. Prezintă în schimb avantajul că, întimpul boncănitului, şansa de a împuşca cerbi mari este mai mare la pânda de sear ă decât de dimineaţă,deoarece cerbii mari, care au ciute, după efortul f ăcut noaptea, adeseori dimineaţa se odihnesc, iar locul lor lagrupul de ciute este luat de un cerb de vârstă mijlocie, care a avut până atunci rolul de „lăturaş". Pânda dedimineaţă are avantajul unei lumini din ce în ce mai bune şi a găsirii mai uşoare a vânatului r ănit, dar

prezintă dezavantajul că se împuşcă cerbi mai mici. Aceasta însă nu este o regulă.Aşadar, caracteristica pândei este că vânătorul stă pe loc, iar vânatul mişcă şi se apropie de vânător. La

metoda pândei, vânatul mişcându-se netulburat, de regulă, vânătorul are timp suficient pentru a cerceta

calitatea coarnelor, vârsta după forma corpului şi după comportare, obiceiurile vânatului. De regulă are timpsuficient pentru a ochi liniştit şi a trage chiar la distanţă. în plus, metoda permite observarea a tot ce se petrece în jur, admirarea frumuseţilor naturii. Este o metodă comodă, pe care o pot aplica şi cei vârstnici saucare se mişcă mai greu. în acelaşi timp însă pânda prezintă posibilităţi mai reduse decât apropiatul; te limitezi



34

la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, str ă bătând o suprafaţă mai mare de teren, şansacreşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr mai mare de cerbi.

Pentru reuşita vânătorii cerbului la pândă, este necesar să fie respectate, între altele, şi următoarelereguli:

-

Vânătorul să sosească la locul de pândă cu circa o or ă înainte de momentul când se ştie că iesevânatul. Să nu circule prin partea pe unde va ieşi vânatul, ci prin partea opusă, căci urmele lăsate vor speriacerbul.

-

Dacă pânda se face din observator înalt, urcarea în observator trebuie să fie în partea dinspre pădure,nu dinspre poiană, parchet, apoi să existe o cărare bine întreţinută care să permită apropierea, f ăr ă zgomot.

-

Trebuie observat din ce direcţie bate vântul şi să aleagă locul de pândă aşa încât vântul să bată de lavânat spre vânător sau lateral. Această regulă trebuie respectată mai cu seamă la pânda de pe sol. Pentru afolosi bine direcţia vântului, se recomandă să existe, în poiană sau parchet, două observatoare aşezate îndiagonală, la marginea pădurii.

Îmbr ăcămintea să aibă o culoare asemănătoare cu a mediului, deci să nu contrasteze cu acesta.- După ce şi-a ocupat locul de pândă, vânătorul să nu-l mai schimbe. N-ar fi exclus ca vânatul să se fi

oprit undeva la marginea pădurii şi să observe împrejurimile. Mutându-se, poate strica totul. De asemenea, înlocul de pândă, să nu mişte. Vânatul nu observă atât diferenţa de culori, cât mai ales mişcările.

-

Pânda dă rezultate cu atât mai bune cu cât terenul este mai liniştit. Zgomotul neobi şnuit poate avea caurmare schimbarea trecătorilor sau mutarea vânatului.

-

Când socoteşte că se apropie momentul ieşirii vânatului, vânătorul să se ridice în picioare şi să-şi pregătească arma pentru tragere. Aceasta, ca nu cumva, sculându-se brusc la ivirea vânatului, să facă zgomot.

- Fumatul în locul de pândă este dăunător mai mult prin efectul vizual al fumului, decât prin miros.Pentru vânat, se pare că nu este mai alarmant mirosul de fum de ţigar ă decât mirosul de om.

-

Când adă postul este constituit dintr-un trunchi de arbore, vânătorul să se aşeze în spatele lui, nu înfaţă; arborele permite şi rezematul armei la ochire.

-

Luarea armei şi a binoclului la ochi să fie f ăcută încet, încât mişcarea să nu fie observată de vânat.- Dacă vânătorul se retrage, seara, f ăr ă să fi tras vreun foc, el trebuie să meargă încet, f ăr ă a speria

vânatul. Altfel îşi strică şansele pentru pânda următoare.-

Limierul poate fi luat de vânător, numai dacă este extrem de disciplinat, adică dacă este foarte binedresat.

-

Observatoarele înalte acoperite şi bine închise permit vânătorului să doarmă peste noapte în teren,

evitând astfel deplasarea de cu noapte, în ziua următoare. Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Vânătorul merge încet, observând

terenul şi parcurge acele por ţiuni unde vânatul iese la păşune, la boncănit sau unde staţionează. La apariţiavânatului, se lămureşte asupra calităţii lui şi, dacă este cazul, trage. Metoda este specifică cervidelor şi capreinegre. Rareori se aplică la alte specii. Prezintă următoarele avantaje: şansele de a putea împuşca sunt maimari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese devânat; vânătorul este în mişcare şi are plăcerea apropierii de vânat, f ăr ă să fie observat; cercetează mereu alteşi alte colţuri din natur ă; este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii.Dezavantajele metodei sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă peteren accidentat; presupune existenţa unui minimum de căr ări de vânătoare, care să permită apropierea f ăr ă zgomot; cere experienţă pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea maigrea, dar şi cea care ofer ă satisfacţiile cele mai mari.

Pentru a reuşi să te strecori în apropierea vânatului în bătaia armei, se cer îndeplinite o serie de condiţii:-

cunoaşterea terenului de vânătoare cu locurile lui de hrană pentru vânat, săr ării, scăldători, puncte de boncănit şi de retragere pentru odihnă;

- cunoaşterea felului de viaţă a vânatului; a locurilor unde stă, după anotimp şi mersul vremii, atrecătorilor lui şi ora aproximativă a ieşirii la hrană şi a retragerii în locul unde se odihneşte peste zi, aadă posturilor lui;

-

vânătorul să fie rezistent şi dotat cu văz şi auz bun;-

să se ţină cont de direcţia vântului, ştiut fiind că de vânat te poţi apropia numai având vântul în faţă sau lateral şi fiind acoperit de vedere. Traseul de apropiere de vânat se alege în funcţie de vânt şi de teren;

- aplicând metoda apropiatului, nu înseamnă a merge f ăr ă întrerupere şi repede. Dimpotrivă, pentru aobţine randament maxim, se merge încet, cu opriri şi ascultări dese. Terenul trebuie cercetat cu privireaînainte, în dreapta şi în stânga. Orice grabă poate avea ca urmare sperierea vânatului şi deci compromiterea

acţiunii. Aceasta nu înseamnă că se merge tot timpul la fel de atent, cu aceeaşi încordare a simţurilor şi amuşchilor. Sunt por ţiuni de teren unde ştim că nu există vânat. Aici poate avea loc o relaxare. Bastonul demunte este foarte util;



35

- dacă s-a întâmplat să ne simtă vânatul, iar acesta a ridicat capul şi este atent, atunci nu r ămâne altcevade f ăcut, decât să ne oprim, oricât de incomodă ar fi poziţia în către ne aflăm; ne continuăm mersul numaidupă ce vânatul a lăsat capul în jos, semn că s-a liniştit;

-

seara, apropierea de vânat este bine să se facă de la vale la deal, deoarece circulaţia aerului se facespre vale; dimineaţa, pe coasta însorită, invers, curentul fiind de jos în sus (însă numai când nu este vânt);

-

seara vânatul merge direct la locul de păşune, după o scurtă oprire la marginea poienii sau a parchetului (10-15 min) pentru a cerceta situaţia; dimineaţa însă înainte de întoarcerea în locul de odihnă,

uneori mai ză boveşte prin tufişuri un timp oarecare şi numai după aceea se retrage definitiv în adă postul de peste zi;

-

în terenurile liniştite, vânatul se pune în mişcare nu numai seara şi dimineaţa, ci şi între orele 11 şi14;

-

dacă noaptea a plouat abundent, iar dimineaţa este soare şi cald, cerbul va întârzia în poiană sau parchet mai mult ca de obicei, ca să-şi usuce corpul; din acelaşi motiv, dacă ziua a plouat şi este soare, vaieşi seara mai devreme în locul gol, la păşune;

- când te apropii de un cerb în timpul boncănitului, pericolul de a fi observat nu vine atât din parteataurului, care în această perioadă este mai puţin vigilent, ci din partea ciutelor; dacă parte din ciute pasc, iar

parte sunt culcate, noi trebuie să ne ferim în primul rând de cele culcate care sunt mai atente. Mai bună esteîncălţămintea cu talpă de cauciuc;

-

dacă apropierea de taur în perioada de boncănit nu este grea, în schimb în cea premergătoare acesteia

- perioada îngr ăşatului - este foarte dificilă, căci, pe de o parte, taurul este foarte atent, iar, pe de altă parte,din cauza muştelor care în august sunt mai numeroase decât în septembrie, nu iese din desiş; îl putem vâna şiobserva numai având căr ări bine cur ăţite şi mergând cu extremă precauţie;

-

vremea umedă este mai favorabilă apropiatului, căci frunza nu sună sub paşii omului, iar cerbul, după ploaie, iese în goluri, la soare, deci poate fi observat mai uşor; spre deosebire de situaţia inversă când vremeaeste uscată, timpul călduros şi cerbul stă la umbr ă în pădure unde aude cea mai mică mişcare;

-

vântul domol este bun, căci acoper ă zgomotul f ăcut, involuntar, de om;- pe îngheţ, când ză pada pârâie, iar frunzele sună, nu poate fi vorba de vânătoare prin apropiat,

deoarece zgomotul se aude departe; în schimb, pe ză padă moale, da;-

dacă se cunosc punctele de ieşire şi de retragere ale cerbului în desiş, atunci este indicat ca prinapropiat să căutăm a le „tăia", adică a-l aştepta la trecători, cum se face şi la pândă;

-

imitarea de către vânător a glasului cerbului în timpul boncănitului este un mijloc bun de a-l ţine pe

loc, eventual chiar de a-l aduce mai aproape, cu condiţia ca cel ce o face să aibă şi organ vocal corespunzătorşi mai ales ureche muzicală. Altfel este bine să se renunţe. Paralel cu imitarea glasului, să rupem crengi sub

picioare şi să batem în tufe, ca şi când s-ar apropia un cerb rival, care între timp îşi mai freacă coarnele decrengile sau trunchiurile arborilor;

-

când ne apropiem de cerb cu arma în mână, de dorit este ca ultimii paşi să fie f ăcuţi de cerb, iarvânătorul să stea gata de a trage;

-

în tot timpul perioadei, dar mai ales către sfâr şitul ei, pot interveni zile de suspendare a boncănitului, până când încetează cu totul. Cauze de întrerupere sunt multe: starea vremii, r ă pitoare, trecători nedoriţi etc;

-

deşi perioada de boncănit, la munte, este, de regulă, între 10 septembrie şi 10 octombrie, avândmaximum de intensitate între 20 şi 30 septembrie, totuşi se pot produce decalări din cauza stării vremii. Lacâmpie, în vestul ţării, perioada începe cu 1-2 să ptămâni mai devreme;

-

în unii ani poate avea loc aşa-numitul „boncănit întârziat", adică după perioada obişnuită şi se

produce atunci când vreo ciută nefecundată, de obicei una tânăr ă, intr ă târziu în călduri. El este de scurtă durată şi se recomandă să se împuşte ciuta nu taurul, căci ea va da naştere unor viţei întârziaţi, care nu vor

putea trece cu bine peste o iarnă aspr ă;- nu totdeauna un cerb pe care l-am văzut mereu lângă cârdul de ciute îşi va păstra locul; locul lui

poate fi luat de altul care îl va bate;-

unii dintre „lăturaşi" r ămaşi f ăr ă ciute, păr ăsesc terenul şi vagabondează în fonduri vecine,încercându-şi norocul în altă parte. Pot face şi 10-30 km într-o noapte. Ei sunt aşa-numiţii cerbi „călători" sau„căutători", nu sunt dintre cerbii cei mai tari, deci vânătorul se va mulţumi cu unul dintre ei numai în lipsă deceva mai bun. Să nu căutăm a-i ajunge din urmă, căci nu vom reuşi. Merg mai repede decât noi. Tot ce se

poate face este a căuta să le ieşim în cale, undeva;- profunzimea glasului cerbului nu este totdeauna un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei. Mai

degrabă ne ajută felul de a boncăni. Cel bătrân de obicei boncăneşte rar, puţin şi scurt. Cel tânăr invers, este

mai agitat, mai zgomotos şi parcă, spre deosebire de cel bătrân, care caută să fie cât mai discret şineobservabil, ar vrea ca toţi să-l vadă şi să-l bage în seamă.



36

Vânătoarea din căru ţă se bazează pe obiceiul vânatului, în general, şi al cervidelor, în special, de a seferi mai puţin de căruţa ţăr ănească decât de omul mergând pe jos. Vânătorul merge în căruţă, iar când vedevânatul, coboar ă în partea opusă şi se adă posteşte după un arbore, o tuf ă, ca să nu fie văzut. Căruţa îşicontinuă drumul cu vizitiul, vânatul este atent la căruţă, iar vânătorul poate trage liniştit. La nevoie, folosindzgomotul f ăcut de căruţă, vânătorul se poate apropia de vânat sau poate căuta o poziţie mai favorabilă detras. Avantajele metodei: este comodă şi accesibilă şi celor ce merg greu, te poţi apropia mai mult de vânat.Dezavantaje: este practicabilă numai la câmpie sau coline joase, accesibile căruţei, nu este aşa de pasionantă

ca pânda sau apropiatul şi în cazul când vizitiul nu este destul de îndemânatic iar caii sunt sperioşi, se pot produce accidente.

Condiţii pentru reuşită:-

Căruţa să nu scâr ţâie tare. în acest scop la capetele bucşei roţii se pun garnituri de piele sau cauciuc.-

Caii să nu fie albi sau de culoare deschisă.- Drumurile de căruţă să meargă cam pe lângă locurile unde se ţine vânatul.-

Căruţa să nu fie înaltă (pericol de r ăsturnare) şi pe cât posibil nu cu arcuri. Cea mai indicată este o platformă aşezată pe osii, vânătorul şezând pe ea cu picioarele atârnând.

-

Nu se trage din căruţă, ci vânătorul se dă jos, lasă căruţa să se îndepărteze până nu se mai vede şi abia atuncitrage. Aceasta din motivul ca vânatul să nu-şi piardă încrederea în oamenii ce merg cu acest fel de vehicul.

-

În căruţă arma nu se poartă încărcată.În condiţiile din ţara noastr ă, metoda aceasta s-ar putea aplica la cerbi doar în jude ţele: Timiş, Arad,

Bihor, Ilfov şi Prahova, unde sunt cerbi şi la câmpie şi coline, în alte ţări, cu alte condiţii de relief, se aplică în mod curent.

Vânătoarea cerbului la goană . S-ar părea ciudat că se vorbeşte de vânătoarea de cerbi la goană, cândştiut este că orice piesă de cervide, indiferent de sex, înainte de împuşcare, trebuie observată din punctul devedere al vârstei şi calităţii, lucru foarte greu de realizat la goană. Metoda aceasta este considerată chiarincorectă în cazul cervidelor. Totuşi sunt situaţii când ea pare necesar ă, cum ar fi o reducere masivă deefectiv în cazul unei densităţi exagerate şi arunci când este nevoie să se împuşte, în timp scurt, un marenumăr de cerbi. De fapt nu este vorba despre o goană propriu-zisă în accepţiunea clasică a cuvântului, ci estevorba despre o „împingere" a cerbilor spre locurile unde stau vânătorii. Aceştia vor alege exemplarele pecare le vor împuşca şi nu vor trage la întâmplare în toţi cerbii ce vin spre ei. În altă ordine de idei, goana lacerb, la că prior şi capra neagr ă, la noi este interzisă prin lege (art. 32 litera „g" din Legea nr. 103/1996). Înastfel de situaţii se procedează astfel:

-

Identificăm por ţiunile unde stau cerbii precum şi trecătorile lor, acestea din urmă trebuind să fieinventariate pentru a cunoaşte necesarul de vânători.

- Să se ţină cont de direcţia vântului. Cu vânt r ău, cerbii nu vor putea fi goniţi.-

Vânătorii să fie dintre cei cu experienţă, care dintr-o privire să poată aprecia dacă un cerb sau altul poate fi împuşcat sau nu. De asemenea, să nu fie dintre cei lacomi, gata să împuşte orice.

-

Goana să se facă f ăr ă zgomot. Altfel cerbii vor trece înapoi, peste linia de gonaşi. în special taurii dauînapoi.

- Să se noteze punctele pe unde au trecut cerbii şi câţi anume, pentru a cunoaşte trecătorile pe viitor.-

O goană de propor ţii reduse se poate face cu 1-2 vânători şi 2-3 gonaşi, la cerbii care, dimineaţa,după păşunat şi înainte de a se retrage în adă postul de peste zi, s-au oprit, eventual s-au şi culcat înapropierea păşunii. Goana se face încet, cu opriri dese, f ăr ă alt zgomot decât cel al paşilor.

-

La tras, se cere atenţie pentru a nu pune în pericol viaţa gonaşilor. Din acest punct de vedere, terenul

ondulat este mai avantajos. Imitarea glasului cerbului în perioada boncănitului, de către vânător sau însăţitorul său, nu este o

metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat. Metoda este foarte utilă şica mijloc de diversiune, în sensul că atunci când cu ocazia dibuitului, cerbul ne aude, lansând un glas de

boncănit, acesta poate să se liniştească, iar noi putem continua apropiatul.Oricare ar fi metoda aplicată, personalul care însoţeşte pe vânător trebuie să-1 ajute pe acesta la

rezematul armei, cur ăţitul câmpului de tragere etc.Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie - 15 decembrie.

VALORIFICAREA CERBILOR

Pentru adevăratul vânător, produsul principal îl constituie trofeele: coarnele şi caninii. Carnea este

produs secundar. în cazul valorificării prin vânători din alte ţări, aceştia primesc, în schimbul sumei plătite,numai trofeele, carnea r ămânând să fie valorificată de deţinătorul fondului (dacă vânătorul nu solicită în modexpres cumpărarea cărnii).



37

Punerea în valoare a cerbului prin vânători din alte ţări are avantajul că popularizează peste hotarefrumuseţile şi bogăţiile noastre. în unele cazuri, acest mod de valorificare poate avea şi unele dezavantaje,deoarece vânătorul str ăin caută trofee capitale şi poate duce la degradarea vânatului prin scoaterea numai aacestor exemplare.

De aceea, la valorificarea prin vânători din această categorie, trebuie luate anumite măsuri de precauţie:să se vâneze numai atâţia cerbi mari câţi permite efectivul, iar vânătorii să dea garanţii că, în cazul unorexpoziţii, vor pune la dispoziţie trofeul.

Oricare ar fi modul de valorificare prin împuşcare, trebuie luate măsuri ca trofeul (coarnele) să fie păstrat şi montat corect, cu maxilarul superior întreg, precum şi cu cel inferior pus în dosul plăcii de lemn (nunumai partea cu molarii şi premolarii, ci şi cea cu incisivii). Trofeele, chiar şi cele mai mici, pot avea ovaloare pentru vântor şi ca material didactic pentru şcoli şi instructaje, apoi pentru a instrui pe cei ce urmează a face selecţie prin împuşcare. Carnea se lasă să se r ăcească şi numai după aceea se manipulează.

În scopul clasificării trofeelor de vânat după criterii obiective, Consiliul Internaţional de Vânătoare aelaborat aşa - numitele „formule". Unele elemente din formulele trofeelor necesită măsur ători, alteleaprecieri.

Măsur ătorile se efectuează cu o ruletă de metal, cu banda lată de cea 5 mm. Nu se recomandă folosirearuletelor de pânză, deoarece, cu timpul, ele se întind şi dau rezultate mai mici decât sunt în realitate; ruletemai late nu sunt admise de formulă, deoarece nu se pot aplica bine la curburile coarnelor şi por ţiunile cu

perlaj mare şi, în consecinţă, dau alte rezultate decât cele reale.In cele ce urmează, la tratarea fiecărei specii cu torofee, vor fi prezentate formulele în vigoare, şi vom

începe bineînţeles cu prezentarea fişei de evaluare a trofeului de cerb comun.

EVALUAREA (PUNCTAJUL) TROFEELOR DE CERB COMUN

Lungimile şi circumferinţele se măsoar ă cu precizie de 1 mm.Elementele ce se măsoar ă sau se apreciază sunt:

Lungimea pr ă jinilor. Se măsoar ă ambele pr ă jini, se face media, apoi se înmulţeşte cu 0,5. Măsurarease face pe curbura exterioar ă a pr ă jinii, începând de la marginea inferioar ă a rozetei (spre cilindrul frontal),

până la cel mai îndepărtat vârf al coroanei. Pentru aflarea acestui vârf, la nevoie, se fac încercări. Ruleta nuse apasă în golul ce urmează după rozetă, ci se trece peste acesta. în rest însă ruleta urmăreşte toate curburile,aşa cum este pr ă jina.

Ramurile ochiului. Se măsoar ă începând de la partea superioar ă a rozetei, pe curbura exterioar ă aramurii, până la vârf. Media celor două ramuri se înmulţeşte cu 0,25.

La ramurile mijlocii, măsurarea pleacă din punctul unde pr ă jina începe să se îngroaşe ca rezultat alîmbinării cu cea a ramurii mijlocii. Se măsoar ă tot pe curbura exterioar ă. Media se înmulţeşte cu 0,25.

Modul de efectuare a măsurătorilor la coarnele de cerb

De menţionat că la măsurarea f ăcută de două persoane diferite la acelaşi trofeu pot rezulta diferenţe,deoarece punctul de începere al măsur ătorii poate fi apreciat în mod diferit. La circumferin ţ a rozetelor, ruletanu se apasă în eventualele scobituri, ci se trece peste ele. Deoarece, o ruleta îngusta, cum este cea de 5 mm,alunecă de pe rozetă şi se întâmplă, să se obţină valon mai mici decât cele reale, se recomandă ca, în mod

excepţional, şi numai la măsurarea rozetelor, să se folosească o ruletă mai lată. Media celor două circumferinţe, exprimată in centimetri, reprezintă punctele.Circumferin ţ ele pr ă jinilor , atât cele de jos, cât şi cele de sus, se măsoar ă in punctele unde pr ă jinile

sunt mai subţiri. La fiecare circumferinţă, un centimetru reprezintă un punct.



38

Greutatea se stabileşte cu precizie de 10 g şi se refer ă la trofeul uscat (nu imediat după fierbere). Seconsider ă trofeu tăiat normal cel cu osul frontal şi nazal. Daca maxilarul superior este întreg, inclusiv dinţii,atunci se face o scădere de la 0,5 la 0,7 kg după mărimea craniului. în cazul când trofeul este Tar ă osul nazal(numai cu osul frontal), se adaugă până la 100 g, după măsura în care este scurtat. Daca modul de tăiere acraniului nu se încadrează în nici una din situaţiile de mai sus, atunci cifra de scăzut sau de adăugat se ia prinapreciere. Pentru fiecare kilogram r ămas după scăderile sau adăugirile respective, se socotesc 2 puncte.

Numărul ramurilor. Contează drept ramuri cele care au cel puţin 2 cm lungime, precum şi cele care au

fost rupte de cerb în cursul luptelor, indiferent de lungimea por ţiunii r ămase. Nu se iau în considerare celetăiate sau rupte după moartea cerbului şi nici cele puse artificial.

Se număr ă ramurile r ămase valabile pe ambele pr ă jini, iar fiecare din ele primeşte un punct. Deschiderea coarnelor se măsoar ă în partea interioar ă a pr ă jinilor, acolo unde ea este maximă,

punctele de măsurare trebuind să fie faţă în faţă. Se calculează apoi cât reprezintă, în procente, deschidereadin media lungimii pr ă jinilor. Exemplu: deschiderea măsurată este de 88 cm, iar media lungimii pr ă jiniloreste de 110 cm. Deschiderea va fi de 80%. Se acordă, pentru deschidere, următoarele puncte: sub 60% niciun punct; 60-70%=l punct; 70,l-80%=2 puncte; peste 80%=3 puncte.

PUNCTAJUL PENTRU COROAN Ă ESTE: -coroană simplă, în total, la ambele pr ă jini, cu 5-6 ramuri scurte şi subţiri 1 punct-

coroană simplă, în total 5-7 ramuri, dar mai lungi şi mai groase ........... .. 2-3 puncte-

coroană simplă, în total cu 6-7 ramuri lungi şi groase; coroană dublă sau coroană ramificată având, laambele pr ă jini, în total 8-9 ramuri scurte şi subţiri ................................... .. 4—5 puncte- coroană dublă sau ramificată, în total cu 8-9 ramuri lungi şi groase ..... ... 6-7 puncte- coroană masivă, cu ramuri lungi şi groase în număr de cel puţin 10, în total, la ambele pr ă jini, fie palmate,fie în formă de cupă....................................................................................................... 8-10 puncte

Culoarea coarnelor:-

galbene sau colorate artificial................................................................ 0 puncte-

cafeniu deschis, sur ............................................................................... 0-0,5 puncte- cafeniu ................................................................................................... 1 punct- cafeniu închis ........................................................................................ 1,5 puncte- negru ...................................................................................................... 2 puncte

Perlajul:

-

pr ă jini netede ......................................................................................... 0 puncte-

pr ă jini slab perlate ................................................................................. 1 punct-

pr ă jini bogat perlate ..................................................................... . ....... 2 puncteVârful ramurilor:

- vârfuri neascuţite şi nepoleite ............................................................... 0 puncte- vârfuri ascuţite şi întunecate ................................................................. 1 punct-

vârfuri ascuţite şi poleite ....................................................................... 2 puncte Ramura de ghe ţ uri , dacă există, se evaluează în funcţie de lungimea şi grosimea ei, de la 0 la 2 puncte. Penaliz ări (scăderi pentru defecte). Din totalul punctelor se pot scădea de la 0 la 3 puncte pentru

defecte ca: asimetrie, deformaţii, deschidere exagerată sau mică etc.Punctele necesare pentru premiere sunt ar ătate în tabel.

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967*Denumirea Puncte Denumirea Puncte

Medalia de aur peste 210 Premiul I de la 210Medalia de argint 200,1-210 Premiul II 190-209,9

Medalia de bronz 190,1-200 Premiul III 170-189,9

*A fost acceptată şi la celelalte expoziţii ulterioare şi se foloseşte şi în prezent.



39

Exemplu practic de evaluare:

Nr. crt. Elemente Stg.dr.

Rezultatulmăsurării

Total Media Coef. Puncte

1 Lungimea pr ă jinilor st.dr.

124,2124 4

248,6 124,3 0,5 62,15

2 Lungimea ramurii ochiului stg

dr.

41,0

37,8

78,8 39,4 0,25 9,85

3 Lungimea ramurii mijlocii stg.dr.

40,538 5

79,0 39,5 0,25 8,87

4 Circumferinţa rozetelor stg. 33,5 66,3 33,15 1 33,15

5 Circumferinţa pr ă jinii în partea inferioar ă

stg.dr.

19,318,6

19,3018,60

6 Circumferinţa pr ă jinii înartea su erioar ă

stg.dr.

18,117,9

18,1017,90

7 Greutatea coarnelor 12,8-0,7=12,1 2 24,408 Deschiderea (până la 3 pct) 96 cm=77% 2

9 Numărul ramurilor 7+7 = 14 1410 Puncte de frumuseţe Culoarea (până la 2 puncte) 1,75

11 Perlajul (până la 2 puncte) 1,2512 Vârful ramurilor (până la 2 1,7513 Ramura de gheţuri (până la 2 2

14 Coroana (până la 10 puncte) 4,50Total puncte 239,87

15 Eventuale penalizări pentrudefecte (până la 3 puncte)Motivarea penalizărilor -

16 Punctajul final al trofeului 239,87 Notă. La formula veche Nadler, poziţiile 3 şi 13 nu intr ă în calcul; la poziţia 12 se acordă până la 1

punct, iar la poziţia 14 până la 4 puncte.

Actualul record naţional al României la cerb comun este de 261,25 puncte C.I.C.; el provine dinVrancea (Soveja) şi a fost recoltat în anul 1980. În ierarhia mondială acesta ocupă în prezent locul şapte.

LOPĂTARUL DAMA DAMA (L)

DESCRIERE

Masculul se numeşte lopătar sau cerb-lopătar; femela se numeşte ciut ă de lopătar sau lopăt ări ţă , iar puiul până la 1 aprilie al anului al doilea al vieţii, adică până la vârsta de 9-10 luni, poartă denumirea de vi ţ el(vi ţ ea) de lopătar. Masculul de diferite vârste, deci cu coarne în diferite stadii de dezvoltare, primeşte variatedenumiri; femela între 1 şi 2 ani se numeşte junincă.

Deşi în coloraţia părului există diferenţe, cu toate că şi în conformaţia lopeţii coarnelor pot fi deosebiriîntre lopătarii din diferite regiuni totuşi, în ţara noastr ă şi în Europa, se consider ă că există o singur ă speciede lopătar.

Date biometrice. Lungimea capului plus a trunchiului este de 130-160 cm; înălţimea la greabăn, 85-110cm; coada este mai lungă decât a altor cervide. în ce priveşte greutatea corporală, există variaţii în funcţie de

bonitatea terenului de vânătoare. în lipsă de date din ţara noastr ă, dăm câteva cifre din literatura germană:masculul, la începutul boncănitului, atinge greutatea maximă de 120 kg, media fiind de cea 70 kg în

biotopurile bune şi 45-50 kg în cele slabe; la ciute cea maximă este de 65 kg, media fiind de 29-37 kg;

junincile au 4-8 kg mai puţin; viţelul are 12-20 kg, la 8-9 luni. în parcuri cu densitatea mare şi cu libertateade mişcare limitată, greutăţile corporale sunt mai mici. Toate greutăţile de mai sus se refer ă la vânatul înstare eviscerată.



40

Culoarea părului, vara este brună deschis cu pete albe pe spate şi pe laturile corpului, iar pe parteainterioar ă a picioarelor şi pe abdomen albă. Iarna, culoarea devine brună închis, cu pete mai deschise la culoare.Petele deschise de pe corp care la puiul de cerb comun şi că prior dispar în câteva luni, la lopătar se menţin toată viaţa, cu excepţia indivizilor de culoare albă şi neagr ă. La lopătar, mai mult ca la alte cervide, apar diferenţe încoloraţia părului. Astfel se pot vedea exemplare chiar de culoare albă. La aceste exemplare petele albe aparnumai la viţei, apoi dispar. Exemplarele albe sunt dăunătoare, deoarece tr ădează prezenţa cârdului în care segăsesc. Există şi lopătari care, vara, au părul de culoare brună închis, iar iarna de culoare şi mai închisă, f ăr ă

însă a deveni neagr ă. Petele albe există şi în acest caz numai în stadiul de viţel, f ăr ă însă a fi aşa de pronunţateca la lopătarii de culoare normală. Nă pârlirea are loc de două ori pe an, primăvara şi toamna.

Lopătarul are incisivi numai în maxilarul inferior, iar caninii de obicei lipsesc. După momentulapariţiei dinţilor şi apoi după gradul lor de tocire, se poate cunoaşte vârsta lopătarului.

Coarnele se formează în ianuarie-februarie în cel de al doilea an calendaristic de la f ătare, adică lavârsta de 7-8 luni; atunci, cilindrii frontali sunt dezvoltaţi şi pe aceştia încep să crească primele coarne-suliţele, care sunt complet dezvoltate şi cur ăţate de păr la mijlocul lui august.

Aceste suliţe cad începând de la mijlocul lunii aprilie până în mai şi în locul lor cresc, în condiţii bunede trai, coarne care au ramura ochiului, ramura mijlocie şi un început de lopată. Lopătarilor adulţi le cadcoarnele în aprilie, celor bătrâni mai devreme ca celor tineri. Cur ăţirea de păr a coarnelor se produce de lasfâr şitul lui august până la mijlocul lui septembrie, cu decalaj între tineri şi bătrâni. Coarnele ajung maximuldezvoltării lor când lopătarul are vârsta de 9-10 ani. Ele sunt cu atât mai valoroase cu cât au pr ă jinile mailungi şi mai groase şi mai cu seamă cu cât lopata este mai lungă şi mai lată.

Aprecierea vârstei lopătarului viu mascul după forma corpului: a - lopătar tânăr de 3 ani;b - lopătar de vârstă mijlocie (5-6 ani); c - lopătar de cca 9 ani

Aceasta trebuie să înceapă cât mai aproape de ramura mijlocie şi să facă cu aceasta un unghi drept (nu

ascuţit). Forma coarnelor este ereditar ă. Lopătarul de diferite vârste poartă denumiri diverse, în funcţie demărimea coarnelor.Dimorfismul sexual se manifestă la lopătar nu numai prin mărimea corpului, ci şi prin faptul că numai

masculul poartă coarne. Raportul numeric dintre cele 2 sexe recomandat este de 1:1,2. Dacă el ar fi 1:1, atunci, după acest

autor, numărul masculilor bătuţi în luptă sau slabi, care pleacă din teren, ar fi mai mare. Alte opinii sunt pentru raportul 1:1. Ne asociem acestei păreri.

Longevitatea este de 20-25 ani.Aprecierea vârstei lopătarului. La lopătarul viu. Un lopătar tânăr se cunoaşte după corpul zvelt,

gâtul subţire, capul lunguieţ, ţinut în sus; un lopătar bătrân (cca 9 ani) se caracterizează prin: corp plin, gâtgros, puternic, părul de culoare mai închisă decât la cel tânăr, coarne impunătoare.

Aprecierea vârstei lopătarului împuşcat se face după dentiţie ca şi la cerb.

- Vârsta până la 2 ½ ani se apreciază, ca şi la cerbul comun după stadiul de dezvoltare a dentiţiei.În acest scop, compar ăm felul dinţilor din maxilarul inferior al lopătarului împuşcat cu cel din tabelul

12 şi vedem la care lună sau grup de luni corespunde.



41

Dentitia lopătatului devine completă la vârsta de 2 ½ ani, ca şi la cerb.De la vârsta de 2 ½ ani în sus, ne servim de gradul de uzur ă al incisivilor, premolarilor şi molarilor, ca

şi la alte cervide. în acest scop, compar ăm dentitia din maxilarul inferior al lopătarului cu desenele dinfigurile 41 şi 42 şi vedem cu care este identic sau se aseamănă mai mult. Precizia este, şi în acest caz, de 1-2ani.

Pentru a uşura aprecierea, a fost întocmit tabelul 13 în care au fost rezumate caracterele principalenecesare cunoaşterii vârstei lopătarului.

Glasul. Lopătarul boncăneşte, dar glasul lui este inferior celui al cerbului, atât ca intensitate, cât şi camodulaţii; este mai mult un mormăit, un grohăit slab. Când este surprins şi se sperie, scoate un glas despaimă ca şi cerbul comun.

Sim ţ urile sunt tot aşa de agere ca şi ale cerbului; de aceea, apropiatul unui lopătar, crescut în terenulliber, este uneori mai dificil decât al unui cerb. După ce a fost speriat de vânător şi s-a pus în mişcare, nu selinişteşte, deci urmărirea ar fi f ăr ă rezultat. Altfel stau lucrurile cu lopătarii crescuţi în captivitate, deoarecese îmblânzesc uşor.

Urmele. Înf ăţişarea păr ţii inferioare a piciorului lopătarului (a tălpii piciorului) se deosebeşte de cerb prin aceea că urma-tipar este mult mai mică, mai lunguiaţă (ascuţită); perniţele sunt propor ţional mai maridecât la cerb, ocupând cam jumătate din lungimea copitei, pe când la cerb ele reprezintă cam o treime.

Lungimea pasului la taurul de lopătar este de 45-47 cm, pe când a unei ciute de cerb comun este de 57cm, deci nu este posibilă nici o confuzie. Lungimea obişnuită a saltului la taurul lopătar este de 2-2,75 m, iara ciutei de 1,5-2. în fugă face impresia că sare cu toate 4 picioarele deodată - salt caracteristic. Fuge cu oviteză mică, de aceea este mai uşor de prins de lup decât cerbul comun. Când fuge, îşi ţine coada în poziţieorizontală şi numai când este r ănit o lasă să atârne - semn caracteristic.

Excrementele sunt mai mici decât ale cerbului. Se deosebesc şi ca formă, prin aceea că la ambele sexeforma este aceeaşi.

ECOLOGIE

Biotopul favorabil lopătarului se deosebeşte fundamental de cel al cerbului comun. Biotopul optim pentru lopătar îl constituie pădurile de foioase de întindere mică (500-1000 ha) cu goluri în interior, întrecare se intercalează terenuri agricole, dat fiind că din acestea îşi completează hrana găsită în păduri. îi suntfavorabile regiunile de şes şi coline cu climă dulce; nu-i convin terenurile de mare altitudine, cu climă aspr ă şi populate cu r ă pitoare mari. Reiese de aici că, în condiţiile din ţara noastr ă, unde cerbul comun populează,cu mici excepţii, numai regiunile de munte, lopătarul necesită fonduri de vânătoare separate.

În ce priveşte fidelitatea faţă de locul de trai, femelele nu se îndepărtează decât câţiva kilometri delocul obişnuit de şedere; taurii însă, în perioada de boncănit, pot pleca la distanţe mari, pentru ca după terminarea perioadei de împerechere, să revină la locul de plecare. Fac acest lucru îndeosebi cei învinşi înluptă, cei slabi. Acest mod de comportare obişnuit nu exclude deplasarea de cârduri întregi de lopătari, dacă intervine lipsa de linişte.

Răspândirea. Lopătarul este originar din ţările mediteraneene. încă din secolele 3 şi 4 e.n. a fostcolonizat de romani în Peninsula Iberică, Galia şi insulele Britanice. în Europa Centrală a fost aclimatizat însecolul al XVI-lea. în ţara noastr ă, în a doua jumătate a secolului trecut este semnalat în Banat şi Crişana, dardovezi certe despre existenţa lui avem din anul 1904, când a fost înfiinţat parcul de vânat Şarlota (jud.

Timiş), în suprafaţă de 1197 ha, în care, pe lângă cerbi, au fost aduşi şi lopătari din Austria, Cehoslovacia şiEuropa Centrală. Un număr de cea 210 lopătari se găsesc în judeţele: Alba, Bacău, Buzău, Mehedinţi, Sălaj,Vaslui şi Vâlcea.

Exemplarele scă pate din parcuri s-au r ăspândit în terenurile din jur, dar numărul lor nu era mare. După cel de-al doilea r ăzboi mondial, Direcţia economiei vânatului şi AGVPS au f ăcut colonizări masive eliberândîn teren un număr de circa 700 lopătari, încât în anul 1968 această specie era reprezentată aproape în toateregiunile ţării.

În anul 1968, în Banat, circa 500 lopătari erau în parcul Şarlota. în Argeş, majoritatea se găseau înfondul de vânătoare 98 Mozacu, din ocolul silvic Costeşti. Lopătari numeroşi se găseau în jud. Ilfov laocoalele silvice Snagov, Comana şi R ăcari; în jud. Bihor la ocolul silvic Săcuieni; în judeţul Arad la ocolulsilvic Chişineu-Criş; în jud. Hunedoara în parcurile din ocoalele silvice Haţeg şi Baia de Criş, în Olt la ocolulsilvic Caracal, iar în Suceava la ocolul silvic Pătr ăuţi. Din efectivul de 4030 lopătari, în 1968, un număr de

cea 900 erau în parcurile Şarlota, Valea Lungă şi Haţeg, iar restul de cea 3130 în terenurile libere.La populările cu lopătari efectuate după cel de-al doilea r ăzboi mondial, s-au folosit, în majoritate,

animale din parcul Şarlota.



42

În anul 2000, efectivele de lopătari ale României erau de 6000 exemplare, iar recoltele de 500 buc.Sunt semnalaţi în 26 de judeţe ale ţării: Arad (2000 buc), Timiş (700 buc), Olt (620 buc)', Argeş (430 buc).

ETOLOGIE

Vârsta maturit ăţ ii sexuale la femele este de 1 an şi 5 luni când - practic - se împerechează junincile şifată la vârsta de 2 ani. Rar se întâmplă să r ămână vreuna nefecundată până la vârsta de 2 ani şi 5 luni.

Perioada de împerechere începe de la mijlocul lunii octombrie şi ţine până la mijlocul lunii noiembrie.Acesteia îi premerge o perioadă de îngr ăşare de circa 2 luni (august-septembrie).

Între tauri se dau lupte aprige, în liniştea serii, putându-se auzi zgomotul loviturilor de lopeţi.Boncănitul lopătarului nu se poate compara cu cel al cerbului comun nici ca intensitate, nici ca modula ţie.Este mai slab şi mai monoton. Boncănesc numai seara şi dimineaţa; doar pe la mijlocul perioadei, pot fiauziţi şi noaptea. Lopătarul mascul degajă în timpul boncănitului un miros specific Femelele îşi menţincapacitatea de reproducţie până la o vârstă înaintată.

Durata gesta ţ iei este de 7 1/2 luni. 12% din femele fată în mai, 72% în iunie şi 16% în iulie, deci cucirca 2 să ptămâni mai târziu decât cerbul comun şi că priorul. Cam 5% din ciute fată câte 2 viţei, restul câteunul. Viţeii r ămân cu mama lor până toamna târziu.

Sociabilitatea la lopătar este mai pronunţată decât la cerbul comun. După terminarea perioadei deîmperechere, se pot vedea, separat, cârduri de ciute şi viţei şi separat de tauri. Totuşi, în terenurile cu

densitate mică, se pot întâlni lopătari bătrâni, tr ăind izolaţi. Activitatea de peste zi a lopătarului este mult maiintensă decât a celorlalte cervide. Mult timp se găseşte în mişcare la păscut, fapt care deranjează alte speciide vânat prin neliniştea pe care o creează. Totuşi, afirmaţia că cerbul comun şi lopătarul nu se suportă unul

pe altul în acelaşi teren nu corespunde integral realităţii. Se pare că cele două specii au preferinţe deosebitefaţă de păşune: lopătarul ar prefera speciile de graminee, pe când cerbul comun speciile de buruieni. Dreptconsecinţă, îşi aleg locuri de păscut deosebite. Excrementele lopătarului ar avea un miros dezagreabil, motiv

pentru care cerbul ar evita locurile unde a păşunat lopătarul.În ţara noastr ă, asemenea probleme nu se pun, deoarece, numai în foarte rare cazuri, cerbul comun şi

lopătarul tr ăiesc pe aceeaşi suprafaţă (în parcuri), aria lor de r ăspândire fiind diferită. Sporul anual nu este stabilit în condiţiile din ţara noastr ă. Dat fiind că lopătarii populează numai

regiunile de deal şi câmpie, unde nu sunt lupi, sau apar rareori, apreciem sporul anual la lopătar de 50-60%din numărul ciutelor, el putând varia de la un loc la altul. în biotopuri defavorabile este mai mic.

În captivitate se îmblânzeşte uşor, iar în parcuri este mai puţin sperios decât în terenul liber. Faptul că în fugă, ţine coada ridicată sau o mişcă, ajută să se facă deosebire între că priori, femele şi viţeii de lopătar.

Nu se scaldă, cum face cerbul comun. Săr ăriile le cercetează mai cu lăcomie decât alte cervide. Hrana constă din graminee, frunze şi lujeri de arbori şi arbuşti, şi când există, consumă cu multă

lăcomie ghindă, jir, pere şi mere pădureţe. Pare a fi mai puţin pretenţios la alegerea sortimentelor de hrană decât cerbul comun. Prin ogoare de vânat, se poate preveni sau micşora paguba pe care o face lopătarulculturilor forestiere. Ca plante de cultivat în ogoare se recomandă: lucerna, trifoiul roşu, sparcetă, ovăzul,rapiţa, varza palmier, napii porceşti ş.a. Ca hrană complementar ă se poate da: otavă, lucerna, trifoi roşu,sparcetă, toate bine uscate, snopi de ovăz şi mazăre din care însă el va consuma numai frunzele şi tulpinilesubţiri, apoi frunzare, inclusiv frunze de napi porceşti.

Otava de luncă sau pădure este o hrană complementar ă de bună calitate. Mănâncă cu plăcere castane

sălbatice şi ghindă. De reţinut că sarea nu trebuie să lipsească din teren. Pagubele cauzate pădurii şi culturilor agricole depind de cantitatea hranei naturale existente în teren, precum şi de densitatea efectivului. în terenurile de vânătoare liniştite, în care lopătarul poate ieşi în căutareahranei oricând, pagubele sunt neînsemnate, dacă densitatea nu depăşeşte cifra optimă. Unde nu este linişte,iar vânatul este nevoit să se concentreze în anumite puncte şi să se hr ănească cu ce găseşte acolo, pagubeleaduse prin roaderea puieţilor şi cojirea arborilor pot să fie însemnate. Nu se poate da o ordine de preferin ţă,aceasta depinzând de compoziţia arboretelor. Dat fiind că o bună parte din timp stă în culturile agricole, unde

poate r ămâne zile întregi, mai ales când culturile sunt înalte, face şi aici pagube, nu numai. prin ceea ceconsumă, ci şi prin culcuşuri şi călcat. Cu toate acestea, atât pagubele cauzate în păduri, cât şi cele înterenurile agricole sunt mai mici decât cele f ăcute de cerbul comun.

Densitatea admisibilă din punct de vedere economic este, după Ueckermann (1956), în fondurile f ăr ă teren agricol, de 2-10 lopătari la 100 ha pădure, în funcţie de bonitate, şi 4-14 în cele care în jurul lor au şi

pădure. Acelaşi autor susţine că lopătarul este mai puţin pretenţios la alegerea hranei decât că priorul. Dar,având în vedere că acelaşi autor dă pentru că prior o densitate de 3-11 capete, la 100 ha, iar pentru cerb 1,5-2,5 indivizi, socotim că densitatea pentru lopătar este exagerată. Până la stabilirea unei cifre oficiale la noi în



43

ţar ă opinăm pentru o densitate de 3-7 lopătari la 100 ha pădure. Dacă pe aceeaşi suprafaţă tr ăiesc şi altecervide, cifra densităţii trebuie redusă, propor ţional.

Fluctua ţ ii mari de efective , în cursul anilor, nu se constată la lopătar. Pierderile de viţei sunt mici, iarrezistenţa la boli şi la intemperii a lopătarului este mai mare decât a altor cervide.

Duşmani. Boli. Cei mai mari duşmani ai lopătarului sunt lupul şi râsul. Populările artificiale au fostzădărnicite de lupi în anumite locuri. Pagube cauzează şi câinii hoinari, atât prin uciderea viţeilor, cât şi printulburarea liniştii. Sporirea corespunzătoare a efectivelor este frânată şi de vânătoarea ilegală, abuzivă, adică

de braconaj. M ăsuri de ocrotire. Acolo unde densitatea este mică, se cer măsuri generale de ocrotire; unde este mai

mare (există multe fonduri de vânătoare în această categorie) este necesar să se recolteze raţional, nelăsând să fie depăşită densitatea suportabilă economic. Pentru populari, propunem să fie folosiţi numai lopătari de bună calitate luaţi din terenul liber, în special din judeţele Arad, Timiş şi Bihor şi nu din parcuri de vânătoare.


Metode de vânătoare a lopătarului. Pentru a şti cum poate fi vânat, trebuie reamintite următoarele particularităţi biologice ale lopătarului.

- Din fire este mult mai neastâmpărat decât cerbul comun şi că priorul. Este mereu în mişcare şi îşi păstrează neregulat trecătorile. Dar, chiar dacă nu iese mereu pe aceeaşi cărare, iese totuşi la păşune în

aceleaşi poieni, terenuri de cultur ă sau parchete, încât oarecare şanse ofer ă şi pânda. Apropiatul se poate practica mai cu seamă în perioada împerecherii lui (sfâr şit de octombrie - început

de noiembrie), dar este posibil şi după aceea, când taurii se adună în grupuri, iar frunza, în mare parte, acăzut.

Metoda goanei este mai potrivită pentru lopătar decât pentru cerb, deoarece merge destul de bine înfaţa gonacilor.

Din căru ţă se vânează la fel ca şi cerbul comun cu specificarea că lopătarul tr ăind mai mult la câmpieşi dealuri mici, vânarea lui din căruţă se poate aplica mai bine decât la cerbul comun.

- O particularitate a lopătarului, de care trebuie a se ţine seama, indiferent ce metodă de vânătoare seaplică, este aceea că o dată speriat, nu mai revine în acea zi în acelaşi loc. Trebuie aşteptată deci altă ocazie.Din acest punct de vedere este mai dificil decât cerbul comun.

Valorificarea se face ca la cerbul comun prin trofee, adică prin taxă de recoltare şi prin vânzareacărnii.

EVALUAREA TROFEELOR DE CERB LOPĂTAR

Măsur ătorile se efectuează cu precizie de 1 mm. Lungimea pr ă jinilor se măsoar ă pe curba exterioar ă a cornului, începând de la partea inferioar ă a

rozetei până la intrândul cel mai adânc din vârful lopeţii.Dacă lopata este adânc spintecată, atunci lungimea se măsoar ă până la intrândul cel mai adânc al păr ţii

celei mai late, care însă trebuie să aibă lăţimea cea mai mare cel puţin cât jumătate din lăţimea lopeţii. Ruletanu se apasă în scobitura dintre rozetă şi pr ă jină, ci se trece peste aceasta. Se face media lungimii ambelor

pr ă jini, iar rezultatul se înmulţeşte cu 0,5. Lungimea ramurilor ochiului se ia ca la cerb. Dacă însă ramura ochiului nu este situată imediat

deasupra rozetei, atunci por ţiunea dintre rozetă şi punctul de inser ţie al ramurii ochiului nu se măsoar ă.Media celor două ramuri se înmulţeşte cu 0,25.

Lungimea lope ţ ii se măsoar ă începând din punctul unde lăţimea pr ă jinii este cu cel puţin 1 cm maimare decât lăţimea minimă deasupra ramurii mijlocii şi merge până la vârful lopeţii, după regula ar ătată lamăsurarea lungimii pr ă jinii. Măsurarea se face pe partea exterioar ă a lopeţii, apăsând ruleta ca să intre înfiecare adâncitur ă. Fiecare centimetru reprezintă un punct.

Lăţ imea lope ţ ii: se caută partea cea mai lată a lopeţii şi în acel punct se măsoar ă de jur împrejur (decicircumferinţa), apăsând ruleta în fiecare adâncitur ă. Rezultatul se împarte la 2. Măsurarea se face întrescobituri, nu între vârfuri. Media celor 2 lopeţi se înmulţeşte cu 1,5.

Circumferin ţ a rozetelor , măsurarea şi punctajul se fac ca la cerbul comun.Circumferin ţ a pr ă jinilor între ramura ochiului şi cea mijlocie se măsoar ă acolo unde este cea mai

mică. Media de la cele două pr ă jini, exprimată în cm, reprezintă punctele.Circumferin ţ a pr ă jinilor între ramura mijlocie şi lopat ă se măsoar ă în punctul unde ea este cea maimică. Dacă însă lopata începe imediat după ramura mijlocie, deci circumferinţa măsurată aici ar da o cifr ă exagerată, atunci se ia circumferinţa dintre ramura ochiului şi cea mijlocie, căreia i se adaugă 1-2 puncte la



44

fiecare pr ă jină. Dacă asemenea abateri se constată numai la una din păr ţi rezultatul de la pr ă jina normală seaplică şi la cealaltă. Media celor două pr ă jini, exprimată în cm, reprezintă punctele.

Greutatea trofeului se stabileşte cu o precizie de 10 g şi se refer ă la trofeul uscat. Dacă trofeul secântăreşte cu maxilarul superior întreg, atunci se scad 0,25 kg; dacă însă partea din craniu care cuprindedinţii este retezată, atunci se scad 0,1 kg. Greutatea r ămasă, exprimată în kg, se înmulţeşte cu 2.

Pentru puncte de frumuse ţ e , se adaugă:Culoarea - galben deschis sau cenuşiu 0 puncte

-

brun mijlociu ............................................................... 1 punct-

brun închis ................................................................... 2 puncteVârfurile (ramurile) lopeţii: se pot acorda de la 0 la 6 puncte, după cât sunt de numeroase, de mari şi

de bine conformate. La acordarea acestor puncte, se iau în considerare şi ramurile mijlocii precum şi„spinul".

Supliment pentru mărime, regularitate şi frumuseţea trofeului, în general: de la 0 la 5 puncte. Penaliz ări se aplică pentru următoarele defecte:- deschidere mică - se calculează deschiderea, în procente, faţă de media lungimii pr ă jinilor, cum se

procedează la cerbul comun, apoi se scade: pentru deschiderea sub 85% -l punct, pentru deschiderea sub80%-2 puncte, sub 75%-3 puncte, sub 70%-4 puncte, sub 65%-5 puncte şi sub 60%-6 puncte;

-

defecte la conforma ţ ia lope ţ ii : multe intrânduri adânci, forma zveltă a lopeţii („pântece de peşte"). înastfel de cazuri, se aplică o penalizare de 1-10 puncte, pentru a compensa suprafaţa lipsă, în comparaţie culopata normală;

- pentru următoarele defecte ale lope ţ ii : dungi găunoase, sf ărâmicioase, sau foarte mici, se aplică o penalizare de 1-2 puncte;

- pentru lipsă de simetrie, deforma ţ ii, lope ţ i lungi şi înguste, deschidere anormal de larg ă , vârfuriartificiale , se aplică scăderi de 1-6 puncte.

În prezent, punctajul necesar pentru acordarea de medalii în cazul lopătarului este următorul: medaliade aur: peste 180 puncte C.I.C; medalia de argint: 170,00-179,99 puncte C.I.C; medalia de bronz: 160,00-169,99 puncte C.I.C.

Puncte necesare pentru premiere: Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şiNovi Sad, 1967

Denumirea Puncte Denumirea Puncte

Medalia de aurMedalia de argintMedalia de bronz

peste 175170,1-175165,1-170

Premiul IPremiul IIPremiul III

de la 180175-179,9165-174,9

Recordul naţional al României la cerb lopătar este de 204,6 puncte C.I.C şi a fost recoltat în anul 1983la Socodor - Arad.

Ca importanţă, lopătarul nu atinge nici pe aceea a că priorului, nici pe aceea a cerbului, efectivul luifiind mai mic. Propor ţia nu se va schimba mult nici în viitor. Dar şi lopătarul este un element al fauneinoastre cinegetice, deci în terenurile apte pentru existenţa lui şi unde are coarne de bună calitate, trebuieocrotit, îngrijit şi valorificat raţional. După terminarea boncănitului cerbilor comuni ofer ă şi el satisfacţii, datfiind că epoca optimă de a-1 vâna este a doua jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate a lunii noiembrie.

Perioada legală de vânătoare este 1 septembrie-15 decembrie.

Exemplu practic de evaluare a coarnelor de lopătar Nr.crt.

Elemente stg.dr.



1 Lungimea pr ă jinilor stg.dr.

68,364,2

132,5 66,25 0,533,13

2 Lungimea ramurii ochiului stg.dr.

19,316,5

35,8 17,90 0,25 4,47

3 Lungimea lopeţii stg.dr.

43,636,4

80,0 40,00 140,00

4 Lăţimea lopeţii stg.dr.

17,1515,65

32,80 16,40 1,524,60

5 Circumferinţa rozetelor stg.dr.

18,2018,50

36,70 18,35 1 18,35



45

6 Circumferinţa pr ă jinii între ramuraochiului şi cea mijlocie

stg.dr.

10,210,7

11

10,2010,70

7 Circumferinţa pr ă jinii între ramuramijlocie şi lopată

stg.dr.

12,212,0

11

12,2012,00

8 Greutatea trofeului: brută:se scade

3,100 kg0,100 k

netă 3,000 kg 2 6,009 Puncte de frumuseţe:

a) culoarea b) vârfurile ramurilor lopeţiic) mărime, regularitate

0-2 puncte0-6 puncte0-5 puncte

1,504,004,00

Total puncte (1-9) 181,15

10 Penalizări pentru:a) deschidere insuficientă

b) neregularităţi la lopată c) dungile lopeţilord) lipsă de simetrie

0-6 puncte0-10 puncte0-2 puncte0-6 puncte

49 cm = 78%2,003,001,00-

Total penalizări 6,00Punctaj final 175,15

CĂPRIORULCAPREOLUS CAPREOLUS CAPREOLUS (L)

DESCRIERE

Denumirea de că prior se refer ă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţ ap ro şu, iar femela că prioar ă; puiul, până la 1 aprilie din anul al doilea al vieţii, adică până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iad ă ). Ţapiicu coame simple, neramifîcate, care au împlinit un an se numesc suli ţ ari sau f ă pu şari, cei cu câte două ramuri la un com - furcari; în fine, cei cu coarne normale, adică cu câte 3 ramuri la fiecare com nu poartă

denumire specială la noi, dar le-am putea spune că priori de şase. La femelă, ar trebui să avem, dar încă nuavem, o denumire aparte pentru cea în al doilea an al vie ţii, care încă n-a f ătat, spre a o deosebi de cea careare sau a avut pui (de 2 sau mai mulţi ani).În fosta URSS există o subspecie denumită că prior siberian (Capreolus capreolus pygargus Pallas), maimare la corp şi cu coame mai dezvoltate, dar având aceeaşi coloraţie a părului. Se deosebeşte de că priorulnostru atât prin lungimea şi grosimea pr ă jinilor, ambele mult mai mari, cât mai ales prin faptul că rozetelesunt mai mici şi niciodată nu se ating între ele, pe când la subspecia noastr ă, de regulă, rozetele se ating sauchiar sunt concrescute. La că priorul siberian şi deschiderea coarnelor este de regulă mai mare, în raport culungimea. Tot mai frecvent, vânători din ţara noastr ă afirmă că au vânat că priori siberieni pe teritoriul ţăriinoastre. Problema ar trebui urmărită cu multă atenţie.

Lungimea corpului (cap+trunchi) la că priorul indigen este de 95-135 cm, coada este de abia 2-3 cm şi

nu se vede, dar se simte la pipăit; înălţimea la greabăn este de 65-75 cm. Greutatea corporal ă în stareeviscerată este de 20-25 kg la masculii adulţi şi de 18-22 kg la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25-1,60 kgla f ătare, 2 kg la o să ptămână, 3,3—4 kg la 4-6 să ptămâni şi 9-12 kg la 8-9 luni. În Germania, greutateamedie a ţapilor a fost de 14,9 kg, iar a femelelor de 14,2 kg. Pentru a afla greutatea că priorului viu se adaugă 25% la greutatea eviscerată. La dealuri şi munte, că priorul este mai mare decât la şes. Cu cât altitudinea estemai mare, stratul de ză padă mai gros şi de durată mai lungă, cu atât greutatea corporală a că priorului este maimare, dat fiind că elementele slabe nu rezistă condiţiilor aspre de climă şi treptat se elimină, r ămânând înviaţă numai cei viguroşi. Ca şi alte specii de cervide, greutatea corporală variază nu numai în funcţie devârstă, sex şi biotop, ci şi de la un an la altul, în funcţie de abundenţa hranei, în special de existenţa sau lipsaghindei, de asprimea iernii şi de densitatea efectivului. Ea scade atunci când densitatea a depăşit cii'ra optimă din punct de vedere biologic. Cea mai mare greutate o are că priorul în noiembrie, înainte de a intra în iarnă.Până în primăvar ă slă beşte, apoi se reface. Ţapul slă beşte din nou în perioada alergatului (15 iulie—15

august), apoi până la venirea iernii câştigă din nou în greutate. Deci, la acelaşi exemplar, greutatea variază şiîn cursul anului.Culoarea părului. La f ătare, iedul este de culoare brună cu pete albe aşezate în rânduri, fenomen de

homocromie, ca şi la cerb, în apărarea contra duşmanilor. începând din luna iulie, petele albe încep să



46

dispar ă, prin creşterea părului de culoare brun-roşcat care acoper ă haina din tinereţe. în octombrie, iedulnă pârleşte, primind haina de iarnă, cu păr lung, de culoare cenuşiu închis, ca şi adulţii.

N ă pârlirea la că prior are loc de două ori pe an: în mai-iunie, când că priorul primeşte haina de var ă deculoare roşie-brună şi în septembrie. Primii care nă pârlesc sunt că priorii tineri (1-2 ani) şi femelele sterpe;cei mai în vârstă şi femelele cu iezi schimbă părul cu câteva să ptămâni mai târziu. Durata nă pârlitului estescurtă, părul căzând uneori în smocuri mari. Nă pârlitul de toamnă are loc în septembrie, în ritm mai lent,

părul cel nou este de culoare cenuşiu închis, mai lung şi mai des, apărând corpul de frig. Caracteristica

părului de iarnă este pata albă din jurul anusului (oglinda), care vara este ştearsă. Pe abdomen şi pe parteadinăuntru a picioarelor, culoarea părului de iarnă este mai deschisă.

Formula dentar ă este: I 0/3 C 0(1)/1 P 3/ M 3/3 = 32(34). Caninul din maxilarul inferior are formă deincisiv şi este lipit de şirul incisivilor. Caninul din maxilarul superior este întâlnit rareori (1,5-2% din cazuri),de aceea, în formulă este pus în paranteză. Totalul dinţilor poate fi 32 sau 34 după cum caninul acesta există sau nu. Dentiţia că priorului devine completă prin creşterea tuturor molarilor şi prin înlocuirea dinţilor delapte cu dinţi durabili la vârsta de 1 an şi 3 luni. Pe suprafaţa molarilor există proeminenţe care se tocesctreptat până ce dispar cu totul, la vârstă înaintată. Ele se formează până la vârsta de 1 an şi 3 luni după care,

prin gradul lor de uzur ă, se poate aprecia vârsta.Coarnele, ca şi la celelalte cervide, constituie un caracter sexual secundar, existând numai la mascul.

Apariţia lor la femele este o rar ă excepţie. Numirea păr ţilor componente ale coarnelor se arată în figura 47.Coarnele se formează astfel: la iezii normal dezvoltaţi, spre sfâr şitul lunii august şi începutul lui septembrie,

pe creştetul capului încep să se dezvolte două proeminenţe - viitori cilindri frontali -care, după câtevasă ptămâni se simt la pipăit, sub pielea capului, iar mai târziu se şi văd. Pe acestea cresc primele coarne, acăror dezvoltare, inclusiv - cur ăţirea de piele -este terminată la sfâr şitul lui decembrie, începutul lui ianuarie.Primele coarne nu au rozetă. De reţinut însă că aceste prime coarne au lungimea de un cm şi numai laexemplarele bine dezvoltate ajung la câţiva centimetri. Lungimea medie a acestor coame, în febmarie, avariat între 4,2-5,1 cm, iar diametml între 2 şi 2,7 cm. Aşa decurge creşterea coamelor la iezii normaldezvoltaţi. La cei slabi însă, procesul creşterii începe cu întârziere şi se termină mai târziu, chiar la vârsta deun an. Aceste prime coarne cad, de obicei în febmarie, la cei slabi rr ai târziu, şi în locul lor începedezvoltarea celei de-a doua serii de coame, care pot fi suliţe (ţă puşi) de 8-15 cm lungime, sau comite cu câte2 ramuri la un corn (furcari), fie chiar pr ă jini cu câte 3 ramuri, la ţapii viguroşi. Ele sunt complet dezvoltateşi cur ăţite de piele, de obicei, în luna mai. Atât această serie de coame, cât şi cele ce vor urma au rozete, deci

şi prin aceasta se deosebesc de cele din prima serie. Căderea celei de-a doua serii de coarne are loc în lunanoiembrie ce urmează, indiferent de momentul când s-a terminat dezvoltarea lor (în mai sau ulterior). îngeneral, mărimea corniţelor din a doua serie constituie un bun indicator asupra capacităţii iedului de a datrofee de calitate, în viitor; acesta este momentul cel mai potrivit pentm a face selec ţie.

De la al treilea an al vieţii înainte, ţapii leapădă coamele, proces ce se realizează după cum urmează:începând cu sfâr şitul lunii octombrie, la cei bătrâni, în luna noiembrie la majoritatea ţapilor şi se termină în

prima jumătate a lunii decembrie cu cei întârziaţi (de obicei, tineri). Cu circa două să ptămâni înainte decădere, pe cilindri frontali, aproape de rozete, se formează un şănţuleţ care marchează punctul unde se vordesface coamele când vor cădea. La craniile cur ăţite de came, aceste şănţuleţe se văd clar. Căderea se

produce prin înmuierea stratului de cilindru frontal din dreptul şănţuleţului. Că priorilor vânaţi în a doua jumătate a lunii octombrie le pot cădea coamele dacă sunt lovite sau prinse în mână. După cădere, începecreşterea noilor coame, care sunt îmbr ăcate într-o piele cu păr scurt, mătăsos. Pielea este str ă bătută de vase

de sânge prin care se transportă materialul din care vor fi constmite noile coame. Creşterea are loc din pieleacare înf ăşoar ă cilindrii frontali. Ea acoper ă mai întâi suprafaţa osoasă a cilindrilor frontali de pe care s-adesprins cornul căzut, apoi se continuă creşterea cornului. Coarnele, în timpul creşterii, sunt moi, elastice şicalde la pipăit. Când creşterea s-a terminat, - de obicei în aprilie - coarnele se osifică, pielea se usucă şi sedesface de pe ele, căzând singur ă sau în urma frecării de lăstari sau puieţi de arbori. între piele şi osulcornului se formează un lichid care uşurează căderea. în momentul cur ăţirii de piele, coarnele sunt albe-galbene, dar prin frecarea lor de plante capătă o culoare mai închisă brună, aproape de neagr ă. Cu câtculoarea este mai închisă, cu atât trofeul este mai frumos. Intensitatea color ării coarnelor depinde de felul

plantelor de care le-a frecat ţapul. Coarnele cur ăţite de piele sunt formaţii osoase, reci şi tari. Trebuiemenţionat că procesul căderii şi apoi al creşterii coarnelor are loc în perioada încetării activităţii testiculare(octombrie-aprilie) şi este în strânsă legătur ă cu influenţa hormonilor.

Prin frecarea coarnelor de tufe, puieţi, lăstari, se produc zdrelituri care sunt încă un semn al prezenţei

ţapului în acel loc. Prin zdrelituri se cauzează pagube culturilor forestiere.Femela ajunge la dezvoltare corporală completă la vârsta de 2-3 ani, iar ţapul la 3-4 ani. Abia după

terminarea acestei dezvoltări complete, adică atunci când organismul nu mai are nevoie de calciu şi fosfor



47

pentru clădirea scheletului osos, ţapul dispune de substanţele necesare pentru a da cele mai mari coarne. Seconsider ă deci că ţapul este capabil să producă cele mai mari coarne la vârsta de 5-7 ani, după unii autori chiarla 8 ani, apoi încet intr ă în perioada de regres, coarnele devin din ce în ce mai slabe şi mai puţin estetice.

M ărimea coarnelor ţapului depinde de vârstă, de însuşirile ereditare şi de mediul în care tr ăieşte.Pentru ca un că prior să poată produce coarne mari, trebuie lăsat să ajungă la vârsta de 5-8 ani*. Rolulînsuşirilor ereditare, mai cu seamă ponderea lor, nu este suficient clarificat. Se pare că acestea au influenţă mai mult asupra formei coarnelor decât asupra mărimii lor. în orice caz, populând un teren cu animale de

bună calitate, se sper ă că se vor obţine trofee bune. Mediul are un rol important şi multilateral în mărimeacoarnelor. Solul fertil, permeabil şi clima favorabilă au ca urmare o vegetaţie bogată de care depinde hrana şiadă postul vânatului. în anul ce urmează după o fructifîcatie bogată de ghindă şi jir, că priorul va dezvoltacoarne mai mari, deoarece are o condiţie fizică bună. în schimb, după o iarnă grea, mai cu seamă dacă ea aurmat după un an sărac în hrană, coarnele vor fi slabe. într-adevăr la că prior, creşterea comelor are loc dindecembrie până în martie-aprilie, deci în perioada crizei de hrană. Prin urmare, hrana şi mersul vremii potavea drept consecinţă ani buni şi r ăi în ce priveşte mărimea trofeelor. Dar mărimea coarnelor depinde, înmare măsur ă, şi de densitatea efectivului de că prior, eventual de concurenţa altor specii de cervide. Ea scademult atunci când densitatea a depăşit cifra optimă.

Greutatea coarnelor propriu-zise, f ăr ă craniu, la ţapii adulţi reprezintă circa 1% din greutatea corporală,iar la cei tineri chiar mai puţin.

Forma coarnelor variază mult şi poate fi privită din mai multe puncte de vedere.

Pozi ţ ia celor două pr ă jini una fa ţă de alta. Sub acest raport, coarnele pot fi paralele (trofeu îngust),îndepărtate la vârf (trofeu larg), de formă ovală, în formă de paner, corn în cruce. De poziţia lor depindedeschiderea coarnelor. Potrivit formulei actuale C.I.C., cele mai frumoase coarne sunt acelea care audeschiderea de 45-75% din media lungimii pr ă jinilor.

Diferite forme de coarne de căprior: a - largi; b - înguste; c - cu deschidere mică; d - cu pră jini drepte;e - de formă ovală; f- în formă de paner; g - corn în formă de cruce

Este considerat defect atât deschiderea mai mică de30%,cât şi cea mai mare de 75%. Pe lângă formelede mai sus, există altele intermediare. Direcţia pe care o au pr ă jinile este influenţată şi de poziţia cilindrilorfrontali care pot fi îndreptaţi cu vârful unul spre altul sau invers; pot fi paraleli sau cu înclinare diferită însensul lungimii animalului.

Rozetele se consider ă cu atât mai frumoase, cu cât au diametrul şi grosimea mai mari. Ele pot aveaformă de cunună sau de streaşină. Nu este dovedit că rozeta în formă de streaşină este caracteristică exemplarelor bătrâne, deoarece ea poate fi întâlnită şi la că priorii tineri. De altfel, forma rozetei se poateschimba de la un an la altul, la acelaşi că prior.

Perlajul variază mult de la un că prior la altul. în momentul cur ăţirii coamelor de piele, pe com există perlaj, în măsur ă mai mare sau mai mică, pe toate feţele lui, dar prin frecarea coamelor de tufe, arbori, perlelede pe laturile exterioare şi de pe faţa cornului scţocesc mai mult sau mai puţin, încât r ămâne perlaj mai bogat

numai pe feţele dintre pr ă jini şi din dosul lor. Totuşi trebuie să existe şi alţi factori care favorizează existenţajperlajului, deoarece diferenţa dintre diferitele coame este mare. Ramurile coarnelor sunt de obicei în număr de 6, câte 3 la o pr ă jină. Cu cât aceste ramuri sunt mai

lungi, mai groase şi mai şlefuite la vârf, cu atât trofeul câştigă în frumuseţe. Uneori există ramuri în plus,



48

peste cele 6, exemplu 7, 8 sau mai multe. Aceasta însă nu constituie un defect, dacă nu influenţează preamult simetria coamelor.

Forma coamelor prezintă deseori abateri de la cea normală. Cauzele pot fi de natur ă internă sau externă.Între cele datorită cauzelor interne, enumer ăm:Coarne cu perucă . Cauza este castrarea sau lezionarea testiculelor în aşa^rrâsur ă încât nu mai produc

hormoni. Ca urmare, nu mai are loc lepădarea coamelor, ci an de an, în perioada creşterii coamelor la ţapiinormali, aici se adaugă o masă cornoasă, care în cele din urmă poate acoperi ochii ţapului şi duce la orbirea

animalului.Coarne în formă de tirbuşon şi de berbec. Cauza acestei formaţii anormale nu este cunoscută cu

precizie; ea pare a consta în lipsa calciului din hrană. Dar pot fi şi alte cauze. Coarnele anormale, închircite, pot proveni şi din cauza unor boli, ca şi a îmbătrânirii. Dar cele mai multe abateri de la forma normală acoarnelor se produc din cauze externe. Astfel:

Rupturile de coarne pot fi cauzate de luptele dintre ţapi sau de izbirea de arbori sau alte obiecte tari,când că priorii sunt speriaţi. Dacă cilindrul frontal a r ămas nevătămat, forma anormală durează numai până lacăderea coarnelor, după care vor creşte altele, normale.

Coarne anormale din cauza leziunii cilindrului frontal . Prin izbire, cilindrul frontal s-a zdrobit, darapoi s-a vindecat, dând însă un corn anormal.

Coarnele cu mai multe ramuri . Cauza este leziunea coarnelor în creştere, la vârful lor, adică a păr ţiide sus a pielii. Cilindrii frontali fiind nevătămaţi, anormalitatea este trecătoare.

Strâmbarea coarnelor în timpul creşterii din cauza loviturilor. Anomalia durează numai până lacăderea coarnelor.

Coarne cu mai multe pr ă jini, fiecare având cilindrul frontal separat. Cauza este vătămarea ţesuturilorosului frontal sau a cilindrului frontal, iar o dată cu cicatrizarea vătămării, se produce un cilindru frontal în

plus. Anormalitatea este permanentă: an de an, pe cilindri respectivi, cresc coarne noi şi apoi cad.Coarne degerate. După lepădare vor creşte coarne normale.

Coarne anormale de căprior:a şi b- coame anormale din cauza unui cilindru frontal în plus (3 cilindri frontali);

c şi d- coarne cu mai multe ramuri din cauza vătămării în timpul creşterii

Propor ţ ia dintre sexe de recomandat este 1:1, aşa cum rezultă la f ătat şi cum r ămâne şi la exemplareleadulte, în terenurile în care omul nu a intervenit. Numai în fondurile cu densitate de efectiv mult sub ceanormală, se poate admite o propor ţie până la 1:2, pentru a accelera înmulţirea şi ajungerea la efectivul optim.

La adulţi, deosebirea dintre sexe se poate face, din aprilie până în octombrie, după coarne, iar dinnoiembrie până în martie după perii de la organul genital mascul („pensula") şi regiunea vulvo-anală lafemelă.

Longevitatea: la că prior, moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani. Prin marcare, s-a constatat că unii că priori tr ăiesc şi 16-17 ani. în terenurile în care se vânează intens, vârsta maximă a animalelor din terenscade mult. în ţara noastr ă se întâlnesc totuşi că priori de 11-13 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI

La că priorul viu. Coarnele nu sunt un criteriu sigur pentru aprecierea vârstei, forma şi mărimea lordiferind mult. Singurele puncte de reper, oarecum mai sigure, r ămân forma corpului şi comportareaanimalului. Că priorul tânăr are corpul zvelt, trunchiul scurt, gâtul subţire, iar capul îl ţine în sus. Este mai



49

puţin prevăzător, seara iese la păşune mai de timpuriu, iar dimineaţa se retrage în adă postul pădurii maitârziu decât cel bătrân. Atât înf ăţişarea cât şi aliura îi sunt tinereşti. Cel bătrân are corpul mai plin, gâtul maigros şi ţine capul mai aplecat. Spre deosebire de cel de 2 ani, ţapul bătrân, la începutul lui iunie încă nu estecomplet nă pârlit, părul de iarnă menţinându-se cel puţin pe gât dacă nu şi în alte păr ţi. Din acest motiv, înaceastă epocă, gâtul îi este sur. Prudent, iese seara mai târziu, se retrage dimineaţa mai devreme de la păşuneşi, la cel mai mic semn de pericol, se retrage în desiş. Că priorul bătrân de tot va avea corpul mai slab, gâtulsubţire, apropiindu-se ca formă, mai degrabă cu cel tânăr.

Ceea ce îl caracterizează este prudenţa şi mai pronunţată, putând fi văzut şi mai rar. La ieşirea din desiş stă câteva minute în pădurea de la margine şi cercetează terenul. Ţapul de vârstă mijlocie (fig. 55 b) arecaractere intermediare între cel tânăr şi cel bătrân. Totuşi şi la ţapii de 3-4 ani se pot observa uneori semnelear ătate la cei bătrâni: corp plin şi gât gros.

Femelele tinere se deosebesc de cele bătrâne, după forma corpului, după cum se arată în figura 55.Comportarea femelei tinere (1 an) este asemănătoare cu a ţapului de aceeaşi vârstă. La început de iunie, estecomplet nă pârlită. Cea bătrână este mai plină la corp şi mai mare, iar dacă are ied, atunci, la început de iunie,încă nu este nă pârlită complet. Deşi este neîncrezătoare, totuşi rabdă mai bine apropierea omului sau acăruţei, decât ţapul de aceeaşi vârstă. Femela foarte bătrână este slabă, burta este lăsată în jos, are şoldurileieşite, gâtul subţire şi lung. Este foarte prevăzătoare.

Aprecierea vârstei: a - ţap tânăr; b - ţap de vârstă mijlocie; c - ţap bătrân; d - femelă tânără;e - femelă bătrână

La că prior , denumirile dinţilor incisivi, premolari şi molari şi ale păr ţilor lor sunt aceleaşi ca la cerb.Schimbarea dinţilor de lapte în dinţi definitivi şi apariţia tuturor molarilor se termină, la această specie,

la vârsta de 1 an şi 3 luni. înainte de această vârstă, al treilea premolar are 3 colţuri, fiind dinte de lapte; după

această vârstă el s-a schimbat în premolar durabil şi are numai două colţuri.Prin urmare, un maxilar de că prior la care al treilea premolar este format din 3 colţuri, provine de la unexemplar sub vârsta de 1 an şi 3 luni; când al treilea premolar este format din 2 col ţuri şi în schimb a apărutal treilea molar format din 3 colţuri, este vorba de un că prior în vârstă de peste 1 an şi 3 luni. Cât este de

bătrân, se va cunoaşte după gradul de tocire al dinţilor.Până la vârsta de 1 an şi 3 luni, când dentiţia devine durabilă, vârsta se apreciază după momentul când

dinţii de lapte se schimbă în dinţi definitivi şi după data când apar molarii. În această perioadă, apreciereavârstei se face cu destulă precizie (2-3 ani). După această perioadă aprecierea vârstei se face mai greu

După împlinirea vârstei de 1 an şi 3 luni, aprecierea vârstei se face după gradul de uzur ă al incisivilor, premolarilor şi molarilor. Pentru a aprecia vârsta cu exactitate, trebuie analizaţi cât mai mulţi dinţi: incisivi, premolari şi molari, deoarece la că prior, mai mult ca la alte cervide, se ivesc adeseori neregularităţi în uzuradentiţiei, mai rare până la vârsta de 1 an şi 3 luni şi mai frecvente după aceea. Uneori, că priorul prezintă

uzura exagerată a unui singur dinte; de aceea, trebuie analizaţi mai mulţi dinţi. Metoda descrisă mai sus ofer ă date suficient de exacte pentru aplicaţiile practice.



50

Forma coarnelor se poate schimba o dată cu vârsta, la acelaşi că prior. Este adevărat că, în general, ţapii bătrâni au rozete mari, coarne groase în partea lor inferioar ă, pr ă jini aproape paralele, ramuri scurte, iar pr ă jinile lor, uneori, sunt strâmbe dar sunt şi numeroase excepţii, când astfel de formaţii se întâlnesc şi laţapii tineri. Concluzia este că cel mai bun mijloc de apreciere a vârstei că priorului este dentiţia.

Glasul. Că priorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în contact printr-un glassubţire şi slab de „pia-pia", cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi glas, dar mai puternic, este scos de femelă în

perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când că priorul simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie

despre ce este vorba, atunci „br ăhne şte" sau „latr ă", cum se zice în termeni populari. Ambele sexe br ăhnesc,însă numai în perioada mai-septembrie cât tr ăiesc izolat. După ce s-au constituit cârdurile nu mai br ăhnescdecât excepţional. Glasul celor bătrâni este mai gros decât al celor tineri, totuşi fiind multe excepţii, acestcaracter nu poate servi drept criteriu pentru aprecierea vârstelor. Se pare că ţapii tineri br ăhnesc subţire şitimp îndelungat; cei bătrâni gros şi numai de câteva ori. Că prioara alungată de ţap în timpul împerecherii,scoate şi ea un sunet de „pia"; ţapul doar gâfâie. în fine, că priorul se văietă, când este urmărit sau prins decâini hoinari sau de r ă pitoare.

Sim ţ urile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. în caz de vânt favorabil, simte prezenţa omului şi de la200-300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat îi este văzul, că priorul putând observa mai multmişcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de iepuri din pădure stă la 10-15 m, uitându-se lavânătorul nemişcat. Se deduce că gustul şi mirosul sunt destul de pronunţate, dat fiind că, la păşunatul denoapte, nu se poate servi de văz.

Urmele. La că prior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor dindăr ăt. Urma-tipar lamers liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă; când fuge, vârfurile copitelor sedespică, iar pintenii se imprimă clar. Deşi între copita de ţap şi cea de femelă există oarecare deosebiri, totuşimimai un ochi experimentat în cunoaşterea urmelor ar putea să facă deosebire între urma-tipar a ţapului şi afemelei. Urma-tipar a ţapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea celordouă sexe este mai uşor de f ăcut după urma-pârtie. Ecartamentul urmei-pârtie de ţap este mai mare decât alcelei de femelă (16 cm la mascul, faţă 10 cm la femelă). La aceeaşi lungime a pasului, niciodată ecartamentulurmei de femelă nu egalează pe cel al ţapului. Poate face salturi foarte mari; în medie saltul este de 2-3 m.

Excrementele sunt de culoare brună închis, bătând în verde, aproape negre. Ca formă, dacă ele rezultă din hrană uscată, cum se întâmplă iarna, atunci sunt lungi de circa 14 mm şi au diametrul de circa 8 mm, iarcele două capete sunt rotunjite. Dacă rezultă din hrană suculentă, cum este cazul vara, boabele sunt turtite şi

lipite laolaltă, formând un cocoloş. De regulă, excrementele masculului nu se pot deosebi de cele ale femelei.Câteodată însă cele ale ţapului sunt mai scurte şi cu un diametru mai mare decât ale femelei şi au un începutde vârf şi de scobitur ă, amintind de cele ale cerbului.

Glande. Că priorul are trei feluri de glande cu secreţie internă care interesează din punct de vederevânătoresc: Glanda frun ţ ii , existentă numai la ţap, între cilindrii frontali. Secretă o substanţă odorantă.Se

pare că rolul ei este de a servi4apului te marcarea sectorului său de trai, operaţie pe care o face primăvara, prin zdrelirea lăstarilor, puieţilor de arbori şi tufelor, cu ajutorul coarnelor. Marcarea se materializează peteren nu numai prin semne vizuale (r ănirea cojii), ci şi prin efectul odorant al glandei. Mirosul degajat estemult mai puternic în perioada împerecherii (iulie-august). Acest sector este apărat cu înver şunare de ţap,contra semenilor lui care ar încerca să i-1 ocupe.

Glanda de sub genunchi (periuţa) există numai la picioarele dinapoi şi e uşor vizibilă. Secretă osubstanţă de culoare cenuşie, care prin atingerea de plante lasă un miros. Rolul ei este de a înlesni găsirea de

către semenii săi.Glanda copitei este situată între cele două păr ţi ale copitei picioarelor dinapoi, lipsind la picioarele

dinainte. Secretă o substanţă groasă al cărei rol este de a unge pielea şi faţa interioar ă a copitelor, apărându-lede r ănire. Se presupune că ele lasă şi un miros pe sol, ceea ce ar uşura găsirea între ele a sexelor şi că ar aveaun rol excitant în perioada alergatului. De asemenea, se presupune că mirosul difer ă de la un că prior la altul,fapt ce permite câinelui de vânătoare să ţină aceeaşi urmă, f ăr ă a o confunda cu altele.

Că priorului îi lipseşte băşica fierei (vezica biliar ă).

ECOLOGIE

Biotopul cel mai favorabil pentru că prior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu sol permeabil şifertil, compuse din trupuri mici de pădure (100-500 ha), de vârstă variată, printre care se găsesc culturi

agricole sau fâneţe. în trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie şi dealuri, f ăr ă poieni sau enclave,că priorul se găseşte mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole, în interiorul pădurilor densitateafiind mică.



51

În pădurile de munte de mare altitudine (1200-1.500 m) există că prior, dar numai sporadic. Aici pierderile din cauza climei şi a r ă pitoarelor sunt mari. Unii autori susţin că bonitatea unui teren de că prioreste cu atât mai mare cu cât la unitatea de suprafa ţă păduroasă revine o lungime mai mare de limită de terenagricol. Ar fi mai bune deci pădurile dantelate. Dat fiind că hrana de var ă a că priorului constă (1/2) dinfrunză de arbori şi numai restul din plante erbacee, acest vânat prefer ă pădurile de foioase sau de amestec defoioase şi r ăşinoase. Atât din punct de vedere al hranei, cât şi al adă postului, că priorul prefer ă arboreteletinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1-2 m. Conformaţia corpului şi coarnele mici îi permit să

se strecoare prin desişuri. La origine, că priorul a fost animal de pădure şi este şi înp.ezent, dovadă că lamunte urcă până la limita pădurii, dar nu r ămâne în gol sau în poienile mari din pădure folosite pentru

păşunat; de asemenea, la câmpie, în prezent nu găsim că prior în regiunile în care, pe mari suprafeţe (mii dehectare), pădurea lipseşte sau dacă există, densitatea efectivului, este mult mai mică decât în terenurile cu

păduri. Totuşi, în unele terenuri de câmpie f ăr ă păduri, mai ales în vestul ţării se găsesc că prioare care senasc pe câmp, stau iarna-vara aici, neintrând în pădure chiar dacă aceasta ar exista. Acestea se numesccă prioare de câmp. Nu sunt că prioare de câmp acele care numai vara stau la câmp, cât timp culturile agricoleînalte le ofer ă adă post, dar se retrag la pădure de îndată ce se strâng recoltele. Densitatea efectivuluică prioarelor de câmp este mult mai mică decât a celor de pădure. Deşi necesarul de apă, apreciat la 1,5-2 litri

pe zi, şi-l ia din hrana verde, totuşi biotopul câştigă în calitate dacă este str ă bătut de ape curgătoare, care nuîngheaţă iarna.

Ră

spândirea. Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga Europă, cu excepţiaIrlandei, a Sardiniei, a nordului Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva regiuni mici. în Asia este r ăspândită subspecia de că prior siberian (Capreolus c. pygargus).

În România, datorită popularilor efectuate, că priorul este r ăspândit în prezent, aproape în toate pădurilecare îi sunt favorabile.

Fidelitatea fa ţă de locul de trai. Pe baza cercetărilor efectuate prin marcarea de că priori şi având, ladispoziţie 613 ţapi şi 351 femele marcate şi găsite, s-a dovedit fidelitatea pronunţată faţă de locul de trai alcă priorului.

Raza de mişcare sporeşte cu vârsta. Ambele rezultate dovedesc fidelitatea faţă de locul de trai alcă priorului. La noi, în pădurile unde există r ă pitoare mai multe şi unde încă se mai practică păşunatul, razade mişcare este probabil mai mare.

ETOLOGIE Reproducerea. Că priorul ajunge la maturitate sexual ă la vârsta de 1 an şi 2 luni, adică în anul al doilea

al vieţii. Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. Timpul cald, cu soare,

este favorabil împerecherii; cel ploios şi rece influenţează în r ău. Femelele sunt urmărite şi alergate de ţapi până când cedează şi are loc fecundarea. Alungarea poate avea loc în diverse direcţii sau în cerc, în care cazse produce o bătătur ă denumită „inel de alergat". Femela r ămâne în călduri numai câteva zile. Atunci îşi

păr ăseşte, temporar, iezii şi, printr-un glas cunoscut de vânătorii experimentaţi (pia-pia), încearcă să ademenească ţapul, care în acest timp şi el caută că prioarele după mirosul lăsat de urmă. Adeseori pot fivăzuţi ţapi mergând cu nasul la pământ, cum fac câinii. în perioada împerecherii, sunt nervoşi; lovesc tufelecu coarnele, râcâie pământul cu copita şi se iau la bătaie cu concurenţii lor. Alergatul are loc ziua. Numai în

nopţile cu lună plină aleargă şi noaptea, dar se pot accidenta prin lovirea de arbori, garduri etc. Unii ţapi, în perioada împerecherii, se îndepărtează de locul lor obişnuit de trai, în căutare de femele, dar după încheierea perioadeivseînapoiază. De unde, înainte de împerechere, că priorul îşi păr ăseşte culcuşul numai seara şidirhineaţar eventual şi la amiază, în perioada împerecherii este în picioare toată ziua. Nu îşi mai păstrează trecătorile, în schimb vânătorul îl poate întâlni pe neaşteptate, în diferite păr ţi ale terenului. în perioadaîmperecherii, regimul zilnic de hrană nu se schimbă mult, totuşi ţapul pierde din greutate din cauzaeforturilor pe care le face prin alergat şi lupte. Unele femele r ămase nefecundate în iulie-august seîmperechează din nou în noiembrie-decembrie. La cele ce au fost fecundate în perioada normală de var ă ovulul fecundat nu se dezvoltă aproape deloc timp de 4 luni, ci ajunge doar la mărimea unei gămălii de ac.De la începutul lui decembrie însă şi până în mai-iunie - timp de 22 să ptămâni - embrionul se dezvoltă normal. La femelele fecundate în noiembrie-decembrie, această pauză nu există, dezvoltarea începe imediatşi ele fată în acelaşi timp cu cele-fecundate în iulie-august.

F ătatul începe în aprilie, atinge punctul culminant în mai şi iunie şi se termină în primele zile ale luniiiulie. Din numărul total de că prioare gestante, 1,2% fată în aprilie, 46,7% în mai, 49,4% în iunie şi 2,7% îniulie. O femelă fată, în medie 2 iezi, uneori 1, alteori şi 3, dar mai rar. Când se apropie momentul f ătatului,



52

femela se retrage în locuri liniştite, în desişuri ferite de duşmani. La 3-4 ore de la f ătat, iedul reuşeşte să seridice în picioare. Imediat caută ugerul şi încearcă să sugă. La câteva zile de la f ătat, reuşeşte să-şi urmezemama pe o distanţă scurtă. în caz de pericol stă culcat, lipit de pământ. începând de la vârsta de 2 să ptămâniînsă, nu se mai lipeşte de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele mamei,începe să mănânce iarbă. Prinderea iezilor vii, pentru popularea altor terenuri, trebuie f ăcută de la vârsta de 5zile până la vârsta de 2 să ptămâni. După aceea iedul fuge şi este greu de prins. Ală ptarea durează până înnoiembrie-decembrie, însă ei r ămân în continuare cu mama lor până în aprilie când se desfac cârdurile.

Sporul anual. Prin cercetări ştiinţifice, s-a dovedit că 100 de că prioare gestante fată cam 180 iezi. în primele să ptămâni de viaţă, mare parte din iezi pier, fie din cauza duşmanilor naturali (vulpi, pisici sălbatice,câini hoinari etc), fie din cauza intemperiilor, aşa încât la vârsta de 10-11 luni abia r ămân 20-100 (mai puţinla munte şi mai mulţi la câmpie). Sporul anual variază de la un an la altul în funcţie de mersul vremii şi de laun teren la altul, în raport cu eficienţa ocrotirii, sporul anual este 69% în terenurile de bonitatea I, 36% încele de bonitatea a II-a şi 21% în cele de bonitatea III-a.

Sociabilitatea. Că priorul mascul duce o viaţă în general solitar ă, de primăvara până în septembrie-octombrie şi una colectivă, începând de toamna când se grupează în cârduri de 3-10 că priori şi chiar maimulţi. Cârdurile nu se constituie după criterii de înrudire, ci la întâmplare. Mai mult, acelaşi că prior poate

păr ăsi un cârd pentru a se ataşa altuia, deci numărul de membrii ai cârdului poate varia. Ţapii de vârstă mijlocie şi bătrânii formează adeseori cârduri separate. Viaţa de cârd durează până în aprilie când cârdurilese desfac, ţapii alegându-şi sectoare individuale pe care le marchează şi le apăr ă chiar prin lupte, iar femelelegestante se pregătesc de f ătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din acest momentdevin independente precum şi ţapii. In timpul verii, grupurile sunt formate doar din femelă şi iezii ei. Lacă prioarele de câmp cârdurile sunt mai mari. Ambele sexe se îmblânzesc uşor, însă unii ţapi din cei ţinuţi încaptivitate împung, putând cauza r ăni grave.

Hrana că priorului este exclusiv vegetală. în cele ce urmează va fi vorba de hrana naturală pe care ogăseşte în mediul său de trai.

Că priorul este pretenţios în alegerea hranei: el nu paşte, la rând, cum face calul sau chiar vitele cornute,ci alege speciile. Unde păşunează că priorul abia se vede ce a consumat, deoarece se deplasează continuu.Preferinţa lui faţă de specii variază de la un că prior la altul şi depinde de compoziţia florei. în linii mari suntvalabile totuşi următoarele: vara, o mare parte din hrana că priorului care tr ăieşte liber în pădure o constituiefrunzele de arbori şi arbuşti. Frunzele constituie 58% din hrana ţapului şi 51% din a femelei. Speciile

preferate ar fi: paltinul, frasinul, salcâmul, sorbul. Dar acestea depind de flora existentă în terenul respectiv.Fapt este că prefer ă speciile moi. Dintre plantele erbacee, mănâncă trifoi, fasole şi mazăre verde, diferite buruieni, puţine graminee. Toamna iese pe câmp şi mănâncă grâu şi orz verde. La fel primăvara după ce s-atopit ză pada, iar speciile forestiere încă n-au înfrunzit. Iarna, mănâncă lujeri, muguri de arbori şi arbuşti, maiales specii moi, apoi frunze de rug de mure, grâu şi orz verde de pe câmp, dezgolit de viscol sau de pe careză pada s-a topit. Mugurii conţin multe substanţe nutritive pentru întreţinerea funcţiilor vieţii şi în special

pentru formarea coarnelor. Arborii şi arbuştii cei mai valoroşi din punct de vedere al hranei sunt cei producători de fructe: stejarii, fagul, mărul şi părul pădureţ, castanul sălbatic, păducelul, precum şi cei caredau lujeri: plopul tremur ător, salcia că prească, socul, scoruşul, spar ţiumul. Consumă apoi mur, ale căruifrunze r ămân verzi peste iarnă.

Sarea este indispensibilă în fondul de vânătoare atât pentru a „lega" că priorul de teren, cât şi pentru perioada nă pârlitului.

Că priorul este animal mai mult de amurg şi de noapte. Peste zi iese în căutare de hrană doar la prânz şinumai în terenurile liniştite. Nu se scaldă niciodată. înoată bine. înainte de a se culca, înlătur ă cu copitelefrunzele şi r ămurelele de pe sol, f ăcându-şi culcuş. După numărul de culcu şuri şi amplasarea lor în teren, se

pot trage concluzii asupra efectivului şi repartizării lui în spaţiu. Pagube cauzate de că prior. în culturile forestiere, pagubele prin cojit sunt neînsemnate. Că priorul roade

coaja numai în cazuri de necesitate, pe timp de iarnă, în schimb, în plantaţii, pagubele pot fi mari, prinroaderea vârfului puietului, în urma căruia tulpina viitorului arbore se deformează, temporar, şi se pierde

parte din creşterea anuală.Din iunie când începe şi până spre sfâr şitul lui august când se termină împerecherea, ţapul loveşte cu

coarnele puieţii şi lăstarii, r ănindu-i. Din aprilie până în mai, r ăneşte puieţii şi lăstarii prin marcareateritoriului său. în culturile agricole, uneori roade pomii fructiferi tineri, mănâncă fasolea. Dar, dat fiind felulde a-şi culege hrana, pe ales, pagubele sunt mici, abia se observă.

Densitatea de efectiv admisă oficial, socotită la 100 ha de pădure, este: categoria a IV-a de bonitate 3-4,9 că priori, categoria a III-a 5-6,9 că priori, categoria a II-a 7-8,9 că priori şi categoria I 9-11 că priori. Părereanoastr ă este că densitatea ar putea fi majorată la categoriile a IV-a şi a III-a.



53

Efective şi recolte. Fluctua ţ ii. Faţă de un efectiv optim de 266000 că priori, exista în martie un numărde 197000 că priori, deci 74%. Recolta a fost de 8.765 exemplare, inclusiv femele şi iezi. Recolta normală, încazul atingerii efectivului optim în toate fondurile ar fi putut fi de cel pu ţin 45.000 că priori, deci de 5 ori maimare. Cauza diferenţei mari dintre recolta optimă şi cea reală este aceea că în fondurile în care efectivuloptim nu a fost atins, nu s-a recoltat aproape nimic, cum era şi normal să se procedeze. La că prior nu seconstată fluctuaţii mari de efective şi recolte. Explicaţia constă în sensibilitatea mai mică la intemperii acă priorului decât a vânatului mic. Atât efectivele cât şi recoltele au crescut continuu, în unii ani mai mult, în

alţii mai puţin, în funcţie şi de pierderile din timpul iernii. Totuşi, şi în iernile grele sau când densitatea adepăşit optimul, au murit mulţi că priori, în special din tineret, care nu rezistă gerului. În prezent, situaţiaefectivelor se prezintă astfel: efective de că priori evaluate în martie 2000 -142300 exemplare, iar recoltele aufost de 500 buc. Prezenţa lui a fost semnalată în toate judeţele ţării, cei mai mulţi fiind în Timiş -5100, Caraş-Severin – 4000, Mureş – 3600, Cluj şi Bacău câte 3300, Arad - 3200.

M ăsuri de ocrotire a că priorului. Prima şi cea mai importantă măsur ă este combaterea vânătoriiabuzive, din cauza căreia, în multe păr ţii ale ţării efectivele nu cresc satisf ăcător. A doua este combatereadăunătorilor lui. Este un fapt cunoscut că r ă pitoarele mari şi câinii hoinari distrug mult tineret. A treia estenedepăşirea efectivului optim, ştiut fiind că nesocotirea acestei reguli duce la r ăspândirea bolilor parazitare,apoi la scăderea greutăţii corporale şi a trofeelor. în fine, să se aplice măsuri de selecţie şi de completare şiîmbunătăţire a hranei.

RECOLTARE ŞI VALORIFICAREMetode de vânătoare:

Metoda la pând ă a fost descrisă la vânarea cerbului. Cele spuse se aplică, în cea mai mare parte, şi încazul că priorului. În plus sunt de menţionat următoarele:

-

Că priorii nu îşi păstrează trecătorile, cu atâta regularitate, de aceea pânda la această specie este mainesigur ă. Şansele cresc după ploaie, când ies la teren deschis să se usuce.

-

La păscut stau mai mult seara şi dimineaţa; noaptea numai excepţional.- Dimineaţa nu se retrage totdeauna în adă postul pădurii, cum face cerbul, ci adeseori îşi petrece ziua în

trifoi, grâu, porumb, deci aşteptarea în locul de pândă poate fi zadarnică.- Reuşita este mai sigur ă la începutul sezonului. După ce se începe cositul ierbii şi recoltatul păioaselor,

că priorul este deranjat şi nu îşi mai păstrează trecătorile nici măcar ca înainte. în luna mai, până când grâul n-

a înspicat, deci nu este înalt, ar putea fi văzut şi împuşcat chiar şi la câmp. Aici şi coarnele pot fi văzute maiuşor. în prezent însă la noi perioada de vânătoare începe abia la 1 iunie.

Pentru a fi sigur că în 1-2 zile se va putea împuşca un că prior, vânătorii sau personalul de vânătoaretrebuie să aibă identificaţi 4-5 ţapi, adică mai multe locuri de pândă, aşa încât chiar dacă unii n-ar ieşi, sau n-ar conveni din punct de vedere calitativ, totuşi să poată fi împuşcat unul. Vânătorul trebuie să fie la locul

pândei, cu cel puţin o or ă înainte de ieşirea ţapului. în rest, să fie respectate regulile ar ătate la vânătoareacerbului la pândă.

Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul că priorului în măsur ă mai mare decât la cerb.Avem la dispoziţie un sezon de 3,5 luni pentru ţapi, plus circa 3,5 luni pentru selecţia femelelor. La aceastase adaugă şi un timp favorabil pentru umblat, din iunie până în septembrie. Condiţia este însă existenţa uneireţele de căr ări bine întreţinute, al cărui traseu să ducă prin locurile de ieşire la hrană şi care să permită apropierea, f ăr ă zgomot. De asemenea, este necesar ă cunoaşterea terenului, a locurilor frecventate de ţapi.Vântul bun, mişcarea înceată, cu atenţie, sunt alte condiţii.

Acolo unde terenul este neliniştit din cauza trecătorilor, că pricrul iese seara târziu, când aproape nu semai poate vedea calitatea coarnelor, iar dimineaţa se retrage de timpuriu. în astfe de cazuri sunt bune căr ările

prin arboretul rar, care permite o vedere la 60-80 m. Ţapii bătrâni, prevăzători, de regulă, se pot împuşca aşamai uşor. Ţapii tineri, trecuţi de un an, pot fi vânaţi, cu uşurinţă deoarece aceştia sunt mai puţin prudenţi,nefiind speriaţi. Ei sunt cele dintâi victime ale vânătorilor f ăr ă experienţă sau gr ă biţi. Pentru a le vedeacoarnele, vânătorul fluier ă uşor, iar ţapul va îndrepta privirea în direcţia de unde a venit zgomotul şi se va

putea vedea cu binoclul, clar, lungimea coarnelor. Dacă ele sunt mai scurte decât urechile, e vorba de un ţapde selecţie. Ţapul de recoltă trebuie să aibă coarnele cel puţin cu un lat de palmă mai lungi decât urechile, iargrosimea la bază cât diametrul ochiului.

Dacă în cursul apropiatului, ţapul a ridicat capul, semn că a simţit ceva, vânătorul trebuie să se

oprească în orice poziţie s-ar găsi şi să-şi continue mersul numai dacă ţapul a lăsat capul în jos să pască.În anii cu fructificaţie de ghindă şi jir, în luna octombrie, încă se mai poate face selecţia la ţapi, ei stândaproape toată ziua în picioare şi râcâind cu copita în frunze pentru a găsi ghindă. Din noiembrie până înianuarie, se poate face selecţie la femele şi iezi, când sunt adunaţi în grupuri.



54

Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele aplicatecă priorului.

Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei (că prioarei) dornică deîmperechere. Ţapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va apropia de vânătorul care a reuşit să-1imite, fidel. Se înţelege că metoda aceasta este specifică că priorului şi se poate aplica în perioadaîmperecherii (aproximativ 15 iulie - 15 august). Ea va da rezultate acolo unde nu sunt prea multe femele înraport cu ţapii. În caz contrar, fiecare mascul având suficiente femele, nu va fi tentat să vină la chemare. Iată

câteva reguli de urmat pentru a înlesni succesul:-

Nu oricine va reuşi, chiar de la început, să ademenească ţapul. Trebuie oarecare experienţă şi auzmuzical.

-

Asupra orelor din zi când ademenirea cu chemătoarea dă cele mai bune rezultate, părerile suntîmpăr ţite. Se pare însă că perioada dintre orele 10 şi 15 este cea mai potrivită, ceea ce este un avantaj pentruvânătorul care, după pânda sau dibuitul de dimineaţă, are timp să se odihnească şi apoi să-şi încerce noroculcu chemătoarea.

- Rezultat bun se poate obţine pe timp uscat şi liniştit deci când glasul imitat se aude la distan ţă. Vântulderanjează deoarece, pe de o parte, pe astfel de vreme vânatul este neliniştit, deranjat, iar pe de altă parte,glasul imitat nu se aude la distanţă. Bine este şi după o ploaie, când apare soarele.Imitarea glasului femelei se poate face fie cu un instrument special confecţionat în acest scop, fie numai cu ofrunză, de preferinţă de fag, mesteacăn sau păr. Trebuie oarecare exerciţiu. Metoda dă rezultate slabe înterenuri neliniştite.

- Locul de chemare trebuie ales în arboret rar, nu în goluri. Dacă l-am văzut sau auzit, nu mai repetămchemarea, căci este aproape şi ar putea recunoaşte sunetul artificial. Repetăm chemarea numai dacă a luataltă direcţie.

- Stând în picioare, vânătorul poate trage mai uşor, în orice direcţie, decât şezând.Pentru a reuşi în aplicarea acestei metode, este necesar să se cunoască, măcar cu aproximaţie, locul unde

se ţine ţapul, lucru uşor de stabilit după culcuşurile proaspete şi după lăstarii frecaţi cu coarnele. Apropierea deacel loc se face încet, cu vântul în fa ţă. După sosire, timp de 10 minute, vânătorii stau nemişcaţi, pregătind doar

puşca pentru tras. Apoi se imită glasul, care trebuie învăţat de la un cunoscător. Este vorba de un sunet moale ceseamănă cu „pia". Deci, se cheamă o dată „pia", apoi după ce se număr ă până la 10 se repetă chemarea, de dataaceasta încă de 2 ori: „pia", „pia", eventual de 3 ori. După aceea, se mai repetă chemarea de 2 ori la interval de

câte 10 minute. Dacă ţapul nu vine se mai stă 10-15 minute apoi se mută ţiitoarea în altă parte însă f ăr ă zgomot;acolo se încearcă din nou. Ţapul tânăr va veni în salturi, cel bătrân, cu experienţă, va veni încet, poate f ăr ă să fiesimţit, atem, cu vântul în faţă, iar la cel mai mic semn suspect, va sări în desiş. Vânătorul trebuie să fie gata şiSă tragă repede. Rezultat mai bun se poate obţine dacă sunt 2 vânători, dintre care unul cheamă, iar al doilea stă la 50-60 m distanţă în direcţia vântului şi are rolul de a trage. La chemare va veni ţapul care nu are femelă saucel care s-a îndepărtat de femela lui, din diferite motive, iar când aude glasul este singur. După ce a plecat la

păscut, ţapul însoţeşte femela şi nu va mai veni la chemare. Cu această metodă se vor împuşca îndeosebi ţapitineri. Rar se vor împuşca ţapi de recoltă.

- Se reaminteşte şi de data aceasta că până la 15 iulie se vânează numai ţapi de selecţie; cei de recoltă este bine să fie lăsaţi până după 1 august. Emitem părerea că pentru a putea face selecţie înainte de a se înălţagrâul, perioada de vânătoare a ţapilor ar trebui să înceapă la 15 mai.

Vânarea că priorului din căru ţă se practică adeseori şi cu bune rezultate, în pădurile de şes. în arborete

rare, căruţa poate merge şi unde nu este drum. Dă bune fezultate mai cu seamă toamna după ce frunza ser ăreşte sau cade, încât se vede la distanţă.

Vânarea că priorului cu goana. Adepţii metodei de vânătoare cu goana la cervide susţin că vânatul nuva fi neliniştit mai mult dacă se efectuează 1-2 goane pe an, cu gonaşi care nu fac altceva decât să meargă

prin pădure, f ăr ă să vorbească măcar, decât atunci când se aplică metodaprin apropiat, la selecţia de cervideşi se parcurge aproape tot terenul să ptămâni întregi. Apoi, dacă la goană se fac greşeli la alegerea piesei deîmpuşcat, neavând timp mult pentru observaţie, erorile nu sunt deloc excluse nici în cazul apropiatului sau

pândei. Ceea ce se poate imputa goanei, şi pe drept cuvânt, este greutatea tirului la vânatul în mişcare, decifocurile greşite şi r ănirea vânatului. Din acest motiv se recomandă ca ziua de vânătoare cu goana să seîncheie cel mai târziu la ora 15, încât până seara să r ămână timp suficient pentru a fi urmărite eventualele

piese r ănite. Criticile care se aduc metodei nu sunt ocazionate atât de metoda în sine, cât de modul ei greşitde aplicare. Pentru cazul când s-ar aplica această metodă, se fac următoarele recomandări:

- Că priorul poate fi mânat înainte mai uşor decât cerbul, totuşi instinctul îl face să meargă şi el cuvântul în faţă. De aceea, în caz de vânt defavorabil, va schimba adeseori direc ţia spre flancuri sau înapoi

printre gonaci. Se recomandă deci să fie ocupate şi trecătorile de pe flancuri.



55

-

Timpul senin, rece, liniştit este bun. Acceptabilă este ploaia de scurtă durată, urmată de soare; ză padasubţire este bună. Nu este favorabilă ploaia îndelungată. Pe timp liniştit, se fac goane mai lungi, deoarecezgomotul f ăcut involuntar de vânători şi gonaci se aude la distanţă.

-

Pentru a putea observa bine vânatul ajuns în faţa puştii şi deci a alege piesa, trebuie f ăcut totul cavânatul să vină încet, deci gonacii să nu facă zgomot.-

Vânătorul să stea adă postit, dar să aibă câmp de tragere printre arbori, spre trecători.-

Deoarece se trage cu glonţ, se cere mare atenţie ca să nu se producă accidente. Pericolul este mai

mare la câmpie şi mai mic la deal şi munte, unde glonţul se poate izbi în coasta din faţă. Deci, în fiecare caztrebuie judecat dacă se poate trage spre gonaci (deal în faţă, iar gonacii departe) sau numai în spate.- Să nu se tragă în prima piesă, adică în femela conducătoare.

-

Urmărirea vânatului r ănit şi găsirea lui este o datorie a vânătorului amator şi de profesie. Dar ea esteşi o latur ă a vânătorii însăşi, căutarea fiind tot aşa de pasionantă, iar găsirea la fel de plină de satisfacţii, ca şitirul. Limierul şi un bun conducător al lui sunt foarte utili în cazul goanei. Vânătorul nu poate începeurmărirea din proprie iniţiativă, ci este necesar să aştepte dispoziţia organizatorului vânătorii, care va decideşi asupra faptului dacă urmărirea o va face vânătorul care a tras, sau un altul care are şi câine şi este mai buncunoscător.

- Ţiitoarea nu va fi păr ăsită decât pentru a da lovitura de graţie unui vânat căzut aproape. Dar şi în acestcaz trebuie anunţaţi ambii vecini.

-

De la o goană la alta, atât vânătorii cât şi gonacii trebuie să meargă în perfectă linişte.-

La că prior, goana se va efectua numai începând din octombrie până în ianuarie, iar obiectivul ei vorfi, în special, femelele.

- Goana se va aplica numai în cazuri excepţionale cum s-a ar ătat la cerb.Pentru ţapi perioada legală de vânătoare (conform Legii 113/1996) este de la 1 iunie la 15 septembrie;

iar pentru femele, legea actuală prevede epocă de vânătoare între 1 septembrie şi 15 decembrie ConformOrdinului Ministerial nr 69/6.06.2000 epoca la mascul s-a modificat fiind de la 15 mai la 15 oct. Legea

permite împuşcarea numai cu glonţ.

VALORIFICAREA CĂPRIORILOR

Procedeele de valorificare a că priorului sunt, în prezent, următoarele: Pentru ţ api : autorizaţii de împuşcare. în schimbul taxei plătite, vânătorul din ţar ă primeşte că priorul

întreg (carne plus trofeu); vânătorii din alte ţări, primesc numai trofeul, carnea r ămânând deţinătorului terenuluide vânătoare şi putând fi atribuită contra cost numai la cererea expresă. împuşcarea de către personalul devânătoare a ţapilor, în special de calitate inferioar ă şi valorificarea cărnii este al treilea procedeu.

Pentru femele şi iezi valorificarea se recomandă a se face numai în regie, prin împuşcarea de către personalul de teren, deoarece este vorba de selecţie sau de reducerea efectivelor.

Pe de altă parte, şi la selecţie, valorificarea s-ar putea face prin vânători, dacă aceştia ar dori să reţină trofeul, carnea urmând a se valorifica de către ocolul silvic sau de către asociaţie. Pentru ca selecţia să seefectueze în mod corect, vânătoarea ar trebui practicată exclusiv în prezenţa personalului de pază.

EVALUAREA TROFEELOR DE CĂPRIOR

Elementele ce se măsoar ă sau se apreciază sunt următoarele:-

Lungimea pr ă jinilor. Se măsoar ă fiecare pr ă jină în parte, cu precizie de 1 mm, se face media, iarrezultatul se înmulţeşte cu 0,5. Măsurarea se face pe partea exterioar ă a pr ă jinii, începând de la parteainferioar ă a rozetei şi până la vârful cel mai lung, fie el vârful pr ă jinii, fie ramura posterioar ă. în caz deîndoială, pentru a nu greşi, se face încercarea cu ambele. La măsurare, ruleta nu se apasă în scobitura dedeasupra rozetei, ci se trece peste ea (fig. 60), apoi ruleta urmăreşte pr ă jina până la vârf, mergând pe toatecurburile.

-

Greutatea trofeului se măsoar ă cu precizie de 1 g, folosind un cântar verificat şi destul de sensibil.Dacă trofeul este cu maxilarul superior întreg, inclusiv dinţii, atunci, din greutatea obţinută, se scad 90 g;dacă însă craniul este tăiat scurt, având numai osul frontal (f ăr ă cel nazal), atunci, la greutatea obţinută, seadaugă 10-20 g, după cum osul este tăiat mai puţin sau mai mult; în cazul când craniul este tăiat cu osulfrontal şi cel nazal, nu se adaugă şi nu se scade nimic. Dacă însă craniul nu este tăiat în nici una din formele

de mai sus, atunci greutatea ce se scade sau se adaugă trebuie apreciată. Pentru a obţine punctele, greutateaexprimată în grame se înmulţeşte cu 0,1. Este vorba de greutatea trofeului uscat şi nu de cea imediat după fierberea lui. în figura 60 a este prezentată o schiţă sugestivă privind adaosurile şi scăderile ce trebuieaplicate trofeului de că prior: funcţie de modul cum a fost tăiat craniul.



56

-

Volumul coarnelor se obţine prin scufundarea lor în apă în aşa fel ca să intre şi rozeta, iar cilindriifrontali şi craniul nu. Rezultatul se exprimă în cm3.

Practic, se procedează astfel: trofeul, cu craniu cu tot, se cântăreşte cu o precizie de 1 g, apoi sescufundă în apă până sub rozetă şi se cântăreşte din nou, astfel scufundat. Se ştie că, prin scufundarea în apă,trofeul va pierde din greutatea sa atât cât reprezintă volumul de apă, dislocuit.

Exemplu: greutatea trofeului cântărit în aer a fost de 500 g, iar cea după scufundarea în apă 350 g.Diferenţa de 150 g reprezintă volumul coarnelor (cm3).

Scaunul pe care este aşezat vasul cu apă are un dispozitiv cu ghivent care permite ridicarea saucoborârea coamelor în apă până la nivelul dorit. La scufundarea coamelor în apă, se cere atenţie ca să nuintre în apă şi o parte a cilindrilor frontali sau a craniului, în care caz s-ar ob ţine cifre mai mari decât celereale. În mod excepţional, în cazul unor rozete anormal conformate, poate să intre în apă o por ţiune dincilindrul frontal şi anume atât cât să compenseze por ţiunea de rozetă r ămasă afar ă din apă.

- Deschiderea coarnelor se măsoar ă între pr ă jini, în punctul unde ea este cea mai mare şi se exprimă în procente din media lungimii pr ă jinilor. Exemplu: deschiderea este de 15 cm, iar media lungimii pr ă jiniloreste-de-25cm. Deschiderea va fi de 60%.

PUNCTE DE FRUMUSE Ţ E Pentru deschidere:

-

trofeul foarte strâmt (sub 30%) ....................................... __. ..................... 0 puncte -

trofeu strâmt (30-35%) ............................................................v ................. 1 punct

-

trofeu cu deschidere mijlocie (35-40%) ....................................... _ ......... 2 puncte- deschidere bună (40-45%) ......................................................................... 3 puncte- deschidere foarte bună (45-75%) ............................................................... 4 puncte- deschidere anormală (peste 75%) .............................................................. 0 puncte.

Culoarea: -

deschisă (alburie) sau vopsită artificial ...................................................... 0 puncte-

galben sau brun deschis ............................................................................. 1 punct-

brun mijlociu .............................................................................................. 2 puncte- brun închis, f ăr ă luciu ................................................................................ 3 puncte- închis, aproape negru ................................................................................. 4 puncte

Perlajul:

-

neted, aproape f ăr ă perlaj ........................................................................... 0 puncte -

slab perlat ................................................................................................... 1 punct-

mijlociu perlat (perle mărunte, dar destul de numeroase) .......................... 2 puncte-

bine perlat (perle mici pe toate laturile pr ă jinilor) ..................................... 3 puncte- foarte bine perlat (perlaj bogat pe toate păr ţile pr ă jinilor) ......................... 4puncte

Rozetele: -

slabe (scunde şi cu diametru mic) .............................................................. 0 puncte -

mijlocii (în formă de şnur, slab perlate) ..................................................... 1 punct-

bune (destul de înalte în formă de cunună) ................................................ 2 puncte-

mari (înalte şi cu diametru mare) ............................................................... 3 puncte-

foarte mari .................................................................................................. 4 puncteVârful ramurilor:

-

bont şi puţin pronunţat ............................................................................... 0 puncte-

bont şi de mărime mijlocie ......................................................................... 1 punct-

ascuţite şi poleite în alb .............................................................................. 2 puncte Adaosuri: Pentru regularitate, formă şi mărime deosebită, se pot acorda până la 5 puncte, după

aprecierea comisiei. Scăderi (penaliz ări), pentru defecte, neregularităţi în formarea pr ă jinilor, a vârfurilor şi alte defecte: 0-

5 puncte*.Metoda Volz. în cazul când nu există posibilitatea stabilirii volumului coarnelor prin scufundarea în

apă, sau în cazul când vânătorul se mulţumeşte cu o precizie mai mică, formula Volz permite să se afle punctele pentru greutate şi volum, la un loc, dacă greutatea trofeului se înmulţeşte cu 0,23.

Exemplu: greutatea unui trofeu este de 500 g care, înmulţită cu 0,23 dă 115 puncte. Calculând acum,separat, punctele pentru greutate, se obţin 500 x 0,1 = 50 puncte; iar pentru volum 225 cm3 x 0,3 = 67,5

puncte. în total, pentru greutate şi volum, la un loc 117,5 puncte, deci cu 2,5 puncte diferenţă.Se înţelege că metoda Volz dă rezultate mai aproape de cele exacte, în cazul când greutatea specifică a

coarnelor este mijlocie. Dacă însă aceasta este mai mare sau dacă trofeul este cântărit nu mult după fierbere,



57

deci este incomplet uscat, atunci formula aceasta va da rezultate prea mari, iar posesorul trofeului, când va prezenta coarnele la vreo expoziţie, unde se lucrează cu metoda exactă, va avea decepţii.

C.I.C., în sesiunea sa din anul 1965, a luat în discuţie problema potrivit căreia, metoda determinăriivolumului prin scufundarea în apă să fie obligatorie numai pentru trofeele de la 130 puncte în sus. Pentrucele sub acest punctaj, să se poată aplica şi numai formula Volz, însă cu coeficientul 0,25. Aceasta, îninteresul simplificării lucr ărilor de evaluare.

Exemplu practic de evaluare


Rezultatmăsurare

Media Coef. Puncte

1 Lungimea pr ă jinilor stg.dr.

25,624,8

25,2 0,5 12,60

2 Greutatea 743 - 90 = 653 g 653 g 0,1 65,303 Volumul 258 cm 0,3 77,404 Culoarea (0 - 4 puncte) 0,505 Perlajul (0 – 4 puncte) 2,506 Rozetele (0 - 4 puncte) 3,257 Deschiderea (0-4 puncte): 15,2 cm = 60% 4,00

8 Vârful ramurilor (0-2 puncte) 1,759 Bcnificaţie pentru frumuseţe (0-5 puncte) 3

Total: 170,310 Penalizări (0-5 puncte) -

Punctaj final 170,3

Punctajul stabilit la diferite expoziţii pentru acordarea de premii coarnelor de căprior

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şiNovi Sad, 1967*



peste 140130,1-140120,1-130


de la 130 în sus115-129,9105-114,9

* A fost acceptată şi la expoziţiile ulterioare şi se aplică şi în prezent.Recordul naţional al României la trofeul de că prior este de 211,67 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în

anul 1976 în judeţul Prahova. în ierarhia mondială, acesta se situează pe locul patru.

Fam. Bovidae CAPRA NEAGR Ă

RUPICARPA RUPICARPA (L)

DESCRIERE Denumirea de capr ă neagr ă este generică, referindu-se la ambele sexe. Masculul se numeşte ţ ap negru,

femela capr ă neagr ă , iar puiul până la 1 aprilie al anului al doilea al vieţii, când are 10-11 luni, se numeşteied (iad ă ). Subspecii:

Din cauza configuraţiei terenului, capra neagr ă formează mai multe insule în cadrul arealului său, f ăr ă posibilitatea de contact între diferite grupuri. In acest fel, în cursul mileniilor s-au individualizat 11subspecii, din care enumer ăm aici patru:

Rupicapra, rupicapra, rupicapra, Linne, 1758 - capra neagr ă din Alpi. Rupicapra rupicapra balcanica, Bolkay, 1925 r ăspândită în sudul Iugoslaviei, Grecia şi Albania. Rupicapra rupicapra caucasica, Lydekker, 1910, care tr ăieşte în Masivul Caucaz.

Rupicapra, rupicapra carpatica, Couturier, 1938, r ăspândită în România. Date biometrice. Lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 110-130 cm; coada 3-4 cm, (circa8 cm), înălţime la greabăn 70-80 cm, greutatea în Alpi: masculul 30-50 kg, femela 25-42 kg, în stareeviscerată. Caprele negre din Carpaţii noştri sunt mai mari. Şi aici, ca şi la alte specii, trebuie precizată epoca



58

la care se refer ă greutatea, ştiut fiind că, în perioada alergatului (octombrie-noiembrie) ţapul pierde 2-3 kg.Ar fi de dorit ca şi în ţara noastr ă să se efectueze cât mai multe cântăriri de capre negre, de ambele sexe, detoate vârstele şi în diferitele luni ale epocii de vânătoare.

Corpul îndesatie sprijină pe picioare musculoase, puternice - adaptate mersului pe teren accidentat.Culoarea. Deşi se numeşte capr ă neagr ă, animalul nu are culoarea neagr ă; vara culoarea generală este

gălbuie-cenuşie, iar iarna brună-închis, care pe fondul alb al ză pezii, pare neagr ă; capul, bărbia şi parteainternă a urechii sunt alburii-gălbui, având însă o dungă închisă de la ureche, peste ochi, până la vârful

botului (aceasta este mai aparentă iama). Caracteristică este coama cu un păr mai lung şi de culoare închisă care pleacă de la creştetul capului, de-a lungul spinării, până la coadă. Tot închisă este culoarea picioarelorde la abdomen în jos. Iezii au culoare mai închisă decât adulţii. în jurul anusului, culoarea este însă deschisă (gălbui-deschis) formând ceea ce se cheamă „oglindă", ca şi la că prior. La capra neagr ă se pot întâlnifenomene de albinism şi melanism. Dar coloraţia părului într-un cârd de capre negre variază în oarecaremăsur ă de la un exemplar la altul. Lungimea părului de var ă este de circa 3 cm, pe când a celui de iarnă de 3ori mai mare şi chiar mai mult. Face excepţie coama, care are părul mult mai lung, mai ales între greabăn şicoadă, uneori depăşind 20 cm. Alături de coarne, acest păr constituie pentru vânător un trofeu. El este smulscu atenţie, sortat pe lungimi, apoi serveşte la confecţionarea decorurilor de pălărie. Mai preţuit este acest părcând are vârful de culoare deschisă (înspicat). Pentru a nu se deteriora şi murdări, el trebuie smuls înainte deeviscerare. Coamă valoroasă are ţapul; uneori şi femela bătrână poartă iarna păr lung în coamă.

Nă pârlitul are loc de două ori pe an: primăvara în mai-iunie şi toamna înainte de împerechere. Coamaînsă se schimbă o singur ă dată pe an, primăvara, iar mai frumoasă este, la mascul, după terminareaîmperecherii.

Denti ţ ia. Formula dentar ă: I 0/3 C 0/1 P 3/3 M 3/3 = 32Iedul se naşte f ăr ă nici un dinte; la vârsta de 3 să ptămâni apar primele 3 perechi de incisivi, iar la două

luni este crescută întreaga dentiţie de lapte: incisivii şi premolarii. De remarcat că schimbarea dinţilor delapte cu dinţii durabili, ca şi creşterea molarilor, se produce la capra neagr ă într-un timp mai îndelungat decâtla cervide. Astfel, schimbarea celei de-a doua perechi de incisivi are loc abia la 2 1/2 ani şi tot cam atunciapare şi al şaselea molar (ultimul). Abia la vârsta de 3 1/2 ani dentiţia caprei negre devine completă, prinînlocuirea tuturor dinţilor de lapte cu dinţi definitivi. La acest vânat, cunoaşterea dezvoltării dentiţiei are

puţină importanţă, deoarece aprecierea vârstei se face după coarne, nu după dentiţie.Coarnele. La capra neagr ă ambele sexe poartă coarne; acestea sunt goale în jumătatea superioar ă, nu

se schimbă niciodată, nu au perioadă de regres, ci cresc până la sfâr şitul vieţii.Cornul de capr ă neagr ă se compune din cepul osos şi cornetele. între ele există o substanţă moale,elastică, ce înf ăşoar ă cepul osos. Cepul osos este o continuare a craniului; el are culoare albă şi rolul desusţinător al coarnelor propriu-zise - a cornetelor - care îl şi îmbracă până jos la frunte; cepul osos este elastic

pentru a rezista loviturilor la care este expus în mediul accidentat şi stâncos în care îşi duce viaţa capraneagr ă. Pentru a-i mări elasticitatea, în partea dinspre craniu, şi chiar mai sus, are unele goluri, este spongios.Dacă nu ar fi elastic, ci rigid, atunci, în cădere, ar fi expus ruperii, nu numai cornul, ci poate şi o parte dinosul frontal, ceea ce ar putea duce chiar la moartea animalului. Cornetele cresc din pielea capului, auculoarea aproape neagr ă, sunt constituite dintr-o substanţă cornoasă şi îmbracă cepul osos. în fiecare an,creşte câte un cornet, începând de la baza cornului (craniu). Acesta împinge celelalte cornete spre vârf.

Secţiune în corn de capră neagră Creşterea coarnelor de capră neagră:a - la vârsta de 60 zile; b - la vârsta de 90 zile; c - la vârsta de 1 an; d - coarne de 13 ani



59

Creşterea coarnelor are loc în felul următor: la vârsta de 60 ziie, pe craniu a început să se dezvoltecepul osos; la 90 zile a început să crească şi cornul; la 1 an, coarnele au forma şi dimensiunile din figura 66c. Creşterea coarnelor este activă din aprilie până în octombrie, cât timp hrana este abundentă, dar esteneînsemnată din noiembrie până în martie, în perioada crizei de hrană. Ca urmare, în perioada de încetinire acreşterii, se formează pe corn o dungă ce delimitează cornetul unui an de cel al anului următor, cum este şi laarbori. După numărul acestor dungi, se poate stabili vârsta animalului. Creşterile anuale cele mai mari suntîntre anii 1 şi 5 şi foarte mici începând cu anul 6. Să nu se confunde însă inelele indicatoare de vârstă,

descrise mai sus, cu alte inele care există pe corn, dar care au doar rol decorativ. Deosebirea se poate face prin sudura ce se observă la inelele anuale şi care lipseşte la celelalte, între coarnele masculului şi ale femeleisunt deosebiri: cele ale masculului sunt mai groase, de regulă au deschidere mai mare, iar la vârf au ocurbur ă de circa 180°; cele ale femelei, de regulă sunt mai subţiri şi mai apropiate de poziţia paralelă, iar lavârf, curbura este mai mică şi anume 100-140°. Între aceste forme tipice sunt multe altele de tranzi ţie, încâtuneori este greu de deosebit ţapul de femelă. Ţapul de capr ă neagr ă iritat are obiceiul să-şi frece coarnele dearbori, mai ales în preajma împerecherii. Poate şi pentru a-şi marca sectorul său de trai. Dat fiind că frecarease produce pe arbori r ăşinoşi, pe coarne se depune un strat de r ăşină, care se observă mai ales în treimeainferioar ă a coarnelor. în ce priveşte capul şi coarnele caprei negre, mai trebuie relevate următoarele:

Capul, atât în profil cât şi văzut de sus, are formă triunghiular ă iar ochii sunt aşezaţi relativ sus, aproapede r ădăcina cepului osos.

-

Coarnele sunt aşezate perpendicular pe frunte, nu înclinate ca la că prior. De acest fapt trebuie să se

ţină cont la montarea coarnelor pe placa de lemn (panoplie).-

Caprele negre, mai ales ţapii, în timpul împerecherii, când se bat, îşi provoacă r ăni cu vârfurileascuţite ale coarnelor. Pentru luptă sunt mai apte coarnele cu deschidere mare, care deci au vârfurile maidepărtate de cap, decât cele paralele.

-

Osul craniului pare a avea o oarecare elasticitate dat fiind că rezistă, f ăr ă să se rupă, la luptele dintreţapi şi la căderi.

-

Din cauza vătămărilor, adeseori apar anomalii la coarne, prin strâmbarea sau ruperea cepului osos saua cornetelor. Dar, în timp ce la cervide anomalia poate dispare o dată cu creşterea noilor coarne, la capraneagr ă ea este permanentă.

-

Coarnele sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt mai lungi, mai groase şi cu deschidere mai mare, f ăr ă să fie anormală.

Caractere sexuale secundare sunt: forma coamelor şi a capului, precum şi diferenţa de mărime a

coamelor. Ţapul are corp îndesat, gât gros-şi coamă mare, pe care vântul o culcă în unele puncte ale spateluiîncât, m profil, pare întreruptă. La distanţă, deosebirea dintre mascul şi femelă este-greu de f ăcut.

Propor ţ ia dintre sexe , recomandată este 2:3; în-terenurile cu densitate mică, unde se urmăreşteaccelerarea creşterii efectivului, se admite 1:2.

Longevitatea: longevitatea ţapilor este de 15-20 ani; la expoziţii au apărut şi coame de ţapi de 22 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI CAPREI NEGRE

Pentru animalul viu, nu există criterii satisf ăcătoare de apreciere a vârstei. De altfel, firea sperioasă acaprei negre nu permite apropierea la distanţă mică, decât în cazuri foarte favorabile de teren şi de vânt. Doarla iezi şi la tineretul până la doi ani, mărimea coamelor permite să ştim că este vorba de elemente tinere. înrest, trebuie să ne mulţumim cu aprecierea vârstei vânatului împuşcat.

Se reaminteşte că, la această specie, poartă coame atât ţapul cât şi capra şi că nu se produce o cădere acoamelor ca la cervide, ci coamele sunt permanente şi cresc până la sfâr şitul vieţii.

Vârsta caprei negre, la ambele sexe, se poate aprecia atât după dentiţie, cum s-a procedat la cervide, câtşi după inelele anuale de pe coame. Acest din urmă mijloc - coarnele - constituie o metodă mai bună şi

permite să se aprecieze vârsta cu mai multă precizie decât dentiţia.în timpul crizei de hrană, se formează pe corn o dungă ce delimitează creşterea din acel an. Acesta este

inelul anual. Numărul de inele arată numărul iernilor peste care a trecut animalul, deci vârsta.Creşterea nu este aceeaşi în fiecare an. în anul I al vieţii, creşterea este de 4-5 cm, iar inelul trebuie

căutat cam la curbura cornului. Se simte şi pipăindu-1 cu mâna; în anul II creşterea este cea mai mare şianume 8-9 cm; în al treilea creşte 4-5 cm, în al patrulea 2-3 cm. Trebuie accentuat că, în al cincilea an,creşterea este de abia 0,5 cm (variază între 0,2 şi 1 cm), iar începând cu anul al şaselea, creşterea este foartemică, inelele anuale sunt înguste de abia 2-3 mm. Rezultă de aici că lungimea trofeului depinde de creşterile

din primii 4 ani, în rest acestea fiind neînsemnate. Lungimile de mai sus se refer ă la coarnele mijlocii şiservesc ca orientare asupra propor ţiei de lungimi din diferiţi ani. La coarnele de clasă superioar ă, creşterilear ătate mai sus sunt depăşite.



60

În practică, uneori se întâmpină greutăţi la aprecierea vârstei, deoarece inelele anuale nu se văd clar, pede o parte din cauză că, frecându-şi coarnele de arbori, tufe, inelele se şterg, pe de altă parte din pricină că pecoarne se depune un strat de r ăşină, la contactul cu arborii de lângă golul alpin. în aceste cazuri se

procedează astfel: inelele anuale se observă pe partea din dos a coarnelor, unde uzura este mai mică. Apoi, pentru a afla în mod operativ, vârsta caprei negre, este suficient să se numere inelele anuale înguste (cele de2-3 mm), iar la numărul acesta să se adauge 5, deoarece creşterile mai mari încetează în anul V.

Glasul. Când sunt urmărite de un duşman şi nu se mai pot salva cu fuga, ambele sexe, de toate vârstele,

scot un ţipăt asemănător cu behăitul caprelor.Când i se pare ceva suspect, periculos, dar nu ştie precis despre ce este vorba, capra neagr ă de ambele

sexe şuier ă, dar nu pe nas, cum se crede de obicei, ci pe gur ă. în liniştea muntelui, şuieratul se aude la 200-300 m. Cauza acestui semnal este aceeaşi ca la că prior, dar tonul este altul. Afirmaţia că acest vânat ar punestrajă pentru a semnala pericolul, nu are temei. Adevărul este că exemplarul din cârd, care observă cel dintâi

pericolul, dă semnalul de alarmă.Iedul când se joacă, când s-a pierdut de mama lui sau când s-a speriat, behăie ca şi iedul domestic.

Mama îi r ăspunde în acelaşi fel, dar cu un ton mai jos. Este un mijloc de comunicare între pui şi mamă. Sim ţ urile. Foarte dezvoltate sunt auzul şi mirosul; văzul mai slab. Nu distinge figura omului, ci

mişcarea. în general, este animal foarte vigilent.Urmele. Cunoaşterea lor are mai mică importanţă decât la cervide, din motivul că terenul stâncos nu

permite să mergi pe urmă pe distanţă mare. Urma tipar se vede în figur ă, apoi urma pârtie şi talpa piciorului.

Se deplasează de obicei la pas. Când trebuie să fugă, face salturi de 1,5-2 m, la nevoie şi de 4 m.În trap aleargă numai rareori. Este un excelent căţăr ător pe stânci, fapt la care îl ajută copitele

puternice, având marginea unghiei întărită, iar perniţele moi, ca de cauciuc, ceea ce permite o mare aderenţă la stânca uscată. Când piatra este îmbr ăcată în gheaţă, alunecă uşor şi poate cădea în pr ă pastie. Excrementele seamănă cu ale caprei domestice şi variază după felul hranei; sunt formate din bucăţi lunguieţe de 12-16 mm,în formă de dopuri, care vara sunt lucioase, iarna mate; primăvara, când consumă hrană verde, aceste bucăţisunt moi, lipite laolaltă şi turtite puţin.

Glande. în pielea capului din dosul coarnelor există o glandă care, în perioada împerecherii, se măreşteşi degajă un miros puternic şi dezagreabil. Secreţia este mai abundentă la ţap. Probabil serveşte celor două sexe pentru a se găsi în această perioadă.

ECOLOGIE

Biotop. La origine, capra neagr ă a fost un animal de la limita superioar ă a pădurii, deci animal de pădure. Fiind foarte sensibil la nelinişte, atunci când activitatea omului s-a întins şi în această zonă, ea a păr ăsit pădurea şi a ocupat zonele stâncoase greu accesibile sau inaccesibile omului şi animalelor domestice.Deci, zona stâncoasă şi-a ales-o de nevoie. Iarna, când activitatea omenească în zona de sus a păduriiîncetează, iar vitele de la păşune au coborât în sate, capra neagr ă coboar ă şi ea în zona păduroasă până la oaltitudine de 1.000 m, uneori chiar mai jos.

În raza ocolului silvic Romani, situat la vest de Râmnicu Vâlcea, capra neagr ă tr ăieşte iarna-vara, în pădurile situate pe teren stâncos. Aceasta şi alte populari sunt dovezi despre reuşita colonizării ei în păduri dealtitudine mijlocie, dacă este îndeplinită condiţia de linişte şi de hrană.

Când la limita superioar ă a pădurii stratul de ză padă este gros (70-80 cm), capra neagr ă urcă în golul demunte (care de data aceasta este liniştit), deoarece aici ză pada este spulberată de vânt, deci nu este în strat

gros, iar pe suprafeţele dezgolite găseşte hrană.Este un animal destul de fidel locului unde a crescut. Răspândirea caprei negre în România. La noi există în masivele Bucegi, Piatra Craiului, Făgăraş,

Parâng, Retezat, Că păţânei şi Ţarcu. S-au f ăcut repopulări în munţii Rodnei (Pietrosul), Călimani şi în munţiiGiurgeului (Lacul Roşu), de unde s-au r ăspândit în cheile Bicazului şi în Hăşmaşul Mare.

ETOLOGIEAsupra maturit ăţ ii sexuale datele sunt nesigure. în literatur ă se afirmă că femela s-ar împerechea prima

dată în anul al 3-lea şi chiar în anul al 4-lea al vieţii. La capra neagr ă această vârstă a maturităţii sexuale estede 18-19 luni. Există şi alte cazuri citate în literatur ă, din care rezultă că femela a f ătat la vârsta de 2 ani.R ămâne de văzut ce procent de femele îndreptăţesc această afirmaţie. Probabil că datele privind maturitatea

sexuală la 3 1/2 sau 4 1/2 ani provine de la animalele din captivitate, dar rezultatele nu pot fi folosite pentruvânatul din terenul liber. Până când cercetările ştiinţifice nu ne vor pune la dispoziţie alte date, noi r ămânemla părerea că mare parte din caprele negre ajung la maturitate sexuală la 1 1/2 ani, iar restul la 2 1/2 ani.Acelaşi lucru pentru ţapi.



61

Perioada de împerechere se desf ăşoar ă de la jumătatea lui octombrie până la jumătatea lui noiembrie.La altitudini mici din zona caprei negre, perioada începe cu o să ptămână mai devreme. De asemenea,

perioada se poate deplasa cu 1-2 să ptămâni de la un an la altul, în funcţie de mersul vremii.Gesta ţ ia durează 180-190 zile; femela fată în a doua jumătate a lunii mai şi prima jumătate a lunii

iunie, un ied. Numai circa 10% din femele fată câte 2 iezi. Înainte de f ătat, femela îşi alungă iedul din anul precedent şi se retrage în locuri liniştite. încă din prima zi de f ătare, iedul îşi poate urma mama. Picioareleiedului sunt groase în raport cu corpul. Imediat după ce a fost f ătat, iedul începe să sugă, iar perioada

ală ptării durează până toamna. De la vârsta de 2 luni înainte, când dentitia de lapte este completă, iedulîncepe să mănânce şi hrană vegetală. Peste iarnă, iezii sunt conduşi de mamele lor, până în preajma f ătării.Dacă mama moare, nu se ştie dacă iedul va fi adoptat de altă capr ă cu ied. în această privinţă, părerileautorilor sunt împăr ţite. în ce priveşte iezii, mai trebuie reţinute următoarele:

-

iezii tineri de capr ă neagr ă nu se lipesc de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama;-

au capacitatea de a sări, de pe loc, cu toate cele 4 picioare deodată;-

iarna, pe ză padă, pot să coboare pe pante repezi, lăsându-se cu partea posterioar ă pe sol, în chip desanie;

- în primele două luni după f ătat, capra cu iedul său stau izolat; după aceea se alătur ă cârdului;- când cârdul se pune în mişcare, fiecare ied ia loc după mama lui.

Sporul anual la capra neagr ă este destul de greu de stabilit. Se poate aprecia la 10% din efectivul totaldin martie.

Sociabilitatea caprei negre este foarte pronunţată, dueând în general, viaţă de cârd. începând cusfâr şitul lunii iulie, se formează cârduri complete din femele cu iezi, femele f ăr ă iezi şi ţapi care au împlinitun an. Masculii de 2-3 ani constituie, de regulă, cârduri separate compuse din 4-5 ţapi, iar cei mai bătrânistau chiar izolaţi, solitari – semn de recunoaştere - eventual câte 2-3 la un loc. în perioada împerecherii,cârdurile de ţapi se desfac pentru a se alătura femelelor, iar după terminarea acestei perioade, se refac.Cârdurile de femele şi iezi se menţin până în preajma f ătatului când femelele gestante se despart şi se alătur ă cârdului numai după 2-3 luni împreună cu iezii lor. Mărimea cârdului creşte cu densitatea efectivului, putândfi de 10, 20 şi chiar mai mulţi. Conducerea cârdului o are o femelă cu ied, de regulă una bătrână,experimentată, care cunoaşte terenul şi ştie să evite pericolele. Se afirmă adesea că, la fiecare cârd, câte ocapr ă stă sentinelă şi dă alarma în caz de primejdie. Adevărul este că dintre membrii unui cârd, când unul,când altul poate ţine capul sus şi observă pericolul. Cu cât cârdul este mai mare, cu atât sporeşte şi şansa ca

unul din membrii lui să observe apropierea unui duşman. Hrana naturală a caprei negre este variată, dar exclusiv vegetală, compunându-se din graminee, buruieni, lujeri, muguri şi, în mare măsur ă, din licheni. Menţinerea efectivelor colonizate la altitudini de 800-1 000 m depinde de existenţa unei flore specifice caprei negre. F. K1 o s e citat de K n a u s (1960) enumera

printre plantele cele mai importante pentru hrana caprei negre următoarele:Specii de Festuca (pumila, rupicaprina, pulchella, alpina), Avena alpina, Agrostis alpina, specii de

Phleum (Michelii, alpinum) Poa {alpina şi chaixii), Calamagrostis (tenella şi varia), Carex sempervirens.Specii de Trifolium (badium şi alpinum), Phaca frigida şi Hedysarum obscurum, Homogyne alpina,

Doronicum grandiflorum, Senecio, Biscutella levigata, Meum Mutellina, Erica carnea, Alnus viridis. Sarea î i este foarte necesar ă şi cercetează săr ăriile frecvent. S-a observat că uneori iau în gur ă şi

pământ, în special iezii. Probabil pentru procesul de digestie. Apa necesar ă şi-o iau o dată cu hrana, ca şică priorul, mai cu seama că la munte precipitaţiile sunt frecvente, dar s-au observat şi capre negre adă pându-

se. Apa este necesar ă mai cu seamă în perioada de secetă, toamna şi iarna, când hrana pe care o consumă esteuscată.

Alte obiceiuri. Este animal de zi. Noaptea se odihneşte. Probabil că şi terenul accidentat, plin de pericole, o obligă să nu se mişte decât ziua. în căutarea hranei, iese înainte de amiază şi după amiază, iar înmiezul zilei stă culcată.

Nu se scaldă niciodată. în apă intr ă numai de nevoie, alungată, dar, când trebuie, poate să înoate. Densitatea la 100 ha teren apt pentru capra neagr ă (gol de munte şi 10% pădure în jurul golului)

stabilită prin cercetări este de 0,5-2 capre negre la 100 ha teren de bonitatea a IlI-a, 2,1-4,5 la bonitatea a Ii-aşi 4,6-7 la bonitatea I. Părerea noastr ă este că la primele două categorii cifrele ar putea fi majorate. Într-adevăr, este puţin probabil ca între terenurile de categoria I şi cele de categoria a IlI-a să fie o diferenţă aşa demare, din punct de vedere calitativ, de la 1 la 5.

Admiţând densitatea aşa cum a fost stabilită, prin lucrarea menţionată, efectivul optim pe suprafaţa de

221 000 ha, considerată drept zonă a caprei negre, se cifrează la 5 380 exemplare. Faţă de aceasta, efectivul,în martie 1968, a fost de 7 800, deci mai mare decât cel optim. Conform aceloraşi date, recolta în anul 1968 afost de abia 187 capre negre. Admiţând ca exacte cifrele de efectiv din 1968, ar însemna că trebuie să se



62

efectueze urgent o reducere. Fapt este că recolta anuală reprezintă abia 2,4% din efectiv, faţă de circa 10% lacât este apreciat sporul anual. în prezent (martie 2000), efectivele sunt estimate la circa 7 900 exemplare, iarrecolta a fost de 185 buc. Prezenţa caprei negre a fost semnalată într-un număr de 18 judeţe, efectivele celemai mari fiind în Argeş-2.430 buc., Hunedoara-1300, Braşov-1150, Vâlcea, 1040, Sibiu, 540 buc.

Fluctua ţ ii de efective, din cauze biologice, nu se constată în ţara noastr ă. Dar, după fiecare din celedouă r ăzboaie mondiale, a urmat o scădere de efectiv catastrofală datorată braconajului din primii ani.

Pagube nu cauzează.


Vânătoarea de capră neagră. Se vânează în perioada 15 septembrie - 15 decembrie, numai cu glonţ.Date fiind condiţiile grele de teren, acolo unde se practică vânătoarea de capre negre, se pot aplica la

această specie doar două metode; apropiatul şi goana. Oricare ar fi metoda, vânătorul trebuie să fie rezistent,obişnuit cu muntele. Apoi să aibă echipament adecvat; îmbr ăcăminte călduroasă, dat fiind că acolo oricândse pot ivi viscole; încălţăminte potrivită: când nu este ză padă sau îngheţ, este bună cea cu talpă de cauciucsau bocanci cu ţinte (măsele); când solul este îngheţat, fie el acoperit sau neacoperit de ză padă, încălţăminteacu talpă cu ţinte. Un baston de 2 m lungime cu cui la capăt este de mare folos, uneori indispensabil, atât

pentru sprijin în anumite situaţii, cât şi pentru pipăitul, înainte a terenului. Apropiatul este practic, aproape singura metodă de vânătoare a caprelor negre. Datorită mirosului şi

auzului foarte dezvoltat la acest vânat, apropiatul trebuie să se facă foarte atent, f ăr ă zgomot. Mereu să fiecercetate împrejurimile, cu opriri dese. Mai mult de jumătate din timp să constea în opriri şi observări şinumai restul din umblat. Uneori chiar şi numai ridicatul brusc al capului după o stâncă este suficient ca să fieobservat de un ţap ce stă la 200 m distanţă. Înaintarea numai cu vântul în faţă sau lateral este o regulă elementar ă. Dată fiind direcţia curenţilor, seara şi în teren umbrit, apropiatul se va face urcând; dimineaţa şi

pe por ţiuni însorite, apropiatul este bine să se facă coborând. Se cere armă ghintuită, prevăzută cu lunetă şi pe cât posibil cu razanţă mare. Binoclul nu poate lipsi. Şi mai bună este o lunetă telescopică.

Îndată ce a căzut ză pada, se cere mare atenţie la mers, deoarece, dacă sub ză padă este o lespede de piatr ă înclinată sau solul este îngheţat, există pericol de alunecare în pr ă pastie.

Atenţia, stă pânirea de sine, cunoaşterea muntelui sunt calităţi necesare vânătorului de capre negre.Fiind specie de vânat de zi, putem vâna toată ziua. Exemplarele mari şi singuratice, întâlnite cu ocazia

apropiatului, pot fi împuşcate, deoarece sunt sau ţapi sau femele sterpe.Pentru apropiat, sunt favorabile bazinele unor pâraie, care, pe lângă pârâul principal, au ca afluenţi

numeroase pâraie secundare, f ăr ă pădure. Aici, chiar dacă din neatenţie, în bazinul unuia din pâraielesecundare, caprele negre au fost speriate, mai r ămân altele în care se poate continua vânătoarea.

Pânda la capra neagr ă nu este o metodă de sine stătătoare, ci se asociază cu apropiatul.Goana. Facem cuvenita rezervă în ceea ce priveşte oportunitatea ei şi măsura în care se împacă cu etica

vânătorească. Dacă însă, în anumite cazuri, s-ar folosi şi această metodă, se dau, în cele ce urmează, câteva puncte de reper pentru efectuarea ei:

- Vânătorii trebuie aşezaţi la trecători, care în condiţiile de aici sunt puncte obligatorii pentru caprelenegre. Cunoaşterea acestor trecători este necesar ă pentru reuşită.

- Gonacii să fie aleşi dintre personalul de pază al caprelor negre şi ciobanii din acea regiune, care ştiusă se descurce pe timp de ceaţă sau în alte situaţii grele.

-

Atât vânătorii cât şi gonacii să se deplaseze dintr-un loc în altul, în cea mai perfectă linişte. Aici, lamare altitudine, pe timp f ăr ă vânt, orice zgomot se aude la mare distanţă.- Dacă vânătorul are o poziţie incomodă de tras şi este aşezat pe o pantă unde există pericolul de

alunecare, atunci se recomandă ca, în măsura posibilului, să nu stea în picioare, în timpul tragerii, ci să-şifacă un scaun. Reculul l-ar putea face să-şi piardă echilibrul.

- Direcţia goanei o hotăr ăşte vântul. Goana se poate face fie pe pantă în sus, fie în jos, fie pe curba denivel sau în diagonală.

-

Venirea caprelor negre în goană se aude după pietrele ce se rostogolesc. Dacă ele nu sunt speriate prea tare, de regulă se opresc din când în când. Atunci e momentul când se trage. Dacă sunt în mişcare, şansascade mult.

- Dacă solul este îngheţat, nu se recomandă goana, deoarece caprele speriate alunecă şi cad în pr ă pastie.

În treacăt amintim că, deşi goana nu este o metodă compatibilă cu etica vanatorească, totuşi ea este mai puţin dăunătoare calităţii efectivului care r ămâne în teren, deoarece se împuşcă vânat şi bun şi r ău, pe când laapropiat, vânătorul lacom, înarmat cu o carabină de precizie, poate extrage din teren numai ce este bun.



63

Facem totuşi precizarea că înainte de 1990 (mai ales în deceniul opt) au fost organizate cu ocazia aşa-ziselor „vânători oficiale" goane la capre negre. Aceste acţiuni au fost condamnate ulterior fiind considerateadevărate masacre, numărul caprelor împuşcate, dar mai ales r ănite ajungând la ordinul zecilor.

La capra neagr ă trofeele sunt coarnele şi părul din coamă.Valorificarea caprelor negre se face prin taxe de împuşcare. Carnea r ămâne pe al doilea plan, deoarece

transportul ei se face greu, din cauza lipsei căilor de comunicaţie.

EVALUAREA COARNELOR DE CAPR Ă NEAGR Ă

Măsur ătorile se fac cu precizie de 1 mm.Se măsoar ă şi se apreciază următoarele elemente:

Lungimea coarnelor. Se măsoar ă de la baza fiecărui corn, peste curbura exterioar ă, până la vârfulcornului. Se face media măsur ătorilor la ambele coarne si se înmulţeşte cu 1,5. Ruleta trebuie apăsată cudegetele, pe corn.

Înăl ţ imea coarnelor. Aici se cere atenţie mai mare la măsurare, pentru ca, în adevăr , să se obţină înălţimea maximă. In acest scop, în punctul culminant al curburii, se aşază o linie în aşa fel încât ea să sesprijine pe punctele cele mai înalte ale coarnelor. Se măsoar ă distanţa de la această linie (c) până la craniu(b). Fiecare centimetru reprezintă un punct.

Circumferin ţ a cornului cel mai gros. Prin încercări se caută care din cele două coarne are

circumferinţa cea mai mare, iar la acest corn se măsoar ă circumferinţa în punctul cu grosimea cea mai mare,chiar dacă cornul are şi r ăşină. Rezultatul în centimetri se înmulţeşte cu 4.

Deschiderea se măsoar ă în punctul cel mai înalt din curbur ă, de la mijlocul unui corn, la mijloculceluilalt. Fiecare centimetru este egal cu un punct. Oricât de mare ar fi deschiderea, nu se pot acorda maimulte puncte decât pentru înălţimea coarnelor.

Supliment de puncte pentru vârst ă: se stabileşte vârsta după inelele anuale de pe coarne, apoi pentruvârsta de 6-10 ani se acordă un punct, peste 11 ani - două puncte, iar pentru 12 ani şi mai mult - trei puncte.

Penalizare: pentru stratul de r ăşină de pe cornul unde s-a măsurat circumferinţa, se pot scădea 0-5 puncte, după grosimea stratului. Aşa prevede formula. Totuşi, la expoziţiile internaţionale de vânătoare de laFlorenţa (1964) şi No vi Sad (1967) nu s-au f ăcut scăderi, considerându-se nejustă prevederea respectivă.Depunerea de r ăşină pe coarnele caprei negre, pe de o parte, este un fenomen natural şi norma', iar pe de altă

parte nu este inestetic, deci penalizarea nu este justificată.Menţionăm că pentru măsurarea înălţimii şi deschiderii coarnelor de capr ă neagr ă există un dispozitiv

constituit din două rigle gradate, montate în cruce, şi care pot culisa. Rigla verticală se aşază cu vârful pecraniu între cele două coarne, iar cea orizontală pe punctele maxime ale curburii acestora; astfel, se poaterealiza citirea concomitentă a înălţimii şi a deschiderii trofeului.

Exemplu practic de evaluare a coarnelor de capră neagră




1 Lungimea tecii stg.dr.

31,132,2

63,3 31,65 1,5 47,42

2 înălţimea coarnelor 20,4 1 20,403 Circumferinţa tecii 10,2 4 40,804 Deschiderea celor două teci 21,2 Se acordă numai 20,4 1 20,405 Adaos pentru vârstă: 13 ani 1 3

TOTAL: ■ 132,026 Scădere pentru r ăşină -

Punctaj final 132,02

Punctajul stabilit la expoziţii pentru acordarea de premii coarnelor de capră neagră Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967



peste 116112,1-116108,1-112


de la 115109-114,9103-108,9



64

În prezent, limitele punctajului necesar pentru acordarea medaliilor la capra neagr ă (mascul şi femelă)se prezintă astfel:

Sexul Medalia

Aur Argint Bronz

Mascul peste 110 105,00-109,99 100,00-104,99Femelă peste 105 100,00-104,99 95,00-99,99

În contextul economiei cinegetice din ţara noastr ă, aportul economic al caprei negre nu este mare, darcel de natur ă estetică este excepţional. într-adevăr, prin calitatea coarnelor, România deţine azi recordulmondial la capra neagr ă, prin bine cunoscutul trofeu Hesseheimer care are 141,10 puncte C.I.C. şi se menţinedin anul 1934 când a fost recoltat în Făgăraş.

Se cere deci grijă deosebită pentru păstrarea acestei calit ăţ i a coarnelor. O primă măsur ă este limitareadensităţii de efectiv la bonitatea terenului, iar a doua, rezervarea unor locuri de păşune, unde oile să nu aibă acces.

Capra neagr ă merită cu atât mai multă atenţie, cu cât nu cauzează pagube nici agriculturii, nicisilviculturii; nu concurează la hrană şi adă post alte specii de vânat; tr ăieşte de secole f ăr ă hrană complementar ă, încât nu necesită cheltuieli nici din acest punct de vedere.

MISTREŢUL SUS SCROFA (L)

DESCRIERE

Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi alta în EuropaR ăsăriteană, din care face parte şi ţara noastr ă (Sus scrofa attila), care are nu numai o greutate mai mare, ci şialte propor ţii ale corpului. Alţi autori susţin că se merge prea departe cu scindarea în subspecii. Fapt este că în ţara noastr ă, deosebit de biotopul constituit din pădurile de deal şi munte, unde hrana este formată dinghindă, jir, r ădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistreţului este cu totul alta: rizomi de stuf şi

papur ă, ca şi alte plante acvatice. Se pare că şi forma corpului difer ă. Fapt precis este că, mistreţii din Deltă au colţi tot aşa de puternici ca şi cei de la deal şi munte, iar la aceeaşi lungime totală, procentul din lungimea

aflată în maxilar este mai mare ca la primii. Date biometrice: lungimea de la vârful botului la r ădăcina cozii merge până la 200 cm la mascul şi 150

la femelă, coada 15-20 cm, înălţimea la greabăn până la 100 cm. Greutatea depinde nu numai de sex şivârstă, ci şi de abundenţa hranei şi de luna în care se cântăreşte; în anii cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir şi iarnă uşoar ă, va avea în februarie o greutate mai mare decât în cei f ăr ă fructificaţie şi cu iarnă aspr ă.în ţara noastr ă, mistreţii de 210-250 kg evisceraţi şi 300-350 kg cu viscere nu sunt rarităţi. Informaţii încă neverificate arată că unele exemplare au avut greutăţi până aproape de 400 kg. De la 2 ani în sus, masculii augreutate mai mare decât femelele de aceeaşi vârstă. Pe vârste, greutăţile medii sunt: purceii, în septembrie,20 kg, iarna, 25-35 kg; în vara celui de-al doilea an, 40-45 kg; iarna ce urmează, 50-70 kg. Unii indivizi potavea greutăţi mai mici sau mai mari. Capul şi botul ascuţite, urechile mici, părul lung, par anume f ăcute

pentru a se putea strecura prin desişuri. Denumiri. Se mai numeşte porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1 aprilie a celui de-al

doilea an calendaristic; la această dată ei trec în categoria godac, indiferent dacă au împlinit 12 luni sau nu;de la data când au împlinit 2 ani înainte, masculii se numesc vieri de 2,3,4 ani etc, iar femelele scroafe de 2,3,4 ani etc. Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitar, întrucât tr ăieşte separat de cârduri, pecare le însoţeşte numai în perioada rutului.

Formula dentar ă: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 3/3 = 44La f ătare, purcelul nu are decât caninii şi perechea a 3-a de incisivi, în total 8 dinţi, care sunt

insuficienţi pentru a-şi procura hrana în natur ă. Se hr ănesc doar cu laptele mamei, dentiţia de lapte estecompletă la 3-4 luni.

Culoarea părului: când sunt f ătaţi, purceii au corpul acoperit cu un păr lânos de culoare brună-galbenă, cu dungi longitudinale deschise. Această culoare îi ajută ca atunci când sunt culcaţi, să se confundecu mediul înconjur ător (homocromie), deci să scape de duşmani. în cursul verii îi cresc peri lungi de iarnă,

începe a se contura şi coama, iar în august dungile deschise dispar. Treptat, culoarea devine brună închis,încât iarna este cam la fel cu a celor adulţi numai că părul nu es.e aşa aspru, ci mai lânos. Firele de păr lunginumite spic, de obicei, sunt despicate la vârf. Există şi mistreţi, mai ales femele, de culoare deschisă, aproapeca a porcilor domestici.



65

Dimorfismul sexual constă în colţi, care la masculii de la 2 ani în sus sunt vizibili şi cresc cu vârsta. Lafemelă ei sunt mici şi nu se văd decât dacă gura le este deschisă. Masculii mai pot fi recunoscuţi şi după

părul penisal, care atunci când vierul stă în profil se poate observa foarte bine, având forma unei pensule. Propor ţ ia sexelor este de 1:1. Dacă masculii predomină, sporul anual va fi mai mic, dar creşte

procentul vierilor ce vor fi recoltaţi; când predomină femelele, lucrurile se petrec invers. Pentru a se majoranumărul de vieri cu colţi mari şi pentru a micşora pagubele cauzate culturilor agricole printr-o înmulţireexagerată, se recomandă să predomine numeric masculii. De aceea, se propune un raport de sexe de 1,5:1.

Longevitatea - 20 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI MISTREŢULUI

Până în 1965, era cunoscută şi aplicată metoda Bieger , în 1965 însă, se arată lipsurile metodei Bieger şise dă o metodă nouă. Dar înainte de a ar ăta în ce constă această metodă este nevoie să fie cunoscut modul decreştere a colţilor din maxilarul inferior (colţii-armă) şi cel superior (colţii ascuţitori).

Creşterea colţilor. Colţii armă, care sunt şi cei mai mari, constituie adevărata armă de atac şi apărare amistreţului mascul; cei din maxilarul superior servesc doar pentru ascuţirea colţilor-armă, ascuţire care se

produce prin frecare cu ocazia deschiderii şi închiderii gurii, la amestecarea hranei.Pământul, care ajunge în gur ă o dată cu hrana, accelerează procesul de tocire.Colţi bine dezvoltaţi are numai vierul. Scroafa bătrână are şi ea colţi, dar mici. La vier, creşterea

accentuată a colţilor din maxilarul inferior începe la vârsta de un an, iar tocirea la 16-18 luni.La 8-9 luni colţii abia se văd; la un an şi jumătate începe tocirea, iar la doi ani şi jumătate tocirea este

clar vizibilă.La mistreţul tânăr, colţul-armă are lăţimea mai mare la bază (r ădăcină), decât în punctul unde începe

por ţiunea tocită. Cu timpul însă lăţimea în cele două puncte devine aproape egală sau chiar egală. Creştereaîn lăţime este posibilă atâta timp cât durează şi dezvoltarea osaturii animalului, care la mistreţii din EuropaCentrală se termină la vârsta de 7 ani. Acesta este momentul când colţii din maxilarul inferior ating, la bază, lăţimea maximă.

Creşterea anuală în lungime a colţilor-armă nu este aceeaşi în diferiţi ani. Ea este cea mai mare în anulI al vieţii la indivizii de 2 ani, fiind de circa 50 mm, după care scade treptat, încât la 10 ani ea reprezintă cea25 mm. Dar paralel cu creşterea la bază, are loc şi tocirea colţului la vârf, care este aproximativ constantă şireprezintă cea 25 mm anual. Deci, colţul, pe de o parte, este împins de la bază, lungindu-se, iar, pe de altă

parte, se toceşte la vârf, scurtându-se. Până la vârsta de 10 ani, creşterea este mai mare decât scăderea printocire şi în consecinţă colţul câştigă în lungime. După această vârstă, creşterea este mai mică, iar tocirear ămânând constantă, colţul scade ca lungime. Să se reţină deci că la vârsta de circa 10 ani, creşterea esteegală cu tocirea. Acesta este momentul când putem obţine de la un mistreţ trofeul cel mai mare. Din cauzaacestui proces de creştere-tocire, por ţiunea situată în afara maxilarului a colţului-armă provine mereu din alţişi alţi ani. în general, ea cuprinde o por ţiune corespunzătoare creşterilor pe 5 ani, iar bucata de la bază până la punctul unde începe şlefuirea corespunde la 3-4 ani.

Mai trebuie adăugat că pentru ca por ţiunea de colţ care la 7 ani era situată la bază, să ajungă (să crească) până la începutul por ţiunii tocite a colţului-armă, trebuie să mai treacă alţi trei ani. Deci, col ţ ul careare la baz ă cât şi la începutul por ţ iunii tocite aceeaşi l ăţ ime, trebuie să provină de la un mistre ţ de cel

pu ţ in 10 ani. O scădere în lăţime a colţului nu se produce. Aprecierea vârstei, după această metodă (lăţimea

colţului-armă), la mistreţi de peste 10 ani nu este posibilă. Dar aici se vor face măsur ători ajutătoare pe colţiidin maxilarul superior (cei ascuţitori).Colţii din maxilarul superior (colţi-ascuţitori), au rolul de a ascuţi colţii din maxilarul inferior, de

aceea, pe curbura lor exterioar ă, au un fel de smalţ, mult mai dur decât materialul colţilor-armă. Creşterea lorîn lungime este mai mică - circa 25% din cea a colţilor-armă. De poziţia colţilor-ascuţitori depinde modul deşlefuire a colţilor armă.

De exemplu, dacă ei au o direcţie aproape în sensul lungimii corpului mistreţului, deci în unghi ascuţitfaţă de axă, atunci suprafaţa tocită va fi mică, atât la cei superiori, cât şi la cei inferiori; dimpotrivă, dacă eiau o direcţie aproape perpendicular ă pe această axă, atunci tocitura va fi cu suprafaţă mare.

Deci, suprafaţa tocită nu este un indicator sigur al vârstei mistreţului; într-adevăr, suprafaţa de tocire acolţilor-armă depinde de diametrul lor la începutul por ţiunii tocite. Cu cât el este mai mare, cu atât şi

por ţiunea tocită va fi mai lungă şi invers.

Suprafaţa de tocire mai depinde de poziţia colţului-ascuţitor, în fine, depinde de forma colţilor-ascuţitori.Până la vârsta de 2 1/2 ani, vârsta mistreţului se poate aprecia, la ambele sexe, după stadiile de

dezvoltare a dentiţei. In acest scop servesc datele tabelului.



66

După 2 ½ ani (mai precis după 2 ani şi 3 luni), când toţi incisivii, colţii şi molarii au apărut, vârsta nu poate fi apreciată după uzura molarilor şi premolarilor, ca la cervide, deoarece la mistreţ lucrurile stau altfel:molarii mistreţului sunt acoperiţi cu un smalţ destul de dur, care rezistă timp îndelungat la frecare. Atâta timpcât smalţul este întreg, el nu este indicator de vârstă. Abia la o vârstă înaintată, el se toceşte, dar în acest cazuzura progresează cu paşi mari. Momentul acesta al începerii tocirii nu poate fi precizat, el variind de laexemplar la exemplar. Se poate spune doar atât că mistreţul este bătrân.

Criterii de apreciere a vârstei mistreţului până la circa 2 1/2 ani, după stadiile de dezvoltare a dentiţieiLuna Vârsta mistreţului

(luni)Stadiile de dezvoltare a dentiţiei

Incisivi Colţi Premolari şi molariANUL I AL VIEŢII Aprilie 1

1 2 31 2 3

cc

MaiIunieIulie

234

1 2 31 2 3

cc

1 2 31 2 3

AugustSeptembrie

Octombrie NoiembrieDecembrie

56

789

1 2 31 2 3

cc

la 1 2 3 IVla 1 2 3 IV

IanuarieFebruarieMartie

101112

1 2 III1 2 III

CC

la 1 2 3 IVla 1 2 3 IV

ANUL II AL VIEŢIIAprilieMaiIunieIulieAugust

1314151617

1 2 III1 2 III

CC

la I II III IV Vla I II III IV V

SeptembrieOctombrie

1819

I II IIII II III

CC


DecembrieIanuarie

2122

I II III I II III CC


FebruarieMartie

2324

ANUL III al vieţiiAprilieMaiIunie

252627

I II IIII II III

CC

la I II III IV V VIla I II III IV V VI

Numerele IV, V şi VI înseamnă molari. Cifrele arabe şi litera c înseamnă dinţi de lapte; cifrele romaneşi litera C înseamnă dinţi durabili.

În schimb, după ce dentiţia devine completă (2 ani şi 3 luni), vârsta poate fi apreciată după colţi, însă numai la masculi (colţii femelei sunt rudimentari). De la 2 la 10 ani ne servim de col ţii-armă, în felulurmător: se măsoar ă cu şublerul, cu precizie de 0,1 mm, lăţimea colţului la circa 1 cm de la bază, apoi înaintede începerea por ţiunii tocite (dunga neagr ă ce marchează ieşirea colţului din maxilar.

Se pare că nici raza de curbur ă a colţului-armă nu este un indicator al vârstei, ea fiind mai mult oînsuşire individuală. Se schimbă deci şi această parte a metodei Bieger. Probabil de la 7 ani în sus, raza nu semai schimbă.

Vârsta godacului se poate aprecia uşor, deoarece colţii-armă ai godacului încep să se tocească la 16-18luni. Apoi, toţi cei care au un coeficient de formă în valoare mai mică de 1,50 se consider ă mai tineri.

Coeficientul de formă al colţului-armă permite aprecierea vârstei numai până la 10 ani. La vârste maiînaintate se foloseşte coeficientul de formă a colţului ascuţitor, dar precizia este numai de 2 ani. Valoareaacestei metode este mai mică decât la colţul-armă. Metodele descrise mai sus sunt elaborate pe baza



67

materialului Germania. Pot da oarecare diferenţe la mistreţii care ajung la maturitate mai devreme sau maitârziu decât normalul, diferenţă care este de un an, la metoda bazată pe colţii-armă şi de 2 ani, la metoda

bazată pe colţii-ascuţitori.Pentru cunoaşterea vârstei, se pot folosi şi dinţii incisivi din mijloc, tăiaţi transversal şi şlefuiţi. După

inelele anuale, se poate cunoaşte vârsta. Metoda este mai greoaie pentru practicieni.Este normal ca dezvoltarea trofeelor să fie în legătur ă cu dezvoltarea corporală maximă.Se poate face aprecierea vârstei şi la femelă, prin analiza colţilor femelei, care, cum s-a ar ătat sunt

rudimentari. La femela trecută de un an, colţul are diametrul cel mai mare în apropierea r ădăcinii colţului; lacea de 2 ani acest diametru maxim este la mijlocul colţului; în fine, la cea de 3 ani şi mai mulţi este lângă începutul por ţiunii tocite.

Metoda descrisă mai sus, pentru mistreţii de ambele sexe, este nouă şi este bine să fie verificată încondiţiile de la noi. Până atunci să fie aplicată cu prudenţă.

Glasul mistreţului liniştit este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se pare ceva suspect, scoateun puf ăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.

Urme. Cunoaşterea urmelor mistreţului este de mare folos atât la identificarea prezenţei şi mărimiimistreţilor în teren, în orice timp al anului, cât mai ales cu ocazia organizării de vânători. Talpa piciorului demistreţ este ar ătată în figura 83; se caracterizează prin nesimetria vârfurilor copitelor şi prin distanţa maimare dintre vârfurile pintenilor. Urmele mistreţului mare pot fi confundate, de cei neiniţiaţi, cu ale cerbului.

Deosebirile între urmele celor două specii sunt următoarele: în afar ă de cele două semne menţionatemai sus, la mistreţ, pintenii se imprimă pe sol şi la mers liniştit, pe când la cerb numai când fuge; distanţaîntre paşii mistreţilor este de 42-50 cm, pe când la taurul de cerb este de 65-70 cm; pe ză padă mare, mistreţullasă o dâr ă, încât pare că şi-ar fi târât picioarele, pe când cerbul nu. Deosebirea între urma vierului şi ascroafei este greu de f ăcut. Comparând-o cu cea a masculului se poate constata că are forma mai lunguiaţă şică vârfurile copitelor sunt mai ascuţite, când se imprimă pe sol, vârfurile sunt mai desf ăcute decât la mascul.

Urma picioarelor din faţă ale mistreţului este mai mare decât a celor din spate, diferenţa accentuându-se cu vârsta.

Urmele mistreţului se deosebesc de ale porcului domestic astfel: la porcul domestic nu se observă deosebire de mărime între urmele picioarelor dinainte şi a celor dinapoi; vârfurile unghiilor sunt şi maidesf ăcute şi mai rotunjite, iar talpa se lasă mai mult pe sol, la călcat. Această deosebire este bine să fiereţinută, când în aceeaşi pădure circulă şi porci domestici. La deosebirea pe teren a semnelor porcului

domestic de a celui sălbatic ne ajută şi forma râmăturii; mistreţul - animal mai puternic - are râmătura maiadâncă şi într-o linie care se apropie de cea dreaptă, ca şi cum ar ara neregulat; cel domestic râmă mai puţinadânc şi mai ales în jurul lui. Oarecare greutate ne pot face purceii, a c ăror râmătura se apropie de a celordomestici. La urma-pârtie a mistreţului, se observă că atunci când el merge la pas, pune piciorul dinapoi

peste urma celui dinainte. Excepţie fac vierii mari şi scroafele gestante în ultima lună, la care urmele sesuprapun numai par ţial şi se depăşesc lateral. Urma pe ză padă mare a unui cârd de mistreţi are forma unuişir, scroafa mamă mergând în frunte; urmele nu se suprapun ca la lup, lucru ce n-ar fi posibil nici din cauzadiferenţei de mărime a animalelor.

Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin resturi din hrană de pădure (jir, ghindă, r ădăcini).

ECOLOGIE

Este un animal de pădure şi numai excepţional tr ăieşte în stuf, pe plaur sau pe insulele din DeltaDunării. Pădurile de foioase îi asigur ă ghinda şi jirul, hrana lui de bază, precum şi alte fructe de pădure:mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc. Arboretele de r ăşi-noase îi ofer ă adă post, dar nu-i pot asigura hrana,decât prin r ădăcini şi unele fructe de arbuşti. Desişuri se găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte.în desişuri stă peste zi şi le păr ăseşte seara în căutare de hrană, pentru a reveni dimineaţa. Având nevoie delinişte, prefer ă pădurile de mare întindere. în Delta Dunării, în special între Sulina şi Caraorman există mistreţi bine adaptaţi condiţiilor de aici. În loc de jir, ghindă şi alte fructe de pădure consumă rizomi de stufşi papur ă, ca şi alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală şi trofee, îl satisfac pe deplin.

Temperatura scăzută, iarna şi stratul gros de ză padă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul îngheţat nu poate râma ca să-şi procure hrana. Din acest punct de vedere, în vestul Germaniei, temperatura medie alunilor de iarnă (decembrie, ianuarie, februarie) a fost de +2,1°C, pe când la noi, media pe 60 ani, este 1-

1,7°C la Bucureşti-Băneasa, 0,8°C la Câmpina şi -2,6°C la Făgăraş. Clima mai aspr ă justifică sporul anualmai mic. Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle, precum şi de apă potabilă.



68

ETOLOGIE

Reproducerea. Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieţii, în condiţii excepţional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi înainte de împlinirea unui an, încât fată camla vârsta de un an. împerecherea începe la sfâr şitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină laînceputul lui decembrie. Abundenţa hranei poate să o gr ă bească, iar lipsa ei să o întârzie. La mistreţ, perioadade împerechere nu se limitează la un timp scurt ca la cervide, ci adeseori se întinde pe o perioadă lungă.

Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul împerecherii depinde defemelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării are loc noaptea şi înacelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreţii nu păr ăsesc adă postul nici în perioada de rut. Durata gestaţieieste de 17 să ptămâni, deci în martie-aprilie, fată circa 4-10 purcei. Numărul poate fi mai mare sau mai mic, înfuncţie de asprimea iernii precedente şi de abundenţa ghindei sau jirului în toamna împerecherii. S-a dovedit că după ierni grele şi lipsă de fructificaţie la fag şi stejar, numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilorcu condiţii mijlocii şi numai o treime din a anilor buni. Pentru f ătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, undeîşi face un culcuş scobit, că ptuşit cu muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt ameninţaţi de frig în aşamăsur ă cum s-ar crede, deoarece mama are obiceiul să adune metariale dimprejur şi să le transporte în gur ă,creându-le adă post. Scroafa îşi apăr ă cu dârzenie şi devotament purceii contra duşmanilor.

În ce priveşte prolificitatea, s-a dovedit că după o toamnă cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir,urmată de o iarnă uşoar ă, 25-40% din numărul femelelor în vârstă de peste un an fată de două ori pe an şi

anume: o dată la sfâr şitul iernii şi a doua oar ă în dricul verii, dar de data aceasta numărul de purcei este numai jumătate din primul f ătat. Acest lucru este dovedit numai pentru partea vestică a Germaniei, unde clima estemai dulce. R ămâne de văzut dacă şi în ce măsur ă fenomenul se observă şi la noi. Acelaşi autor apreciază sporulanual la următoarele procente aplicate la efectivul total existent primăvara înainte de f ătat: 150% şi chiar maimult după o fructificaţie abundentă de ghindă sau jir, 80-100% după una mijlocie şi 50-60% în anii f ăr ă fructificaţie. Drept criteriu în aprecierea sporului este numai abundenţa hranei. Părerea noastr ă este însă că şitemperatura din timpul iernii şi grosimea stratului de ză padă joacă un rol destul de însemnat.

În România, pierderile la purcei sunt de 50% în primele 7 luni de via ţă, 23% până la sfâr şitul luniimartie (din care 4% se datoresc extragerilor prin vânătoare), rezultând că în primul an de viaţă pierderilenaturale sunt de cea 69% din numărul purceilor f ătaţi. Raportat la efectivul de primăvar ă rezultă o rată anatalităţii medii de 186% şi o rată a mortalităţii medii de 128% (în care se includ 7% extrageri prinvânătoare), deci sporul populaţional sau creşterea numerică, incluzând purceii vânaţi, ar trebui să fie de 58%.Aceasta în situaţia că celelalte categorii de vârstă nu sunt afectate de pierderi, dar în realitate acestea suntfoarte însemnate, f ăr ă a se putea stabili deocamdată direct şi în ce măsur ă.

Făr ă o cunoaştere a capacităţii de înmulţire nu se poate stabili cu exactitate nici recolta anuală.Simţul de familie este destul de dezvoltat la mistreţ. De la f ătat şi până toamna târziu, purceii stau cu

mama lor, devenind independenţi în noiembrie, în timpul împere-crierii. în noiembrie, purceii, precum şigodacii de un an şi jumătate, se contopesc în cârduri mai mari sau mai mici, cărora li se alătur ă şi vieri de 3ani, eventual scroafe sterpe sau care dintr-o cauză oarecare şi-au pierdut purceii. Cârdurile pot fi constituiteşi dintr-o scroaf ă bătrână cu purcei, căreia i se alătur ă purcele de-ale ei, care la rândul lor au f ătat şi ele,condiţia fiind însă ca purceii să fie cam de aceeaşi vârstă. Deci, există şi cârduri formate din câte 2-3 scroafecu purceii lor. Femelele se despart de cârd primăvara când îşi caută loc de f ătat. Cârdurile sunt formate decidin purcei, mistreţi în al doilea an al vieţii, scroafe mai bătrâne, fie conducătoare de cârd, fie sterpe şi,

eventual, vieri de 2-3 ani. Masculii mai în vârstă, de regulă, tr ăiesc izolaţi. Hrana natural ă . Mistreţul este un animal omnivor; hrana vegetală de bază o constituie ghinda şi jirul.Ghinda este consumată din octombrie şi până în aprilie-mai, chiar după ce a încolţit. Chiar când există şi altesortimente de hrană, ghinda şi jirul sunt preferate. Dintre plante, consumă ferigi, în special Pteridiumaquilinum, care are un rizom dezvoltat, specii de Epilobium, ambele dăunătoare culturilor forestiere, apoi

plante de mlaştină şi acvatice ca : Heracleuni sphondilium, Aegopodium podagraria, Plantago, specii de Holcus şi Festuca, Dactylus, Elymus, care sunt de mai mică importanţă. Iarna, când solul îngheaţă, iar ghindalipseşte, caută izvoarele şi mlaştinile cu solul neîngheţat, acestea fiind singurele locuri unde mai poate râmaşi găsi r ădăcini. Când nu găseşte ghindă şi jir, consumă plante agricole, cauzând pagube. Hrana animală constă din rozătoare, şoareci cu botul ascuţit, insecte dăunătoare pădurii, la care dovedeşte o capacitate de aalege anumite specii. Sunt preferate larvele de Melolontha, omizi şi nimfe de Lymantria, Panolis, Bubalus,

Dendrolimus, apoi furnici (Camponotus herculeanus). Se citează un caz, când după 3 ore de râmat, s-au găsit

în stomacul unui vier 900 larve de Melolontha. Alte cercetări au confirmat că mistreţul consumă şi pui deiepure, iezi de că prior şi diferite hoituri. Hrana mistreţului, în terenuri păduroase, f ăr ă atacuri de insecte,constă din 86% vegetale şi 14% hrană animală.



69

Din hrana vegetală, procentul cel mai mare îl ocupă ghinda (37%), seminţele de plante agricole (16%),cartofii (24%), frunzele, iarba (9,5%), păr ţile subterane de plante (rizomi, bulbi etc.) (3,5%). Alte sortimentesunt în cantităţi mici. Şi alunele şi sămânţa de carpen constituie hrana mistreţului, dar în măsur ă mai mică decât ghinda.

Cu toate că rezultatele ar ătate în tabel se refer ă la păduri de pin, totuşi ele sunt valoroase şi pentru alteregiuni, deoarece ne dau o orientare asupra propor ţiei de hrană animală. Procentele de hrană depind deabundenţa unui anumit fel de vegetaţie, într-o anumită perioadă a anului. în pădurile în care nu sunt atacuri

masive de insecte, hrana animală constă din: râme, insecte dăunătoare, indiferente sau folositoare, melci f ăr ă cochilie, broaşte, şoareci, cârtiţe, popândăi, hoituri de animale domestice sau sălbatice. în locurile undegăseşte insecte în sol, pământul este intern: râmat, iar pe lângă distrugerea dăunătorilor se mobilizează solul,înlesnind regenerarea naturală a pădurii. Incontestabil, mistreţul are un rol în combaterea biologică adăunătorilor pădurii. Hrana abundentă îl ajută să suporte rigorile iernii, pierderile de efectiv fiind mai mici.

Raza de mi şcare, fidelitatea fa ţă de locul de trai. Mistreţul este un animal de noapte. în căutarea hraneiiese din desiş seara şi se întoarce în adă post dimineaţa. Nu îşi păstrează cu regularitate trecătorile. Poate

parcurge la nevoie distanţe mari, chiar 20 - 40 km într-o noapte. Sunt atraşi de pădurile cu ghindă şi jir, undese şi aşază, păr ăsind alte locuri unde au stat până atunci. Fluctuaţiile de efectiv, în anumite fonduri devânătoare, se explică prin abundenţa sau lipsa ghindei sau jirului. Se deplasează toate categoriile de mistreţi,însă până la sfâr şitul verii când purceii sunt încă mici, femelele nu se depărtează mult de locul unde au f ătat.Dintr-un loc în altul, se deplasează la pas, care constituie felul lui obişnuit de mişcare; în trap sau galop, sedeplasează rar şi numai la nevoie. Doar purceii sunt mai zburdalnici şi merg în sărituri, în cârduri merg unuldupă altul, mai ales dacă ză pada este într-un strat gros. Le place să se scalde, dar nu în apă, ci în mocirlă.Existenţa pe teren a mocirlelor apte pentru scăldători este o condiţie de menţinere a mistreţilor în acea

pădure. La ieşirea din scăldătoare se freacă de un arbore din apropiere, iar când îşi mişcă capul, atinge cucolţii arborele producându-i zdreliri, după care ne putem da seama de înălţimea mistreţului. Trebuie însă f ăcută o scădere, deoarece zdrelirea se produce mai sus decât este de fapt înălţimea mistreţului. înoată bine şiintr ă în apă cu plăcere. Iarna se culcă unul lângă altul pentru a nu pierde multă căldur ă; vara dorm la distanţă.Solitarii îşi fac un culcuş să pat, bine că ptuşit.

Pagube cauzate. Pentru pădure, mistreţul este mai mult folositor decât dăunător, deoarece contribuie lacombaterea biologică a dăunătorilor animali, iar prin râmat creează condiţii mai bune pentru regenerareanaturală a arboretelor. Pagubele ar consta doar în dezr ădăcinarea unor puieţi şi consumarea ghindei din

semănăturile directe. Pentru culturile agricole şi păşuni este dăunător, de aceea, pentru a nu crea conflicte,vânătorul trebuie să facă tot posibilul să ţină mistreţii departe de aceste ci .Iruri (porumb, ovăz, cartofi).Acest lucru se realizează, pe de o parte, prin ogoare de vânat în interiorul pădurii, pe de altă parte prinreducerea densităţii. Sub acest raport, se consider ă drept densitate admisibilă 0,5-1 mistreţ la 100 ha pădure.Acolo unde mistreţii cauzează pagube an de an, creând dificultăţi deţinătorilor terenurilor de vânătoare,aceştia trebuie împuţinaţi sau chiar lichidaţi. Este bine să se delimiteze anumite regiuni, unde mistreţii să

poată fi păstraţi permanent, f ăr ă a cauza pagube mari. Aici să fie menţinuţi la un efectiv admisibil şi să liasigure hrană complementar ă.

Boli, duşmani. Mistreţul este rezistent la r ăniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care poate distruge70-80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt: ur şii, lupii şi râşii. în lupta cu ursul, de obiceiacesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină putere. Lupii îi ucid mai cu seamă,iarna, când sunt slă biţi.


Vânătoarea de mistreţi. Această specie de vânat fiind un element valoros al faunei noastre cinegetice,trebuie vânată raţional, în funcţie de efective şi de sporul anual. În anul 1968, la un efectiv evaluat la 20100mistreţi, recolta a fost de 3967 mistreţi, adică 19% din efectivul de reproducţie. Trebuie căutată cauza acestui

procent foarte scăzut. Sau sporul anual, în ţara noastr ă, este mult mai mic din cauza r ă pitoarelor şi acondiţiilor climatice. sau efectivele şi recoltele nu sunt suficient de exact stabilite. Nu ar fi excluse erori laevaluarea efectivelor din cauză că mistreţul are o rază mare de mişcare, iar dubla număr ătoare este probabilă;

pe de altă parte este posibil ca unele piese vânate legal sau ilegal să fi scă pat la înregistrarea recoltei. În oricecaz, procentul mic dă de gândit şi trebuie stabilit cu precizie, sporul anual. De menţionat că acest procentscăzut, cu mici variaţii, se menţine de ani de zile.

După 20 de ani, respectiv în anul 1988, efectivele de mistreţi ale României au ajuns la 53300 buc, iarrecolta la 6100 buc, adică 11% din efectivul de bază. în toţi aceşti 20 de ani (1968-1988) cea mai marerecoltă anuală a fost de 17600 mistreţi (în 1981), care a reprezentat 35% din efectivul de bază estimat la



70

49900 exemplare. În prezent, conform datelor înregistrate prin lucrarea de evaluare a vânatului din martie2000, efectivele de mistreţ din România sunt de 36800 exemplare, iar recolta de 6400 buc. Cele mai mariefective au fost evaluate în: Caras - 2300 buc, Suceava 2070 buc, Arad şi Mureş cu câte 1700 buc, Harghita1680 buc, Cluj 1500 şi Sibiu 300 buc.

Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 august şi 15 februarie. în iernile grele, nu serecomandă să se prelungească vânătoarea până în februarie, deoarece mistreţii slă besc, scad în greutate, ceeace este o pierdere din punct de vedere economic. Împuşcarea este permisă numai cu glonţ. Mistreţul se

vânează aplicând metodele descrise în continuare.Goana este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ. Condiţiile principale pentru reuşită

sunt:-

înainte de începerea vânătorii, să se stabilească în ce por ţiune stau mistreţii în acea zi. Aceasta serealizează prin înconjurarea diferitelor por ţiuni şi cercetarea urmelor pe ză padă. Dacă nu este ză padă rezultatul vânătorii este nesigur. înconjurarea începe dis de dimineaţă şi se termină după 2-3 ore, aşa încât laora 9-10 poate începe vânătoarea;

- Să fie cunoscute trecătorile mistreţilor şi direcţia în care merg ei dacă sunt deranjaţi. în altă direcţie nuvom reuşi să-i mânăm. Trecătorile să fie ocupate de vânători în cea mai perfectă linişte. Vânătoarea de muntecere mult mai multă disciplină decât cea de la şes;

-

Să se aibă în vedere direcţia vântului. Acesta să bată de la vânat spre vânători;-

Punându-le hrană regulat, vom reuşi să-i ţinem pe loc.Goana la mistreţi se poate efectua cu gonaci sau cu câini.Folosind gonaci , numărul acestora nu trebuie să fie mare; condiţia este să cunoască terenul şi să fie

disciplinaţi. Aşezarea lor în goană este bine să fie f ăcută după ce s-au a şezat vânătorii. Un autor recomandă ca în parcelele de formă lungă, în care trecătorile mistreţilor se cunosc bine, să se

aşeze 3 linii de vânători la distanţă de 200-300 m una de alta. În linia 1 să fie puşi vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi. Mistreţii vor trece mai uşor peste linia 1,nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea mulţi. Toţi vânătorii vor avea satisfacţia de a fi tras, iarrezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o singur ă linie, iar mistreţii ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar ficompromisă. Pentru siguranţă, se pot pune 2-3 vânători şi la trecătorile din spate, deoarece unii mistreţi, maiales solitarii au obiceiul să treacă peste linia de gonaci. Nu am încercat această metodă, dar ea pareinteresantă. În orice caz, ea ar putea fi practicată numai în teren ondulat, cele trei linii de puşcaşi fiind aşezate

în trei pâraie paralele, încât gloanţele trase dintr-o linie să nu poată ajunge la linia următoare. La goana cu câini, identificarea parcelei unde stau mistreţii, cunoaşterea trecătorilor şi aşezareavânătorilor se face la fel ca în cazul folosirii gonacilor. Dar în loc de gonaci se întrebuin ţează câinii, oameniireducându-se la conducătorii acestora.

Câinii trebuie să fie dintre cei ce gonesc exclusiv mistreţi, deci să nu se ia după urme de că prioar ă,iepuri etc. Să fie de talie mică: baseţi, fosterieri, airederterieri, care nu au capacitatea de a alerga pe rază mareşi deci a nelinişti terenul. Alte calităţi ce se cer unui câine de mistreţi: să fie sprinten, să aibă nas bun, să fieîndr ăzneţ şi tenace. Părul aspru îl ajută să nu se ude prea tare.

Mistreţii tineri (1-2 ani) merg destul de bine în faţa câinilor; cei bătrâni - solitarii - însă adeseori seîntorc şi înfruntă câinii. În acest caz se aude cum câinii latr ă pe loc. Conducătorul vânătorii trimite unvânător cu experienţă, curajos, care să împuşte mistreţul de lângă câine. Se cere atenţie ca să nu fie împuşcatdin eroare câinele. Ceilalţi vânători nu au voie să alerge spre mistreţ, căci tr ăgând în el se pot produce

accidente.Dacă a fost descoperită urmă proaspătă de mistreţi, atunci, cu câinele, se intr ă în goană pe această

urmă. Câinii, pe de o parte, sunt folositori, căci ajută la descoperirea şi scoaterea din desiş, apoi împr ăştiecârdul, încât ajung mistreţi la mai mulţi vânători. Pe de altă parte, sunt şi dăunători, deoarece neliniştescterenul, alungă mistreţii, aceştia vin cu viteză mare la linia vânătorilor, îngreunând astfel alegerea piesei decătre aceştia. Câinii de talie mică nu pot alerga pe ză padă mare şi afânată, încât uşor pot fi atacaţi şi r ăniţi demistreţi. Este de preferat un număr mic de câini, dar disciplinaţi.

Pânda clasică la mistreţi se face în august, la culturile de porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa încât pe de o parte se pot comite erori, împuşcându-se animale domestice, iar pe de alta se r ăneşte mult vânat, care neputând fiurmărit noaptea, până a doua zi se alterează. Prevenirea pagubelor în culturile agricole nu este o justificare aacestei metode, deoarece vânătorul nu se gândeşte să alunge vânatul, dimpotrivă stă cât se poate de liniştit şi

lasă mistreţii să intre în lan. Acest procedeu de a vâna nu se recomandă nici din punct de vedere economic,nici din acela al eticii vânătoreşti, căci adeseori se împuşcă femela cu purcei în jurul ei.

Acolo unde totuşi s-ar practica, se recomandă să se procedeze astfel:



71

Să fie identificat punctul unde ies mistreţii din pădure. Vânătorul nu trebuie să se aşeze tocmai în calealor, deoarece ei, înainte de a intra în lan, stau mult timp la marginea pădurii, se mişcă în dreapta sau stângaspre a vedea dacă nu este vreun pericol. Este foarte probabil că vânătorul postat acolo să fie simţit, iarmistreţii nu vor ieşi. De aceea, este preferabil ca vânătorul să doarmă undeva la distanţă de câteva sute demetri şi să vină la lan doar noaptea când se ospătează mistreţii. Se cere vânt favorabil; eventual vânătorul să se târască pe burtă. Şansa de a putea ajunge în apropierea mistreţilor este mai mare, căci atunci cândmănâncă, mistreţii sunt mai puţin atenţi decât la ieşirea din pădure. Lumina lunii ajută.

Pând ă la hr ănitoare. Încă de cu vara se pune hrană acolo unde se ţin mistreţii şi se completează curegularitate pe măsur ă ce se consumă. Când a început sezonul se face pândă în apropiere, tr ăgând cândmistreţii au venit la hrană şi mănâncă. După ce s-au obişnuit, vin la hrană înainte de a se însera, deci se poatetrage pe lumină.

Este adevărat că vânatul nu trebuie împuşcat la hr ănitori, însă în cazul de faţă nu este vorba de hr ănireacomplementar ă din timpul perioadei critice din ianuarie-februarie, ci de o nadă pusă tocmai în vedereavânătorii.

Pânda la scăld ătoare se practică dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de la câmp,unde a mâncat. Este preferabil a se face un observacor înalt la 40-50 m distanţă de la scăldătoare, pentru cavânătorul să nu fie simţit prin împr ăştierea mirosului datorită vântului. împuşcarea la scăldătoare este

justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua. Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificaţie generală de stejar şi fag, dar există câţiva

arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureţi, pânda se poate face în apropierea acestora, bineînţeles luând toate măsurile de camuflaj şi linişte pentru a nu fi simţiţi. în pădure, mistreţii se mişcă şiînainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie cunoscute.

Pânda la râmături. Mistreţii au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai râmat îndimineaţa precedentă. Dacă a fost identificată o râmătur ă proaspătă, se poate sta seara la pândă, în apropiere.

Pândele descrise mai sus reuşesc numai dacă pe teren este linişte, iar vânatul nu este tulburat. Ultimeletrei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage la întâmplare, r ănind vânatul şi în acelaşi timp nu seîmpuşcă în dauna calităţii (purcei, femele).

Apropiatul nu este o metodă aplicabilă mistreţului, acesta fiind, în general, animal de noapte, întâlnirilecu mistreţul, pe lumină, sunt rare şi întâmplătoare.

Vânătoarea pe urmă . Dacă ninsoarea a încetat în cursul nopţii, atunci dimineaţa, pe ză pada moale,mergând cu atenţie şi în linişte, pe urma proaspătă, se poate împuşca mistreţul în culcuş. Nu se începe mersul

pe urmă înainte de ora 9-10, când mistreţii s-au culcat. Este o metodă sportivă, frumoasă. Dacă se ia o urmă veche de seara, vânătorul umblă mult, călcând peste tot unde a umblat mistreţul noaptea. Deci, dacă ninsoarea a încetat după-amiaza sau seara este un dezavantaj.

Oricare ar fi metoda de a vâna mistreţii, se ocheşte în torace, în partea situată sub linia mediană longitudinală. Nu se trage din faţă, deoarece este dificil să nimereşti în creier; lovit în maxilar, mistreţul

pleacă mai departe şi moare, undeva, de foame.Mistreţul este rezistent la împuşcătur ă. Urmărit imediat, după ce a fost atins, îşi adună puterile şi pleacă

mai departe. De aceea este mai bine ca urmărirea să fie începută numai după 2-3 ore. în acest fel, semicşorează şi pericolul unui eventual atac.

De asemenea, se întâmplă ca, atins fiind de un glonţ, după ce a căzut şi se zbate, să se ridice şi să plecedistanţă de kilometri, f ăr ă să mai poată fi găsit. De aceea se recomandă să se tragă imediat ce s-ar ridica în

picioare.

Valorificarea. Mistreţii împuşcaţi se alterează mai repede decât orice alt vânat. Toamna, ajunge să steao singur ă noapte după împuşcare, ca toată carnea să se altereze.

De aceea, eviscerarea trebuie f ăcută imediat, apoi animalul se atârnă de bot de o pr ă jină, spre a sescurge de sânge. Totodată, se deschide toracele, sprijinindu:l cu un băţ, spre a se aerisi şi r ăci mai repede.Dacă mistreţii ar fi atârnaţi de picioarele dinapoi, atunci sângele s-ar aduna în coşul pieptului, accelerândalterarea. Când se împuşcă mai mulţi mistreţi o dată atunci, la transport nu trebuie să fie puşi în căruţă unul

peste altul.Trofee constituie atât colţii din ambele maxilare cât şi părul lung din coamă, eventual şi pielea,

preparată covor, cu capul montat întreg. Deoarece colţii-armă intr ă adânc în maxilar, chiar două treimi dinlungimea lor totală, botul trebuie să fie tăiat cu 20 cm în dosul colţilor aparenţi, pentru ca astfel fer ăstr ăul să nu le atingă r ădăcina. Când pielea urmează să fie preparată covor, se cere atenţie ca să nu se smulgă părul dincoamă, cum se întâmplă adeseori. Dacă s-a renunţat la prepararea pielii sub formă de covor, atunci din părul

de pe coamă se pot face podoabe pentru pălării vânătoreşti.Dacă pielea se prepar ă sub formă de covor, cu craniu cu tot, atunci în cazul unor trofee de valoare, se

recomandă scoaterea colţilor şi înlocuirea lor cu alţii de calitate inferioar ă sau cu colţi falşi.



72

EVALUAREA COLŢILOR DE MISTREŢ

Elementele ce intr ă în formula de evaluare a colţilor de mistreţ şi modul de măsurare a lor sunt: Lungimea col ţ ilor-armă: (din maxilarul inferior). Se măsoar ă cu precizie de 1 mm, pe curbura

exterioar ă, de la r ădăcină până la vârf. Dacă vârful este rupt, se măsoar ă atât cât a r ămas. Se face medialungimilor celor doi colţi, iar fiecare centimetru este un punct.

Lăţ imea col ţ ilor-armă se măsoar ă cu şublerul, cu o precizie de o zecime de mm, în punctul unde col ţul

are lăţimea cea mai mare. La mistreţii tineri, acest punct va fi aproape de r ădăcină. Se evită eventualeleîngroşări anormale, care ar da valori necorespunzătoare. Media lăţimii celor doi colţi, exprimată în milimetri,se înmulţeşte cu 3 şi se obţin punctele.

Circumferin ţ a col ţ ilor ascu ţ itori se exprimă în centimetri, măsurându-se cu precizie de lmm. Punctulmăsur ării este acolo unde circumferinţa este cea mai mare, evitându-se şi aici îngroşările anormale. Lamistreţii adulţi, grosimea maximă este în imediata apropiere a por ţiunii tocite. De data aceasta, nu se maiface media rezultatelor la cei doi colţi, ci fiecare intr ă în formulă separat (a se vedea exemplul practic). Uncentimetru este un punct.

Supliment de puncte pentru frumuseţe se acordă pentru colţii mari, simetrici, dar mai ales pentru ceiascuţitori, inclusiv curbura acestora. Se pot acorda de la 0 la 5 puncte.

Penaliz ări se aplică pentru colţii-armă proveniţi de la mistreţii tineri deci ai căror colţi au lăţimea ceamai mare la r ădăcină, pentru colţii ascuţitori r ău conformaţi, scur ţi. Penalizarea poate fi de 0-10 puncte.

Adaosul pentru puncte de frumuseţe şi penalizările au fost hotărâte în sesiunea C.I.C. din 1952.

Exemplu practic de evaluare a colţilor de mistreţ Nr.crt.

Elemente măsuratesau apreciate

Stg.dr.



1 Lungimea colţilor-armă (cm) stg.dr.

26,226 2

52,4 26,2 1 26,20

2 Lăţimea colţilor-armă (mm) stg.dr.

30,531 2

61,7 30,85 3 92,55

3 Circumferinţa colţilor-ascuţitori (cm)

stg.dr.

7,97,8

11

7,90 7,80

4 Supliment de puncte pentrufrumuseţe (a se motiva) Colţii-armă sunt mari şi foartesimetrici. Cei ascuţitori-bine curbaţi. 5,00

TOTAL: 139,45

5 Penalizări -

Punctaj final 139,45

Punctajul stabilit la expoziţii pentru acordarea de premii colţilor de mistreţ

Berlin, 1937 Dusseldorf, 1954 şi Novi Sad, 1967*



începând cu 130124-129,9118-123,9


începând de la 120115-119,9110-114,9

* A fost acceptată şi la expoziţiile ulterioare şi se aplică şi în prezent. Recordul naţional al României lacolţi de mistreţ este de 144 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1978 pe terenul de vânătoare Ciornuleasa -Ilfov.

Pentru vânătorii din regiunile de dealuri, este obiectul principal al practicării vânătorii; unde nu suntcerbi, mistreţul, alături de că priori, este specia care dă satisfacţia şi emoţia tirului cu glonţ. Pentru toateaceste motive, interesul vânătoresc este de a spori efectivele cât mai mult. Intervin însă vătămările cauzateculturilor agricole, acolo unde densitatea este mare, iar hrana insuficientă. Dat fiind că densitatea efectivelornu este aceeaşi în toate fondurile, în unele mistreţii lipsind cu toate că mediul le-ar fi favorabil,atitudinea faţă

de mistreţ ar putea fi definită astfel:- unde nu există, dar ar avea condiţii naturale, acolo să se creeze posibilităţi pentru populare pe calenaturală şi anume cei intraţi în teren să nu fie neliniştiţi şi cu atât mai puţin vânaţi; să existe ogoare de hrană, înspecial de napi, cartofi şi ovăz, iar iama să li se dea hrană complementar ă; să fie combătute r ă pitoarele mari şi



73

câinii hoinari. Scroafele să fie cruţate. Dacă multe terenuri au r ămas nepopulate până în prezent, cauza este că aceste reguli nu au fost respectate, şi, între altele, mistreţii au fost împuşcaţi imediat ce au apărut;

-

unde există mistreţi, dar în densitate insuficientă, să fie înmulţiţi până la cifra când încă nu fac pagubece nu ar putea fi suportate din punct de vedere economic;

-

în fine, acolo unde densitatea este prea mare, încât cauzează pagube, efectivul să fie redus.

Ord. Fissipedia (=Carnivora) Fam. Ursidae URSUL

URSUS ARCTOS (L)

Denumiri: masculul - urs, femela - ursoaică , progenitura până la vârsta de un an —pui, cei de 2-3 ani -ur şi tineri, ursaci.

DESCRIERE

Deşi forma corpului şi, mai cu seamă, a capului, ca şi culoarea blănii variază mult de la un urs la altultotuşi cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că în Europa există o singur ă specie de urs.

Date biometrice:Specificare Lungimea

cap+trunchi

cm

Lungimea coziicm

Înălţimea lagreabăn

cm

Greutatea cuviscere

kMascul femelă mascul femelă mascul femelă mascul femelă

Maximă Medie

257218

200168

1,21,0

1,11,0

135110

11890

440268

303214

Cum este normal, greutatea variază după anotimp, cea mai mare fiind toamna, înainte de a intra în bârlog, când ursul îşi adună rezerve de gr ăsime pentru perioada de iarnă; cea mai mică este primăvara,înainte de începerea vegetaţiei. Autorii nu indică la care perioadă se refer ă datele de mai sus.

Date mai recente privind biometria ursului brun au fost publicate în lucrarea intitulată „URSUL BRUN- Aspecte eco-etologice", apărută în 1998 sub semnătura dr. ing. Ion Micu la editura CERES din Bucureşti, şidin care prezentăm câteva:

Specificări Lungimeatotală atrunchiulu

i (cm)

Lungimea blăniinejupuite

(cm)

Înălţimealagreabăn

(cm)

Circumfe-rin a gâtului(cm)

Circumfe-rinţatoracelui

(cm)

Lăţimeatălpiianterioare

(cm)

Lungimeatălpiiposterioar

e (cm)

Greutatea totală (kg)

Maximă 240 275 120 125 195 18 28 481Medie 178 207 97 96 151 15 23 253

Notă. Datele din tabel se refer ă la perioada 1980-1992.

Culoarea bl ănii variază în limite largi: de la cenuşiu-brun, brun-închis până la aproape negru. Uniiur şi, în special mai tineri, au un fel de guler alb, care la cei mai mulţi dispare cu vârsta, iar la unii se

păstrează. De fapt, nu este un guler, căci nu înf ăşoar ă întreg gâtul, ci este vorba mai mult de pete albe.

Referitor la culoarea generală, cea mai frecventă este cea brună, de unde şi numele de urs brun. Repartiţiaur şilor pe nuanţe de culori fiind următoarea: 41% bruni, 15% bruni-deschis, 39% bruni-închis şi 5% brunicenuşiu. Lungimea părului variază după anotimp: cea mai mare este din decembrie până în aprilie-mai şi ceamai mică în iulie-septembrie. Lungimea părului de iarnă este de 8-9 cm pe spate şi de 10-12 cm pe greabăn,vara este mai mică (pe spate 4-6 cm). Desimea părului variază şi ea după anotimp. De reţinut că la subsuori

părul este mai rar. Preparatorii de blănuri-covor, care nu cunosc regulile de evaluare a trofeelor, au r ăulobicei de a tăia şi elimina por ţiunea subsuorilor, pentru motive de estetică şi nu îşi dau seama că prin aceastatrofeul pierde din valoare. într-adevăr, după formula de evaluare dată de Consiliul Internaţional deVânătoare, se măsoar ă, între altele, şi lăţimea blănii, acolo unde ea este mai mică, adică sub picioareledinainte. Aşa fiind, orice micşorare a acesteia înseamnă o pierdere de puncte. De aceea, din blana de urs nutrebuie să se taie nimic. De asemenea, se cere atenţie la spintecarea pielii picioarelor dinainte, aşa ca blana să nu se degradeze. Conform formulei amintite, o blană de urs este cu atât mai valoroasă cu cât este mai lungă,

mai lată şi are părul mai lung, mai des, mai uniform repartizat pe toată suprafaţa (f ăr ă lipsuri) şi mai lucios.Datele de mai sus referitoare la păr pot reprezenta până la 30% din produsul dintre lungime şi lăţime decivaloarea creşte dacă ursul este împuşcat nu în septembrie-octombrie, ci în aprilie.



74

De reţinut că începând cu expoziţia internaţională de vântoare de la Berlin (1937) şi până în prezent, latoate expoziţiile la care a participat România a ocupat primul loc pe expoziţie, având cele mai valoroase

blănuri de urs. La expoziţia internaţională de vânătoare şi pescuit de la Novi Sad, 1967, locul I l-a ocupat totRomânia, cu o blană de urs având lungimea de 241 cm şi lăţimea de 130 cm. Blana scade prin argăsire şiuscare, deci este sigur că ursul viu a avut dimensiuni mai mari.

Formula dentar ă: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M2/3 = 42În terenul liber, la vânatul viu, nu există posibilitatea de a deosebi masculul de femelă, afar ă de cazul

când ursoaica este însoţită de pui.În ce priveşte propor ţ ia dintre cele două sexe, se pare că sunt mai mulţi masculi decât femele.

Longevitatea este de 30-35 ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii certe. După mărime şidentiţie, se pot face doar următoarele deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie, urs bătrân.

Glasul: când este surprins, scoate un sunet care seamănă a „pfui"; omul spune că 1-a scuipat ursul.Când este deranjat de la mâncare, mormăie; atins de glonţ sau prins de câini, scoate un urlet; între mamă şi

pui există un mijloc de comunicare, un fel de grohăit.Dintre sim ţ uri, cele mai dezvoltate sunt mirosul şi auzul; văzul mai puţin.Urmele. Ursul este animal plantigrad. Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal, din cauza

mărimii lor. Cele ale labelor dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22-24 cm lungime, putând ajunge şi la28 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte, sunt mai mici decât ale celor dinapoi, deci invers ca lacervide. Atât la picioarele dinainte, cât şi la cele dinapoi, are câte 5 degete. Urma ursului, slab imprimată pesol, ar putea fi confundată eventual cu cea de om desculţ sau de opincă. în astfel de situaţii, clarificarea oaduc semnele lăsate de gheare. Acestea din urmă sunt mai lungi la picioarele dinainte. Ursul pune picioruldinapoi în urma celui dinainte. Fireşte, un urs mai bătrân va avea o urmă mai mare decât unul tânăr, dar.regula nu este f ăr ă excepţii, ca de altfel şi la oameni.

Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deşi pare animal greoi, totuşi aleargă bine şirezistă timp îndelungat.

Excrementele sunt semne sigure ale prezenţei sau trecerii ursului prin teren. Cantitatea lor, într-un punct, constituie un oarecare indiciu asupra mărimii lui; culoarea şi resturile nedigerate (coji de jir, seminţede zmeur ă sau mure etc.) sunt, semne despre hrana consumată.

ECOLOGIE

Biotop. Ursul este un animal al pădurilor întinse şi liniştite, neumblate sau cât mai puţin umblate deom. Mediul său de trai trebuie să cuprindă stâncării sau mari doborâturi de vânt în arborete, în care să-şi

poată amenaja bârlogul. Dacă toamna la munte nu se găseşte hrană suficientă (jir, fructe de scoruş etc),atunci coboar ă la dealuri până în apropierea aşezărilor omeneşti (500-600 m altitudine) în căutarea de mere şi

pere pădureţe sau chiar livezi cultivate. După ce acest fel de hrană se termină, se retrage din nou la munte.Astfel, temporar, şi-a lărgit aria de r ăspândire. De mare importanţă pentru menţinerea ursului într-un terensunt desişurile unde el se adă posteşte peste zi. Cele mai bune locuri de trai sunt acelea unde, în apropiereaadă postului, ursul are şi sursă de hrană.

Răspândirea. Aria ursului în ţara noastr ă se întinde pe 2,8 milioane hectare, ocupând întreg lanţulCarpatilor, din Maramureş până în estul Banatului, precum şi în Munţii Apuseni. R ăspândirea lui estecondiţionată, în principal, de linişte, hrană şi loc bun pentru bârlog, inclusiv desişuri pentru adă postul de

peste zi.Este un animal fidel locului său obi şnuit de trai. În anii când în zona fagului, există fructificaţie de jir,ursul se deplasează puţin; peste zi stă adă postit în desiş, iar noaptea se duce în pădurea bătrână pentrumâncare şi la un pârâu pentru apă. în general, ursul îşi păstrează trecătorile, dacă nu este deranjat.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 ani; perioada de împerechere durează din aprilie până în iunie, excepţional şi mai târziu; durata gestaţiei este de 7-8 luni; fată în ianuarie-februarie 1-3 pui, deregulă 2, care îşi deschid ochii numai după 28-35 zile. în momentul f ătării, puii sunt mici în raport cumărimea mamei; au 20-25 cm lungime şi 400-500 g greutate. Aceasta este o adaptare la condiţiile grele dehrană ale mamei în timpul iernii, când este nevoită să se mulţumească cu consumul rezervei de gr ăsime

adunată toamna. Puii devin independenţi la vârsta de un an şi jumătate sau doi.Ursoaica nu se împerechează atâta timp cât are pui, ceea ce înseamnă că ea ar putea fata, în cel mai buncaz, la doi ani o dată. Dat fiind că parte din pui mor în primele luni, mai cu seamă iarna, înseamnă că ursul esteun animal puţin prolific. Ritmul de creştere a puilor este mare: la un an ating 25-50 kg, iar la 2 ani cca 100 kg.



75

Nu este sociabil. Duce o viaţă singuratică, cu excepţia femelei cu pui. Hrana. Ursul este omnivor, dar în hrana sa predomină elemente vegetale. Primăvara, paşte iarbă; vara

mănâncă fructe de pădure: zmeur ă, mure, afine; toamna jir şi ghindă, în anii când există, ştiut fiind că acestespecii de arbori fructifică abundent o dată la 4-7 ani; în lipsă de jir şi ghindă, coboar ă la dealuri unde găseştemere şi pere pădureţe, dar poate intra şi în livezi de pomi, în care face pagube. Un component important alhranei sale îl constituie şi fructele de scoruş (Sorbus aucuparia). Toamna, după coborârea turmelor de oi, pot fivăzuţi ur şi păşunând otava grasă din jurul stânilor. La hrana vegetală, s-ar putea adăuga ciupercile şi r ădăcinile,

apoi ovăzul şi porumbul în lapte. în ce priveşte hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici, râme, insecte, încare scop r ăstoarnă bolovani şi trunchiuri de arbori; consumă miere de albine, nu numai de la stupii sălbatici, cişi de la cei din prisăcile aflate în pastoral, cauzând astfel unele pagube destul de importante.

O latur ă aparte a problemei hranei ursului o constituie aşa-numiţii ur şi carnivori. Fapt este că ur şii atacă animale domestice scoase la păşune în munţi: oi, vite cornute, apoi cai, măgari şi porci de la stâni. Iarna, ur şiicare nu au intrat în bârlog, urmăresc şi reuşesc să prindă mistreţi, cerbi, că prioare. Se pare că pagube maimari cauzează în efectivul de animale domestice, acestea fiind mai uşor de prins, decât cele sălbatice. Totuşi,

prind mistreţi slă biţi de foame la sfâr şitul iernii şi cervide bolnave sau slă bite. Ori de câte ori aceşti ur şiobişnuiţi cu carne întâlnesc cadavre, le consumă.

Se pare că nu toţi ur şii au obiceiul de a ataca animale domestice, ci numai cei năr ăviţi, care au cunoscutgustul cărnii. Sub acest aspect, ar trebui pusă sub semnul întrebării oportunitatea aplicării metodei devânătoare la nadă. Fapt este că, în ultimul timp, pagubele cauzate crescătorilor de animale au sporit.Reclamaţiile au devenit mai frecvente, lucru care trebuie să dea de gândit. Nu este mai puţin adevărat că vină au şi păstorii. Din neglijenţa lor, r ămân peste noapte vite r ăzleţite prin pădure, iar aceasta constituie o tentaţie

pentu urs. în orice caz, se impune o reducere a efectivelor, acolo unde pagubele sunt mari. Faptul că ursulcarnivor nu poate găsi hrană animală în cantitate suficientă, în tot cursul anului, îl obligă să consume şivegetale deci să nu devină consumator exclusiv de carne.

Conform unor studii efectuate într-un interval de timp de 20 de ani (1971-1991), în zona cu cele mainumeroase efective de ur şi din România (Harghita) şi unde cele mai mari pagube produse de ur şi au fost încursul anului 1986 la un efectiv evaluat la 1155 ur şi, cu o densitate de cca 5-6 ur şi la 1000 ha, pagubeleconcrete au constat în: 1200 ha pădure cojită, 798 bovine şi 75 cabaline ucise, 602 ovine şi 39 porcine r ă pite.Aceste pagube au fost confirmate de Societatea de asigurare care a întocmit dosare de pagube conformdatelor menţionate.

Ursul este prin excelenţă, animal de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă şi se înapoiază înaintede a se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniştite, precum şi în perioada împerecherii. Alte obiceiuri . Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog, iarna, când ză pada se aşază într-

un strat gros. Cauza este greutatea sau chiar imposibilitatea de a-şi procura hrana în cantitate suficientă; ceavegetală, câtă a mai r ămas, este acoperită de ză padă; cea animală este puţină şi greu de găsit din cauzamersului anevoios.

Bârlogul constă dintr-o adâncitur ă în stâncă sau în pământ, în coasta muntelui; o scobitur ă într-unarbore cu diametru mare, o îngr ămădire de arbori doborâţi sau orice alt adă post ales de preferinţă peversantul sudic, însorit, ferit de vânt şi în apropiere de apă. îşi că ptuşeşte bârlogul cu muşchi, frunze, iarbă uscată, cetină. Aici stă ursul 2-3 luni pe an, în funcţie de lungimea iernii şi grosimea stratului de ză padă.

Ursoaica gestantă intr ă în bârlog cu regularitate mai devreme, pregătindu-şi acest loc în vedereaf ătatului. Pe cât e posibil, alege bârlogul astfel încât în apropiere să fie şi loc de păşune pentru primăvar ă,

când iese slă bită de iarnă şi de ală ptatul puilor.Masculul intr ă în bârlog mai târziu sau deloc dacă în acel an există fructificaţie bogată de ghindă şi jir

sau dacă stratul de ză padă este mic. Ursul păr ăseşte bârlogul în martie-aprilie, în funcţie de mersul vremii.În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, ci tr ăieşte din rezerva

de gr ăsime adunată vara şi toamna. Primăvara iese slă bit. Această şedere se numeşte somn de iarnă şi este oadaptare la condiţiile grele de trai, în care nu şi-ar putea procura hrana. Acest somn de iarnă nu trebuieconfundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. într-adevăr, hibernarea presupune o scădere a număruluirespiraţiilor până la 2-5 pe minut, faţă de 60-90 de respiraţii când animalele nu sunt în hibernare. Bătăileinimii sunt slabe, iar sângele circulă încet. Temperatura corpului scade şi ea, foarte mult, până la 10°C. Cândse fac tăieturi în piele, ele nu sângerează, în acest fel hibernează liliacul, popândăul, ariciul, marmota. Nuacesta este cazul ursului, deoarece, în timpul cât stă în somnul de iarnă, bătăile inimii nu-i scad deloc,circulaţia sângelui este normală, temperatura corpului scade numai cu puţin, animalul se trezeşte uşor. De

altfel, tocmai în această perioadă, ursoaica fată şi trebuie să-şi ală pteze puii.Între hibernare şi somn de iarnă, deosebirea constă doar în intensitatea procesului, esenţa lui fiind

aceeaşi, respectiv reducerea metabolismului de bază pentru a se limita consumul energetic.



76

În bârlog, ursul ţine cur ăţenie. în măsura posibilului, îşi face bârlogul în locurile cele mai greuaccesibile omului, deci mai liniştite. Dacă nu este deranjat, îşi păstrează bârlogul mai multe ierni în şir.

În raporturile cu omul, este un animal paşnic. Nu-l atacă decât în cinci cazuri: dacă este r ănit, dacă ursoaica are pui şi se teme că îi vor fi luaţi, dacă este deranjat când, foarte flămând, a dat de un cadavru şimănâncă, dacă este surprins la foarte mică distanţă şi nu mai are timp să fugă, şi, în fine, în cazul ursuluinăr ăvit, care a mai avut întâlniri cu omul şi în care s-a convins că atacul este cea mai bună soluţie pentruautoapărare.

Densitate, efective, recolte. La suprafaţa de 2,8 milioane hectare, cât se consider ă a fi aria de r ăspândirea ursului în ţara noastr ă, în martie 1968, efectivul era de 4 050 ur şi. Să admitem că, în unele cazuri, s-ar fiexagerat şi că efectivul real ar fi numai de 3500. Aceasta înseamnă o densitate de 1,25 ur şi la 1000 ha

pădure. E vorba aici de media pe ţ ar ă. Local, sunt şi densităţi mai mari, dar aici se produc paijube în rândulanimalelor domestice scoase la păşune. în ţara noastr ă, densitatea admisibilă din punct de vedere economicnefiind stabilită oficial, propunem, cu titlu provizoriu, o densitate de un urs la 1000-1500 ha pădure. Aceastaţinând cont, atât de necesitatea menţinerii speciei, cât şi de str ăduinţa de a nu provoca pagube altor sectoareeconomice. Recolta de ur şi a variat în jurul cifrei de 100 pe an, ceea ce ni se pare pu ţin. În ultimii ani acrescut, ajungând în anul 1999 la 200 exemplare.

Pagube cauzează, în special, sectorului zootehnic. în caz de reclamaţii însă trebuie f ăcute cercetări, pentru a putea deosebi pagubele reale, de cele puse pe nedrept în sarcina ur şilor şi lupilor. Prejudiciicauzează şi livezilor de pruni din apropierea pădurilor. în căutare de hrană, ur şii se urcă în pomi, dezbină saurup tulpinile, îndoaie crengile pentru a ajunge la fructe. Reclamaţiile de acest fel au devenit mai dese. Păduriinu-i cauzează alte pagube decât cojitul unor arbori în perioada de circulaţie a sevei, precum şi ruperea unortrunchiuri subţiri.

Fluctua ţ ii la efectivele de urs ar putea exista numai în cazul recoltării intensive sau nerecoltării. La boli nu este predispus, iar duşmani naturali de temut nu are, în afar ă de om. Poate cădea victimă momelilorotr ăvite şi capcanelor puse pentru lupi.

Pentru păstrarea în fauna ţării a unui efectiv de ur şi în raport cu capacitatea terenului, ar fi necesareurmătoarele măsuri:

- oprirea de la exploatare a pădurii, pe o suprafaţă de circa 100 ha în jurul fiecărui bârlog şi păstrarenevătămată a bârloagelor;

- observarea cu atenţie a efectivelor de ur şi, pentru a le cunoaşte cât mai exact posibil şi a doza recolta

în raport cu acestea;-

efectuarea de cercetări, în continuare, asupra biologiei ursului, dat fiind că încă sunt multecompartimente incomplet cunoscute;

-

înfiinţarea unui parc natural de ur şi, având în vedere faptul că ţara noastr ă este una din cele mai bogate în ce priveşte numărul şi calitatea efectivelor.


Perioadă de vânătoare legală nu are, fiind protejat în totalitate prin convenţii internaţionale la care şiRomânia a aderat. Atunci când se permite totuşi vânarea lui, aceasta se realizează pe baza unor autorizaţiinominale emise de către autoritatea publică centrală care r ăspunde de silvicultur ă.

Cifra anuală de recoltă trebuie calculată în funcţie de sporul anual şi de efectivul optim, şi se stabileşte

pentru a controla efectivele acolo unde fac pagube.Vânătoarea. Este permisă numai pe bază de autorizaţie specială şi numai cu glonţ. Ca metode devânătoare se aplică, de regulă, goana şi pânda la hoit. Metoda la dibuit dă rezultate slabe, deoarece întâlnireacu ursul, ziua, este problematică. Vânătoarea la bârlog este interzisă de lege.

Goana. Când se aplică metoda de vânătoare cu goană, trebuie cunoscute punctele de trecere ale ur şilor,iar ţiitorile să fie alese aici. Pentru a preveni atacarea vânătorilor de către ur şii r ăniţi, se obişnuieşte a seconstrui, la ţiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de circa 2 m înălţime unde să fieaşezaţi vânătorii.

Pânda. Pentru metoda la pândă la cadavru-momeală pusă de om, se amenajează un loc special. în acestscop, se construieşte un observator înalt, acoperit şi închis, prevăzut şi cu o bancă lată pentru dormit, iar la odistanţă de 30-40 m se pune hoitul, fixat, aşa ca să nu poată fi dus de urs. De preferinţă, observatorul să fieaşezat aşa fel în raport cu hoitul, încât lumina lunii să o aibă vânătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat.

Hoitul se pune cu mult înaintea zilei de vânătoare, cu scopul ca ursul să se obişnuiască a veni aici. Această metodă se aplică, de regulă, primăvara (aprilie-mai), iar cea cu goana, toamna.



77

Pânda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandabilă dintre toate, dat fiind că aplicând-o va fi ucis cu adevărat ursul stricător. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze, crengi, pământ,restul animalului omorât de el, pe care nu 1-a putut consuma şi de a reveni după ce i s-a f ăcut foame. Pândaare loc în apropierea acestui cadavru, la distanţă potrivită de tragere, vânătorul fiind adă postit de vedere şiavând vântul favorabil. Aşezarea vânătorului la pândă se face cu circa două ore înainte de înserat, deoarece,deşi ursul vine la cadavru de obicei noaptea, totuşi, uneori, îl cercetează şi înainte de crepuscul.

Pânda la locurile de păşune (de obicei stâni păr ăsite, cu iarbă grasă) şi la zmeuriş, ca şi apropiatul, sunt

metode care dau rezultate mai slabe decât cele precedente.Ursul fiind animal rezistent, este necesar să fie folosit un cartuş de mare efect şi să se ochească, în

măsura în care lumina ne permite, în cavitatea toracică.Urmărirea ursului r ănit să fie f ăcută numai cu câine, acesta având rolul de a semnala, prin lătrat, găsirea

ursului şi astfel a da vânătorului posibilitatea de a se pregăti de tras. La urmărirea f ăr ă câine, uneori s-au produs accidente grave, chiar mortale, cauzate de atacul ursului r ănit.

Valorificarea. Valorificarea ur şilor se face prin taxe de împuşcare care sunt percepute, în special de lavânători turişti din alte ţări. Dacă recolta anuală ar fi fixată la o cifr ă mai mare şi dacă recoltarea s-arorganiza mai bine, atunci vânătoarea de ur şi ar putea fi o importantă sursă de venituri pentru ţara noastr ă.Carnea se poate consuma, mai ales a ur şilor tineri, dar acest lucru nu se obişnuieşte în toate zonele cu ur şi.Blana are mai mult o valoare afectivă, pentru vânător, decât una comercială.

Importanţa vânătorească a ursului constă, pe de o parte, în raritatea lui, iar pe de altă parte, în satisfacţia pe care o dă doborârea unui animal puternic.

Trofeul îl constituie craniul şi blana. După ultimele hotărâri ale Consiliului Internaţional de Vânătoare,la expoziţii, drept trofeu, se consider ă craniul, dat fiind că acesta, având dimensiuni fixe, oglindeşte mai fidelmărimea animalului, pe când blana poate fi întinsă sau se poate contracta cu ocazia prepar ării. Totuşi, pentruîmpodobirea casei vânătorului, blana este un obiect mai adecvat. Organizatorii expoziţiei pot accepta laconsurs şi premia şi blănurile, cum de altfel s-a procedat atât la Expoziţia Internaţională de Vânătoare de laFlorenţa (1964), cât şi la cea de la Novi Sad (1967), precum şi la altele ulterioare.

Multe blănuri de urs îşi pierd din valoare din cauză că imediat după jupuire, nu sunt tratatecorespunzător şi, în consecinţă, le cade părul. Pielea jupuită trebuie cur ăţată de carne şi gr ăsime, apoi frecată

bine cu multă sare. Labele trebuie cur ăţ ite, de asemenea, de carne, şi vărsat ă sare între oasele lor , deoarececele mai frecvente cazuri de cădere a părului aici se produc. /

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul de urs. Se măsoar ă:1.

lungimea maxilarului superior, inclusiv incisivii, în cm;2.

lăţimea maxilarului superior, în cm.Ambele măsurate cu compasul, acolo unde dimensiunea respectivă este cea mai mare. Fiecare cm

reprezintă un punct. Exemplu practic de evaluare

Nr. crt. Elemente Măsuricm

Factor Puncte

1.

2.

Lungimea maxilarului superior

Lăţimea maxilarului superior

38,1

24,7

1 38,1

24,7TOTAL: 62,8

Puncte necesare pentru premiere Florenţa, 1964 NoviSad, 1967

Denumirea premiului Puncte Denumirea premiului Puncte


60 şi mai mult55-59,950-54 9


50 şi mai mult45-49,940-44 9

La alte expoziţii internaţionale nu au fost stabilite categorii de premiere pentru cranii de urs.

În prezent, punctajul necesar pentru acordarea de medalii la craniu de urs esteurmătorul:Medalia de aur: peste 55 puncteMedalia de argint: 53,00-54,99 puncte



78

Medalia de bronz: 51,00-52,99 puncteRecordul naţional şi mondial la craniu de urs este de 69,47 puncte C.I.C. şi provine din Colibiţa -

Bistriţa, fiind recoltat în anul 1994. Blana de urs. Formula de evaluare este: (a.b/100) + c, unde:a = lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii;b = lăţimea blănii din punctul unde ea este cea mai mică (în urma picioarelor dinainte);c = puncte de frumuseţe, care la urs pot reprezenta cel mult 30% din valoarea a.b/100:

-

lungimea părului - până la 10%;-

regularitatea părului - până la 10%;- luciul şi desimea- până la 10%.

Exemplu practic de evaluare:Nr.crt.

Elemente măsurate sau apreciate Măsuricm

Formula Puncte

123.

Lungimea blănii (a)Lăţimea blănii (b)Puncte de frumuseţe (c) - lungimea părului (1-10%)

- desimea şi regularitatea (1-10%)

240,5131

5

9

(a.x)/100 315,05

Total: 21% (a.x/100).0,21 66,16

Total puncte 381,21

Puncte necesare pentru premierea blănurilor de urs:

Berlin, 1937 Florenţa, 1964 Novi Sad, 1967*


280 şi maimult250-280


300 şi maimult270-299,9


300 şi mai mult270-299,9245-269,9

* A fost aplicată şi la expoziţiile anterioare şi se aplică şi în prezent.Recordul naţional şi mondial la blana de urs are 687,79 puncte C.I.C. şi a fost recoltat la Piliske -

Harghita în anul 1983.Ursul este o podoabă a munţilor noştri, un element faunistic de mare valoare. Este animalul r ă pitor cel

mai mare, pentru ţara noastr ă. In timp ce în ţările apusului, cu câteva excepţii, ur şii au dispărut, noi încă maiavem un efectiv destul de mare. Deci, să-1 preţuim, păstrându-1 în efectivul optim ce va fi stabilit şivalorificându-1 cu folos cât mai mare. Pentru micşorarea pagubelor cauzate în turmele de oi şi cirezile devite, se recomandă împuşcarea ur şilor stricători. Dar, pentru ca această operaţie de combatere să nu fiestânjenită prin formalităţi greoaie al căror efect este acordarea cu întârziere a autorizaţiilor, când ele nu maisunt eficiente, socotim indicat să fie încuviinţată împuşcarea imediată a ursului la animalul rupt de el,autorizaţia urmând să fie dată ulterior. Eventualele abuzuri ce s-ar comite la adă postul acestei înlesniri să fiesever sancţionate. în acest fel, treptat, s-ar elimina din efectiv ur şii stricători, atenuându-se şi efectul negativ

pe care pagubele cauzate îl au asupra opiniei maselor referitoare la rolul şi importanţa vânatului în natur ă.

VULPEAVULPES VULPES(L)

Masculul se numeşte, popular, vulpoi, femela vulpe, iar puii - căţ ei sau pui de vulpe.În Europa există cinci rase geografice ale acestei specii, dintre care enumer ăm trei:Vulpes vulpes vulpes, L. r ăspândită în Peninsula Scandinavică. Este mare la corp, viu colorată, părul

lung (adaptare la clima aspr ă).Vulpes vulpes crucigera Bechstein, care populează Europa Centrală şi teritoriile fostei U.R.S.S. până

la Urali. Atât mărimea cât şi culoarea ei variază, uneori bate în negru.Vulpes vulpes melanogaster Bonap, r ăspândită în Italia, inclusiv Sicilia, precum şi în Dalmaţia. Are pe

abdomen, vara, culoare albă deschisă, iarna închisă.



79

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea capului plus a trunchiului 80-90 cm; coada 30-40 cm; înălţimea la greabăn35-40cm. Masculii se situează spre limita superioar ă, iar femelele spre cea inferioar ă. Greutatea corporală, cuviscere variază ca şi la alte mamifere, în funcţie de sex, vârstă şi mediul de trai. Puii, la fâtare, au 80-150 g;în prima iarnă, adică atunci când n-au împlinit un an, puii au 3-6 kg. Ei constituie majoritatea celor ce cad lavânătoare; vulpile în vârstă de mai mulţi ani cântăresc 7-8 kg, dar s-au găsit şi exemplare de 9-10 kg şi chiar

mai mult, dar acestea sunt cazuri rare; femelele de aceeaşi vârstă cântăresc cu 10-20% mai puţin. în regiunilecu climă continentală, greutatea este mai mare decât în cele cu climă oceanică. În ţara noastr ă, la dealuri,vulpile sunt mai mari şi cu blana mai frumoasă.

Culoarea părului este în general roşcată, dar prezintă variaţii individuale însemnate. Astfel: vulpearo şie, care este cea mai frecventă, are spatele de culoare roşie viu, iar buzele, partea inferioar ă a obrajilor,

pieptul, abdomenul şi partea interioar ă a picioarelor albă-galbenă. Vârful cozii este tot alb. Vulpeacărbunăreasă , la care păr ţile inferioare şi interioare amintite mai sus sunt mai închise, bătând în negru. înfine vulpea cu cruce care are de-a lungul şirei spinării o dungă închisă, iar la greabăn perpendicular peacesta, o altă dungă de acelaşi fel, care se întinde şi de-a lungul picioarelor dinainte, formând un fel de cruce.între cele trei tipuri, sunt o serie de forme de tranziţie. Ca şi la alte specii de vânat cu păr, se pot ivi şi lavulpe fenomene de albinism şi melanism. Vulpi roşii şi cărbunărese se pot întâlni şi în acelaşi teren. La toatetrei culorile de vulpe pe spate, începând de la cap până la mijlocul spatelui culoarea este uniformă, mai mult

sau mai puţin roşcată, însă spre coadă, ca şi pe şolduri apar fire de păr cu vârful alb, care la unii indivizi suntmai numeroase, la alţii mai rare. Partea exterioar ă a urechilor şi extremităţile picioarelor sunt negre. Coadaeste stufoasă, cu păr lung, având nuanţe negricioase, cenuşii. Vârful ei este uneori alb, alteori negru. La ceacărbunăreasă, uneori lipseşte vârful alb. Picioarele par scurte în raport cu corpul. Urechile sunt mici,îndreptate în sus; botul ascuţit. Puii mici au o blană bogată cu păr lung, de culoare brună-închisă, uneoricenuşie. Se deosebesc de puii altor canide prin vârful alb al cozii, pata albă pe piept şi pe frunte.

Nă pârleşte o singur ă dată pe an, primăvara, dar noul păr creşte încet, vara fiind mic. Abia la sfâr şitul luidecembrie, blana este plină, cu spicul complet dezvoltat.

Pe coadă, cam la 7-8 cm de la r ădăcină în jos, are o glandă, care secretă o substanţă cu un mirosspecific şi are rolul de a înlesni găsirea sexelor, în perioada împerecherii.

Formula dentar ă: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 2/3 = 42. Caninii sunt lungi în comparaţie cu ai altor canide.La vulpile ce se mişcă în teren, nu există posibilitatea de a deosebi masculul de femelă.

Longevitatea: 10-12 ani. Criterii de apreciere a vârstei nu cunoaştem, decât greutatea corpului, care permite să se deosebească, iarna la vânătoare, vulpile care încă n-au împlinit un an, de cele mai bătrâne.

Glasul variază, ca şi la alte specii, având nuanţe diferite după diferitele acte din ciclul de viaţă anual.Astfel, mijlocul de comunicare al mamei cu puii este un mormăit; în perioada împerecherii, se poate auzi unfel de lătrat, pe care îl folosesc şi puii r ămaşi singuri, la început de iarnă; în caz de pericol, precum şi când se

bat între ei, masculii scot un fel de mormăit; r ănită sau încolţită de câine, scoate un ţipăt. Puii flămânziscâncesc.

Sim ţ urile cele mai dezvoltate sunt mirosul şi auzul; urmează văzul; gustul şi pipăitul mai puţină importanţă.

Urmele. Cunoaşterea lor are mare însemnătate pentru vânător, nu numai la stabilirea prezenţei vulpii înteren, ci şi la descoperirea vizuinii şi la practicarea vânătorii. Cei neiniţiaţi pot confunda urmele vulpii cu

cele ale pisicii sălbatice sau ale unui câine. Dar urma vulpii se poate deosebi de a pisicii, în primul rând, prinfaptul că, vulpea neavând gheare retractile, acestea se imprimă clar în urmă, pe când la pisică nu suntimprimate niciodată. De altfel, pisica are urma rotundă, iar vulpea lunguiaţă. De urma câinelui de aceeaşimărime se deosebeşte, deoarece a vulpii este mai lunguiaţă, degetele dinainte sunt mai apropiate între ele, iarlinia care trece pe la r ădăcina ghearelor degetelor dinapoi, la câine taie perniţele degetelor dinainte, pe cândla vulpe nici nu le atinge. Dar mult mai sigur se poate face deosebirea cu ajutorul urmei-pârtie; la vulpe, eaeste aproape în linie dreaptă, pe când la câine în zig-zag.

Vulpea se deplasează, în mod obişnuit, în trap. Salturi face când se aruncă asupra pr ăzii şi când estesperiată. La mersul în trap, pune piciorul dinapoi în semnul urmei celui dinainte, iar în salturi picioareledinapoi depăşesc urmele picioarelor dinainte. Pe ză padă adâncă şi afânată, coada atârnând pe ză padă şterge,în parte, urma. Se înţelege că aceasta se datoreşte adâncimii ză pezii.

Excrementele vulpii variază în funcţie de felul hranei consumate. De ale câinelui se deosebesc prin

conţinutul lor de păr provenind de la animalele-pradă, iar de ale viezurelui prin faptul că ale acestuia dinurmă, de regulă, conţin resturi de gândaci, în special elitre. Vulpoiul îşi depune excrementele de obicei pe oridicătur ă: cioată, piatr ă, muşuroi.



80

ECOLOGIE

Vulpea are o mare plasticitate ecologică, putând fi întâlnită atât în Băr ăgan şi în Dobrogea pe malulmării, cât şi în pădurile de mare altitudine, până la limita vegetaţiei forestiere. Ca să existe, cere doar sol bun

pentru să parea vizuinii şi anume nu excesiv de compact, dar nici nisipos, încât galeria să pată să nu se surpe.Cel mai bun este solul argilo-nisipos, profund; nu este bun cel care are apa freatică aproape de suprafaţă,deoarece apa ar intra în galerie. Sunt frecvente galeriile f ăcute printre r ădăcinile arborilor din pădure;

existenţa unor bucăţi de stâncă nu constituie un obstacol de netrecut, deoarece vulpea le ocoleşte.Vulpea îşi amplasează vizuina în teren împădurit, sau cel puţin într-unui cu tufişuri; numai în lipsaacestora şi-o face şi în loc deschis, cum se întâmplă adesea în Câmpia Dunării. Dacă terenul este ondulat,caută expoziţiile sudice, însorite. Cercetările arată că, în astfel de terenuri, două treimi din numărul galeriilorau fost f ăcute cu expoziţii sudice, sud-estice sau sud-vestice. în ce priveşte vârsta arborilor pădurii, alegearborete rare, de vârstă înaintată sau cel puţin mijlocie, evitând desişurile. Dacă, însă, între timp, pădurea afost exploatată şi s-a format un desiş, vizuina poate fi păstrată dar, printre nuieliş, trebuie să pătrundă razelesoarelui până la vizuină. Puii care stau şi se joacă la gura vizuinii au nevoie şi de căldur ă. Adeseori vulpea iaîn stă pânire vizuini de viezure pe care le foloseşte aşa cum sunt, sau le amenajează după necesităţile ei. Nueste adevărat că ar murdări vizuina ca să alunge viezurele.

Cea mai simplă vizuină constă într-o galerie cu două ieşiri şi un spaţiu mai larg unde vulpea îşi petrecetimpul în subteran, numit cotlon. Dar, de regulă, peste acestea mai construieşte şi alte galerii, alte cotloane,

uneori etajate, încât o astfel de vizuină veche devine o adevărată cetate. Unele galerii de ieşire pot să nu fiefolosite, temporar şi, în acest caz, gurile sunt astupate cu frunze. Rareori se întâlneşte vizuină să aibă mai puţin de 4-5 ieşiri. Galeriile de ieşire pot să fie legate între ele cu alte galerii. Se întâmplă ca în aceeaşivizuină, un cotlon să fie ocupat de vulpe, altul de viezure şi poate chiar de pisică sălbatică. în ce priveştevechimea vizuinilor, ea poate fi foarte mare chiar de mai multe decenii. în literatur ă se citează un caz devizuină cu o vechime de 70 ani, care în decursul timpului, a fost folosită când de vulpe când de viezure. Cândeste urmărită de câine, în galerie, poate să se izoleze, îngr ămădind pământ între ea şi câine.

în vederea vânătorii şi a combaterii, este foarte util ca personalul de teren şi vânătorul să aibă uninventar al vizuinilor din raza lor de activitate şi, în fiecare an, să ţină în evidenţă pe cele ocupate. (Multer ămân, temporar, nelocuite). Cele încă nelocuite pot fi găsite, iarna, pe ză pada proaspătă, mergând pe urmă;un semn al existenţei vizuinii în apropiere este mirosul de carne în descompunere, lăsat de resturile de lahrana puilor, precum şi solul bătătorit de puii de vulpe în jocurile lor.

Vulpea este fidel ă locului său obi şnuit de trai . Rezultatul obţinut prin marcări şi regăsiri de vulpi şianume, de la locul de marcare, au fost găsite sau împuşcate vulpi la următoarele distanţe:- 44% la o distanţă sub 5 km;- 14% la o distanţă între 5 şi 10 km;-

18% la o distanţă între 10 şi 20 km;-

restul la distanţe mai mari. Răspândirea. Se găseşte în toată Europa, cu excepţia insulelor Creta, Malta şi Baleare. Nu se găseşte

nici în Islanda. în România, o găsim în toate pădurile, începând cu pădurea Comarova, de lângă Marea Neagr ă şi până la limita vegetaţiei forestiere din Munţii Retezat, Făgăraş şi Bucegi. Densitatea cea mai mareeste însă la dealuri şi câmpie, unde abundă hrana ei preferată - şoarecii.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexual ă o atinge vulpea la vârsta de 10 luni. Fată o singur ă dată pe an.împerecherea are loc în lunile ianuarie-februarie. în funcţie de mersul vremii, împerecherea poate începespre sfâr şitul lui decembrie şi continuă până în prima jumătate a lunii martie. Actul împerecherii are loc, deobicei, în vizuină, unde femela este însoţită de unul sau doi curtezani. Durata gestaţiei este de 52-53 zile,după care femela fată, în cotlonul din vizuină, 4-5 pui, uneori şi mai mulţi (8-10) care îşi capătă vederea abiadupă 12-14 zile. Când într-o vizuină se găsesc 12-13 pui probabil provin de la două femele. La f ătat, puii aulungimea de 10-15 cm. Timp de 2-4 să ptămâni, sunt hr ăniţi de mama lor, exclusiv cu lapte, după care li seaduce şi carne, dar ală ptatul mai continuă până la vârsta de 3-4 luni. Se susţine că prima hrană pe care femelao dă puilor, ar fi jumătate digerată, provenită prin vomitare, cum face şi lupul. Numai spre sfâr şitul perioadeide creştere a puilor, femela aduce puilor şi hrană crudă, uneori chiar vie, transportând-o în gur ă. Se pare că masculul preia creşterea puilor în caz de moarte a femelei şi că aduce hrană pentru femelă, în primele zile

după f ătat, când aceasta nu păr ăseşte culcuşul. Dar observaţiile de acest fel trebuie continuate. Sporul anual nu este mare. Din cei 4-5 pui f ătaţi, parte pier în timpul cât sunt în grija mamei, partedupă ce devin independenţi. Se pare că sporul la vârsta de 10 luni nu este mai mare de 100-150% în raport cuefectivul din martie.



81

Spre deosebire de lup, vulpea nu este un animal sociabil. Simţul de familie se manifestă doar în timpulîmperecherii şi al creşterii puilor. în rest, tr ăieşte pe cont propriu. Nu formează haite ca lupii. Dimpotrivă,începând de toamua, puii duc o viaţă individuală.

Hrana vulpii este variată, mâncând o serie de animale f ăr ă a lipsi sortimente de natur ă vegetală. Dinhrana de natur ă animală consumă cu predilecţie şoareci, care par a fi hrana de bază. Mănâncă melci, şopârle,insecte, larvele acestora, omizi, râme şi chiar broaşte. S-a constatat că mănâncă şi peşti, dar nu se poatestabili dacă i-a prins vii din cei bolnavi, retraşi la marginea apei, sau i-a găsit mor ţi, împinşi la mal de valuri.

I se aduce învinuirea de a cauza pagube însemnate în vânatul mic. într-adevăr, la vizuinile de vulpi segăsesc resturi de pui de iepure, iezi de că prioare, păsări de interes vânătoresc. Că prinde vânat viu, nu se

poate contesta, dovadă fiind atacul dat asupra păsărilor din gospodăriile săteşti. Dacă se expune intrând încurtea ţăranului să prindă o găină, trebuie să se admită că prinde şi fazaniţă pe cuib sau un pui de fazan dintrifoişte. Dar resturile de hrană din vizuină pot proveni, cel puţin în parte şi din animalele moarte sau

bolnave. R ămâne deci deschisă problema stabilirii pagubelor reale cauzate vânatului de către vulpe. Prinde purcei de mistreţ de curând f ătaţi, iezi de că prior, cocoşi de munte în timpul rotitului pe sol, păsări acvatice, păsări domestice şi consumă cuiburi de viespi. Dintre sortimentele de hrană vegetală, menţionăm: afine,zmeur ă, struguri, mere, pere, prune. Lista lungă a felurilor de hrană a vulpii explică r ăspândirea ei mare înRomânia şi Europa.

Este un animal de amurg şi noapte, dar, în terenurile liniştite, poate fi văzut şi peste zi. La pânda saudibuitul de dimineaţă la că prior pot fi văzute vulpi şorecăind.

Înoat ă bine. Efective, recolte, densitate, fluctua ţ ii de efective. Efectivele de vulpi în luna martie erau în anii 1965-1968 de 30000-35000, ceea ce înseamnă o vulpe la

200 ha pădure; recoltele variau în jur a 40000, adică o vulpe la 160 ha pădure. În prezent, conform datelordin lucrarea de evaluare din martie 2000, efectivele de vulpi în România au fost de 43000 buc. iar recolta de16000 buc. Fluctuaţiile de efectiv şi recolte sunt destul de mari şi la această specie, datorită îndeosebi a două cauze: abundenţa de şoareci şi raia. în sezonul de reproducere, care urmează după un an cu mulţi şoareci,vulpea are un număr mai mare de pui decât de obicei, datorită stării sale fizice bune; raia este o boală caredistruge o mare parte din efectiv.

Pagubele cauzate de vulpe constau în r ă pirea unor animale domestice (păsări de curte) şi a unor speciide vânat mic (iepuri, fazani etc). Se pare că, pagubele cauzate vânatului, în special celui mic, sunt mai mari

în anii când hrana sa preferată, şoarecii, sunt în număr mic. în această privinţă părerile specialiştilor difer ă mult. în timp ce, uneori, vulpea este socotită un mare distrugător de vânat şi cauza principală a număruluiscăzut de vânat ner ă pitor mic, alteori se exagerează foloasele aduse de ea prin distrugerea şoarecilor.Adevărul este că felul hranei vulpii depinde de mediul în care tr ăieşte şi, chiar în acelaşi mediu, ea variază dela an la an, în funcţie de frecvenţa unuia sau altuia dintre animalele ce-i formează hrana.

În orice caz, în regiunile de fazani şi potârnichi, vulpea trebuie combătută intens, în timp ce în cele decerbi şi mistreţi poate fi tolerată; aici, paguba poate consta doar din câte un cocoş de munte, un purcel demistreţ sau un ied de că prior. În general, se pare că în lumea vânătorească se exagerează pagubele cauzatevânatului de către vulpe.

Duşmanii vulpii sunt: în primul rând omul, apoi lupul, acvila de stâncă şi vulturul codalb - păsări care,din păcate, sunt rare în ultimul timp. Dintre boli, cele care cauzează pierderile cele mai mari sunt raia şiturbarea, mai ales în ultimul timp.

Diferite obiceiuri ale vulpii -

Dacă îşi vede puii ameninţaţi, mai cu seamă când omul o deranjează la vizuină, îşi mută puii,ducându-i în gur ă. Face acest lucru, îndeosebi seara, iar ca loc de refugiu îşi alege o adâncitur ă de teren,canale, culee de poduri.

-

Pe laturile corpului, pe partea dinapoi, spre sfâr şitul iernii, se văd pete cu părul r ărit sau chiar lipsă.Fenomenul este atribuit uzurii din timpul împerecherii, când femela este prinsă de mascul cu picioarele. Darfaptul că asemenea lipsuri de păr se întâlnesc şi la mascul, face ca atenţia să fie îndreptată în altă parte. Se

pare că este un început de nă pârlire, iar căderea părului se produce în primul rând în această parte a corpului.-

împerecherea de regulă, are loc în subteran; în perioada creşterii puilor, vizuina este locul ei deşedere, cu excepţia timpului cât este plecată să procure hrană; după ce puii au devenit independenţi, vulpea

poate sta culcată în pădure, sub arbori, tufe; în amurg, se pune în mişcare; noaptea, de obicei, circulă, iardimineaţa mai întârzie în căutarea de hrană şi după ce s-a f ăcut ziuă. Iarna, foamea o obligă să umble după

hrană şi peste zi.-

Faptul că pot fi văzuţi pui de vulpe în scorburi de sălcii, multe deasupra solului şi că în timpulinundaţiilor vulpile se refugiază în coroana arborilor, permite să se tragă concluzia că vulpea poate să se caţere.



82

-

Picioarele îi sunt apte pentru să pat, dar în mai mică măsur ă decât ale viezurelui.-

Lasă un miros specific, penetrant. Persoanele cu simţul olfactiv dezvoltat, îşi dau seama de prezenţavulpii în teren şi descoper ă mai uşor vizuinile;

-

Poporul consider ă vulpea „şireată". Fapt este că r ă pitorul trebuie să fie mai ager decât prada sa, altfelar muri de foame.

-

îşi păstrează cu regularitate trecătorile. Cine cunoaşte bine terenul, ştie unde trebuie să aşezevânătorii când se efectuează goane. La vânătorile de iepuri sau fazani, vulpea este prima care apare în goană.

Dar când a simţit linia vânătorilor, aleargă când spre vânători, când spre gonaci, caută să scape şi se apropiede puşcaşi doar, nemijlocit, în faţa liniei de gonaci.

- Reacţionează prompt, la chemarea vânătorului care imită ţiţăitul şoarecelui sau vaietul iepureluiîncolţit.


Recoltarea. În prezent, recoltarea vulpii se face sub forma de practicare a vânătorii, scopul fiindsatisfacţia vânătorească prin doborârea unui vânat ales. Metodele prin care vulpea se combătea erau dure,aducătoare de suferinţe (capcanele şi substanţele toxice) şi acum le folosim numai la nevoie. Dată fiindfrumuseţea acestui vânat, bucuria pe care o prilejuieşte apariţia ei în goană şi mai ales la doborârea ei,socotim indicat să dăm preferinţă metodelor prin care vulpea este vânat ă (pânda la nadă, vânătoarea cu

chemătoare, goana, vânătoarea la vizuină) şi să se renunţe la metodele prin care ea este combătut ă (prindereacu capcanele şi otr ăvirea). Recoltarea ei este permisă între 15 septembrie şi 31 martie.

Poate fi vânată aplicând următoarele metode:Goana. Fiind un animal prudent, se cere multă disciplină din partea vânătorilor şi gonacilor.Vulpea se împuşcă şi la vânătorile de iepuri, fazani, dar în afar ă de acestea se pot organiza vânători

separate numai pentru vulpi. Aceasta îndeosebi după închiderea sezonului de iepuri, când ele sunt o plăcută distracţie pentru vânători. Iată câteva puncte de sprijin pentru organizarea lor:

În păduri, vulpile au anumite trecători, care într-o goană obişnuită nu sunt mai multe de 3-4. Numaiacestea se ocupă de vânători. Cunoaşterea lor este, în primul rând, datoria personalului de pază vânătorească.Gonaci se folosesc puţini, însă ei trebuie să cunoască bine terenul, să poată păstra direcţia şi alinierea chiardacă nu se văd unii pe alţii. Goana decurge în linişte, f ăr ă strigăte, doar bătând în tufe. Cu cât se merge maiîn linişte, vulpea îşi va păstra mai bine trecătorile.

Deoarece asemenea vânători nu necesită decât puţini puşcaşi, înseamnă că nu este nevoie de timpîndelungat pentru pregătirea lor, ci se pot aranja în timp scurt, prinzând momentul potrivit. Se fac de regulă în ianuarie-februarie.

Timpul cel mai potrivit este când e senin şi rece. Pe astfel de vreme, vulpea umblă pe afar ă. Esteadevărat că în perioada împerecherii intr ă în vizuină, însă nu pentru timp îndelungat. Din când în când iese.Se spune că vulpea cu blană udă nu stă în vizuină. Nici aceasta nu este o regulă f ăr ă excepţie.

Goana va fi mai lungă decât la iepure: 600-1000 m.Pentru a nu deranja vânatul din goanele vecine, nu se dă semnal de plecare a gonacilor, ci pentru

aceasta se fixează o or ă anumită. Câinii scotocitori sau hâr ţuitori nu sunt necesari, deoarece, pe de o parte ar putea sili vulpea să-şi caute scă pare prin alte locuri, decât trecătorile ei obişnuite, iar pe de altă parte arderanja goanele vecine. Câinii sunt însă buni pentru urmărire şi aport.

În trecătorile bine cunoscute pe care vânatul le păstrează an de an, se recomandă să fie amenajateadă posturi din nuiele înalte până la piept, atât cât să se poată trage de după ele. Aceste adă posturi se fac dintimp, încât vulpile să se obişnuiască cu ele. Dacă structura arboretului se schimbă prin exploatări, este posibilca şi trecătorile să fie păr ăsite. Deci, este nevoie de observaţie continuă. Vânătorul să fie atent, deoarece înaceeaşi goană pot veni 2 şi chiar 3 vulpi, mai cu seamă în perioada împerecherii.

împuşcătura din faţă nu e bună, căci figura este mică. Chiar dacă i-a fost rupt un picior dinainte, mergedestul de bine şi în trei picioare. Deci, să se caute a se da împuşcătura laterală.

Deşi, la vulpea r ănită, există pericolul de a intra în vizuină, deci de a o pierde, totuşi urmărirea este permisă numai după terminarea goanei.

Se folosesc alice de 3 ½ - 4 mm. Pânda la hoit din bordeiul de pând ă şi pânda din observator. Condiţia de bază pentru reuşita acestei

vânători este ca locul respectiv să fie pregătit din timp, punând cadrave cu 2-3 luni mai devreme, încât

vulpea să se obişnuiască a veni aici. Metoda se poate aplica oriunde, dar este mai indicată la munte, undeterenul accidentat şi suprafaţa mai mare a pădurii îngreunează efectuarea goanelor. Pânda la hoit şi laşorecărie cere eforturi mai puţine.



83

Pânda la observator se face de obicei la vizuină şi trecători. Observatorul poate fi înalt, portativ sauchiar pe sol, dintr-un gard de nuiele având 1,5 m înălţime. Se cercetează vizuina dacă este locuită sau nu. încaz afirmativ, pânda se poate face seara, când vulpea iese din vizuină şi pleacă în căutarea hranei. Se vine laobservator cu 2 ore înainte de înserat. La pânda de dimineaţă se vine cu 1 or ă înainte de a se face ziuă şi seaşteaptă în observator întoarcerea vulpii la vizuină, din drumul ei de căutare a hranei.

Împuşcarea vulpii cu chemătoare. Dacă vânătorul vede vulpea sau ştie că este în apropiere (până la300-400m) o poate atrage în bătaia armei imitând vaietul unui iepure încolţit. Pentru aceasta se camuflează

bine, stă absolut nemişcat şi imită vaietul, fie cu un fluier special, fie cu gura, apoi aşteaptă. Pe timp liniştit,glasul imitat al iepurelui se aude până la 400 m. Dacă vulpea n-a venit, se repetă încă de 2 ori la interval de10 minute, iar dacă şi de data aceasta rezultatul este negativ, se mută în altă parte. Una din condiţiile reuşiteieste ca vântul să bată de la vulpe spre vânător. Şansa creşte dacă sunt doi vânători aşezaţi la circa 200 m unulde altul. Vulpea poate fi ademenită şi imitând ţâţâitul de şoarece; în acest caz, ea trebuie să fie pe aproape,căci acest semnal se aude numai până la 100 m. în mai-iulie ea poate fi atrasă imitând iedul de că prior.Imitarea trebuie să fie fidelă, oricare ar fi specia de animal imitată, deoarece auzul fin al vulpii percepesunetul fals.

Reacţia vulpii la chemare variază: dacă este flămândă, vine direct la cel ce imită glasul; dacă e sătulă,stă pe loc şi se uită în direcţia de unde a auzit glasul. Şansele cresc în perioada împerecherii (ianuarie-martie), deoarece atunci wlpea este mai puţin prevăzătoare, ieşind şi la loc vizibil. Chiar după ce, în urmafocului tras, vulpea a căzut, vânătorul trebuie să fie atent şi pregătit pentru al doilea foc, deoarece deseori seridică şi pleacă, r ănită.

Vânătoarea vulpii cu chemătoare este una din metodele cele mai „vânătoreşti", mai pline de satisfacţie,de aceea este de dorit să fie r ăspândită cât mai mult.

Vânătoarea de vulpi la vizuină , în principiu, se practică astfel: 2-3 vânători se aşază în aşa fel încât să poată supraveghea toate ieşirile (găurile) vizuinii, dar nu chiar în dreptul lor, ci puţin mai la o parte, încât,dacă vulpea scoate capul pentru a cerceta terenul, vânătorii să nu fie văzuţi. Aşezarea se face în linişte, f ăr ă atrece peste punctul unde se bănuieşte a fi vulpea. Apoi este introdus un câine foxterier sau baset, la ieşireaumblată. Dacă vulpea este în vizuină, se va auzi lătrat. De acum sunt două posibilităţi: sau vulpea va ieşi, cazîn care vânătorii trebuie să fie pregătiţi pentru a trage repede, sau ea se va retrage într-un colţ luptând cucâinele. în acest caz, urmează să patul până la galerie şi scoaterea vulpii cu un cleşte special. Pentru a şti undesă se sape, se pune urechea la pământ şi se ascultă. Mai bine este să se lucreze cu doi câini. Să patul

reprezintă o muncă grea, dar reuşita dă multe satisfacţii.Valorificarea constă în vânzarea blănii. Preţurile de achiziţie variază în funcţie de fluctuaţiile modei.Corecta jupuire, uscare şi conservare a blănii are mare influenţă asupra preţului.

Trofeul îl constituie blana. El are valoare pentru vânător, dar la expoziţiile de vânătoare nu intr ă înconcurs şi deci nu se premiază.

Pentru condiţiile din ţara noastr ă, problema pagubelor reale pe care vulpea le cauzează vânatului nueste lămurită pe deplin. Deocamdată, din motive de prevedere se consider ă dăunătoare şi de aceea se iaumăsuri pentru reducerea numărului. Această convingere este întărită de recolta sporită de iepuri în fondurileunde vulpea a fost vânată intens. Dar, trebuie să tindem spre vânarea vulpii şi să se renunţe la conceptul decombatere a ei.

RÂSUL

LYNX LYNX (L) Popular, masculul se numeşte râs, femela râsoaică , iar puiul -pui de râs.

DESCRIERE

În Carpaţii României sunt două specii de râs: Lynx lynx (L) - specie nordică r ăspândită în Scandinavia, teritoriile din fosta U.R.S.S., iar în Carpaţi ar

ocupa o por ţiune începând din fosta Cehoslovacie, continuând cu fosta U.R.S.S. şi terminând cu judeţeleSuceava şi Maramureş din ţara noastr ă.

Lynx pardina (Lynx pardellus), specie din partea de Sud care ar ocupa restul lanţului carpatic, începândcu judeţele Bacău şi Mureş şi terminând la Turnu-Severin şi Or şova. Acesta ar fi cu ceva mai mic la corp, iar

petele închise de pe blană mai clar imprimate.În ţara noastr ă există o singur ă subspecie: Lynx lynx lynx (L). Date biometrice; lungimea capului plus a trunchiului 92-150 cm la mascul şi 70-130 cm la femelă;

lungimea cozii 12-24 cm; înălţimea la greabăn 45-86 cm; greutatea 11—48 kg, probabil cu viscere.



84

Culoarea bl ănii; fondul este galben-roşcat pe spate şi pe laturile corpului şi alb-galben pe parteainferioar ă a gâtului şi pe abdomen. Pe acest fond, la marea majoritate a exemplarelor, sunt imprimate peteroşu închis sau negre, la unii mai mult, la alţii mai puţin pronunţate; blănile f ăr ă asemenea pete sunt rare. Cucât petele sunt mai închise la culoare şi mai numeroase, cu atât blana este considerată mai frumoasă.Caracteristicile acestei specii sunt perii negri şi lungi din vârful urechilor, părul lung în formă de favoriţi ceatârnă din maxilare, precum şi coada scurtă în comparaţie cu a pisicii sălbatice şi f ăr ă inele negre, ci numaicu pete şi vârf negru.

Formula dentar ă: I 3/3 C 1/1 P 2/2 M 1/1 = 28În terenul liber masculul nu poate fi deosebit de femelă.

Longevitatea: circa 18 ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii. Doar mărimea corpului şi uzuradinţilor ofer ă oarecare puncte de sprijin.

Glasul. Când este speriat sau atacat, puf ăie spre adversar şi mârâie ca şi pisica; în perioadaîmperecherii miaună asemănător cu pisicile, la început pe un ton mai înalt, apoi mai adânc.

Sim ţ uri. Dintre simţuri, cele mai dezvoltate sunt auzul şi văzul; mirosul este slab.Urmele. Urma-pârtie a râsului se deosebeşte uşor de ale altor r ă pitoare deoarece are formă rotundă, iar

ghearele nu se imprimă în urme, fiind retractile.Urma râsului s-ar putea confunda cu cea a pisicii sălbatice, dar aceasta din urmă este mult mai mică. în

mers, râsul pune regulat piciorul din spate în urma-tipar a piciorului dinainte. Pe ză padă, în afar ă de cele 4degete şi de călcâi, se imprimă în urmă şi o mică perniţă situată mai sus de călcâi.

Se deplasează fie la pas, fie în trap, fie în salturi, ca şi pisica. De reţinut este că îşi păstrează trecătorile,ceea ce uşurează prinderea cu capcana - cea mai eficientă metodă de combatere. Interesant este modul cumatacă: nu aleargă după victimă, ci stă la pândă pe un arbore dezr ădăcinat, la înălţimea de 1-2 m de la sol ca să aibă vizibilitate sau pe o creangă groasă şi de acolo se aruncă asupra pr ăzii. Locurile de pândă de acest fel şile alege la trecătorile vânatului. Un alt mod de atac este prin furişare, strecurându-se ca o pisică, pe urma

pr ăzii, până în apropierea acesteia, apoi, cu un salt mare, care poate fi de 5-6 m, se aruncă asupra victimei.Picioarele puternice, muşchiuloase îi permit această performanţă. Dat fiind acest mod de a ataca, el nu faceselecţie, prin prinderea animalelor slabe, bolnave, r ănite, care nu se pot salva prin fugă, ci atacă orice animal,fie el bolnav, sănătos şi de viitor.

Modul cum îşi ucide prada este caracteristic: când se aruncă asupra unei pr ăzi mari, caută să ajungă înspatele ei. Animalele mici (că prioare, viţei de cerb) cad sub greutatea râsului atacator, pe când cele mari(ciutele de cerb sau cerbii masculi) fug cu râsul în spate. Ajuns pe spatele animalului, râsul caută să-i rupă

arterele de la ceaf ă. Este un mare duşman al pisicii sălbatice.

ECOLOGIE

Biotopul râsului îl constituie complexele păduroase de mare întindere, liniştite. Asemenea terenuri maiexistă numai la munte şi numai în locuri accidentate, în care, în cursul timpului nu s-au putut plasa a şezăriomeneşti. Astfel de complexe care adă postesc râşi sunt pe lanţul Carpaţilor R ăsăriteni şi Sudici, MasivulGurghiului şi al Harghitei, Munţii Apuseni de la altitudinea de circa 700 m până la limita vegetaţiei forestiere(1400-1600 m). Suprafaţa pe care râsul este r ăspândit este de circa 3 milioane hectare.

În Europa, râsul este r ăspândit în fosta U.R.S.S., Finlanda, Suedia, Norvegia, Polonia, fosta R.S.Cehoslovacă, Iugoslavia, Grecia; cea mai mare densitate este în România. Din cauza înaintării civilizaţieispre munţi, spaţiile lui de trai se îngustează mereu.

În general, este un animal fidel locului unde a crescut, deşi, pentru a-şi căuta hrana, este nevoit să întreprindă deplasări destul de mari. Astfel, în iarna anului 1958, în pădurea Balta din ocolul silvic Ineu, judeţul Argeş, situat la câmpie, la o vânătoare de iepuri şi fazani a fost împuşcat un râs.

Se îndepărtează de locul obişnuit de trai şi în perioada împerecherii.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la 1 3/4-2 3/4 ani; împerecherea are loc în martie—aprilie;durata gestaţiei este de 70 zile, după care fată 2-3 uneori 4 pui, care sunt orbi, 16-17 zile. Fată o singur ă dată

pe an. Puii devin independenţi la vârsta de un an, când mama lor se retrage iar ăşi pentru f ătat. Ca şi alteanimale sălbatice, îşi alege locul pentru crescut puii în por ţiuni de teren cât mai ferite de trecători, dar, dată fiind firea retrasă a acestui animal, aceste locuri sunt şi mai ascunse, mai greu de găsit. Ele constau în

scorburi de arbori groşi, despicături de stânci, arbori dezr ădăcinaţi, căzuţi unul peste altul şi orice scobitur ă în teren, aptă pentru culcuş. Dacă îşi socoteşte puii ameninţaţi, îi mută în altă parte, luându-i în gur ă. în cazulcând sunt atacaţi, mama îi apăr ă. Masculul şi femela stau împreună în perioada reproducerii; în rest râsulduce o viaţă individuală.



85

Hrana îi este exclusiv animală şi se compune, în principal, din iepuri, la care se adaugă orice animal de pădure, începând de la şoareci, până la că prior şi chiar cerb, apoi de. la păsărele până la cocoş de munte.Râsul ucide animale chiar şi f ăr ă să le mănânce (de unde ar rezulta firea lui sângeroasă) şi, de asemenea, că din pradă mănâncă numai o parte pe ales, restul r ămânând pe seama altor r ă pitoare cu păr şi pene. Pe bazaanalizelor gastro-inţestinale efectuate asupra a 22 râşi din ţara noastr ă, se constată că, în 50% din cazuri s-augăsit r ămăşiţe de că prioare, iar în restul de 50% de cerb, mistreţ, şoareci, păsări, păr ţi de plante. Nu s-aconstatat existenţa părului de iepure sau de animale domestice. Trebuie reţinut însă că din 22 râşi analizaţi

numai trei au fost recoltaţi în sezonul de păşunat şi anume: unul în mai, altul în august şi altul în octombrie.De regulă nu se atinge de cadavrele întâlnite; totuşi în iarna 1954/1955 a fost găsit mort un râs la

cadavrul otr ăvit, la limita de nord a ocolului silvic Hălmagiu, judeţul Argeş, deci de nevoie mănâncă şicadavre. În orice caz, este logic, ca cel puţin în perioada noiembrie-aprilie, adică şase luni cât nu poate fivorba de animale domestice la păşunat de munte, râsul să se hr ănească cu vânat, deoarece şoarecii şi

păsărelele îi sunt mai puţin accesibile în această perioadă.Râsul este animal de amurg şi de noapte şi numai rareori umblă şi ziua. Nu cade în somn de iarnă. Are

capacitatea de a se căţăra în arbori şi la nevoie de a înota, deşi la munte are rare ocazii de a trece prin apeadânci. îi place să stea tolănit la soare.

La efectivele de râs se constat ă mari fluctua ţ ii în cursul timpului , din cauza factorului antropeic. Din pricina vânării şi prinderii cu capcanele în deceniile precedente, în special de către personalul de pază vânătorească, numărul de râşi scăzuse îngrijor ător, în anul 1933 ajungând la numai aproximativ 100 indivizi.Socotindu-se ameninţată însăşi existenţa speciei, râsul a fost declarat monument al naturii şi ca atare supusunei protecţii totale. Urmarea a fost creşterea efectivului la circa 500 indivizi în anul 1950 şi la 1000 în 1961.Semnalându-se pagube însemnate în efectivele de vânat de munte, mai cu seamă la că prioare, cu începere dinanul 1962, conducerea sectorului vânătoresc au scos râsul de sub protecţie, lăsând vânarea lui liber ă în totcursul anului. în anii 1966, 1967 şi 1968, efectivele au scăzut la respectiv 750-800 şi 835 exemplare. Recoltaa fost, în anul 1965 de 84, în 1966 de 115, iar în 1968 de 127 râ şi. în prezent, conform datelor menţionate înlucrarea de evaluare a efectivelor de vânat din luna martie 2000, efectivele de râşi din România erau de cea 2000 exemplare, iar recolta a fost de doar 13 exemplare. Este logic ca înmulţirea râşilor să fie în strânsă legătur ă cu sporirea efectivelor de cervide şi iepuri, care constituie hrana lor de bază. Majoritatea absolută arâşilor este în Carpaţii R ăsăriteni, iar cel mai mic efectiv în Munţii Apuseni. De remarcat este faptul că,

potrivit unor constatări ale noastre, în anul 1940-1941, în Munţii Apuseni nu existau râşi. Personalul silvic şi

de vânătoare tânăr nici nu cunoştea animalul. A produs senzaţie când în 1954-1955 a căzut un râs la cadavruotr ăvit, la ocolul silvic Hălmagiu. O privire asupra hăr ţii ne arată că acest râs a putut veni numai din MasivulRetezat sau Ţarcu.

Pagube. Cauzează pagube efectivelor de vânat. Atacă omul numai dacă este r ănit. Duşmanii lui sunt omul şi lipsa de hrană.


Recoltarea. Vânarea râsului este permisă, în prezent, între 15 septembrie şi 31 martie şi este nevoie deautorizaţie specială. Dar, din cauza felului de trai al acestui vânat care se mi şcă mai mult noaptea, ca şi dincauza rarităţii lui (un individ la 3 000-4 000 ha pădure), râsul rareori face obiectul vânătorii. Apare şi seîmpuşcă la goanele de mistreţi şi uneori la vânătoarea de cocoşi de munte sau cerbi. Se recolta înainte mai

mult de personalul de pază al vânatului, prin prinderea cu capcanele. Dar, chiar dacă toţi cei 80-120 râşi careau constituit recolta anuală între 1966 şi 1968 ar fi căzut de armă, chiar şi atunci valoarea acestei specii pentru practicarea vânătorii este mică, dat fiind că numai un mic număr de vânători ar putea avea ocazia de adoborî un râs. La toate acestea se adaugă dificultăţile str ă baterii unui teren greu, pe timp de iarnă (când blanaeste de calitate bună) pe care numai oamenii cu fizic robust le pot învinge. Râsul r ămâne aşadar doar cuvaloarea lui faunistică - podoabă a Carpaţilor noştri. Când totuşi se vânează, atunci, în afar ă de goana sau

pânda f ăcută pentru alte specii, râsul poate fi vânat în felul următor: dacă am găsit o urmă proaspătă şi avemla îndemână un câine, îl lăsăm pe acesta pe urmă, liber, deoarece urmărindu-1 şi ajungându-1 îl va sili să urce în arbore, va lătra semnalând locul unde se găseşte şi astfel vânătorul, gr ă bind într-acolo, va putea să-1împuşte uşor.

Valorificarea. Trofeul. Are valoare blana şi craniul, ca trofeu, pentru vânător. Ambele sunt admise laexpoziţii: craniul oficial conform hotărârii C.I.C. din 1952; blana neoficial acceptată de conducerea

expoziţiei.



86

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul. Formula este aceeaşi ca şi pentru urs.La Expoziţia Internaţională de vânătoare de la Novi Sad au fost fixate următoarele categorii de

premiere:Medalia de aur de la 21,5 puncte în sus.Medalia de argint de la 20,5 la 21,4 puncte.

Medalia de bronz de la 18,5 la 20,4 puncte.În prezent punctajul necesar pentru acordarea de medalii este:Medalia de aur de la 26 puncte în sus.Medalia de argint de la 24,5 la 25,99 puncte.Medalia de bronz de la 23,0 la 24,49 puncte.

Recordul naţional la craniu de râs are 28,05 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1961 la Argel -Suceava.

La expoziţiile de vânătoare anterioare nu s-au fixat categorii de premiere pentru cranii de râs. Blana. Formula este: a . (b+c)/100 +d , unde:

a - lungimea blănii de la vârful botului până la vârful cozii;b - lăţimea măsurată acolo unde ea este cea mai mică;c - distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte măsurată de la vârful ghearelor la vârful ghearelor.

d- puncte de frumuseţe care pot fi cel mult 25% din valoare şi anume:-

lungimea şi regularitatea părului până la 5%;- mustăţile - până la 5%;- petele închise de pe blană până la 5%;- favoriţii până la 10%.

Puncte necesare pentru premierea blănurilor de râs

Berlin, 1937 Novi Sad, 1967 (valabile şi în prezent)Denumirea Puncte Denumirea Puncte

Medalia de aurMedalia de argint

Medalia de bronz

145 şi mai mult130-145

125-130

Medalia de aurMedalia de argint

Medalia de bronz

125 şi mai mult115-124,9

105-114 9Recordul naţional la blană de râs este de 173,37 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1980 la Runcu -

Gorj.Deşi râsul nu formează obiect de vânătoare propriu-zisă, decât în rare cazuri, deci nu are importanţă

pentru masa de vânători, totuşi este necesar să i se acorde atenţie, fiind un element faunistic de valoare. Canumăr de exemplare existente, România era a doua ţar ă din Europa după fosta U.R.S.S.. Ca densitate însă suntem pe primul loc. La expoziţiile internaţionale de vânătoare la care România a luat parte, trofeele noastrede râs au fost apreciate. Şi pentru viitoarele expoziţii, râsul r ămâne un obiect cu care ţara noastr ă se va puteamândri. Acesta este al doilea motiv pentru care această specie trebuie să se bucure de atenţie din parteanoastr ă. Totuşi, având în vedere pagubele pe care le cauzează vânatului, efectivul de râşi trebuie mereu ţinutsub observaţie şi redus la o cifr ă suportabilă.

Exemplu practic de evaluare Nr. crt. Elemente măsurate sau a reciate Măsuri cm Formula Puncte

1.2.3.4.

Lungimea blănii (a) Lăţimea blănii în partea cea mai îngustă (b)Distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte (c)Puncte de frumuseţe (d): - lungimea şi regularitatea părului- mustăţile- petele închise de pe blană

134,553,5118

5%5%3%

a . (b+c)/200 115,33

21% a . (b+c)/200 . 0,21 = 24,22 (d)TOTAL PUNCTE: 139,55

Provizoriu, indicăm ca efectiv suportabil un râs la 5000-6000 ha pădure de munte, adică un efectiv peţar ă de 500-600 râşi în martie.



87

PISICA SĂLBATICĂ FELIS SILVESTRIS (Schreber)

Masculul se numeşte motan sau mâ ţ sălbatic, femela mâ ţă sau pisică sălbatică. Nu corespunde realităţii ipoteza potrivit căreia pisica domestică şi-ar trage originea din cea sălbatică.Adeseori, pisica sălbatică este confundată, de cei neiniţiaţi, cu pisica domestică sălbăticită. Criteriile de

deosebire sunt următoarele:

-

Pisica sălbatică este mult mai mare, indivizii adulţi putând ajunge până la mărimea unei vulpi. Puiiînsă ar putea induce în eroare şi pe vânător.-

Culoarea generală (fondul) este, la pisica sălbatică, gălbuie-cenuşie, pe când la cea domestică gălbuiuleste mai puţin pronunţat.

- Coada pisicii sălbatice este stufoasă şi are aceea şi grosime până la vârf, cu părul de aceeaşi lungime, pe când la cea domestică se ascute spre vârf.

-

Pisica sălbatică are culoare generală (fondul), pe spate şi pe laturile corpului, uniformă, f ăr ă pete.Doar dungile negre o învârstează. Deci, ori de câte ori apar indivizi cu pete albe, negre sau altă culoare, înafar ă de inelele negre şi de pete simetrice, e vorba de corcituri cu pisica domestică.

Ar mai fi şi alte semne distinctive, dar mai puţin sigure ca: pata neagr ă pe dosul piciorului dinapoi, carela pisica sălbatică este mică, pe când la cea domestică se întinde până spre genunchi, dar aceasta nu există totdeauna; părul de culoare alburie de pe guşă, care la cea domestică nu apare. De altfel, în teren, ultimele

două semne nici nu pot fi văzute.

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea trunchiului plus a capului este, în medie, 50-70 cm, dar poate ajunge şi până la 80 cm; coada 25^40 cm; înălţimea la greabăn 35-40 cm; greutatea 5-8 kg, în unele cazuri chiar 10 kg.

Culoarea bl ănii : are fondul gălbui-cenuşiu, pe frunte, între ochi şi urechi - dungi negre în sensullungimii corpului, pe spate o dungă neagr ă de la cap până la coadă, extremitatea cozii neagr ă pe o lungime decirca cm, după care urmează 2-3 inele negre complete, apoi alte 2-3 care seamănă a inele, dar nu suntcomplete. în jurul obrajilor, părul este lung, în formă de favoriţi, care, cu cât sunt mai mari, cu atât blana seconsider ă mai valoroasă. Pe guşă, pe piept şi abdomen, culoarea este mai deschisă.

Formula dentar ă este: I 3/3 C 1/1 P 3/2 M 1/1 = 30, deci are cu doi dinţi mai mult decât râsul.

Dimorfismul sexual nu este pronunţat deci, în teren, cele două sexe nu pot fi deosebite. Longevitatea este de 12-15 ani. Posibilitatea de apreciere a vârstei este cu totul limitată.Glasul: toarce ca şi pisica domestică, miaună, mai puternic în perioada împerecherii; când este atacată

se strânge ghem şi puf ăie; ţipă când este prinsă. Sim ţ uri. Dintre simţuri mai dezvoltate sunt auzul şi mirosul.Urmele. Deosebirea dintre urme rezultă din mărimea şi forma lor; la cea sălbatică, urma este mai mare

şi mai lunguiaţă. Linia ce trece pe la r ădăcina ghearelor degetelor dinapoi nu atinge semnele lăsate de perniţele degetelor dinainte; la pisica domestică, deosebit de faptul că urma ei este mai mică şi mai rotundă linia amintită atinge şi taie puţin semnele degetelor dinainte. Seamănă cu a râsului, ca formă, fiind rotundă şicu gheare retractile, însă este mult mai mică, încât confuzia nu este posibilă. Deplasarea se face obişnuit la

pas. Salturi face când este speriată sau alungată. Se caţăr ă uşor, fapt ce îi permite să distrugă şi cuiburile păsărilor ce clocesc în arbori.

ECOLOGIE

Biotopul său îl constituie pădurile întinse, liniştite. Nu se împacă uşor cu civilizaţia, retr ăgându-se dinfaţa acesteia. Pentru adă post şi culcuş, îşi alege arbori bătrâni cu scorburi, vizuini de vulpe sau viezure,unghere între stânci, arbori dezr ădăcinaţi. După unii specialişti, ar prefera ca înăuntrul complexelor

păduroase să existe poieni sau parchete, din motivul că aici numărul de şoareci şi de păsări care îi servesc cahrană este mai mare.

În România, se găseşte în cea mai mare parte a pădurilor, dar mai frecventă este la dealuri. Judecânddupă numărul de pisici recoltate, efectivul cel mai mare este în Banat (Lugoj, Reşiţa, Lipova), apoi în

judeţele Braşov şi Suceava. Se întâlneşte şi în unele păduri de şes. Este destul de fidelă locului de trai.

ETOLOGIE Reproducerea. Maturitatea sexuală o atinge la vârsta de 10 luni; împerecherea are loc în februarie-

martie; durata gestatiei este 9 1/2 să ptămâni. în perioada împerecherii, motanii miaună pe un ton mai adânc şi



88

mai puternic decât de obicei; femela fată o singur ă dată pe an, 1-5, de obicei 2-4 pui, în funcţie de climă; puiiau ochii lipiţi 10-12 zile. La puii din primele să ptămâni, dungile de pe corp sunt mult mai pronunţate decât laanimalele adulte; ală ptatul durează o lună. La vârsta de 3 să ptămâni, puii îşi pot urma mama pe distanţescurte; la 5-6 să ptămâni, distanţa sporeşte şi pot să se caţere, precum şi să pândească prada, dar tot întovăr ăşia mamei. Independenţi devin la circa 3 luni. Se corceşte cu pisica domestică.

Ca adult, duce o via ţă individual ă , cu excepţia perioadei de reproducere. Hrana de bază a pisicii sălbatice o constituie şoarecii şi orice păsări pe care le poate prinde, în primul

rând cântătoare, dar pe care şi-o completează cu potârnichi din jurul pădurilor, fazani, iepuri, iezi decă prioar ă, porumbei sălbatici. Motanii pot ataca chiar şi că prioare adulte. Este un animal carnivor. Pagubelecauzate vânătorii sunt mai mari sau mai mici în funcţie de abundenţa şoarecilor. Este normal ca în anii cuşoareci puţini, pisica sălbatică să fie nevoită a-şi completa hrana cu vânat.

Alte obiceiuri. Este animal nocturn şi de amurg. Ziua se mişcă puţin. Acesta este motivul pentru careîntâlnirile vânătorilor şi a personalului de pază cu pisica sălbatică sunt rare. Poate să şi înoate, dar faceaceasta numai de nevoie.

În ultimii ani ai deceniului 1960-1970, efectivul de pisici sălbatice, în luna martie, a fost de circa 7000,iar recolta de 3000. La o suprafaţă de circa 4,5 milioane hectare pădure aptă pentru acest vânat, revine odensitate de o pisică la 650 ha pădure şi o recoltă de o pisică la 1400 ha. în prezent, conform datelor furnizatede lucrarea de evaluare din martie 2000, efectivele au fost de 9600 exemplare, iar recoltele de doar 165exemplare.

Pentru pădure nu este dăunătoare, dimpotrivă, aduce folos prin distrugerea de şoareci; pentru vânat, înmod cert este păgubitoare, mai cu seamă în anii cu şoareci puţini. Volumul exact al pagubelor însă nu-1cunoaştem.

Duşmanii pisicii sălbatice sunt râsul şi omul. Modul de atac asupra pr ă zii seamănă cu al râsului: pânda de pe loc înalt ca să aibă câmp de vedere şi

furişatul până în apropierea pr ăzii, după care se aruncă asupra ei. Animalului atacat caută să-i rupă cu dinţiiarterele de la gât. Urmărită de câini, se urcă în arbore, unde este împuşcată cu uşurinţă.

În terenurile cu râşi, pisica sălbatică este rar ă, deoarece acesta îi este principalul duşman. Nu se poateîmblânzi complet.


Recoltarea. Se poate vâna numai cu autorizaţie nominală aprobată de autoritatea publică centrală carer ăspunde de silvicultur ă, deoarece este protejată prin convenţii internaţionale. Din aceste motive, legislaţiaromânească (Legea 103/1996) nu prevede perioadă legală de vânătoare.

Vânători separate, numai pentru pisici sălbatice, nu se organizează, deoarece reuşita lor ar fî problematică. Se împuşcă însă ocazional, la goanele de iepuri şi de mistreţi, în regiunea de deal, mai ales. îngoană, vine încet, încât este uşor de nimerit. Dacă este urmărită de câini, îşi caută refugiu urcând în arbore şilipindu-se de el, însă aici, după lătratul câinelui, este uşor de descoperit şi împuşcat. Adeseori se strecoar ă înapoi printre gonaşi. Se poate vâna şi la vizuină, folosind câini hăr ţuitori ca şi pentru vulpe, însă este scoasă de câine mult mai uşor.

Trofeu. îl constituie atât craniul cât şi blana. Conform hotărârii C.I.C., începând din anul 1952, oficial,se ia în considerare craniul, acesta nemodificându-şi dimensiunile, pe când blana, înainte de uscare, poate fî

întinsă mai mult sau mai puţin. Este regretabil că cea mai mare parte a vânătorilor şi a personalului de pază nu au păstrat, atunci când se vâna f ăr ă restricţii, craniile, astfel pierzându-se trofee de valoare.

EVALUAREA TROFEELOR

Craniul. Formula este cea aplicată crâniilor de urs, iar măsur ătorile se fac la fel. La ExpoziţiaInternaţională de vânătoare de la Novi Sad şi după aceea, au fost fixate următoarele categorii de premiere:

Expoziţia Novi Sad: Necesarul de puncte în prezent

Medalia de aur de la 15 puncte în sus peste 17 puncteMedalia de ar int de la 14 la 14,9 uncte 16,00-16,99 uncteMedalia de bronz de la 13 la 13,9 puncte 15,00-15,99 puncte

Recordul naţional la craniu de pisică sălbatică are 19,17 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în anul 1982 la

Timiş - Braşov.La expoziţiile de vânătoare anterioare, nu au fost fixate categorii de premiere pentru cranii de pisică

sălbatică.



89

Blana. Formula este aceeaşi ca şi pentru râs, adică: a . (b+c)/200 + d, unde:a - lungimea blănii de la vârful botului până la punctul de intersecţie al cozii, deci măsurarea se face ca

la lup; b - lăţimea blănii acolo unde ea este mai îngustă;c - distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte, măsurată de la vârful ghearelor la vârful ghearelor, ca

la la râs;d - puncte de frumuseţe, care pot fi cel mult 25% din valoarea blănii şi anume:

-

lungimea cozii şi numărul inelelor de pe coadă, până la 10%-

favoriţi până la 5%- lungimea şi regularitatea părului până la 10%.

Exemplu practic de evaluare Nr. crt. Elemente măsurate sau apreciate Măsuri

cmFormula Puncte

1.2.3.4.

Lungimea blănii (a) Lungimea blănii în partea cea mai îngustă (b)Distanţa dintre vârfurile picioarelor dinainte(c)Puncte de frumuseţe (d): - lungimea cozii- favoriţi- lungimea şi regularitatea părului

833375,5

10%5%8%

a . (b+c)/200

a . (b+c)/200 . 0,23

45,02

10,35

Total 23%TOTAL PUNCTE: 55,37

Pentru blănurile de pisică sălbatică, la expoziţia de la Novi Sad (1967) au fost stabilite următoarelecategorii de premiere, care sunt valabile şi în prezent:

Medalia de aur 50 puncte şi mai mult.Medalia de argint de la 45 la 49,9 puncte.Medalia de bronz de la 40 la 44,9 puncte.La expozi

ţiile interna

ţionale anterioare nu au fost stabilite categorii de premiere pentru bl

ănurile de

pisică sălbatică.Recordul naţional de blană de pisică sălbatică este de 73,22 puncte C.I.C. şi a fost recoltat în 1981 la

Dârza - Ilfov.Trebuie discutată atitudinea faţă de pisica sălbatică, şi să se ajungă la un punct de vedere unitar,

deoarece unii specialişti sunt de părere că trebuie combătută intens, alţii că trebuie ocrotită. Obiect devânătoare separată, nu formează, ci se împuşcă numai cu ocazia organizării de vânători pentru alte specii:mistreţ sau vânat mic. Asupra pagubelor cauzate vânatului, nu avem date. Pe de altă parte, însă, în ţărileapusene a devenit foarte rar ă, fiind protejată prin convenţii internaţionale.

JDERUL DE COPAC MARTES MARTES (L)

BEICA SAU JDERUL DE PIATR Ă MARTES FOINA (ERXL)

Sunt cele două specii de jder care tr ăiesc în ţara noastr ă. Ca denumire pentru al doilea, să-i zicembeică , pentru o mai uşoar ă deosebire. Deci, când zicem jder înţelegem pe cel de copac.

Pentru ca deosebirile morfologice şi ecologice dintre jder şi beică să apar ă mai pregnant, în cele ceurmează, cei doi jderi vor fi trataţi împreună.

DESCRIERE

Greutăţile medii date se refer ă la cele din timpul iernii. Vara, înainte de împerechere, ele sunt cu 300-400 g mai mari. In mod excepţional se găsesc şi exemplare cu lungime mai mare, până la 1,2 m la jderi şi 1

m la beică. Greutatea mai mare a beicii, deşi lungimea ei este mai mică, se explică prin faptul că este mai plină la corp, în timp ce jderul de copac este mai zvelt şi cu picioarele mai lungi.Culoarea părului este un mijloc de a deosebi cele două specii: la jder culoarea generală este brună-

cafenie, cu puf ce bate în galben, iar pe piept are o pată galbenă-deschis, aproape circular ă , care niciodată nu



90

se întinde pe picioare; beica are culoarea generală ceva mai deschisă, bătând în cenuşiu, puful auriu, iar pe piept o pată, de regulă, albă, care se întinde pe cele două picioare dinainte. Între aceste două forme tipice segăsesc forme intermediare, care însă nu se datoresc încrucişării între specii.

Altă deosebire constă în faptul că, la jder, tălpile picioarelor sunt îmbr ăcate în păr, din care cauză urmanu este aşa de clar imprimată pe sol sau ză padă ca la beică; aceasta din urmă, nu are păr pe perniţeledegetelor şi pe călcâie. Practicianul cu experienţă poate deosebi cele două specii după modul de imprimare aurmelor.

Formula dentar ă: este aceeaşi pentru ambele specii: I 3/3 C 1/1 P 4/4 M 1/2 = 38De menţionat că ultimul molar din maxilarul superior, dă posibilitate de deosebire între specii; capătul

lui exterior este, la jder, de formă circular ă, iar la beică are o crestătur ă.În teren nu avem posibilitatea de a deosebi masculul de femel ă.

Longevitatea este în medie de 8-10 ani, dar în cazuri rare şi de 14-16 ani. Starea de bătrâneţe se poateconstata doar după căderea unor dinţi sau după tocirea lor accentuată.

Glasul: la pui, un fel de ciripit ca de pasăre, care se poate auzi tot timpul; la adulţi, în perioadaîmperecherii, ambele sexe scot un glas, de chemate, de dorinţă, greu de definit. Când se bat, fie pentruapărarea sectorului, fie pentru femelă, se pot auzi ţipete.

Sim ţ urile. Cele mai dezvoltate sunt văzul (în primul rând) şi mirosul (în al doilea rând).Urmele tipar ale celor două specii se deosebesc datorită părului pe care îl are pe talpă jderul de copac,

spre deosebire de beică, ale cărei degete şi călcâi sunt golaşe. Dacă pământul este moale sau cu ză padă proaspătă, atunci cunoscătorul poate deosebi urmele celor două specii.

Când se deplasează, jderii de obicei nu păşesc, ci sar, punând picioarele dindăr ăt pe locul urmelorcelor dinainte. Aşadar, cele patru picioare lasă numai două urme tipar. Fiecare pereche de urmă decireprezintă un salt. Piciorul drept este aşezat înaintea celui stâng. Sunt însă şi cazuri când urma are altă formă.Picioarele din stânga lasă urme separate, pe când urmele celor din dreapta se suprapun. Când jderul fuge cuviteză, lasă o urmă asemănătoare cu a iepurelui, picioarele dinapoi depăşind pe cele dinainte. La ambelespecii, se văd ghearele imprimate în urmă.

La mers liniştit, saltul este de 50-60 cm, dar la fugă poate ajunge la 1-2 m.Excrementele seamănă cu nişte cârnăciori subţiri, de culoare neagr ă. în regiunile cu fructe de pădure,

se observă în ele resturi nedigerate de fructe.

ECOLOGIE Biotopul celor două specii de jder se deosebeşte radical: jderul de copac este un locuitor al pădurilor

de mare întindere, până la limita vegetaţiei forestiere, având arbori bătrâni, scorburoşi, în care îşi poateamenaja un culcuş. Fagii, teii, paltinii îi ofer ă astfel de posibilităţi. Adeseori însă se instalează în cuiburi deveveriţă, păsări r ă pitoare sau pur şi simplu la înfurcirea unor arbori, în gr ămezile de crengi sau în clădiriforestiere păr ăsite, situate în pădure. Beica se apropie mai mult de aşezările omeneşti, de aceea, în alte ţări, ise spune şi jder de casă. Se instalează în cariere de piatr ă păr ăsite, pe coaste de deal şi stânci (de unde şinumele de jder de piatr ă ). Poate fi întâlnită, de asemenea, în locuri unde nici nu te-ai aştepta: şoproane, şuri,grajduri, unde îşi creşte puii, gr ădini şi nu numai în sate ci, câteodată şi în oraşe.

În Europa, jderul de copac are o mare r ăspândire, lipsind doar din Spania, Anglia şi PeninsulaBalcanică; beica pare a fi o specie mai sudică. Ea lipseşte din Anglia şi Ţările Scandinave, în schimb

populează întreaga Peninsulă Iberică şi cea Balcanică. Lipseşte doar în insulele: Sicilia, Corsica, Sardinia şiBaleare. în România, jderul de copac există în toate pădurile de deal şi de munte şi uneori şi la şes. Unexemplar frumos a fost împuşcat în pădurea de lângă comuna Br ăneşti - 20 km est de Bucureşti.

Este un animal fidel locului său de trai.

ETOLOGIE

Reproducerea. Vârsta maturităţii sexuale este surprinzător de târzie, la doi ani şi trei luni, aceasta fiindun factor de prolificitate redusă. împerecherea are loc în mijlocul verii (iulie-august); durata gestaţiei este de9 luni la jderul de copac şi 8 1/2 luni la beică şi fată din martie până în mai. La beică, f ătatul are loc cu circao lună mai devreme decât la jderul de copac. Numărul de pui este de 2-5, în medie 2-4; puii sunt orbi 34-38zile, păr ăsesc cuibul după 7-8 să ptămâni şi devin independenţi la 3-4 luni; totuşi, uneori r ămân împreună cu

mama lor până la începutul iernii. La jder ar exista două epoci de împerechere: una în iulie-august, urmată deo fază latentă de gestaţie ca şi la că prioar ă şi alta în ianuarie-februarie, dar f ăr ă gestaţie latentă. Această presupunere a fost confirmată pentru că prior şi hermelină. S-ar putea să fie valabilă şi pentru jder, la careiarna se observă manifestări de jocuri de nuntă ca şi vara.



91

Puii, mai ales în primele două să ptămâni, sunt neajutoraţi, se ridică greu în picioare şi timp de şasesă ptămâni sunt hr ăniţi exclusiv de mama lor. De aceea, mama îi obişnuieşte să se mişte şi să se caţere aşacum vor trebui să facă după ce vor deveni independenţi. La f ătat, puii au părul de culoare cenuşie albăstruie,care după o lună este înlocuit cu unul asemănător cu al adulţilor, dar ceva mai închis la culoare. Masculul nucontribuie la creşterea puilor.

Hrana este variată, pentru ambele specii, fiind atât de natur ă animală cât şi vegetală. Totuşi, cele două specii se deosebesc între ele ca urmare a biotopului pe care îl ocup ă. Hrana preferată a jderului de copac o

constituie veveriţele, pe care le urmăreşte şi în arbori, sărind de pe o creangă pe alta. Ca hrană animală, îiservesc toate animalele cu sânge cald, pe care le poate prinde în mediul s ău de trai: şoareci, cârtiţe, iezi decă prior, viţei de cerb şi chiar că prioare tinere, apoi tot felul de păsări, începând cu cele mici, cântătoare şi

până la ieruncă şi cocoş de munte. Ca hrană vegetală, mănâncă fructe de pădure: afine, scoruşe, măcieşe,mere şi pere, prune. Consumă şi insecte. Beica, dat fiind că tr ăieşte în afara pădurilor, se hr ăneşte, în egală măsur ă cu şoareci, şobolani, pui de iepure, păsări de curte şi tot felul de fructe, îndeosebi vara şi toamna.Ambele specii mănâncă şi cadavre, apoi miere de albine, prune, ouă din cuiburile păsărilor sălbatice şidomestice.

Sunt animale mai mult de amurg şi de noapte; totuşi, jderul circulă şi ziua, mai mult decât beica. Jderuleste un excelent căţăr ător şi poate sări de pe creanga unui arbore pe cea a arborelui vecin, când urmăreşteveveriţa sau când este el însuşi urmărit de vânător. Nu îşi sapă galerie sau face acest lucru foarte rar. înoată numai de nevoie. Beica este şi ea o bună căţăr ătoare, dar se urcă în arbori mai rar; este mai des silită să-şifacă un culcuş prin să pat; înoată, de asemenea, slab.

Efectivele de jderi din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 pentru ambele specii erau estimate la 9000-10000 exemplare, iar recolta de 1200-1600. Este probabil însă ca recoltele să fi fost mai mari, deoarece

jderii, având blănuri preţioase, parte din acestea au fost reţinute de vânători şi, ca atare, nu au putut fievidenţiate în statistici, în prezent, conform datelor statistice din lucrarea de evaluare din martie 1999,efectivele au fost de cea 16700 exemplare, iar recoltele de cea 340 bucăţi.

Pagubele cauzate sunt cele ce rezultă din natura hranei consumate. R ămâne de văzut dacă ele nu suntcompensate prin valoarea blănurilor, deci dacă jderii, în special cei de copac, trebuie consideraţi dăunătorisau mai bine specii de vânat de valoare economică, al căror număr trebuie doar reglat şi supus unei vânătoriraţionale.

Se susţine că fluctuaţiile de efective de jderi de copac se datoresc variaţiei numărului de veveri ţ e, hrana

lor preferată.Duşmani nu prea are. Doar acvila de munte, bufniţa mare şi vulpea mai fac unele victime.Dintre boli, se semnalează raia, mai cu seamă la beică.Obiceiuri diferite: ca şi alte mustelide, îşi fac provizii pentru iarnă. Se îmblânzesc cu uşurinţă.


Perioada de vânătoare prevăzută de lege este de la 15 septembrie la 31 martie, i în ce priveşte recoltarea,exprimăm, de la început, părerea că ar trebui să se renunţe la folosirea capcanelor, de orice fel ar fi ele. Jderultrebuie „vânat" nu „prins". De altfel, în capcana-teasc, necercetată la timp, blănurile se degradează.Vânătoarea, ca metodă, variază după cum este vorba de o specie sau alta. Jderul de copac se poate vâna,iarna pe ză padă, când i se vede urma. Mergând pe această urmă, se constată că la un moment dat ea dispare

lângă un arbore, semn că jderul s-a urcat în el. De aici în colo, el poate fi urmărit după semnele căzute pe sol;ză padă, ramuri uscate, coajă de arbori, muşchi, licheni, când jderul a trecut de pe creanga unui arbore, pecreanga celuilalt, sărind. Se cere vânătorului să aibă experienţă şi r ă bdare. în acest fel, poate fi urmărit pedistanţă de sute de metri sau chiar kilometri.

Dacă undeva aceste semne nu se mai văd, trebuie revenit la locul unde ele încă se mai văd clar, şi plecat din nou în urmărire, sau trebuie cercetaţi cu atenţie arborii din jur, deoarece este posibil să se fi lipit detrunchiul unuia dintre ei sau să fi intrat într-o scorbur ă. în acest caz, se bate cu toporul în arbore, iar dacă nusare, se recurge la afumarea scorburii, silindu-1 astfel să o păr ăsească. Cu ocazia unor astfel de urmăriri,

jderul se împuşcă de regulă în arbore, rareori pe sol. Această metodă este cu adevărat sportivă, cerând din partea vânătorului rezistenţă fizică. Ea este accesibilă mai mult personalului vânătoresc şi silvic de teren,care are timp şi posibilitatea să fie pe teren când cade o ză padă proaspătă.

Jderul de piatr ă sau beica, rareori tr ăieşte în păduri, ci mai mult în alte ascunzişuri. Şi la această specie,

este nevoie să i se identifice locul unde este ascunsă, mergând pe urmă. Ajuns aici, vânătorul stă la pândă,alături de urmă, cu arma gata de tras, bate cu un ciomag în locul de adă post al jderului. De regulă reuşeşte să-1 stârnească din ascunziş. Mai eficient este zgomotul metalic.



92

Blana ambilor jderi este căutată în comer ţ la un preţ bun. Moda este cea care urmăreşte urcarea saucoborârea preţurilor. în prezent, blănurile de beică se plătesc cu un preţ mai mare. Pentru vânător, trofeul

poate fi blana, craniul, sau ambele.

VIDRA LUTRA LUTRA (L)

DESCRIERE Este mustelid acvatic. Are corpul adaptat vieţii din apă.

Date biometrice. Lungimea trunchiului împreună cu capul este de 63-83 cm; coada 37-55 cm deci maimult de jumătate din lungimea restului corpului şi este îmbr ăcată în păr des; înălţimea la grebăn 30 cm;greutatea 6-15 kg; femela este mai mică decât masculul. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, au câte 5degete unite prin membrană de înot. Urechile şi ochii sunt mici, botul turtit, iar coada mult mai groasă lar ădăcină decât în rest. La înot, se foloseşte atât de picioarele dinapoi, la care resfir ă degetele spre a avea osuprafaţă de sprijin mai mare, precum şi de coadă.

Culoarea blănii este castanie închis pe spate, cap şi laturile corpului şi mai deschisă pe gât, piept şiabdomen. Deşi blana este bună în tot cursul anului totuşi este mai deasă şi mai valoroasă în sezonul de iarnă.

Formula dentar ă este: I 3/3 C 1/1 P 4/3 M 1/2 = 36 Longevitatea: 15-18 ani.

Glasul vidrei adulte este un fluierat caracteristic; atacată fiind de câine scoate un sunet strident,amestecat cu un mârâit. Puii au un glas asemănător cu behăitul iezilor domestici.

Sim ţ urile sunt foarte dezvoltate şi în egală măsur ă: văzul, mirosul, auzul.Urmele sunt uşor de identificat, datorită faptului că cele 5 degete ale fiecărui picior sunt unite printr-o

membrană de înot. De reţinut că picioarele dinainte au ghearele mai mari, iar membrana de înot pe osuprafaţă mai mică, la cele dinapoi este invers. Aceasta este o adaptare la funcţiile pe care le îndeplinesc;

picioarele dinainte servesc şi la să pat nu numai la înot; cele dinapoi numai la înot. Mai este de observat că, pe ză padă şi pe sol moale, se vede dâra lăsată de coadă, care însă nu este la mijloc (peste urmă), ci alături.

Pe uscat, vidra se mişcă anevoie. Nu merge la pas, ci sare. Cu toate acestea reuşeşte să str ă bată distanţemari când, în căutare de ape cu mai mult peşte, trece dintr-un bazin hidrologic într-altul..

Excrementele proaspete au culoare verzuie, cele uscate sunt cenuşii, în ele se cuprind şi aceasta este

caracteristic vidrei, oase şi solzi de peşte, eventual şi resturi din corpul tare al racilor. Dat fiind că hranavidrei nu constă numai din peşti şi raci, ci şi din ouă de păsări acvatice şi chiar păsări terestre, excrementele pot conţine şi coji de ouă. Mirosul excrementelor este asemănător cu al unturii de peşte.

ECOLOGIE

Biotopul vidrei îl constituie ţărmurile împădurite ale apelor curgătoare şi stătătoare, fie de munte sauşes. Tr ăieşte şi în ape sălcii. Are nevoie de adă post (pădure sau stuf). De regulă nu îşi construieşte galerie, ciocupă o galerie de vulpe sau viezure, sau se mulţumeşte cu adâncituri naturale de sub ţărmuri, r ădăcini dearbori de pe mal, pe care şi le adânceşte şi le amenajează după nevoile ei, eventual cu o ieşire sub nivelulapei şi un cotlon mai larg deasupra acestuia, prevăzut cu o deschidere pentru aerisire.

R ăspândirea vidrei în Europa cât şi în România depinde de posibilitatea procur ării hranei ei de bază:

peştele. în apele intens poluate, f ăr ă peşte, nu vor exista vidre. în ţara noastr ă există peste tot acolo unde suntape populate cu peşte. Dat fiind că are nevoie de o mare cantitate de hrană, ea va păr ăsi bazinele hidrologicesărace în peşte, trecând peste cumpăna apelor, uneori la altitudine de 1500 m, în căutare de ape mai bogate.Deci nu este legată de un anumit loc de trai. Are o rază de acţiune mare.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexulă o atinge, probabil, la vârsta de 1 1/2-2 1/2 ani; perioada deîmperechere nu este precis delimitată în timp. Se pare că totuşi principala epocă este în februarie, deci f ătatular fi după 60-63 zile, în aprilie. Fapt este că puii de vidr ă pot fi văzuţi în tot cursul anului, chiar şi iarna însă mai puţini. Potrivit unor observaţii şi la vidr ă ar exista o gestaţie latentă, ca şi la că prioar ă şi, în consecinţă,durata gestaţiei ar fi de 8-10 luni. Fată, probabil, o singur ă dată pe an, câte 2-4 pui, care îşi capătă vederea

după 28-35 zile, păr ăsesc cuibul după 7-8 să ptămâni şi devin independenţi după 6-9 luni.Este mai sociabilă decât alte mustelide. Vânează adeseori în grup. Hrana vidrei constă, în principal, din peşti şi raci. Dintre speciile de peşti, prefer ă păstr ăvul, lipanul,

crapul. Deosebit de acestea mai consumă broaşte, raţe sălbatice, lişiţe, apoi rozătoare acvatice, inclusiv



93

bizamul. Peştii mărunţi îi mestecă apoi îi înghite în apă; cu cei mari iese la mal şi acolo îi mănâncă, lăsând peloc, capetele şi oasele mari.

Este animal de amurg şi de noapte. Uneori însă poate fi văzut şi ziua. Sub apă poate rezista 6-7 minute,f ăr ă să iasă la suprafaţă.

Efectivul mediu din ultimii ani ai deceniului 1960-1970 este evaluat la 2200-2600 exemplare în toată ţara, iar recolta la 350-500. Ca şi la jder, este posibil ca recolta să fie mai mare, dar nu apare în cifrele derecoltă. Efectivele actuale de vidre din România, conform lucr ării de evaluare din martie 1999, sunt de cea

2500 exemplare, iar recolta de maximum 10 bucăţi.Cauzează pagube efectivului piscicol, de aceea, în crescătorii nu trebuie tolerată.

Duşmani. Î n apă nu are cine s-o urmărească. Pe uscat, duşmanii sunt omul, mai ales cel cu capcană, şir ă pitoarele mari, când ea trece, pe picioare, dintr-un bazin în altul. Degradarea apelor prin deversarea dereziduuri de la industrii îi este foarte neprielnică. Nemaiputând tr ăi peştele, vidra trebuie să se mute şi ea,altfel piere.

Se îmblânzeşte uşor. Locul unde intr ă şi iese din apă se cunoaşte după bătătorirea malului.


Fiind considerat animal protejat de lege, recoltarea vidrei este permisă numai pe bază de autorizaţienominală, aprobată de autoritatea publică centrală care r ăspunde de silvicultur ă, ea neavând perioadă legală

de vânătoare. Lăsând la o parte cazurile când vânătorul se poate întâlni cu vidra pe uscat, vânarea ei se facela pândă, în apropierea locului unde iese din apă. Iarna pe ză padă, urma ei poate fi recunoscută uşor, fiindcaracteristică. Vânătorul însă nu trebuie să tragă imediat ce vidra a ieşit din apă, deoarece ea este rezistentă laîmpuşcătur ă, iar r ănită fiind, cu ultimele puteri, caută să intre în apă, de unde nu va mai putea fi scoasă. Deasemenea, nu este recomandabil să se tragă în ea în timp ce înoată, deoarece chiar lovită mortal, cade la fundca o piatr ă şi, de asemenea, va fi pierdută. Prinderea vidrei cu capcana, se face aşezând-o în apă la punctul deieşire sau intrare a vidrei, cu 2-3 cm sub nivelul apei. Capcana trebuie bine ancorată.

Blana are mare valoare, aproape ca a jderului. în lumea modei din perioada interbelică şi imediat după aceea, se considera că blana de vidr ă este singura din cele provenind de la animale sălbatice care poate fifolosită pentru vestimentaţia masculină.

DIHORUL PUTORIUS PUTORIUS (L)

Popular se numeşte ghihor, dihor comun, dihorputuros. Este un mamifer care interesează nu atât caobiect de vânătoare pentru masa vânătorilor, cât ca dăunător al vânatului mic.

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 32-45 cm; lungimea cozii 13-19cm; greutatea corporală 500-1 200 g. Este deci mai mic decât cei doi jderi. Are picioare scurte, corpul maiîndesat şi gâtul mai gros. O caracteristică a lui este trunchiul curbat, când este privit din profil (fig. 122).

Culoarea bl ănii: puful este galben până la galben deschis, iar peste acesta se întinde spicul de culoareînchisă, format din fire lungi, dar rare, aşa încât printre ele se vede fondul galben al pufului. Deci, culoarea

generală este brună închis printre care apare nuanţa deschisă. Vârful botului este alburiu, iar buzele, vârfulurechilor şi o dungă în dosul ochilor sunt galbene deschis. Culoare mai deschisă are blana de pe laturilecorpului între picioarele dinainte şi cele dinapoi, ceea ce nu se întâlneşte la nurcă.

În ce priveşte propor ţ ia dintre cele două sexe, la recoltare se prind mai mulţi masculi decât femele, propor ţia fiind de circa 2:1. Menţionăm însă că nu se poate preciza dacă aceasta se datoreşte felului de viaţă deosebit al celor două sexe, adică faptului că masculul ar umbla mai mult, sau că aceasta ar fi propor ţia înnatur ă.

Longevitatea este de 8-10 ani.Glasul. Când se apăr ă de un duşman nu prea periculos, puf ăie ca pisica; masculii când se bat între ei, în

timpul împerecherii, precum şi ambele sexe în caz de mare pericol, scot ţipete. Sim ţ uri. Dintre simţuri, mirosul pare a fi cel mai dezvoltat, servindu-se de el în căutarea pr ăzii în teren.Urmele. Dihonii având perni

ţele degetelor

şi ale c

ălcâiului lipsite de p

ăr , urma se întip

ăreşte mult mai

clar decât la jder Pe sol sau ză padă favorabilă, se imprimă şi al 5-lea deget , iar ghearele se văd clar în urmă.Şi la dihor, ca şi la jder, cele 4 picioare lasă numai două urme, deoarece picioarele dinapoi calcă în

urmele celor dinainte. Mersul lui este în salturi. Urma-pârtie a dihorului nu are însă atâta regularitate ca cea a



94

jderilor. La mers obişnuit, la primele 3 perechi de urme, piciorul din dreapta este pus înaintea celui dinstânga, însă la ultimele patru este invers. Aceasta, la mers obişnuit. La fugă însă, urma are altă formă,

picioarele dinapoi depăşesc pe cele dinainte şi se aşază ceva mai lateral. Observatorul atent nu va confundaurma dihorului cu cea a veveriţei, care este mai mică, iar picioarele dinapoi sunt cu mult mai distanţate.

Glande. Excremente. În regiunea anală, dihorul are o glandă care secretă o substanţă foarte urâtmirositoare, de unde i se trage şi numele de „puturos". Acesta este un mijloc de apărare. Se susţine că în cazde mare pericol, dihorul deschide această glandă şi astfel reuşeşte să scape de urmăritor, datorită mirosului

dezagreabil. Acest miros este împrumutat, dar mult mai slab, şi excrementelor, ceea ce este un mijloc deidentificare a acestora.

ECOLOGIE

Biotopul lui preferat sunt fâneţele relativ umede din apropierea bălţilor, mlaştinilor; cariere de piatr ă păr ăsite, şoproane, hambare, stoguri de paie şi fân, gr ămezi de crengi şi stive de lemn, gr ămezi de pietre lacare nu s-a umblat de mult, apoi canale, poduri. Evită pădurile de mare întindere, în mediul de trai amintit,foloseşte galeriile existente, orice cr ă pătur ă în stânci sau scobitur ă în teren care îi poate servi ca adă postPoate fi găsit şi în cuprinsul aşezărilor omeneşti mărginaşe satelor. Urcă până la altitudinea de 1 200 m, dacă celelalte condiţii îi sunt favorabile.

Nu se îndepărtează mult de locul său obişnuit de trai.

În Europa este r ăspândit aproape peste tot, cu excepţia Angliei, nordului Ţărilor Scandinave şiPeninsulei Balcanice. In ţara noastr ă, practic, există peste tot unde condiţiile de biotop îi sunt îndeplinite,începând de la malul Dunării până la munte. Se înţelege că densitatea este mai mare în condiţii favorabile de

biotop.

ETOLOGIE

Reproducerea. Dihorul devine matur la vârsta de circa 9 luni; se împerechează începând din martie până în iunie; durata gestaţiei este de 40^3 zile, după care fată de regulă 4-8 pui (3-10), care îşi capătă vederea după 4-5 să ptămâni şi stau sub îngrijirea mamei până la vârsta de circa 3 luni. Dezvoltarea puiloreste înceată. La f ătat, sunt f ăr ă păr, iar dacă totuşi au ceva păr, acesta este alb. Stau în culcuşul lor până lavârsta de 4-5 să ptămâni. Se pare că fată o singur ă dată pe an. După opinii încă neverificate suficient, a f ătat

câteodată şi de două ori.În afara perioadei de creştere a puilor, când pot fi şi două familii într-o vizuină, dihorul duce o viaţă

individuală. Hrana constă, în primul rând, din rozătoare, îndeosebi şoareci şi şobolani, deci din acest punct de

vedere este folositor. Dar atacă şi păsările de curte, precum şi orice specie de vânat care cuibăreşte pe sol.Mănâncă şi fructe, miere de albine şi peşti. Poate să înoate şi să se scufunde în apă. Parte din hrana adunată odepune în galerie, ca rezervă, în care scop are un compartiment rezervat pentru depozit.

Pagubele cauzate vânatului de dihor pot fi apreciabile. La să parea unei vizuini de dihor ce se întindea pe o suprafaţă de 2,5 x 5 m, vizuina se compunea din 8 galerii mai mult sau mai pu ţin orizontale, o galerieverticală, 3 încă peri ca depozite de provizii, 2 încă peri pentru culcuşuri şi două nişe pentru depunereaexcrementelor, în vizuină a fost găsită o femelă cu 9 pui destul de mari (să parea s-a f ăcut în iunie). Nu esteexclus ca cei 9 pui să fi provenit de la două femele, deoarece în timpul lucr ărilor de să pat, un dihor adult afost văzut nu departe de vizuină. În această vizuină să pată au fost găsite resturile a cel puţin: 60 pui deiepure, 20-30 fazani şi potârnichi, apoi resturi de coji de la circa 50 ouă de potârnichi. Acesta este rezultatuldin timpul primăverii. Alta este situaţia în sezonul de toamnă şi iarnă. Analizând conţinutul stomacului a 100dihori capturaţi în perioada de iarnă, s-au găsit doi iepuri de vizuină, în rest numai rozătoare mici, peşti şi

broaşte. În sezonul de primăvar ă şi var ă, adică acela al creşterii puilor, pagubele în vânat pot să fie mai marişi că este mare deosebire între primăvar ă şi iarnă în ce priveşte compoziţia hranei dihorului.

Efectivul de dihori din ţara noastr ă, în luna martie 1968, era evaluat la 10000-13000, iar recolta din1968 la 8000-12000. Conform datelor furnizate de lucrarea de evaluare a vânatului din martie 2000,efectivele de dihori din România au fost estimate la cea 28000 exemplare, iar recoltele au fost de cea 4000

buc. Pentru efectiv este greu de dat cifre reale, dat fiind caracterul lui de animal tipic de crepuscul şi denoapte. Somnul lui continuu de peste zi a devenit proverbial. De aceea se vede rareori, iar personalul r ămâne

cu impresia că nu are dihor în teren. Alte obiceiuri. În timp ce jderii sunt sângeroşi, ucigând mai mult decât le este necesar pentru hrană,dihorii se mulţumesc cu o singur ă piesă, pe care o duce într-un loc socotit mai sigur, unde o devorează.Cazuri concrete de la noi, ne fac să punem la îndoială această comportare.



95

-

Ca şi jderii, zgomotul metalic rezultat prin baterea unei bucăţi de tablă sau a unei tălăngi îi sperie şi îialungă, ceea ce constituie un mijloc de a-i scoate din ascunziş.

-

îşi face rezerve de iarnă, dar ca să şi-o procure nu parcurge distanţe mari ca jderul, ci se mulţumeştecu întinderi mici de teren, pe care le cercetează amănunţit.


Perioada legală de vânare a dihorului, conform legii, este între 15 septembrie şi 31 martie.Se poate recolta şi prin împuşcare, dar mai fructuoasă este prinderea cu capcanele. Prin împuşcare se

procedează astfel: după urmele lăsate pe ză padă, se stabileşte unde îi este culcuşul de peste zi. Mai mulţicopii, având capace de vase de bucătărie, tălăngi sau alte obiecte metalice care pot face zgomot, se apropiede culcuşul respectiv, în chip de gonaşi, f ăcând zgomot. Vânătorul stă alături de ieşire, cu arma gata detragere. Un câine hăr ţuitor poate fi de mare folos: prinderea dihorului r ănit prin sugrumarea lui. Metodaaceasta se aplică şi beicii.

Capcanele dau şi ele bune rezultate dacă sunt aşezate, în urmă, dar nu este o metodă recomandată, punând animalul la chinuri groaznice.

Blana este frumoasă, căutată în comer ţ însă preţul ei este mult mai mic decât al celor de jder, vidr ă saunurcă.

Ca trofeu, vânătorul îşi reţine blana şi, dacă doreşte, şi craniul.

În afar ă de dihorii comuni a căror descriere s-a f ăcut mai sus, în ţara noastr ă şi anume în Dobrogea, maitr ăiesc alte două specii de dihor:

- Dihorii de stepă (Putorius eversmanni Less)-

Dihorii pătat (Vormela peregusna euxina Pocock).

CLASIFICAREA VÂNATULUI CU PENE

După mediul în care tr ăieşte deosebim:- vânat cu pene care tr ăieşte pe uscat: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn, ierunca, dropia,

sitarul, prepeliţa, porumbeii sălbatici;-

vânat cu pene care tr ăieşte în mediul acvatic: raţele şi gâştele sălbatice, pelicanii, lebedele, stârcii etc.După cum îşi păstrează sau schimbă locul de trai în cursul anului, păsările se grupează în câteva

categorii: P ăsări sedentare sau stabile în raport cu ţara noastr ă, adică acelea care r ămân la noi în tot cursul

anului, deci se reproduc în ţara noastr ă şi r ămân aici oricât de aspr ă ar fi iarna. Exemplu: cocoşul de munte,cel de mesteacăn, ierunca, fazanul.

P ăsări migratoare sau căl ătoare. Din această grupă fac parte acele păsări care cuibăresc (îşi fac cuib,ouă şi scot pui) într-o anumită regiune, dar pe timpul iernii merg în ţări cu climă mai caldă, unde pot să-şigăsească şi hrana necesar ă. în această categorie intr ă cele mai multe păsări care îl interesează pe vânător:gâştele şi raţele sălbatice (cu unele mici excepţii), apoi prepeliţa, sitarul, becaţinele, porumbeii sălbatici etc.

între păsările sedentare şi migratoare, unii autori deosebesc o categorie intermediar ă şi anume a păsărilor par ţ ial migratoare, prin care se înţelege acelea din al căror efectiv numai o parte păr ăseşte locul decuibărit, plecând spre sud, restul r ămânând pe loc.

Migraţia este un fenomen biologic care constă în călătoria sezonier ă pe care unele păsări o fac înfiecare an, de la locurile lor de cuibărit, la cele de iernat şi înapoi, uneori la distanţe foarte mari (mii de km).Toamna pleacă dintr-o regiune cu clima mai rece, într-una cu clima mai caldă, iar primăvara, invers.

P ăsările eratice reprezintă o categorie intermediar ă între cele sedentare şi cele migratoare. Ele nu pleacă peste iarnă în ţările cu clima dulce, dar se îndepărtează pe o distanţă nu prea mare de locul lor decuibărit, r ătăcind (de unde denumirea de eratice), individual sau în grupuri, pentru a-şi procura hrana şi aevita, cel puţin în parte, asprimea vremii. Exemplu: sturzul de vâsc, care toamna apare la şes, iar primăvarase retrage la dealuri şi munte. La fel, cioara de semănătur ă, care iarna se deplasează dintr-un loc într-altul, încăutare de hrană. Chiar dropia apărea, iarna, în Dobrogea, în număr mai mare decât era ea de obicei, la noi,venind din Ucraina.

Categoria păsărilor migratoare se subdivide şi ea după cum urmează: P ăsări oaspe ţ i de var ă , care primăvara vin la noi din ţările mai calde unde au iernat, cuibăresc la noi,

iar toamna pleacă spre sud, atât generaţia bătrână, cât şi cea din acel an - puii. De exemplu, parte din raţele şigâştere sălbatice, stârcii, pelicanii etc. P ăsări oaspe ţ i de iarnă sunt cele care cuibăresc în ţările nordice, iar iarna vin şi stau la noi, unde gerul

nu este atât de aspru; cele acvatice mai găsesc aici ochiuri de apă neîngheţată. Primăvara se înapoiază la



96

locurile lor de cuibărit din nord. Exemplu: gâscă cu gâtul roşu, şorecarul de iarnă, lebăda de iarnă, raţa degheţuri etc.

P ăsări de pasaj, numite şi păsări migratoare de tranzit, sunt cele care nici nu clocesc la noi şi, în modobişnuit, nici nu r ămân aici peste iarnă; ci primăvara vin din ţările sudice unde au iernat, se opresc la noicâteva să ptămâni, apoi îşi continuă drumul spre nord, unde îşi fac cuib şi scot pui. Toamna, aceste păsări facdrumul în sens invers, adică zboar ă spre sud, se opresc la noi câteva să ptămâni, apoi ne păr ăsesc. Aşadar,această categorie de păsări este numai în trecere pe la noi (pasaj, tranzit), primăvara şi toamna. Exemplu:

gârliţele, cocorul, raţa suliţar, unele becaţine etc.Clasificarea de mai sus nu trebuie considerată rigidă. într-adevăr sunt unele păsări care fac parte şi

dintr-o categorie şi dintr-alta. Astfel, dintre prepeliţele care primăvara vin dinspre sud, numai o parte r ămânşi cuibăresc la noi, altă parte con-tinuându-şi drumul spre nord. Deci, eh sunt atât oaspeţi de var ă, cât şi

păsări de pasaj. Sitarul este, în general, o pasăre de pasaj,.dar o mică parte din sitarii ce vin dinspre sud seopresc şi clocesc în munţii noştrii. Şi această pasăre este atât specie de pasaj cât şi oaspete de var ă. Acelaşilucru se poate spune despre unele raţe sălbatice. Sturzul de vâsc este considerat pasăre eratică, dar în iernilegrele migrează spre sud.

INELAREA PĂSĂRILOR

Un mijloc cu adevărat ştiinţific pentru studiul păsărilor este inelarea lor, adică aplicarea la piciorul

păsării a unui inel uşor, de aluminiu, pe care se gravează un număr de ordine, iniţialele staţiunii care aefectuat inelarea şi eventual numele ţării. Cunoscând locul unde a fost inelată pasărea şi punctul unde ea afost împuşcată, capturată sau găsită moartă, se pot trage concluzii asupra traseului de migraţie, a longevităţiietc.

Ord. Galliformes = Galii Fam. Phasianidae FAZANUL

PHASIANUS COLCHICUS (L)*DESCRIERE

Masculul se numeşte coco ş de fazan, femela f ă zăni ţă sau g ăină de fazan. În fauna autohtonă a Asieişi în culturile artificiale şi populările din Europa sunt cunoscute mai multe subspecii de fazani, din careenumer ăm:

-

Fazanul comun (Phasianus colchicus colchicus L);- Fazanul gulerat (Paasianus colchicus torquatus Gm);-

Fazanul mongolic (Phasianus colchicus mongolicus Brandt)-

Fazanul verde sau japonez (Phasianus versicolor versicolor Viell)Mai rar este:- Fazanul de Formoza (Phasianus colchicus formosanus EH)

Cel mai vechi şi cunoscut în Europa este Phasianus colchicus colchicus, dar în ultimii 200 de ani aumai fost aduse subspeciile enumerate mai sus, cu care s-a încrucişat, încât în prezent, în terenurile libere,fazanul comun aproape nu se mai găseşte în stare pur ă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre fazaniiimportaţi ulterior. Aceştia din urmă, în stare pur ă, s-ar putea găsi în Europa doar în crescătorii sau din cei

aduşi din patria lor de origine.Produsul încrucişării este numit fazan de vânătoare, care are coloraţie foarte variată, după procentul desânge din fiecare subspecie pe care îl conţine.însuşirile fiecărei specii amintite mai sus, vor fi descrise în continuare:

Fazanul comun: este originar din regiunea Caucazului, de unde a fost adus în Europa de greci şiromani; în Anglia este menţionat din 1059, în Germania din 1250, în Ungaria din secolul al XVIII-lea. Estemai mic la corp decât fazanul gulerat şi cel mongolic şi, spre deosebire de aceştia, nu are guler alb. Culoareagenerală este mai închisă decât la cei doi amintiţi; pe cap şi gât-verde-închis, metalic, bătând în albastru, înrest fondul este roşu-închis, aripile brune-verzui. Coada cu dungi transversale închise. Este mai pu ţin prolificdecât ceilalţi, în schimb are o rezistenţă mai mare, necesitând mai puţină îngrijire din partea omului, pentru ase menţine în teren.

Fazanul gulerat este originar din China şi partea de est a Mongoliei, fiind adus în Europa între 1750 şi

1800, când este semnalat în Anglia şi Franţa. Cum arată şi numele, are guler alb, care însă, la spate este maiîngust, iar în faţă, de regulă, întrerupt. Spatele este brun-deschis, supracodalele albăstrui, iar coada maideschisă, galbenă-cenuşie. Deasupra ochilor sau pe creştet are pete deschise. La fazanul gulerat caracteristică



97

este culoarea lui generală mai deschisă. Este foarte frumos, mai mare la corp decât cel comun, mai prolific,ouă mai timpuriu şi deci este mai uşor de crescut artificial; este şi mai puţin sperios. Această adaptabilitate af ăcut să fie preferat în fazanerii. Dar alături de aceste calităţi are şi păr ţi slabe: este mai puţin atent la ataculr ă pitoarelor, prosper ă numai în terenurile de şes cu culturi agricole mozaicate (porumb, sfeclă, grâu, floarea-soarelui, fâneţe), cu un mic procent păduros. Rezistă numai acolo unde ocrotirea şi îngrijirea vânatului suntintense. Pus în acelaşi teren, alături de cel comun, dispare, dacă nu are îngrijire deosebită.

Fazanul mongolic este originar din Mongolia şi China de Nord-Est şi a fost adus în Europa, în Anglia

pentru prima dată, în jurul anului 1900. Dintre cei 5 fazani enumeraţi mai sus, este cel mai mare la corp.Capul şi gâtul îi sunt de culoare verde-bronz, pieptul bronzat; pe aripi pete albe-argintii, supracodalele roşii-ruginii. Gulerul alb nu este continuu, ci, pe păr ţile laterale, are două pete albe în formă de semilună, care nuse împreunează nici în faţă nici în spate. Culoarea generală este mai închisă decât la cel gulerat şi maideschisă decât la cel comun. Smocul de păr de la urechi abia se vede. Se caracterizează printr-o marerezistenţă la excese de temperatur ă, fiind originar dintr-un ţinut cu climă excesiv continentală. Aşa fiind,

poate popula terenuri inapte pentru alte subspecii. Se pare că are mai mică înclinare spre migrare. Este destulde prolific.

Fazanul verde sau japonez este originar din Japonia, adus în Europa de vest în jurul anului 1840. Estecel mai mic la corp dintre cei 5 fazani enumera ţi. După cum arată şi denumirea ştiinţifică, cocoşul are oculoare generală verzuie; capul, gâtul, guşa, pieptul şi partea din spate de un verde-metalic, tectricele bat în

brun, coada verde-cenuşie. Calităţile pentru care a fost adus în Europa sunt: rezistenţa la condiţiile de mediu:suportă regiuni deluroase cu un procent de pădure mai mare, are zbor rapid, calitate apreciată de buniitr ăgători. Are mare capacitate de adaptare. Şi în penajul femelei se observă culoarea verzuie.

Fazanul de Formoza este şi mai deschis la culoare decât cel gulerat. A fost adus în Europa din insulaFormosa (Taiwan) pentru calităţile sale de bun ouător. A fost ţinut în crescătorii însă în terenul liber nu s-amenţinut. Are guler alb.

Aşa numitul fazan negru (tenebrosus) nu este o specie aparte, nici măcar o subspecie, ci un produs alselecţiei acelor indivizi ai fazanului de vânătoare care prezentau fenomenul de melanism. Prin muncă

perseverentă de selecţie, crescătorii englezi au reuşit să obţină, înjurai anului 1920, acest fazan negru, careare următoarele caracteristici: pe cap, gât, guşă şi parte din spate, culoarea neagr ă cu nuanţe de albastru şiverde. Şi restul penajului este închis, inclusiv coada. Nu are guler alb. Culoarea mult mai închisă se constată şi la femelă. Este un fazan destul de mare la corp. Se înţelege că prin amestecul cu subspeciile colchicus,

torquatus şi mongolicus, se obţin diferite nuanţe de tenebrosus, care însă nu au luciul şi frumuseţea celui deorigine. In crescătoriile de fazan, îl întâlnim adeseori. De asemenea, şi în terenurile de vânătoare în care aufost r ăspândiţi puii din crescătorii. Se pare însă că, în terenul liber, se menţine mai greu decât fazanul comun.După un timp, dacă nu se mai fac populari artificiale, acesta se observă din ce în ce mai rar, până dispare.

În creşterea fazanului se observă fenomene de albinism şi melanism, dar la mai puţin de unul la o mie.În practica creşterii fazanului se vorbeşte despre fazanii de vânătoare şi despre aşa-numiţii fazani de

decor. Cei de vânătoare au fost descrişi mai sus. în ceea ce priveşte pe cei de decor, trebuie menţionat că eisunt foarte frumoşi, având un penaj mai viu colorat decât cei de vânătoare însă în terenul liber de la noi nu se

pot menţine.Sunt întâlniţi aproape exclusiv în crescătorii şi chiar şi acolo se înmulţesc destul de greu. Se enumera

aici fazanii de decor mai frecvent întâlniţi:Fazanul auriu (Chrysolophus pictus L) este relativ mic la corp, dar extrem de viu şi de variat colorat:

roşu, portocaliu, brun, negru. Originar din sudul Chinei.Fazanul Amherst (Chrysolophus amherstiae Leadb) este înrudit cu cel auriu însă cu o coloraţie şi mai

frumoasă decât acesta. în penajul său apare şi verdele, apoi negrul. Coada lungă şi frumos colorată îi dă oînf ăţişare impunătoare.

Fazanul argintiu (Gennaeus nycthemerus L) este mai mare la corp decât precedentul şi mai rezistent.în crescătorii se menţine mai bine ca cel auriu. în penaj predomină culoarea argintie-albă, apoi are un moţ negru şi dungi negre pe unele pene. Caracteristică este culoarea de roşu aprins a obrajilor. Şi acesta îşi trageoriginea tot din sudul Chinei.

Fazanul regal (Syrmaticus reevesii Gray).Este cel mai mare dintre fazanii de decor de la noi. Poate atinge lungimea de 2 m din care 1,5 m coada.

Penaj foarte frumos şi variat colorat, predominând albul, galbenul şi negrul. Se mai întâlnesc culorile: roşu,ruginiu, sur, argintiu, brun. Patria lui este de la nord-est de Peking, până în Tibet.

În fazanerii se produc încrucişări între fazanii de decor, în special între auriu şi Amherst.Greutatea fazanului comun mascul (întreg) este de 1-1,5 kg după vârstă şi starea fizică; a femelei este

mai mică. Greutatea puilor este: la ecloziune, 17-20 g; la vârsta de o să ptămână 20-25 g, la 2 să ptămâni 25-



98

30 g, la 3 să ptămâni 55-65 g, la 4 să ptămâni 95-115 g, la 5 să ptămâni 145-175 g, la 6 să ptămâni 215-245 g,la 7 să ptămâni 285-325 g, la 8 să ptămâni 365-415 g.

Dimorfismul sexual la fazan este foarte pronunţat, masculii fiind viu coloraţi, pe când femelele auculoarea ştearsă. Explicaţia ar putea fi aceea că fazanul este poligam şi el este cel care atrage femelele şi nuinvers. Pe de altă parte, coloraţia cenuşie, modestă, a femelelor este o adaptare la mediu, mai cu seamă în

perioada cuibăritului, dar şi a creşterii puilor, homocromia permiţându-i să evite pericolul r ă pitoarelor. într-adevăr penajul femelelor seamănă cu solul şi iarba uscată.

Propor ţ ia sexelor în terenul de vânătoare liber este de 1 cocoş la 5-6 f ăzăniţe, dacă densitatea populaţiei este mare şi de 1 cocoş la 3-4 f ăzăniţe, dacă densitatea este mică. într-adevăr, în acest din urmă caz, masculii şi femelele întâlnindu-se mai greu, este nevoie de un procent mai mare de cocoşi spre a se

putea produce fecundarea. Propor ţia dintre sexe are mare importanţă din punctul de vedere al înmulţirii natu-rale. Primăvara în timpul împerecherii dacă nu există suficiente femele, iar unii cocoşi sunt bătuţi de rivaliilor, atunci ei păr ăsesc terenul, ducând cu ei şi femelele cu care sunt în grup. Cu cât numărul de cocoşi înraport cu femelele este mai mare, cu atât şi migraţia sporeşte. Dar nici un număr de cocoşi prea mic nu efavorabil, căci o parte din ouă vor r ămâne nefecundate.

Vârsta la femelele din captivitate nu depăşeşte 3 ani, deoarece le scade producţia de ouă şi sunteliminate, iar dintre cocoşii din terenul liber, puţini scapă de puşca vânătorului după vârsta de 3 ani.

APRECIEREA VÂRSTEI FAZANULUIPentru f ăzăniţe nu se cunosc criterii sigure de apreciere a vârstei; aceasta însă este posibilă la cocoşi,

după lungimea pintenului. Până acum ne mulţumeam cu constatarea: pinten scurt - fazan tânăr, pinten lung -fazan bătrân. Pe bază de cercetări asupra unor fazani marcaţi, s-au f ăcut precizări asupra lungimii şi formei

pintenului cocoşului de fazan la câteva vârste.Măsurând lungimile pintenilor a 545 fazani în vârstă de 5-6 luni (în noiembrie) au găsit: lungimile

extreme 5-15 mm, media 8,8 mm, cele mai frecvente lungimi fiind de 7,5-10 mm. Ca formă, cei mai lungiaveau vârful ascuţit, adesea îndoit în sus, pe când cei scur ţi, de regulă, aveau vârful bont.

Au fost cercetaţi 17 cocoşi în vârstă de 1 1/2 ani. Lungimile extreme ale pintenilor au fost de 10,5-17,5mm, în medie 13,7 mm, cele mai frecvente lungimi fiind de 12,5-14 mm. Ca formă, pintenii erau foarteascuţiţi şi vizibil îndoiţi în sus. Probabil, în practică, mai demult, aceştia au fost consideraţi mai bătrâni decâtsunt în realitate.

Pentru vârsta de 2 1/2 ani, cercetătorii au avut la îndemână doar 4 cocoşi -număr prea mic pentru a permite tragerea unor concluzii. Sub rezervă se dau următoarele cifre rezultate din măsur ători: lungimiextreme 16-17 mm, în medie 16,5 mm. Autorii susţin că în terenurile gospodărite intensiv, numai puţinicocoşi ajung la vârsta de 2 1/2 ani.Fazanii de vârstă mai mare nu au fost cercetaţi.

Concluzii pentru practică:1)

Cel puţin 90% din fazanii sub un an aveau lungimea pintenilor mai mică decât lungimea minimă acocoşilor de fazan de 1 1/2 ani (adică sub 10,5 mm). Numai la 10%, această lungime a fost mai mare. Deci, laaceastă vârstă, există un punct de sprijin destul de sigur, căci confuzia s-ar putea produce numai în cazuri rare.

2) La cei de 1 1/2 ani, problema este mai dificilă, deoarece numai 20% au avut lungimea mai mare de15 mm (maxim găsit la cei de 5-6 luni), deci numai pe aceştia îi putem deosebi, cu certitudine, de cei de

5-6 luni. Restul de 80% se încadrează între 10,5 şi 15 mm deci pot fi confundaţi cu cei de 5-6 luni. Laaceastă vârstă, doar forma vârfului ne poate veni în ajutor; vârful este mai ascuţit ca la cei de 5-6 luni.Cocoşii de 1 1/2 ani nu se pot deosebi cu certitudine de cei de 2 1/2 ani. Nu ne ajută la aceasta nici

lungimea nici forma pintenilor.Pentru cercetări, puii de fazan din diferiţi ani au fost marcaţi prin scurtarea degetelor (la fiecare an, alt

deget) şi s-a constatat că fazanii nu sufer ă prin aceasta. Marcarea serveşte şi la urmărirea deplasării de lalocul de lansare, precum şi la stabilirea procentului fazanilor împuşcaţi din cei lansaţi, deci randamentulcreşterii artificiale sau semiartificiale.

Pentru aprecierea vârstei f ăzăniţelor, puncte de reper sunt următoarele: femela bătrână are penele maicolorate, coada mai lungă şi mai bogată în pene; la cea tânăr ă, culoarea este mai spălăcită. Deosebireaserveşte la eliminarea din efectiv a celor peste 3 ani.

Glasul cocoşului de fazan este un ţipăt strident, care poate fi auzit seara când se urcă în arbore pentru

dormit, dimineaţa în zori când coboar ă, ori de câte ori se consider ă ameninţat de vreun pericol, de exemplucând vede o vulpe sau altă r ă pitoare, dar mai ales în perioada împerecherii (aprilie-mai). Femela scoate şi eaun ticăit slab, iar în copac se urcă f ăr ă să dea glas; puii piscuie uşor.



99

Sim ţ uri. Dintre simţuri, cel mai dezvoltat pare a fi văzul, apoi auzul.Urma fazanului are importanţă atât la evaluarea efectivului, cât şi la constatarea prezenţei fazanului pe

teren şi a frecventării hr ănitoarelor. Deplasarea preferată este mersul pe jos. Pentru aceasta este dotat cu picioare puternice, mu şchiuloase.

în zbor se ridică numai la nevoie şi nu parcurge decât o distanţă de 200-300 m după care se lasă pe sol. Aresuprafaţa aripilor mică, de aceea pentru a ţine în zbor un corp de 1-1,5 kg, este nevoit să bată des din aripi.Dacă este silit să se ridice din nou în zbor de câteva ori, f ăr ă a se putea odihni, oboseşte. Neplăcerea de a se

ridica în zbor îl face să caute orice posibilitate de a se ascunde în iarba uscată, tufişuri, gr ămezi de frunze şi ască pa de urmăritori. Acest obicei e bine să fie reţinut de organizatorii de vânători cu gonaşi şi, în consecinţă,să aşeze gonaşii la distanţă mică unii de alţii. Are nevoie de nisip sau cel puţin de cenuşă sau praf pentru a sescălda. Pe timp de secetă, în praful drumurilor, se pot vedea scăldători de fazani.

ECOLOGIE

Biotopul. La popularea cu fazani a unui teren, mare importanţă are buna alegere a acestuia. Dacă terenul nu îndeplineşte anumite condiţii ecologice, fazanul nu va r ămâne în teren si toată munca depusă va fizadarnică. Această pasăre are înăscutobiceiul de a vagabonda. Aceasta se datoreşte faptului că în ţara sa de origine, în anumite perioade, aparelipsa de hrană, iar acest lucru îl obligă să facă deplasări mari până unde găseşte hrană. Acest obicei se face

simţit şi la noi, îndată ce condiţiile de hrană, adă post şi linişte, sau numai una din ele, nu este îndeplinită.Se consider ă ca bun un teren care are circa 1/3 pădure, 1/3 teren agricol şi 1/3 fâneţe, situat în luncă, cu

condiţia să aibă apă şi stuf, părerea noastr ă este că pentru fazan corespunde mai bine un teren cu 8-15% pădure în trupuri mici (nu mai mari de 300-400 ha) r ăspândite pe terenul agricol cultivat cu diferite plante. Nu-i sunt favorabile pădurile de mare întindere.

În ce priveşte relieful este bun şesul sau terenul uşor ondulat; nu-i convine terenul fr ământat, cu panterepezi. De altfel aici nu se pot face nici culturi agricole, deci lipseşte hrana şi creşte procentul de pădure

peste limita admisă.Altitudinea favorabilă pentru fazan este de la 0 până la 200-300 m, dacă sunt îndeplinite şi celelalte

condiţii ar ătate. Expozi ţ ia generală favorabilă este cea sudică, deoarece aici razele soarelui menţin o microclimă mai

favorabilă de toamna până primăvara. Ză pada se topeşte aici mai uşor, deci r ămân petece dezgolite, în care segăseşte oarecare hrană şi sufer ă mai puţin de frig. Razele soarelui sunt necesare şi în perioada incubaţiei şi acreşterii puilor. Expoziţiile nordice sunt căutate de vânat numai vara, pe timp de căldur ă mare.

Solul favorabil este cel argilo-nisipos, permeabil*, fertil pe care se poate dezvolta o vegeta ţie bogată. Nu este bun cel argilos, care se înmoaie în urma ploilor şi se lipeşte de picioarele fazanului, îngreuindu-imersul; după ce se întăreşte face cocoloaşe pe picioare, îngreunând mişcarea păsării. Terenul de vânătoarecâştigă în calitate dacă în cuprinsul lui se găsesc ape, fie curgătoare, fie stătătoare, în special lacuri şi bălţi,înconjurate de o centur ă de stuf, papur ă şi alte plante acvatice. Apa contribuie la îmbunătăţirea calităţiiterenului nu numai pentru că serveşte la băut, ci şi din motivul că la marginea ei se dezvoltă o faună ce intr ă în hrana fazanului: melci, râme şi diferite insecte, iar stuful ofer ă adă post, mai ales iarna când apa îngheaţă,iar în apropiere nu există păduri. De-a lungul apelor curgătoare există vegetaţie care ofer ă adă post, apoiexistă şi plaje cu nisip de care fazanul are nevoie pentru scăldat şi pietricele pentru sf ărâmarea hranei dure.

Trebuie ar ătat că vegetaţia are un dezavantaj: la adă postul ei, dată fiind înclinarea spre vagabondaj afazanilor, aceştia se pot deplasa în alte terenuri, mergând de-a lungul râului.Condi ţ iile climatice sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea fazanului. Ploi multe în perioada nidificaţiei şi

creşterea puilor (mai-iunie) influenţează negativ sporul anual; ouăle stau în apă şi se r ăcesc, puii fiindsensibili, r ăcesc şi mor. Pierderea sporeşte dacă la precipitaţii se adaugă şi temperaturi scăzute. Paguba estemai mare în terenurile cultivate agricol unde sunt mai multe adâncituri în care se adună apă decât în pădure.

Mersul vremii în mai-iunie este hot ărâtor pentru sporul din acel an. Îngheţurile târzii de la sfâr şitul luniiaprilie şi începutul lui mai pot avea ca urmare îngheţarea ouălor. Razele soarelui sunt necesare, dartemperaturile ridicate şi secetele îndelungate nu-i sunt prielnice: fazăniţele nu stau bine pe ouă, puii sufer ă deinsolaţii, deci au nevoie de adă post, insectele care servesc ca hrană sunt în număr mic. Sufer ă în special puiiîntârziaţi, din diferite cauze. Iarna grea cauzează pierderi fazanului nu atât prin temperatura scăzută, cât prinstratul de ză padă care acoper ă hrana şi îi limitează posibilitatea de mişcare. Cu cât stratul de ză padă durează

un timp mai îndelungat, cu atât omul trebuie să intervină mai activ cu hrană complementar ă. Dacă vara, înlipsă de arbori pe care să se urce pentru dormit, fazanul poate dormi şi pe pământ, iarna arborii îi suntindispensabili, dormitul pe ză padă fiindu-i dăunător. Grindina cauzează pagube ouălor, puilor şi chiar



100

fazăniţelor clocitoare; din fericire paguba se limitează la anumite suprafeţe şi este mai mică în pădure, întimp ce ză pada şi ploile reci se întind pe suprafeţe mari. Influenţa negativă a temperaturii scăzute semanifestă şi sub altă formă: în urma unei ierni grele, fazanii ajung în primăvar ă cu organismul slă bit şi caatare vor da mai puţine ouă; temperatura scăzută în perioada ouatului are ca urmare întreruperea depuneriiouălor şi o dată cu aceasta prelungirea perioadei de incubaţie, ceea ce duce la pui întârziaţi. Se ştie însă că cele mai preţioase ouă sunt cele timpurii, ultimele (iunie) având un mic procent de ecloziune. Vântulinfluenţează atât direct, iarna, prin viscolirea ză pezii şi prin îngroparea în ză padă a fazanilor de pe sol, cât şi

indirect prin uscarea solului şi stânjenirea vegetaţiei.O dovadă despre influenţa climei asupra înmulţirii fazanului o constituie faptul că pe malul Mării

Negre (pădurea Comarova) şi în vestul Banatului, fazanul se înmulţeşte pe cale naturală mai uşor, deoareceaici stratul de ză padă este subţire şi de durată mai scurtă, solul nu stă multă vreme îngheţat, deci este posibilă

procurarea hranei prin râcâit. Nu acelaşi lucru se constată în centrul Băr ăganului sau în Podişul Moldovei, cuclimă mai aspr ă.

Vegeta ţ ia este, de asemenea, un factor important pentru viaţa fazanului. Vegetaţia este privită atât casursă de hrană cât şi ca adă post contra duşmanilor şi, uneori, a ar şiţei, a vântului, a gerului; de asemenea,

pentru cuibărit. Ca sursă de hrană, fazanului îi este prielnică pădurea de foioase cu specii producătoare deghindă, fructe şi seminţe: stejari, fag, meri şi peri pădureţi, salbă moale, lemn câinesc, păducel, porumbar şialtele. Sălciile (Salix alba, Salix purpura, Salix viminalis) au valoare ca sursă de hrană datorită insectelorcare se dezvoltă pe ele. Ca adă post, indicate sunt r ăşinoasele (pin, molid, brad), datorită frunzişului lor

permanent, dar şi foioasele dacă au subarbo-ret. Clasele de vârstă ale arboretelor, apropiate de cele normalesunt mai favorabile. Este bine ca pădurea să fie tratată în regimul crângului, pe circa o treime din suprafaţă,având arborete sub vârsta de 10 ani. Satisf ăcătoare sunt şi pădurile de codru cu un subarborete bogat. Demenţionat că, pentru cuibărit fazanul nu caută desişurile, ci rariştile, în care razele soarelui să pătrundă lacuib. Nu sunt favorabile arboretele pure cu vârstă mijlocie, cu masivul bine închis şi f ăr ă subarboret.

Pe viscol, în pădure, temperatura este ceva mai ridicată, deci vânatul găseşte adă post. în ce priveştevegetaţia din terenul agricol, ea serveşte drept hrană fazanului nu numai vara, ci şi iarna, în măsura în care nue acoperită de ză padă; cu începere din aprilie, când grâul de toamnă, secara şi lucerna încep să se înalţe şi

până toamna când se adună recolta, ele servesc şi ca adă post. Monoculturile pe mari suprafeţe nu suntfavorabile fazanului; bune sunt culturile mozaicate: grâu, porumb, floarea-soarelui, specii de leguminoase,fâneţe. Şanţurile canalelor, constituie locuri în care vânatul găseşte linişte. Orezăriile nu sunt favorabile

fazanului.Vegetaţia condiţionează şi localizarea fazanului în teren în diferite anotimpuri . Primăvara, în aprilie-mai, când vegetaţia începe să se ridice şi să ofere adă post, fazanul în cea mai mare parte (nu în totalitate),iese la câmp, la început în culturile de păioase, mazăre, borceag, lucerna, iar mai târziu în porumbişti. Cândfrunzele porumbului încep să se usuce şi să facă zgomot la adierea vântului, iese şi caută ierburile uscate,grupurile de măr ăcini; în fine, toamna, când întreg câmpul este dezgolit, fazanul se retrage din nou înadă postul pădurii, iar în lipsa acesteia, în stuf ărişuri culturi de protecţie şi orice vegetaţie care poate oferiadă post. în această situaţie, foarte utile ar fi remizele create anume pentru vânat. De menţionat însă că şi pedurata cât fazanul s-a retras în pădure, el tot iese pe câmp peste zi, chiar dacă e vorba numai de ar ături,deoarece aici găseşte seminţe, insecte. în caz de pericol se retrage în pădure, iar dacă e linişte, stă pe câmp

până seara, când revine la pădure pentru dormit, urcând în arbori.Manifestă o slabă fidelitate fa ţă de locul unde a crescut .

-

Toamna şi iarna, pleacă în căutare de hrană şi se opreşte acolo unde găseşte condiţii bune din acest punct de vedere.

-

Toamna când câmpul se dezgoleşte, pleacă şi în căutare de adă post. Pentru a preveni emigrarea detoamnă a puilor deveniţi mari trebuie să existe adă post şi hrană. Dacă aceste condiţii există, multe dinfemelele plecate primăvara pentru cuibărit, se întorc la pădure împreună cu puii lor.

- Primăvara, în perioada de împerechere, cocoşii bătuţi pleacă din teren, ducând cu ei f ăzăniţele dingrupul lor.

-

Un alt moment de migraţie este tot primăvara, când femelele îşi caută loc de cuibărit. Se opresc acolounde găsesc locuri favorabile.

-

Prin inelari, s-a constatat că fazanii rezultaţi din crescătoria locală se îndepărtează mai puţin de loculunde au fost puşi în terenul liber, decât cei aduşi din crescătorii str ăine. Primii au fost împuşcaţi pe o rază de25 km, alţii pe una de 30 km. Depărtarea maximă a fost de 60 km. Mulţi însă nu s-au îndepărtat mai mult de

6 km. Din acest punct de vedere, subspeciile se comportă diferit.-

Pleacă din teren şi în cazul când sunt neliniştiţi mai cu seamă prin vânători repetate, la scurt interval(2-3 să ptămâni).



101

Răspândirea. În prezent, în toate regiunile din ţara noastr ă există fazani în terenul liber, datorită popularilor artificiale efectuate de-a lungul timpului.

Se poate vorbi totuşi despre o depopulare a terenurilor de fazani datorită unui context de condiţiidefavorabile. Putem constata atât în vestul cât şi în sudul ţării, că acolo unde erau fonduri de vânătoare foarte

bine populate cu fazani, acum practic este dificil de organizat o partidă de vânătoare cu rezultate ce potsatisface anumite exigenţe. După părerea noastr ă cauzele decurg nu numai neapărat din lipsa de pază (braconaj în primul rând), ci mai ales s-au degradat condiţiile ambientale favorabile fazanului şi în principal

adă postul. în mod concret prin amenajamentele silvice nu s-a impus ca ţel de gospodărire şi realizarea prinlucr ările silviculturale propuse, a unor păduri cu un subarboret apt pentru a asigura locuri de adă postfazanului. Nu s-a avut în vedere nici introducerea în formulele de împădurire a unor specii ce prin fructele şiseminţele lor pot constitui o resursă de hrană naturală pentru fazan. Soluţia o vedem în integrarea intereselorde gospodărire a pădurilor cu cele de vânătoare, în sensul de a subordona pe anumite suprafeţe interesul deobţinere a unor anumite produse lemnoase celui de asigurare a liniştii şi adă postului pentru fazan. Dacă aceste interese (silviculturale şi vânătoreşti) sunt optim integrate, cu certitudine veniturile, respectiv profitulobţinut la suprafaţa de fond forestier va creşte, mai ales dacă se are în vedere că, pe seama pădurii profitul, seobţine la un ciclu de minimum 100 de ani, pe când la vânătoare după doar câţiva ani. Pentru realizareaacestor deziderate ar fi necesar ă reconvertirea unor suprafeţe de păduri din fondurile speciale pentru fazanide la codru la crâng simplu sau cu rezerve.

ETOLOGIE

Reproducerea. Maturitatea sexual ă este atinsă la vârsta de circa 10 luni. Împerecherea începe primăvara, îndată ce timpul s-a încălzit, de obicei în martie, dar momentul

depinde de mersul vremii. în acest timp, cocoşul are un teritoriu al său, în care nu tolerează alt cocoş. Fiind poligam, în jurul lui se adună f ăzăniţele, ele fiind cele care vin la cocoş, iar nu invers. Cocoşul îşi apăr ă găinile, luptându-se cu rivalii, f ăzăniţele r ămânând învingătorului. Numărul de f ăzăniţe la un cocoş depindede propor ţia dintre sexe. Momentul începerii împerecherii se cunoaşte după faptul că masculii umblă mult,scot ţipete, bat din aripi. Lungimea perioadei de împerechere depinde de mersul vremii şi de propor ţiadintre sexe; vremea rece încetineşte sau chiar întrerupe împerecherea; numărul mic de cocoşi o lungeşte.

Făzăniţa îşi face cuibul pe pământ, într-o mică adâncitur ă pe care o că ptuşeşte cu câteva fire de iarbă uscată, eventual cu puţine pene. Pentru cuib, caută locuri adă postite de păsările dăunătoare: iarba uscată r ămasă din anul trecut, grupuri de măr ăcini, tufişuri, culturi agricole în care plantele au atins înălţimi maimari (lucerna, trifoi, secar ă). Amplasarea cuibului este hotărâtoare pentru soarta progeniturii.

Ouatul începe, în funcţie de mersul vremii, cam la 1-10 aprilie şi dacă f ăzăniţa nu este deranjată, setermină în 3 să ptămâni. Depune în medie 10-12 ouă (16-18). Dacă prima pontă este distrusă dintr-o cauză oarecare, femela depune o a doua serie de ouă, dar de data aceasta mai puţine. Puii vor fi întârziaţi cadezvoltare. Interesul este să existe fazani care să ouă timpuriu.

Ouăle au lungimea de cea 45 mm, diametrul de 35 mm şi greutatea de 29-30 g. Numărul de ouă depinde şi de vârsta f ăzăniţei; cea de un an produce 10-15 ouă; cea de 2 ani 12-18 ouă; cea de 3 ani 8-14 ouă;cea de 4 ani 6-10 ouă; şi în fine, cea de 5 ani mai puţin de 10 ouă.

Făzăniţele care tr ăiesc pe soluri care conţin calciu sau care au fost tratate cu îngr ăşăminte chimicecalcaroase produc mai multe ouă decât cele de pe soluri sărace în calciu.

Admiţând că o f ăzăniţă depune într-un sezon, în medie 12 ouă cu greutatea medie de 29-30 g, înseamnă că în decurs de 20-25 zile, cât durează perioada ouatului, f ăzăniţă pierde 350-360 g din cele mai valoroasesubstanţe ale corpului său. De aici rezultă necesitatea, ca în pragul reproducţiei, f ăzăniţă să fie în bună condiţie fizică. Altfel organismul său se resimte prin pierderea unor substanţe egale cu o treime din greutateaei corporală, scăzându-i rezistenţa la boli. Culoarea ouălor este verzuie deschis, dar unele sunt aproape brune.Când ponta este completă, f ăzăniţă se desparte de cocoş şi începe clocitul. Durata incubaţiei este de 24 zile,

putând fi depăşită cu o zi. In prima să ptămână a incubaţiei, femela păr ăseşte repede cuibul dacă estederanjată, dar cu cât incubaţia progresează, cu atât este mai statornică la clocit. Puii sunt nidifugi, păr ăsesccuibul imediat după ieşirea din ou; hrana lor în primele luni este, predominant, de natur ă animală. Suntsensibili la r ăceli, mai ales în primele 2-3 să ptămâni.

Sporul anual variază în limite largi, în funcţie de starea timpului în perioada cuibăritului şi pierdereade cuiburi din cauza cositorilor mecanice. Mai sunt şi alţi factori, dar influenţa lor este mai mică. Evaluarea

sporului se face ţinând cont, în primul rând, de efectivul de primăvar ă, numărul de pui văzuţi la o femelă şicantitatea cuiburilor distruse. Este greu de dat cifre. Totuşi, sporul poate fi socotit satisf ăcător dacă la ofemelă r ămân până la începutul sezonului de vânătoare în medie 3-4 pui şi bun dacă r ămân 5-6 pui.



102

Fazanul nu este sociabil . Cocoşii stau în apropierea femelelor numai în perioada împerecherii; ei nucontribuie nici la incubaţie, nici la creşterea puilor. Stoluri formează numai femela cu puii, până ce aceştia seindividualizează, adică până la sfâr şitul verii.

Hrana fazanului din terenul liber se compune din:-

25% diverse animale: insecte în diferite stadii de dezvoltare, inclusiv gândaci din Colorado, apoiviermi, melci, şopârle mici, chiar şi şoareci şi cadavre;

-

12% seminţe de plante lemnoase, salcâm, stejar, corn, păducel, apoi alte plante din pădure: Solanum,

Rubus, Anthemis; -

12% seminţe, tubercule, r ădăcini de plante agricole (mai ales toamna şi iarna); - 11% substanţe minerale;-

9% seminţe de buruieni;-

31% păr ţi verzi de plante (în perioada de vegetaţie).Prin consumul de insecte şi seminţe de buruieni, fazanul este folositor agriculturii. Procentele de mai

sus sunt numai orientative, deoarece ele pot varia în func ţie de situaţia locală. Sortimentele de hrană variază şi după anotimp, astfel: cantitatea de hrană animală este neînsemnată iarna, creşte în timpul primăverii şisporeşte şi mai mult vara, pentru ca toamna să scadă din nou.

Mediul acvatic îi este necesar nu atât pentru băut apă, cât pentru insectele şi moluştele ce se dezvoltă pe malul apelor.

Fazanul este animal de zi . Peste noapte, ori de câte ori are posibilitatea, doarme în arbori, unde estemai ferit de pericole: r ă pitoare, inundaţii, viscole şi chiar de a sta pe ză padă. De aceea, un bun biotop trebuiesă aibă şi parcele cu arbori înalţi. Când nu există arbori, doarme pe sol. în perioada împerecherii nu se urcă totdeauna în arbori.

Fluctua ţ ii de efective. Bonitate. Densitate. În ţar ă existau 389 fonduri de vânătoare cu o suprafaţă de1,7 milioane ha apte pentru cultura fazanului, marea lor majoritate fiind situate în categoria a IlI-a de

bonitate. Efectivul optim calculat potrivit acestei împăr ţiri a fost socotit la 255 mii. În ultimii ani aideceniului 1960-1970 efectivul a fost precizat la 120000-150000.

Terenul la care sereferă efectivele

Efective medii pe 100 ha, în luna martie

Bonitatea I Bonitatea II Bonitatea III Bonitatea IV

FazaneriiPădurePădure şi teren agricol

peste 530 peste 70 peste 18

330-52941-698-17

100-32921-402-7,5

sub 100sub 20sub 2

Fluctua ţ iile de efective la fazani sunt mari, el fiind sensibil la condiţiile atmosferice; astfel în iernilegrele, dacă nu are condiţii bune de adă post şi nici hrană complementar ă, în cantitate suficientă, o mare partedin efectivul de reproducţie piere; vremea ploioasă şi rece din mai-iunie, când are loc incubaţia şi creşterea

puilor în primele să ptămâni, are ca urmare un spor anual redus. Ambele se repercutează printr-un efectivscăzut şi o recoltă scăzută în sezonul ce urmează. Această situaţie este exemplificată cu recoltele dinUngaria. Astfel:

Între 1930/31 şi 1939/40, recolta de fazani a variat între 275000 şi 394000. Dar a urmat iarna grea1939/40, care a cauzat mari pierderi. Drept rezultat, în sezonul de vânătoare 1940/41, recolta a scăzut la

87000.Fazanul, în general, este folositor agriculturii, totuşi cauzează şi unele pagube. în semănăturile

proaspete de lângă păduri, râcâie şi scoate seminţele din pământ, uneori încolţite. Dacă densitatea efectivuluieste mare, iar semănătura ocupă o suprafaţă mică, atunci paguba poate fi însemnată. Să nu se uite însă că această pasăre aduce agriculturii foloase mult mai mari decât pagube, prin consumul de insecte d ăunătoare şiseminţe de buruieni.

În păduri, paguba constă în consumul jirului, ghindei din semănăturile directe, pe care le scoate din pământ prin râcâire. Din cercetările ştiinţifice rezultă că pagubele, în totalitatea lor, sunt mici, iar foloaseleaduse pădurii incomparabil mai mari.

Dintr-o diagramă dată deBehnke-Lindemann, rezultă că, din totalul hranei pe care o consumă fazanul,12% reprezintă pagube, 26% foloase directe, 36% foloase indirecte şi 26% este hrană indiferentă.

Duşmani are mulţi, iar pierderile sunt mari. Aceasta şi din cauză că fazanul nu este prea atent, nu ştiesă se apere de duşmani. Pisicile hoinare, în primul rând, apoi câinii cauzează pagubele cele mai mari;coţofenele şi ciorile cenuşii le consumă ouăle; vulpea, dihonii, viezurele, pisica sălbatică, nevăstuica, chiar şiariciul şi mistreţul îi mănâncă ouăle şi puii. Dintre păsările r ă pitoare, cel mai periculos este uliul porumbar.



103

Ouăle sunt consumate şi de cioara de semănătur ă. Făr ă o combatere sistematică şi eficientă a acestor duşmaninu se poate asigura o densitate corespunzătoare a fazanului, oricât de bune ar fi condiţiile de hrană, adă postşi linişte.

Bolile de care sufer ă fazanul sunt numeroase, cele mai frecvente sunt: Pesta aviar ă (Pestis avium), viermele ro şu (Syngamus tracheaMont), diareea albă (Pasteurella

gallinarium), tuberculoza aviar ă (Baccillus tuberculosis gallinaceus), holera (Pasteurella aviseptica) şicoccidioza (Eimeria tenella).

Toate bolile de mai sus sunt frecvente şi cauzează pagube mai mari în fazanerii. Aici se poate interveniatât preventiv, cât şi curativ. în teren liber ele sunt mai rare. De altfel aici posibilităţile omului de a intervenicu mijloace curative sunt, practic, nule. Se pot lua însă măsuri de prevenire: reglarea densităţii spre a evitasuprapopularea, vegherea ca să nu se arunce în terenul de vânătoare găini domestice moarte, scoaterea dinteren în măsura posibilului a exemplarelor bolnave. în această privinţă, un rol însemnat îl pot avea şir ă pitoarele. Ceea ce nu poate face omul, fac ele.

M ăsuri pentru sporirea efectivelor de fazani în terenurile de vânătoare libere. Sporirea numărului de fazanerii (crescătorii artificiale) de la 3 în 1948 la 15 în 1968 şi mărimea

producţiei acestora a f ăcut posibilă lărgirea considerabilă a ariei de r ăspândire a fazanului în ţara noatr ă. Azi,există fazani în toate regiunile ţării, dar nu în egală măsur ă. în unele regiuni sunt efective însemnate, în alteleabia s-au înfiinţat nuclee. Aceasta este un fapt pozitiv. în acelaşi timp însă trebuie să constatăm că densitateaefectivului şi mai cu seamă recoltele anuale continuă să fie scăzute. La un efectiv stabilit la 150 mii în martie1968, s-a obţinut o recoltă de 35 mii în anul 1968 şi ea nu a fost mult mai mare nici în alţi ani. Sunt terenuride vânătoare care de peste 40 ani se bucur ă de atenţie deosebită în ce priveşte dotarea şi care totuşi nu daurecolte pe măsura investiţiilor f ăcute. Cauzele nu se cunosc în mod precis, dar se bănuieşte că ar fi prea

puţina grijă pe care unităţile exterioare, care primesc pui de fazan din crescătorii, o acordă protecţiei şiîngrijirii fazanului în teren liber: combaterea dăunătorilor, hrana complementar ă, asigurarea liniştei. Estegreşit să se considere că munca ocrotitorului s-a încheiat o dată cu eliberarea fazanilor în teren şi că de aiciînainte, fazanii trebuie să se înmulţească de la sine. Dimpotrivă, fazanii trebuie ţinuţi sub observaţie continuă şi ajutaţi când este nevoie, aşa încât efectivul nu numai să se menţină în teren, dar să şi sporească. în această

privinţă, socotim util să cităm din literatura de specialitate: „Trebuie să înţelegem că cele mai favorabilecondiţii ecologice, toată osteneala depusă şi toate cheltuielile f ăcute nu vor da rezultate, dacă în teren nu vomavea un paznic foarte pasionat, cu experienţă şi interesat în mod corespunzător". Această concluzie a fost

trasă de oameni care au crescut fazani şi au îngrijit terenuri de vânătoare decenii în şir. Cei ce au sau primescfazani pentru populare de terenuri trebuie să urmeze îndrumările tehnice elaborate în acest sens.Creşterea artificială a fazanului este o problemă complexă şi iese din cadrul acestei lucr ări. Ea

singur ă ar necesita o lucrare de volum mare. De aceea în cele de mai sus a fost tratat ă numai ocrotirea şi punerea în valoare a fazanului în terenul liber.


Perioada de vânătoare stabilită prin lege este 1 octombrie-28 februarie. Autoritatea publică centrală care r ăspunde de silvicultur ă este în drept să o modifice în funcţie de efectiv.

Metode de vânătoare a fazanului. Este permisă numai vânarea cocoşilor. Metoda cea mai frecventă este goana în pădure.

La vânătoarea cu goana, se recomandă să fie respectate în afar ă de regulile generale şi următoarele:-

Goanele să fie scurte: 250-400 m;- Să se stabilească direcţia în care zboar ă fazanii când sunt stârniţi şi să se ţină cont de ea, la efectuarea

goanei;-

Când se face planul vânătorii, să fie programate numai parcelele care au fazani suficienţi;-

Cu 1 -2 zile înainte de vânătoare să se pună hrană din abundenţă pe teren, pentru a reţine fazanii în parcelele în care se va vâna;

- Gonaşii să fie deşi (4-10 m unul de altul), mai cu seamă la început de sezon, când în pădure există iarbă şi buruieni înalte;

- Când din faţa gonaşilor se ridică un fazan, aceştia trebuie să strige „cocoş" sau „găină" pentru a faceatenţi pe vânători;

-

Când goana se apropie de sfâr şit, iar fazanii s-au îngr ămădit între linia vînătorilor şi cea a gonaşilor,

deci când mai sunt 100-150 m între cele două linii, gonaşii trebuie să înainteze foarte încet şi să se oprească din când, în când, bătând cu ciomegele pe loc încât fazanii să se ridice în zbor pe rând, nu deodată;- În parcelele de pădure în care se găsesc fazani în număr mare, este indicat să fie f ăcute din timp

adă posturi (ţiitori) din nuiele împletite, înalte până la pieptul vânătorului. Distanţa între ele să fie de 30-10 m;



104

-

Linia vânătorilor să nu fie aşezată cu soarele în faţă, iar distanţa dintre vânători să nu depăşească 40m;

-

Unde sunt linii de vânătoare largi (15-20 m) se recomandă ca vânătorii să se aşeze la mijlocul lăţimiilor, pentru a putea observa mai bine fazanii ce se apropie în zbor;

-

Fazanii se împuşcă numai în zbor; aceasta este o regulă elementar ă de corectitudine vânătorească;-

Zilele cu vânturi puternice şi ză pezi mari nu sunt favorabile pentru vânătoare.Când dispoziţiile privind reglementarea vânătorii o permit se vânează cu prepeli-carii sau la sărite, f ăr ă

câini, în măr ăcini, porumbişti etc. Este o metodă foarte frumoasă.Valorificarea fazanilor din terenul liber se poate face:

Sub formă de vânat împuşcat . Se colectează în întreprinderi organizate în acest scop şi se valorifică fie pe piaţa internă fie la export.

Prin vânzarea de vânat viu. Este cea mai rentabilă formă de valorificare.Contra tax ă de împuşcare îndeosebi pentru vânătorii turişti din alte ţări. Aceştia plătesc o taxă pentru

fiecare piesă de vânat împuşcat, vânatul r ămânând gratuit deţinătorului terenului de vânătoare.Trofeu la fazan pot constitui penele din oricare parte a corpului coco şului, la alegerea vânătorului.

Adeseori sunt reţinuţi ca trofeu şi naturalizaţi fazani întregi.În cultura artificială a fazanului în ţara noastr ă, s-au f ăcut mari progrese mai ales până în 1989. Totuşi

în momentul de faţă fazanul încă nu are un aport economic satisf ăcător, comparativ cu iepurele, mistreţul,că priorul, cerbul. Nici ca obiect de vânătoare nu este pe primele locuri, dat fiindcă numai un mic număr devânători au ocazia să practice vânătoarea în terenuri cu fazani. Această situaţie nu poate să ne mulţumească.În condiţiile ecologice din ţara noastr ă, fazanul poate şi trebuie să devină o specie importantă de vânat, cu or ăspândire largă. Aceasta cu atât mai mult cu cât se adaptează uşor la cultura intensivă a solului. Dovada oavem în faptul că în timp ce în multe ţări ale Europei (Cehia, Slovacia, Austria) efectivul de potârnichi scade,cel de fazan creşte.

POTÂRNICHEA PERDIX PERDIX (L)

DESCRIERE

Se mai numeşte potârniche cenu şie. In ţara noastr ă există, în afar ă de potâmichea bine cunoscută, încă o

subspecie potâmichea robust ă (Perdix perdix robusta, numită şi potâmichea dobrogeană. Aceasta ester ăspândită în Siberia de Vest şi Europa de R ăsărit, în ţara noastr ă este întâlnită în Dobrogea şi Muntenia, de-alungul Dunării. Este cu ceva mai mare decât potâmichea noastr ă şi are mai puţin brun în penaj, apropiindu-sede culoarea sur ă, atât la penajul dorsal cât şi pe piept.

Date biometrice privind potâmichea cenuşie: lungimea totală a corpului 310— 336 mm; lungimeaaripii 148-162 mm; lungimea cozii 80-95 mm; lungimea tarsului 35-55 mm; anvergura 510-535 mm.Greutatea, toamna, 350-400 g. Peste iama poate să scadă mult în greutate în funcţie de asprimea iernii,

primăvara fiind de 320-380 g şi chiar mai puţin. Puii au, la ecloziune, 7-9 g, la 10 zile 20 g, la 30 zile 80-100g, la 50 zile 220-250 g, iar la 3 1/2-4 luni au dezvoltarea completă.

Culoarea general ă a penajului este cenuşie. Culoarea roşcată a capului şi guşei este caracteristică pentru ambele sexe. între penajul celor două sexe, deosebirea nu este mare: culoarea generală a spatelui lamascul bate în brun-roşcat; masculul are pe abdomen pene de culoare brună-castanie, aşezate în forma unei

potcoave.Trebuie reţinut însă că această zisă potcoavă brună există şi la femelele bătrâne, dar mai puţin pronunţată. Prin urmare, ea nu constituie un semn sigur de deosebire între sexe. Cert este doar c ă lipsa potcoavei arată că e vorba de femelă, iar potcoava completă şi bine conturată arată că este mascul. Acestsemn permite deosebirea sexelor şi în zbor. Semn sigur de deosebire a celor două sexe ofer ă şi penele de pe

partea superioar ă a aripii-tectricele. Acestea, la mascul, au o singur ă dungă deschisă, în sens longitudinal, pecând la femelă, pe lângă aceasta, mai există şi dungi transversale.

Din păcate, această deosebire este vizibilă numai după prinderea sau împuşcarea păsării. La pui,deosebirea între sexe se poate face sigur numai când au penajul complet. La majoritatea femelelor de

potârniche, deasupra ochiului sau pe creştetul capului, există o pată deschisă (albă-cenuşie), care la mascullipseşte, el având capul de culoare roşcată. Acesta este încă un mijloc de deosebire, la majoritatea femelelor(80-90%). Fenomene de albinism se întâlnesc la potârniche mai rar decât la fazan.

Propor ţ ia sexelor. Fiind pasăre monogamă, raportul normal între sexe este 1:1. In practică se observă însă un plus de masculi. Dacă numărul masculilor depăşeşte numărul femelelor numai cu 8-10%, atunciîmperecherea nu este deranjată. Aceşti cocoşi supranumerari se pare că nu deranjează femelele în timpul



105

clocitului, deoarece cocoşeii r ămaşi după constituirea perechilor, de regulă se asociază în grupuri mici şi seliniştesc. Cu cât procentul de cocoşi supranumerari este mai mare, cu atât sporul anual va fi mai mic,deoarece, la acelaşi efectiv, scade numărul de femele. Plusul de cocoşi faţă de femele ar putea rezulta şi dinfaptul că femela este mai expusă r ă pitoarelor şi maşinilor agricole, în perioada cuibăritului.

Longevitatea nu se cunoaşte. Fapt este că acolo unde se vânează sau se prind potâmichi vii, în numărmare, ele se recoltează la vârsta de 1-3 ani şi puţine din ele ajung să depăşească vârsta de 3 ani. Se înţelegecă acolo unde recoltarea este oprită, vârsta creşte. Sterilitate din cauza vârstei nu este, ci doar numărul de ouă

scade. Aprecierea vârstei se poate face după două criterii:- Până în noiembrie-decembrie a primului an de viaţă (5-6 luni) culoarea picioarelor este galbenă, după

care se schimbă în cenuşie-albăstruie, la fel cu a adulţilor.-

Primele două remige primare, la potârnichile sub un an sunt ascuţite la vârf, pe când la cele pesteaceastă vârstă sunt rotunde.

-

După vârsta de un an, nu mai avem mijloace de apreciere a vârstei, decât potcoava brună de pe piept,care însă are o valoare relativă. O dată cu creşterea vârstei, potcoava se măreşte şi culoarea ei devine maiînchisă.

- Maxilarul superior al ciocului se arcuieşte pe măsur ă ce potârnichea înaintează în vârstă.Glasul puilor, în prima lună, este un piuit slab; al celor adulţi este ţipătul caracteristic, pe care îl scot

atunci când stolul s-a împr ăştiat dintr-o cauză oarecare, iar cocoşelul care conduce cârdul vrea să-1 adune.Este un mijloc de legătur ă dintre membrii stolului. Acelaşi glas se aude şi în perioada împerecherii, din

partea ambelor sexe. Sim ţ urile cele mai dezvoltate sunt văzul şi auzul.Urma potârnichii seamănă cu a fazanului, dar este mai mică. Deoarece iarna, la hr ănitori, vin ciori şi

coţofene, hrana fiind uneori consumată de acestea, în figur ă se arată şi urma coţofenelor, pentru a recunoaşte păsările care cercetează hr ănitoarea. De remarcat unghiul ascuţit pe care îl fac degetele între ele, precum şilungimea degetului posterior care sunt caracteristice pentru coţofană. Iarna, urmele de potârniche se potvedea uşor pe ză padă, iar vara pe praful drumurilor de pământ dintre tarlale.

ECOLOGIE

La puţine specii de vânat, mediul are o influenţă aşa de mare asupra înmulţirii şi asupra fluctuaţiilor deefectiv, ca la potârniche. De aceea, factorii mediului trebuie să fie bine cunoscuţi de ocrotitor. Potârnicheaeste un vânat al câmpiei şi colinelor cultivate agricol cu vegetaţie mozaicată; indispensabile sunt tufişurile,grupurile de măr ăcini, iarba uscată şi orice vegetaţie care îi poate oferi adă post contra duşmanilor. In păduride mare suprafaţă nu intr ă decât la margine, dar poate fi văzută în parchete de pădure supuse, temporar,culturii agricole, în vederea reîmpăduririi, precum şi în parchete de curând tăiate, în care noul arboret încă nus-a închis. Potârnichile pot fi întâlnite şi la dealuri şi la munte, dar efectivul lor r ămâne, în permanenţă mic,

pierderile de adulţi din cauza factorilor negativi fiind aproape egale cu numărul de pui ce reuşeşte să scape până toamna.

S-au observat stoluri de potârnichi în regiunea de munte, după cum urmează: în toamna anului 1939,un stol de 10-12 păsări pe culmea ce desparte comuna Beliş de comuna Călăţele, jud. Cluj, la circa 50 m deşoseaua ce leagă aceste comune. Stolul era într-o pădure de molid, rar ă, cu aspect de izlaz la altitudinea de

circa 1 100 m.În anul 1949 s-a observat un stol de potârnichi (numărul nu poate fi precizat) în pădurea tânăr ă şi rar ă de foioase şi r ăşinoase (amestec) situată între km 15 şi 16 pe şoseaua dintre oraşul Gheorghieni şi Lacu Roşu.în anul următor, s-a observat un stol cam în acelaşi loc. Era vorba de vegetaţie forestier ă poieniţă, dar f ăr ă nici un teren cultivat agricol, doar ceva fâneţe sau păşuni. Aici ză pada poate atinge iarna grosimi până la 1m.

La 11 decembrie 1951 s-a văzut un stol de 13 potârnichi într-un izlaz cu arbori foioşi (rar), situat laaltitudine de circa 800 m, lângă şoseaua ce leagă punctul Raşca (comuna Muntele Rece) jud. Cluj, cu satulValea Ierii.

Stoluri de potârnichi mai sunt semnalate şi în alte regiuni de munte. Probabil este vorba de potârnichiadaptate condiţiilor aspre de existenţă de aici.

În ce priveşte relieful , nu-i sunt favorabile terenurile fr ământate, cu pante mari. De altfel, aici nici solulnu poate fi de calitatea celui de la şes şi nici vegetaţia nu va fi aşa variată şi bogată. Cu toate acestea, în

situaţia din ultimul timp, când boschetele şi culturile forestiere de protecţie au dispărut din câmpie, iarmiriştile şi terenurile de pe care porumbul a fost recoltat sunt parcurse an de an cu ar ături adânci de toamnă,deci dispare vegetaţia care ar fi putut servi ca adă post, dealurile Moldovei şi Podişului Transilvaniei unde,



106

din cauza pantelor mari ale terenului sau a alunecărilor de teren, r ămân por ţiuni nearate, ocupate de iarbă sau plante forestiere, ofer ă condiţii de dezvoltare mai bune decât Băr ăganul şi Câmpia Dunării, cu condiţiacombaterii dăunătorilor animali. i

Iarna, expozi ţ ia sudică este mai bună, căci aici ză pada e mai subţire; apar petece dezgolite unde potârnichea găseşte hrană. Versantul nordic este căutat numai pe timpul căldurilor mari şi de durată.

Solul prielnic este cel nisipos, permeabil, fertil. Nu este bun solul argilos, care ţine apă la suprafaţă,deoarece dăunează ouălor, îngreunează mersul, în special al puilor şi se încălzeşte mai greu decât cel

permeabil, prin care apa trece uşor. De altfel, pe solul argilos, ca şi pe cel nisipos, vegetaţia este maisăr ăcăcioasă, încât nu ofer ă vânatului nici hrană, nici adă post.

Factorul climatic. În cursul unui an, două perioade sunt critice pentru potârniche sub raportul stăriitimpului: cuibăritul şi primele luni din viaţa puilor (mai, iunie, iulie) şi lunile de iarnă. Condiţii optime dereproducţie pentru potârniche sunt atunci când în lunile de cuibărit, precipitaţiile lunare nu depăşesc 50 mm,iar temperatura medie lunar ă este de 19-20 C°, şi nu mai mică de 12 C°. In ce priveşte iarna, ceea cedăunează este stratul de ză padă care îi acoper ă sursa de hrană şi îi îngreuiază mişcarea. Dat fiindcă doarme

pe sol şi nu în arbore, ză pada constituie un factor negativ. Problema ză pezii se rezolvă f ăcându-se căr ări cu plugul de ză padă de cel puţin 1 m lăţime, în direcţia N-S pe semănăturile de toamnă; astfel ză pada se topeşteşi apare verdeaţa. Grindina ucide în special puii, dar efectul ei este local, pe când cel al temperaturii, ză peziişi ploii este general. De reţinut că:

-

Nu este favorabilă nici căldura mare (ar şiţă) de durată. Pe astfel de vreme şi hrana animală compusă din insecte este mai puţină. Vânatul în acest timp caută adă postul;

- Scăderea bruscă a temperaturii în luna mai opreşte ouatul sau îl încetineşte, iar îngheţul târziu duce laîngheţarea ouălor;- In rsgiunile cu precipitaţii multe, potârnichea se menţine, dar sporul anual este scăzut;

- Cercetări efectuate în Anglia, dovedesc că, cu cât zilele cu soare în lunile iunie şi iulie sunt mainumeroase, cu atât şi sporul de pui va fi mai mare.

Vânturile sunt dăunătoare prin faptul că influenţează vegetaţia şi tulbur ă liniştea. Iarna, ză pada viscolită poate îngropa potâmichile adă postite în vegetaţie. Din acest punct de vedere, perdelele forestiere nu suntavantajoase, decât dacă potâmichile dorm la distanţă de 30-40 m de ele unde efectul vântului este domolit,iar ză pada nu se depozitează. Două viscole consecutive, în februarie 1940, au distrus 95% din efectivul de

potâmichi din Ungaria.

Hrana. Vegetaţia influenţează calitatea biotopului atât prin hrana pe care o ofer ă potârnichii, cât şi prinadă post. S-a stabilit că peste 60% din hrana potârnichii este de natur ă vegetală. Cu începere din mai şi până toamna la adunarea recoltei, plantele de pe câmp îi ofer ă adă post. Efectul boschetelor, gardurilor vii şi aculturilor forestiere de protecţie, deci adă postul este determinant în sporirea efectivului de potârnichi. întrealtele, în boschete, ouăle sunt mai puţin expuse neeclozării decât în terenul culti-vabil, iar pe timp ploios,

potâmichea prefer ă să cuibărească la margini de pădure, decât pe teren agricol.Lumea animală din mediul în care tr ăieşte potâmichea are influenţă mare prin insectele, viermii şi

restul hranei, care au o deosebită importanţă, în special asupra puilor în primele două luni de viaţă, dar şi aadulţilor. Din acest punct de vedere, cerealele conţin mai puţine insecte decât lucerna şi sfecla. Cantitateafaunei scade când solul se menţine uscat timp îndelungat, precum şi când sunt ploi multe şi reci. Ea estefavorizată de umezeala potrivită în sol şi aer, ca şi de temperatura moderată.

Fidelitatea fa ţă de locul de trai la potâmiche este foarte pronunţată. Fiecare stol are o rază de mişcare

limitată; toamna când două sau mai multe stoluri se contopesc într-un grup mai mare, fiecare grup are unteren propriu pe care se mişcă. Raza de mişcare a unui stol este de circa 500 m, şi numai iama, când ducelipsă de hrană, se îndepărtează la 1-2 km de locul unde a crescut, apropiindu-se, eventual, de aşezăriomeneşti, şosele. Fiecare stol avându-şi raza de mişcare, înseamnă că şi hrana trebuie pusă pe teren, separat

pentru fiecare stol.Adeseori se vorbeşte despre potârnichi migratoare. Într-adevăr, toamna, au fost observate grupuri de

câteva sute de potârnichi, care se ridică în zbor la o înălţime neobişnuit de mare pentru această specie şi seîndepărtează. Migraţia ar putea fi atribuită suprapopulării, lipsei de hrană sau modificării peisajului.Problema nu este complet lămurită, de aceea sunt necesare observaţii în continuare.

Răspândirea. Populează întreaga Europă, cu excepţia păr ţii nordice a ţărilor scandinave, a Spaniei,insulelor Sicilia, Sardinia şi Corsica, precum şi a sudului Peninsulei Balcanice. în România există în zona încare iepurele contează ca vânat principal, iar, sporadic, chiar şi la altitudine mai mare (dealuri şi munte).

Potârnichi cenuşii din Europa au fost aclimatizate în SUA şi Canada, reuşind numai acolo undecondiţiile ecologice au fost asemănătoare sau mai bune decât cele din ţara de origine.



107

ETOLOGIE

Maturitatea sexul ă este atinsă la vârsta de circa 10 luni. Fiind pasăre monogamă, se constituie perechi:1:1.

Desfacerea în perechi a stolurilor are loc la sfâr şitul iernii, când temperatura aerului creşte, ză padaîncepe să se topească, iar solul se dezgheaţă. în funcţie de starea timpului, acest act are loc în a doua jumătatea lunii februarie - prima jumătate a lunii martie. Dacă după constituirea perechilor urmează ză padă şi frig,

cârdurile se refac. Femelele sunt cele care îşi aleg masculii şi nu invers. Prin marcări efectuate în staţiuneaBurgate Manor din Anglia, s-a f ăcut dovada că femela îşi alege masculul întotdeauna din alt cârd, decât aceladin care a f ăcut parte. Nu se întâmplă deci împerecheri între fraţi sau părinţi şi copii. Perechile astfelconstituite se menţin cel puţin până în primăvara următoare, dar, dacă ambii scapă de r ă pitoare şi de puşcavânătorului, fidelitatea se menţine şi în anii următori.

Fiecare pereche îşi alege un sector în care va cloci şi îşi va creşte puii, care nu este prea departe delocul de iernat. Dacă au fost stoluri multe, atunci depărtarea creşte. Totuşi, distanţa între perechile clocitoarescade, dacă efectivul este mare. Şi la această specie, între cocoşei au loc bătăi, dar mai puţin violente ca la

păsările poligame. Perechea îşi apăr ă sectorul de cuibărit împotriva altor perechi.Cuibul şi-l face pe sol, într-o adâncitur ă naturală cu diametrul de 12-15 cm şi adâncime de 5-8 cm, pe

care o nivelează şi o că ptuşeşete cu iarbă uscată, r ămasă din anul trecut, ruptă în bucăţi. Eventual, adaugă şicâteva pene. Amplasează cuibul în locuri care ofer ă oarecare adă post; iarbă uscată din anul trecut, măr ăcini

margini de pădure, precum şi în culturi agricole care la data ouatului (aprilie-mai) au înălţime mare: lucerna,trifoi, secar ă şi mai rar în grâu şi orz. De felul amplasării cuibului, depinde în bună parte reuşita incubaţiei.Când cuibul este aşezat în iarbă uscată, măr ăcini, margini de pădure, unde nu se lucrează cu maşini agricole,

pericolul de distrugere este mai mic. Se pare că alegerea locului de cuibărit depinde şi de existenţa înapropiere a ierbii uscate, necesare că ptuşirii cuibului. în lanurile mari de lucerna sau grâu, cuiburile suntamplasate mai mult la margine. Iarba mare uscată r ămasă în depresiuni, unde din cauza apei, terenul nu a

putut fi cultivat, atrage potârnichea pentru cuibărit. Din păcate însă majoritatea acestor cuiburi vor fiinundate de apă în cazul unor ploi abundente de primăvar ă.

Este probabil că primele femele care ouă sunt cele de 2 ani sau mai în vârstă, pe când cele tinere începouatul mai târziu. In condiţiile climatice ale Angliei, primele ouă de potârniche au fost depuse între 5 şi 18aprilie, ouatul a început masiv între 21 aprilie şi 8 mai, iar ecloziunea a fost în toi între 6 şi 25 iunie.Deoarece recoltatul lucernei şi trifoiului are loc în mai, înseamnă că ouăle sunt în pericol. Procentul ouăloreclozate a variat între 90 şi 94%. în medie, o potârniche a depus între 14 şi 16 ouă. Interesant este ritmulouatului: depunerea a 10 ouă s-a f ăcut în timp de 12 până la 15 zile. Deci, dacă o femelă ar depune 20 ouă,

perioada ouatului ar fi cel muît de 30 zile.Dacă, dintr-o cauză oarecare, cuibul este distrus, potârnichea ouă din nou, în altă parte, dar de data

aceasta numărul de ouă va fi mai mic: 8-12. într-un cuib pot fi întâlnite şi mai mult de 14-16 ouă cât estemedia, chiar 20-25. Uneori, f ăzăniţa depune ouă în cuibul de potârniche, dar aceasta din urmă nu depune încuibul de fazan. Oul are lungimea medie de 36 mm, lăţimea de 27 mm şi greutatea de 12-16 g. Culoareaouălor este de la smântâniu la brun deschis, uneori cu o nuanţă de roşu. Durata incubaţiei este de 24-25 zile.Clocitul începe la o zi după terminarea pontei. Cloceşte numai femela, iar cocoşelul, în acest timp, stă la odistanţă de 30-50 m şi apăr ă cuibul. Femela pleacă seara şi dimineaţa m căutare de hrană şi atunci îşi acoper ă ouăle cu câteva fire de iarbă uscată. Dacă însă, când cloceşte sau are pui, plouă îndelungat, atunci nu pleacă

după hrană, ci îşi acoper ă cu aripile ouăle sau puii. În primele 3-4 zile de incubaţie, femela, dacă e deranjată,se ridică uşor de pe cuib; dar pe măsur ă ce incubaţia avansează, nu pleacă decât la apropierea primejdiei. întimpul clocitului, nu lasă miros, ceea ce este un mijloc de apărare. Puii sunt nidifugi, deci păr ăsesc cuibulîndată după ce se usucă. La conducerea puilor pe teren şi la creşterea lor, ia parte şi cocoşelul. De altfel, pemăsur ă ce cresc, femela nici n-ar putea să-i acopere pe toţi cu aripile. în primele două să ptămâni, hrana

puilor este exclusiv animală; după aceea, treptat, creşte procentul de hrană vegetală. Ritmul de creştere a puilor depinde de cantitatea hranei animale. Asemenea hrană se găseşte mai ales în lucerna şi trifoi, apoi însfeclă; culturile de cereale sunt mai sărace. Cantitatea de hrană animală scade şi pe timp de secetă, când solulse usucă. Puii se dezvoltă repede; la 2 să ptămâni au remigele aşa de dezvoltate încât pot să se ridice în zborla mică înălţime şi pe distanţă scurtă. La 1-2 luni, încep să se scalde în praf. La 3 luni penajul seamănă cu celal adulţilor.

Pontele timpurii sunt mai preţioase din toate punctele de vedere. La acestea şi procentul de ecloziune

este mai mare. La cele întârziate (din a doua serie), pe de o parte, procentul de ecloziune este mai mic, pe dealtă parte, puii ajung să se dezvolte în timpul căldurilor din iulie, deci în condiţii mai puţin favorabile. Lar ăceli, puii sunt mai sensibili decât ouăle. Ploile reci şi îndelungate dăunează puilor prin faptul că îşi udă



108

penele şi nu se pot usca, părinţii neputându-i acoperi complet. De altfel, pe timp ploios şi insectele ce leservesc ca hrană sunt mai puţine. Se pare că, la r ăceli, puii de potârniche sunt mai sensibili decât cei defazan. Raza de mişcare a puilor creşte cu vârsta; în primele zile stau în jurul cuibului, apoi treptat seîndepărtează, stolul oprindu-se unde are condiţii mai bune de hrană şi adă post. Părinţii îşi apăr ă puii, uneoricu preţul vieţii lor.

Sporul anual la potârniche variază, în limite largi, în funcţie de mersul vremii în lunile mai, iunie şiiulie.

Se consider ă că numărul de pui r ămaşi în viaţă până toamna variază între 0,2 şi 6 la o pereche de potârnichi, în medie, ar trebui să fie cel puţin 2, însă din păcate în ultimii ani a fost de abia 0,2-0,8. Daraceasta nu înseamnă spor, căci trebuie scăzuţi adulţii care au pierit între timp.

Evaluarea sporului se poate face la sfâr şitul lui august când puii se mai pot deosebi de adulţi. Se observă stol cu stol, numărându-se şi stolurile şi potârnichile din stol. Pentru a obţine o precizie satisf ăcătoare, trebuieobservate stolurile de pe cel puţin o treime din suprafaţă. Pentru ţara noastr ă, sporul nu este stabilit. Probabilcă el este mic şi din cauza r ă pitoarelor.

Sociabilitatea. Instinctul de familie este foarte dezvoltat la potârniche. De la ecloziune şi până toamna,cei doi părinţi cu puii lor formează un stol; zboar ă şi aleargă pe jos numai împreună. Dacă dintr-o cauză oarecare, stolul a fost nevoit să se rupă sau să se împr ăştie, atunci conducătorul cârdului, cu strigătecaracteristice, adună la un loc membrii stolului. La începutul iernii, este posibil ca mai multe stoluri să secontopească într-unui singur, tr ăind împreună astfel până în februarie când are loc desfacerea stolului în

perechi. Până şi cocoşeii r ămaşi f ăr ă femelă şi perechile f ăr ă pui se grupează. Ţin la pui şi îi apăr ă. Această însuşire este folosită de crescător la darea în adopţiune a puilor incubaţi cu găini domestice din ouăle salvatedin locurile expuse.

În diferite anotimpuri, potârnichile îşi aleg alte şi alte locuri de şedere, în funcţie de adă post şi hrană.Astfel, în aprilie intr ă în semănăturile de toamnă şi în plantele de nutreţ, care acum încep să aibă înălţimedestul de mare pentru a oferi adă post; după recoltarea păioaselor, se retrag în porumbişti. Sunt preferatelocurile care cuprind culturi intercalate de bostani, fasole etc, unde au umbr ă sau în care sunt buruieni; după culegerea porumbului, le mai r ămân, un timp oarecare, lanurile cu sfeclă. în fine, când şi aceasta a foststrânsă de pe câmp, îşi caută refugiu în iarba uscată r ămasă, în boschete, culturi forestiere de protecţie şimargini de păduri. Iarna, se îndreaptă spre sate, spre stogurile de paie r ămase pe câmp şi spre şosele. încocenii uscaţi r ămaşi netăiaţi, care sună la adierea vântului, nu le place să stea.

Hrana natural ă: 2 038 probe luate de la potârnichi adulte, în privinţa felului de hrană consumată încursul unui an, au dat următoarele rezultate: păr ţi de plante verzi 30%, gr ăunţe de păioase cultivate 38%,seminţe de buruieni 22%, insecte 9%. Compoziţia hranei, în ciclul anual de hr ănire, variază şi după anotimp:iarna şi primăvara constă din păr ţi verzi ale plantelor (frunzele cerealelor şi ierburi), începând din iulie până toamna, predomină gr ăunţele de cereale şi seminţele de buruieni; insectele sunt întâlnite în hrană în special

primăvara şi vara, predominând furnicile şi larvele lor. Cerealele au fost găsite în hrană, în următoareaordine: grâu, orz, ovăz, secar ă. Mai ales au fost găsite seminţe de buruieni: Stellaria media, Cerastium,Chenopodium, Polygonum lapothifolium. Polygonum aviculare, Fagopyrum convulvulus, Lithosperumarvense, Myosotis palustris, Galeopsis tetrahit, Centaurea scabiosa, Setaria viridis. Clasificând hrana din

punct de vedere al folosului pentru agricultur ă, rezultă că ea se compune din: 69,6% dăunători, 28,4%elemente indiferente şi 2% elemente folositoare.

A fost analizată hrana în următoarele biotopuri: lucerna, culturi de cereale şi plante pr ăsitoare. La

lucerna, ponderea cea mai mare au avut-o dăunătorii animali; la cereale, dintre dăunătorii animali s-au găsit Zabrus tenebroides, iar dintre vegetale, seminţe ale buruienilor din cereale; la plante pr ăsitoare, între altele,s-au găsit dăunători animali ai sfeclei, porumbului şi cartofului, iar dintre componenţii vegetali, seminţe ds

buruieni ale plantelor pr ăsitoare. Consumul de seminţe de cereale, atât în timpul secerişului cât şi în perioadasemănatului de toamnă şi primăvar ă este mic. De aici ar rezulta că nu consumă seminţe tratate cu insecticideşi fungicide, decât în mică măsur ă. La 10% din potârnichi s-a găsit şi gândacul cartofului, atât sub formă delarvă cât şi de insectă adultă. O concluzie importantă la care s-a ajuns prin cercetare este aceea că seminţelede buruieni trecute prin tubul digestiv al potârnicii îşi pierd capacitatea germinativă în propor ţie de 99,75%,

prin urmare această pasăre nu contribuie la r ăspândirea buruienilor.Alte constatări: potâmichea este consumatoare mai mult de hrană vegetală; cea animală predomină doar

primăvara şi la începutul verii. Monoculturile pe suprafeţe mari au schimbat felul de hrană al potâmichii.Potâmichea joacă un rol însemnat în combaterea biologică a dăunătorilor din agricultur ă.

Necesarul de apă şi-l acoper ă, în general, din hrană. Totuşi, în perioadele de secetă îndelungată, seretrage în lunci, pe lângă ape, unde este mai multă umezeală. R ămâne de stabilit dacă bea apă direct, sau semulţumeşte cu vegetaţia mai suculentă de aici.



109

Este animal de zi. În timpul verii, când hrana este abundentă, are guşa încărcată la ora prânzului şiseara, deci iese la mâncare de două ori pe zi; iama, când cantitatea de hrană este mai puţină, activitatea decăutare a hranei se desf ăşoar ă ziua întreagă.

Deplasarea o face, de preferinţă pe jos, picioarele fiindu-i muşchiuloase. în zbor se ridică numai denevoie, când este speriată, dar şi atunci se deplasează pe distanţă scurtă (200-300 m), apoi se lasă pe pământ.Ca şi alte galinacee, potâmichea nu se scald ă în apă, ci numai în nisip fin şi praful de pe drumuri.

Bonitate, densitate, efective. În ţara noastr ă se propune următoarea densitate la 100 ha teren, în luna

martie: calitatea I - peste 100 potârnichi, calitatea a II-a 61-100, calitatea a III-a 21-60, calitatea a IV-a 1-20.Pentru condiţiile din ţara noastr ă, aceste cifre sunt numai orientative. In luna martie 1968, efectivul de

potârnichi din România era evaluat la 220000. Socotind suprafaţa ocupată de potârnichi cu 15 milioane ha,revine o densitate de 1,46 potârnichi la 100 ha, ceea ce este extrem de pu ţin şi trebuie luate măsuri deridicare a efectivelor. în prezent, conform datelor statistice furnizate de lucrarea de evaluare din martie 2000,în România se estimează a fi cea 127000 potârnichi, iar recolta a fost de cea 4600 buc.

Pagube în cuituri nu cauzează; dimpotrivă, este folositoare. Duşmani. Boli. Duşmanii, în general, sunt cei enumeraţi la fazan cu excepţia celor ce tr ăiesc în pădure

(mistreţ, pisică sălbatică). Ciorile, coţofenele, dihorii, câinii şi pisicile hoinare sunt cei mai importanţi.Bolile la potâmichile din terenul liber sunt puţin cunoscute. R ăceala este cauza principală a îmbolnăvirii lor.

Fluctua ţ iile efectivelor de potârnichi sunt foarte mari. Cauzele sunt pierderile efectivelor de potârnichi în timpul iernilor grele şi starea timpului nefavorabilă, primăvara, în perioada incubaţiei. Dar, înafar ă de acestea, trebuie să mai fie şi alte cauze, deoarece, se constată, în ultimul timp, o scădereîngrijor ătoare a efectivelor de potârnichi.

În ţara noastr ă, datele statistice asupra eiecuveior nu arată o scădere, ci dimpotrivă. Cifrele de recoltă nusunt concludente, deoarece nu s-a f ăcut o recoltare sistematică. R ămâne de văzut însă dacă sporul de efectiveste real. Ar fi posibil ca, în urma insisten ţelor repetate ale organelor vânătoreşti centrale, personalul de terensă fi observat acum mai cu atenţie potârnichile din teren, identificând stoluri, care altă dată scă pauînregistr ării deci sporul raportat să se datoreze unei atenţii mai mari, iar nu unei înmulţiri efective.

M ăsurile pentru sporirea efectivelor de potârnichi se întind pe o perioadă de refacere de10-12 ani. Deci,ca un efectiv distrus să se refacă nu ajunge un singur an bun, ci mai mulţi. Dacă aceşti ani buni se succed,ajung şi 2-3.

Mijloacele de refacere a efectivelor sunt: îmbunătăţirea mediului; ocrotirea efectivelor, creşterea

artificială a efectivelor şi completarea creşterii naturale; recoltarea raţională. Toate aceste metode trebuieaplicate concomitent, una singur ă nefiind eficientă.La îmbunătăţirea mediului, de la bun început, se pune condiţia ca aceasta să nu stânjenească producţia

agricolă. Prin îmbunăt ăţ irea mediului : întreţinerea remizelor temporare şi permanente; înfiinţarea de centre de

înmulţire naturală, cu vegetaţie adecvată, acolo unde condiţiile sunt bune şi unde urmează să se obţină odensitate maximă de potârnichi; fragmentarea prin garduri vii, a marilor tarlale cu monoculturi; înfiin ţarea degarduri vii pe marginea tarlalelor şi a drumurilor; rotaţia culturilor; ţinând cont de interesele vânatului, creareade locuri favorabile a cuibăritului prin culturi amplasate pe perimetrul tarlalelor. Punerea în aplicare a acestor

propuneri cere: o perfectă cunoaştere a terenului şi a exigenţelor potârnichii, întocmirea unui plan de ameliorareadecvat situaţiei locale, sacrificii băneşti şi multă înţelegere din partea conducerii gospodăriei agricole.

Sub ocrotire , se înţelege, în cazul de faţă: îmbunătăţirea hranei potârnichilor sub diversele ei forme,

inclusiv folosirea de hr ănitori automate; combaterea dăunătorilor, aplicând şi otr ăvirea ciorilor; reducerea pierderilor cauzate acestui vânat prin unele lucr ări de mecanizare şi chimizare a agriculturii. Desprenecesitatea ocrotirii ne dăm seama şi mai bine dacă ştim că din toamnă până în primăvar ă, în terenurile cuîngrijire mediocr ă, se pierde în medie 40-50% din efectiv, din cauza iernii şi a dăunătorilor, în iernile grele se

pierde şi mai mult.Dat fiindcă înmulţirea naturală se produce în măsur ă nesatisfacătoare, se preconizează o acţiune de

mari propor ţii pentru creşterea artificială a puilor de potârniche. E vorba, mai întâi de creştereasemisălbatică prin care se înţelege adunarea ouălor din cuiburile care sunt expuse de a fi distrase, apo:'.incubarea lor, în continuare, cu găini domestice sau cu incubatoare artificiale. Ar urma să se înfiinţezenumeroase astfel de crescătorii pe întreg cuprinsul ţării. Capacitatea unei crescătorii ar fi de 380-450 pui.Creşterea artificial ă centralizat ă , în mai multe crescătorii, având fiecare o capacitate de 2000 pui de 10 zile.Ferme de potârnichi cu câte 400 potârnichi femele de reproducţie şi o producţie de 12000 ouă pe an.

În ce priveşte recoltarea ra ţ ional ă , se înţelege că trebuie să se ţină cont de sporul anual şi denecesitatea creşterii efectivului. Până la atingerea cifrei de efectiv-satisf ăcător, să se scoată din teren numai o

parte din sporul anual, lăsând restul să se mărească efectivul.



110

Dintre cele patru măsuri enumerate mai sus, aplicabile imediat la noi, ar fi ocrotirea şi recoltarearaţională. Creşterea artificială este mai dificilă decât a fazanului, în ce priveşte hrana complementar ă, primamăsur ă este cunoaşterea localizării stolurilor în spaţiu, toamna, după adunarea recoltei. Această localizare se

produce în funcţie de adă post şi hrană. Dacă sursa de hrană este în apropierea adă postului, atunci potârnichile sunt mai puţin expuse atacului r ă pitoarelor, căci în caz de pericol se pot retrage imediat înadă post. Dacă nu există adă post natural, este bine să se amenajeze lângă hr ănitoare un adă post de măr ăcini.

Din punctul de vedere al supravieţuirii potârnichii, este bine să fie cunoscute unele particularităţi ale

comportării sale iarna. Doarme pe sol, ceea ce este un dezavantaj în compara ţie cu fazanul, care ori de câteori are ocazia, se urcă în arbore. Pe viscol, dacă ar intra în culturile forestiere de protecţie sau în imediata lorapropiere, în partea opusă direcţiei de unde bate vântul, ar fi îngropate în ză padă. La fel şi în grupurile demăr ăcini. Scapă dacă stau în afara zonei de îngr ămădire a ză pezii. Totuşi, şi aici, puterea vântului estedomolită, deci frigul micşorat. Gr ămezile de excremente le tr ădează prezenţa. Când e ger mare, dormîngr ămădite una lângă alta. Dacă ză pada e moale, îşi pot face loc în ea ca să se apere de frig însă în caz deviscol sunt expuse acoperirii şi asfixierii.


Metode de vânătoare la pot ărnichi. în prezent, vânarea potârnichilor este permisă între 15 octombrie şi31 decembrie.

Deoarece perioada de vânătoare este între 15 octombrie şi 31 decembrie, înseamnă că potârnichile se pot vâna concomitent cu iepurii, numai în jumătate din intervalul de timp. în rest, vor trebui organizatevânători aparte, numai pentru potârnichi. Vânătoarea de potârnichi este frumoasă şi fructuoasă; de aceeatrebuie depuse eforturi pentru sporirea efectivului acestei specii, încât să se poată permite, din nou,

practicarea vânătorii.Metodele de vânătoare sunt: a) la sărite; b) în fâşii; c) goana.

Oricare ar fi metoda, pentru a asigura reuşita şi pentru a scuti pe vânători de alergături f ăr ă rezultat, secere a se cunoaşte localizarea potârnichilor în cuprinsul fondului şi numărul lor aproximativ. Pentru acestscop, paznicul, pădurarul sau vânătorul trebuie să facă observaţii, ascultând strigătele potârnichilor dimineaţaînainte de r ăsăritul soarelui. în luna august şi începutul lui septembrie, seara, când apune soarele, stolurile

păr ăsesc porumbiştile în care s-au ascuns de ar şiţă şi ies în mirişti, trifoişti, culturi de sfeclă. Este o bună ocazie să fie observate şi numărate; urmele în praf, noroi moale, excrementele de culoare deschisă,scăldătorile în praf sunt alte mijloace de documentare asupra prezenţei lor în acel punct, ştiut fiind că au orază mică de mişcare. Un bun pădurar sau paznic din sectorul vânătorii trebuie să ştie în orice moment, camcâte stoluri de potârnichi există în fond şi unde sunt ele localizate.

De asemenea, trebuie respectate următoarele reguli:- Zburând la mică înălţime, se cere din partea vânătorului ca să nu tragă hazardat, r ănind gonaşii sau pe

cei care lucrează pe câmp;- Să nu se împuşte mama de lângă puii incomplet dezvoltaţi, ceea ce s-ar putea la început de sezon,

când puii sunt întârziaţi în creştere. Metoda la sărite. Când se vânează cu prepelicarul, se înaintează cu vântul în faţă, din două motive:

câinele să poată prinde mai uşor mirosul potâmichilor şi apoi vânătorul să se poată apropia mai mult de ele,deci să sar ă aproape. Câinele este lăsat să caute mai cu seamă în porumbişti, măr ăcini, culturi de protecţie,

ierburi, sfeclă,deci în terenuri cu oarecare adă post.În lipsa câinelui se poate vâna şi cu gonaci, unul de o parte şi altul de alta a vânătorului, parcurgând porumbiştile şi alte puncte cu potâmichi. Se recomandă însă ca un al treilea gonaci să fie la capătul lanului şisă nu se lase să meargă pe jos, cum au obiceiul, ci să le oblige să se ridice în zbor. Dat fiindcă stolul nuzboar ă departe, cel ce le urmăreşte unde s-au lăsat, le poate ajunge şi împuşca din nou 1-2 piese. În acest fel,un vânător lipsit de conştiinţă poate distruge un stol întreg. De aceea, se cere un control al practicăriivânătorii.

Potârnichile împuşcate se lasă să se r ăcească, se feresc de insecte şi dacă înapoierea acasă se facetârziu, li se scot intestinele cu un cârlig.

Metoda în fâşii. Mai mulţi vânători, fiecare încadrat de doi gonaşi, se aşază în linie, înaintează şi trag în potârnichile ce se ridică în faţa lor. De data aceasta însă linia de vânători şi gonaşi înaintează cu vântul în spate.Dacă s-ar vâna cu vântul în faţă, atunci potâmichilor, neplăcându-le să învingă for ţa vântului, ar trece peste

linia vânătorilor, dând doar o singur ă ocazie de tras. Cu vântul în spate însă ele se pot ridica şi lăsa de mai multeori în faţa liniei de vânători. Când cade o potârniche împuşcată, cei doi gonaşi, de care este încadrat vânătorul,să nu-şi ia ochii de la locul unde a căzut, apoi să o caute. Aceasta când nu există câini de aport.



111

Metoda cu goana. Goanele nu trebuie să fie lungi, deoarece potâmichea, la fel ca şi iepurele, seîntoarce la locul ei obişnuit de trai. Goana deci să nu depăşească 800 m.

Dezavantajul acestei metode este că se împuşcă puţine piese. într-adevăr, dintr-un stol care trece pestelinia vânătorilor, puşcaşul poate dobori 1-2 piese, restul pleacă. Din punctul de vedere al ocrotirii este bineaşa. Trebuie tr ăgători buni.

Metoda în fâşii şi cea cu goana de obicei se combină, în funcţie de teren.Valorificarea cea mai remuneratorie este exportul de potârnichi vii. Cererea este mare, încât problema

plasamentului mărfii, în momentul de faţă, nu se pune. Fiind pasăre monogamă, vânzarea se face în perechi,deci la ambalare se cere atenţie la determinarea sexelor.

Potârnichile împuşcate, de regulă, se consumă local. Acolo însă unde se poate vâna un număr mare de potâmichi, ar fi posibilă colectarea şi depozitarea la frigorifer, cum se procedează cu iepurii şi fazanii.

Potâmichea este sau mai bine zis ar putea să fie, una dintre cele mai valoroase specii de vânat din ţaranoastr ă. Pe de o parte, nu vine în conflict cu ramurile principale de cultur ă a solului: agricultura şisilvicultura, dimpotrivă le este chiar folositoare, iar pe de altă parte, pe cele 15 milioane de hectare câtreprezintă aria sa de r ăspândire în ţara noastr ă, ar putea deveni un vânat de masă. Nu f ăr ă importanţă este şifaptul că perioada ei de vânătoare după lege, începe la 15 octombrie, deci ofer ă vânătorului posibilitateaieşirii pe teren şi înaintea sezonului de iepuri.

La toate acestea se adaugă, încă un element foarte important: potârnichea este un vânat băştinaş, caretr ăieşte pe meleagurile noastre de secole şi milenii, în ciuda lipsei de îngrijire. în timp ce fazanul necesită îngrijire continuă şi dispare din teren după câţiva ani, dacă nu are cele necesare existenţei; potârnichea semenţine poate în număr mic, dar nu dispare. Socotim că nu greşim afirmând că dacă s-ar acorda potârnichiiaceeaşi îngrijire ca şi fazanului, randamentul ar fi mai mare decât la această ultimă specie.

PREPELIŢACOTURNIX COTURNIX (L) POPULAR, SE MAI NUMEŞTE PITPALAC

DESCRIERE

Pasăre de mărimea unui pui de potârniche; femela este ceva mai mică decât masculul. Lungimea totală a corpului 18,6-20,2 cm*, aripa 10,5-12 cm; coada 3,8-4,5 cm; tarsul 2,2-2,5 cm; ciocul 0,9-1,2 cm;greutatea 100-150 g. Culoarea generală este brună deschisă pe spate, cu dungi deschise longitudinal şi benzi

închise transversal; pe abdomen culoarea este mai deschisă. Caracteristică este o dungă galbenă-alburie de-alungul creştetului capului şi câte o dungă lungă de aceeaşi culoare deasupra fiecărui ochi. Masculul are peguşă dungi brune închise, aproape negre. Nă pârlirea începe în martie, decurge încet şi se termină în august.

In afar ă de uşoara diferenţă de mărime, masculul se deosebeşte de femelă şi prin dungile de culoare brună închisă, aproape negre pe guşă.

Prepeliţa este pasăre poligamă. Masculul nu se interesează nici de femelă în perioada cuibăritului, nicide creşterea puilor.

Glasul masculului este acela de „pit-pa-lac", „pe-pe-dec" sau „pit-pi-dic" auzit primăvara şi începutulverii, cu care el înveseleşte câmpul nu numai seara, ci şi noaptea. Este cântecul de dragoste al masculului, lacare r ăspunde şi femela, dar cu glas mai slab.

Urma se vede numai pe praful fin de pe drumurile de câmp şi pe noroi.

ECOLOGIEEste o pasăre de câmpie; la dealuri este mai rar ă. Nu intr ă în păduri şi nu se aşază pe arbori niciodată.

Tr ăieşte atât în culturi de plante de nutreţ, fâneţe, cât şi în semănături de cereale, iar după recoltarea acestora,stă în mirişti, atât timp cât încă nu sunt întoarse prin ar ătur ă. După aceea intr ă în porumbişti.

Este singura specie migratoare din ordinul Galii. Soseşte dinspre sud în aprilie (primele apariţii la 3-5aprilie), parte din efectiv se opreşte şi cuibăreşte la noi, iar parte îşi continuă drumul spre nord. Plecarea spresud, toamna, este în luna septembrie, pasajul principal fiind între 5 şi 20 septembrie, în funcţie de condiţiileatmosferice. Dar migraţia se poate produce şi ceva mai devreme şi ceva mai târziu, după starea timpului. Puiiîntârziaţi în creştere, migrează mai târziu, iar surprinşi de îngheţ pier. în funcţie de asprimea iernii,

prepeliţele se opresc pentru iernat înjumătăţea de sud a celor trei peninsule din Europa: Iberică, Italică şiBalcanică. Majoritatea se duc în Africa de Nord. în ţara noatr ă, r ăspândirea ei nu este uniformă. Este mai

frecventă în jumătatea de est a Munteniei şi în Dobrogea. în Câmpia din vestul ţării este mult mai rar ă.



112

ETOLOGIE

Reproducerea. Cuibul şi-1 face pe sol, într-o gropiţă şi îl că ptuşeşte cu iarbă uscată. Depune, de obicei,8-15 ouă (se găsesc şi cuiburi cu ouă mai multe sau mai puţine). Primele ponte complete se întâlnesc în adoua jumătate a lunii mai, dar se pot găsi cuibare şi în luna iulie. Explicaţia ar putea fi aceea că adeseori

prepeliţa scoate, într-un an, două rânduri de pui. Apoi există şi aşa-numitele ponte de înlocuire, adică depunerea unei a doua serii de ouă după ce prima a fost distrusă dintr-o cauză oarecare. Cele mai ameninţate

cuibare sunt cele plasate în plantele de nutreţ ce se recoltează în mai şi iunie şi cele mai ferite sunt cele dinlanurile de cereale şi de fâneţe ce se cosesc târziu. Ouăle au axa mare de 25-33 mm, iar cea mică de 21-23mm. Incubaţia durează 16-20 zile. La ecloziune, puii au corpul acoperit într-un puf galben, cu o pat ă neagr ă

pe frunte şi o dungă închisă de-a lungul şirei spinării, însoţită de câte o astfel de linie închisă pe fiecare latur ă a corpului. Dezvoltarea puilor este rapidă; puii sunt nidifugi la 20 zile devin zbur ători, iar la o lună ajungaproape de mărimea părinţilor. Adeseori pot fi întâlniţi pui mici de prepeliţă la începutul sezonului devânătoare (15 august). Aceştia provin, probabil, din a doua pontă.

Hrana este atât animală cât şi vegetală. La pui predomină cea animală, la adulţi ea se compune dinseminţe de mei, mohor şi alte buruieni; din gr ăunţe de grâu şi secar ă, apoi din insecte şi larvele acestora,râme şi melci mici. Ca şi la alte galinacee, în perioada de primăvar ă, când plantele încă n-au f ăcut sămânţă,

procentul de hrană animală este mai mare decât vara şi toamna.Migraţia are loc noaptea, în grupuri mici, vin din nord şi poposesc câteva zile la noi, apoi îşi continuă

drumul.Frecven ţ a. Numărul de pitpalaci a scăzut mult în ultimele decenii. Pe la începutul acestui secol, un

vânător bun, într-o zi favorabilă, reuşea să împuşte 100 piese; în ultima vreme însă recolta medie este de 5-10 piese şi ea depinde de sosirea în ţara noastr ă a pitpalacilor ce cuibăresc la nord. Recolta anuală la noi estede 15000-20 000 piese în 1968, iar în prezent este de 16000 exemplare, ceea ce consider ăm a fi prea puţinfaţă de 48000 buc. cât a fost cota aprobată pentru anul 1999.

Duşmanii acestei păsări sunt locuitorii de pe ţărmurile Mării Mediterane. În zborul lor de migraţie,când au ajuns, obosite, pe ţărmul Africii, sunt prinse, în masă de localnici, cu ajutorul plaselor, fie pentruconsumul local, fie pentru export. Primăvara, la înapoiere, această păgubitoare operaţie se repetă, de dataaceasta, pe ţărmul european. Cu toate acestea, cauza principală a scăderii catastrofale a efectivului de

prepeliţe trebuie să fie alta, deoarece obiceiul popoarelor din jurul Mediteranei de a prinde prepeliţe dăinuiede secole şi totuşi recoltele de la începutul acestui secol sunt apreciabile. Este sigur că una din cauze esteschimbarea biotopului, prin distrugerea pajiştilor apte pentru cuibărit, şi mecanizarea şi chimizareaagriculturii. Pentru salvarea acestui vânat, ca şi a altor păsări migratoare, ar fi necesar ă o reglementareinternaţională a ocrotirii şi mai ales a recoltării acestora. între duşmanii pitpalacului se număr ă şi r ă pitoarelecu păr şi pene, precum şi reţelele telefonice, telegrafice şi electrice de care aceste păsări se izbesc şi mor sause accidentează în timpul zborului de noapte.

Pagube nu cauzează, dimpotrivă, aduc foloase prin consumarea de insecte şi seminţe de buruieni.

RECOLTARE

Recoltarea este permisă între 15 august şi 15 noiembrie. Se folosesc alice de 2 mm. Recolta este mai bogată dacă se prinde momentul când rândurile prepeliţelor noastre se îngroaşe cu al celor venite dinsprenord. Acest moment variază în funcţie de condiţiile atmosferice. în general însă este în prima jumătate a luniiseptembrie. în perioada 15-31 august, recolta este mai modestă, deoarece pe câmp se găsesc numai

prepeliţele ce au cuibărit la noi. Cea mai fructuoasă şi în acelaşi timp cea mai frumoasă metodă de vânătoareeste cea cu câinele pontator. Pitpalacii stau în mirişti, în special în cele de mei şi dughie, unde acestea se maicultivă, apoi în trifoişti şi în culturi de sfeclă, dar, după ce începe căldura, se retrag în porumbişti mai ales încele r ău îngrijite, în care este mohor mult. Cu mai puţin succes pot fi vânate şi cu 2-4 gonaşi lângă vânător,înaintând în linie. Tirul este relativ uşor, deoarece zboar ă în linie dreaptă şi nu prea repede. Deoareceînjumătăţea a doua a lunii august, pot fi întâlniţi pui mici proveniţi din a doua pontă sau din ponta deînlocuire, se cere atenţie din partea vânătorului spre a nu împuşca mama puilor încă incomplet dezvoltaţi.

Carnea este foarte gustoasă. Toamna, înainte de începerea migraţiei, adună rezerve de gr ăsime, învederea zborului de pasaj. în ţara noastr ă nu formează obiect de comer ţ.

Importanţa vânătorească a acestei specii de vânat a scăzut mult în ultimele decenii, din cauza

împuţinării ei. Nu s-a putut adapta încă agriculturii intensive.



113

Fam. Tetraonidae COCOŞUL DE MUNTE

TETRAO UROGALLUS (L) POPULAR SE MAI NUMEŞTE GOTCANFEMELA GOTC Ă

DESCRIERE

Dintre cele trei specii de tetranoide care tr ăiesc în ţara noastr ă, cocoşul de munte este cel mai mare la

corp şi cel mai important din punct de vedere vânătoresc. Diferitele păr ţi ale corpului masculului măsoar ă:lungimea totală a corpului 92-108 cm; aripa 40-45 cm; coada 35-40 cm; tarsul 7-8 cm, ciocul 4,5-5 cm.Femela are lungimea corpului 64-70 cm; aripa 30-35 cm, coada 19-21 cm, tarsul 5,5-6 cm; ciocul 3,5-4 cm.Greutatea corporală a cocoşului este de 3-5 kg, iar a femelei cu circa 30-40% mai mică.

Culoarea: între mascul şi femelă este o mare deosebire nu numai în ce priveşte mărimea, ci şicoloraţia. Masculul are culoarea generală închisă, de la distanţă părând neagr ă, deşi nu este complet neagr ă.Capul şi bărbia sunt de culoare neagr ă mată: gâtul, spatele, aripile sunt brune-negre; guşa şi pieptul deculoare verde-neagr ă, bătând în albastru cu sclipiri metalice; umărul aripii alb, pielea din jurul ochilor roşie,coada este neagr ă cu pene neregulate albe. Ciocul puternic, asemănător cu al r ă pitoarelor; tarsul îmbr ăcat în

pene până la degete. De reţinut că degetele sunt prevăzute cu excrescenţe cornoase, în formă de pieptene,care îi măresc suprafaţa de sprijin, la mersul pe ză padă. Coada desf ăcută are extremitatea în formă convexă.Aşa apare şi în zbor.

Coada este formată din două păr ţi suprapuse; una mare deasupra şi una mică dedesubt, ale cărei penesunt mai scurte decât ale celei de deasupra. Femela nu este aşa viu colorată, în general domină culoarearuginie, peste care sunt pene negre; abdomenul mai deschis. S-ar putea confunda cu g ăina cocoşului demesteacăn, însă o deosebeşte de aceasta pata ruginie intensă de pe piept şi coada de formă circular ă convexă.La ambele, culoarea se aseamănă cu mediul în care cuibăresc şi constituie un mijloc de apărare.

Din cele de mai sus rezultă că dimorfismul sexual este foarte pronunţat la cocoşul de munte. Nu este sociabil. Se apropie de găină numai în perioada împerecherii. în rest tr ăieşte singuratic. Este pasăre poligamă.

Vârsta cocoşului de munte. Criterii sigure de apreciere a vârstei cocoşului de munte nu există.Oarecare puncte de sprijin se descriu mai jos, însă ele trebuie aplicate cu rezerve. Cercetările ar trebuicontinuate.

Aprecierea vârstei cocoşului viu este dificilă. Se crede că cel care îşi întrerupe frecvent cântatul, f ăr ă

motiv vizibil, face pauze lungi între două „strofe", este un cocoş bătrân, prudent. La cocoşii împuşca ţ i ne folosim de următoarele criterii de valoare relativă:-

Barba, adică penele ce atârnă sub cioc sunt mai abundente cu cât cocoşul înaintează în vârstă.-

Cu vârsta, ciocul devine din ce în ce mai gros şi mai încovoiat.- La îmbinarea ciocului cu fruntea, la cocoşii bătrâni se observă o mică adâncitur ă, pe când la cel de

un an lipseşte, încât între cioc şi frunte este o linie dreaptă.-

Pe cioc, începând de la r ădăcina lui, se formează o dungă, ce începe să se observe cam din anul patrual vieţii şi creşte mereu încât după 10 ani dunga se apropie de vârful ciocului. Acesta ar fi semnul cel maisigur, dar sunt şi cazuri - rare - când dunga nu se formează.

-

La cocoşul bătrân partea inferioar ă a aripii este albă, la cel tânăr se văd dungi de culoare închisă.Se afirmă câteodată că şi petele albe de pe coadă, ca şi greutatea ar fi indicatoare de vârstă, dar ele

depind de predispoziţia organismului nu de vârstă, deci nu pot fi luate în considerare la aprecierea vârstei.

Pentru a nu greşi, se recomandă folosirea tuturor criteriilor, numai după aceasta putându-se trageconcluzia. în practică ar trebui să se distingă trei clase: cocoşi tineri, de vârstă mijlocie şi bătrâni.

Glasul este unul dintre cele mai importante manifestări la vânătoarea cocoşului de munte şi constituiemijlocul de identificare a punctului unde se găseşte cocoşul. Aşa-zisul cântec al cocoşului nu este delocmelodios şi atr ăgător; poate fi numit cel mult, interesant. Se compune din două păr ţi: prima aşa-numitatoacă , constând din sunete asemănătoare cu cele rezultate prin baterea între ele a două lemne uscate. El nurezultă din lovirea între ele a celor două maxilare, deoarece am observat că ţine ciocul deschis. Pare a fi maidegrabă un sunet gutural. A doua parte, aşa-numitul tocilat, care seamănă cu frecarea unei lame de tocilă pecare se ascute şi care constă din 3-4 strofe şi o a treia parte a cântarului şi anume un fel de ciripit, abia

perceptibil, ce se poate auzi după tocilat, dacă observatorul este aproape. Glasul femelei este un fel de got- got, de unde şi numele de gotcă.

Sim ţ uri. Văzul este bun. Auzul de asemenea. De remarcat însă că în timpul tocilarului prin deschiderea

tare a ciocului nu aude, deoarece i se astupă canalul auditiv, ceea ce permite vânătorului să facă câţiva paşi,spre a se apropia de cocoş. Dar indiferent dacă acest canal al urechii s-ar astupa sau nu, însuşi sunetul lăsatde tocilat, poate acoperi zgomotul f ăcut de paşii vânătorului.



114

Urmele sunt un preţios ajutor pentru stabilirea prezentei cocoşului de munte, mai ales în timpulrotitului. Urma-tipar arată piciorul cocoşului de munte prevăzut cu lamele cornoase (iarna), care îi mărescsuprafaţa de sprijin la mersul pe ză padă, şi piciorul după căderea acestor lamele (vara). Are patru degete

prevăzute cu gheare puternice. Toate se imprimă clar pe ză padă şi pe sol moale. Lungimea urmei, f ăr ă degetul posterior, este de 8 până la 8,5 cm, iar lăţimea aproximativ egală. Mărimea urmelor depinde şi devârstă. Lungimea pasului este de circa 35 cm. Lamelele cornoase de la picioare se numesc popular vârzobi.Şi ei se imprimă pe ză pada moale.

Excrementele sunt bucăţi cilindrice de 4-5 cm lungime şi 5 până la 7 mm diametru, în care, iarna şi primăvara, la rotit, se văd ace de molid provenite din mugurii care constituie hrana în acel timp. Gr ămezilede pe sol indică arborele în care stă peste noapte cocoşul de munte.

ECOLOGIE

Biotopul cocoşului de munte îl constituie pădurile întinse de molid de la limita vegetaţiei forestiere (1200-1 500 m altitudine), cât mai puţin umblate de om şi mai puţin folosite pentru păşunat, deci liniştite şi maiferite de pericole. Precipitaţiile abundente de la această mare altitudine fac solul reavăn, uneori turbos, încare se dezvoltă o faună ce completează hrana vegetală a cocoşului de munte. în ţara noastr ă, asemeneacondiţii se găsesc numai la munte; în ţările nordice însă păduri cu caracteristicile de mai sus, populate cucocoşi de munte, se găsesc şi la şes.

În Europa este r ăspândit în Carpaţi, Alpi, teritoriile fostei URSS., ţările Scandinave, iar în număr maimic în Pirinei şi în Scoţia. De menţionat că, în ţările nordice este mai puţin frecvent decât cocoşul demesteacăn. Statisticile recoltei de vânat dovedesc acest lucru. în România se găseşte în tot lanţul Carpaţilor,mai abundent însă în Carpaţii R ăsăriteni. în judeţul Argeş este ceva mai rar, iar în Oltenia şi mai puţinfrecvent.

ETOLOGIE

Reproducerea. Împerecherea are loc, de regulă, între 15 aprilie şi 15 mai, dar vremea caldă în februarieşi martie o gr ă beşte, tot aşa cum cea rece o întârzie. împerecherea este în toi, de obicei, între 25 aprilie şi 5mai.

În această perioadă, cocoşul de munte de ambele sexe se adună în anumite puncte ale pădurii numite

băt ăi sau locuri de rotit. Ele sunt locurile de nuntă. Denumirea provine probabil de la faptul că masculii se bat între ei pentru femelă. Bătăile sunt por ţiuni de pădure de 5-10 ha, poieniţe, situate de obicei aproape delimita vegetaţiei forestiere, cu arbori de vârstă înaintată, cu variaţie de expoziţii şi forme de arboret;totdeauna locurile de rotit se găsesc în păduri cu arbori de vârste mari, uneori cu exemplare uscate. Cocoşiise adună la locul de bătaie seara, fie în zbor, fie pe jos. Găinile de regulă vin în zbor. Cocoşii dorm în arboriaproape de vârf, iar dimineaţa, cam cu o or ă înainte de a se face ziuă încep cântatul. în timpul rotitului,cocoşul îşi lasă aripile în jos, îşi desf ăşoar ă coada în evantai şi îşi întinde gâtul. După rotit, revine în poziţianormală. Pe semiîntuneric este greu de observat, deoarece culoarea penajului se confundă cu aceea aarboretului. Mişcarea îl tr ădează. Împerecherea are loc pe sol, după ce se luminează. Femela îşi face cuibul

pe pământ într-o adâncitur ă, uneori între r ădăcinile aparente ale unui arbore, în buruieni sau în afiniş. Depune6-10 ouă de culoare galbenă-roşcată cu pete brune. Ouăle au axa mare 57-59 mm, iar cea mică 39-42 mm.Incubaţia durează 27 de zile, iar puii sunt nidifugi. La ecloziune au corpul îmbr ăcat în puf galben, cu petenegre pe cap şi gât şi pete brune pe spate şi aripi. Cocoşul nu contribuie la creşterea puilor.

Hrana puilor constă din larve de furnici, insecte diferite şi larvele lor, râme, deci hrană animală. Hranaadulţilor este, de asemenea animală, în măsura în care o găsesc, apoi vegetală. în principal constă din afine,zmeur ă, mure şi alte fructe de pădure, precum şi din fire de iarbă şi seminţe de buruieni. Iarna, când astfel dehrană lipseşte, sunt nevoiţi să se mulţumească cu muguri de r ăşinoase, fapt ce se evidenţiază şi princonţinutul excrementelor. înghit şi pietricelele necesare sf ărâmării hranei.

Obiceiuri. Este pasăre de zi, excepţie f ăcând perioada de împerechere când este în activitate şi spreziuă. Vara se întâlneşte de regulă pe sol, dar iarna mai mult în arbori.

Este pasăre sedentar ă, deci fidelă locului de trai. Tăierea pădurii o sileşte însă să se mute. Zborul ei estegreoi şi are loc pe distanţă scurtă. Se aude de la depărtare mare, dacă vremea este liniştită. Constă din bătăidese din aripi urmate de planari.

Duşmanii cocoşului de munte sunt numeroşi. Primul şi cel mai mare pare a fi păşunatul, printulburarea locului de cuibărit şi distrugerea ouălor, de către câinii ce însoţesc oile. Cuiburile cu ouă pot fidistruse şi de mistreţi. După ecloziune, puii pot fi prinşi de vulpi, jderi, râşi. Mulţimea duşmanilor estedesigur cauza că, deşi nu se vânează mult, totuşi, efectivul nu creşte. în anul 1968, efectivul a fost de 10 500,



115

iar recolta în 1968 de 250 cocoşi, deci o recoltă mică în raport cu efectivul. în prezent, conform datelorfurnizate de lucrarea de evaluare a vânatului din primăvara anului 2000, efectivele au fost de cea 7 850 buc,iar recolta de cea 180 exemplare. După cum se poate observa, recolta continuă să fie mică comparativ cuefectivul (sub 2,5%).

Pentru protecţia acestui vânat, podoabă a munţilor, care nu cauzează nici o pagubă, măsurile ce seimpun ar fi oprirea păşunatului în locurile de cuibărit, reglementarea împuşcării şi intensificarea combateriidăunătorilor. Mai precis: vânătorii cercetează mai mult bătăile uşor accesibile şi astfel din acestea se scot

prea mulţi cocoşi. De aceea, ar fi necesar ă o planificare numerică a recoltei pe băt ăi, în funcţie de efectivulfiecăreia din acestea.

O bătaie nouă poate fi descoperită mergând pe urma cocoşului, lăsată pe ză padă proaspătă, în perioadaîmperecherii. Este o datorie a silvicultorilor să menţină locurile de bătaie, lăsând aici pădurea neexploatată.A rezerva 5-10 ha dintr-un complex de 1000-2000 ha nu poate constitui un prejudiciu prea mare din punct devedere economic.


Conform legii, vânătoarea este permisă în perioada 1 aprilie-15 mai, când are loc rotirea(împerecherea). Este îngăduită numai vânătoarea la cocoş, femelele fiind puse sub protecţia legii. Se cereatenţie la tras, deoarece cocoşul r ănit în aripă, se salvează' fugind şi, de regulă, nu mai poate fi găsit. Când, în

perioada rotitului, ză pada este mare, vânătorii nu pot urca la munte, iar rotitul se desf ăşoar ă netulburat.Vânătoarea de cocoşi de munte este una din cele mai pasionante datorită atât mediului în care are loc,

cât şi dificultăţii apropierii de cocoş. Cere însă vânătorului efortul de a urca până la golurile de munte.Vânătorul urcă spre bătaie după-amiaza, iar seara ascultă sosirea cocoşilor în bătaie. Sosirea este se

malată de zbor care se aude de la distanţă destul de mare. Cu această ocazie se face şi o recunoaştere aterenului. Apropierea şi retragerea din bătaie trebuie f ăcute cu cea mai mare atenţie, pentru a nu tulbura şialunga cocoşii adunaţi.

Peste noapte, vânătorul doarme într-o colibă în apropierea bătăii; cu o or ă înainte de a se face ziuă,trebuie să fie în bătaie. Şi de data aceasta, apropierea se face în linişte, fiind atent la fiecare pas. Se opreştedin când în când şi ascultă dacă nu cumva se aude aşa-zisul cântec al cocoşului. De reţinut este că, în timp cecântă, cocoşul nu aude, deci te poţi apropia de el. Dar încă înainte de a termina el ultima strof ă , trebuie să teopreşti în orice poziţie te-ai găsi şi să aştepţi să cânte din nou, pentru a mai putea face câţiva paşi. Apropiereade cocoş, până în bătaia armei, poate dura 15-30 minute. Se trage cu alice de 4 mm, sau mai bine cu glon ţ.Tirul nu este greu, deoarece pasărea stă pe creangă sau pe sol. Doar slaba luminozitate stânjeneşte precizia.Cocoşul împuşcat se transportă legat cu o sârmă trecută prin nări şi pus pe un băţ, aşa ca penele să nu i sedeterioreze până acasă, unde, de regulă, este naturalizat.

Pentru vânătoare este favorabil timpul senin, uscat. Un felinar sau o lanternă este indispensabilă înasemenea ocazii, pentru a ajunge până la locul de rotit, dar fireşte nu în timp ce ne apropiem de cocoş.

Familia Anatidae ( Anseridae) RAŢELE SĂLBATICE

Începem descrierea speciilor din acest ordin cu raţele sălbatice care, dintre toate speciile de vânat

acvatic, sunt cele mai importante pentru vânător, ca număr, ca frumuseţe a vânătorii şi ca valoare culinar ă.Cu ocazia practicării vânătorii la raţe, cad uneori specii pe care vânătorul nu le cunoaşte şi astfel el nuse poate bucura pe deplin de succesul său. Pentru a-i uşura identificarea lor, în cele ce urmează, va fi dată odescriere sumar ă a fiecăreia. În continuare se arată, pentru început, câteva caractere comune tuturor raţelor:

Sunt prolifice, depunând un număr mare de ouă (8-12).- Nu cuibăresc în colonii, ci individual.- Sunt păsări sociabile, tr ăind în stoluri mari. Pe apă, în căutarea hranei, speciile care au cam acelaşi

biotop se pot amesteca între ele, dar în zbor, stolurile sunt întotdeuna separate pe specii.- Identificarea speciilor este îngreuiată de coloraţia deosebită a masculilor şi femelelor, iarna şi

primăvara, ceea ce ar putea face pe cei neiniţiaţi să creadă că este vorba de specii deosebite, cât şi de faptulcă, vara, după nă pârlire, culoarea celor două sexe este apropiată.

-

La unele specii, cum este raţa sălbatică mare, sexele se deosebesc şi după glas.

După obiceiul pe care-l au de a se scufunda mai greu sau mai uşor, raţele se împart în două grupuri:a) raţe de suprafaţă sau înotătoare; b) raţe scufundătoare.



116

A. RAŢELE DE SUPRAFAŢĂ

Sunt următoarele: raţa mare, raţa pestriţă, raţa cârâitoare, raţa mică, raţa fluier ă-toare, raţa suliţar şi raţalingurar.

Se numesc raţe de suprafaţă din motivul că îşi caută hrana stând la suprafaţa apei; cercetează cu cioculfundul bălţii, vegetaţia din apă, mâlul. Nu se scufundă cu scopul de a căuta hrană , deşi au capacitate descufundare, ci r ămân tot timpul la suprafaţă; cel mult îşi aşază corpul în poziţie verticală, cu capul şi jumătate

din trup în apă, ca să poată cerceta o mai mare adâncime. Dat fiind acest mod de a se hr ăni, se înţelege că modul lor de tr ai este apa puţin adâncă de la marginile bălţilor, de iegulă acoperite cu trestie, papur ă, rogozşi altele. Când se ridică în zbor, nu aleargă pe suprafaţi apei, ci se înalţă direct, de pe locul unde au stat.Pleacă seara în căutarea hranei, cercetând balta sau câmpul şi se întorc dimineaţa. Se scufundă numai cândsunt ameninţate de vreun pericol şi nu se pot ridica în zbor (de exemplu, când sunt nă pârlite sau r ănite).Raţele de suprafaţă se deosebesc de cele scufundătoare şi prin ţinuta corpului pe uscat. Primele ţin trunchiulorizontal, secundele oblic. De reţinut că remigele secundare au pene viu colorate numite oglind ă.

RAŢA MARE ANAS PLATYRHINCHOS (L)

DESCRIERE

Date biometrice: lungimea totală 50-62 cm, aripa 23-28 cm, coada 8,2-9,5 cm, tarsul 4,4-4,6 cm, ciocul5,1-5,5 cm, greutatea 800-1 400 g. R ăţioul se deosebeşte de raţă nu numai prin mărime (raţa fiind mai mică),ci şi prin culoarea penajului. Astfel: la femelă culoarea penajului este brună-gălbuie cu pete brune închis,asemănătoare cu mediul în care cuibăreşte (stuf, iarbă uscată); r ăţoiul este mult mai viu colorat şi anume deun verde metalic, pe cap şi gât, având şi un guler alb, sur-gălbui deschis pe spate, pieptul brun închis, coadaneagr ă cu vârful alb. De notat că cele două pene negre de la mijlocul cozii sunt îndoite în sus în formă deinel. Important semn distinctiv este oglinda aripii, care la ambele sexe este de culoare albastru-închis, avândmarginile dinainte şi dinapoi tivite cu câte o dungă albă şi una neagr ă. Deosebirea în culoarea penajului lacele două sexe şi la tineret, este neînsemnată vara. în timpul nă pârlirii, dar este pronunţată iarna, în timpulîmperecherii. Ciocul r ăţoiului este galben-verzui, iar al femelei cenuşiu-gălbui având o dungă roşie-gălbuie.Picioarele sunt gălbui-roşietice. în perioada nă pârlirii, r ăţoiul nefiind capabil de zbor, caută să se apere deduşmani ascunzându-se în desişul din apropiere.

Longevitate: 11 ani.Glasul r ăţoiului este caracteristic, r ăguşit; al femelei este un „mac-mac" deschis şi puternic, auzindu-se

de la distanţă.

ECOLOGIE

Biotopul raţei mari îl constituie bălţile cu vegetaţie, puţin adânci. Populează aproape toate bălţile dinţar ă, fiind mai frecventă în bălţile Dunării şi în Deltă. în timpul iernilor uşoare, raţa mare r ămâne la noi totanul deci are comportare de pasăre sedentar ă; în iernile grele, când şi ultimul ochi de apă a îngheţat, estenevoită să migreze în ţări mai sudice, revenind primăvara. în acest caz este considerată oaspete de var ă. Partedin raţe se mută dintr-un loc într-altul în căutarea hranei, f ăr ă să se poată stabili o regulă în această privinţă.Iarna, pe ger mare, când bălţile şi râurile din regiunea de câmpie îngheaţă, raţele care n-au plecat spre sud

caută ochiurile neîngheţate din pâraiele de munte sau din izvoarele calde din alte păr ţi. în aceste din urmă cazuri, se comportă ca pasăre eratică. în cazurile când pleacă spre sud, se înapoiază primăvara foartedevreme, îndată ce apar primele ochiuri de apă f ăr ă gheaţă.

Este cea mai r ăspândită, cea mai cunoscută şi cea mai importantă dintre raţele întâlnite în ţara noastr ă.

ETOLOGIE

Se poate afirma că, de regulă, raţa mare este monogamă, de aceea primăvara se poate vedea în perechi:r ăţoi şi raţă. Numai în rare cazuri, r ăţoiul umblă şi după alte raţe decât perechea lui. Nefiind deci o specie

poligamă, părerea unor vânători că prin împuşcarea, pe cât este posibil, numai a r ăţoilor, se ajută înmulţirea,este f ăr ă temei. Totuşi înclinăm spre creşterea numărului femelelor.

În ce priveşte amplasarea cuibului, raţa mare arată o deosebită capacitate de adaptare: prefer ă

scorburile arborilor (sălciilor), dar la nevoie îl face şi în stuf ărişuri şi chiar în semănături de cereale, grupuride măr ăcini etc. Dar, cu cât scorburile se împuţinează mai mult, pentru a face loc arboretelor cu

productivitate mai mare, cu atât se înr ăutăţesc şi condiţiile de cuibărit ale raţei mari. Cuibul este construit din



117

materialul găsit în apropiere şi că ptuşit cu iarbă uscată, frunze uscate, pene. în timpul clocitului, când raţa păr ăseşte cuibul pentru un timp, spre a se hr ăni, ea acoper ă ouăle cu câteva fire de iarbă şi cu pene. Fireşte,acest lucru nu este posibil când pleacă speriată sau alungată. La sfâr şitul lui martie şi începutul lui aprilie,mai devreme în sud-vestul ţării şi mai târziu în nord, femela începe ouatul, depunând de regulă 9-15 ouă, şianume, zilnic câte un ou, iar la ultimul sau penultimul ou începe clocitul. Ouăle au dimensiunile medii de 56x 40 mm şi o greutate de 50-70 g. Culoarea lor este ca a raţelor domestice; verzui-deschis. Incubaţia durează 24-26 zile; cloceşte numai femela. în acest timp, r ăţoiul stă prin apropierea cuibului, eventual caută alte raţe

pentru a le fecunda, dar pe cea care cuibăreşte nu o deranjează. După ecloziune, de obicei, se întoarce lafamilia lui şi r ămâne aici cel puţin atâta timp cât nă pârlitul nu-i permite să zboare.

Puii, după ecloziune şi uscare, păr ăsesc cuibul şi îşi urmează mama pe apă, fiind capabili nu numai să înoate, ci să se şi scufunde. Coborârea puilor din scorburile copacilor se face fie pe picioare, eventual prinrostogolire pe trunchi la vale, dacă acesta este înclinat, fie chiar prin salt, dacă înălţimea nu este prea mare.S-a observat că femela coboar ă puii şi în cioc, dar nu se poate spune că aceasta este regula. Puii devincapabili de zbor cam la vârsta de 8 să ptămâni.

Dacă prima pontă a fost distrusă, femela va oua o a doua serie de ouă, de data aceasta mai puţine (pontade înlocuire). Se înţelege că în acest caz puii vor fi întârziaţi în dezvoltare. Se susţine că, în mod excepţional,raţa poate avea şi două ponte pe an.

Este o pasăre sociabil ă. Raţa mare este pasăre omnivor ă. Hrana vegetală constă din plante pe care le culege din apă, precum şi

din seminţe şi gr ăunţe de cereale pe care le adună de pe câmp; cea animală constă din insecte şi larvele lor,viermi, melci şi alte animale acvatice mici. Raţa mare dă dovadă de o mare capacitate de adaptare şi în

privinţa hranei. Pagubele produse sunt cu totul neînsemnate. Ceva mai mari ar putea fi în lanurile din apropierea

bălţilor des populate cu raţe clocitoare, precum şi în orezarii. Duşmanii raţei mari sunt ciorile cenuşii, gaia de trestie, dar mai ales omul, prin secarea bălţilor şi

culegerea ouălor. Pagube se produc şi prin incendierea stufului, lipsind raţele de adă post în perioadacuibăritului şi, eventual, arzându-le cuibul. în anul 1967, recolta de raţe sălbatice (toate speciile) a fost de42000 exemplare.


Perioada legală de vânătoare a raţelor sălbatice mari este 15 august - 28 februarie.Se aplică următoarele metode de vânătoare, care însă nu sunt specifice numai raţelor mari, ci şi altora -

oaspeţi de var ă: Apropiatul, vânătorul mergând prin apă, pe mal sau cu barca.În bălţile cu adâncime mică, vânătorul echipat corespunzător, merge prin apă cu puşca gata de tras şi

încearcă să doboare raţele ce se ridică în apropiere. Trebuie mers f ăr ă zgomot, ceea ce nu este uşor cândcizmele intr ă în mâl. Şansele sunt mici căci, după primul foc, va fi şi mai greu să se apropie. Dacă vânătorulnu vrea să intre în apă sau nu poate, apa fiind adâncă, el poate trage şi de pe mal, furişându-se în jurul

bălţilor, adă postit de stuf, sau de-a lungul râurilor, de după sălcii. La râuri, şansa creşte în noiembrie-decembrie, când bălţile prinzând gheaţă la suprafaţă, raţele mari sunt obligate să se refugieze în râurile careîncă n-au îngheţat. Vânând de pe mal, este nevoie de câine de aport, altfel majoritatea raţelor împuşcate se

pierd. Cu rezultate mult mai bune se poate practica apropiatul din barcă, în bălţile cu stuf, adânci, când se poate circula cu barca. Vânătorul stă la mijlocul bărcii, cât mai jos (pe stuful aşternut pe fundul bărcii), ca să aibă stabilitate. Stă cu faţa spre direcţia de mers, iar barcagiul în spatele lui. în acest fel poate trage şi în faţă şi în cele două laturi. Cu barca se parcurg marginile de stuf, în linişte, şi se trage în raţele care se ridică dedupă peretele de stuf. Favorabile sunt bălţile în care pâlcurile alternează cu ochiuri de apă, iar nu cele care ausuprafeţe mari cu stuf compact. Se mai cere ca barca să se deplaseze în linişte, să nu se audă clipocitullopeţilor. Tirul nu este greu, dacă se prinde momentul când raţa se ridică. Se înţelege că se poate trage şi înraţele care zboar ă pe deasupra bărcii. La această metodă, un vânt uşor e favorabil, deoarece acoper ă zgomotul f ăcut, f ăr ă voie, de vânător şi de barcă.

Pânda are mai multe procedee:- În august-septembrie, vânătorii aşteaptă raţele în miriştile de orz sau grâu, situate nu departe de baltă,

adă postiţi după clăile de snopi, iar în lipsa acestora, în gropi f ăcute din timp. Pentru acest procedeu, trebuieidentificate lanurile cercetate de raţe. Se împuşcă mai cu seamă raţe mari.

-

Vânătorii stau la pândă pe malul apei sau în baltă, seara, când raţele păr ăsesc balta şi se duc în terenulagricol în căutarea hranei sau dimineaţa, când se înapoiază, în ambele cazuri, vânătorul trebuie să steaadă postit de vedere şi să cunoască punctele de trecere.



118

-

Prin folosirea raţelor momeală, confecţionate fie din lemn, fie din cauciuc, ancorate pe apă, cu un parintrodus în apă sau, simplu, legate de stuf. Se aşază la 3-4 m una de alta. Cu cât vor fi mai multe, cu atât va fimai bine. Vânătorul stă, bine camuflat, la 20-30 m, fie în barcă, fie pe o insulă de pământ sau plaur. Raţele-momeală vor atrage raţe din specia care seamănă cu ele. Acestea vor căuta să se aşeze în apropierea lor.Vânătorul va trage atât în zbor, când se apropie, cât şi pe apă (dacă vrea). Camuflajul trebuie să fie bun,fiindcă raţele care rotesc sunt foarte atente. Vânătorul, folosind o chemătoare, poate imita glasul raţei femele.Este un mijloc de atracţie în plus. în loc de raţe artificiale, se pot folosi, cu şi mai mult succes, raţe domestice

femele, de culoarea celor sălbatice, puse pe apă, legate de picior, pe durata partidei de vânătoare.În lipsă de alte raţe momeli, se folosesc primele raţe împuşcate, aşezându-le pe apă şi proptindu-le ca

să aibă o poziţie cât mai naturală. Prin urmare, se foloseşte orice mijloc de a atrage raţele din zbor,inspirându-le încredere, să se aşeze în punctul dorit de noi.

Etica vânătorească cere ca raţele să se vâneze numai în zbor; legea însă nu opreşte împuşcarea pe apă.- În fine, se poate sta la pândă şi în oricare punct al bălţii, pe o insulă de pământ sau plaur, eventual în

barcă, bine camuflaţi. Se poate folosi şi o colibă improvizată cu luni înainte. Astfel se aşteaptă seara şidimineaţa, zborul raţelor care se produce din diferite cauze: deranjate de alţi vânători sau de pescari, căutarede hrană etc. Există anumite puncte din baltă, cunoscute pentru frecvenţa raţelor în zbor.

Goana. Vânătorii stau pe mal, bine camuflaţi, în acea parte a bălţii, pe unde se ştie că îşi au direcţia dezbor raţele deranjate. Câţiva gonaşi intr ă în apă şi gonesc raţele spre vânători. Pot să intre în apă şi vânătorii.Această metodă se practică numai în bălţile puţin adânci din interiorul ţării, în august, început de septembriecând apa este încă destul de caldă. Eventual, goana se poate face şi din bărci. Se cere atenţie când se trage,mergând prin apă, deoarece unghiul sub care alicele ating apa fiind mic, ele pot ricoşa.

Cu privire la vânătoarea de raţe sălbatice, se mai menţionează următoarele:- Primăvara, perioada pasajului de raţe este mai scurtă decât cea de toamnă, mai cu seamă după iernile

prelungite. In acest caz, dacă după zile friguroase, vremea se încălzeşte brusc, pasajul va fi scurt, dar masiv;invers în anii cu ierni uşoare.

-

Primăvara, vânătoarea este mai atractivă, atât din cauză că penajul păsărilor este mai viu (de nuntă),cât şi pentru că păsările, speriate de vânători în timpul migraţiei din august până în martie, sunt mai greu deapropiat, tirul fiind mai dificil.

- Primăvara sunt în mişcare nu numai dimineaţa şi seara, ci, deseori, şi ziua însă frecvenţa este maislabă; toamna se pot vedea mai mult seara şi dimineaţa.

-

Pe timp de ceaţă şi când plafonul de nori este mai jos, raţele zboar ă la înălţime mică. Invers când estesenin şi liniştit.-

Consider ăm împuşcarea raţelor iarna, în ultimul lor refugiu ce le-a mai r ămas - pâraiele de munte şiizvoarele ce nu îngheaţă, zise calde, contra eticii vânătoreşti.

La raţe, randamentul bun se obţine cu o armă de calibru 12, cu bătaie concentrată, deoarece, în general,se trage departe. Se folosesc alice de 3 mm la raţele mari, raţe pestriţe, cu ciuf şi de 2 1/2 mm la sarsele, raţaroşie. Tr ăgând cu alice mărunte, în raţe mari, ele ar putea să cadă, însă, de obicei, se ascund sau se scufundă şi nu se mai găsesc. Se pierd astfel multe piese.

Vânătorul nu trebuie să tragă în stol, ci să ochească una din raţe. Să nu tragă la distanţă mare, deoarecestrică multe cartuşe, f ăr ă efect. Tirul este mai uşor când raţa se ridică din stuf; este mai greu de tras din fa ţă şimai uşor în spate. în ce priveşte speciile, sunt mai uşor de împuşcat raţele mari; tirul cel mai dificil este lasarsele şi raţe mici.

Nu este corect să se împuşte puii incomplet dezvoltaţi.

B. RAŢELE SCUFUNDĂTOARE

Se numesc astfel din cauză că modul lor principal de căutare a hranei este scufundarea în apă, prinzândcu ciocul vegetaţie acvatică submersă, eventual şi animale acvatice mici. Dar acest mod de procurare a hraneinu este exclusiv: caută şi la suprafaţă, cu ciocul în apă.

-

Construcţia corpului este adecvată pentru scufundare: picioarele relativ lungi şi puternice, aşezateaproape de coadă, apte pentru înot. Din această cauză, pe uscat, nu ţin corpul orizontal ca cele de suprafaţă,ci oblic. Pe uscat merg greu; de altfel, se feresc să iasă din apă.

- La degetul posterior, au o membrană destul de lată, ceea ce constituie un semn sigur de apartenenţă lagrupa scufundătoarelor; cele de suprafaţă nu o au. Degetele mijlociu şi exterior au aceeaşi lungime.

-

Când plutesc pe apă, corpul lor intr ă mai adânc, ca şi când ar avea greutatea specifică mai mare;coada aproape se târ ăşte pe apă, în timp ce la cele de suprafaţă, ea este îndreptată în sus.-

La aripi, nu au oglinzi colorate viu, lucitoare.



119

-

Aripile sunt scurte încât pentru a se menţine în zbor trebuie să bată des din aripi. Din cauza scurtimiiaripilor, chiar şi ridicarea de pe apă se face mai greu, fiind nevoite să alerge câţiva paşi pe suprafaţa apei şi să

bată din aripi. Dar odată ridicate în zbor de migraţie, pot parcurge distanţe însemnate, cu viteză destul demare.

-

în hrana lor, animalele acvatice ocupă un procent mai mare decât plantele, deci invers ca la ra ţele desuprafaţă.

-

Activitatea şi-o desf ăşoar ă mai mult ziua, f ăr ă să fie întreruptă totdeauna noaptea, în timp ce cele de

suprafaţă sunt păsări de crepuscul şi de noapte.-

Biotopul lor îl constituie lagunele, ţărmul mării şi bălţile interioare cu suprafaţă mare, care să aibă şiluciu de apă f ăr ă vegetaţie. Totuşi tr ăiesc şi în stuf, la adă post. Adâncimea nu trebuie să fie prea mare, cinumai atât cât ele să poată atinge fundul când se scufundă (1-3 m, chiar până la 5 m).

Dintre raţele scufundătoare, cele mai frecvente sau relativ frecvente, vor fi descrise în continuare.

RAŢA ROŞIE AYTHYA NYROCA (GULD) NUMITĂ ŞI RAŢĂ CU OCHI ALBI

Coloraţia ambelor sexe este cam aceeaşi: cap, gât şi piept castaniu închis, subcaudalele albe, ciocalbastru cenuşiu, picioarele cenuşii. Irisul masculului este alb, de unde şi numele popular; cel al femelei estemai închis. La r ădăcina ciocului, culoarea nu este niciodată albă.

Date biometrice: lungimea: 39-43 cm; aripa: 18-20 cm; coada: 6,3-7 cm; tarsul: 3,2-3,5 cm; ciocul:4,5-4,8 cm. Soseşte în martie şi pleacă în noiembrie. Cazurile din afara acestei perioade constituie excepţii.Este puţin sociabilă. Zboar ă în grupuri mici. Mare parte cloceşte la noi. Cuibul şi-1 fac în scorburi, dar înlipsa acestora, în stuf sau pe plaur. Depune 8-12 ouă de circa 52-38 mm şi 40 g. Incubaţia durează 25-28 zile.Hrana, vara mai mult vegetală, iar spre iarnă predomină cea animală. Durata scufundării: 25 secunde.

Biotop: în primul rând în Deltă şi bălţile Dunării, dar şi în restul ţării. Este una dintre cele maifrecvente raţe.

RAŢA CAP CASTANIU - AYTHYA FERINA (L)

Masculul: capul şi gâtul castaniu, de unde şi numele; pieptul aproape negru, spatele şi laturile cenuşiideschis; ciocul cenuşiu, iar la vârf şi la r ădăcină negru; picioarele cenuşii; oglinda cenuşie cu brun,amestecat. Femela: cap şi partea anterioar ă a corpului brună (planşa IV).

Date biometrice: lungimea: 43-46 cm; aripa: 21-24; coada: 7-8 cm; tarsul: 4-4,3 cm; ciocul: 4-4,4 cm.Soseşte în februarie-martie, îndată ce se dezgheaţă bălţile. Parte cloceşte la noi, parte pleacă spre nord

şi se întoarce în octombrie-noiembrie. Se ridică greu de pe apă. Cuibul îl face în scorburi, iar în lipsa acestoraîn stuf sau pe plaur. Depune 8-10 ouă, de 63^44 mm, iar incubaţia durează 23-26 zile. Hrana, vara mai multvegetală, iar spre iarnă predomină cea animală. Se scufundă 1-2 m, chiar şi 4 m şi stă sub apă 25-30 secunde.

Biotop: prefer ă apele dulci. Este r ăspândită în Deltă şi bălţile Dunării. Mai puţin frecventă ca cea cuochi albi. Are carne foarte gustoasă.

GÂŞTELE SĂLBATICE

Sunt păsări cu gâtul mai lung şi mai gros decât al raţelor sălbatice. Ciocul este gros la r ădăcină,

puternic şi astfel conformat încât să poată rupe ierburi de pe câmp şi semănături de cereale r ăsărite. Penajuleste la fel colorat la ambele sexe. Membrana de înot cuprinde trei degete, al patrulea fiind liber. înoat ă şimerg bine pe uscat, dar se scufundă greu; numai dacă sunt r ănite intr ă total în apă.

Sunt păsări sociabile şi atente, formând cârduri mari. Auzul şi văzul sunt foarte dezvoltate. Fac multzgomot. Deşi sunt păsări acvatice, viaţa lor este strâns legată de câmp, unde ies să-şi adune cea mai mare

parte din hrană. Peste noapte stau şi dorm pe apă, iar ziua ies la câmp pentru a paşte ierburi, plante de nutreţ sau semănături de grâu şi orz, deci invers ca raţele. După ce acestea s-au copt, mănâncă gr ăunţe. Dacă suntderanjate, nu mai pot respecta ordinea aceasta, ci sunt nevoite să se întoarcă pe apă şi în cursul zilei şi să iasă la câmp, uneori, şi noaptea.

Se ridică în zbor cu uşurinţă atât de pe uscat cât şi de pe apă. Zboar ă în forma literei V întoarsă, uneoriaşezate în linie oblică faţă de direcţia de zbor. Ţin gâtul întins, fâlfâind rar şi uniform din aripi.

Gâştele întâlnite în

ţara noastr

ă fac parte din dou

ă genuri: Anser

şi Branta. Genul Anser cuprinde gâsc

ă

de var ă, gârlita, gârlita mică şi gâscă de semănătur ă. Gâştele au culoarea generală sur ă, sunt mari la corp;frecvente şi importante din punct de vedere vânătoresc. în genul Branta, intr ă gâşte în care predomină culoarea neagr ă şi albă, sunt mai mici la corp, apar rareori, deci şi importanţa lor este mai mică.



120

GÂSCĂ DE VAR Ă ANSER ANSER (L)

DESCRIERE

Este cea mai mare dintre gâştele întâlnite în ţara noastr ă, cântărind 3-4 kg. Culoarea generală a penajului este cenuşie-brună, mai deschisă pe gât şi cap şi mai închisă pe spate, unde are şi dungitransversale albe. Subcaudalele sunt albe. Ciocul este de culoarea cărnii, bătând în galben (nici o parte a lui

nu are culoarea neagr ă); picioarele au tot culoarea cărnii. Nu are pete închise pe abdomen.Din ea se trage gâscă domestică.

Între mascul şi femel ă nu este deosebire la culoarea penajului. Este pasăre monogamă , perechileformându-se încă din toamnă.

Sim ţ urile: văzul şi auzul sunt dezvoltate, motiv pentru care apropierea de cârdul de gâşte este dificilă.

ECOLOGIE

Biotopul ei sunt lacurile mari cu stuf, mlaştinile, confluenţa râurilor cu marea, cu condiţia ca înapropierea acestora să existe terenuri cultivate cu plante de nutreţ, cereale sau cel puţin fâneţe.

Este r ăspândită pe lacurile şi bălţile mari din ţar ă, dar mai cu seamă pe cursul inferior al Dunării şi înDeltă. Primăvara soseşte la sfâr şitul lui februarie, începutul lui martie, în funcţie de starea timpului, iar

toamna grosul pleacă în octombrie şi se termină în noiembrie. Parte r ămân să cuibărească la noi, parte, după o scurtă odihnă şi hr ănire în bălţile noastre bogate în hrană, îşi continuă drumul spre nord, în ţărileScandinave şi fosta U.R.S.S., unde vor cuibări. Deci, pentru ţara noastr ă, gâscă de var ă este atât oaspete devar ă cât şi pasăre de pasaj.

ETOLOGIE

Reproducerea. Este singura specie de gâscă ce cuibăreşte la noi. Vârsta maturităţii sexuale o atinge ladoi ani f ăr ă 1-2 luni. Exemplarele care r ămân să cuibărească în ţara noastr ă se grupează în perechi şi începsă-şi construiască cuibul în stuf, pe pământ uscat şi mai ridicat, în locuri cât mai liniştite şi ferite de duşmani.S-au găsit cuiburi de gâscă de var ă şi în sălcii scorburoase. Cuibul îl construieşte femela, cu material adunatdin apropiere. Partea lui inferioar ă constă din material mai mare (trestie, papur ă etc), urmează apoi material

mai mărunt şi, în fine, este că ptuşit cu puf fin, penele femelei. Ouatul începe în a doua jumătate a lunii martieşi continuă în aprilie. Depune, în medie, 5-8 ouă, cele tinere mai puţine, cele adulte mai multe, chiar 12-14,care au dimensiunile de 89x57 mm şi o greutate de 150-160 g. Incubaţia durează 28-29 zile. în perioadaclocitului, masculul stă nu departe de cuib şi la nevoie apăr ă femela şi ouăle de eventualii duşmani, în specialciorile cenuşii. Pe durata clocitului, femela păr ăseşte cuibul zilnic ca să se hr ănească şi să facă mişcare, încare timp acoper ă ouăle cu un strat rar de puf. După 1-2 zile de stat în cuib, puii sunt conduşi de părinţi încăutarea hranei, nu departe de cuib, pe apă sau pe uscat. După ce au devenit capabili de zbor, ei îşi pot însoţi

părinţii pe semănăturile de pe câmp.Câteodată însă cuiburile sunt f ăcute în lacuri şi bălţi mai mici, apropiate, bogate în stuf şi papur ă, mai

apte pentru cuibărit. N ă părlitul începe în iunie. Remigele cad într-o perioadă scurtă, iar până cresc cele noi, gâştele sunt

incapabile de zbor, deci nu pot ieşi pe câmp şi trebuie să se mulţumească cu hrana pe care o găsesc în baltă.

Sunt păsări sociabile, adunându-se în cârduri mari. Hrana este, în majoritate, vegetală, constând din iarbă crudă de pe fâneţe, plante furajere cultivate, iar

toamna şi primăvara devreme, din grâu şi orz verde. Are ciocul astfel conformat încât să poată paşte cuuşurinţă, rupând iarba. Numai cât timp puii sunt mici şi este obligată să-i însoţeacă în jurul cuibului sau pe

baltă, precum şi în perioada nă pârlirii, cât nu pot zbura. Hrana le este, în parte, animală, iar cea vegetală o iaude pe baltă. în timpul cât lanurile de grâu şi orz sunt coapte sau chiar secerate, iar snopii puşi în că piţe(cruci), gâştele pot face pagube, deoarece vin în număr mare şi consumă gr ăunţele. Se înţelege că astfel de

pagube cauzează numai în apropierea acelor lacuri şi bălţi în care gâştele cuibăresc.Este pasăre de zi şi numai dacă este deranjată, iese şi noaptea în căutare de hrană.Recolta anuală se cifrează la 4000-5000 gâşte, în care intr ă şi gârliţele. Pentru a ne da seama de

valoarea economică şi sportivă a acestei specii, se aminteşte că ea reprezintă ca număr 14%, iar ca greutate35% din aceea a ra

ţelor s

ălbatice.

Duşmanii gâşiei sălbatice sunt: cioara grivă, care îi consumă ouăle, r ă pitoarele cu păr şi pene, care îiatacă puii şi, în fine, şi în cea mai mare măsur ă, omul care îi culege ouăle pentru a le consuma, iar prinîndiguiri distruge biotopul favorabil.



121

Pentru protecţia acestei păsări, ar trebui luate măsuri de apărare în locurile de cuibărit, iar împuşcareaei să se facă cu măsur ă.


Perioada legal ă de vânătoare este 15 august - 28 februarie. Vânătoarea de gâşte sălbatice va fi tratată aici - în linii mari - pentru toate speciile ce trec prin ţara noastr ă.

Cel ce vrea să vâneze gâşte sălbatice trebuie să ştie că are de-a face cu păsări extrem de vigilente; prinurmare, trebuie să aibă o îmbr ăcăminte asemănătoare mediului. Apropierea de ele să fie f ăcută cu mare precauţie, iar la pândă să stea bine camuflat şi să nu mişte. La acest fel de vânătoare, greutatea nu constă întirul propriu-zis, deoarece viteza de zbor a gâştii nu este prea mare, iar direcţia este în linie dreaptă, cidificultatea este de a reuşi să ai gâştele în bătaia armei. Mai trebuie să se ştie că, spre deosebire de raţe,gâştele stau noaptea pe baltă sau pe grindurile din cuprinsul bălţii, iar în căutarea hranei merg ziua.

Dintre speciile de gâşte care pot fi întâlnite în ţara noastr ă, numai două interesează din punct de vederevânâtoresc: gâscă de var ă, care este cea mai mare şi care cloceşte la noi şi gârliţa care este pasăre numai de

pasaj.Se vânează în felul următor:

La pând ă pe balt ă , seara, când gâştele se întorc de la câmp. Trebuie cunoscut locul unde stau ele înmod obişnuit, ceea ce, se poate realiza prin observaţii f ăcute câteva zile în şir, având grijă ca în acest timp să

nu fie deranjate. In locul respectiv, vânătorul stă la pândă pe grind sau pe baltă, în barcă, pe cât posibilcamuflat în stuf. Totuşi, în cazul de faţă, camuflajul are mai mică importanţă decât ziua, căci gâştele sosescaproape de a se întuneca şi chiar după ce s-a întunecat. Tirul este uşurat dacă silueta gâştii se proiectează pefondul deschis al cerului.

Pânda pe uscat , când gâştele zboar ă dimineaţa spre câmp. Se înţelege că şi de data aceasta trebuiecunoscute, cât mai precis posibil, locurile de trecere, încât gâştele să ajungă în bătaia eficace a armei.Camuflajul, în acest caz, este o condiţie pentru reuşită. Se alege un grup de măr ăcini, o porumbişte, un pâlcde stuf, sau orice alt adă post. Locul de pândă să fie cât mai aproape de baltă. Se trage atât la zborul dedimineaţă cât şi la cel de sear ă. Vânătorul vine aici înainte de a se face ziuă, iar seara înainte de a se întuneca.Uneori, gâştele după ce s-au săturat dimineaţa, se întorc la baltă şi după ora 10.

Pânda pe lanul unde se lasă gâştele pentru hrană. În august, gâştele se lasă pe mirişti (unde acesteaau r ămas neîntoarse) sau unde sunt clăi (că piţe) de grâu. în octombrie-noiembrie, vin la grâul r ăsărit şi pasc.

în acest fel cercetează lanurile situate nu departe de baltă. La practicarea acestei metode existenţa adă postuluieste de mare importanţă. Dacă nu există unul natural, trebuie f ăcută o groapă. Locul ei trebuie ales acolounde se lasă gâştele, ceea ce se poate afla fie după excrementele r ămase pe teren, fie prin observaţii directe.Groapa are diametrul de circa 1 m, iar adâncimea atât cât să poată încă pea omul şezând, şi cu capul aplecat.Se recomandă să fie f ăcută aşa fel încât să nu se observe vreo modificare faţă de mediul înconjur ător, deci

pământul să fie împr ăştiat pe mare distanţă, încât să se piardă. în nici un caz să nu fie lăsat pe margineagropii. Cele de toamnă să fie f ăcute o dată cu aratul, semănat grâu în jurul lor, încât să nu se vadă nimicdeosebit; gropile din mirişti trebuie camuflate cu brazde de mirişti aduse din altă parte. în terenurimlăştinoase sau în cele în care apa freatică este aproape de suprafaţă, se folosesc butoaie cărora li s-a scos uncapac, iar cu capătul înfundat se îngroapă ca să nu se vadă nimic din ele la suprafaţa solului. Butoiul dacă este bine încheiat, permite vânătorului să stea la pândă f ăr ă a se uda. Locurile de pândă bune merită această cheltuială.

Vânătorul intr ă în groapă înainte de a se face ziuă. Gâştele îşi anunţă sosirea prin glasul lorcaracteristic, încât vânătorul este prevenit. Se trage numai când gâştele sunt aproape de sol, când zborul estemai lin, iar tirul mai uşor. Este o greşeală să te ridici în picioare la primele gâşte sosite şi să tragi din faţă.Tirul din spate are efect mai bun, căci gâscă nu se mai înalţă în zbor, iar alicele str ă bat mai uşor penele. Caadă post natural să nu se aleagă un arbore cu coronament mare, deoarece acesta împiedică vederea.

Eficienţa vânătorii la pândă poate fi sporită dacă primele gâşte împuşcate sunt folosite drept momeală.Li se introduce prin cioc, o sârmă de 3-4 mm diametru, apoi se îndoaie gâtul încât pasărea să aibă o poziţienaturală. Gâştele astfel pregătite se aşază pe teren la 30-40 m de groapă, la 5-6 m una de alta, iar dacă estevânt, se fixează aşa ca vântul să bată de la vânător spre gâ ştele-momeal ă. Gâştele aterizează cu vântul înfaţă; ele vor veni deci din partea unde stau momelile, iar nu peste capul vânătorului. în acest fel, groapa nu vafi observată.

Gârli ţ ele, de obicei, se împuşcă mai uşor lângă diferite smârcuri de pe câmp. Gropile se fac la

marginea acestora. în aceste gropi, de obicei, se introduc butoaie.Pe ceaţă şi nori, gâştele zboar ă jos. Când este vânt, iar pe baltă se formează valuri, gâştele seîngr ămădesc lângă mal, la adă postul stufului.



122

Apropiatul de gâştele de pe câmp , în bătaia armei de alice este, practic, imposibilă. Cel mult cu o armă ghintuită bună s-ar putea doborî de la 150 m.

Este necesar ă o armă cu bătaie concentrată, calibru 12. Se folosesc alice de 4 mm la gâscă de var ă şi3½ la gârliţă. Nu se trage din faţă, deoarece penele de pe piept constituie un scut bun. Focul din faţă poateavea efect dacă a nimerit în cap sau în gât. Mai bine este să laşi gâscă să-ţi treacă peste cap şi să tragi dinspate sau în diagonală.

Vânătoarea de gâşte nu este uşoar ă. Dar piesa o dată doborâtă r ăsplăteşte ostenelile, nefiind un vânat de

toate zilele.

OCROTIREA ŞI ÎNGRIJIREA VÂNATULUI

OCROTIREA VÂNATULUI. Prin ocrotire şi îngrijire a vânatului se înţeleg măsurile ce trebuie luate, pentru sporirea efectivelor de vânat până la cele optime, pe de o parte, şi pentru ridicarea sau cel puţinmenţinerea calităţii acestora, pe de alta. Tot în această noţiune se cuprinde şi protecţia mediului (pădure, apă,teren agricol), dat fiindcă, acesta influenţează puternic dezvoltarea vânatului.

In mod curent, în practică, când se spune ocrotire, se înţeleg şi măsurile de îngrijire a vânatului. Dacă problema este analizată mai bine, se constată că noţiunile de ocrotire şi îngrijire cuprind lucr ări deosebite.Astfel: prin ocrotire, se înţelege apărarea vânatului de duşmanii lui: d ăunătorii animali şi omul. Noţiunea deîngrijire cuprinde alte lucr ări: îmbunătăţirea mediului (culturi pentru vânat, remize), hrana complementar ă pe

timp de iarnă, selecţia, prevenirea bolilor şi altele. Deci, în acest caz, este vorba de o intensificare agospodăririi terenurilor de vânătoare, pentru mărirea efectivelor şi sporirea calităţii lucr ărilor de cultur ă avânatului.

In etapa actuală a dezvoltării economiei vânătoreşti, ocrotirea trebuie să ocupe un loc de frunte. într-adevăr, în timp ce recoltarea se face destul de intens, datorită pasiunii vânătorilor, ocrotirea este mai puţinatractivă, pentru majoritatea acestora şl pe lângă aceasta, necesită şi unele sacrificii materiale. Rezultatul este unefectiv de vânat ner ă pitor mult sub posibilităţile naturale ale terenului. Acest lucru a fost scos în eviden ţă, înrepetate ori, la biologia speciilor de vânat, când s-a f ăcut comparaţie între efectivul real şi cel optim. Pe liniaîngrijirii, este şi mai mult de f ăcut, selecţia, îmbunătăţirea mediului fiind încă la începutul lor. Chiar şi hranacomplementar ă necesită amelior ări, atât în ce priveşte calitatea şi cantitatea, cât şi modul de aşezare pe teren.Concret, obiectivele imediate privind gospodărirea fondului nostru cinegetic pot fi rezumate astfel:

-

Sporirea efectivelor de vânat pe toate categoriile de fonduri până la cele optime, deoarece numai aşava putea fi folosită, integral, capacitatea de producţie a mediului.

-

Efectivele optime odată obţinute, trebuie vegheat ca ele să r ămână la acelaşi nivel cantitativ. Apoi, prin selecţie cu arma, la speciile la care acest lucru este posibil, să se extragă ceea ce nu este calitativ, încâtefectivul ce va r ămâne să fie compus numai din exemplare de valoare. Din moment ce există o limită maximă de efectiv, dictată, pe de o parte, de armonia ce trebuie să existe între vânat şi ramurile principale defolosire a solului: pădurea şi culturile agricole, iar pe de altă parte de interesul ca acest efectiv să fie compusnumai din indivizi de valoare, trebuie urmărit ca fiecare loc în efectiv să fie ocupat de un vânat de calitateridicată. Hrana şi adă postul să fie folosite de vânat valoros, şi nu de exemplare de selecţie din care nu potrezulta indivizi purtători de trofee valoroase.

SPORUL ANUAL

O regulă elementar ă de bună gospodărire cinegetică spune să nu se prejudicieze efectivul de reproducţie printr-o excesivă recoltare. Atâta timp cât efectivul de reproducţie din teren nu este mai mare decât celoptim, să nu se reducă, adică prin recoltare, să nu se depăşească cantitatea cu care s-a înmulţit vânatul în acelan - sporul anual .

Sporul anual se calculează astfel: la vânatul mic (iepure, fazan şi potârniche), se stabileşte câţi pui aur ămas în viaţă la începutul sezonului de vânătoare, deci la 15 octombrie pentru potârniche şi cam la 1noiembrie, respectiv, 1 octombrie pentru iepuri şi fazan, iar din acest număr se scade numărul adulţilor mor ţide la evaluarea din martie până la data stabilirii sporului.

De exemplu: la evaluarea din martie s-au găsit în fond 1 000 iepuri (efectiv de reproducţie). La 1noiembrie, cu ocazia primei vânători, f ăcând o evaluare a sporului, s-a constatat că numărul de pui r ămaşi înviaţă este de 1 500. Dar acesta nu este sporul, deoarece trebuie scăzut numărul de adulţi mor ţi în intervalul

martie-noiembrie, care poate varia de la an la an, dar pe care îl evaluăm acum la 20%, adică 200. Sporulanual va fi deci de 1500-200 = 1300.La vânatul mare, modul de calcul este acelaşi, dar termenul la care se face este altul şi anume la 1

aprilie, adică atunci când puii au 10-11 luni. Motivul acestei deplasări a termenului este că în cursul iernii, de



123

regulă, se produc pierderi, a căror cifr ă depinde de condiţiile atmosferice. Aşa fiind, o evaluare f ăcută înnoiembrie ar da o cifr ă mai mare decât cea reală.

Din cele de mai sus rezultă că volumul produselor vânătoreşti deci şi posibilitatea de a practicavânătoarea depind, în măsur ă mai mare sau mai mică, de sporul anual. Pentru a obţine un spor mare, trebuieacţionat în trei direcţii:

-

la f ătat (la mamifere) şi la ecloziune (la păsări) să existe un număr de pui cât mai mare;-

din puii obţinuţi la f ătare, respectiv ecloziune, să se piardă cât mai puţini până la maturitate;

-

pierderile în rândurile adulţilor să fie mici.Ca să existe pui mulţi la fâtare sau ecloziune, este nevoie de reproducători mulţi, fapt ce nu este nevoie

sa mai fie demonstrat. Stă în puterea omului să realizeze un număr mare de elemente de reproducţie. în acestscop, calea cea mai puţin costisitoare şi mai sigur ă este de a nu recolta întreg sporul anual, ci numai o partedin el, lăsând restul să completeze efectivul de reproducţie. Deci se face un sacrificiu temporar, pentru a aveamai mult vânat în viitor.

Asupra pierderilor de pui de la f ătare sau ecloziune până la maturitate, merită să se insiste mai mult.Potrivit unor calcule, din cei aproximativ 9 pui pe care îi fată într-un sezon, în medie, o iepuroaică,

r ămân în viaţă până la 1 noiembrie al anului respectiv, aproximativ doi, restul de 7 pierind din diferite cauze.Se înţelege că această cifr ă variază de la un fond la altul şi de la un an la altul. Dar pentru ceea ce vrem să demonstr ăm, ajunge cifra medie. Dacă recolta ce rezultă de pe urma acestui spor ar fi de 600000 iepuri pe an,înseamnă că în cazul când am reuşi să salvăm încă un pui la o femelă, adică trei în loc de doi, am sporirecolta cu 300000 iepuri pe an. Rezultă de aici marea importanţă pe care o are str ăduinţa de a micşora

pierderile de pui.Factorii importanţi care pot cauza pierderi de pui sunt:- Ploile reci şi îndelungate de mai şi iunie, care constituie unul din factorii negativi cu ponderea cea mai

mare, dar pe care, din păcate, nu-1 putem stă pâni. Fluctuaţiile anuale în numărul puilor de iepuri, fazan şi potârniche ajunşi până la 1 noiembrie sunt cauzate, în primul rând, de acest factor.

-

Animalele dăunătoare vânatului ner ă pitor. Omul poate interveni, în acest caz, scăzând număruldăunătorilor.

- Unele lucr ări de mecanizare şi chimizare a agriculturii. O mare parte din aceste lucr ări cu efectdăunător se execută din martie până în iulie, adică în perioada f ătatului şi a nidificării.- Tulburarea liniştii prin păşunat, culegere de fructe de pădure şi alte produse accesorii.

-

Braconajul prin prinderea puilor.Cunoscând cauzele, trebuie găsite mijloacele de care să se facă uz pentru reducerea pierderilor de pui. Pierderile de adul ţ i depind de r ă pitoare, mecanizarea şi chimizarea agriculturii şi braconaj în sezonul

interzis. Factorul climatic are un efect mai mic decât asupra puilor.

PREVENIREA ŞI COMBATEREA VÂNĂTORII ILEGALE

BRACONAJUL. Practicarea vânătorii este reglementată prin dispoziţii legale şi măsuri administrative,toate fiind îndreptate spre acelaşi scop: vânat mult, până la capacitatea terenului şi viguros. Oricenerespectare a acestei reglementări are ca urmare o prejudiciere a patrimoniului vânătoresc. în mod curent, înlimbaj vânătoresc, această nerespectare se numeşte braconaj .

Definiţia clasică a braconajului ar fi următoarea: uciderea sau capturarea vânatului de către o persoană

care nu are dreptul de a purta armă şi nu posedă nici autorizaţie de a vâna de la deţinătorul terenului, nurespectă epocile legale de vânătoare, ci împuşcă orice şi oricând. Datorită măsurilor privind reglemantarea portului armelor, în vigoare azi, acest mod ilegal de practicare a vânătorii este întâlnit rareori şi nu el estecauza scăderii efectivelor de vânat, în anumite regiuni.

Forma de vânătoare ilegală care mai dăinuieşte şi azi este aceea a abuzurilor comise de unele persoanedin rândul celor ce au permise legale de a purta armă. Abaterea de la lege constă, de regulă, în aceea că împuşcă, şi prin aceasta scot din teren, un număr mai mare de piese de vânat decât cel planificat, prejudiciază sporul de reproducţie, deci sporul anual şi, prin aceasta, fac ca terenul de vânătoare respectiv să aibă o

productivitate scăzută. Există suficiente exemple care demonstrează că fonduri de vânătoare cu productivitate scăzută au ajuns la o spectaculoasă sporire a efectivelor şi deci a recoltei de vânat, îndată ce paza a fost eficientă, iar abuzurile au fost curmate. Intre cei ce vor citi aceste rânduri, se vor găsi mulţi carevor putea confirma acest lucru prin întâmplări din cercul lor de activitate. Noi ne mărginim aici la câteva

exemple. În pădurile Albele şi Singureni din Ocolul silvic Ghimpaţi, judeţul Ilfov, în anul 1946, nu existanici un că prior. Sursă de alimentare cu astfel de vânat nu exista nici în pădurile învecinate. În primăvaraanului 1946 au fost introduse aici 6 că prioare, iar în anii 1952-1954 alte 7, în total deci 13. Din cercetăria



124

reieşit că până în anul 1959, efectivul crescuse la 131 piese. În pădurea Reşca-Hotărani, din Ocolul silvicCaracal, judeţul Olt, în acelaşi an 1946, că priorul lipsea cu desăvâr şire. La fel şi în pădurile vecine, pe o rază mare, în anul 1946, pădurea a fost populată cu doi că priori masculi şi trei femele, pentru ca în anul 1959,efectivul să ajungă la 120, parte din ele r ăspândindu-se în pădurile din jur. În Subcarpaţii Munteniei şiOlteniei ca şi în judeţul Caraş-Severin, unde procentul de păduri este mare, în mod cert, în anul 1946, existaun nucleu de că prior mai mare decât în cele două păduri amintite mai sus. R ăspândirea naturală a că prioruluiaici era firească, datorită apropierii de pădurile de munte de mare întindere, unde vânatul reuşeşte să se

ascundă de urmărirea omului, deci se menţine. Cu toate acestea, în cele mai multe fonduri de vânătoare, cusuprafeţe păduroase mai mari decât au pădurile Albele şi Singureni, Reşca şi Hotărani, efectivul abia atingea40-60 că priori. R ă pitoarele, singure, nu justifică acest nivel scăzut. Alte cauze nu sunt probabile, afar ă devânătoarea ilegală practicată de posesorii unor permise prevăzute cu toate formele. Cazuri concrete deabuzuri ne sunt cunoscute şi nouă. Aşa fiind, se poate trage concluzia că, dintre toate formele de braconaj,aceea care cauzează cele mai mari prejudicii în momentul de faţă este vânătoarea abuzivă practicată de cei cedeţin puşti de vânătoare cu permise în toată regula.

Acelaşi efect negativ îl are şi încălcarea prevederilor unui vechi obicei str ămo şesc care interzice„practicarea în acelaşi loc şi în aceeaşi epocă de vânătoare, a mai mult de o singur ă vânătoare cu gonaci, laiepuri".

Alte forme de braconaj cu pondere mare: Braconajul la farul autovehiculelor, care se practică îndeosebi toamna şi iarna, când pământul este

uscat sau îngheţat. Se împuşcă iepuri prinşi în sectorul de lumină a farurilor. Când se folosesc în acest scoptractoare ale unităţilor agricole, se mai cauzează pagube şi acestora prin consumul de carburanţi, uzuramaşinilor şi călcarea semănăturilor.

Prinderea vânatului cu la ţ ul se practică acolo unde, pe de o parte, paza este întărită, încât auzireafocului de puşcă ar putea duce la descoperirea infractorului, iar pe de alta, densitatea vânatului este mare,încât braconajul cu laţul poate deveni fructuos. Laţul este o bucată de sârmă având la un capăt un inel în careva intra capul vânatului; celălalt capăt este ancorat de un arbore sau un ţăruş. Vânatul prins caută să scape,dar cu cât se zbate mai mult, cu atât laţul se strânge mai tare în jurul capului, sugrumându-1 sauimobilizându-l. Grosimea sârmei depinde de mărimea vânatului. Pentru prinderea prepeliţelor, în loc desârmă se folosesc fire de păr din coada calului. Această dăunătoare îndeletnicire este, înlesnită de faptul că cei ce o practică, fiind localnici, cunosc bine trecătorile vânatului, au timp suficient, vara şi iarna, pentru

acest scop şi mulţi dintre ei sunt chiar pasionaţi. La goanele din pădure, nu odată au fost împuşcaţi iepuri şivulpi cu sârmă la gât. Iarna, prinderea reuşeşte şi unde densitatea vânatului este mică, deoarece acesta esteobligat să vină la hrană în anumite puncte. Din efectivul şi aşa destul de redus, mai iau şi braconierii o parte.

Când personalul de teren găseşte vânat prins în laţ, îl eliberează sau, dacă este mort, îl ridică şi strângeochiul laţului pentru a nu mai putea face altă victimă. Dovada comiterii braconajului este f ăcută atunci când

personalul de teren, stând la pândă, observă cum braconierul vine şi aranjează ochiul laţului, din nou, pentru prindere. Simplul fapt al ridicării unui vânat prins în laţ nu constituie dovadă, deoarece se poate invocasimpla întâmplare a găsirii lui, în trecerea pe acolo.

După felul şi grosimea sârmei, ca şi după modul de aranjare a ei pe teren se poate şti dacă este vorba deun singur operator sau de mai mulţi.

Culegerea ouălor păsărilor de interes vânătoresc se practică îndeosebi în Delta Dunării şi bălţileinterioare, în scopul de a le consuma. Sunt pr ădate în special cuiburile de raţe, gâşte şi lişiţe. Paguba sporeşte

prin faptul că cele par ţial clocite, deci necomestibile, sunt aruncate. Art. 23/j din Legea 103/1996 interziceculegerea ouălor. în anii 1965-1970 Direcţia Economiei Vânatului împreună cu Asociaţia Generală aVânătorilor şi Pescarilor Sportivi a organizat o pază specială, în perioada cuibăritului. Dintre păsările deuscat, prejudicii de acest fel sufer ă doar fazanii, cu ocazia cositului manual. Ouăle de potârniche sunt preamici pentru a interesa din punct de vedere alimentar. Pentru eliminarea acestei forme de braconaj, în afar ă de

propaganda prin afişe, presă, trebuie să se facă uz şi de sancţiunile legale. Prinderea puilor de vânat se practică la iepuri şi că priori. Puii respectivi, fiind aduşi acasă şi predaţi

copiilor pentru a se juca, cei mai mulţi dintre aceştia mor. Ceva mai uşor adaptabili sunt iezii de că prior.Măsurile de luat sunt cele de la aliniatul precedent, la care se adaugă confiscarea şi folosirea în scop de

populare a iezilor de că prior şi punerea în libertate, în locuri favorabile, a celor de iepuri.O altă formă de braconaj la puii de vânat, mai cu seamă la cei de iepuri, este cea practicată cu ocazia

recolt ării mecanice a plantelor de nutre ţ şi a cerealelor. Puii de iepure (uneori şi adulţii) sunt prinşi de echipele

de la secer ătoare sau de tractorişti, deoarece împiedicându-se de plantele înalte, pot fi uşor loviţi cu ciomegele.Pagube mai mici se cauzează prin prinderea iepurilor în gropi adânci, f ăcute anume în ză pada groasă,

din care iepurii căzuţi să nu mai poată ieşi. La trecătorile iepurilor se fac gropi cu lăţimea şi lungimea de câte



125

1 m, iar adâncimea cât ză pada. Se acoper ă cu crengi subţiri aşa fel ca ele să cedeze sub greutatea animalului,acesta căzând în groapă.

Prinderea iepurilor şi că priorilor cu ajutorul câinilor alergători se mai practică încă în unele regiuni.Pentru a ilustra paguba ce aceşti câini o poate cauza, redăm, pe scurt, următoarele.

În anul 1958, un cetăţean a chemat în judecată pe un concetăţean al său pentru o datorie de 200 lei,rezultată din vânzarea unui copoi. În faţa Tribunalului din Tr. Măgurele, în susţinerea dreptăţii sale,creditorul a afirmat că a vândut un câine foarte bun, care prindea şi 5-6 iepuri pe zi.

Mai uşor de prins decât iepurii sunt că prioarele, care nu rezistă timp îndelungat la urmărire.Alte forme de braconaj, care vor fi enumerate aici, au efecte negative mai mici, astfel:- datorită faptului că manipularea şi cumpărarea de substanţe toxice este legiferată, astfel de cazuri nu se

cunosc în prezent;- cu puşca aşezată în pădure, în aşa fel încât la atingerea de către vânat a unei sfori, să se descarce

singur ă în vânatul care trece. Chiar dacă s-ar mai practica acest fel de braconaj, nu poate fi o cauză a scăderiinumărului vânatului;

- cu plasa care se aruncă asupra stolului de potârnichi ce s-au aşezat seara pentru dormit;-

cu capcane de lemn (teasc) pentru prinderea jderilor.Vânătoarea ilegală cu arma, sub toate formele ei, ca şi prinderea vânatului adult şi a puilor lui, f ăr ă

autorizaţie sunt factori care scad efectivul de vânat. De aceea, combaterea braconajului trebuie să fie printre primele măsuri ce se iau pentru gospodărirea unui teren. într-adevăr, înainte de a contribui la sporirea

efectivelor de vânat prin cultur ă artificială, este necesar să se ia măsurile cuvenite pentru păstrarea efectivuluicare există în terenul respectiv. Paza vânatului şi, implicit, combaterea practicilor ilegale este prima măsur ă de gospodărire a unui teren.

Prevenirea braconajului se face prin educarea cetăţenilor prin mijloacele obişnuite: presă, conferinţe,şcoală, afişe, insistându-se asupra foloaselor aduse de vânat şi vânătoare. Educarea trebuie dublată de o pază eficientă, împotriva celor recalcitranţi.

Concret, combaterea braconajului se realizează prin:- paza individuală pe care o face organul de pază (paznic, pădurar);-

patrulări efectuate de către 2-3 persoane, în grup;- contribuţia organelor de poliţie, silvice etc. cu care se colaborează.

Oricare ar fi procedeul de efectuare a pazei, condiţiile de reuşită sunt:- cunoaşterea terenului şi mai cu seamă a punctelor periclitate de braconaj, în mod deosebit, personal

conştiincios şi bine pregătit;- existenţa în teren, mai ales la munte şi dealuri înalte, a unor cabane sau colibe pentru adă postirea

personalului de pază, încât acesta să nu fie obligat a dormi în sate. în perioada patrulării;- ţinerea în secret a programului de deplasări a organelor de pază, a chemării lor la şedinţe, instructaje

etc. şi, în general, a activităţii lor zilnice;-

existenţa unei reţele de colaborare care să informeze organele de pază asupra a tot ceea ce se petrece pe teren, în dauna vânatului.

ÎMBUNĂTĂŢIREA ŞI COMPLETAREA HRANEI VÂNATULUI

Cu toate că primăvara, vara şi toamna, vânatul găseşte hrană în terenul liber, sunt totuşi cazuri, destulde numeroase, când se simte nevoia completării hranei de către om chiar şi în aceste anotimpuri. în pădurile

de mare întindere, f ăr ă culturi agricole în interior, unde iepurele şi că priorul nu-şi pot completa hrana din pădure cu cea din terenurile cu culturi agricole, omul trebuie să intervină pentru menţinerea efectivului devânat. Uneori chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, hrana este suficientă, totuşi intervenţia omului estenecesar ă pentru a ameliora calitatea hranei, în cazul unor poieni cu ierburi de calitate inferioar ă, omul, prinanumite lucr ări, poate schimba compoziţia florei. în aceste situaţii, este vorba de îmbunătăţirea condiţiilor dehrană naturală. Iarna, situaţia se prezintă altfel: hrana este şi insuficientă deci omul trebuie să o completeze,ajutând vânatul în această perioadă critică.

Intervenţia omului este cu atât mai necesar ă, cu cât în noua agrotehnică, se întâlnesc monoculturi pesuprafeţe mari, încât vânatul nu are la dispoziţie por ţiuni cu plante variate, pe o mică suprafaţă, pentru a-şiasigura hrana în compoziţia de care are nevoie. Prin ogoare cultivate anume pentru vânat, situa ţia poate fiîmbunătăţită.

Desfiinţarea pâlcurilor de măr ăcini şi a perdelelor forestiere de protecţie, în care iepurele şi că priorul

găseau ramuri şi coajă, iar fazanul fructe, pledează pentru completarea hranei vânatului.Pentru a se dezvolta normal şi a nu suferi pierderi în timpul iernii, vânatul trebuie să aibă hrană

suficientă în toate cele 4 anotimpuri, deci şi iarna. Altfel este expus la pierderi de efectiv. Iarna intervenţia



126

omului se produce fie prin lucr ări care fac posibil accesul vânatului la hrana naturală (executarea de căr ări cu plugul de ză padă, încât vânatul să poată ajunge la grâul şi orzul verde), fie prin punerea de hrană complementar ă pe teren. Completarea hranei vânatului nu este o problemă simplă, deoarece nu se cunoaşteîncă destul de bine preferinţa vânatului faţă de diferitele sortimente de hrană, apoi nu poate fi stabilită, canormă generală, nici cantitatea. Lucrul se explică prin marea varietate a condiţiilor de hrană de la un teren laaltul, iar în acelaşi teren, de la un an la altul, în funcţie de condiţiile atmosferice. Din acest motiv, cifrele

privind compoziţia şi raţia de hrană complementar ă pentru vânat ce vor fi date în acest capitol au numai

valoare orientativă.

MĂSURI PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREA HRANEI NATURALE

AMELIORAREA MEDIULUI DE TRAI AL VÂNATULUI. În loc de a culege castane sălbatice şia le distribui vânatului, iarna, este mai bine să plantăm castani în pădure, care să producă fructe, iar vânatulsă şi le adune singur de pe sol; în loc de a sili că priorul să se limiteze la iarba de calitate inferioar ă a unei

poieni, este mai bine să gr ă păm terenul, să scoatem muşchii, iar în solul r ăscolit să semănăm un amestec deierburi valoroase, dintre care cam o treime să fie specii de trifoi. Aceasta înseamnă a îmbunătăţi condiţiile dehrană în natur ă. Este o cale comodă, ieftină şi sigur ă. Iată câteva mijloace de îmbunătăţire a mediului.

Cu ocazia exploat ărilor de păduri sau a cur ăţ irii păşunilor , să fie lăsaţi arborii şi arbuştii necesari pentru hrana vânatului. Aceştia se pot împăr ţi în două grupe:

Grupa I. Arbori şi arbuşti care produc fructe sau seminţe. Aici se încadrează stejarii de pe marginea pădurilor, a poienilor, a liniilor somiere sau parcelare, a canalelor, a drumurilor, apoi din interiorul păşunilor.Ei vor produce ghindă, iar vânatul o va aduna singur de pe pământ. Un rol asemănător au: părul, mărul şicireşul sălbatic, scoruşul, porumbarul, lemnul câinesc, salba moale, măceşul, salcâmul şi Amorpha. Toţiaceştia trebuie păstraţi. Un exemplu convingător despre rolul pe care îl au aceşti arbori la hr ănirea vânatului

pe cale naturală ne este dat de pădurea Ur şua din Ocolul Silvic Gurghiu, judeţul Mureş. O poiană de 38 ha pecare sunt foarte numeroşi meri pădureţi şi stejari (pedunculat şi gorun) atrag ur şii de pe o rază mare (zeci dekm), care se concentrează aici, toamna. Rezultatul sunt renumitele vânători de ur şi care se fac aici de decenii,dacă nu chiar de un secol. Acelaşi lucru se poate spune despre unele terenuri din ocolul silvic Bistriţa.

Grupa II. Arbori şi arbuşti care produc hrană sub formă de frunze, ramuri, muguri şi coajă: salciacă prească, plopul tremur ător, socul negru şi roşu, ulmul, carpenul, acerineele.

S ă se planteze arbori şi arbuşti producători de fructe sau ramuri , dacă ei lipsesc. Castanul sălbatic

este indicat în locuri însorite unde coronamentul lui are spaţiu pentru dezvoltare. în tinereţe trebuie apărat dea fi ros de cerbi sau zdrelit cu coarnele, legând în jurul lui spini sau f ăcând gard. Fructifică abundent de lavârstă tânăr ă şi aproape în fiecare an. Fructele lui sunt consumate cu plăcere de cerbi şi lopătari şi în oarecaremăsur ă şi de că priori şi mistreţi. Alt arbore indicat pentru plantaţii în păduri este stejarul ro şu american,care, din punctul de vedere al hranei vânatului are avantajul, de a fructifica la o vârst ă mai tânăr ă şi mai desdecât stejarii indigeni*. Ghinda se coace în anul al doilea. Este şi un arbore frumos, folosit ca ornament. Şiacesta trebuie apărat de a fi ros de vânat şi de vite.

Arbustul numit în judeţul Arad: „iepurină", iar în alte regiuni „mătur ă verde", „drob" (Sarothamus scoparius sau Spartium scoparium) are avantajul de a r ămâne verde, iarna şi de a oferi vânatului o hrană cuun conţinut de apă, într-un anotimp când hrana naturală, în general, este uscată, iar vânatul duce lipsă de apă.

Este mâncat cu multă plăcere de iepuri, care îl rod până la sol; cervidele îl mănâncă de asemenea, darnu în toate terenurile. Se cultivă în pepinier ă şi se plantează în terenul de vânătoare când puieţii au 2 ani,

apărându-ul în primul an după plantare să nu fie roasă sau smulsă. Vegetează bine în regiuni de dealuri micicu precipitaţii mai multe şi mai greu în stepă. R ăsare greu, de aceea sămânţa trebuie bine preparată lasemănare, astfel:

Sămânţa se opăreşte cu apă care fierbe, apoi se lasă timp de 10-12 ore în apă caldă, adăugând din cândîn când apă fierbinte pentru ca cel puţin în primele 2-3 ore temperatura să se menţină la 50-60°C. Alţi autorirecomandă ca sămânţa să fie ţinută mai multe zile în apă, înainte de a se semăna. Se seamănă îndată după cea fost scoasă din apă, în pământ reavăn, la 2-3 cm adâncime, apoi se tasează solul cu o scândur ă. Dacă

prepararea nu este bine f ăcută, r ăsare slab. Sămânţa astfel pregătită poate fi semănată şi direct în teren, întă blii de 1,5/2 m, bine lucrate, f ăr ă buruieni şi apărând-o de vânat în primii 2 ani.

În iernile cu temperatur ă foarte scăzută, deger ă şi se usucă. în acest caz trebuie recepată, operaţie înurma căreia unele fire mai lăstăresc, altele nu, dar se regenerează şi din sămânţa căzută în anii anteriori, careîşi păstrează, ani de zile, capacitatea de a germina. Această plantă suportă şi un oarecare grad de umbrire,

totuşi, în general, se plantează pe margini de păduri, poieni, linii parcelare, adică la lumină.Când atinge înălţime mare, încât iepurele nu mai ajunge la ramuri, trebuie retezată, în luna februarie, ca

să dea lăstari.



127

De-a lungul râurilor, bălţilor, iazurilor, sălciile, prezintă interes pentru vânat. Foarte căutate de vânatsunt: Salix triandra, Salix dasydades, Salix americana; mai puţin căutate: Salixfragilis, Salix daphnoides,Salix acutifolia, Salix viminalis, Salix nigricans, Salix incana; aproape necăutate: Salix purpurea, Salixuralensis.

Sălciile au avantajul că se înmulţesc foarte uşor prin butaşi.

ALTE MĂSURI SILVICULTURALE PENTRU ÎMBUNĂTĂŢIREACONDIŢIILOR DE HRANĂ ALE VÂNATULUI

Iarna, cervidele intr ă în parchetele de pădure în curs de exploatare şi rod de pe trunchiurile doborâter ămurele, muguri, iar la munte şi licheni. Dacă pe ramuri sunt fructe sau seminţe, le culeg şi pe acestea.Acelaşi lucru se întâmplă şi la lucr ările de îngrijire: r ărituri, cur ăţiri. Pentru a nu provoca o concentrare avânatului la aceste parchete, fapt care ar avea dezavantaje şi pentru pădure şi pentru vânat, ar fi de dorit, ca

parchetele să fie amplasate în cât mai multe puncte, pe toată suprafaţa pădurii.De asemenea, ar fi de dorit ca exploatarea să înceapă în noiembrie şi să se termine în martie, deci

vânatul să aibă hrană în toată perioada grea de iarna.Aşadar, exploatările să fie repartizate în timp şi spa ţ iu. Fireşte, exploatările de păduri se fac după

amenajament, ţinând cont de interesul regener ării pădurii şi economicităţii exploatării. Totuşi sunt situaţiicând, f ăr ă a cauza prejudicii pădurii, se poate ţine cont şi de cerinţele vânatului. Aceasta mai cu seamă latăierile de îngrijire.

În plantaţiile forestiere şi seminţişurile naturale se fac lucr ări numite degajări, care constau din tăiereaspeciilor copleşitoare (la dealuri şi munte - salcia că prească şi plopul tremur ător). Pentru a servi timp maiîndelungat ca hrană, vânatului, acestea trebuie tăiate par ţial la 1 m de la sol şi aplecate cu vârful la pământ.Jumătate din coajă fiind netăiată, arborele continuă să vegeteze, iar trunchiul fiind aplecat la pământ ţinefrunzele şi r ămurelele la înălţimea vânatului.

Lucr ările acestea se pot efectua în special de organele silvice sau de organizaţiile vânătoreşti încolaborare cu cele silvice.

În pădurile unde tr ăiesc: cocoşul de munte, cocoşul de mesteacăn şi ierunca este bine să fie păstratafinul (Vaccimum vitis idaea) şi merişorul (Vaccimum myrtillus) apoi zmeurul şi murul. Ultimele două suntfolositoare şi cervidelor.

PĂŞUNI PENTRU VÂNAT

Vânatul, an de an, consumă plantele ierbacee de calitate bună, care astfel nu ajung să facă sămânţă; plantele de calitate inferioar ă nu sunt roase, deci se pot înmulţi; aşa fiind creşte treptat procentul ierburilorf ăr ă valoare, în dauna celor valoroase. Pentru a restabili echilibrul, sunt două căi:

a) o dată la patru ani, păşunea se ar ă, se gr ă pează şi se seamănă un amestec de ierburi potrivit solului şiclimei, însă în care procentul de specii de trifoi alb să fie mare (circa 30%);

b) dacă aratul nu este posibil, solul se gr ă pează bine, scoţând muşchiul şi râcâind solul până se văddungi negre. Se seamănă specii de trifoi potrivite (trifoi alb), apoi se tăvălugeşte. Asupra speciilor de ierburide cultivat şi a îngr ăşămintelor de folosit, este nevoie să fie consultat un specialist, deoarece ele se aleg înfuncţie de sol şi climă.

Dacă o păşune sau fâneaţă nu este cosită pentru fân totuşi este necesar ca ea să fie cosită la sfâr şitul luiiulie pentru a produce otavă. Nu se recomandă a se recolta, de pe păşune, fân pentru vânat, deoarece aici aur ămas numai ierburi inferioare, cele bune fiind consumate.

Pentru a da vânatului posibilitatea să-şi procure hrana, este necesar ca prin amenajament să se prevadă în păduri poieni cu caracter permanent. Cu rezerva cuvenită, ar ătăm drept suprafaţă medie necesar ă un hectarla 100 ha teren împădurit. Suprafaţa poate fi mai mică în pădurile cu multe parchete de curând tăiate, bogateîn hrană şi mai mare în arboretele de vârstă mijlocie bine închise, deci unde vegetaţia erbacee este puţină.Suprafaţa unei poieni să nu fie mai mică de o jumătate de hectar, altfel, partea umbrită sporeşte.

In ce priveşte păşunea din arborete, utilă este numai cea pe care de fapt creşte iarbă şi care, cum estenormal, variază de la un teren la altul. Se poate spune că ea este numai de 10-15% din suprafaţa masivului

păduros respectiv. Aceasta se numeşte suprafaţa activă pentru păşunat.Păşunile sunt necesare chiar şi atunci când există ogoare. Se completează reciproc din punct de vedere

calitativ. Procent mare de specii de trifoi este indicat, în special, pentru că prior, care alege mult plantele pecare le consumă.În terenurile populate cu fazani, de regulă, se recurge la lărgirea unor linii somiere şi parcelare din

păduri, cu scopul de a crea loc pentru culturi de plante destinate vânatului. Scopul însă nu este atins decât



128

par ţial, deoarece mare parte din suprafaţa unei linii este ocupată de drumul pe care circulă căruţele cu lemne,iar o altă parte este umbrită de arborii de pe margine, deci practic, r ămâne multă neproductivă. Dacă s-a luathotărârea de a se destina o suprafaţă de teren forestier în scopul îmbunătăţirii şi completării hranei vânatului(ogor de vânat), atunci este preferabil ca aceasta să fie amplasată cam la mijlocul parcelei, încât vânatul să nufie văzut şi deranjat de trecătorii de pe linii, iar terenul să nu fie folosit pentru drumuri. Pentru a micşorasuprafaţa umbrită, por ţiunea defrişată este bine să aibă formă pătrată.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A VÂNATULUI

Se numeşte hrană complementar ă (suplimentar ă) aceea pe care omul o recoltează la momentul potrivit,o depozitează, iar în perioada critică din timpul iernii, când vânatul nu-şi poate acoperi necesarul de hrană din mediul înconjur ător, omul i-o ofer ă, punând-o pe teren în completarea celei naturale.

Consider ăm termenul de hrană complementar ă mai potrivit decât cel de hrană suplimentar ă, deoarecenoi căutăm să complet ăm puţinul pe care vânatul îl poate găsi singur.

Hrana complementar ă, ar trebui să fie aceeaşi cu cea pe care vânatul şi-o ia singur din mediul în caretr ăieşte. Din păcate aceasta nu ne este suficient cunoscută, nici calitativ nici cantitativ. De altfel, la ierbivore,

preferinţa depinde de compoziţia florei deci o plantă poate fi consumată într-un loc, dar neglijată în altul. Şimai nesigur ă este cantitatea hranei complementare, deoarece ea depinde de cuantumul în care vânatul ogăseşte singur. într-un loc va găsi mai mult, într-altul mai puţin; în acelaşi loc, într-un an cu condiţii

atmosferice bune va găsi o cantitate mai mare, într-altul bântuit de secetă sau ierni prelungite va găsi mai puţină. Este clar deci că nu se pot stabili cu exactitate ra ţ ii de hrană valabile pentru to ţ i anii, pentru toatecategoriile de terenuri.

Deci, raţiile zilnice, ce se vor indica pe exemplar de vânat, trebuie considerau orientative, servind la planificarea aprovizionării. Consumul va fi egal cu ceea ce vânatul va pretinde în funcţie de timp şi loc.

Între cantitatea de hrană ce figurează în scripte şi cea care a fost consumată de vânat, adeseori, estemare diferenţă. Trebuie f ăcute eforturi ca această diferenţă să dispar ă. Ocrotitorul vânatului trebuie să fie

pregătit, colectând întreaga cantitate socotită necesar ă, deoarece nu se ştie cum va fi iarna ce urmează.Depozitarea hranei să fie f ăcută încât hrana să nu fie expusă intemperiilor şi rozătoarelor. La amplasareahr ănitorilor, să se ţină cont de următoarele: să se stabilească unde se deplasează vânatul pentru iernare şiacolo să fie f ăcute hr ănitorile; să se aleagă loc bătut de soare şi cu câmp de vedere în jur, deoarece vânatul sesimte în siguranţă numai când vede dacă nu se apropie vre-un duşman; decât hr ănitori puţine şi mari, mai

bine multe şi mici. căci astfel se evită concentr ările şi odată cu ele pericolul de r ăspândire a bolilor, de pagube în păduri şi livezi de pomi, de alungare de la hrană a exemplarelor tinere sau slabe de către adulţi şicei puternici. Tot pentru a preveni r ăspândirea bolilor, hr ănitorile este bine să fie mutate an de an (cele uşordemontabile sau uşoare) şi în orice caz, în aprilie-mai resturile de hrană şi lăsaturile să fie arse sau îngropate.

În ţara noastr ă există puţine date asupra consumului de hrană complementar ă. Situaţia este la fel şi înalte ţări, unde totuşi se fixează anumite raţii. în cele ce urmează vor fi ar ătate, orientativ, aceste raţii,subliniind faptul că la noi condiţiile de hrană naturală şi condiţiile climatice difer ă mai cu seamă în pădurideci şi raţiile de hrană pot fi altele. Este o problemă ce r ămâne deschisă şi care va trebui rezolvată pe bază deobservaţii şi experimentări.

Numim hr ănitoare pentru vânat o construcţie sau o amenajare acoperită, sub care punem hrana pentru anu fi expusă ploii sau ză pezii. Condiţia este ca sub hr ănitoare solul să r ămână uscat.

Punct de hr ănire se numeşte acela unde hrana se pune direct în teren, neacoperită. Ex: se leagă fân în jurul unui arbore, se pun gr ăunţe între măr ăcini, după ce s-a cur ăţit ză pada, se împr ăştie ghindă sau castanesub copaci, în punctele unde se ţin mistreţii.

ÎNDRUMĂRI PENTRU RECOLTAREA FÂNULUI

Vânatul fiind exigent în ce priveşte calitatea fânului, speciile de ierburi trebuie să fie din cele mai bune;recoltarea şi uscarea trebuie f ăcute cu foarte multă grijă. Fânul recoltat de timpuriu şi anume când începeînspicatul gramineelor din fâneaţa respectivă, este de calitate bună, deoarece conţine un procent mai mare de

proteine şi un grad mai mare de digestibilitate.Recoltându-se iarba de timpuriu, se mai poate obţine încă o coasă (otava), deci în cursul unui an se

recoltează şi cantitate mai mare decât de la un cosit târziu, o singur ă dată. Otava are valoare nutritivă mai

mare decât fânul. Dar chiar dacă s-ar cosi o fâneaţă o singur ă dată şi de timpuriu, şi s-ar obţine o producţiemai mică decât la o coasă târzie, chiar şi atunci calitatea superioar ă a fânului obţinut justifică recoltareadevreme. Uscarea are, de asemenea, importanţă pentru obţinerea unui fân de calitate: dacă se usucă pe jos se

pierd circa 40% din substanţele nutritive, iar dacă plouă, până la 70%. De aceea se recomandă uscarea pe



129

prepeleci, capre, garduri de lemn sau de sârmă. în acest caz, pierderea este numai de circa 20% şi, în plus,uscarea nu depinde aşa de mult de mersul vremii, iar pericolul de sf ărâmare şi de pierdere a frunzelor nu esteaşa de mare.

RECOLTAREA ŞI FOLOSIREA FRUNZARELOR CA HRANĂ PENTRU VÂNAT

În terenul de vânătoare liber, frunzele şi lujerii arborilor şi arbuştilor fac parte din hrana obişnuită a

cervidelor. Numai cu lucerna, trifoi sau alte plante ierbacee nu se poate rezolva bine problema hraneivânatului, nici vara nici iarna, deoarece ele nu conţin toate substanţele nutritive în cantitatea cerută de vânat.Procurarea frunzarelor necesită cheltuieli reduse şi ele sunt la îndemâna oricărui gospodar de teren. Dat fiindcă frunzele şi lujerii intr ă în hrana naturală a cervidelor în propor ţie de circa 50% înseamnă că în hranacomplementar ă din timpul iernii trebuie să intre şi frunzarele, chiar dacă am avea cantităţi suficiente de fân.

SPECII DE ARBORI ŞI ARBUŞTI DIN CARE SE POT RECOLTA FRUNZARE

Cele mai bogate în azot sunt frunzele de soc negru (Sambucus nigra), iar cele mai sărace cele de fag.Uşor digestibile şi foarte apreciate sunt frunzele de: frasin, ulm, sorb, ar ţar, salcâm, salcie că prească, ploptremur ător (cel negru nu e bun căci conţine un ulei toxic), tei. Mai puţin bun este stejarul, ale cărui frunze, înstare verde, conţin mult tanin, care dă frunzelor un gust amar. Acest gust dispare însă prin uscare, de aceea

frunzarele de stejar putând fi folosite pentru vânat, în lipsa altor sortimente mai bune. Frunzare se pot face şidin tulpini de napi porceşti, dar numai toamna înainte de căderea brumei. Dacă s-ar tăia mai de timpuriu, s-ar

prejudicia dezvoltarea tuberculilor. Şi din zmeur şi rug de mure se pot face frunzare. Nu se recomandă recoltarea frunzarelor de fag, mesteacăn, plop negru, cer.

Epoca cea mai bună de recoltare este atunci când frunzele au cea mai mare cantitate de substanţeazotate şi cea mai mică cantitate de acid tanic; din ambele puncte de vedere, recoltarea frunzarelor esterecomandabil să se facă de timpuriu, nu spre toamnă. în mai ar fi prea devreme, deoarece frunzele au unmare conţinut de apă şi se usucă greu. Timpul potrivit este în iunie la câmpie şi în iulie la munte. Până toamna (octombrie) valoarea nutritivă a frunzelor verzi scade până la 50%.

Cantitatea de substanţe nutritive din frunze nu este aceeaşi la orice or ă din cursul unei zile. Serecomandă ca recoltarea să fie f ăcută după-amiază, în zile însorite şi calde, când frunzele nu sunt umede dincauza ploii sau de rouă. Peste noapte substanţele nutritive scad mult.

Modul de recoltare şi uscare. În timpul uscării, frunzele nu trebuie să fie plouate, deoarece pierd omare parte din valoarea lor nutritivă. Uscarea este bine să fie f ăcută la umbr ă, altfel pierd din aromă şi gustul

plăcut. Din acest motiv nu se recomandă uscarea pe pământ, cum se procedează cu fânul; se fac legături(snopi) nu prea mari şi nu prea strânse, care sunt întinse pe sârmă sub un acoperiş, ferite de ploi. Legatul seface cu nuiele. Pentru uscare se pot folosi hr ănitoarele acoperite pentru fazani sau cervide, şoproanele,magaziile sau chiar sub coroana mare a unor arbori. Un om poate face pe zi 150-200 snopi, care îndat ă setransportă la locul de uscare. Frunzarele uscate (250-300 snopi) se depozitează în că piţe, iar în locul lor se

pune la uscat alt lot. Se pot face şi adă posturi de uscare transportabile, dacă terenul permite mutarea lor.Recoltarea se poate efectua mai cu spor dacă se folosesc operaţiunile culturale din păduri. Dacă nu se facoperaţii culturale, se pot recolta frunzare tăind ramuri din arbori şi arbuşti, f ăr ă însă să se aducă prejudicii

pădurii. Vânatul consumă frunzele, iar ramurile nu, ele fiind uscate şi tari. Hrana este cu atât mai valoroasă cu cât este mai mare procentul de frunze şi mai mic cel de ramuri. Nu se admit ramuri mai groase de o

jumătate de centimetru. Frunzarele de calitate bună, bine uscate, trebuie să r ămână verzi şi să aibă miros plăcut. Cele care s-au înroşit sau înnegrit sunt f ăr ă valoare ca hrană pentru vânat.

Depozitarea şi păstrarea frunzarelor se face în aşa fel încât să fie ferite de ploaie şi de animaledomestice, care le-ar putea strica. Dacă există poduri, şoproane, remize, se depozitează aici. în caz contrar seiac că piţe pe terenul de vânătoare, în apropierea locului de hr ănire. Se face o podină de 50 cm de la sol, se

pune un par la mijloc, apoi se clădesc snopi, de preferinţă cu cotoarele în afar ă. Pereţii să fie verticali, nu înformă de paraboloid. La vârf se acoper ă cu fân degradat, buruieni sau orice alt material care să oprească

pătrunderea ploii. Amplasarea că piţei se face lângă un drum, în loc însorit, pe marginea unei poieni sau linii parcelare, în nici un caz în masivul păduros. în timpul clădirii că piţelor şi al transportului frunzelor, trebuie procedat cu grijă pentru ca frunzele să nu se sfarme.

Frunzele sunt destinate pentru cervide, în special pentru cerbi şi că prioare, mai puţin pentru lopătari. Se

dau vânatului fie puse în hr ănitori, fie legate cu sârmă, cu vârful în jos, în jurul unor arbori, la înălţimea de50-100 cm de la sol. Când se dau vânatului frunzare, i se pune şi un sortiment de hrană suculentă (sfeclă furajer ă, varză).



130

RECOLTAREA FRUCTELOR DE ARBORI

Când într-un teren arborii cu fructe căutate de vânat nu au fructificat, se poate ivi necesitatea de aculege fructe în alte păduri, uneori îndepărtate, şi a le transporta în terenul de vânătoare care formează obiectul grijii gospodarului.

Culegerea se face folosind mână de lucru locală şi ieftină. Grijă deosebită trebuie acordată depozităriifructelor până în momentul utilizării lor pentru vânat şi anume în încă peri uscate, aerisite, în strat de 10-20

cm, întoarse cu lopata pentru a nu se încinge. De asemenea, trebuie ferite de şoareci. La nevoie vor ficonsultate organele silvice care au experienţă în materie.Castanele se culeg cu uşurinţă din arborii ornamentali plantaţi în oraşe şi chiar în sate. Se cere să nu fie

culese pe timp umed.Mai puţin cunoscut este modul de recoltare a fructelor de scoru ş (Sorbus aucuparia), arbore ce

vegetează în regiunile muntoase. Acestea pot fi folosite ca hrană complementar ă pentru mistreţi, că prioare şichiar pentru fazani. Constituie un furaj bogat în zahăr şi vitamine. Recoltarea se face în august-septembrie, înfuncţie de altitudine, când fructul nefiind pe deplin copt, este tare şi rezistă la transport. Pentru a nu se turti,culegerea trebuie f ăcută în coşuri sau găleţi, nu în saci. Tăierea fructelor trebuie f ăcută în aşa fel încâtramurile ce r ămân pe arbori să nu se vatăme, deci să nu-i slă bească puterea de a fructifica în anul ce urmează.Marele avantaj al acestui sortiment de hrană este că recoltarea este ieftină, un om putând aduna până la 300kg pe zi. în ce priveşte conservarea, cel mai bun mijloc este de a întinde paniculele pe sârmă sau sfoar ă. La

nevoie se pot conserva şi pe pardoseală, în încă peri uscate, aerisite, în straturi de 10-20 cm, care se întorcmereu ca să nu se încingă. Prin hrană concentrat ă se înţelege: gr ăunţe de cereale, ghindă, castane, jir şi altefructe de pădure, tărâţe, şroturi de soia sau floarea-soarelui. Dacă fructele de pădure s-au uscat şi întărit, estenecesar să fie puse în prealabil în apă. Nu s-a dovedit că fructele sau tuberculele în stare îngheţată ar fidăunătoare vânatului. Prin hrană cu un mare con ţ inut de apă se înţelege: varza furajer ă, sfecla furajer ă, napii

porceşti, cartofii, morcovii. Iarna când vânatul este nevoit să consume hrană uscată, şi când sursele de apă sunt îngheţate, sortimentele de mai sus joacă un important rol în completarea necesarului de apă. Seapreciază că cerbul ar avea nevoie de circa 10 litri de apă pe zi, iar că prioara de circa 1 litru, pe care şi le iau,

parte, din hrana pe care o consumă, parte direct din rouă şi sursa de apă. Nutre ţ ul însilozat este folosit pescar ă largă, în unele ţări şi la vânat, el f ăcând parte din amestecurile de hrană complementar ă. Are multeavantaje: nu se pierde prin sf ărâmare, o parte din frunzele leguminoaselor - partea cea mai valoroasă afânului; nu se degradează prin putrezire în clăi; are conţinut de apă mai mare şi gust mai plăcut. Pentru

cervide, hrana însilozată nu se face numai din plante ierbacee, ci neapărat şi din frunze de arbori, în propor ţieegală cu cea erbacee. în condiţiile din ţara noastr ă, nutreţul însilozat ar putea fi folosit în parcurile devânătoare, la ţarcurile unde se ţin cervide pentru repopulare (colonizare) şi poate în terenurile de cervide dela câmpie, dens populate, cu personal de teren şi mijloace de transport suficiente. Borhotul de fructe de lafabricile de marmeladă, de asemenea poate fi folosit ca hrană.

Dintre numeroasele specii de animale care interesează din punct de vedere vânătoresc, în mod obişnuit,numai la şapte li se dă hrană complementar ă iarna şi anume: că priorul, cerbul, lopătarul, mistreţul, iepurele,fazanul şi potârnichea. Excepţional s-ar putea da şi caprei negre şi raţelor sălbatice mari.

GENERALITĂŢI DESPRE HRANA COMPLEMENTAR Ă A CERVIDELOR

Necesitatea hranei complementare în terenurile noastre de cervide a constituit deseori obiect de discuţie.

S-a afirmat că dată fiind varietatea speciilor de arbori şi arbuşti, şi mai cu seamă abundenţa speciilor moi şi asubarboretului, cervidele, în general, nu consumă hrana complementar ă pusă de om. Nu contestăm că potexista şi astfel de cazuri, însă este dovedit că, nu o dată, hrana pusă pe teren a fost necorespunzătoarecalitativ şi acesta a fost motivul neconsumării ei, nu abundenţa celei naturale. Apoi atâta timp cât ză pada nuacoper ă complet semănăturile de toamnă, cervidele nu consumă fânul. îndată ce însă frigul se înteţeşte şistratul de ză padă este gros, vânatul consumă hrana pusă de om, dacă ea este de bună calitate, pusă pe teren înmod corespunzător şi la loc frecventat de vânat. Se poate întâmpla ca 2-3 ani să fie ierni blânde şi hrana să nu fie consumată. Ocrotitorul nu mai dă atenţie procur ării de hrană. Dar deodată vine o iarnă grea, iarmortalitatea la cervide este mare, deoarece ocrotitorul a fost surprins nepregătit. S-a mai constatat că la odensitate mare a vânatului, hrana de regulă este consumată, chiar în ierni mai uşoare. Fireşte, iernile grele faco selecţie naturală: pier cei slabi. Dar nu totdeauna este aşa, căci pot pieri iezi sau viţei care ar da elemente deviitor şi în schimb pot scă pa adulţi r ău conformaţi care nu vor da coarne de valoare. Problema selecţiei

naturale nu este aşa de simplă.Hrana complementar ă poate avea mai multe scopuri: să ajute vânatul să treacă cu bine peste iarnă, să nuslă bească prea mult, să-1 lege de teren, să micşoreze pagubele cauzate pădurii sau culturilor agricole, să-imărească greutatea corporală, ştiut fiind că între greutatea corpului şi mărimea trofeelor este o relaţie strânsă.



131

Densitatea hr ănitoarelor va fi ar ătată la fiecare specie de cervide în parte. Este bine să se construiască hr ănitori mai multe şi mai mici, ca să nu ducă la concentr ări mari de vânat. Acelaşi lucru se poate spune şidespre săr ării. în ce priveşte amplasarea, înainte de toate trebuie stabilit în ce puncte iernează vânatul, ştiutfiind că la dealuri şi munte se produc deplasări de la altitudine mare la altitudine mică şi în puncte însorite şi

bogate în hrană. Hr ănitoarele se construiesc acolo unde stă vânatul iarna, iar aci se aleg por ţiunile bătute desoare, ferite de vânt, cu strat de ză padă mai puţin gros. Nu se amplasează hr ănitori în apropierea culturilorsilvice care ar putea fi deteriorate prin concentr ări de vânat. La munte şi dealuri, din cauza reliefului şi a

căilor de transport rare, hr ănitorile nu pot fi amplasate uniform pe suprafaţa populată cu cervide. De aceea,ele se fac lângă sursele de hrană (ogoare, fâneţe) sau acolo unde hrana poate fi transportată şi depozitată încă de cu toamna. Şoselele forestiere, care în prezent se construiesc pe scar ă largă, uşurează mult amplasareahr ănitorilor. Hrana depozitată (fân, castane, napi etc.) trebuie apărată prin împrejmuire, plasă de sârmă deasă sau şanţ cu perete vertical neted. Hr ănitoarea nu se face în desiş, ci în margine de poiană sau pădure rar ă,încât vânatul să poată vedea înjur, dacă nu se apropie vreun duşman. Pe cât posibil să fie lângă o apă curgătoare (nu lângă bălţi). Apa să fie asigurată şi iarna, deci să nu îngheţe. O regulă importantă laamplasarea hranei pe teren şi la construirea hr ănitorilor este aceea de a face ca vânatul să consume hranaluând-o din hr ănitoare sau de pe copacul sau stâlpul de care este legată. Căzând pe sol, hrana ia contact cuexcrementele care sunt purtătoare de microbi, aşa încât o dată cu hrana vânatul ia şi germenii bolii. Deci,leţurile ieslelor să fie la distanţă potrivită, atât cât cervidele pot să introducă botul, dar nu prea mare,deoarece în acest caz ar trage hrana printre ele. în plus, se face şi risipă de hrană. Pentru ca viţeii şi iezii să nu

fie alungaţi de la hrană, se fac hr ănitori aparte pentru ei, lângă cele pentru adulţi, care se împrejmuiesc cu pari verticali, prin care ei pot trece, dar adulţii nu. La începutul primăverii, se scoate hrana neconsumată, seadună cea căzută pe jos şi excrementele din jurul hr ănitorii se îngroapă adânc sau se ard. La 50-100 m dehr ănitorile pentru cervide mult frecventate, este bine să se construiască observatoare înalte, câte două faţă înfaţă, ca să poată fi folosite la observarea vânatului, în funcţie de vânt. La 10-20 m de hr ănitoare să se facă şio săr ărie. Niciodată nu se împuşcă vânatul la săr ării şi hr ănitori, nici chiar în scop de selecţie. Aici vânatul nutrebuie deranjat, ci lăsat în linişte, ca să se poată apropia cu încredere.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A CĂPRIORULUI

Se recomandă: pentru un ied de că prioar ă: 200-250 g frunzare, 150 g nutreţ însilozat sau 50 g fân (delucerna, trifoi, iarbă etc), 300 g hrană concentrată (ghindă, jir, ovăz, porumb) sau 100 g şroturi de soia;

pentru ţ apii şi femelele adulte: 800 g frunzare, 400 g nutreţ însilozat sau 130 g fân, 200 g hrană concentrată (ghindă, castane sf ărâmate etc.) sau 75 g şroturi. Acestea sunt raţiile în caz când altă hrană nu s-ar găsi peteren. Cum însă că priorul încă mai găseşte hrană şi în terenul liber, raţiile de mai sus se reduc cu 1/4-3/4 înfuncţie de situaţia locală a hranei în acel moment. Se recomandă: 100 g fân de lucerna sau trifoi, 1 000 gcartofi sau napi porceşti mărunţiţi. Cartofii pot fi înlocuiţi cu 1,5 kg nutreţ însilozat din frunze de arbori, sau2 kg sfeclă tăiată felii, sau 0,2 kg porumb sf ărâmat, eventual ovăz, sau 0,3 kg ghindă ori castane sf ărâmate.S-au obţinut bune rezultate în ţarcuri, unde că priorul nu a găsit altă hrană, cu următoarea compoziţie: 5 păr ţi

păsat de porumb, 2,5 păr ţi şroturi de soia, 2,5 păr ţi tărâţe de grâu. Din aceste trei la un loc raţia zilnică pe capde că prior este de 500 g, la care s-au adăugat 300 g cartofi tăiaţi felii şi fân de luncă, la discreţie.

În condiţiile din ţara noastr ă, reţetele de mai sus pot avea o aplicare limitată la câteva terenuri. La deal şimunte, chiar dacă sortimentele de hrană s-ar putea procura în condiţii avantajoase, punerea lor pe teren ar fidificilă, din cauza transportului şi a suprafeţelor mari de teren ce revin unui paznic sau pădurar. Ceea ce însă

trebuie reţinut este că, numai cu fân nu se poate rezolva problema hranei, oricât de bun ar fi el şi că trebuie să i se adauge alimente cu un mare conţinut de apă (napi porceşti, sfeclă), care se pot cultiva oriunde, precum şighindă şi castane, care pot fi recoltate în alte regiuni şi transportate la locul de hr ănire. Fânul şi frunzeletrebuie să fie de bună calitate. Se adaugă că, că priorul este şi mai sensibil în ceea ce priveşte calitatea hranei.Câteva reguli de hr ănire: nutreţul însilozat se pune în hr ănitori numai atât cât se consumă zilnic, deoareceacesta, stând mult la aer se alterează. Nu se dă nutreţ însilozat la temperatur ă sub - 5° C, deoarece îngheaţă.Cartofii tăiaţi mărunt până la mărimea unei alune, pot fi daţi şi îngheţaţi. Dacă bucăţile sunt mai mari, atuncică priorul, mâncându-le cu lăcomie, se poate îneca. Pentru atenuarea efectului îngheţului, cartofii să fieamestecaţi cu paie tocate. Cei stricaţi din cauza îngheţului trebuie înlăturaţi. Pe cât de sensibili la îngheţ suntcartofii pe atât de rezistenţi sunt napii porceşti.

În ţara noastr ă, raţia de hrană planificată pentru că priorul din terenul liber este de 1 kg fân şi frunzare pezi. Perioada de hr ănire complementar ă este socotită a fi de 45 zile pe an. Socotim însă că această raţie esteinsuficientă mai ales în terenurile cu densităţi mari şi în iernile grele. Hrana complementar ă unilaterală ca şicea alterată sunt dăunătoare. Dacă se observă cazuri de diaree, nu se mai dă hrană cu multă apă şi înamestecul de hrană se pune ghindă.



132

Tipul de hr ănitoare pentru că priori ar ătată în figura 196 are următoarele avantaje: gr ătarul merge până laacoperiş, deci este încă pător şi ajunge până la 35 cm de la sol; prin urmare, iarna când este ză padă, ajung lahrană şi iepurii. Streaşină depăşeşte în lungime, gr ătarul cu 60 cm, iar în lăţime cu 45 cm, deci apăr ă, înoarecare măsur ă, nutreţul contra ploii şi ză pezii, bătute de vânt. La capete sunt fixate cu 3-4 leaturitransversale cu scopul de a împiedica iepurii să se urce pe nutreţ. Distanţa dintre vergelele gr ătarului este de8-10 cm, încât că priorul să nu poată trage nutreţul afar ă din hr ănitoare. Alături este o troacă pentru hrană consistentă: ghindă, napi, sfeclă, gr ăunţe. Stâlpii de susţinere trebuie să fie din lemn trainic (salcâm sau

stejar) şi adânc înfipţi în pământ. Construcţia este astfel concepută încât să se facă economie de material, înloc de stâlpi se pot folosi şi doi arbori.

Hr ănitoarele trebuie orientate cu lungimea lor perpendicular pe direcţia vântului dominant, iarna.Aşezată la înălţime, nu este expusă murdăririi.Cu privire la hrana complementar ă a că priorului, mai adăugăm următoarele:- Hr ănirea complementar ă este necesar ă în iernile grele şi în pădurile de mare întindere, în special de

r ăşinoase, unde că priorul nu ajunge la terenurile agricole. în regiunile cu ierni uşoare şi chiar în iernile grele,acolo unde este acces la terenurile agricole, problema hranei se poate rezolva mai uşor descoperind cu plugulsemănăturile de toamnă de grâu şi orz sau lucemă şi trifoi.

- Că priorul trebuie să facă iarna şi mişcare pentru încălzirea corpului. Altfel moare din cauza îngheţului,nu a insuficienţei hranei.

- Dacă i se dă hrană suculentă, nu are nevoie de apă. Acest lucru este de reţinut, mai cu seamă pentrucă prioarele de la câmpie, unde sursele de apă îngheaţă.

- Săr ăriile sunt foarte necesare. Ele să fie numeroase pentru a nu provoca o concentrare a vânatului.- Cea mai eficace măsur ă de ocrotire a că priorului este o densitate potrivită.- Se apreciază că, în terenul liber, un că prior adult consumă 2,4 kg hrană verde. Cantitatea de hrană

complementar ă trebuie să fie mai mică, deoarece chiar şi iarna, că priorul mai găseşte hrană şi în natur ă.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A CERBULUI

Pentru terenurile de vânătoare libere , pentru un cerb, se recomandă următoarea raţie de hrană complementar ă, zilnică:-

fân obişnuit........................................................................... la discreţie-

fân de lucerna ....................................................... , .............. 0,250 kg-

colete de sfeclă şi frunze de sfeclă ....................................... 0,500 kg-

tărâţe de grâu sau secar ă....................................................... 1,500 kg-ovăz ....................... .:..... ........................................................ 1,000 kg-ghindă ......:..........;........!...,.., ................................................ 0,200 kg-sfeclă.............. ........ ..;....;..,..., ............................................... 1,500 kgTotal ........................................................................................ 4,950 kg

Ghinda are influenţă favorabilă asupra digestiei.Pentru cerbii din parcurile de vânătoare următoarea raţie zilnică:

- fân obişnuit .......................................................................... 0,500 kg- sfeclă furajer ă ....................................................................... 1,000 kg-

cartofi ................................................................................... 1,000 kg

-

porumb însilozat .................................................................. 5,000 kg-ovăz ....................................................................................... 1,500 kg-tărâţe de secar ă ...................................................................... 0.500 kg-ghindă .................................................................................... 7,500 kgTotal ....................................................................................... 10,250 kg '

În terenul liber, cerbul de 150 kg consumă zilnic 10,500 kg hrană.În condiţiile din Carpaţii noştri, aceste reţete nu pot fi aplicate. Ceea ce trebuie reţinut şi aici este că

hrana trebuie să fie variată, deci numai fânul, fie el şi de lucerna sau trifoi, nu este suficient. Mai trebuieadăugată şi sfeclă sau napi - ambele sortimente putând fi cultivate şi la munte. în loc de ghindă, se pot dacastane. Perioada de hr ănire este de 3-4 luni, după condiţiile climatice locale. Ca şi la că prior, este mai binesă avem hr ănitori multe şi mici. Socotim că în Carpaţi, unde hrana naturală este abundentă, raţia zilnică dată de Frevert pentru terenurile libere poate fi redusă la jumătate, adică la 2,5 kg. în ţara noastr ă, raţia este fixată

la 2 kg fân şi frunzare pe zi, iar perioada de hr ănire poate fi socotită a fi de 45 zile.Hr ănitoarele pentru cerb pot fi de tipul aceleia din figura 196, însă având înălţimea până la streaşină de

2 m, lăţimea de 1,90 m, iar gr ătarul de 0,70 m de sol. Trebuie să fie bine sprijinită pe pământ, deoarece este



133

mai grea. Pot fi şi de tipul ar ătat în figura 199 a care este mult mai încă pătoare şi se potriveşte terenurilor cuefectiv mare şi cu aglomerare de cerbi. Densitatea: o hr ănitoare sau punct de hr ănire la 100-200 ha pădure.

Pentru hrana concentrată se pot folosi troace ca cele pentru că prior, însă cu înălţimea totală de 1,40 m (în loc de 90 cm cât este la că prior) şi cu capacitate mai mare.

HR ĂNIREA COMPLEMENTAR Ă A LOPĂTARULUI

Raţia pentru un lopătar pe zi:- - fân de lucerna sau trifoi...................................................0,300 kg-

-cartofi sau napi ... ......................1,500 kg care pot fi înlocuiţi cu 3 kg sfeclă furajer ă sau nutreţ însilozat- - castane sau ghindă .................................................................0,300 kg

Total 2,100 kgDensitatea hr ănitorilor: una la 30-50 ha pădure.

Durata hr ănirii: decembrie-martie, după mersul vremii. Se consider ă că frunzarele pot intra în hranalopătarului în propor ţie de cel mult 20%.

În ţara noastr ă, raţia zilnică este stabilită la 1,5 kg fân şi frunzare, iar perioada de hr ănire 45 zile.

HR ĂNIREA COMPLEMENTAR Ă A MISTREŢULUI

Pe cât de rezistent este mistreţul la intemperii, pe atât de sensibil este la foame, care îl poate r ă puneuşor. De aceea, în anii f ăr ă jir sau ghindă sau cu ger mare care face să îngheţe solul şi nu permite râmatuldupă r ădăcini sau şoareci, hr ănirea complementar ă a mistreţului este mai necesar ă decât a iepurelui şi acervidelor. Prin ea se ating următoarele scopuri: ajutăm mistreţul să treacă peste perioada critică, îl salvăm dela moarte; îl facem să nu slă bească mult, iar femelele să nu-şi piardă prea mult din capacitatea de înmulţire;legăm vânatul de teren în vederea vânătorii; evităm deplasarea la distanţă în căutarea hranei, ştiut fiind că deplasarea implică pericole; se micşorează pagubele cauzate în culturile agricole, căci având hrană, nu maieste nevoit să iasă la câmp.

Hrana complementar ă constă în următoarele: la început, pentru a se obişnui, se dau colete de sfeclă,cartofi mărunţi sau par ţial putreziţi, aleşi din cei puşi în consum. Când frigul se înteţeşte, se dă hrană maisubstanţială: porumb, ovăz, orz, ghindă, castane, sfeclă, deşeuri de la treier, napi porceşti (dacă s-au obişnuitcu ei). Castanele, ghinda, sfecla etc. ar trebui transportate la munte de cu toamna, iar acolo depozitate în modcorespunzător, pentru a fi ferite atât de şoareci cât şi de îngheţ (sfecla, napii). Un sortiment de hrană foarteapreciat de mistreţi este carnea, care poate fi folosită şi ca nadă. în acest scop se pot folosi: viscere de vânat,deşeuri de abator, animale de la serviciul de ecarisaj.

Pentru punerea hranei pe teren, nu se fac hr ănitori propriu-zise, ci în desişurile unde stau mistreţii, secaută drumuri păr ăsite, poieniţe, pe unde este trecătoarea lor. Hrana nu se pune gr ămezi, ci se împr ăştie ca să

poată ajunge la ea şi tineretul sau cei mai slabi. Se ştie că mistreţii se bat de la hrană. Dat fiind că pentru eigropile cu hrană depozitată sunt o atracţie, se poate pune astfel: se îngr ămădesc pleavă, paie sau frunze de

pădure, iar în mijloc se pune sfeclă, cartofi etc. Ei vor râma şi vor găsi hrana. Raţia de hrană depinde deasprimea iernii. Bubenick dă următoarea raţie pentru un mistreţ pe zi: 1-2 kg hrană din sortimentelemenţionate mai sus, având grijă să fie atât uscată (gr ăunţe, ghindă) cât şi suculentă (sfeclă, napi etc). Raţia

pare a fi bine stabilită, deoarece în terenul liber un mistreţ de 80 kg consumă zilnic cam 5 kg hrană. Perioadade hr ănire: ianuarie-februarie depinde de asprimea vremii. Hrana se pune pe teren după-amiaza, căcimistreţul este animal care îşi caută hrana noaptea.

Prin hr ănire complementar ă, s-a reuşit să se reducă pierderile şi să sporească efectivul de mistreţi şi apoisă-l menţină. Perioada de hr ănire este 15 octombrie - sfâr şitul lui martie. Raţia zilnică pe cap de mistreţ creşte de la 0,5-0,7 kg napi şi sfeclă în noiembrie, la 3-4 kg în februarie şi se termină cu 2-3 kg în martie.Două treimi din numărul mistreţilor au venit la hr ănitori. în timpul gerurilor mari, hrana a fost acoperită cu

paie sau frunze, ca să nu îngheţe. Mistreţii o găseau şi aşa. Cei obişnuiţi la hr ănitori, veneau şi consumauhrana pusă în cursul după-amiezii, înainte de a fi îngheţat. Hr ănitorile sunt cercetate în special de scroafelecu purcei care formează populaţia stabilă. După ce mistreţii s-au obişnuit să cerceteze cu regularitatehr ănitorile, avem aici ocazia de a-i observa sub raportul categoriilor de vârstă, a sexelor şi a stării fizice. înacest scop se construieşte un observator bine închis şi amplasat corespunzător. Prin culturile de napi porceştişi sfeclă amplasate şi lăsate în pădure, se poate reduce cantitatea de hrană complementar ă.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A CAPREI NEGRE

Dacă iarna, capra neagr ă nu este stânjenită în căutarea hranei, de către oameni şi dacă iarba nu a fostcomplet roasă de oi şi capre în timpul sezonului de păşunat, atunci acest vânat nu are nevoie de hrană dată deom.



134

Dacă totuşi hr ănirea complementar ă devine necesar ă, atunci i se dă fân recoltat pe loc sau în apropiereşi pus sub arborii stufoşi de la limita vegetaţiei forestiere. Se acoper ă cu coajă de arbori sau alt material

pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie. E bine să fie stropit cu puţină apă sărată. Pentru a avea fân de bună calitate, este recomandabil ca păşunea să fie tratată fie cu gunoi de grajd, de la vreo stână, fie cuîngr ăşăminte artificiale. Şi aici hr ănitoarea trebuie amplasată în locuri însorite, cu strat de ză padă subţire sauf ăr ă ză padă. Hrana poate fi îmbunătăţită şi prin păstrarea arborilor cu mulţi licheni.Hr ănitoarea complementar ă are şi un dezavantaj: duce la aglomerarea caprelornegre, deci la r ăspândirea

bolilor. Şi avalanşele pot cauza pagube mai mari în caz de concentr ări de vânat. De asemenea, braconajul.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A IEPURELUI

Se apreciază că un iepure adult consumă zilnic 800 g hrană, în timpul sezonului de vegetaţie. Hranaeste variată, de aceea în căutarea ei, iepurele se mişcă mult, alegând speciile ce-i convin.

Experienţa arată că prefer ă plantele ierbacee, iar r ămurele, coajă şi muguri consumă numai de nevoie,când ză pada este de cel puţin 15 cm şi acoper ă hrana lui obişnuită. Rareori roade plantaţiile forestiere dacă nu este ză padă. Pagubele în culturile forestiere pot fi prevenite sau cel puţin micşorate dacă se pun pe terenramuri verzi de pomi fructiferi, salcâm, ar ţar, ulm. Consumă şi sfeclă, varză furajer ă, napi porceşti şi alte

plante suculente. Toamna şi iarna, se hr ăneşte, în mare parte, cu semănături r ăsărite. Se pare că necesarul deapă de care organismul său are nevoie şi-1 acoper ă prin hrana verde pe care o consumă şi că doar seceta care

duce la uscarea hranei poate să-1 constrângă să bea apă din izvoare şi pâraie.Unii autori susţin că este necesar a da hrană complementar ă iepurelui numai când ză pada este de cel

puţin 20 cm sau când a prins coajă la suprafaţă, acoperind hrana naturală (Gerd v. Lettow-Vorbeck). Alţiidimpotrivă afirmă că este necesar ă din noiembrie până în martie. Observaţii f ăcute în ţara noastr ă arată că iepurele nu mai consumă fânul de lucerna când ză pada pe câmp se topeşte. în orice caz, iepurele este mai

puţin prezent la hrana pusă de om decât fazanul şi potârnichea. Se poate spune că la noi perioada de hr ănirecomplementar ă în fondurile cu vânat principal reprezentat de iepure este de 1-2 luni, după durata iernii. Laîmbunătăţirea condiţiilor de hrană se procedează astfel: cu plugul de ză padă se descoper ă semănăturile sau

pajiştile, dând posibilitatea iepurelui să ajungă mai uşor la hrană naturală verde; se foloseşte orice ocaziecând se pot obţine ramuri provenite din cur ăţirea pomilor fructiferi sau arborilor ornamentali; nu estesuficient să se dea iepurelui numai fân, fie el şi lucerna de prima calitate. Trebuie să i se adauge şi sfeclă,varză furajer ă, napi, sau altă hrană cu conţinut mare de apă; fânul să fie legat de arbori sau de pari, nu pus pe

pământ, deoarece se calcă în picioare şi se murdăreşte cu excremente, crescând astfel pericolul de r ăspândirea bolilor; tot pentru a preveni contaminarea, punctele de hr ănire şi hr ănitorile să fie mutate mereu în alt loc;hrana stricată duce la îmbolnăvire, deci să nu se pună prea multă de o dată pe teren. Hrana suculentă (sfeclă,napi etc.) nu se pune în gr ămezi, ci se împr ăştie în urma plugului de ză padă.

Sortimentele de hrană complementar ă pot fi: fân de lucerna sau trifoi, borceag, sfeclă, varză furajer ă,napi, cartofi, ramuri tinere de salcâm, ramuri de pomi fructiferi, măceş, morcovi, vâsc. Când este îngheţ, e

bine ca hrana să fie pusă pe teren înainte de amiază; pe vreme f ăr ă îngheţ după-amiază. Se susţine că iepurelenu se îmbolnăveşte atunci când consumă hrană îngheţată; se dă următoarea raţie zilnică pentru un exemplar:100-200 g fân, 30 g seminţe sau fructe şi 200-400 g varză, sfeclă etc. în condiţiile din ţara noastr ă, raţia estefixată oficial la 3 kg fân de lucerna sau trifoi pe sezon.

Hr ănitoarele sunt sau fixe, cum se fac în păduri, sau portative, cum sunt cele din terenurile agricole,unde din cauza aratului şi semănatului, hr ănitorile se aşază pe teren numai în noiembrie-decembrie, după

terminarea lucr ărilor agricole de toamnă şi se ridică la începutul lui martie. Practice sunt cele în formă de piramidă triunghiular ă având latura bazei şi înălţimea de 140-150 cm. Circa 90 cm începând de la vârf, seacoper ă cu papur ă în strat gros ca să nu pătrundă ploaia, iar restul de 50-60 cm, în partea dinspre sol, r ămâneliber ă. Baza mare în raport cu înălţimea face să nu fie r ăsturnate de vântul puternic de la şes. Forma de

piramidă înlesneşte transportul la aşezarea pe teren şi apoi la ridicarea lor, putând fi introduse una într-alta,deci nu ocupă spaţiu mult în căruţă. În teren deschis, la început, iepurii le ocolesc, dar după un timp seobişnuiesc cu ele şi vin la hrană. Este preferabil să fie puse în teren acoperit; măr ăcini, vii, culturi forestierede protecţie, unde iepurii vin mai cu încredere. Se recomandă a face câte o hr ănitoare sau punct de hr ănire la100 ha teren agricol sau 20 ha pădure. Să se evite concentr ările, deoarece se contaminează, iar r ă pitoarele şi

braconierii pot face pagube mai mari.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A URSULUI

Oricât ar părea de ciudat, de câteva decenii încoace la noi se practică o hr ănire complementar ă aur şilor, atât toamna înainte de intrarea în bârlog, cât şi primăvara după ieşirea lor. Sistemul de hr ănire esteasemănător cu cel practicat în cazul mistreţului şi el constă, în principiu, în nădirea ur şilor la observatoare



135

special amenajate. Iniţial, aceste observatoare erau ceva improvizat (în arbori) şi hr ănirea se f ăcea exclusiv prin carne, scopul fiind împuşcarea ur şilor. Cu timpul, constatându-se că ur şii consumă cu plăcere furajeleconcentrate care erau oferite cerbilor comuni, s-a procedat la elaborarea unor reţete speciale şi la amenajareaunor locuri de hr ănire destinate lor. începutul hr ănirii ur şilor cu granule are însă o poveste:

În urma unor indicaţii primite din partea conducerii de partid şi de stat prin anii 1970-1975 s-a demaratîn O.S. Zetea din jud. Harghita o temă de cercetare patronată de ICAS (Institutul de Cercetări şi AmenajăriSilvice) Bucureşti, care avea ca scop studierea unor formule de hrană suplimentar ă pentru cerbul comun

astfel încât să dezvolte trofee foarte mari. S-au realizat mai multe sorturi de hrană plină cu tot felul de biostimulatori, vitamine, energizante etc. care au fost expuse în toate locurile unde erau cerbi sau pe unde puteau trece. Cerbii nu au venit aşa repede, dar ur şii da. S-a încercat alungarea ur şilor (care compromiteautema de cercetare) prin toate mijloacele inclusiv prin împuşcarea lor în fese cu alice de 3 mm. În final tema aavut ca rezultat metode de hr ănire a ur şilor şi nu a cerbilor.

În prezent, hr ănirea propriu-zisă a ur şilor nu se mai realizează cu carne provenită din animaleconfiscate sau din resturi de abator, ci sunt elaborate re ţete pentru hrană concentrată granulată. Nu insistămasupra ingredientelor ce intr ă în hrana granulată a ur şilor întrucât aceasta nu ridică probleme deosebite avândîn vedere că este animal omnivor şi nici nu necesită anumite substanţe sau vitamine, care ar trebui să stimuleze creşterea unor organe ce constituie în persectivă trofee, cum este cazul la cerbi sau la că prior.Legat de componenţa hranei complementare oferite ur şilor sunt necesare totuşi unele precizări legate de aşa-zisa legendă a ur şilor carnivori. Din punct de vedere biologic, legat de modul de hr ănire, ursul este omnivor,adică consumă atât hrană vegetală cât şi animală (adică carne). Ursul nu poate deveni „carnivor", pentru că este deja, într-un fel, prin naştere. Se poate în schimb, ca unele exemplare, datorită experienţei câştigate caurmare a unor facilităţi în procurarea hranei animale, să se specializeze comportamental în capturareaanimalelor domestice sau sălbatice dintr-o anumită specie (bovine, ovine, porcine, cervide, suidae etc.) şiatunci desigur vor opta pentru acest mod de hr ănire, ca fiind cel mai economic din punct de vedere alefortului de procurare şi al aportului energetic ca efect al consumării pr ăzii. Tot aşa de bine însă se poateîntâmpla ca unii ur şi să se obişnuiască hr ănindu-se cu fructe din livezi sau cereale din culturi f ăr ă a deveniastfel „vegetarieni", după cum nici în primul exemplu nu au devenit carnivori. Ursul s-a adaptat în decursulevoluţiei sale la tranzitarea iernii prin aşa-zisul „somn de iarnă" care este de fapt o formă atipică dehibernare, de care se deosebeşte însă în primul rând prin intensitatea fenomenului. Pentru a se declanşa însă comportamentul legat de acest somn de iarnă trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii dintre care una,

foarte importantă, este aceea ca animalul să aibă resurse energetice acumulate în masa lui corporală, şi în primul rând în gr ăsime. Această acumulare energetică nu se poate realiza însă decât printr-o hr ănire deosebitde activă în perioadele premergătoare (începând cam cu lunile august-septembrie) şi până în momentul cândiarna face ca hr ănirea să fie imposibilă sau ineficientă (de obicei noiembrie-decembrie). Pentru ca energiaacumulată şi destinată tranzitării iernii să fie cât mai eficient utilizată, este nevoie de reducerea tuturor

pierderilor, altele decât cele necesare întreţinerii unui metabolism de bază redus cu 30-35% faţă de celnormal (cel din perioada activă). Acest deziderat se poate realiza doar prin îndeplinirea a două condiţii:evitarea mişcărilor şi o izolare termică cât mai bună. Prima condiţie se realizează prin intrarea în somnul deiarnă, iar a doua prin identificarea unui bârlog corespunzător. Un bârlog corespunzător înseamnă un adă postnatural (grotă, scorbur ă, stâncărie etc.) în care ursul se poate adă posti şi după ce se aşterne un strat gros deză padă, să-şi poată realiza un spaţiu intim cât se poate de mic, astfel încât prin căldura emanată de corpul săusă se asigure o temperatur ă cât mai constantă. Pentru a nu fi deranjat din acest adă post special, ur şii cu un

compartament considerat normal, neafectat de factorul civilizaţie, caută locuri de iernare în sihăstriileinaccesibile ale munţilor. Primăvara, ur şii epuizaţi de frigul şi lipsa de hrană din timpul iernii, sunt tot atât deînfometaţi şi puşi pe mâncat ca şi toamna, numai că de această dată resursele de hrană sunt mult mai sărace.Iată motivele pentru care hr ănirea complementar ă a ur şilor este necesar ă şi primăvara.

În legătur ă cu amplasarea punctelor unde este oferită hrana complementar ă trebuie precizat că acestea,este potrivit să fie aşezate pe traseul lor de retragere spre locurile de iernat. Aceste locuri sunt, de regulă,cunoscute de către localnici, întrucât traseele se repetă de obicei an de an. Excepţie pot să facă în anii când se

produce o fructificaţie abundentă la anumite specii ale căror fructe ori seminţe sunt consumate de către ur şi şicând efective mari se concentrează în astfel de locuri. în majoritatea biotopurilor bine populate cu ur şi dinţara noastr ă există puncte de hr ănire complementar ă a ur şilor atât toamna cât şi primăvara. La locurile cu oafluenţă mai mare de ur şi sunt construite observatoare confortabile cu posibilităţi de încălzire, astfel încâtcondiţiile de observare sunt din cele mai bune. Ani de zile din aceste observatoare s-au împuşcat ur şii

destinaţi recoltării prin cotele atribuite. Pe bună dreptate, metoda a fost considerată ca nesportivă, adică lipsită de etică vânătorească. Acesta este adevărul şi el nu poate fi contestat, dar câştigul a fost şi este că,chiar dacă se împuşcă prin această metodă şi la astfel de locuri 1-2 ur şi anual, din 5-6 sau chiar mai mulţi,



136

ce frecventau observatorul respectiv, cei r ămaşi beneficiază totuşi de o hrană foarte necesar ă în momentelecritice ale vieţii lor. Exprimându-ne astfel putem afirma că merită să fie sacrificaţi primăvara şi toamnacâţiva ur şi, pentru a asigura hr ănirea complementar ă chiar dacă nu a tuturor exemplarelor aflate în tranziţie

prin zonă, în mod sigur a majorităţii dintre ei. Se poate considera chiar că este mai lipsit de etică vânătorească să împr ăştii f ăcând goană toţi ur şii concentraţi la o sursă de hrană naturală (jir, ghindă, mere-

pădureţe etc), împiedicându-i să ajungă la locurile de iernare, decât să împuşti 1-2 exemplare din 5-6 care aufost momiţi la un punct de hr ănire complementar ă. Se pare că majoritatea vânătorilor care cunosc biologia

vânatului şi respectă normele de etică, apreciază că ur şii trebuie vânaţi numai la dibuit şi la cadavrulanimalului ucis de aceştia atunci când fac pagube în zootehnie (cu precădere la animalele aflate la păşunat).

Se pare că sistemul de hr ănire complementar ă al ur şilor pe lângă avantajul menţionat, constituie şi unmijloc de prevenire a pagubelor pe care ur şii le produc în agricultur ă, în general, şi în zootehnie, în moddeosebit. In mod concret este vorba de diminuarea unor astfel de pagube în habitatele unde se practic ă hr ănirea complementar ă faţă de cele în care nu se obişnuieşte aceasta. Din observaţiile întreprinse în decursde mai mulţi ani, s-a constatat că ur şii produc pagube mai ales în perioadele când în natur ă nu găsesc hrană vegetală. Este vorba în mod concret de perioadele când vegetaţia ierbacee este îmbătrânită, iar fructele încă nu s-au copt. Dacă în această perioadă li se ofer ă hrană complementar ă la punctele tradiţionale de hr ănireatunci volumul pagubelor scade simţitor.

HR ĂNIREA COMPLEMENTAR Ă A FAZANULUICa să putem menţine fazanii în teren, condiţiile de bază sunt: combaterea radicală a animalelor

r ă pitoare şi dăunătoare, crearea de locuri de adă post în câmpia f ăr ă păduri, asigurarea liniştei şi completareahranei în perioadele critice. Aici va fi vorba de ultimul factor - hrana, care la fazan joacă un rol foarteimportant. în căutare de hrană, fazanul se îndepărtează din teren şi nu se mai întoarce; în timpul primăveriicând îşi caută loc de cuibărit, dându-i hrana preferată, el poate fi reţinut în teren. Hrana fazanului în terenulliber se poate compune din 31 % păr ţi de plante verzi, 25% hrană animală, 12% seminţe de arbori şi arbuşti,12% seminţe, tubercule, r ădăcini de plante agricole, 11% componente minerale şi 9% seminţe de buruieni.Procentele ar ătate ne servesc la alegerea sortimentelor de hrană complementar ă. Dintre seminţele de plantede pe câmp, cele preferate ar fi, în ordine: buruienile, hrişcă, porumbul, grâul, fasolea, sorgul; dintre celeforestiere seminţele şi fructele de: salcâm, corn, păducel, ghinda de stejar (din speciile cu ghindă mică). Decicând se fac ogoare şi remize, să se ţină cont de aceste specii. La fazan, hrana animală ar intra într-un procentmai mare decât la potârniehe, în alimentarea lui totală. Autorul face această afirmaţie cu rezervă. Ea secompune din: insecte în diferite stadii de dezvoltare, viermi, şopârle, şerpi mici, melci, şoareci, peşti.Consumă carne din cadavrele găsite pe teren (deci atenţie la punerea de momeli otr ăvite). La combatereagândacului din Colorado, contribuie în mai mare măsur ă decât potârnichea. Hrana naturală a fazanului secompune din 98% vegetale şi 2% animale, socotită la greutate şi 69%, respectiv 31%, socotită la numărul de

probe.Cantitatea de hrană complementar ă pentru un fazan variază între 20 şi 80 g în funcţie de măsura în care

solul este acoperit de ză padă. În România, instrucţiunile prevedeau 20 g pe zi pentru un fazan şi o perioadă de hr ănire de 6 luni.

La fazani, hrana complementar ă se pune în hr ănitori care se amplasează în pădure, măr ăcini sau cocenide porumb, adică la loc adă postit de vedere.

Acoperişul poate fi f ăcut din: stuf, carton asfaltat, şindrilă. Cocenii de porumb şi paiele nu asigur ă unacoperiş bun şi acesta trebuie mereu reparat. Dimensiunile acoperişului să fie de 2,50-3 m o latur ă, încâtză pada suflată de vânt să nu acopere toată suprafaţa de sub hr ănitoare. Acoperişul trebuie să aibă cădere spredirecţia vântului dominant, iarna. Amplasarea hr ănitorilor este importantă: nu în desiş, ci numai în apropiereaacestuia; în fa ţ a hr ănitorii să fie arbori rari, care să permită fazanului observarea apropierii r ă pitoarelor cu

pene, dar acestea să nu poată zbura cu uşurinţă printre arbori ca să atace fazanul. în dosul hr ănitorii, se poateface un gard care să împiedice intrarea sub hr ănitoare a ză pezii suflate de vânt. Să nu fie aşezată nici lângă liniile parcelate din păduri, dar nici prea departe de ele, în pădure, ci cam la 20-40 m, iar din linie până la elesă se facă o cărare, care să uşureze transportul hranei.

În terenurile populate cu fazani, aproape f ăr ă excepţie, există şi că prioare, care consumă parte din hrana pusă pentru fazani. Dacă se intenţionează oprirea accesului că prioarelor la această hrană, atunci pe margineahr ănitoarei se face un gr ătar cu ochiuri de circa 20/20 cm prin care nici iezii să nu poată intra. Un mijloc mai

practic pentru atingerea acestui scop este de a pune paie sau pleavă sub hr ănitoare şi de a împr ăştia gr ăunţele printre acestea. Că priorii fiind obligaţi să culeagă bob cu bob, nu pot face pagubă mare ca atunci cândmănâncă din gr ămadă. în acest caz, gr ătarul nu mai este necesar.



137

Unde nu sunt păduri, dar există locuri cultivate cu floarea-soarelui sau napi porceşti, se pot facehr ănitori şi aici, tăind o linie în faţa acestora. Pentru a preveni r ăspândirea bolilor, este bine ca hr ănitorile să fie mutate în fiecare an. Spre a uşura mutarea, acoperişul se face dintr-o piesă separată încât să poată fimontat şi demontat de pe schelet.

Dacă hr ănitoarea nu se mută, atunci este indispensabilă cur ăţirea resturilor de hrană, pleavă, paie,excremente, arderea sau îngroparea la adâncime a acestora şi dezinfectarea locului de sub hr ănitoare şi din

jurul ei. Operaţia se face anual, primăvara. Pentru a nu se aduna apă sub hr ănitoare, este necesar să se facă un

bombament, luând pământ din jurul hr ănitoarei şi îngr ămădindu-l la mijloc sau alegând de la început un locînalt. Hr ănitorile se fac în parcelele de pădure în care se ţin fazani, densitatea fiind de una la 10-20 ha pădure

populată cu acest vânat. Perioada de hr ănire: se recomandă să se înceapă hr ănirea îndată ce câmpul se dezgoleşte (septembrie)

şi să dureze până în aprilie, adică 8 luni; sau toată luna septembrie pentru nădirea fazanului, însă când începeîngheţul se trece de la hrana-nadă, la hrana de bază: deşeuri de grâu, orz apoi porumb - boabe.

Unde deocamdată densitatea este mică, fazanul găseşte în septembrie şi octombrie hrană în porumbiştile recoltate, în terenurile care au fost cultivate cu sorg, floarea-soarelui, sfeclă etc. Nădirea poateîncepe în noiembrie, iar hr ănirea intensă să aibă loc în decembrie-martie, după timp. Chiar şi în aprilie ar finecesar să fie pusă hrană-nadă pentru a reţine vânatul în teren. Sortimentele sunt: porumb, de preferinţă ştiuleţi, deşeuri de grâu, orz, sămânţă de floarea-soarelui. Neapărat să se adauge hrană suculentă: până nu asosit îngheţul, cartofi, morcovi, sfeclă, iar pe timp de îngheţ: napi porceşti împr ăştiaţi şi varză furajer ă legată de arbori. Aceste ultime două sortimente rezistă la temperaturi scăzute. Se poate adăuga, ghindă măruntă, jir,fructe de sorb uscate. Un principiu de hr ănire este acela că fazanul să fie obligat a sta cât mai mult subhr ănitoare, deci ferit de ză padă, să râcâie, pentru a face mişcare, deci de a se încălzi. De aceea, sub hr ănitoarese pune o gr ămadă de pleavă sau paie, iar hrana se împr ăştie în aceasta. Deasupra se mai împr ăştie câteva

boabe. Pentru a nu râcâi pleava sau paiele afar ă de sub hr ănitoare, pe marginea ei se pun scânduri sau bucăţide lemn despicat în două, pe o înălţime de 10-15 cm. Raţia zilnică de hrană variază de la 20 la 80 g de fazan,după asprimea iernii. Se înţelege că este vorba de hrană consumabilă: gr ăunţe, iar nu de pleavă şi alteimpurităţi. Cantitatea totală de hrană pusă pe teren scade de toamna până primăvara, deoarece efectivul defazani se reduce prin vânătoare şi prin pierderi naturale. Pentru a face hrana mai accesibilă, spre hr ănitori, şiîn jurul lor, trebuie f ăcute căr ări cu plugul de ză padă.

La hr ănitori este necesar ă şi apă, pusă în vase curate. Hrana este bine să fie dusă pe teren de aceeaşi

persoană, iar aceasta să fluiere totdeauna aceeaşi melodie. Fazanii se vor obişnui auzind melodia şi vor venila hrană. în jurul hr ănitorilor trebuie să se facă pază contra braconierilor şi a r ă pitoarelor.Când se fac observaţii, să nu semeargă chiar până la hr ănitoare, ci numai până în apropierea lor pentru a

nu deranja vântul.

HRANA COMPLEMENTAR Ă A POTÂRNICHII

Potârnichea este specia de vânat poate cea mai avizată la ajutorul omului, în ce priveşte oferirea dehrană complementar ă.

Speciile ce tr ăiesc în pădure ca: iepurele, fazanul, că prioara, tot mai găsesc câte ceva de mâncare, dar potârnichea, fiind pasăre de câmp deschis, în pădure intr ă doar la margine, se găseşte într-o situaţie critică atunci când solul este acoperit cu ză padă, mai cu seamă dacă a prins la suprafaţă şi o crustă încât nu poate

râcâi.La oferirea hranei potârnichii se ţine cont de anumite reguli. în primul rând trebuie să se ştie că potârnichea vine mai greu la hrană decât fazanul. Deci se cere multă dibăcie la amplasarea hr ănitorilor şi a punctelor de hr ănire. în al doilea rând, oferindu-i hrană o perioadă mai îndelungată, pasărea ajunge în primăvar ă în condiţie fizică bună, capabilă să producă mai multe ouă şi de calitate mai bună, dând astfel unspor de producţie.

Hrana complementar ă a potârnichii constă, după cercetările efectuate la staţiunea Burgate Manor dinAnglia, din: 35% grâu, 25% sămânţă de câneapă, 20% porumb sf ărâmat, 10% sorg şi 10% hrişcă. Dacă unsortiment nu s-ar putea procura, el poate fi înlocuit cu deşeuri de la treier sau seminţe de buruieni. Raţiazilnică este de 25-30 g gr ăunţe, la care trebuie să se adauge, neapărat, hrană suculentă: varză furajer ă, napi,sfeclă. Perioada de hr ănire este noiembrie-martie, până la desfacerea stolului în perechi. La începutul

perioadei, când mai găseşte hrană şi pe câmp, se dă mai puţină, în toiul iernii mai multă, căci are nevoie de

mai multe calorii. Unii autori recomandă să se dea hrană şi după desfacerea stolului în perechi, spre a le ajutasă-şi restabilească condiţia fizică, după criza din iama. Hr ănirea este greoaie şi nesigur ă din moment cestolurile s-au desf ăcut în perechi, deci s-au îndepărtat şi fiecare pereche îşi are raza sa de mişcare.



138

În România, raţia zilnică de hrană pentru o potârniche este de 20 g, iar perioada de hr ănire este de 6luni.

La punerea hranei pe teren, se recomandă respectarea următoarelor reguli:-

Hr ănitorile propriu-zise pot avea forma celor de fazani, însă cu suprafaţă mai mică (2x2 m). Seconstată însă că potârnichile vin mai anevoie la hr ănitorile propriu-zise decât la punctele de hr ănire.

-

Hr ănitorile şi punctele de hr ănire se amplasează acolo unde s-a observat că, ani de-a rândul, se ţin potârnichi iarna. Deci nu unde se văd stolurile vara.

-

În apropiere, la cel mult 20-30 m, să existe un adă post natural: măr ăcini, vie, coceni de porumb, încâtîn caz de pericol, potârnichea să se poată refugia aici. Amplasarea în grupuri de măr ăcini, perdele forestiereşi altă vegetaţie înaltă are dezavantajul că aici, în timpul viscolului, se îngr ămădeşte ză pada şi poate îngropa

potârnichile. Deci, se cere să fim atenţi la acest aspect. Dacă însă, după observaţii îndelungate, s-a stabilit că nu există pericolul acoperirii cu ză padă, atunci amplasarea aici a hr ănitorilor este indicată. Pentru a preveniasemenea pagube, unii autori recomandă amplasarea hr ănitorii sau punctului de hr ănire la 25-30 m de lavegetaţia respectivă. Aici se caută o semănătur ă de toamnă, se cur ăţă ză pada pe o suprafaţă de câţiva metri

pătraţi, încât sub acţiunea soarelui, restul de ză padă să se toapească şi să elibereze semănătura verde de grâude care vânatul are nevoie. în acest punct se amplasează hr ănitoarea sau punctul de hr ănire. Un efect şi mai

bun are efectuarea de drumuri cu plugul de ză padă, în direcţia nord-sud. Semănăturile descoperite vor servişi iepurilor, că prioarelor, fazanilor. Căr ări se pot face şi în jurul hr ănitorilor, iar unde densitatea este mare,hr ănitorile se leagă între ele cu căr ări. Ca să aducem potârnichile la hr ănitori, pe aceste căr ări presar ăm, rar,hrană. Toată această operaţie trebuie f ăcută aşa ca să nu cauzeze pagube culturilor agricole.

- Hr ănitori permanente facem numai acolo unde ele nu sunt expuse stricăciunilor cu ocazia munciloragricole şi unde nu este pericol de acoperire cu ză padă în caz de viscol. De asemenea unde ştim că

potârnichile se ţin iarna, în fiecare an.- Nu se pune hrană complementar ă lângă sate sau alte aşezări omeneşti, unde ar putea fi prinse de

r ăuf ăcători.-

Locul să fie cu expoziţie sudică, bătut de soare şi cu strat subţire de ză padă sau chiar f ăr ă ză padă.-

La punerea hranei complementare, trebuie să avem în vedere ca, în căutare de hrană, potârnichile să nu fie obligate să circule mult, căci pot fi atacate de r ă pitoare.

- Dacă în apropiere nu există adă post, atunci, pentru a face un punct de hr ănire, putem îngr ămădi aicimăr ăcini, creând adă post artificial. Gr ămada să aibă cam 2/2 m şi să fie f ăcută aşa încât potârnichile să poată

intra sub ea, dar r ă pitoarele în zbor nu. Ca să nu fie duse de vânt, se pot fixa cu pr ă jini şi ţăruşi. Unde nugăsim măr ăcini, putem folosi coceni de porumb.Punctelor de hr ănire li se aduce învinuirea că parte din hrană se pierde din cauza intemperiilor. Acest

lucru se întâmplă însă numai atunci când hrana nu a fost folosită de potârnichi. în mod normal se consumă.- Nu se amplasează hr ănitori sau puncte de hr ănire lângă arbori izolaţi sau grupuri mici de arbori,

deoarece aici, de regulă, stau la pândă r ă pitoare cu pene. Iarna sunt mai periculoase r ă pitoarele cu pene decâtcele cu păr.

-

Se face o hr ănitoare sau un punct de hr ănire pentru un stol. Nu hr ănitori multe, ci bine amplasate, casă fie găsite. Cele necercetate 2-3 să ptămâni trebuie mutate în altă parte. La început, se pune hrană puţină şidacă a fost găsită şi consumată, se completează. Oricare ar fi modul de punere a hranei pe teren, potârnicheatrebuie să vadă înjur, dacă nu se apropie duşmani de-ai săi. Ză pada trebuie cur ăţată.

-

Ar fi de dorit ca hrana să fie pusă pe teren, zilnic la aceeaşi or ă. Aceasta însă cere personal mult. Mai

simplu ar fi dacă în apropierea punctelor de iernare s-ar cultiva sorg şi varză furajer ă. Aici ar găsi nu numaihrană iarna, ci şi adă post.

-

Repararea şi punerea la punct a hr ănitorilor se face în septembrie-octombrie; în martie se ridică celeexpuse deterior ării. E bine ca în fiecare an, să fie mutate cu 10-20 m mai departe, pentru a micşora pericolulcontaminării.

- Permanent trebuie controlat efectul hr ănirii, prin observaţii directe sau după urme. Adeseori, hranaeste consumată de coţofene, gaiţe şi alte păsări, deci noi avem doar iluzia că hrana a fost găsită şi consumată de potârnichi. Experienţa ne va învăţa cum este mai bine să procedăm în viitor, date fiind condiţiile locale.

Hrana poate fi pusă pe teren şi în felul următor: de cu toamna se fac gr ămezi de pleavă pe câmp, în puncte cercetate de potârnichi. Dacă stratul e gros şi dacă au căzut ploi, pleava se încinge şi produce căldur ă,încât nici iarna, ză pada nu se prinde pe acest strat. Potâmichile se obişnuiesc aici şi cu căldura şi cu gr ăunţeledin pleavă. Iarna, hrana se aruncă peste pleavă, iar înjur se împr ăştie măr ăcini pentru adă postirea de

r ă pitoare. Acest mod de hr ănire este aplicat rareori, atât din cauză că pleava se găseşte mai greu, cât şi pentrucă o mare parte din hrana pusă este consumată de diverse păsărele. Pentru acest motiv, s-a trecut laconstruirea de hr ănitori automate.



139

Aceasta constă într-o lădiţă care se umple cu gr ăunţele ce constituie hrana, iar în partea inferioar ă are odeschidere cum ar fi urdinişul la stupii sistematici, prin care gr ăunţele ies, în virtutea propriei lor greutăţi.Acoperişul este mobil, putând fi ridicat când se toarnă hrana în lădiţă; se acoper ă cu carton asfaltat pentru aopri pătrunderea apei de ploaie în interior, printre scânduri. Peretele din faţă este mobil şi culisează în două uluce, deci poate fi ridicat şi coborât, mărind sau micşorând deschiderea ca să permită scurgerea din interiora gr ăunţelor de diferite mărimi, iar la nevoie chiar închiderea completă a urdinişului. În faţa peretelui mobil,se pune o tavă pe care să cadă gr ăunţele şi de pe care să le consume vânatul. Ea trebuie dată la rindea, spre a

putea fi cur ăţită, în exterior se vopseşte în culoarea mediului. Pentru a împiedica accesul şoarecilor,hr ănitoarea se pune pe căr ămizi.

Hr ănitorile automate constituie o metodă mai bună de a pune pe teren hrana pentru potârnichi, decât dea o împr ăştia cu mâna. Au avantajul că odată umplute cu hrană, potâmichile au provizii pe mai multe zile,deci se face economie de manoper ă la punerea hranei. Deosebit de aceasta, pot fi mutate dintr-un loc în altul,iar accesul păsărilor nedorite (ciori, păsărele) este îngreuiat. Se pot confecţiona din deşeuri de scândur ă.

Pentru a se putea scurge prin deschiderea de jos, gr ăunţele trebuie uscate. Dezavantajul lor este că potfi luate de r ăuf ăcători, deci nu oriunde pot fi folosite.

În primele 24 ore, puii de potârniche se hr ănesc cu propriile rezerve. în general, în timpul creşterii, suntfoarte sensibili. în primele 14 zile au nevoie mai mult de hrană animală decât de cea vegetală.

Una din reţetele de hrană este:A doua zi, după ieşirea din ou, li se dă un amestec de larve de furnici, ouă fierte tare şi mărunţite, fulgi

de ovăz şi carne. Mai târziu se adaugă şi puţină verdeaţă. Hrana astfel preparată se dă în stare proaspătă. Nuse poate păstra deoarece se alterează uşor. O altă reţetă folosită de crescătorii din Anglia este compusă din:26% f ăină de porumb măcinată fin, 30% praf de soia, 30% praf de lapte degresat, 2% drojdie furajer ă uscată,8% f ăină de peşte, 1% f ăină de oase, 1% praf de calciu, 2% amestec de vitamina D3 şi puţină sare (mai puţinde 1%). în primele 1-2 zile, compoziţia de mai sus se dă puilor în amestec cu gălbenuş de ou fiert tare şitrecut prin sită în propor ţie de 1:1. Un ou întreg pentru 40 pui. După ce s-au obişnuit să mănânce singuri, sedă numai compoziţia de mai sus f ăr ă ou, timp de trei să ptămâni, după care se adaugă mei şi grâu. Deasemenea ceva verdeaţă. Apă se dă puţină, altfel beau lacom şi se pot îmbolnăvi. Hr ănirea se face în primasă ptămână de 5 ori, în a doua, de 4 ori, în a treia, de 3 ori, iar în a 6-a de 2 ori pe zi. Sunt necesare scăldătoride nisip, apăr ători contra ploii şi cur ăţenie perfectă.

HR ĂNIREA COMPLEMENTAR Ă A RAŢELOR SĂLBATICE CARE IERNEAZĂ LA NOIDin cauza desecării şi asanării bălţilor, ceea ce are ca urmare desfiinţarea fâşiei de stuf din jurul

bălţilor, condiţiile de biotop ale raţelor sălbatice s-au înr ăutăţit, iar efectivul lor în Europa a scăzut la circa60%. Omul trebuie să le ajute, iar unul din mijloace este de a le da hran ă în timpul iernii, în momentul cânds-au retras în puţinele ochiuri de apă ce au r ămas neîngheţate. Hrana naturală a raţei sălbatice mari, secompune, în egală măsur ă, din elemente vegetale şi animale. Dar propor ţia acestora din total variază încursul anului: primăvara devreme predomină hrana vegetală (diferite plante acvatice), dar pe măsur ă cetimpul se încălzeşte, creşte propor ţia celei animale: insecte acvatice în diferite stadii de dezvoltare, melci,

broaşte etc; cu începere din iulie, când se coc cerealele, noaptea ies pe câmp şi consumă, în principal,gr ăunţe; iarna, hrana animală scade mult şi predomină cea vegetală provenită din semănăturile de toamnă şidiferite seminţe. Peşti consumă în cantitate neînsemnată. Condiţiile necesare menţinerii raţelor într-un loc

sunt: liniştea şi hrana. Pofta lor de mâncare este proverbială.Hr ănire complementar ă a raţelor sălbatice nu s-a efectuat în ţara noastr ă; totuşi, în anumite cazuri eaeste necesar ă. Se ştie că în iernile grele, când bălţile şi râurile îngheaţă, iar ză pada groasă acoper ă semănăturile de toamnă şi seminţele de pe câmp, raţele, care nu au plecat spre sud, se adună în ochiurile deapă r ămase neîngheţate (izvoarele) sau râurile repezi de munte. Densitatea lor fiind mare, iar hrană puţină,ele pier în număr însemnat. Acesta este momentul când ocrotitorul poate interveni cu hrană complementar ă.Se procedează astfel: se identifică punctele unde raţele sălbatice se adună an de an, iarna. Hrana poate fi pusă fie pe mal, fie pe plute de 2-3 m2 din scânduri. Pentru a-i da aspect mai natural, peste scânduri se poateîmpr ăştia trestie tăiată. Hrana se poate pune pe gheaţă, cur ăţind ză pada şi împr ăştiind pe 3-4 m2 pleavă sau

paie, care au însuşirea de a atrage raţele. Hrana constă în boabe de porumb, ovăz, orz, secar ă, floarea-soareluişi hrană suculentă tăiată mărunt: sfeclă, cartofi, varză de nutreţ. Hr ănirea începe de cu toamnă, continuând încursul iernii şi chiar primăvara pentru a le reţine aici în timpul cuibăritului. Se înţelege că aici nu se vânează,

ci trebuie lăsate în linişte deplină, tot.timpul. Reţeta de hr ănire: 50-70 g gr ăunţe şi 20-30 g hrană suculentă pentru o raţă, pe zi. Hrana se pune pe teren după amiaza, ştiut fiind că ele ies în căutare de hrană, seara.Problema depăşeşte interesele unui singur fond de vânătoare, deoarece raţele adunate aici pot proveni de pe o



140

rază mare, iar în epoca de cuibărit pot r ămâne aici numai în parte. Din această cauză, cheltuielile, care dealtfel nu sunt mari, ar trebui să fie suportate de un colectiv de deţinători de fonduri de vânătoare.

În alte ţări, hr ănirea în timpul iernii a raţelor sălbatice a intrat în obişnuinţa vânătorilor. Am descris-oaici pentru cei ce ar vrea să o aplice şi la noi.

SAREA PENTRU VÂNAT

Când vegetaţia este săracă, sub raport calitativ şi, mai ales, la o densitate mare a vânatului, acesta nu-şi poate satisface întreaga necesitate de sare numai prin hrana pe care o consumă; omul trebuie să intervină pentru a-i completa necesitatea de sare, în anumite amenajări numite săr ării .

Lăsând la o parte efectele pozitive ale sării asupra metabolismului, experienţa dovedeşte că, punândsare, putem reţine vânatul, în special cervidele, pe terenul respectiv. Acesta este unul din cele mai ieftinemijloace.

Speciile de vânat cărora omul le ofer ă sare sunt: cervidele şi capra neagr ă. în măsur ă mai mică, seservesc de săr ării mistreţii, iepurii, iar dintre vânatul cu pene, porumbeii. Cervidele şi capra neagr ă, adică speciile rumegătoare, în unele perioade ale anului, consumă mai multă sare, în altele mai puţină.Sarea poate fi dată vânatului în două feluri:

a) în stare curată, adică în blocuri (bulgări) sau sf ărâmată, aşa cum se găseşte în comer ţ; b) amestecată cu argilă, într-o anumită propor ţie.

Fiecare din aceste modalităţi are avantaje şi dezavantaje. Punerea în stare curată nu necesită multă muncă, iar, dacă vânatul n-a găsit-o, poate fi mutată în alt loc. Dezavantajul ei este că sarea poate fi luată der ăuf ăcători. Cea amestecată, dacă argila este corespunzătoare, iar amestecul este bine f ăcut, pare a fi

preferată de cervide, aceleia în blocuri. Apoi, pericolul înstr ăinării nu mai există. Dezavantaje: rareori segăseşte argilă de bună calitate, chiar pe locul unde se amenajează săr ăria, iar transportul ei de la distanţă estedificil şi scump; manopera la construirea ei este mai costisitoare. Oricare ar fi modul de punere a sării peteren, esenţial este ca vânatul să o găsească, săr ăriile să fie aprovizionate permanent, iar prin numărul lor, să

permită accesul la sare, fiind amplasate în raza lui de mişcare.

SAREA CURATĂ ÎN BLOCURI

S ăr ăria în despicătur ă: într-o tulpină de arbore sau o bucată de lemn rotund înfipt în pământ, cu

diametrul de circa 10 cm, se face o despicătur ă, se netezesc cele două suprafeţe pentru ca vânatul să nu seînţepe la limbă; transversal, se pune un băţ ca să ţină despicătur ă şi atunci când vânatul ar împinge afar ă blocul, să nu-i fie prins botul sau piciorul. înălţimea până la sare să fie de circa 90 cm pentru că prior şi 140cm pentru cerb. Săr ăria se poate şi acoperi pentru a fi ferită de ploi.

S ăr ării în stâlp. Buşteanul trebuie să fie putregăios, de aceea se va alege o specie moale sau fag, scopulfiind ca apa de ploaie îmbibată cu sare să pătrundă în putregai. Vânatul nu va linge sarea din bulgăre, ci de petrunchi, rozând chiar şi lemnul. înălţimea poate fi mare ca vânatul să nu ajungă cu gura la sare. Dă rezultate

bune la munte, unde cad multe precipitaţii. Drob de sare pus în cioat ă înalt ă . Într-o cioată cu înălţimea de 1-1,20 m şi diametrul de cel puţin 30

cm, de preferinţă putregăioasă la mijloc, se face o scobitur ă de 20-30 cm adâncime în care se pune sarea.Exteriorul se cojeşte, iar cu un sfredel se fac găuri oblice de circa un centimetru grosime. Sarea topită de apade ploaie se scurge pe trunchi, de unde este linsă. Şi în acest caz, este bine ca suprafaţa exterioar ă a cioatei să

fie putregăioasă spre a se îmbiba cu apă sărată. Drob de sare fixat pe trunchi de arbore. Vânatul linge sarea printre gratii. Pentru a nu se topi subacţiunea ploii, se poate acoperi cu o bucată de scândur ă, înălţimea ei este ca la cea în despicătur ă.

Drob de sare în cutie. O cutie de lemn, de circa 20/20/20 cm, se fixează pe arbore şi se umple cu bulgări de sare. înălţimea cutiei este de 60-90 cm pentru că prior, muflon şi capra neagr ă şi de 1^1,40 m pentru cerb. Fundul cutiei se face înclinat spre arbore aşa ca apa de ploaie cu sare să se scurgă pe trunchiularborelui, iar nu direct pe sol. Nu i se pune capac.

Sare-bulg ări pusă într-un trunchi putreg ăios , căzut la pământ. Se face o scobitur ă sau mai multe, unfel de albie, atât cât să încapă bulgării sf ărâmaţi. La o margine, i se face o tăietur ă cu scopul ca apa de ploaiedin albie să se scurgă pe trunchi în jos, deci sarea să nu se topească uşor. Şi în acest caz, vânatul linge sarea,nu atât din bulgări, cât din putregaiul îmbibat cu sare, pe care îl şi roade.

Procedeele descrise mai sus nu sunt limitative: bulgărele de sare poate fi aşezat pe teren şi în diferite

alte feluri: la bifurcarea unui trunchi de copac, într-o cioată scundă etc, dar niciodată direct pe pământ. Numai pentru caprele negre, se poate aşeza pe stâncă, şi anume sub un perete înclinat, încât să nu fie expusă ploii. La munte, precipitaţiile atmosferice sunt frecvente, iar sarea pusă în liber s-ar topi prea de timpuriu.



141

SAREA AMESTECATĂ CU ARGILĂ

Se utilizează argilă f ăr ă nisip, pietriş, frunze sau alte materii organice; pentru siguranţă, se cerne.Această argilă se amestecă în propor ţie de o parte sare, la 3-4 păr ţi argilă şi se pune pe teren în diferite feluri:

În cadru de lemn. Se sapă o groapă de 60/60 cm şi 20 cm adâncime şi se că ptuşeşte cu despicături delemn. Această că ptuşeală se prelungeşte şi deasupra solului cu încă 20-25 cm. Pământul scos se aşază în jurulcadrului de la suprafaţă ca să-i dea mai multă stabilitate. Groapa astfel f ăcută se umple cu amestecul de sare

şi argilă, dându-i o formă bombată, pentru scurgerea apei; în vârf i se poate pune o bucată de sare. La ogroapă de dimensiunile ar ătate se folosesc circa 4 kg sare. În cioat ă , dar cu diametru mare, aşa încât să aibă o capacitate corespunzătoare. Se fac găuri de scurgere

a apei. În troacă , iar pentru ca aceasta să nu fie r ăsturnată de mistreţi, se fixează cu pr ă jini ca în figur ă. Şi în

acest caz se fac găuri în fundul troacei.Săr ăriile f ăcute la nivelul solului sau la înălţime mică au dezavantajul că sunt murdărite cu excremente,

fie de vânatul care se foloseşte de ele, fie de vulpi, jderi, care au obiceiul a se aşeza în astfel de momente în puncte mai înalte. Faptul acesta ar putea face ca cervidele să le păr ăsească. Acesta este motivul pentru care serecomandă aşezarea sării la înălţime de cel puţin 60 cm. Cu această rezervă, se poate spune că orice tip desăr ărie este bun, cu condiţia însă de a fi amplasat aşa ca să fie găsit de vânat la trecătorile lui, în apropiereaculcuşurilor obişnuite şi în orice alt punct frecventat. Este o regulă ca, lângă fiecare hr ănitoare de cervide, la

10-20 m distanţă, să se facă şi o săr ărie. De asemenea, ea nu trebuie să lipsească de la nici un punct de păşune, ogoare de hrană, parchete de pădure, plantaţii cu masivul încă neînchis, poieni şi orice alt loc undecervidele ies la hrană.

Dacă săr ăria este amplasată bine, în mod cert va fi găsită de vânat. Pentru siguranţă, unii practicienirecomandă să se împr ăştie pe săr ărie câteva picături de ulei de anason. De asemenea, un drob de sare să fie

pus chiar şi într-un colţ al hr ănitoarei de cervide. Ca să ne convingem dacă vânatul a găsit şi cercetează osăr ărie nou înfiinţată, este indicat ca pe o razăde 1-1,5 mîn jurul ei, solul să fie cur ăţit de frunze, iarbă, pietreşi apoi nivelat şi netezit încât să se vadă clar urmele vânatului.

Este interzisă împuşcarea vânatului la săr ării, ca de altfel şi la hr ănitori. El trebuie să vină la acesteamenajări, f ăr ă teamă. Pe de altă parte, trebuie păzite şi de braconieri. Şi r ă pitoarele dau târcoale săr ăriilor,dat fiind că acestea sunt puncte de concentrare a vânatului.

Pentru a avea o orientare generală, privind densitatea optimă a săr ăriilor şi ne cesitatea sării pentruvânat, se dau următoarele cifre orientative: o săr ărie la 25-50 ha pădure populată cu că prioare sau teren decapre negre, una la 50-80 ha teren populat cu lopătari şi o săr ărie la 100-200 ha pădure populată cu cerbi. înce priveşte raţia anuală, aceasta depinde nu numai de ceea ce consumă vânatul, ci şi de faptul dacă sarea seînstr ăinează de către păstori sau de r ăuf ăcători şi dacă este pusă pe teren, expusă ploii. Se indică cifreleurmătoare în vederea planificării, urmând ca pe teren să se pună atâta cât se consumă de fapt. Obişnuit,săr ăriile sunt aprovizionate cu sare astfel: la câmpie, primăvara în martie, iar la munte în aprilie, adică înaintede a începe vegetaţia; toamna în octombrie-noiembrie, înainte de a cădea ză padă groasă. Cantităţi anuale

pentru o piesă de vânat: că prior 2-3 kg, lopătar şi capr ă neagr ă 4-5 kg, cerb 6-7 kg.

NUTREŢUL ÎNSILOZAT ŞI FOLOSIREA LUI CA HRANĂ PENTRU VÂNAT

Însilozarea (murarea) nutreţului este o operaţie care constă din tocarea masei verzi, punerea şi presareaei în bazine de pământ sau beton, închiderea ermetică şi lăsarea la fermentare 4-8 să ptămâni. în urmafermentării, se obţine un nutreţ suculent, gustos, care şi iarna are aproape proprietăţile nutreţului verde.însilozarea este un mijloc de conservare a nutreţului.

Avantajele însilozării: nu necesită timp frumos ca uscatul fânului; se poate însiloza verde sau uşor pălit;nu se pierd frunzuliţe prin continua întoarcere şi mutare; iarna putem oferi vânatului un sortiment de hrană gustos, suculent, remediind astfel lipsa de apă. Păstrează şi iama conţinutul de vitamine şi substanţe minerale.Iarna, hrana suculentă a vânatului constă din varză furajer ă, care însă, de regulă, este consumată în prima

jumătate a iernii, din sfeclă şi napi, dar care îngheaţă şi sunt consumate cu greutate. Deci, în a doua jumătate aiernii, nutreţul însilozat rezolvă problema apei şi a vitaminelor. Dacă pe lângă plante ierbacee se folosesc şifrunze de arbori, valoarea nutreţului creşte. în ţara noastr ă nutreţul însilozat poate fi folosit pentru cervide.

Cu toate aceste multiple avantaje, acest fel de nutreţ nu a fost folosit deloc în ţara noastr ă. Dar, dat fiind

faptul că efectivul de cervide sporeşte, că terenurile necesare pentru culturi destinate vânatului sunt însuprafaţă insuficientă, va trebui să se dea atenţie, în viitor şi nutreţului însilozat, folosind în mare parte,frunze de arbori. Avantajul însilozării mai constă şi în aceea că frunzele de arbori şi plante ierbacee care nusunt consumate în stare verde, cum este mesteacănul, se pot întrebuinţa însilozate.



142

Transportul nutreţului de la locul însilozării până la hr ănitori limitează oarecum întrebuinţarea, dincauza lipsei căilor de transport. In orice caz, nutreţul însilozat poate fi folosit la câmpie în orice punct, pentrulopătari şi că prioare; la deal şi munte este ceva mai dificil, dar şi aici drumurile forestiere fac posibiltransportul cel puţin într-o parte a terenurilor.

Procesul fermentării se produce datorită unor bacterii ce se găsesc în masa nutreţului şi care se dezvoltă bine într-un mediu anaerob. De aici, necesitatea mărun-ţirii şi presării nutreţului într-un bazin, ca să seelimine aerul. Prin fermentarea zaharurilor din nutreţ se produce acidul lactic, care are rol de conservant,

împiedicând astfel alterarea nutreţurilor. Dacă aerul nu este eliminat din masa nutreţului sau dacă închiderea bazinului nu este completă, atunci, în loc de fermentare lactică, are loc fermentarea butirică, nutreţuldevenind inutilizabil.

Construirea gropilor şi bazinelor pentru însilozare are scop crearea condiţiilor pentru fermentareanutreţului: închiderea ermetică, ferirea de apa de ploaie, presarea pentru a elimina aerul. Orice construc ţieeste bună, dacă r ăspunde acestor cerinţe.

Groapa în pământ este construcţia cea mai simplă, la îndemâna oricui; se poate face numai înterenurile argiloase, compacte, ferite de infiltraţii de apă. Lăţimea minimă este de 1,5 m, adâncimea circa1,5-2 m, iar lungimea după necesitate.

Pereţii sunt taluzaţi, se lipesc cu pământ şi pot fi că ptuşiţi sau necă ptuşiţi cu scânduri, căr ămizi etc.Fundul este bine sa aibă o înclinare în sensul lungimii pentru scurgerea lichidului ce se adună. Pentru a ferinutreţul de murdărirea cu pământ, se pune pe taluze şi peste ultimul strat de nutreţ, o hârtie specială pentrusiloz.

Tuburile de beton cu diametrul de cel puţin 1,50 m (ca să se poată lucra în ele cu furca), se aşază unul peste altul, încât în pământ rezervorul să aibă adâncimea de circa 2 m şi să nu depăşească suprafaţa solului.La fund se pune un gr ătar pentru ca sub nutreţ să se poată aduna lichidul format. în măsura posibilului,rezervorul să fie amplasat într-o coastă de deal, pentru ca lichidul să poată fi evacuat mai uşor.

Siloz înalt din lemn. Se face deasupra solului, aşezat pe stâlpi înalţi de 0,5-0,8 m. Dulapii din care suntformaţi pereţii se închid etanş. Lemnul, fiind r ău conducător de căldur ă, apăr ă nutreţul atât de căldura marecât şi de îngheţ, ceea ce favorizează conservarea nutreţului. Lemnul nu este atacat de acizi şi nu necesită îmbr ăcare cu hârtie specială de siloz.

Butoaie de placaj. În timp ce primele trei tipuri de bazine descrise mai sus sunt fixe, acestea din urmă - butoaiele - sunt mobile. Butoaiele pot fi umplute în orice punct s-ar recolta masa verde, transportul lor, la

locul de depozitare, nefiind greu, un butoi cântărind 100-200 kg. Nutreţul se presează bine în butoaie, punându-se atât nutreţ cât capacul să se închidă numai la apăsare puternică. Numai presat bine va da un nutreţ bun. Butoaiele astfel umplute se vor depozita într-un locr ăcoros, umbrit şi ferit de ger până în momentul ducerii lor pentru hr ănire. Fiecare butoi este un mic siloz.

Oricare ar fi tipul de bazin pentru siloz, el trebuie astfel amplasat încât transportul până la hr ănitori să se facă f ăr ă dificultăţi (distanţă, lipsă de drumuri), deoarece transportul nutreţului însilozat este mai dificildecât al fânului.

Costul pe m3 capacitate de însilozare a acestor bazine variază nu numai în funcţie de materialul dincare este construit bazinul, ci şi de volumul lui, el scăzând cu cât acesta creşte.

Ca să producem hrană însilozată de bună calitate, trebuie să folosim plante bogate în substanţenutritive. Nu toate plantele se comportă la fel la însilozare. Capacitatea lor în această privinţă depinde deconţinutul de zaharuri care fermentează şi de conţinutul de apă, care trebuie să fie înjur de 75%. Pentru a

reduce conţinutul de apă, nutreţul cosit poate fi lăsat pe câmp în brazde ca să se pălească. Din punct devedere al uşurinţei de fermentare, plantele au fost împăr ţite în categorii:

-

plante care fermentează uşor: porumbul, ovăzul, secara, floarea-soarelui, napii porceşti;-

plante care fermentează greu: lucerna, trifoiul, măzărichea;-

plante care nu se pot însiloza singure, ci numai cu adaos ca să le uşureze fermentarea: ferigile,urzicile, costreiul.

În ce priveşte frunzele plantelor lemnoase, se clasifică în funcţie de conţinutul lor de zaharuri. însuşireade a putea fi însilozate depinde de un minim de zaharuri. Dacă acestea nu există, atunci trebuie completate.

a)

Frunze care se însilozează f ăr ă adaos de zahăr: stejarul, fagul, carpenul, frasinul, mesteacănul şiafinul. Aici merită să fie reţinut faptul că frunzele de fag şi mesteacăn nu sunt consumate în stare crudă decătre vânat, dar sub formă însilozată, da.

b) Teiul, ar ţarul, măceşul, zmeurul au un conţinut de zaharuri sub minimum, de aceea se pot însiloza

numai în amestec cu plantele din prima grupă.c)

Ferigile şi urzicile nu se pot însiloza singure, dar, chiar amestecate cu cele din grupa (a) sau (b), aunevoie de un adaos de zahăr.



143

Adaosul de zahăr se face punând melasă lichidă, care conţine 50% zahăr.Clasificarea de mai sus, Lochman este bazată pe aşa-numita „teorie a minimului de zahăr". Acest

minimum reprezintă cantitatea, în procente, pe care trebuie să o conţină planta pentru a se putea produceacidul lactic, în cantitatea necesar ă să asigure produsului însilozat un pH de 4,2 şi o anumită fr ăgezime.Plantele se analizează sub raportul conţinutului lor de zahăr şi li se determină capacitatea de a fi însilozate.Studiile în această privinţă sunt încă la început, dar vor deschide largi perspective pentru producerea de hrană însilozată pentru cervide, folosind frunzele arborilor forestieri degrevând astfel culturile de plante agricole.

Perioada de însilozare durează din iunie până în septembrie, în funcţie de speciile de plante. Lucerna,trifoiul, sparceta se recoltează la începutul înfloririi, când au cel mai mare procent de substanţe nutritive;

porumbul şi ovăzul, când sunt în lapte; floarea-soarelui, când apar primele inflorescenţe; frunzele de napi porceşti, relativ târziu, cam în septembrie, pentru a prejudicia cât mai pu ţin formarea tuberculilor. în acestscop, în partea inferioar ă se lasă câţiva lăstari netăiaţi. Pentru frunzele de arbori, perioada de însilozare esteiunie la câmpie şi iulie la munte. La orice specie, recoltarea are loc atunci când se obţine maximum decantitate şi calitate.

Pentru stabilirea necesarului de hrană însilozată, deci pentru planificare, este bine să fie cunoscuteraţiile pe specii de vânat; cantităţi de nutreţ însilozat pe un sezon de hr ănire (o iarnă): că prior 1/8-1/5 m3,lopătar 1/3-1/2 m3, cerb 2/3-1 m3.

Pentru a cunoaşte suprafaţa de teren ce urmează a fi cultivată, pentru a produce masa verde necesar ă însilozării, se dau următoarele cifre aproximative: pentru producerea unui m3 nutreţ însilozat sunt necesare

750 kg masă verde. Deci, pentru a avea 25 m3 nutreţ însilozat trebuie: 19000 kg trifoi roşu, 20000 ovăz cumăzăriche. Pentru producerea a 40 m3 nutreţ, este nevoie de 42500 kg porumb în lapte sau 50000 kg frunzede sfeclă. Nutreţul însilozat nu se dă vânatului singur, ci în amestec cu fân, în propor ţie de 1 parte fân la 5

păr ţi siloz.La însilozarea propriu-zisă se procedează astfel: masa verde este transportată la locul de însilozare şi

tocată. Asupra gradului de mărunţire, părerile autorilor difer ă: după unii, lungimea bucăţilor trebuie să fie de5 cm, după alţii, de 1-2 cm. Tocatul se poate face cu tocătoarea manuală folosită în trecut în gospodăriileţăr ăneşti. Masa verde tocată se aşază în straturi, în bazine şi se presează pentru a elimina aerul. Se cereatenţie mai ales la margini, unde, de obicei, r ămân por ţiuni mai puţin presate. Este o greşeală a lăsa presatulla urmă, când bazinul sau groapa se umplu, căci atunci cu siguranţă vor r ămâne goluri. Deci, presarea trebuief ăcută în straturi. în cazul nutreţurilor greu însilozabile, se poate adăuga o sare specială, cu scopul de amodifica reacţia nutreţului. Se pune 1 kg la m3 nutreţ, mai mult la suprafaţă şi mai puţină spre fund. în decurs

de câteva zile, conţinutul de nutreţ al bazinului se tasează cu circa 1/4. De aceea, pentru a folosi întreagacapacitate a construcţiei, masa verde se aşază cu vârf, eventual prelungind marginile cu scânduri puse etanş.La eliminarea aerului din conţinutul de nutreţ contribuie încă doi factori: sucul celular, care iese prinmărunţirea nutreţului şi se lasă la fund şi bioxidul de carbon, care se formează şi care, fiind mai greu decâtaerul, se lasă la fund şi elimină aerul. Umplerea cu nutreţ trebuie f ăcută cât mai repede şi continuu (o zi).

După ce bazinul de nutreţ s-a umplut, se pune deasupra hârtie specială de siloz, apoi un strat de frunzesau fân f ăr ă valoare de 20 cm şi, în fine, se acoper ă totul cu un strat de pământ de 40-50 cm. Cr ă păturile ce s-ar produce în pământ prin tasare se astupă imediat. Este bine ca bazinul cu nutreţ să fie amplasat sub unacoperiş, pentru a fi ferit de ploaie. Dacă acest lucru nu este posibil, atunci de jur împrejur se face un şanţ

pentru scurgerea apei. Procesul de fermentare durează 4-8 să ptămâni, după care nutreţul se poate daanimalelor. în cazul vânatului însă el trebuie păstrat până iarna, lucrul ce este posibil.

Nutreţul a cărui însilozare este reuşită are culoarea galbenă sau verde, asemănătoare cu a plantei

însilozate. Mirosul este plăcut, acrişor, de pâine proaspătă. Are pH de 4,2. Cel nereuşit are culoare închisă,miros de bălegar, nu este bun.

Înainte de a fi pus în consum este bine să fie trimise probe la analiză, în timpul scoaterii nutreţului dinsiloz, să se caute ca suprafaţa de nutreţ ce va r ămâne în contact cu aerul să fie cât mai mică, deoarece la aer,nutreţul se alterează, în acest scop, dacă bazinul are formă dreptunghiular ă la suprafaţă, se va căuta a sedescoperi, vertical, latura mai îngustă, tăindu-se felii verticale.

În ce priveşte raţiile, nu avem date sigure. Se poate spune însă că nutreţul însilozat nu se dă vânatuluisingur, ci numai ca o parte componentă a raţiei zilnice.

Butoaiele umplute cu nutreţ se pun pe teren astfel: la înălţimea de circa 40 cm de la sol, se pun, pestâlpi, două pr ă jini orizontale pe care se vor aşeza butoaiele. Se scot cele două capace şi se lasă ca vânatul să consume din conţinut. Butoiul fiind aşezat orizontal, deschis numai la capete, nutreţul este apărat contra ploiişi ză pezii; fiind aşezat la 40 cm de la sol, este respectată şi condiţia de igienă de a nu se pune hrana pe sol.

Pentru că priori, sunt mai practice butoaiele de 100 kg, fiind mai uşor de purtat.Este posibil ca, la început, vânatul să nu consume nutreţul însilozat pus în butoaie, nefiind obişnuit cu

această hrană. în acest caz, se dă întâi din sortimentul de siloz cel mai gustos.



144

Se pot conserva în butoaie şi fructe de scoruş, dar numai amestecate cu frunze verzi.Însilozarea în butoaie are avantajul că hr ănirea se poate opri oricând, prin faptul că nu se mai desfac

noi butoaie. Butoaiele nedesfacute se pot păstra în continuare. Primăvara, după terminarea perioadei dehr ănire, butoaiele se spală şi se păstrează în loc acoperit şi uscat, un butoi poate fi folosit de mai multe ori, înfuncţie de grija cu care este manipulat.

Cervidele mănâncă hrana însilozată numai după ce s-au obişnuit cu ea, dar după aceea o consumă cu plăcere. Hr ănirea cu siloz este eficientă numai dacă hr ănitorile sunt cercetate de vânat cu regularitate, încât

hrana pusă să fie consumată imediat şi să nu se altereze. Dacă temperatura scade la - 5° C, hrana însilozată nu mai este consumată deoarece îngheaţă.

Cele de mai sus se bazează pe datele din literatura str ăină. Procedeele descrise ar trebui verificate înţara noastr ă prin experimentări şi alese cele care se potrivesc mai bine condiţiilor de teren de la noi, folosind

plantele ce ne stau la dispoziţie.

REMIZE PENTRU VÂNAT

Remizele destinate ocrotirii vânatului sunt suprafeţe cultivate cu plante erbacee sau lemnoaseamplasate înăuntrul terenurilor agricole, care, pe mare întindere, sunt lipsite de adă posturi naturale pentruvânatul mic.

Exemplu: o plantaţie forestier ă de câteva hectare în Băr ăgan sau în Centrul Dobrogei; o cultur ă de napi

porceşti, sorg sau de varză furajer ă în cuprinsul unor tarlale de mare suprafaţă cultivată cu grâu, unde după recoltarea acestuia şi întoarcerea miriştei, nu mai r ămâne pe câmp nici o vegetaţie în care potârnichile şifazanii să găsească loc de refugiu.

Adă postul se înţelege atât contra duşmanilor, cât şi împotriva viscolului. El poate fi permanent (dinarbori, arbuşti) sau temporar (varză, sorg, floarea-soarelui). Dar remizele mai ofer ă şi hrană, prin fructele dearbuşti, seminţele de ierburi şi prin ramurile şi coaja pe care le furnizează. Nu mai puţin însemnată estefuncţia lor de loc liniştit de cuibărit. Pentru fazani, servesc şi ca loc de dormit prin arborii rari plantaţi încuprinsul lor.

Remizele servesc, în principal, pentru fazan, potârniche şi iepure şi în unele cazuri şi pentru că prior,mai cu seamă că acum că priorul tinde să se r ăspândească şi în Câmpia Română cu puţine păduri. Primele treispecii îşi găsesc în prezent cele mai favorabile condiţii de dezvoltare în terenurile uşor ondulate, cu culturivariate, cu r ăzoare şi terenuri în pantă, mici surpături necultivate sau plantate cu arbori, petece cu iarbă uscată ce r ămâne din an în an. Aşa sunt unele păr ţi din Podişurile Moldovei şi ale Transilvaniei. Dar, încâmpia întinsă din sudul şi vestul ţării şi în Dobrogea, unde în urma modernizării agriculturii şi a extinderiimecanizării au dispărut r ăzoarele şi grupurile de măr ăcini, au fost defrişate pâlcurile de pădure şi perdeleleforestiere de protecţia câmpului, introducându-se monoculturile pe mari întinderi, crearea de remize este ocondiţie pentru prosperitatea vânatului mic de câmp. întinderile de sute de hectare cu aceea şi plantă sau cuar ături proaspete sunt defavorabile vânatului mic.

Remizele pot fi formate din plante erbacee de talie înaltă, al căror efect de adă postire este de un an:napi porceşti, varză palmier, floarea-soarelui, porumb, sorg sau vegetaţie forestier ă, adică specii lemnoasecare au durată lungă. Ultimele sunt preferate, ori de câte ori se pot înfiinţa.

Dimensiunile, forma şi compoziţia floristică a remizelor variază în funcţie de specia de vânat căreia îisunt destinate, dar toate au câteva caracteristici comune:

-

Să fie amplasate în puncte liniştite ale terenului de vânătoare.-

Solul să fie permeabil, adică să nu băltească şi pe cât posibil, să fie şi fertil. Dacă în apropiere este uncurs de apă sau o apă stătătoare, este cu atât mai bine, deoarece pe marginile acestora se dezvoltă o faună hr ănitoare foarte utilă fazanilor şi potârnichilor.

- În loc de o remiză de 100-200 ha pe o suprafaţă de 10 000 ha fond de vânătoare, este de preferat să existe 30-40 remize de câte 2-5 ha, repartizate pe toată suprafaţa.- De mare importanţă este compoziţia floristică a remizei şi repartizarea speciilor de plante în cuprinsul ei.

Astfel, la marginea remizei este necesar un cordon de arbuşti cu spini, impenetrabil, care să împiedice atât intrarea oamenilor cât şi pătrunderea vitelor care păşunează pe câmp; la mijloc arbori şiarbuşti producători de fructe, apoi poieniţe cu iarbă apte pentru cuibărit. De notat că fazanul şi potâmichea nuau nevoie de desişuri continui, ci de alternanţa grupurilor de arbuşti cu poieni necultivate. Faptul acesta nuexclude posibilitatea ca o suprafaţă oarecare de la mijlocul remizei să fie transformată în ogor pentru vânat.

-

În partea de nord şi nord-est a remizei, este bine să fie plantaţi câţiva arbori r ăşinoşi pentru a încetiniviteza vântului şi a reţine ză pada adusă de vânt. Pentru a-şi ajunge scopul, arborii r ăşinoşi trebuie plantaţi rar,spre a r ămâne îmbr ăcaţi în crengi până la sol.



145

- Dacă se plantează în remiză caişi, zarzări sau alţi pomi fructiferi, se recuperează o mare parte dincheltuielile de înfiinţare, dacă nu chiar în întregime; aceste culturi au marele dezavantaj că atrag populaţia,neliniştind astfel vânatul. Pericolul este mai mic dacă astfel de pomi se plantează la mijlocul remizei,deoarece nu se observă cu uşurinţă.

-

Culturile forestiere de protecţie sunt, incontestabil, folositoare pentru cuibărit şi pentru refugiu în cazde pericol, însă r ămâne de văzut care este utilizarea lor în timpul viscolului, când în interiorul şi spatele lor seîngr ămădeşte ză pada. în acest caz, vânatul va fi îngropat, deci va pieri, sau va trebui să păr ăsească cultura.

Culturile sunt utile numai dacă, pe lângă arbori înalţi, există şi subarboret. Este uşor de înţeles că unaliniament cu arbori, str ă bătut de vitele care circulă pe drum şi de câinii care, de regulă, însoţesc vitele, nu vafi un adă post.

-

în remizele din fondurile populate cu că prioare, se introduc şi specii de arbori din care se pot facefrunzare.

-

Pentru menţinerea desişului, foioasele se recepează, iar dintre r ăşinoase, 4 din 5 tulpini se retează laînălţimea de 1,5 m pentru a forma desiş cu crengile lor inferioare; o tulpină se lasă să crească pentru a servica loc de dormit fazanilor.

- Potârnichile, deşi nu sunt specii de pădure, totuşi în lipsă de remize, se adă postesc la marginea pădurii. De aceea, măr ăcinii şi arbuştii, care de obicei cresc spontan pe marginile pădurilor de la câmpie şidealuri, trebuie păstraţi, deoarece opresc intrarea nedorită a vitelor în pădure.

- Nu departe de remize este bine să existe culturi agricole în care vânatul să găsească hrană, de

exemplu lucerna sau trifoi roşu. Din acestea însă potârnichile şi fazanii trebuie alungaţi, la începutul luiaprilie, pentru a-şi căuta loc de cuibărit în remize, locuri mai puţin periclitate.- Remizele trebuie amenajate pentru combaterea r ă pitoarelor, f ăcându-se căr ări în acest scop şi aşezând

capcane, deoarece combaterea trebuie intensificată în remize. De asemenea, în remize se fac hr ănitori pentruiarnă şi căr ări cu adă posturi pentru observarea vânatului.

-

Napii porceşti, varza palmier, porumbul şi sorgul sunt apte pentru adă post numai începând cu lunaiulie când au înălţime corespunzătoare, aşa că nu sunt utile pentru cuibărit.Remizele au unele particularităţi în funcţie de specia căreia îi sunt destinate:

Potârnichea are nevoie mai mult decât oricare altă specie de vânat mic de remize, atât pentru cuibărit,cât şi pentru adă post contra duşmanilor ei. în câmpia întinsă, f ăr ă adă posturi, potârnichea, chiar dacă semenţine sporadic, nu se înmulţeşte, din cauza pierderilor mari din timpul iernii. în timp ce fazanul, iepurele şică priorul se salvează în pădure, dacă aceasta există, potârnichea nu intr ă decât la marginea ei.

O caracteristică a remizelor pentru potârnichi este suprafaţa lor mică: 200, 500, 1000, maximum 2000m2. Important este ca lăţimea lor să nu depăşească 25 m, încaz contrar, mijlocul r ămâne puţin folosit saunefolosit, deoarece nu pătrunde în remizădecât de nevoie.

Vegetaţia remizelor va fi formată din 2-3 etaje: în mijloc arbori foioşi şi r ăşinoşi amestecaţi, având în jurul lor, până la marginea remizei, arbuşti cu spini, producători de fructe; în fine, dedesubt, în poieniţe, iarbă şi buruieni, dar nu prea înalte. Rugul de mure este foarte util.

Latura mare a remizei este bine să fie orientată spre est-vest. La fazan problema adă postului, a hranei şi a cuibăritului se rezolvă în parte, cu ajutorul pădurii, dacă

trupurile sunt repartizate pe întreaga suprafaţă a fondului. Cum însă asemenea situaţii se întâlnesc rareori,remizele îşi au utilizarea lor şi în viaţa fazanului. Se deosebesc de cele ale potârnichii prin suprafaţa lor maimare (0,5-25 ha) şi chiar prin faptul că trebuie să existe şi arbori înalţi în care fazanul să doarmă pestenoapte. La nevoie doarme şi pe pământ, dar în acest caz este expus r ă pitoarelor.

Compoziţia şi structura arboretelor ar putea fi următoarea:- pentru etajul de sus, la marginea expusă vântului dominant, se plantează r ăşinoase aşa de rare încâtcoronamentul lor abia să se atingă. în acest fel, crengile vor creşte, chiar începând de la pământ, oferind

protecţie contra vântului. Câteva pâlcuri pot fi plantate şi în interiorul remizei. Tot pentru etajul de sus, se va planta: stejar, castan, salcâm, măr şi păr pădureţ, adică specii care prosper ă la lumină.

Etajul al doilea va fi format din arbori care suportă umbra: carpen, jugastru, tei; etajul al treilea dinarbuşti producători de fructe: păducel, lemn câinesc, porumbar, corn, salbă moale, soc; foarte util este şimurul; ultimul etaj este Construit din ierburi şi buruieni. Şi la fazan, ca şi la potârniche, masivul format dinarbori trebuie întrerupt de poieniţe. Neapărat trebuie să se introducă şi Spartium scoparium, care r ămâneverde peste iarnă şi serveşte ca hrană iepurelui. Forma optimă a remizelor este cea pătrată, fâşiile lungioferind mai puţină linişte.

Când se proiectează o remiză de fazani şi iepuri, cu o suprafaţă de la 10 ha în sus, se lasă la mijloc şi o

linie de vânătoare, lată de 8-10 m, care apoi va fi cultivată cu plante pentru vânat.Când nu este posibil să se creeze remize permanente prin plantaţii forestiere, atunci se recurge laremize temporare, formate din: napi, sorg, varză palmier, floarea-soarelui, porumb, care peste iarnă r ămân în

parte sau total nerecoltate.



146

Ca şi la potârniche, se amenajează hr ănitori, căr ări pentru combaterea dăunătorilor, apoi locuri cu nisip pentru baie.

Iepurele este mai puţin avizat la remize decât potârnichea şi fazanul; totuşi remizele îi sunt utile, pentruadă post şi hrană. Remizele permanente pentru acest vânat, formate din vegetaţie lemnoasă, au două etaje: celsuperior construit din arbori de talie mare şi mijlocie din care să nu lipsească r ăşinoasele; cel inferior dinarbuşti; aici este nevoie şi de specii care iarna să ofere lujeri. Mărimea trebuie să fie de la 0,5 ha în sus până la 5-10 ha, dând însă preferinţă celor mici şi numeroase, de exemplu de 2 ha. La mijlocul remizei, se cultivă

ogoare din lucerna, napi, varză, sfeclă. Porumbul nu este util pentru iepuri, deoarece prin pr ăşit vânatul estederanjat continuu, iar ca adă post nu e bun, căci produce zgomot la adierea vântului. Forma cea mai bună estecea pătrată, deoarece ofer ă mai multă linişte, decât cea în formă de fâşii.

Când nu se pot înfiinţa remize permanente, se recurge la înfiinţarea de remize cu durată de un an.Plantele cultivate ofer ă şi hrană iepurelui: napi, varză palmier, lăsate pe loc pe timpul iernii. Suprafaţa loreste bine să fie de cel puţin 1 000 m2. Oricare ar fi natura remizei, plantele trebuie să fie dese pentru a se creaun adă post bun.

C ă priorul poate folosi remizele destinate iepurelui şi fazanului, cu singura completare că sunt necesareşi specii din care se pot recolta frunzare: tei, frasin, stejar, ulm, jugastru, paltin etc, precum şi rugul de munte.

Câteva reguli de respectat la înfiin ţ area de remize, valabile pentru mai multe specii de vânat:- Deoarece r ăşinoasele ofer ă numai adă post, nu şi hrană, procentul lor în compoziţia remizei se va

reduce numai la atât cât este necesar ca adă post contra vântului. în Cehia, în arborete de foioase de la câmpieşi dealuri, se plantează în poieni şi parchete, suprafeţe de 0,25-1 ha cu molid, care ofer ă un excelent adă post

pentru fazani.Înfiinţarea remizelor pentru vânat nu va fi uşor de rezolvat, deoarece terenurile vor fi greu de obţinut.

Deocamdată, str ăduinţele vor trebui îndreptate spre identificarea terenurilor neproductive: gropi deîmprumut, cariere păr ăsite, râpi, taluze de canale etc. Până atunci, ar fi util să se lase netăiaţi cocenii de

porumb sau tulpinile de floarea- soarelui de pe câte 1-2 ha la 100 ha teren de vânătoare, deşi cocenii audezavantaje ca remiză prin zgomotul produs la adierea vântului.

De obicei însă aceeaşi remiză poate fi folosită de fazan, iepure şi că prior, deci la înfiinţarea ei estenecesar să se ţină cont de toate trei speciile.

POPULARI ŞI REPOPULĂRI ARTIFICIALE (COLONIZĂRI) CU VÂNAT

În practica vânătorească din ţara noastr ă, s-a încetăţenit termenul de colonizare când este vorba de a luavânat dintr-un teren şi a-l transplanta în altul, unde specia respectivă n-a mai existat sau a dispărut în cursultimpului. Termenul acesta nu ni se pare potrivit. Noţiunea de colonizare se refer ă la oameni şi presupunemutarea lor dintr-o ţar ă în alta, unde ei întemeiază o aşezare durabilă - o colonie.

Ceea ce se face în ţara noastr ă, la vânat, luând fazani, că priori şi cerbi dintr-o regiune a ţării şimutându-i în altă regiune a ţării unde specia respectivă n-a mai existat, cu scopul de a pune în valoare un

biotop, la acea dată nefolosit de specia respectivă, se numeşte populare; dacă însă specia a populat cândvaacel teren, dar a dispărut, atunci acţiunea se numeşte repopulare. Popularea sau repopularea este artificial ă ,atunci când se face de către om, capturând vânatul dintr-o regiune şi mutându-1 în alta; ea însă poate fi şinatural ă , când vânatul se r ă spânde şte singur, plecând dintr-o cauză oarecare, din aria sa de până atunci şi

populând un teren lipsit de semeni ai săi. Când într-un teren densitatea a depăşit cifra admisibilă din punct de

vedere biologic, parte din efectiv se revarsă în terenurile învecinate. Este vorba de o expansiune. Dar nuacesta este cazul vânatului sosit într-un teren, fiind alungat de câini, lupi sau lipsă de linişte (păşunat), f ăr ă cadensitatea să fi fost depăşită.

Aclimatizarea unei specii de vânat înseamnă aducerea ei din alt ă ţ ar ă şi introducerea într-o ţar ă undeea n-a existat până atunci. Reaclimatizarea presupune aducerea, tot din altă ţar ă, a unei specii şi introducereaei într-un teren unde ea a existat cândva, dar a dispărut. Aclimatizarea şi reaclimatizarea presupun un„proces de adaptare a organismelor la condiţiile de climă schimbate" în urma căruia „natura ereditar ă aorganismelor se modifică". Se înţelege că nu acesta este cazul mutării fazanilor sau că priorilor din judeţeleTimiş sau Bucureşti în judeţele Dolj sau Olt. Deci, în cazul fazanilor şi că priorilor nu vom zice nicicolonizare, nici aclimatizare, ci populare sau repopulare.

Exemplu de aclimatizare în ţara noastr ă este aducerea din Franţa, în 1905 şi 1907, a iepurelui devizuină (Oryctolagus cuniculus L) şi punerea lui în libertate în comuna Cristeşti lângă Iaşi; reaclimatizarea

există în cazul muflonului, care a fost introdus cu succes într-un parc din pădurea Bale, judeţul Bihor, care adispărut în timpul celui de-al doilea r ăzboi mondial; în 1966 a fost reintrodus în judeţul Constanţa, aducându-se 25 de exemplare din Austria.



147

Popularea şi repopularea presupun investiţii destul de mari, de aceea ele se efectuează numai cu unscop bine determinat şi corespunzând unei necesităţi reale. Ele constituie un puternic amestec în biocenozaterenului respectiv, cu urmări care nu totdeauna pot fi prevăzute. Specia respectivă ar putea să dispar ă dacă mediul nu-i prieşte. Dar ea ar putea şi să se înmulţească în dauna altor specii indigene sau să cauzeze pagubealtor sectoare economice. în alte ţări s-a întâmplat ca unele aclimatizări să aducă mai multe pagube decâtfoloase. În ţara noastr ă, cele mai frecvente sunt populările cu fazan, că prior şi ceva mai rar cu lopătar şi cerb.Se urmăreşte a se pune în valoare terenuri având condiţii ecologice favorabile speciilor respective, dar din

care ele lipsesc. Este vorba de populările masive efectuate cu că prior în judeţele Gorj, Dolj, Mehedinţi, Olt,Teleorman, Argeş j şi mai puţin în Br ăila şi Neamţ, în perioada 1960-1967. De asemenea, trebuie amintite

populările cu fazan şi lopătar în diferite regiuni ale ţării. O acţiune cu caracter de repopulare a avut loc înanul 1961 cu cerb în pădurea Valea Ierii, judeţul Cluj, unde această specie a dispărut după primul r ăzboimondial, din cauza factorului antropic. în toate aceste cazuri, popularea a avut drept scop de a umple anumitegoluri în terenurile lipsite de vânat. Dar scopul mutării de vânat dintr-un loc în aitul mai poate fi şi acela de amajora efectul de reproducţie insuficient, gr ă bind astfel ajungerea la efectivul optim sau contribuind lamajorarea recoltei, în sezonul ce urmează. Populari din această ultimă categorie se fac în Franţa, Italia etc. cuiepuri, potârnichi şi fazani din ţările r ăsăritene. în acele ţări din apus, densitatea este mică, deci se importă vânat din alte păr ţi pentru a o majora.

Un asemenea exemplu de for ţare a creşterii densităţii populaţiei de vânat dintr-un fond de vânătoare pentru vânat mare, este cel din judeţul Argeş, unde în decurs de 7 ani (1974-1980) au fost lansaţi în două ocoale silvice 176 pui de urs (99 în O.S. Aninoasa şi 77 în O.S. Vîdraru) proveniţi din ţarcul de creştereRâuşor -O.S. Aninoasa. Obiectivul acţiunii era suprapopularea unor terenuri de vânătoare cu ur şi pentru a se

putea organiza goane cu rezultate deosebite. Exemplul este tipic pentru cazurile de luare a unor decizii pripite şi nefimdamentate într-un domeniu aşa de special cum este cel al ecosistemelor şi mai ales atuncicând este vorba despre viaţa sălbatică. Evident, acţiunea a fost mai mult un eşec, dar care putea fi evitat dacă se puteau analiza unele aspecte prin găsirea r ăspunsului la câteva întrebări. în primul rând, era necesar ă oanaliză asupra capacităţii portante a biotopului respectiv, cu privire la populaţia existentă de ur şi (resursetrofice, pagube, atitudinea locuitorilor etc). în al doilea rând, trebuiau analizate consecin ţele creşteriidensităţii prin prisma efectului populaţiei de ur şi asupra mediului natural, dar şi a celui antropic. La o analiză ulterioar ă (după 18 ani) cu factori implicaţi în acest experiment s-a desprins concluzia că principala cauză aeşecului acţiunii a fost modul defectuos de creştere a puilor de urs. Mai concret, puii de ur şi crescuţi în

captivitate şi hr ăniţi artificial, şi-au pierdut instinctul de supravieţuire în mediul sălbatic, deveninddependenţi de factorul antropic, mai ales în ce priveşte hr ănirea. în al doilea rând, populaţia din zona derepopulare nu a fost pregătită pentru a avea o atitudine corespunzătoare faţă de ur şii lansaţi în teren. Dincauza celor două motive menţionate, atitudinea oamenilor, atunci când întâlneau ur şii, era ostilă şi agresivă,în timp ce animalele se apropiau sperând că vor primi ceva de mâncare. Rezultatul a fost masacrarea anumeroşi ur şi de către o populaţie de munteni care din moşi str ămoşi au avut de suferit de pe urma ur şilor şicare au folosit prilejul pentru a se r ăzbuna, bucurându-se că au reuşit şi ei să câştige cel puţin o luptă înr ăzboiul multisecular dintre om şi urs.

La populari şi repopulări, vânatul de introdus trebuie să provină din regiuni cu condiţii ecologiceidentice sau asemănătoare cu cele din viitoarea lor patrie.

Dacă acest lucru nu este posibil, atunci, animalele trebuie să provină dintr-un mediu mai puţinfavorabil decât cel unde vor fi puşi să-şi ducă viaţa mai departe. în nici un caz invers.

Studiile prealabile sunt şi mai necesare în cazul aclimatizării, dat fiind că prin această metodă nutrebuie să se cauzeze pagube altor sectoare economice. Un exemplu negativ în această privinţă este iepurelede vizuină aclimatizat în Australia unde a devenit un flagel. Dar, în timp ce în Australia această specie devânat s-a înmulţit foarte repede, deoarece a găsit condiţii favorabile, la noi în ţar ă, între 1905 şi 1968 deci în

peste 60 ani, el nu s-a r ăspândit pe o suprafaţă prea mare. R ămâne de văzut dacă solul, clima aspr ă sau ambiifactori au cauzat această lentă lărgire a ariei. Un eşec înregistrat din cauza lipsei unui studiu prealabil alcondiţiilor ecologice este al încercării de aclimatizare a muflonului în Masivul Retezat din ţara noastr ă,încercare ce a avut loc în anul 1933.

Reaclimatizarea în scop estetic, faunistic, s-a f ăcut aducând zimbri din Polonia şi ţinându-i într-un ţarclângă Haţeg.

În proiectele de aclimatizări şi reaclimatizări trebuie să se vadă, în prealabil, dacă golul respectiv n-ar putea fi umplut mai bine cu o specie de vânat indigenă.

La populari şi repopulări, înainte de a angaja cheltuieli, trebuie cercetată cauza dispariţiei speciei şi să nu ne angajăm decât în cazul când condiţiile ecologice nu s-au schimbat în aşa măsur ă ca să facă imposibilă existenţa din nou a speciei. Aceste operaţiuni, pentru a reuşi, nu se fac cu un număr mic de exemplare,



148

deoarece există pericolul de a dispărea toate piesele de un sex, deci operaţia să eşueze. Apoi, în modobligatoriu, trebuie cercetată starea de sănătate a vânatului în locul de origine, pentru a nu se aduce odată cuei şi boli.

Înainte de a fi eliberaţi în teren, fazanii şi potârnichile (unde e cazul) se inelează, iar mamiferele semarchează, notându-se data, locul, specia, sexul şi numărul pe care îl poartă marca sau inelul. Această operaţie serveşte nu numai unui scop ştiinţific, ci şi unuia practic, de gospodărire a vânatului, pentru a stabilirandamentul popularii şi distanţa la care s-a îndepărtat specia de la punctul de lansare.

Munca gospodarului nu s-a terminat odată cu eliberarea în teren a exemplarelor noi. Cel ce ar credeacest lucru ar comite o mare greşeală. După cum înainte de populare a fost necesar să se efectueze ocombatere radicală a dăunătorilor, tot aşa acum este nevoie de o pază eficientă, de îmbunătăţire a condiţiilorde hrană, de combaterea duşmanilor săi şi de observarea comportării vânatului eliberat. Lucrând metodic,ocrotitorul va putea avea multe şi mari satisfacţii.

POPULAREA CU CĂPRIOR

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o pădure pentru a fi populată cu că priori sunt ar ătate ladescrierea că priorului.

Se folosesc fie animale adulte, fie iezi. Fiecare are avantaje şi dezavantaje. Cele adulte au avantajul dea scurta durata până la atingerea unui efectiv însemnat, deoarece ele sunt deja mature pentru reproducţie, iar

unele femele, poate, chiar fecundate. Nici întreţinerea nu costă mult, durata ţinerii în ţarc fiind mai scurtă (ianuarie-aprilie). Greutatea constă în prindere, căci unele animale se accidentează în lansarea pe terendeoarece, fiind speriate, este posibil să păr ăsească pădurea populată. De aceea, la repopulările masive ce s-auf ăcut în ţara noastr ă în ultimul deceniu s-a adoptat metoda prinderii din teren a iezilor din primele 2să ptămâni ale vieţii, a creşterii lor de către om până la vârsta de 3-4 luni şi apoi a transportului la pădurea de

populat. Metoda a dat rezultate destul de bune în perioada 1960-1968, fiind aduşi la ţarcurile de acomodare,numai de către asociaţiile judeţene de vânătoare - un număr de 2 500 iezi. Dezavantajul este costul ridicat şifaptul că iezii introduşi, de regulă, sunt mai slab dezvoltaţi decât cei de aceeaşi vârstă crescuţi în libertate.

Prinderea iezilor se face când ei au vârsta de 5-14 zile. Este necesar ca, cel pu ţin în primele 5 zile,iedul să se hr ănească cu laptele mamei, colostrumul fiind trebuincios pentru o bună funcţionare a tubuluidigestiv. Când nu se respectă această regulă, se poate produce o mortalitate accentuată la iezi. în primeledouă să ptămâni, iezii, la apropierea omului, se lipesc de pământ şi pot fi prinşi uşor. După circa 14 zile, eicaută să se salveze cu fuga şi reuşesc destul de bine. Operaţia de prindere trebuie f ăcută în aşa fel încât să nu

se cauzeze vătămări iezilor. Fiecărui ied i se dă un număr de ordine şi i se întocmeşte o fişă. Îngrijirea şi hr ănirea iezilor prinşi se face fie individual de către pădurari, paznici, vânători, fie în

comun, în ţarcuri de creştere, unde sunt adunaţi mai mulţi iezi (10-30), fiind daţi în seama unui îngrijitor. înacest din urmă caz, ţarcul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: pentru un ied să se asigure osuprafaţă de circa 50 m2, împrejmuirea să fie din plasă de sârmă cu ochiuri de circa 3/3 cm, introdusă în

pământ cu o por ţiune de 50 cm şi prevăzută în partea inferioar ă în pământ cu un fir de sârmă ghimpată pentrua împiedica să patul de către câini şi vulpi. Plasa se fixează pe stâlpi de 2 m înălţime, puşi la 2-3 m distanţă unul de altul. în partea superioar ă se întind 2-3 fire de sârmă ghimpată la distanţa de 20 cm. în interior, seface adă post acoperit, având pereţii bine închişi prin care curentul să nu pătrundă, încât iezii să se poată adă posti pe vreme rea. Se calculează 1-2 m2 adă post pentru un ied. Se mai face o hr ănitoare acoperită,

prevăzută cu troacă pentru concentrate şi o săr ărie. Colţurile împrejmuirii este bine să fie rotunjite, pentru caîn cazul când ar pătrunde un dăunător în ţarc, el să nu poată prinde iezii în colţ. Aici vor sta iezii circa 3-4

luni (15 mai-31 august). Ţarcul trebuie să fie aşezat jumătate în pădure şi jumătate în poiană, la loc însorit şiuscat (f ăr ă bălţi sau depresiuni) şi, dacă este posibil, să aibă în apropiere o sursă de apă. Hrana: în primele 30 zile, hrana constă numai din lapte diluat cu apă şi anume: dacă procentul de

gr ăsime este de 4%, atunci, în primele 10 zile, amestecul constă din 70% lapte şi 30% apă; între 11 şi 15 zile80% lapte şi 20% apă; între 16 şi 20 zile 90% lapte şi 10% apă, iar după 20 zile lapte integral. în primele 10zile, hrana se dă de 5 ori pe zi, între 6 şi 20, după aceea se reduce la de 4 ori, de 3 ori şi, în fine, de 2 ori.începând cu vârsta de 30 zile, pe lângă lapte, se dau în cantitate nelimitată frunze de salcie că prească, ulm,

jugastru, se dă şi hrană concentrată: uruială de porumb şi ovăz în păr ţi egale, raţia crescând în raport cuvârsta de la 50 la 500 g. După prima lună se pune în ţarc şi sare. Hr ănirea trebuie să se facă la ore fixe, iariezii să fie chemaţi de fiecare dată cu acelaşi semnal (fluierat, cântat, strigăt, bătut într-o tablă). Laptele să nufie alterat, cur ăţenia să fie perfectă. Cele mai multe cazuri de îmbolnăvire provin din cauza hranei alteratesau a vaselor nespălate. Laptele se serveşte la temperatura de 37-38° C din sticle de 250 cm3, gradate,

prevăzute cu biberon. După fiecare folosire, sticlele se spală imediat cu apă fierbinte, iar biberoanele se păstrează scufundate într-un vas cu apă. Cea mai frecventă boală este diareea, care provine din cauza hraneinepotrivite sau alterate, împotriva căreia se luptă diluând laptele cu zeamă de orez în loc de apă. Dacă tratamentul acesta nu are efect,atunci se dă de trei ori pe zi câte 1/2 tabletă cărbune medicinal, tanin sau



149

cloramfenicol, după sfatul medicului veterinar. Altă cauză frecventă de îmbolnăvire este r ăceala, care se poate evita ţinând iezii în adă post, feriţi de curent. Orice schimbare în regimul de hrană nu trebuie să se pro-ducă brusc, ci treptat. La intrarea în ţarc se va amenaja un dezinfector cu soluţie de creolină 3%.

TRANSPORTUL IEZILOR LA ŢARCULDE ACOMODARE ŞI ÎNTREŢINEREA LOR ÎN ŢARC

Înainte de expediere, iezilor li se aplică o marcă la ureche şi se ia notă de seria mărcii, dacă aceasta nus-a f ăcut anterior. Transportul are loc în lăzi potrivite cu talia animalului. Pentru iezi de 3-4 luni, lada este de100 cm lungime, 90 cm înălţime şi 70 cm lăţime, cu uşi glisante la ambele capete, şi având grijă ca îninteriorul lăzilor, vârfurile cuielor să fie îndoite, iar capacul că ptuşit cu fân, paie sau acoperit cu pânză de sac.Lada are aceeaşi formă şi pentru că prioarele adulte, ca şi pentru cerbi şi lopătari însă dimensiunile suntcorespunzătoare mărimii animalului. Are şi mânere pentru a uşura mutatul şi încărcatul. înăuntru se punehrană constând din suculente, frunze şi fân, dacă transportul durează mai mult de 24 ore.

Ţ arcul de populare (acomodare) este cam la fel cu cel de creştere însă, în loc de plasă de sârmă, se poate face şi din pari bătuţi în pământ la 10 cm distanţă unul de altul, apoi din gard de nuiele sau ulucă.Ţarcul va avea în interior un adă post acoperit, bine închis contra curentului, cu hr ănitoare, săr ărie. în adă postse pune un aşternut din paie sau frunze, care trebuie înlocuit să ptămânal. Dat fiind că ţarcul este destinat să ţină că priorii din toamnă până în mai şi că aici este o densitate mare, se impune o cur ăţenie perfectă, mai ales

la hr ănitoare, în care scop, tot să ptămânal, se cur ăţă resturile de hrană, excrementele şi se dezinfectează culapte de var. La intrarea în ţarc să se amenajeze un dezinfector pentru picioare.

Din cauza hranei necorespunzătoare s-au produs pierderi însemnate, în unii ani, mergând în uneleţarcuri până la 30% din efectiv. Compoziţia hranei şi raţia zilnică variază după autori. Una din reţete este:100 g fân de lucerna sau trifoi;200 g concentrate, în următoarea compoziţie:15% uruială de porumb, 30% târâte de grâu, 35% târâte de orz, 15% f ăină de ovăz şi 5% f ăină de lucerna.500 g suculente: napi, morcovi, sfeclă furajer ă;200 g frunzare;100 g ghindă, castane sf ărâmate;

Nutreţul se stropeşte cu puţină apă sărată.Apa să fie curată, iar vasul spălat zilnic. Dacă unele sortimente ar lipsi, ele pot fi înlocuite cu altele.

Fânul şi frunzarele se dau înaintea concentratelor. Hr ănirea se face de 2-3 ori pe zi.Punerea în libertate a că priorilor are loc în luna mai, când iarba şi frunzele arborilor le pot asigura

hrana. înainte de eliberare se înlocuiesc mărcile lipsă. Se deschide uşa ţarcului şi se desface gardul în alte 3^1 puncte. Dacă eliberarea s-ar face numai pe uşă, iar aceasta ar r ămâne deschisă, ar fi posibil ca un câine hoinarcare ar intra în ţarc să gonească şi să prindă iezii ce ar mai fi r ămas aici, sau care ar reveni în ţarc din cauzaobişnuinţei. Prin ruperea gardului în mai multe puncte se uşurează scă parea.

În legătur ă cu creşterea iezilor şi cu întreţinerea lor în ţarcul de acomodare, trebuie menţionat, că îmblânzirea iezilor este o greşeală. Fireşte, un oarecare grad de îmblânzire este inevitabil, dar el trebuie redusla minimum posibil. După eliberare în teren cei ce se apropie de om pot cădea victime, iar unii împung.

Parte din că priorii prinşi din terenul liber sau crescuţi de om din stadiul de ied, în scop de populare aunui teren, mor în cursul transportului sau se îmbolnăvesc şi mor în ţarcul de acomodare, din pricina hranei.

Dar, chiar şi după eliberare în teren, pot cădea victime r ă pitoarelor. Din acest motiv se recomandă a secomanda cu circa 30% mai mulţi că priori decât se consider ă a fi necesari pentru popularea terenuluirespectiv. Procentul de 30% pierderi trebuie prevăzut şi calculat în toate acţiunile de populare şi repopularecu că prior.

În condiţiile ţării noastre, numărul de că priori ce urmează a se coloniza se calculează în funcţie deîntinderea pădurii.

Prin calcul s-a stabilit că la 500 ha pădure sunt necesare 6 femele de că priori şi 3-6 ţapi. în 8-10 ani cuacest număr se poate ajunge la efectivul optim.

în cazul unei păduri cu suprafaţă mai mare, de 1000-1500 ha, va fi necesar un număr dublu, respectivtriplu de piese pentru colonizare.

POPULARI CU CERB ŞI CERB LOPĂTAR

Animalele destinate popularii se procur ă fie prin prinderea de adulţi, fie prin prinderea viţeilor în primele două să ptămâni şi creşterea lor sub îngrijirea omului ca la că prior. Ţarcurile de populare trebuie să aibă înălţimea de 2,5 m. Lăzile de transport sunt, corespunzător mai mari. La introducerea în lăzi coarnele se



150

retează cu fer ăstr ăul. Hrana nu se deosebeşte, calitativ, de a că priorului, dar raţia se majorează în raport cumărimea corporală.

Lotul de populare la cerb variază atât în funcţie de posibilităţile de procurare a animalelor, cât şi decheltuielile ce le comportă această acţiune.

În general, pentru colonizarea unei păduri de 10000-20000 ha sunt necesare cel puţin 15-20 piese.Raportul de sexe este mai favorabil când se lansează în teren 1 mascul la 2 femele, aceasta ducând la o

înmulţire mai rapidă.

Numărul exemplarelor trebuie stabilit în aşa fel ca să asigure reuşita acţiunii de populare.La lopătar, loturile difer ă în funcţie de suprafaţa pădurii, fiind formate din 6-12-18 piese. Când numărul

este mai mare se poate ţine seama, în afar ă de raportul de sexe (care cel mai favorabil este 1 mascul la 2femele), şi de clasele de vârstă.

Acţiunea de prindere şi populare cu lopătari este mai uşoar ă, deoarece piesele se procur ă, în general,din parcurile de vânat, dacă vânatul nu este degenerat.

POPULARI CU FAZAN

Pentru reuşită, deosebită importanţă are alegerea terenului în care fazanii vor fi introduşi. Biotopultrebuie să-i fie favorabil, altfel păr ăsesc terenul. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească sunt ar ătate ladescrierea fazanului.

Terenul trebuie să fie pregătit în prealabil prin:-

Combaterea radicală a dăunătorilor. Altfel, parte din animalele de populat, procurate cu cheltuială,vor fi ucise. Este o condiţie de prim ordin.

-

Cultivarea de ogoare de hrană în interiorul pădurii, constituite din sorg, mei, napi, lucerna.-

Înfiinţarea de hr ănitori, în care să se poată da hrană complementar ă.-

Combaterea braconajului, prin întărirea pazei.Popularea cu fazani se poate face, fie în august-septembrie, cu pui în vârstă de 80-100 zile, fie la

sfâr şitul lui februarie şi începutul lui martie, cu fazani adulţi. în acest din urmă caz, eliberarea fazanilor înteren nu este indicat a se face mai devreme, deoarece, parte din efectiv, ar fi expus rigorilor iernii; nici maitârziu, deoarece, la începutul lui aprilie, începe ouatul, iar până atunci fazanii trebuie să se liniştească şi să-şicaute loc de cuibărit. Raportul de sexe trebuie să fie 1 cocoş la 3-4 găini. Populările cu un număr mai maresporeşte şansele de reuşită.

Şi într-un caz şi în altul, păsările eliberate trebuie ţinute mereu sub observaţie şi intervenit la nevoie.Transportul puilor de fazan se face pe timp r ăcoros, în coşuri de nuiele. Eliberarea în teren are loc

seara. înainte de lansare, fazanii, fie pui, fie adulţi, se inelează notân-du-se într-un registru seriile. Dacă evorba de pui, hrana ce li se dă trebuie să fie aceeaşi ca în locurile de creştere, în care scop se culeg informaţiide la crescător, la luarea în primire a puilor.

În ţara noastr ă, s-au efectuat numeroase populari de fazan. Rezultatele au variat în func ţie de grijaacordată după populare. Adeseori se face greşeala de a se considera munca încheiată odată cu lansareafazanilor în teren şi se uită că munca dificilă urmează abia după aceea. Din acest motiv, din unele terenuri,fazanul a dispărut, în altele se menţine de 5-6 ani, în număr cel puţin egal cu cel de la colonizare, f ăr ă o nouă infuzie de pui, deoarece i s-a acordat grija cuvenită. De altfel, menţinerea fazanului pe teren nu este deconceput f ăr ă combaterea radicală a dăunătorilor, f ăr ă hrană complementar ă, f ăr ă pază şi linişte în teren.

ÎMPROSPĂTAREA DE SÂNGE

Împrospătarea de sânge constă în a prinde vânat viguros dintr-o regiune şi a-l introduce în alt teren cuvânat de calitate inferioar ă, cu scopul de a îmbunătăţi calitatea acestuia din urmă.

În practica vânătorească, adeseori, se vorbeşte despre „degenerarea" vânatului şi, în consecinţă, desprenecesitatea împrospătării sângelui. Soluţia aceasta este propusă mai Frecvent pentru iepuri şi cervide şi estegenerată de efective scăzute la iepuri sau de calitatea slabă a trofeelor la cervide. Problema s-a pus pentruiepurii din regiunea de vest a ţării noastre.

Dar, în majoritate, dacă nu în totalitatea cazurilor, nu este vorba, realmente, despre o degenerare, cidespre o scădere de efectiv şi de greutate corporală, iar la cervide şi de trofee, cauzată de condiţiinefavorabile atmosferice sau de vegetaţie, fenomen care se remediază nu prin împrospătare de sânge, ci prin

înlăturarea cauzelor care l-au generat.Semne de degenerescentă se ivesc după 12-20 de generaţii consagvine, numărul lor variind după specie. Aceste semne sunt:

- Creşterea înceată, animalul ajungând la maturitate mai târziu decât este normal să ajungă.



151

-

Scăderea greutăţii corporale şi a taliei.-

O mai mică rezistenţă la boli.-

Fecunditatea mai scăzută; pui mai puţini la număr şi mai puţin rezistenţi.-

Mortalitatea prenatală şi postnatală accentuată la pui. Lapte puţin. Numai dacă există aceste fenomene se poate vorbi de o degenerare. în ce priveşte scăderea greutăţii

corporale şi mortalitatea, trebuie ţinut cont că ele pot proveni şi din alte cauze: vreme defavorabilă, hrană insuficientă. Greutatea medie scade în anii cu spor anual mare, deoarece, procentul de tineret fiind ridicat, în

calculul greutăţii medii intr ă un număr mare de piese cu greutate mică.La cervide, în ţara noastr ă, degenerarea ar putea avea loc la vânatul închis în parcurile de vânat, ca o

consecinţă a incestului. In terenurile libere însă, dată fiind raza de mişcare destul de mare (cu excepţiacă priorului), apoi efectul lipsei de linişte şi mai cu seamă prezenţa lupilor, amestecul de sânge se produce înmod natural, deci nu poate fi vorba de degenerare. La cervidele din terenul liber, se consider ă drept semn dedegenerare şi calitate scăzută a trofeelor. Să nu se uite însă că atunci când există pe teren tineret mult, care

poate fi văzut frecvent, impresia lăsată este aceea de trofee slabe, pe când, în realitate, este vorba de coarneîncă neajunse la completă dezvoltare.

În ţările din vestul Europei, în special în Franţa, Germania şi Elveţia, în ultimele decenii, s-au f ăcutnumeroase populari cu iepuri importaţi, scopul urmărit fiind sporirea efectivului şi a greutăţii corporale. Datfiind că iepurii aduşi prin import au necesitat investiţii apreciabile, deţinătorii terenurilor de vânătoare, ajutaţide oamenii de ştiinţă, au cercetat eficienţa popularilor. Concluziile la care s-a ajuns pot fi rezumate astfel:

-

Faptul că 11-20% din iepuri au o rază de mişcare mai mare de 3000 m, micşorează pericolul deincest, chiar la iepure - animal în general cu o mică tendinţă de deplasare.

- Iepurii aduşi din altă parte şi lansaţi în teren au o rază de mişcare mai mare decât cei localnici.- În majoritatea cazurilor de repopulare cu iepuri, efectele n-au fost cele aşteptate.- Dat fiind că acţiunile de repopulare cu un număr mic de iepuri au r ămas f ăr ă succes, s-a trecut la o

repopulare în masă, folosind un număr mare de iepuri. Efectivul a fost o sporire momentană a efectivului,însă în scurtă vreme densitatea s-a redus la jumătate faţă de cea spectaculoasă de la început. Aşadar, efectul afost numai temporar.

Toate aceste rezultate pun sub semnul întrebării eficienţa popularilor cu scopul de a face împrospătarede sânge. Se consider ă că, în loc să se importe iepuri şi să fie lăsaţi pe teren cu rezultate discutabile, este maieficient ca toată sau o parte din suma respectivă să fie folosită la ocrotirea şi îngrijirea stocului de vânat

existent în terenul respectiv.Popularea cu iepuri are sens numai dacă e vorba de un teren lipsit de iepuri. Ridicarea greutăţiicorporale prin infuzia de sânge str ăin de bună calitate este posibilă numai temporar, dat fiindcă, după câtevageneraţii, greutatea revine la cea obişnuită în terenul respectiv. De altfel, o aşa numită împrospătare de sângenu este necesar ă, deoarece calitatea iepurilor nu este alterată.

Dacă totuşi, în unele cazuri, s-ar face populari artificiale cu iepuri, atunci este necesar ca iepurii adu şisă provină din regiuni cu sol, precipitaţii şi vegetaţie identică sau inferioar ă cu cea din noua lor patrie, şi înnici un caz, condiţiile ecologice din locul lor de origine să nu fie mai bune decât cele din locul unde vor fi

puşi în teren.O altă regulă este de a fi cercetaţi sub raportul stării sănătăţii, ca nu cumva odată cu iepurii să fie aduse

şi boli contagioase. Împrospătarea de sânge la cervide se face cu dublu scop: pe de o parte, pentru sporirea greutăţii

corporale, pe de altă parte, pentru ridicarea calităţii trofeelor. De altfel, mărimea trofeelor, în regulă generală,depinde de mărimea corporală.

Greşelile comise la populări se pot rezuma astfel:-

S-au aplicat procedeele de creştere a animalelor domestice, scă pând din vedere faptul că în terenurilede vânătoare libere nu poate fi împiedicată împerecherea cu exemplare necorespunzătoare;

- Nu s-a ţinut cont de marea influenţă a mediului asupra vânatului. Oricât de viguros ar fi fost cerbulsau că priorul adus, urmaşii lui vor pierde din calităţi, dacă în noul mediu nu vor avea hrană, linişte şi adă postcorespunzător;

-

Nu s-a avut în vedere că terenul de provenienţă a vânatului adus să nu aibă condiţii ecologice maifavorabile decât cele din terenul unde va fi introdus,ci cel mult egale.

- Adeseori, cerbii aduşi şi eliberaţi în teren, deşi au fost mai puternici la corp, totuşi din cauză că au fostsperiaţi cu ocazia prinderii şi transportului, au fost bătuţi şi alungaţi de la împerechere de cerbii băştinaşi.

-

Cu cât procentul de cerbi populaţi este mai mare în comparaţie cu cel a cerbilor băştinaşi, cu atât se poate spera un efect mai bun. Dacă procentul este mic, sângele valoros se pierde în masa de sânge degradat.Sub acest aspect, efect sigur se poate obţine atunci când se împuşcă cervidele băştinaşe până la ultimul



152

exemplar, şi în locul lor se aduc elemente noi, viguroase, ceea ce, de fapt, nu mai este împrospătare de sânge,ci înlocuirea unui efectiv degradat cu altul viguros. Dar şi în acest caz, condiţia de bază este ca mediul(biotopul) să fie corespunzător. în caz de scădere calitativă a vânatului, trebuie cercetat, dacă aceasta provinedin cauza vânatului sau a mediului. în cazul din urmă, popularea este lipsită de sens, deoarece noii veniţi voravea soarta înaintaşilor lor.

-

Un aspect care nu trebuie neglijat este densitatea de efectiv. Este cunoscut efectul negativ pe care îlare supraîncărcarea unui teren.

-

Experienţa a dovedit că prin selecţie cu arma, adică prin împuşcarea pieselor necorespunzătoarecalitativ, se poate spori calitatea celor r ămaşi.

- Aceasta în special la cerb (la că prior mai puţin);-

Ideea împrospătării de sânge a fost compromisă, în bună parte, din cauză că s-a lucrat f ăr ă discernământ. De aceea nu se poate contesta că introducând într-un teren bun elemente valoroase aduse dinaltă parte, se obţin trofee mai bune, mai cu seamă în ce priveşte forma lor, dacă nu şi în privinţa mărimii.Rezultatul, va fi cu atât mai bun cu cât procentul celor aduşi va fi mai mare faţă de cel al băştinaşilor. Deşinu trebuie să vedem în împrospătarea de sânge un remediu general pentru vindecarea tuturor relelor, totuşi eaaccelerează ameliorarea calităţii. Efectul este cel puţin temporar.

MENŢINEREA ÎN CAPTIVITATE PENTRU IERNAT A POTÂRNICHILOR

În iernile grele, care în ţara noastr ă sunt destul de frecvente, efectivul de potârnichi scade, uneoricatastrofal. Refacerea efectivului durează ani. În asemenea cazuri, dacă ţinem în captivitate, peste iarnă,câteva sute de potârnichi, deci le salvăm de la moarte, şi apoi le dăm drumul în teren, primăvara, gr ă bimrefacerea. Fireşte, există ierni blânde, când asemenea operaţie n-ar fi necesar ă, dar aceasta nu se poate ştidinainte. în asemenea cazuri, când există potârnichi ţinute în captivitate, eliberarea lor în teren nu mai estenecesar ă, deoarece efectivul liber n-a suferit pierderi mari, cheltuiala f ăcută nu este zadarnică, deoarece

potârnichile se pot valorifica uşor, pentru repopulare, fie în ţar ă, fie în str ăinătate. Ţinerea la iernat estenecesar ă nu numai pentru că potârnichile duc lipsă de hrană şi sufer ă de frig, ci şi din cauza lipsei de adă postcontra r ă pitoarelor, în câmpiile întinse f ăr ă culturi forestiere de protecţie, grupuri de măr ăcini, coceni de

porumb r ămaşi netăiaţi etc. Ţinerea în captivitate a potârnichilor este înlesnită de însuşirile acestei păsări de ase obişnui uşor cu omul, mai uşor decât fazanul, de a suporta f ăr ă greutate captivitatea pe un timp de 5-6să ptămâni, şi de faptul că hrana în captivitate nu este o problemă. Dat fiind că, ţinute în captivitate, cu hrană suficientă (dar nu excesivă, căci îngr ăşatul nu favorizează ouatul), organismul lor nu este debilitat de efectuliernii, ele vor avea o mare capacitate de reproducere. Totuşi, trebuie să recunoaştem că cele care au r ămas înterenul liber într-o iarnă u şoar ă , deci n-au suferit, vor fi mai viguroase decât cele ţinute la iernat încaptivitate.

Durata ţinerii în captivitate este de 5-6 să ptămâni adică aproximativ de la mijlocul lui ianuarie până lasfâr şitul lui februarie. Până nu cade ză pada persistentă, este dificilă şi prinderea din teren. Eliberarea nu seface înainte de topirea ză pezii. Prinderea potârnichilor din teren se efectuează fie cu reţele înalte de circa 5m, fie cu reţele-vâr şă puse pe sol, fie cu capcane în formă de coşuri sau de coteţ. La organizarea prinderii,trebuie să fie folosite persoane de încredere pentru a nu se sustrage din păsările prinse.

Pentru ţinerea în captivitate a potârnichilor, se folosesc fie spaţii existente, fie amenajări anume f ăcuteîn acest scop. Spaţiile existente pot consta din şoproane, grajduri, bar ăci, poduri de clădiri şi altele, f ăcându-

se unele amenajări. Amenajările f ăcute în acest scop constau din voliere aşa ca să corespundă scopului. înacest caz gospodarul are posibilitatea să aranjeze compartimentele după necesitate, deoarece este vorba de olucrare nouă. Şi într-un caz şi într-altul, pentru reuşită trebuie respectate următoarele reguli:

- Spaţiul respectiv să nu fie amenajat într-un loc unde au fost epizootii aviare, în special pestă. De doritar fi ca nici în apropiere să nu fie crescătorii de păsări.

- Pentru ca potârnichile să nu se lovească şi să nu se r ănească atunci când sunt speriate, plasaorizontală care acoper ă voliera să nu fie de sârmă, ci din cânepă sau material plastic. în acelaşi scop,

potârnichilor li se pot lega aripile, însă cu atenţie, spre a nu fi r ănite. O altă soluţie este ca plasa-acoperiş să fie numai la 70-100 cm de la sol. De aceea, pot fi utilizate în acest scop şi volierele portative de lacrescătoriile de fazani. Se pot folosi şi instalaţiile de creştere semi-sălbatică, deoarece iarna ele sunt goale.

- Densitatea optimă este de 4-6 potârnichi/m2 teren.- Raţia de hrană este de 25-30 g pe zi şi se compune din hrană variată: deşeuri de la treier la care se

adaugă sămânţă de sorg, mei, porumb sf ărâmat şi în tot cazul hrană suculentă; varză furajer ă, napi, sfeclă.Hrana verde în orice caz este necesar ă, ştiut fiind că iarna potârnichea se hr ăneşte în principal cu grâu şi orzverde.



153

Oricum ar fi adă postite peste iarnă, potârnichile trebuie ferite de animale dăunătoare nu numai de celemari, ci şi de dihori, nevăstuici, şobolani.

Un lucru important este cur ăţenia şi igiena. La intrarea în voliere, trebuie să fie o groapă pentrudezinfectarea încălţămintei, iar în voliere sau alte spaţii ocupate de potârnichi să se facă cur ăţenie o dată pesă ptămână. în acest scop, înr-un colţ al volierei este necesar să fie o mică boxă curată în care păsările să fiemânate în timp ce restul se cur ăţă şi dezinfectează. La amenajările sistematice, una din voliere să fie lăsată goală, iar toate volierele, inclusiv aceasta, să fie legate între ele prin deschideri mici cu uşi, încât potârnichile

să poată fi mânate dintr-o volier ă în alta în timp ce se face cur ăţenie.Cocoşeii este bine să fi ţinuţi separat de femele.Boxele cu potârnichi să fie că ptuşite lateral cu stuf sau papur ă, pentru a nu fi tulburate de trecători.Oricare ar fi compartimentul în care se ţin potâmichile, este recomandabil ca el să aibă două păr ţi: unul

luminos şi altul întunecos unde să se poată refugia când se consider ă în pericol.Prinderea şi transportul din voliere se face noaptea, la lumina lanternei, căci atunci potâmichile se zbat

mai puţin. Se pun în coşuri acoperite cu pânză rar ă. Lansarea în terenul liber este indicat să fie f ăcută în alt punct decât acela de unde au fost prinse. Aceasta în scopul împrospătării de sânge. Avantajul este că potârnichea este mai puţin sperioasă şi se obişnuieşte mai uşor cu omul decât fazanul.

AMENAJAREA UNUI TEREN DE VÂNĂTOARE

Pentru a putea înmulţi vânatul până la efectivul optim şi apoi pentru a pune vânătorii în situaţia de a practica vânătoarea spre mulţumirea lor, sectorul vânătoresc are nevoie de un plan de lucr ări, în care să se prevadă pe de o parte obiectivele de atins, iar pe de alta mijloacele, lucr ările necesare pentru atingereaacestor obiective. Planul de lucr ări trebuie să fie adaptat necesit ăţ ii terenului. Dar cum terenurile devânătoare difer ă mult unul de altul, este uşor de înţeles că nu se pot da reţete general valabile, ci numai

puncte de sprijin de care să se servească cel chemat să întocmească un astfel de plan.Suprafaţa medie pe ţar ă a unui fond de vânătoare - unitatea noastr ă de gospodărire - este de circa 10000

ha, deci o întindere apreciabilă. Planul de gospodărire se poate întocmi deci pentru un singur fond sau pentruun complex de fonduri. O clasificare a lucr ărilor necesare ar putea fi următoarea:

Lucr ări pentru ocrotirea vânatului , care la rândul lor se subdivid în:-

cele care servesc nemijlocit dezvoltarea vânatului: ogoare, hr ănitori, săr ării etc;-

cele care ajută pe vânător să ocrotească şi să îngrijească vânatul: colibe pentru adă postirea personalului de pază, căr ări de acces etc.

Lucr ări pentru recoltarea vânatului: case şi cabane de vânătoare, căr ări de vânătoare propriu-zise,ţiitori pentru ur şi etc.

Lucr ări cu caracter mixt (atât de ocrotire cât şi de recoltare): observatoare înalte şi pe sol, căr ări delegătur ă, bordeie de pândă pentru vânătoarea de lupi şi vulpi la nadă, deschiderea de linii de vânătoare.

Adeseori este cu neputinţă a face o delimitare între aceste trei categorii principale. De exemplu: cabanaserveşte nu numi pentru practicarea vânătorii, ci şi pentru adă postirea personalului în timpul lucr ărilor deocrotire sau de observare a vânatului; căr ările de acces permit nu numai personalului de pază să transportesare şi hrană pentru vânat, ci şi vânătorului ca să-şi ducă, pe cal, bagajele în timpul celor 2-3 zile cât stă la

boncănitul de cerbi. Dar, această distincţie are importanţă numai pentru eşalonarea lucr ărilor în funcţie deurgenţa lor. Esenţial este să fie cunoscute grupele mari de lucr ări, ştiut fiind că în prima urgenţă intr ă cele de

ocrotire şi numai după ce s-a ajuns la efectivul optim sau aproape de acesta, se fac investiţii în construcţiidestinate practicării vânătorii (recoltării).Terenurile de vânătoare de munte şi de dealuri înalte populate cu cervide necesită un mai mare volum

de construcţii şi amenajării vânătoreşti decât cele de şes şi coline.

GRUPAREA ŞI DESCRIEREA LUCR ĂRILOR

Cu rezervele cuvenite, încercăm să grupăm lucr ările astfel:Lucrările pentru ocrotire. Lucr ări care servesc nemijlocit la dezvoltarea vânatului: a) îngrijirea fâneţelor şi păşunilor;

b) cultivarea de plante în scop vânătoresc (ogoare);c) îmbunătăţirea mediului prin plantarea de arbori şi arbuşti care produc fructe, frunze şi ramuri ca

hrană pentru vânat;d) crearea de remize şi plantarea de arbori şi arbuşti care servesc numai ca adă post vânatului;e) construirea de hr ănitori de diferite tipuri, în funcţie de speciile de vânat;f) săr ăriile;



154

g) fântâni, în terenurile total lipsite de apă;h) adă posturi pentru mistreţi;i) platforme de salvare în luncile inundabile ale râurilor;

j) scăldători pentru mistreţi şi cerbi;k) băi de nisip pentru fazani.

Lucr ările care îl ajut ă pe vânător la ocrotirea şi îngrijirea vânatului : a) colibe pentru adă postirea personalului de pază în timpul patrulărilor şi a observării vânatului;

b) bordeie şi restul de amenajări pentru combaterea cu ajutorul bufniţei a unor dăunători cu pene aivânatului;

c) deschiderea căr ărilor vechi şi a drumurilor pentru a înlesni mişcarea în teren a personalului de pază;d) instalarea în teren a capcanelor-ladă şi facerea de căr ări pentru a conduce r ă pitoarele în capcane;e) aşezarea pe teren a capcanelor cu porumbei;f) construirea în teren a unor capcane pentru câini;g) coridoare radiale prin desişuri, plecând din observator cu scopul de a vedea mişcarea vânatului şi

căr ări spre arborii în care staţionează păsări r ă pitoare cu pene, spre a permite apropiatul f ăr ă zgomot. Tot aicise pot face adă posturi de vedere, pentru a sta la pândă;

h) confecţionarea de scări portabile (uşoare) cu ajutorul cărora personalul de bază urcă în arbori pentrua observa vânatul;

i) construirea de depozite de fân cu acoperiş mobil.Lucrări pentru recoltarea vânatului:a) case de vânătoare;

b) cabane de vânătoare;c) locuri de pândă şi observare pe sol, compuse dintr-o bancă şi un paravan în faţă;d) ţiitor pentru ur şi la 2-3 m înălţime;e) ţiitoare din gard de nuiele pentru vânătoare cu goană a mistreţilor;f) locuri de pândă de mistreţi la nadă, amenajate în desiş;g) ţiitori pentru vânătoarea de fazani, confecţionate fie din panouri de papur ă, fie din plantaţii de

arbuşti cu frunze permanente (Spartium, molid, pin);h) observator închis pentru observarea de ur şi la nadă;i) gropi pentru vânătoare de gâşte sălbatice;

j) diferite prinzători de vânat viu.Lucrări cu caracter mixt - de ocrotire şi practicare a vânătorii:a) deschiderea sau lărgirea de linii parcelare în pădure. Ele servesc atât pentru culturi destinate

vânatului, cât şi pentru practicarea vânătorii; b) observatoare improvizate de 3-4 m înălţime, având o platformă descoperită;c) căr ări de acces şi de legătur ă;d) bordeie pentru împuşcarea vulpilor la nadă.După această încercare de a grupa lucr ările din terenurile de vânătoare, să vedem ce reprezintă fiecare.

Dintre lucr ările de ocrotire, cele mai multe au fost tratate în capitolele precedente. R ămân să fie mai bineconturate următoarele:

Construirea de fântâni. În terenurile de stepă, f ăr ă ape curgătoare sau stătătoare, în perioadele desecetă îndelungată, vânatul neputându-şi satisface necesarul de apă numai din hrana pe care o consumă, este

nevoie de fântâni. Pentru scoaterea apei, se poate folosi for ţa eoliană. Apoi, oriunde există o sursă de apă,aceasta trebuie păstrată, cur ăţită de frunze. Se cere atenţie ca nu cumva încercând să captăm izvorul, să-1

pierdem. În ultimul timp se construiesc fântâni arteziene. Ad ă postiri pentru mistre ţ i pe timp de iarnă: „se stabileşte care sunt por ţiunile de pădure în care, de

obicei, stau mistreţii iarna. Aici, de preferinţă pe un versant sudic şi în mod obligatoriu într-un desiş, se bat3-4 rânduri de pari care să aibă furcă la că pătui de sus. Peste aceşti pari se pun pr ă jini groase, apoi crengi,

paie sau cetină, creându-se un acoperiş prin care ză pada să nu treacă. înălţimea acoperişului, de la sol, să fiede 1-1,20 m, iar suprafaţa lui de cel puţin 4x4 m. Sub adă post se îngr ămădesc frunze uscate pentru aşternut.în jurul adă posturilor, se pune hrană (porumb, sfeclă, napi, cartofi). Mistreţii, dacă terenul este liniştit, vorfolosi aceste adă posturi, rezultatul fiind salvarea de la moarte a purceilor în iernile grele şi un spor mai mare,datorită condiţiei fizice bune a femelelor.

Platforme de salvare. Efectivele de iepuri, că priori, lopătari şi cerbi din luncile râurilor sunt periodic

decimate de apele de inundaţie, în special primăvara la topirea ză pezii. în timp ce la vânatul cu pene suntdistruse doar cuibarele, păsările adulte putându-se salva în zbor, vânatul cu păr sufer ă pierderi însemnate,deoarece, deşi poate să înoate, el nu reuşeşte să învingă curenţii apei şi nu poate parcurge distanţe mari.



155

Deosebit de aceasta, sloiurile îl strivesc. Pentru prevenirea sau reducerea pierderilor se construiesc din loc înloc movile de pământ având o astfel de înălţime, încât nici apele cele mai mari să nu le acopere. Ele sunt

platforme de formă circular ă sau dreptunghiular ă, cu suprafaţa de cel puţin 20 m2. Trebuie amplasate în puncte înalte ale terenului, deoarece prin aceasta se face economie de manoper ă. De asemenea, se aleg puncte unde curentul apei este slab. înierbarea platformei este necesar ă pentru a o apăra contra măcinării subacţiunea curentului apei şi ca vânatul refugiat aici să găsească hrană. Pe platformă se pot amenaja depozite dehrană (lucerna, napi, sfeclă, cartofi), precum şi hr ănitori). Aceste platforme sunt eficiente acolo unde

inundaţia durează până la 10 zile, dar nu ajută în Deltă sau în lunca Dunării, unde inundaţiile ţin o lună şichiar mai mult.

Coliba de vânătoare. Dintre cele trei clădiri destinate adă postirii vânătorilor, coliba este cea maisimplă, fiind formată dintr-o singur ă încă pere, f ăr ă plafon, ci numai cu acoperiş simplu; în loc de sobă, aredoar o vatr ă de foc. Pentru dormit se fac fie două paturi individuale, fie un pat comun cât lăţimea colibei,ambele din lemn cioplit. Drept aşternut, se pune cetină. Coliba poate avea şi forma de hexagon regulat culatura de 2 m, având vatra la mijloc. Se pot construi şi alte tipuri de colibe de diferite dimensiuni. Pereţii sefac din bârne, între care se bate muşchi. Asemenea colibe mari sunt utile în terenurile de mistreţi de la munte,unde vânătorii se adă postesc 2-3 zile. Colibele mici, obişnuite, servesc, în primul rând, pentru adă postirea

personalului de pază în timpul patrulărilor sau a observării vânatului, seara şi dimineaţa.Colibele sunt deci necesare în terenurile de munte şi dealuri înalte, cu complexe mari de păduri,

depărtate de sate.Colibele fac parte dintre primele lucr ări de amenajare ale unui teren, deci sunt de primă urgenţă. Se

amplasează în locuri însorite, destul de departe de căile de comunicaţie publice (drumuri, căr ări) şi distanţatela 5-8 km una de alta sau de o cabană sau casă de vânătoare. în mod obligatoriu trebuie să existe în apropiereo sursă de apă potabilă.

Coridoare pentru observarea vânatului. Când în apropierea observatorului, arboretul s-a dezvoltat,formând desişuri, prin care nu se poate vedea, atunci se deschid 3-4 coridoare de 2 m l ăţime, în sens radial,având centrul la observator, pentru ca vânatul să poată fi observat. Lungimea coridoarelor este până la 60-80m. Vânatul poate fi văzut chiar de mai multe ori consecutiv, traversând coridoarele. Deoarece pe coridoarecreşte iarbă, cervidele se şi opresc pentru a paşte. Se folosesc şi pentru practicarea vânătorii.

Pentru acelaşi scop se efectuează şi poieni ţ ele artificiale. Există în ţara noastr ă păduri în care, pe sutede hectare, arboretul constă numai din nuieliş, păriş sau pr ă jiniş des, în care nu poate creşte iarbă, iar vânatul

nu poate fi observat. Dacă se creează poieniţe de formă circular ă sau pătrată, având suprafaţa de cel puţin1000 m2, acestea sunt puncte sigure de păşunat, unde vânatul poate fi observat. Căr ările nu trebuie să meargă mai aproape de 100 m de ele, la nevoie fâcându-se căr ări de legătur ă până în apropierea lor. Poieniţelecontribuie şi la o mai uniformă repartizare a vânatului în cuprinsul fondului, ceea ce totdeauna este de dorit.Pentru a face coridoare şi poieniţe este nevoie de aprobarea organelor silvice.

Scările portative sunt confecţionate în atelier, din lemn de r ăşinoase ca să fie uşoare. Au lungimea de2-4 m şi se pot folosi la şes pentru observarea vânatului de la înălţime. Vânătorul le poartă pe umăr şi lesprijină de arbore. Sunt însă şi unele care pot fi folosite în câmp deschis, f ăr ă a fi sprijinite.

Ad ă posturi pentru nutre ţ . Hrana pentru vânat, între care şi fânul, se procur ă cu greutate. Cu toateacestea, se constată destul de des, că din neglijenţă sau nepricepere, parte din nutreţ se pierde în urmadefectuoasei depozitări: putrezeşte sau se mucegăieşte partea care vine în contact cu solul, precum şi o

por ţiune de la vârf în care pătrunde apa de ploaie. De aceea, în terenurile de şes şi coline, unde transportul

nutreţului de la locul de depozitare la hr ănitori se poate face f ăr ă mare greutate, se pot construi adă posturi cuacoperişul mobil în sens vertical.

Casele de vânătoare, sunt clădiri compuse din cel puţin 2-3 dormitoare, o sufragerie, un vestiar, baie,eventual şi bucătărie, dacă aceasta nu este amplasată în clădire separată (locuinţa paznicului). Clădirea estemobilată în mod corespunzător, încât să se poată locui în ea confortabil. Casele de vânătoare sunt necesare lamunte, în terenuri importante, care pot suporta o investiţie relativ mare. Astfel de case se construiesc şi ladealuri, câmpie, sau bălţi, dacă ele sunt necesare, fiind frecventate de vânători şi pescari. Casele de la munteşi dealuri înalte trebuie amplasate, obligatoriu, lângă o cale de comunicaţie uşor accesibilă; şosea sau drumforestier. Pentru amplasare se aleg puncte liniştite, cu privelişte frumoasă şi apă în apropiere. Aici îşi depunevânătorul bagajele, se odihneşte şi de aici pleacă, în diferite puncte ale terenului, la vânătoare, pentru 2-3zile.

Fiind vorba de construcţii de propor ţii relativ mari, cei ce vor să se angajeze la astfel de lucr ări, vor

trebui să se adreseze unui proiectant.Lângă casa de vânătoare, de regulă, se găseşte şi locuinţa paznicului sau îngrijitorului ei, compusă din

1-2 camere mari o bucătărie şi cămar ă. Alături, un grajd, pentru 2 vite şi 2 cai, un garaj, plus alte dependinţe.



156

Se numeşte în mod convenţional cabană de vânătoare, o clădire de propor ţii mai mici, de obicei numaicu 2 încă peri, cu confort redus, care permite vânătorului adă postirea timp de 2-3 zile cât se găseşte lavânătoare de cerbi, cocoşi de munte, capre negre etc, într-un anumit punct de pădure. De obicei, una dintreîncă peri este destinată numai pentru locuit, iar a doua pentru locuit şi încălzit mâncarea. Cabana seconstruieşte din bârne între care se îndeasă muşchi. Eventual în interior se tencuieşte sau se că ptuşeşte cuşindrilă. Mobilierul constă din 2 paturi, eventual suprapuse, în fiecare camer ă, o măsuţă, câteva scaune sau

bănci, o etajer ă, sobă, cuiere bătute în pereţi şi neapărat o sârmă galvanizată, întinsă deasupra sobei, pentru

uscatul îmbr ăcămintei, în caz de ploaie. Paturile individuale pot fi înlocuite cu un pat comun. La nevoie, înloc de saltea, se poate folosi cetină sau fân.

Amplasarea cabanei de vânătoare se face în apropierea punctului unde boncănesc cerbii sau unde se vaface vânătoarea de că priori, capre negre, cocoşi de munte etc. dar nu în interiorul locului de vânătoare, căci s-ar tulbura liniştea vânatului. Scopul este ca vânătorul să nu aibă mult de mers de la locul de dormit până undevânează. Fiind o lucrare costisitoare, este indicat să fie f ăcută numai acolo unde sunt posibilităţi de a vânacâţiva ani în şir. O primă condiţie pentru amplasare este ca în apropiere (cel mult 100-200 m) să existe osursă de apă potabilă. Se caută şi un punct cu privelişte frumoasă. într-un teren de munte, de obicei suntnecesare mai multe asemenea cabane. Se înţelege, că ele servesc şi pentru adă postirea personalului de pază întimpul patrulărilor sau a observării vânatului.

Cabane de vânătoare se fac, de obicei, la munte şi dealuri înalte, dar ele pot fi necesare şi în terenurilede câmpie care au în curpinsul lor şi păduri. Observarea vânatului şi practicarea vânătorii la că prior şi lopătarse face seara şi dimineaţa, deci personalul trebuie să stea peste noapte în teren. Consider ăm că o cabană într-un fond de vânătoare cu cervide este necesar ă chiar şi la câmpie. Aici poate r ămâne peste noapte şi

personalul de îndrumare şi control.Din punct de vedere economic este avantajos a se utiliza cabanele şi colibele de la exploatările

forestiere, r ămase nefolosite după terminarea lucr ărilor, dacă în ce priveşte amplasarea şi calitateaconstrucţiei corespund scopurilor vânătoreşti. Pentru cedarea lor este necesar a se lua contact cu organelesilvice.

Nu trebuie neglijată îngrijirea cabanelor şi colibelor. La plecare este bine să fie măturate. Cur ăţenia să fie păstrată şi în jurul lor, şi să fie totdeauna lemne uscate pentru foc, tăiate, puse la adă post. La cabană trebuie să existe o găleată pentru adus apă, câteva pahare, eventual şi un minim de veselă: farfurii, tacâmurietc.

Practic este ca în faţa cabanei să fie amenajată o mică gr ădiniţă cultivată cu cartofi, ceapă, salată etc,încât personalul de teren să nu fie nevoit a aduce totul în traistă. Loc de pând ă şi observare pe sol. La munte, în punctele dominante ale terenului, de unde se poate

vedea un întreg bazin, se face o bancă pe pari bătuţi în pământ, iar în faţă se amenajează o perdea de crengisau un gard cu înălţimea de circa 150 cm, încât un om şezând să nu poată fi văzut. în perdea se lasă 2-3deschideri de 10/20 cm pentru a putea cerceta terenul în diferite direcţii. Se pune şi o pr ă jină, la înălţime

potrivită pentru a rezema arma. La munte, aceste locuri servesc şi pentru odihnă, după urcuş. La câmpie, elesunt amplasate la margini de poieni, de parchete sau la intersec ţia unor linii parcelare, la colţul pădurii aşa casă se poată vedea pe linii, în toate cele patru direcţii. Aici, cele mai ieftine şi mai trainice locuri de pândă sunt cele din gard de nuiele, în formă de semicerc, cu diametrul de 2 m şi înălţimea de 150 cm.

Standuri pentru vânătoarea de fazani: pot fi portative şi se aşează pe teren numai în preajmavânătorii. Se confecţionează din papur ă sau din nuiele. Înălţimea este potrivită, încât vânătorul să poată

vedea peste ele, în terenurile bogate în fazani şi iepuri, în loc de panouri confecţionate, se pot face perdele viidin plantaţii de Spartium scoparium, molid sau pin, adică din specii cu frunze ce nu cad iarna.

Gropi de pământ , ca adă post de vedere, servesc la vânătoare de păsări acvatice, şi la vânatul copitat ceiese la câmp deschis. în acest din urmă caz însă se cere atenţie, deoarece glonţul merge paralel cu pământulsau chiar în sus şi se pot produce accidente. Gropile pot avea formă dreaptă sau circular ă (fîg. 222). Ele sefac de primăvara, iar pământul scos se împr ăştie în jur şi se seamănă plantele care cresc în mediulînconjur ător. Se folosesc numai în sezonul când culturile sunt recoltate sau au înălţime mică, încât să nuîmpiedice vederea. Alte lucr ări destinate recoltării vânatului au fost descrise la alte capitole. Se men ţionează numai atât că ţiitorile înalte de ur şi şi mistreţi se pot amenaja şi între arbori, f ăcând platforme la 2-3 mînălţime. Deoarece prin mişcarea arborilor bătuţi de vânt cuiele pot ieşi, iar platforma se descheie, serecomandă ca pr ă jinile de susţinere a platformei să nu fie bătute cu cuie, ci legate cu sârmă groasă. Estelimpede că aceste ţiitori se fac la trecătorile bine cunoscute. Pentru mistreţ, ţiitorile se pot amenaja şi pe sol,

având înălţimea aleasă în aşa fel ca vânătorul să poată trage peste ele.Platformele ajută la prevenirea accidentelor din cauza atacului ur şilor şi mistreţilor r ăniţi, iar din ele,

linia de ochire are direcţia spre pământ, deci se evită accidentele de la tirul paralel cu solul.



157

Observatoarele înalte pot fi: -

Acoperite şi închise complet; -

Acoperite şi închise par ţial;-

Descoperite;-

Improvizate şi portative.Toate au înălţimea de 4—8 m de la sol.Observatoarele acoperite şi închise comple constau din 4 stâlpi legaţi între ei, iar deasupra au o cabină

din bârne complet închisă. Podeaua, pereţii şi plafonul sunt bine încheiaţi, cu muşchi între bârne, peste cares-au bătut- pe patru stâlpi leţuri. Cabina are dimensiuni de 2/2 sau 2/1,5 m, încât să se poată improviza un patdin lemn cioplit. Când locul de boncănit sau de pândă la urs, este situat departe de cabană, unii vânători

prefer ă să doarmă în observator. Ferestrele au diametrul de 30 x 15 cm cu balamale din cauciuc sau piele puse în partea inferioar ă, încât se deschid f ăr ă zgomot prin lăsarea în jos. Se înţelege că ferestrele se fac laînălţimea unui om care stă pe scaun, încât să poată trage şezând.

Observatorul acoperit şi închis par ţ ial are avantajul de a permite vederea, în schimb prezintă dezavantajul de a nu putea fi folosit pe timp friguros şi noaptea.

Observatorul descoperit poate fi de diferite tipuri: pe patru stâlpi, pe un arbore şi 3 stâlpi, într-unsingur arbore. Are platforma de 2/2 sau 1,50/1,50, iar împrejmuirea de 1,50 m, bine închisă, spre a nu sevedea mişcarea vânătorului, în pereţi se fac ferestre.

Observatorul descoperit permite vânătorului să şi audă vânatul, nu numai să-1 vadă.La observatoarele ce se sprijină şi pe arbori, se recomandă tăierea vârfului arborilor, spre a micşora

legănarea acestora, care are ca urmare descheierea platformei. Mai bine este ca piesele ce sprijină platformasă nu fie bătute cu cuie, ci legate cu cablu sau sârmă de arbori.

Observatoarele improvizate se fac, de obicei, de pădurar sau paznic. Ele constau dintr-o scar ă şi oamenajare pentru şezut şi sprijinit picioarele.

Oricare ar fi tipul de observator înalt, scara trebuie să fie solid construită, spre a preveni accidentele. înacest scop, treptele ei nu trebuie să se sprijine numai în cuie, ci, în pr ă jinile scării, să se facă mici crestături lafiecare treaptă.

Observatoarele servesc, în primul rând, personalului de pază şi vânătorului pentru a-şi da seama denumărul, vârsta, sexul şi calitatea vânatului, iar în al doilea rând pentru vânătoare. Cele înalte sunt necesareacolo unde vânatul nu poate fi văzut de pe sol, adică unde vânatul stă în lăstărişuri, tufişuri etc. Fiind în

observator, mirosul de om este dus de vânt în înălţime deci nu este perceput de vânat.Fiind lucr ări relativ costisitoare, se fac numai acolo unde pot fi folosite 3-10 ani, deci unde arboretulnu se închide curând şi, fireşte, unde se ştie că vânatul are trecători. Pentru a folosi bine direcţia vântului serecomandă ca, în poieni sau parchete, să se construiască două observatoare aşezate în diagonală.

Oricare ar fi tipul lor, observatoarele trebuie f ăcute aşa încât culoarea lor să nu contrasteze cu mediulînconjur ător. în acest scop, lemnul se lasă necojit sau dacă se cojeşte se vopseşte cu verde. Cele ce se fac dincoroana arborilor se amplasează aşa fel ca să fie camuflate de crengi. Cele din liber se pot camufla plantândviţă sălbatică sau ieder ă, care să le îmbrace cu timpul.

Soliditatea scării este necesar să fie verificată periodic, mai cu seamă treptele, spre a preveniaccidentele. Personalul de pază are r ă pundere şi în această privinţă. Scara nu trebuie să scâr ţâie.

- Urcarea în observator se face prin partea dinspre pădure, spre a nu fi observat de vânat. în acestscop este necesar ă o cărare bine întreţinută.

- La observatoarele construite pe stâlpi, partea ce intr ă în pământ (0,50-0,70 m) trebuie tratată cu osubstanţă conservantă, spre a întârzia putrezirea.- Acoperişul observatorului apăr ă pe vânător nu numai de ploaie, ci şi de ar şiţă şi îl ajută să ochească

mai bine, lumin nereflectându-se pe armă.Observatoarele se leagă de cărarea de vânătoare printr-o cărare îngustă.- Pentru ca trecătorii din pădure să nu se poată urca în observator şi să deranjeze vânatul, se recomandă

ca pe o înălţime de 2 3 m, treptele să fie ridicate şi înlocuite cu altele mobile care se pun şi se iau de vânătornumai când foloseşte observatorul. Acestea intr ă în nişte găuri anume f ăcute în cele două pr ă jinilongitudinale ale scării. Treptele mobile vânătorul le ascunde în apropiere.

CĂR ĂRILE DE VÂNĂTOARE

Căr ările sau potecile de vânătoare se fac în păduri şi servesc la urcatul f ăr ă eforturi mari şi inutile laapropierea şi observarea vânatului, f ăr ă să fii auzit sau văzut. Principiul după care se conduce vânătorul estede a reuşi să se apropie neobservat de vânat şi apoi să se retragă tot neobservat, deci f ăr ă a nelinişti vânatul.



158

La aceasta contribuie şi căr ările. Dar, pentru a corespunde acestui scop, ele trebuie să fie trasate într-unanumit fel, iar apoi să fie întreţinute.

După scopul la care servesc la vânătoare se pot deosebi următoarele categorii:-

Căr ări de acces;-

Căr ări de vânătoare propriu-zise;-

Căr ări de legătur ă;-

Căr ări pentru combaterea r ă pitoarelor.

C ăr ările de acces sunt cele care duc de la o casă de vânătoare la o cabană sau de la o şosea sau caleferată la o cabană de vânătoare, sau, în fine, de la o cabană la alta. Deoarece pe acestea se circulă de obiceicu bagaje, eventual transportate pe cai, ele trebuie să aibă lăţimea de 1,20-1,50 m, panta de 12-15%, iarcurbele nu prea accentuate, încât calul să se poată întoarce. Pe distanţă scurtă, panta poate fi şi mai mare(20%), dar după aceea să urmeze una dulce. În măsura în care terenul permite, este bine să se evite curbele,în general, traseul căr ării de acces trebuie astfel ales, încât să se ajungă la destinaţie pe calea cea mai scurtă.Totuşi, dacă în apropiere s-ar găsi şi un punct important pentru vânătoare sau observaţie, traseul poate fiabătut până acolo.

C ăr ările de vânătoare propriu-zise servesc la apropierea de vânat, fie pentru observaţii, fie pentruîmpuşcare. Pe ele se circulă numai cu piciorul; au lăţimea de circa 80 cm, panta de 15-20%, pe distanţă mică

poate fi până la 30% şi curbe mai accentuate. Cărarea trebuie trasată astfel încât să atingă punctelefrecventate de vânatul mare, iar din cărare să se poată vedea la distanţă de cel puţin 80 m în dreapata sau în

stânga sau în ambele păr ţi. Dacă nu are vizibilitate în teren, cărarea de vânătoare nu are rost, deoarece omulva fi simţit de vânat înainte de a putea trage sau de a observa vânatul. O altă regulă de bază este ca traseul să fie astfel ales încât vânătorul să se poată deplasa la adă post de vedere, deci după arbori, tufe etc. De aceea,când cărarea va ajunge la o poiană sau parchet forestier, ea nu va trece prin mijlocul acestora, ci prin pădure,la distanţa de 10-20 m. De asemenea, e bine să se traseze pe ambele păr ţi ale poienii sau parchetului, încâtdeplasarea să fie posibilă din orice direcţie ar bate vântul. Când traseul merge pe o coastă, el se conduce până la frântura de pantă, încât să aibă câmp de vedere la distanţă cât mai mare. La munte şi dealuri înalte, undedistanţa din vale (pârâu) până la creastă este mare (1-2 km), de obicei se face o cărare pe vale (dacă nu există drum), apoi una pe creastă (ocolind vârfurile) şi una pe la mijloc. Dar aceasta nu este decât o indica ţiegenerală, alegerea traseului depinde de situaţia locală. Fiind lucr ări relativ costisitoare, se fac în acele puncteunde arboretul din jurul lor nu se închide cel puţin 5-10 ani, dat fiind că după închiderea lui, cărarea devânătoare îşi pierde valabilitatea, vânătorul nemaiavând vizibilitate.

O altă regulă ce trebuie respectată la căr ările de vânătoare propriu-zise este aceea că traseul să ducă şi pe lângă puncte importante de observaţie: hr ănitori, săr ării, ogoare de vânat, observatoare, scăldători. Traseulnu trebuie să treacă însă chiar pe lângă ele, deoarece s-ar deranja vânatul, ci la distanţă de 100-200 m,urmând ca până la acele puncte să fie f ăcute căr ări înguste de legătur ă - numite ieşiri. Ieşiri din cărare se facşi în punctele de observat vânatul, dar ele au lăţimea numai de 50 cm, iar pe marginea pădurii se termină cuun adă post de vedere (tuf ă, arbore) sau o amenajare artificială (observator pe sol).

La câmpie, căr ările se trasează pe lângă liniile parcelare apoi în jurul poienilor, parchetelor şi altorlocuri unde vânatul mare iese la păşune.

C ăr ările de leg ătur ă au ca scop să facă legătura între o cărare de pe vale şi alta pe la mijloculversantului sau între cea de pe versant şi una de pe culme. Fie în timpul observaţiei, fie al combaterii

braconajului şi mai ales în cazul vânătorii, se simte nevoia de a ajunge, în timp scurt şi f ăr ă efort mare, într-un punct al crestei. Căr ările de legătur ă servesc tocmai în acest scop. Ele au panta şi lăţimea celor de

vânătoare propriu-zise. Traseul poate fi abătut ca să atingă şi puncte importante de vânătoare. C ăr ări înguste.Pentru motive de economie sau, în cazul când nu există timp suficient pentru a construi o cărare de vânătoare

propriu-zisă sau de legătur ă cu lăţime normală, se pot face căr ări înguste de 40-50 cm. Se înlătur ă vreascurilede pe jos, frunzele moarte, se taie crengile aplecate şi se sapă, nivelând cărarea în sens transversal. La fel se

procedează şi la ieşirile spre observatoare, hr ănitori, săr ării, ogoare etc. Mai târziu, dacă se consider ă necesar, se pot lărgi la 80 cm.

Reguli la construirea cărărilor de vânătoare- Nu se aleg trasee pe care au interes să circule şi locuitorii satelor învecinate, turiştii sau muncitorii

de pădure, deoarece s-ar strica liniştea vânatului.Pentru ca persoanele de mai sus să nu găsească potecile existente, acestea nu vor începe chiar din

drumurile publice, ci numai de la 20-30 m de acestea, iar pe această distanţă se vor cur ăţi doar crengile, f ăr ă a se face să pături.

-

Pentru ca vânătorul să o găsească se va face un semn pe un arbore de lângă drum.-

Trasarea căr ării este o operaţie separată de lucr ările de să pat ale acesteia şi trebuie f ăcută înainte de aaduce muncitori pentru construirea ei.



159

-

în arboretele ce se regenerează din lăstari ca şi în plantaţiile de salcâm, căr ările de vânătoare propriu-zie nu au eficacitate de lungă durată, deoarece noul arboret se înalţă cu repeziciune (2-3 ani) şi nu mai

permite observarea sau vânarea din cărare. în schimb, ele sunt foarte utile în jurul poienilor permanente şi aenclavelor; de asemenea, pe marginea pădurii, spre terenul agricol, în care cervidele ies la păşune.

-

Cu cât panta terenului este mai mare, cu atât construirea căr ării va necesita mai multă muncă. Lacărarea nou construită, oricare ar fi tipul ei, partea dinspre vale trebuie să fie mai înaltă decât cea dinspredeal, aşa încât şi după tasare să r ămână orizontală. Altfel, cu timpul, capătă înclinare spre vale şi devine

alunecoasă.Căr ările să nu fie prea dese, deoarece vânatul va fi deranjat.- Ori de câte ori facem o cărare, trebuie să ne întrebăm ce folos ne aduce. O vom construi numai dacă

rezultă că este necesar ă.-

Când cărarea trece prin mocirle se fac podeţe sau că ptuşeli cu lemn. La trecerea peste pâraie seconstruiesc punţi sau podeţe.

Pe cât posibil la construirea căr ării să nu se taie arbori, ci să fie ocoliţi.Căr ările din terenurile de cervide se cur ăţă de frunze, ramuri, iarbă etc. cu 15-20 zile înainte de

începerea epocii de vânătoare la specia respectivă, deci la că prior între 15 mai şi 1 iunie, la cerb 15 august-1septembrie, iar la lopătar la 10-20 septembrie. Se lasă cam 2-3 să ptămâni liniştite, înainte de începereavânătorii, cu scopul ca vânatul deranjat cu ocazia cur ăţirii, să-şi reia trecătorile obişnuite. Dacă această cur ăţire s-ar face cu mult înainte, căr ările s-ar putea umple din nou cu frunze, ramuri etc. între ţinerea se facecu greblă de fier, sapă, mătur ă de nuiele.

Căr ările vechi, neîntreţinute, se închid cu timpul, prin aplecarea crengilor peste cărare, prin r ăsturnareade arbori, prin surparea pământului, devenind greu practicabile. în asemenea cazuri, se procedează ladeschiderea căr ării în felul următor: doi oameni, având un fer ăstr ău şi câte un topor, taie crengile ce seapleacă şi înlătur ă arborii căzuţi peste cărare. Nu se procedează la cur ăţire de frunze, ramuri sau la reparareacu sapa. Se face în primă urgenţă, atât cât este necesar pentru a putea circula, lăsând repararea pentru maitârziu. în lipsa căr ărilor de vânătoare, se pot deschide şi drumuri vechi, folosite în trecut la exploatări de

păduri, dacă în anumite locuri ele sunt necesare.Înlăturarea crengilor ce se apleacă peste cărare trebuie f ăcută de fiecare dată când personalul de pază

circulă pe ele. Cu un topor sau cuţit de vânătoare, sau chiar cu mâna, se rup şi se înlătur ă.Este bine ca potecile (căr ările) de vânătoare din terenurile pentru practicarea vânătorii sau efectuarea de

observaţii, să nu fie abandonate (casate) întrucât pot asigura şi în continuare accesul în arborete asilvicultorilor pentru lucr ările de gospodărire şi supraveghere a noilor păduri (ele fiind utile mai ales în cazulincendiilor sau atacurilor de dăunători).

Scăld ători artificiale pentru cerb şi mistre ţ . Pentru aceste două specii, scăldatul în mocirlă este onecesitate vitală. Dacă ele nu găsesc scăldători, se mută în alte terenuri, unde această condiţie esteîndeplinită. Omul poate ajuta vânatul, amenajând scăldători artificiale, acolo unde acestea lipsesc sau suntr ău distribuite pe teren. Trebuie însă avut în vedere că cele două specii de vânat nu fac baie în apă , ci înnoroi. Atât scăldătorile naturale, cât şi cele pe care le face omul trebuie inventariate şi numerotate ca oriceinstalaţie vânătorească. în apropierea lor, este bine să se construiască şi un observator, căci ofer ă o bună ocazie de a vedea vânatul. Aici nu se trage cu puşca.

Pentru amenajarea de scăldători artificiale, se aleg por ţiuni liniştite, care au izvoare sau mocirle în totcursul anului. Ele nu se fac pe albia pârâului, ci pe marginea lui, imediat lâng ă el, prin să parea unei

adâncituri ovale de circa 2-2,5 m şi 0,40 m adâncime şi prin bararea apei. Dacă solul este permeabil,scăldătoarea se poate că ptuşi cu argilă. Cel puţin o dată pe an, scăldătoarea se cur ăţă cu o greblă scoţându-se

pietrele ascuţite, crengile etc, care ar putea înţepa animalul în timpul scăldatului. în jurul scăldătorii, terenulsă fie liber de tufe, dat fiind că vânatul numai atunci se simte în siguranţă, când vede împrejur, la distanţă. Se

pot semăna însă plante erbacee de talie mică. Nu departe de scăldătoare este necesar să existe arbori cu coajanu prea aspr ă de care mistreţii să se frece, după baie.

Se pot utiliza împrejmuiri portative pentru protecţia culturilor forestiere sau a ogoarelor, contrastricăciunilor cauzate de vânat (că priorilor, cerbilor şi iepurilor). Panourile se montează pe teren, pe stâlpi.Pentru trecerea peste împrejmuire se construieşte o scar ă.

ÎNTOCMIREA PROIECTULUI DE AMENAJARE

Investiţiile într-un teren cu vânat mare necesită sume relativ însemnate în raport cu veniturile rezultatedin vânat. De aici decurge necesitatea de a cunoaşte bine terenul, de a proiecta numai lucr ări cu adevăratnecesare şi a le eşalona în timp, în ordinea urgenţei lor. După întocmirea proiectului, se poate ivi necesitatea



160

modificării sau completării lui, dar un proiect iniţial trebuie să existe, altfel se poate întâmpla să se executelucr ări care nu erau necesare, sau unele să fie amplasate greşit. Rareori se întâmplă ca cineva să cunoască aşade bine terenul, încât să nu simtă nevoia completării ulterioare a proiectului.

Construcţiile şi instalaţiile vânătoreşti se fac, în marea majoritate a cazurilor, în păduri, deoarece înterenul agricol, dat fiind specificul lucr ărilor de aici, ele n-ar putea dura. Un alt motiv pentru care lucr ările deacest fel se fac în păduri este acela, că observatoarele, căr ările, casele şi cabanele sunt necesare pentruvânatul mare, care îşi duce viaţa în pădure.

Întocmirea proiectului trebuie să aibă la bază o bună cunoaştere a terenului. De aceea, cu o hartă lascara 1:50000 sau mai bine cu un plan la scara 1:20000, se parcurge terenul, pentru a cunoaşte pădurea subraportul speciilor de arbori şi arbuşti, a claselor de vârstă şi a repartizării acestora în teren. Trebuie dată atenţie şi poienilor care ar putea fi cultivate cu plante pentru vânat, parchetelor şi terenurilor agricole unde înmod normal, vânatul iese la păşune. Se notează pe hartă aşezările omeneşti, locurile de păşune, drumurile şicăr ările cu caracter public. Această cercetare a terenului este mai fructuoasă dacă este f ăcută având caînsoţitor un bun cunoscător al situaţiei locale, pădurar, paznic de vânat, vânător localnic, care să dea relaţii şiasupra localizării vânatului în diferite perioade ale anului: iernat, boncănit, păşune de var ă etc. Localizareavânatului şi mai ales punctele favorabile pentru vânătoare arată locul unde trebuie proiectate lucr ările. Se ianotă de punctele expuse braconajului şi de parcelele în care vânatul face pagube în culturile forestiere.Trebuie acordată atenţie terenurilor agricole din jurul pădurii, de unde vânatul îşi completează hrana. înregiunea de dealuri şi câmpie, în care predomină suprafeţele cultivate agricol, se cercetează şi acestea subraportul distribuirii culturilor cu caracter oarecum de durată: vii, livezi de pomi, păşuni, lucerniere, gr ădini dezarzavaturi; de asemenea, eventualele boschete, culturi forestiere de protecţie, bălţi cu stuf etc.

Ca rezultat al acestor lucr ări de teren, se întocmeşte proiectul de amenajare al fondului sau complexuluide fonduri care ar trebui să cuprindă următoarele:

Partea I. Descrierea unit ăţ ii -

Elemente administrative şi fizice. -

Descrierea din punct de vedere silvic, agricol şi vânătoresc; specii, efectiv (real) şi optim.-

Instalaţii vânătoreşti şi construcţii silvice existente.- Modul de gospodărire vânătorească de până acum; hrană pentru vânat, pază, recoltă etc.

Partea a II-a. Proiectul lucr ării - Măsuri de combatere a braconajului şi dăunătorilor.

-

Lucr ări de îngrijire: îmbunătăţirea hranei naturale, culturi speciale pentru vânat, hrană complementar ă, selecţie prin împuşcare etc.-

Recolta de vânat probabilă în următorii 5 ani.-

Proiectul de construcţii şi instalaţii vânătoreşti pentru următorii 5 ani.- Pentru toate lucr ările proiectate, se lasă foi libere în scopul notării realizărilor anuale- Orice alte prevederi.La proiectarea lucr ărilor este necesar să se ţină seama de faptul că valoarea unui teren depinde, în

primul rând, de vânatul din cuprinsul lui. Ar fi greşit să se creadă că prin investiţii mari, dintre care unelef ăr ă întrebuinţare imediată, s-a rezolvat problema vânătorească într-un teren. în proiectare, trebuie să existe oordine de urgenţă a lucr ărilor. în prima urgenţă să se prevadă în proiect lucr ările de ocrotire, de care depinderidicarea efectivului şi calităţii vânatului şi numai în a doua urgenţă cele de recoltare. Atât timp cât problemacazării vânătorilor se poate rezolva prin amenajarea sau adăugirea unei camere la un canton silvic, este greşit

să se prevadă în proiect construirea de case vânătoreşti costisitoare. Trebuie să se ţină cont şi de laturaeconomică, fie că este vorba de un teren de vânătoare creat în scop de producţie, fie că el este destinat numaisatisfacerii cerinţelor de destindere ale vânătorilor. Volumul şi natura lucr ărilor proiectate depinde şi de

posibilităţile financiare ale celui ce deţine terenul. Pentru a nu greşi, în prima urgenţă, se prevăd acele lucr ăria căror necesitate este bine stabilită, indiscutabilă, lăsând pentru urgenţa a doua pe cele încă insuficientanalizate sau a căror necesitate nu poate fi stabilită clar, la acea dată.

Pe planul sau harta proiectului se notează cu negru lucr ările existente şi cu roşu cele proiectate.în legătur ă cu proiectarea, se mai fac următoarele recomandări:

-

Primele lucr ări proiectate, să fie acelea care asigur ă mişcarea şi adă postirea personalului în teren;deschiderea de căr ări vechi şi amenajări de colibe.

- Pentru a preveni pagubele cauzate de cerbi şi mistreţi în culturile agricole, prin ieşirea lor din pădure,se recomandă înfiinţarea de ogoare spre marginea pădurii, care să fie cel puţin de aceeaşi calitate cu a

culturilor agricole de pe câmp, vânatul nemaiavând motiv să păr ăsească adă postul pădurii. Când însă vânatuleste înfometat iese la câmp. Din punctul-de vedere al pagubelor, cele mai expuse sunt terenurile agricole careformează intrânduri în pădure.



161

-

Observatoare se pot înfiinţa şi la hr ănitori, săr ării, scăldători.- Căr ările pentru combaterea dăunătorilor vânatului să nu fie conduse prin locurile de odihnă ale

vânatului.Ordinea de urgenţă a lucr ărilor de ocrotire şi amenajare ar fi:

-

Paza vânatului contra braconajului şi combaterea dăunătorilor lui. Este logic ca înainte de aîntreprinde alte măsuri de înmulţire a vânatului, să păstrezi şi să aperi ceea ce există;

-

A doua măsur ă este deschiderea căr ărilor vechi, eventual a drumurilor păr ăsite, folosite în trecut la

scoaterea lemnului din pădure. Scopul urmărit este de a uşura mişcarea în teren cu ocazia pazei, a combateriidăunătorilor, alimentării hr ănitorilor şi săr ăriilor.

- Punerea de sare pentru cervide şi capra neagr ă. Efectul este reţinerea vânatului în teren.-

Concomitent cu primele trei măsuri, se construiesc, în fodurile de munte, colibe de vânătoarenecesare adă postirii personalului de pază în timpul patrulărilor, a executării diferitelor lucr ări şi a observăriivânatului.

-

Construirea de hr ănitori, cultivarea de ogoare pentru vânat şi punerea de hrană complementar ă peteren sunt, de asemenea, lucr ări urgente, dar nu se poate spune că au întâietate faţă de combaterea

braconajului şi a dăunătorilor.- Construirea de observatoare,care servesc, în primul rând, la observarea vânatului şi numai în al doilea

rând la împuşcare.-

Căr ările noi, cabanele şi casele se construiesc numai când devin necesare pentru recoltarea intensă avânatului, când efectivul real se apropie de cel optim. Excep ţie face o singur ă cabană într-un fond, careserveşte şi în scop administrativ.

DESPRE EVALUAREA EFECTIVULUI DE VÂNAT

Sub denumirea de evaluare a efectivului de vânat se înţelege stabilirea numărului, sexului, vârstei şicalităţii vânatului dintr-un teren sau un complex de terenuri, la un moment dat.

Făr ă cunoaşterea efectivului, nu este de conceput o gospodărire raţională a vânatului. Cunoaştereaefectivului serveşte la calculul sporului anual, deci la stabilirea, cel puţin cu aproximaţie a cifrei recoltei

posibile; la calculul felului şi cantităţii de hrană complementar ă pentru iarna ce urmează, la reglarearaportului dintre sexe la speciile unde acest lucru este posibil. De asemenea, cunoaşterea efectivului esteindispensabilă la realizarea unei densităţi potrivite, deci la prevenirea degradării trofeelor şi a pagubelorcauzate în culturile silvice şi agricole. De aceea, această lucrare trebuie f ăcută cu spirit de r ăspundere, decătre persoane care cunosc bine şi terenul şi biologia speciilor de vânat ce se evaluează. Pe baza datelorevaluării, se întocmeşte planul de recoltare pentru sezonul ce urmează, deci şi planul de venituri.

Momentul evaluării de bază, pentru toate speciile, este luna martie. S-a ales această lună deoarece:-

Iarna s-a terminat, deci nu mai este probabil să se producă pierderi din cauza frigului şi a ză pezii;-

S-a încheiat şi sezonul de vânătoare pentru speciile de vânat ner ă pitor, sedentar, deci ceea ce a r ămasnu mai este expus reducerii prin împuşcare;

- Cu foarte puţine excepţii, noua generaţie de pui n-a apărut încă, deci ceea ce găsim pe teren reprezintă animale în vârstă de un an şi mai mult, adică stocul de bază (reproducţie) pentru anul ce urmează.

-

La speciile care au pui, aceştia nu se iau în socoteală; -

La 1 aprilie începe noul an vânătoresc, deci este necesar să se ştie pe ce efectiv de reproducţie secontează.

În afara acestei evaluări, care se efectuează în martie, pentru toate speciile de vânat sedentar ceformează obiectul vânătorii, se mai fac unele evaluări şi în alte luni. Astfel, pentru iepure, fazan şi

potârniche, specii supuse la mari fluctuaţii de efectiv din cauza condiţiilor atmosferice din cursul primăverii,unde sporul anual poate varia în limite largi, este necesar să se mai facă o evaluare, după încheierea perioadeide creştere a puilor şi, în orice caz, înainte de începerea sezonului de vânătoare. La aceste specii, abia toamnase poate şti pe ce recoltă se poate conta în sezonul ce urmează. Aşa fiind, planul de recoltă întocmit, în

primăvar ă se corectează acum, dacă este cazul, pe baza datelor noi asupra efectivului.Etologia unor specii obligă pe gospodar să facă evaluarea de bază în alte perioade decât cea din martie.

Astfel, la cocoşii de munte, evaluarea se efectuează în aprilie-mai, când ei se adună la locul de rotit; la cerb,în septembrie, în timpul boncănitului, la capra neagr ă în octombrie-noiembrie în perioada împerecherii, când,

pe ză pada căzută, grupurile de capre pot fi observate mai uşor. Dar aceste evaluări f ăcute în alte perioade nusunt decât completări ale evaluării de bază f ăcută în martie, mai cu seamă pentru determinarea sexelor,vârstelor şi calităţii trofeelor.

Evaluarea de efectiv se face numai pentru vânatul sedentar. Cu toate acestea, sunt situaţii când estenecesar să fie cunoscut şi efectivul de vânat migrator. Astfel, uneori se iveşte nevoia stabilirii efectivului de



162

raţe sălbatice la o anumită dată, pentru a se cunoaşte fluctuaţiile numerice de la un an la altul; identificăriinumărului de păsări ce cuibăresc în colonii: stârci, pelicani etc, mai cu seamă dacă este vorba de specii rare, acăror existenţă este ameninţată. în acest scop, Consiliul Internaţional de Vânătoare recomandă întocmireaunui plan de evaluare a efectivului de vânat migrator, în special în perioada nidificării. Se obişnuieşteevaluarea efectivelor în locurile de iernare ale păsărilor migratoare. În ultimul timp, din motive de protecţie,se caută a se stabili şi efectivul de păsări r ă pitoare.

Fie că este vorba de vânat sedentar, fie migrator, cunoaşterea efectivului poate constitui şi un semnal de

alarmă spre a lua la timp măsuri de protecţie a unei specii ce este ameninţată în existenţa ei.Pentru reuşita evaluării, adică a obţinerii de date cât mai apropiate de realitate, se recomandă

următoarele:- La speciile cu o rază mare de mişcare (lup, mistreţ, cerb în perioada boncănitului etc), număr ătoarea

trebuie f ăcută în aceeaşi zi, nu numai în acelaşi fond, ci şi în cuprinsul unui complex de fonduri învecinate.Astfel, vânatul mişcându-se, este posibil să se comită erori, prin înregistrarea aceluiaşi exemplar în două terenuri diferite;

-

La speciile de vânat mare, evaluarea trebuie repetată de 2-3 ori, lucrându-se după aceeaşi metodă şif ăcându-se media;

- În martie, la munte, stratul gros de ză padă, în unii ani împiedică accesul. De aceea este necesar ă dotarea cu schiuri a personalului de teren;

-

Să se ţină cont de concentr ările sezonale pentru reproducere, hrană;-

Evaluarea după urme a vânatului mare dă rezultate în terenurile unde densitatea nu este mare. Lacă prior, în por ţiunile cu efectiv ridicat, după câteva ore de la încetarea ninsorii, urmele sunt aşa de dese încâtnumărarea întâmpină greutăţi;

- Pentru a putea urmări fluctuaţiile de efectiv în cursul anilor, se recomandă ca limitele terenurilor devânătoare să nu se schimbe f ăr ă motive serioase. De asemenea, să se aplice aceleaşi metode şi aceleaşi pieţede probă.

În literatura str ăină se recomandă evaluarea efectivului de vânat la hr ănitori, săr ării, scăldători (mistreţişi cerbi). Acolo, aceste metode pot fi aplicate, deoarece terenurile de vânătoare - revirurile - sunt mici (câtevasute, rareori mii de hectare), iar personalul de teren este numeros. În condiţiile ţării noastre, această metodă nu poate fi folosită, deoarece operaţia evaluării trebuie efectuată concomitent la toate instalaţiile amintite.Într-un teren de munte de 15 000 ha, ar trebui să existe 80-150 săr ării şi cam tot atâtea hr ănitori. Este clar că

nu ar fi posibilă mobilizarea unui număr aşa de mare de oameni cunoscători ai vânatului. Acelaşi lucru se poate spune despre un teren de fazani cu 30-40 hr ănitori. Aşa fiind, în condiţiile din ţara noastr ă, există greutăţi în plus, mai cu seamă în pădurile din Carpaţi, cu căi de comunicaţie puţine, teren fr ământat, case deadă post rare, densitate mică, hrană mai abundentă decât în pădurile de r ăşinoase din unele ţări europene, deciunde vânatul nu vine totdeauna la hr ănitori. Aşa fiind, trebuie găsite metode adecvate condiţiilor noastre.

În condiţiile din regiunea de munte a ţării noastre, de mare folos pot fi observaţiile f ăcute de personalulsilvic şi de vânătoare, în tot cursul anului. Aceste observaţii, notate conştiincios în condica de serviciu, potconstitui elementul de bază în lucr ările de evaluare. Pentru personalul silvic şi de vânătoare evaluareaefectivului nu trebuie să formeze numai o lucrare de sezon, ci o preocupare permanentă, anul întreg. Chiardacă s-ar putea face evaluări, după metodele aplicate în Europa Centrală şi Apuseană, chiar şi atunciobservaţiile din cursul anului pot constitui puncte de sprijin la definitivarea cifrelor.

În cele ce urmează, va fi ar ătat modul cum se procedează la evaluarea diferitelor specii de vânat.

La cerb. Evaluarea efectivului de cerb nu este o operaţie uşoar ă, mai cu seamă în Carpaţi. Prima şi ceamai importantă condiţie este o temeinică organizare. Pentru a obţine cifre exacte ale efectivului, se facevaluări de trei ori pe an, apoi se calculează media. Prima evaluare are loc în perioada boncănitului(septembrie-octombrie), a doua la căderea primei ză pezi persistente, iar a treia în martie. Pentru corectaevaluare trebuie respectate următoarele reguli:

- Fiind un animal cu rază mare de mişcare, stabilirea numărului trebuie f ăcută în aceeaşi zi, pe întregfondul, sau şi mai bine, pe 2-3 fonduri vecine. Altfel există pericol de a număra acelaşi exemplar de 2-3 ori.

- Fondul va fi împăr ţit în por ţiuni de 1 000-1 500 ha sau mai puţin, cât poate cuprinde un om într-o zi.La o suprafaţă păduroasă de 15 000 ha vor fi necesari deci 10-15 observatori, care să lucreze concomitent.Această defalcare în por ţiuni se efectuează cu 1-2 să ptămâni înainte de ziua număr ătorii, de faţă fiind toţi ceice vor face observaţii. Cu această ocazie li se dau şi îndrumări tehnice. Observatorii vor fi recrutaţi dintre

pădurari, brigadieri, paznici de vânătoare, vânători cu experienţă. Colaborarea este absolut necesar ă.

-

Cunoaşterea urmelor şi a felului de viaţă a cerbului sunt indispensabile unei lucr ări de calitate.-

Evaluarea în perioada boncănitului dă cele mai bune rezultate când acesta este în toi. Se ascultă searaşi dimineaţa, deci observatorul trebuie să doarmă în apropiere. Numărul de tauri se stabileşte după glas,



163

adăugând eventual o cifr ă pentru cei ce nu dau glas totdeauna; iar la ciute se aplică observaţia vizuală; datfiindcă boncănitul nu are aceeaşi intensitate, este bine ca observaţiile să fie f ăcute 2-3 zile în şir. Pentruobservaţie se aleg puncte înalte de teren. Trebuie multă atenţie ca aceiaşi cerbi să nu fie număraţi de 2observatori; delimitarea trebuie f ăcută deci pe bazine. Glasul poate da oarecari indicaţii asupra vârstei. Se fac3 categorii de vârstă: viţei, cerbi de vârstă mijlocie şi cerbi bătrâni.

-

Evaluarea la prima ză padă, se face după urme şi eventual după vânatul văzut pe teren. Deosebireasexelor şi a categoriilor de vârstă, după urme, este absolut necesar ă. Se lasă să se treacă 12-24 ore de la

încetarea ninsorii, apoi se str ă bate terenul. Din urmele intrate şi ieşite în por ţiunea supusă observaţiei, se tragconcluzii asupra efectivului. Se înţelege că se notează şi urmele altor specii de vânat văzute. Observatorii

pornesc la lucru la aceeaşi or ă.- La a treia evaluare - cea din martie - se procedează la fel, numai că de data aceasta, stratul de ză padă,

de obicei este gros (0,5-0,8 m) încât împiedică mersul observatorilor. Se folosesc vârzobi şi schiuri.Evaluările la boncănit şi la prima ză padă sunt necesare tocmai din cauză că a treia este dificilă şi nesigur ă.De la data primelor număr ători, până în martie se produc pierderi din efectiv şi trebuie f ăcute scăderilecorespunzătoare; din toate trei număr ătorile se calculează efectivul mediu.

La fiecare din cele trei evaluări, a doua zi după număr ătoare, observatorii se întrunesc şi comunicându-şi constatările, caută să elimine erorile din trecerea vânatului dintr-un sector într-altul. Trebuie să existe uncoordonator al lucr ării.

Evaluarea efectivului cerbilor este o lucrare complexă. Un sprijin real se poate găsi în notele pe care le

face personalul de pază, în condica de serviciu, în tot cursul anului. Aceasta nu înseamnă că pentru a aflaefectivul, vom face doar adunarea cantităţilor înscrise în condică. Ele trebuie analizate şi folosite încompletarea altora, primite pe altă cale.

La căprior. Evaluarea efectivului de că prior se poate face astfel:-

în pădurile de câmpie, str ă bătute de linii parcelare, evaluarea se face o dată cu cea a iepurilor, când înafar ă de iepuri se notează orice alt vânat sedentar văzut. Evaluarea că priorului, se poate face şi separat,folosind gonaşi puţini, aşezaţi la distanţă de 50-80 m unul de altul, atât cât este necesar pentru a vedeavânatul ce ar trece înapoi.

-

La deal şi munte, unde nu sunt linii parcelare, evaluarea se face pe baza număr ării urmelor. Acolounde efectivul este mare, numărarea se face greu, deoarece urmele se încurcă. Având rază mică de mişcare,observaţiile f ăcute de personalul de pază în cursul anului sunt foarte preţioase, mai cu seamă la această specie.

-

O metodă bună, însă aplicabilă numai la câmpie şi la dealuri unde pădurile sunt formate din trupurimici şi au în jur terenuri agricole, este aceea de a număra că priorii ieşiţi în luna martie pe terenurile semănatecu grâu. După hrana uscată şi puţină din timpul iernii, că priorii ies la hrana verde de pe câmp. Trebuieobservatori mulţi, care să facă observaţii în aceleaşi ore ale dimineţii. în pădurile de întindere mare, unde nusunt terenuri agricole în apropiere, observaţiile trebuie f ăcute în poieni, parchete, rarişti şi alte locuri undecă priorul iese la păşune.

Oricare ar fi metoda de evaluare, trebuie să se aibă în vedere faptul că mortalitatea la că prioare, când se produce, atinge punctul culminant spre sfâr şitul lunii februarie. Deci, abia în martie se poate şti ce efectiv dereproducţie a r ămas. Pentru aprecierea vârstei, se fac două clase: sub un an şi peste un an.

Pentru observaţiile din cursul anului, se foloseşte acelaşi model de tabel ca la cerb.La cerbul lopătar. Evaluarea se face după urme şi observaţii în cursul anului. Lucrarea este mai

uşoar ă ca la cerb, dat fiind că, în ţara noastr ă, lopătarul este r ăspândit în zona de câmpie şi coline. Metoda de

evaluare se aseamănă cu a că priorului.Cunoaşterea raportului dintre sexe la cervide are mare importanţă practică: serveşte la întocmirea

planului de recoltare. Pentru a nu se face greşeli, se recomandă să se procedeze astfel:- Observatorul trebuie să aibă, neapărat, binoclu.

Spre a se vedea ce greşeală se poate comite dacă se lucrează superficial, se dă următorul exemplu: într-un grup, în martie, se văd 4 piese de că prior. Coarne are un singur exemplar. Observatorul superficial ar dasentinţa: un ţap, trei femele, deci raport 1:3. Dar, observând atent cu binoclul, se constată că este un ţap, ofemelă şi doi iezi, dintre care unul de sex masculin, deci raport 1:1.

-

Observaţiile se notează într-un tabel identic cu modelul menţionat la evaluarea efectivului de cerb.- Iarna masculii de cerb şi lopătar formează adeseori cârduri separate. La cerb numai cei tineri intr ă în

cârdurile de ciute şi viţei. Deci, la stabilirea raportului dintre sexe, dacă se vor lua ca bază numai cârdurilemixte, se va proceda greşit. Trebuie observate şi grupurile formate numai din masculi.

-

La viţei şi iezi, când sexul nu poate fi deosebit, se ia raportul de 1:1, cum este în natur ă.-

Aprecierea raportului dintre sexe se poate face mai uşor începând din noiembrie până în martie, cândfrunzişul arborilor este căzut.



164

La capra neagră. Date fiind condiţiile grele de teren, metoda de evaluare a caprei negre este aceea aobservaţiei directe de către personalul de pază. Momentul potrivit este a doua jumătate a lunii octombrie şi

prima jumătate a lui noiembrie, când ies în golul de munte, în vederea împerecherii şi caprele care temporarau stat la limita vegetaţiei forestiere, în pădure. In acest moment, golul alpin este liniştit, iar fondul alb alză pezii, care de obicei s-a aşternut, uşurează observaţia. Pentru a face o evaluare bună, este nevoie de un

personal cunoscător al terenului, dotat cu binoclu bun, puternic şi cu bune condiţii de vizibilitate. Un altmoment de evaluare, mai puţin favorabil, este în luna mai, înainte de urcarea turmelor de oi şi vite cornute la

păşune, în martie, când se face evaluarea generală a tuturor speciilor de vânat sedentar, nu este moment potrivit pentru capra neagr ă, din cauza stratului gros de ză padă, care împiedică mersul şi pentru că parte dincapre sunt retrase la pădure unde nu pot fi văzute. Aşa fiind, ne folosim de număr ătoarea din octombrie-noiembrie, din care scădem un procent de pierderi din cursul iernii. La caprele negre care vara - iarna tr ăiescîn pădure, nu ne r ămâne decât observaţia personalului de pază din cursul anului. în cazul când două fonduride vânătoare vecine sunt situate unul pe versantul nordic şi altul pe cel sudic, evaluarea în acestea trebuief ăcută în aceeaşi zi, dat fiind faptul că vânatul se localizează uneori pe un versant, alteori pe altul.

Mistreţul şi ursul sunt specii care, în căutare de hrană, se deplasează la distanţă mare, îndeosebitoamna, existând pericolul de a fi număraţi atât acolo unde s-au deplasat numai temporar, cât şi în locul lorobişnuit. Se pare că sub acest aspect, în ţara noastr ă, personalul de teren comite greşeli cu ocazia evaluării.

Pentru prevenirea greşelilor, evaluarea trebuie f ăcută concomitent, în mai multe fonduri vecine.Metoda de aplicat pentru evaluarea efectivului este cercetarea urmelor după ce ursul a ieşit din bârlog,

ca şi observaţiile în cursul perioadei când el este relativ stabil în fond. Din cifra rezultată, în urma cercetăriiurmelor, sau din observaţii, se scad 20-30% pentru dubla număr ătoare.

Împăr ţ irea fondului de vânătoare pe calit ăţ i, în vederea evaluării efectivului de vânatLupul are o rază de mişcare mare. Dubla sau tripla număr ătoare a aceluiaşi exemplar este frecventă. Se

recomandă să se reducă la jumătate cifrele date de mai mulţi observatori vecini, ştiut fiind că lupul trecedintr-un fond într-altul.

La râs, evaluarea se face după urme.Vulpea, viezurele şi, în oarecare măsur ă şi pisica sălbatică, pot fi evaluate ca număr pe baza

vizuinilor ocupate în momentul evaluării. Personalul de pază ar trebui să aibă un inventar al tuturorvizuinilor din cuprinsul fondului, indiferent dacă sunt ocupate sau nu.

La iepure, deoarece în cuprinsul unui fond de vânat densitatea nu este uniformă, pentru evaluarea

efectivului de iepuri, suprafaţa fondului se împarte în 2-3 categorii de densitate (fig. 231). Dacă nu se procedează aşa, există pericolul stabilirii unui efectiv mai mare decât este în realitate, deoarece în practică seneglijează a se amplasa pieţe de probă şi lângă sate, unde, de regulă, densitatea este mai mică.

Se aplică de obicei metoda pieţelor de probă, dar se poate lucra şi cu metoda benzilor.La metoda pieţelor de probă, trebuie respectate regulile următoare:

- Pieţele se amplasează aşa fel încât să cuprindă atât zone cu densitate mare, cât şi cu densitate mică,deci la un loc să rezulte o medie apropiată de densitatea reală;-

în terenul agricol, pieţele de probă la un loc să însumeze circa 10%, iar în pădure circa 15-20%;-

Calculul efectivului se face separat pentru terenul agricol şi separat pentru pădure, apoi cele două rezultate se adună, pentru a avea efectivul pe fond. Luciul de apă se scade;

-

Distanţa între pieţe trebuie să fie de cel puţin un km, încât iepurii stârniţi dintr-o piaţă să nu ajungă în piaţa vecină, deci să fie număraţi de două ori;

-

Forma dreptunghiular ă a pieţelor este mai avantajoasă decât cea pătrată, deoarece necesită gonaşimai puţini;

-

Pieţele să aibă, pe cât este posibil, limite naturale: drumuri, linii parcelare, liziere de salcâmi,eventual alte puncte de reper: fântâni, borne, arbori izolaţi etc. spre a putea fi identificate uşor şi a nu finevoie de remăsurare în fiecare an. Schiţele pieţelor trebuie păstrate;

- Să r ămână mereu aceleaşi pieţe, ani în şir, spre a avea date comparabile dacă mediul nu a suferittransformări importante;

-

Suprafeţele pieţelor din terenul agricol să fie calculate exact, pe bază de măsur ători cu lanţul. La păduri, suprafaţa parcelelor poate fi luată din amenajament. Măsurarea se face cu câteva zile înainte de dataevaluării;

- Suprafaţa pieţelor este bine să fie de circa 100 ha în terenul agricol şi de 50 ha în pădure. Dacă se fac pieţe numeroase şi mici, timpul de lucru se măreşte.

-

La numărarea vânatului din pieţele de probă se procedează astfel:-

mai întâi se aşază observatorii. Distanţa între aceştia este de 200-400 m în funcţie de reliefulterenului şi de vizibilitate. Observatorii să fie dintre cei conştiincioşi;



165

-

gonaşii pornesc numai după ce observatorii s-au aşezat. Distanţa între gonaşi este de 15-25 m înfuncţie de gradul de acoperire a terenului şi de temperatura aerului;

-

se număr ă vânatul ce iese din pia ţ a de probă şi cel ce trece înapoi printre gonaşi. După terminareafiecărei goane, se face evaluarea numerică a vânatului văzut;

-

observatorii să nu aibă arme cu ei, încât atenţia să le fie îndreptată numai la numărare vânatului;având arma, vor fi atenţi, în primul rând, la eventualele r ă pitoare.

Modul de aranjare a observatorilor şi gonaşilor.

Într-o zi de martie se pot număra iepurii din 5-6 pieţe de 100 ha în teren agricol şi 3-4 pieţe în pădure.Într-un fond de 8-12000 ha, evaluarea durează cam două zile. Pentru iepure, care este fidel locului său detrai, evaluarea poate dura şi două zile, f ăr ă a se face eroare.

De la efectivul pieţelor de probă, se trece la efectivul fondului, aplicând regula de trei simplă.La evaluarea efectivului de iepuri se poate aplica şi metoda benzilor de probă. Pe o sârmă de 90 m

lungime şi 2-4 mm diametru se fixează din 15 în 15 m bucăţele de lemn sau cârpe, iar la capete se pune câteo bucată de lemn care să poată fi ţinută uşor cu mâna. Doi oameni prind sârma de cele 2 capete, ca să fieîntinsă, iar alţii 5 se aşază la semnele de 15 m şi ţin sârma în mâini. Astfel, se parcurge o fâşie de teren de 90m lăţime şi mai mulţi km lungime, având grijă ca sârma să fie mereu întinsă şi în linie dreaptă. Se număr ă iepurii ce sar în faţă pe fâşia de 90 m. Probabilitatea de a număra de două ori acelaşi iepure este mică, dată fiind lăţimea redusă a fâşiei.

La 1 km lungime îi corespunde o suprafaţă de 9 ha. Parcurgând 20 km pe zi, s-a realizat o suprafaţă de180 ha. Se continuă aşa, până ce s-a str ă bătut 8-12% din suprafaţa agricolă. Avantajul metodei este că necesită gonaşi puţini, în schimb este nevoie de timp mai mult. Se poate aplica numai pe teren deschis, f ăr ă obstacole care ar împiedica înaintarea cu sârma întinsă. Se înţelege că sârma poate fi şi mai lungă de 90 m,iar distanţa între gonaşi alta decât 15 m, după cum este terenul. Rostul semnelor fixate pe sârmă din 15 în 15m este de a păstra distanţa între gonaşi. Amplasarea benzilor se face aşa fel ca să cuprindă teren de diferitecalităţi, încât efectivul obţinut să fie cel mediu.

Metoda suprafeţelor şi benzilor de probă se aplică primăvara, la evaluarea de bază, din martie. Laiepure însă se obişnuieşte a se face o evaluare - un sondaj - şi în octombrie, pentru a cunoaşte sporul anual,deci cifra probabilă a recoltei. De data aceasta, metoda benzilor va fi aplicată rareori, câmpul fiind acoperit.Se recomandă ca ori de câte ori este posibil, să se aplice metoda pieţelor de probă, cu care se poate lucra şi înteren acoperit şi este mai precisă. Din efectivul găsit prin calculul de mai sus se scad 25%, deoarece s-a

constat că, prin metoda pieţelor de probă şi a benzilor, se obţin efective mai mari decât cele reale. Cauza este, probabil, defectuoasa amplasare a pieţelor, în special faptul că nu se amplasează pieţe şi în por ţiuni sărace învânat.

La fazan. Metoda de aplicat pentru evaluarea efectivului de fazani depinde de densitatea efectivului:dacă e mare, se lucrează cu pieţe de probă; dacă e mic, efectivul se stabileşte prin observarea directă f ăcută de personalul de pază sau de vânători a fazanilor sau a urmelor lor.

Când se aplică metoda suprafeţelor de probă, prima operaţie necesar ă este cunoaşterea por ţiunii de pădure populată cu fazani. Se ştie că fazanii nu stau în pădure bătrână şi rar ă. Se fac pieţe de probă (ca laiepure), dar cu gonaşi mai deşi; distanţa între ei să fie de 6-15 m, după desimea pădurii, abundenţa şiînălţimea ierbii uscate, în fondurile cu stuf, de asemenea, se fac pieţe, dar acest lucru este posibil numai dacă

balta este îngheţată. Se vor socoti şi fazanii care în ziua evaluării stau în măr ăcinii de pe câmp. De laefectivul pieţelor de probă, se trece la cel al fondului, aplicând regula de trei simplă, luând în considerare

numai por ţiunea pe care sunt fazani. Suprafaţa pieţelor de probă trebuie să fie de 20-25% din aceea a por ţiunii populate cu fazani. Evaluarea are loc în jurul datei de 1 martie, deoarece mai târziu fazanii se pregătesc de cuibărit şi nu trebuie deranjaţi. Cu această ocazie se apreciază şi raportul dintre sexe.

La potârniche. Evaluarea se face numărând stolurile de potârnichi în februarie, înainte de desfacereastolului în perechi, precum şi exemplarele din stoluri. Personalul de pază trebuie să identifice stolurile în totcursul anului şi să urmărească şi variaţia numărului de exemplare din stol. în afar ă de aceasta, când se fac

pieţe de probă pentru iepuri, se număr ă şi potârnichile, care la această dată, de obicei, sunt perechi. Când secalculează efectivul pe fond, trebuie să se ţină cont, că în multe fonduri, nu sunt potârnichi pe toată suprafaţa,ci ele sunt localizate în anumite por ţiuni , unde găsesc condiţii de adă post şi hrană.

Este necesar ă şi o altă evaluare, după terminarea perioadei de creştere a puilor, dat fiind că, la potârniche, se constată mari fluctuaţii de efectiv, în funcţie de starea timpului în lunile mai-iulie. îndată după seceriş, se caută o por ţiune de teren unde densitatea de potârnichi este mare. Cu un prepelicar se parcurge

terenul, se stârnesc stolurile şi se număr ă puii şi adulţii din fiecare stol. La această dată, puii fiind incompletdezvoltaţi, deosebirea dintre adulţi şi pui nu este greu de f ăcut. După ce au fost cercetate multe stoluri, secalculează numărul mediu de pui ce revine la o pereche de adulţi, apoi scăzându-se cifra de adulţi mor ţi din



166

martie până la data acestei ultime evaluări, se află coeficientul de spor din acel an. Pentru a afla efectivul pefond, se înmulţeşte efectivul din martie cu coeficientul de spor, apoi se adaugă efectivul din martie.

La cocoşul de munte. Evaluarea efectivului se face în timpul rotitului, în timpul reproducerii, păsărilede pe o mare suprafaţă se adună în punctele numite bătăi. în restul anului, cocoşii fiind împr ăştiaţi, onumăr ătoare ar fi, practic, imposibilă, în prealabil, trebuie cunoscute toate locurile de rotit (bătăile). Senumăr ă cocoşii şi găinile ce se văd sau se aud.

Efectivul de dropii. Se stabileşte cam între 1 şi 15 mai, când are loc rotitul. Masculul înfoindu-se, lasă

să se vadă albul penajului, uşurând identificarea cârdului. Evaluarea în timpul iernii nu se recomandă,deoarece în acest timp ar putea exista în terenul nostru dropii care s-au deplasat îa noi din ţările vecine şi care

primăvara se vor reîntoarce la locul lor de origine.În fine, o problemă destul de dificilă este evaluarea efectivului ieruncii , precum şi a r ă pitoarelor mici

cu păr: dihor, vidr ă, nurcă, hermelină, nevăstuică. Totuşi şi efectivul acestora trebuie să fie cunoscut. în ce priveşte ierunca, evaluarea se face numai după urmele lăsate pe ză padă şi mai cu seamă după observaţiile dincursul anului. Sarcina este a personalului de pază.

Mai dificilă este stabilirea efectivului celor trei specii de mustelide mici: dihor, hermelină şinevăstuică, deoarece acestea, vara, se pierd prin vegetaţia de pe câmp, iar iarna: în măsura în care au provizii,stau ascunse în adă posturile lor. Se propune următoarea soluţie: pentru a se obţine date cât mai apropiate derealitatea asupra efectivului, ne orientăm după rezultatul combaterii din anul precedent, în acest scop, se ţineo evidenţă strictă a combaterii, apoi se pleacă de la deducţia logică şi anume că din terenul în care nu este

nimic, nu se poate împuşca sau prinde nimic; de unde este mult, se poate recolta mai mult. Metoda dă rezultate numai dacă s-a f ăcut o combatere normală. Efectivul la sfâr şitul iernii se ia egal cu recolta. Nu segreşeşte prea mult.

În ce priveşte jderii, vidra, nurca şi câinele enot, toate sunt specii care, pot fi identificate după urmelelăsate pe ză padă.

Evaluarea efectivului raţelor şi gâştelor sălbatice existente la un moment dat, ca şi a coloniilor de păsăriacvatice în timpul cuibăritului: pelicani, stârci, egrete etc. se face, de obicei, din avion care zboar ă la înălţimemică şi cu viteză redusă. Se utilizează binoclul sau şi mai bine, aparatul fotografic.

Din cele expuse a rezultat că pentru evaluarea efectivului de vânat, adeseori trebuie să se recurgă laobservarea directă a vânatului, pe teren, în tot cursul anului sau a urmelor lui. Din acest motiv, socotimnecesar să subliniem încă o dată marea însemnătate pe care o are notarea în condica de serviciu, de către

personalul de pază, a tot ce a văzut. Cei ce se bazează numai pe memorie pot greşi.

CULEGEREA DE DATE STATISTICE ASUPRA RECOLTEI DE VÂNAT

Indicatorul cel mai valoros al rezultatului activităţii în sectorul gospodăririi terenurilor de vânătoareeste recolta de vânat. Efectivul este mai greu de controlat în ce priveşte exactitatea, şi nu înseamnă venitdecât în momentul când dă recoltă. Ceea ce se afirmă că ar exista pe teren este doar o promisiune, pe cândceea ce s-a recoltat cu ocazia vânătorii sau a fost prins şi valorificat în stare vie este o realitate, ceva concret,

palpabil.Cunoaşterea recoltei de vânat dintr-un teren, un complex de terenuri sau chiar din ţara întreagă, pe mai

mulţi ani, permite să se vadă care sunt fluctuaţiile. Şi animalele r ă pitoare şi dăunătoare, căzute ca efect alcombaterii, trebuie ţinute în evidenţă. La planificarea recoltei, unul din punctele de sprijin îl constituie cifrarecoltei din anii precedenţi. Iată pentru ce sectorul vânătoresc nu se poate dispensa de cifre statistice privind

producţia terenurilor de vânătoare.Ţări cu o mai veche tradiţie vânătorească au date statistice pe o perioadă îndelungată, uneori depăşind100 ani; chiar persoane particulare care au fost în situaţie să posede un teren de vânătoare timp îndelungat, aunotat, conştiincios, timp de decenii, recolta obţinută. Toate acestea constituie un material valoros nu numai

pentru studiu, ci şi pentru producţie. Am dori ca cele de mai sus să constituie un îndemn pentru vânători şi,mai cu seamă pentru organizaţiile vânătoreşti, să lucreze conştiincios la colectarea şi păstrarea datelorstatistice asupra recoltei de vânat.

În ţara noastr ă, în trecut, la baza statisticii recoltei au stat declaraţiile vânătorilor, f ăcute cu ocazia vizeianuale a permisului de vânătoare. Procedeul acesta nu a dat rezultate, de aceea a fost păr ăsit. Dat fiind că înmintea unora mai stăruie încă părerea că aceasta ar fi cea mai bună cale pentru întocmirea unei statisticireale, vom enumera, în cele ce urmează, deficienţele procedeului:

-

Statistica putea fi încheiată numai la terminarea vizei, iar aceasta, se prelungea până târziu în var ă,

datele puteau fi cunoscute deci cu întârziere.- Cei ce, dintr-un motiv sau altul, renunţau la calitatea de vânător, nu-şi mai vizau permisul, deci numai f ăceau declaraţia asupra vânatului împuşcat. Recolta acestora nu mai figura în statistică, deci cifrarecoltei era mai mică decât cea reală.



167

-

Datele din declaraţii erau adeseori nesigure, dat fiind că vânătorii nu-şi notau cu exactitate vânatulîmpuşcat, sau chiar dacă l-ar fi notat, nu luau cu ei datele respective, iar când se găseau în biroul filialei şi nuli se viza permisul f ăr ă aceste date, înscriau în formulare date din memorie şi la repezeală, ca să scape mairepede de o formalitate.

-

Datele asupra recoltei, atâtea câte erau şi cum erau, nu oglindeau recolta pe terenuri sau fonduri devânătoare, ci, în cel mai bun caz, global, pe filială. Nu se putea deci urmări producţia de vânat al unui fond,în cursul timpului. Cunoaşterea producţiei satisf ăcătoare sau nu, constituie un stimulent pentru cel ce a

gospodărit fondul. Mai mult, adeseori apăreau în statistică ciudăţenii ca acestea: un vânător din Bucureşti avânat un urs şi o capr ă neagr ă în judeţul Argeş. El însă face parte dintr-o filială din Bucureşti, îşi vizează

permisul aici, deci şi declaraţia asupra vânatului împuşcat o face tot la Bucureşti. în acest fel, în statisticarecoltei de vânat a judeţului Ilfov, apar ca recoltaţi ur şi şi capre negre, deşi aici nu există astfel de vânat.

Pentru aceste motive, cu începere din anul 1962, a fost introdusă altă metodă de lucru: s-a renunţat ladeclaraţiile vânătorilor şi, în schimb, s-a pornit de la datele de recoltă din fiecare fond de vânătoare, în parte.Unitatea de gospodărie vânătorească este fondul şi tot pe fond trebuie evidenţiat atât efectivul cât şi recoltade vânat. La întocmirea statisticii recoltei servesc următoarele elemente:

- Datele notate în condica de serviciu de către personalul de teren. Nimeni nu este în măsur ă să cunoască mai cu exactitate ce vânat a fost împuşcat sau prins viu într-un teren decât personalul care face

paza. în condica de serviciu există formulare rezervate anume în acest scop.-

Rezultatele vânătorilor colective sunt cunoscute şi de ocolul silvic şi de asociaţia judeţeană.-

La vânatul împuşcat pe bază de autorizaţii speciale, de asemenea, se cunoaşte cifra.- R ă pitoarele ucise cu ocazia combaterii dăunătorilor vânatului, de către personalul de pază sau la

vânătorile de combatere organizate, sunt bine cunoscute.- Singura greutate o constituie vânatul migrator împuşcat de către vânători, individual. Totuşi, pentru

cunoaşterea recoltei se adună datele de la fiecare vânător în parte, prin intermediul responsabilului de grupă sau a paznicului. Datele se colectează pe grupe.

Aplicând această metodă, este posibil ca cifra recoltei să fie cunoscută imediat după încheierea anului.Pe lângă aceasta, se obţin cifrele de recoltă pe fonduri. Această cale trebuie urmată în continuare şi stăruit caevidenţele primare amintite să fie conştiincios întocmite. La sfâr şitul anului, personalul de pază depuneunităţii de care depinde, o copie după tabelul de recoltă.

Pentru a putea urmări fluctuaţiile de recoltă în cursul anilor, este de dorit ca limitele fondurilor să nu se

schimbe.

OBSERVAŢII PRIVIND UNELE FENOMENE DIN VIAŢA VÂNATULUI

Cu cât trece timpul, cu atât gospodărirea raţională a patrimoniului cinegetic are mai multă nevoie defundamentare ştiinţifică. Când în toate sectoarele de producţie se vorbeşte de organizarea ştiinţifică a

producţiei şi a muncii, nici compartimentul ocrotirii şi îngrijirii vânatului nu poate şi nu trebuie să facă excepţie. Dar cunoaşterea manifestărilor vânatului în diferitele faze din ciclul său biologic anual estenecesar ă chiar şi numai când este vorba de practicarea vânătorii. Aşa ar fi: data sosirii şi plecării păsărilormigratoare de interes vânătoresc, drumurile de migraţie şi locurile de popas. Din acest motiv, aşa cumvânătorii trag foloase de pe urma cercetării ştiinţifice, tot aşa ei au şi datoria morală de a sprijini ştiinţa încercetările pe care aceasta le face. în cele ce urmează, vor fi enumerate câteva observaţii de teren la care

vânătorii şi personalul pot să-şi dea contribuţia. Data sosirii şi plecării vânatului migratorData sosirii păsărilor migratoare, primăvara şi a înapoierii lor spre sud, toamna, variază nu numai în

funcţie de specie, ci şi în raport cu starea timpului. Fixarea perioadelor de vânătoare se face având la bază rezultatul observaţiilor de acest fel. Problema interesează şi din punct de vedere ştiinţific. De aceea,

personalul de teren trebuie să noteze, în condica de serviciu: data observaţiei, specia observată şi numărul devânat văzut, locul observaţiei, starea atmosferică. în modelul de condică de serviciu introdus de A.G.V.P.S.în anul 1966 exista un formular destinat acestui scop.

Înregistrarea vânatului g ăsit mort pe terenÎn tot cursul anului, dar mai cu seamă iarna, personalul de teren şi vânătorul ocrotitor întâlnesc vânat

mort sau urme de vânat mâncat de r ă pitoare. înregistrarea acestor cazuri şi mai cu seamă stabilirea mor ţii permit să se ia măsuri adecvate pentru micşorarea pagubelor, dacă nu va fi posibilă înlăturarea lor totală.

Elementele ce trebuie să nu scape observaţiei sunt: anul, luna şi ziua găsirii, specia de vânat, sexul, loculgăsirii, fondul de vânătoare şi punctul din fond, starea în care a fost găsit şi cauza sigur ă sau probabilă amor ţii.



168

Cea mai importantă rubrică este cea referitoare la cauza mor ţii. Se înţelege că nu totdeauna această cauză poate fi stabilită cu certitudine. Ea poate fi: un animal r ă pitor sau dăunător, maşinile agricole,substanţele chimice folosite în agricultur ă, iarna grea, accidentele de circulaţie (vânat călcat de autovehiculesau tăiat de tren), înecat cu ocazia inundaţiilor sau căzut în canale din care n-a mai putut ieşi, r ănit cu ocaziavânătorilor, împuns cu coarnele în luptele în timpul împerecherii etc.

O menţiune specială trebuie f ăcută asupra cazurilor când vânatul a fost mâncat de r ă pitoare. De fiecaredată trebuie încercat să se stabilească dacă vânatul a fost prins viu şi sfâşiat sau dacă r ă pitoarele au dat peste

un cadavru şi l-au mâncat.Precizarea cauzei interesează pentru a stabili ponderea diferiţilor factori negativi. în acest caz, dacă este

ză padă, se poate stabili uşor, după urme, dacă vânatul a fost alungat şi prins sau era vorba doar de un cadavrual unui animal împuşcat. Pentru aflarea cauzei uneori trebuie jupuit cadavrul, deoarece urmele proiectiluluise văd mai bine pe partea interioar ă a pielii.

Culegerea şi înregistrarea datelor de mai sus nu este o problemă grea pentru personalul de teren. Nu secere decât să existe preocupare în acest scop. Astfel de observaţii, notate ani în şir, într-un registru la filială sau la ocolul silvic, permit să se tragă concluzii interesante şi să se ia măsuri adecvate pentru gospodărireaterenului.

Inelarea păsărilor şi marcarea mamiferelorPrin inelare se înţelege aplicarea unui inel de aluminiu, la piciorul unei păsări, aşa fel încât să nu cadă,

iar piciorul să nu sufere vătămări. Pe inel este gravat un număr, precum şi numele instituţiei care a f ăcutinelarea şi sediul ei scrise pe scurt.

Fazanii şi potârnichile din captivitate pot fi marcate şi printr-o tă bliţă uşoar ă din material plastic legată de aripă. Prin „marcarea unui animal" se înţelege însemnarea ca el să poată fi deosebit de un alt animal deaceeaşi specie, rasă, sex, culoare, vârstă şi să poată fi identificat oricând. Pentru marcarea mamiferelor sefolosesc diferite procedee:- Scurtarea urechii drepte sau stângi cu 1-3 cm într-un anumit sens: orizontal, oblic etc.Ulteriormarcării, cu ajutorul binoclului, animalele pot fi deosebite între ele. Se notează într-un registru data marcării,specia, locul etc.

- Folosirea de mărci metalice tip crotalie.Întrebuinţarea de mărci metalice tip buton. Ambele se aplică în ureche. Folosirea de mărci metalice la

mamiferele de interes vânătoresc are dezavantajul că adeseori se pierd. Animalul se scarpină cu copita după

ureche şi de multe ori reuşeşte să scape de marcă, uneori rupându-şi parte din ureche. Mai practic şi maisigur este procedeul prin tatuare, care constă în a imprima pe urechea vânatului numere sau litere, cu ajutorulunui cleşte confecţionat special în acest scop. Urechea este perforată cu numeroase ace aşezate pe o placă,

pusă pe partea internă a cleştelui. Acele lasă găuri în formă de numere şi litere. După perforare, urechea seunge cu un tuş special, se freacă, încât tuşul să pătrundă în găurile f ăcute de ace. Astfel, numărul sau litera seconturează clar şi durabil. Se cere din partea vânătorilor şi a personalului vânătoresc de teren ca ulterior să cerceteze urechile vânatului prins viu, împuşcat sau găsit mort, atât pe faţa superioar ă cât şi pe cea inferioar ă spre a identifica animalele marcate.

Scopul inelarii păsărilor şi marcării mamiferelor este cunoaşterea fidelităţii faţă de locul unde s-anăscut animalul, deci distanţa la care se îndepărtează în diferite faze ale vieţii; stabilirea longevităţii şi acaracterelor la diferite vârste (dentiţia, culoarea, greutatea, trofeul etc), drumurile de migraţie etc. Darmarcarea mai poate fi folositoare şi în urmărirea unei repopulări sau împrospătări de sânge, prin aflarea

procentului de animale marcate din totalul recoltat pe acel teren.O condiţie esenţială pentru reuşita acţiunii este ţinerea unei evidenţe a inelelor şi mărcilor aplicate şi a

celor găsite. Aceasta se face într-un registru, a cărui liniatur ă cuprinde, pe fiecare pagină, două păr ţi: lastânga datele asupra marcării, la dreapta cele asupra găsirii. Interesează specia, sexul şi vârsta animaluluimarcat, anul, luna şi ziua marcării, punctul de lansare, inscripţia de pe inel sau marcă (număr, liter ă, staţiunede marcare); cele privitoare la găsire: anul, luna şi ziua găsirii, punctul, numele şi adresa celui ce 1-a găsit.

Cu cât procentul mărcilor şi inelelor găsite în raport cu cele aplicate va fi mai mare, cu atât se vor puteatrage concluzii mai sigure. De aceea este necesar ă propaganda în rândul vânătorilor, precum şi a populaţiei,

pentru trimiterea inelelor, mărcilor la ocolul silvic sau la asociaţia de vânătoare. Acestea, la rândul lor, le vordirija instituţiilor care au f ăcut marcarea sau inelarea. La animalele cu rază mică de mişcare cum suntiepurele, că priorul, nu este suficient să se indice la marcare şi găsire numai comuna sau fondul de vânătoare,ci şi parcela de pădure sau tarlaua de teren agricol, deoarece majoritatea acestora nu se depărtează mai mult

de 2-3 km. La cervide, capre negre, mistreţ, când a fost găsit animalul să se ia nu numai marca, z'\ şi craniulîntreg, acestea fiind necesare pentru aprecierea vârstei.

La păsări, dacă sunt mici, este bine să fie trimise întregi; dacă sunt mari, cel puţin piciorul.



169

În această privinţă, în ţara noastr ă există un larg teren de activitate. Animalele de populare: că priori,fazani, cerbi etc. trebuie marcate, f ăr ă discuţie. Dar acţiunea nu trebui să se limiteze la atât, ci să fie marcatorice animal găsit în teren; pui de iepure, iezi de că prior, viţei de cerb, purcei de mistreţ. Ac ţ iunea aceasta vada rezultatele a şteptate numai dacă este bine organizat ă şi con ştiincios dusă la îndeplinire. A pune un inel lao pasăre şi a-i da drumul în teren f ăr ă altă preocupare nu înseamnă nimic. Este chiar periculos şi poate ducela concluzii greşite dacă nu se ţine o evidenţă strictă a mărcilor aplicate şi a găsirii lor.

OCROTIREA NATURII

Când este vorba de animale rare, puse sub protecţia legii, se întrebuinţează la modul figurat termenulde monumente ale naturii, înţelegându-se prin aceasta anumite specii: cocoş de mesteacăn, pelicani, egrete,călifari etc. Dar acţiunea de ocrotire nu ar fi eficientă, dacă ea nu s-ar extinde şi asupra mediului natural încare tr ăiesc aceste animale. într-adevăr, simpla oprire de la împuşcare a acestor păsări, f ăr ă păstrareamediului necesar, nu ar duce la rezultat. Degradarea mediului ar avea ca urmare păr ăsirea acelui loc sau

pieirea animalului.Lumea vânătorească va înţelege acest lucru, deoarece ea cunoaşte legătura strânsă între mediu şi vânat.

Vânătorul doreşte bogăţie de vânat, înţelegându-se prin aceasta: specii numeroase, număr mare de vânatînăuntru fiecărei specii, calitate ridicată a exemplarelor (mărime, vigoare, trofee). Toate acestea nu sunt deconceput f ăr ă un mediu adecvat. în consecinţă, să protejăm natura în întregul ei: animale plus mediu, sau

într-un singur cuvânt să protejăm ecosistemul.În această ordine de idei, trebuie salutată iniţiativa înfiinţării de rezervaţii naturale, formate din

suprafeţe de teren relativ mari, în care folosinţele economice sunt limitate sau oprite, iar flora şi fauna suntlăsate să se dezvolte nestânjenite de activitatea omului. Se creează astfel adevărate oaze pentru animalelesălbatice.

Între vânătoare şi ocrotirea naturii este o strânsă legătur ă. Vânătoarea corectă urmăreşte un efectiv devânat ridicat şi sănătos. Există legi care o reglementează: perioade de vânătoare, limitarea numărului de piesece pot fi împuşcate, iar când o specie este în pragul dispariţiei - renunţarea totală la vânătoare. Deci, atâtatimp cât legile şi dispoziţiile administrative de reglementare a vânătorii sunt respectate, vânătorii nuameninţă speciile rare de animale, ci le apăr ă.

Vânătorul ocroteşte şi îngrijeşte animalele sălbatice, iar când le vânează, face acest lucru cu măsur ă, încâtefectivul de reproducţie să nu fie micşorat. O dovadă despre interesul pe care sectorul vânătoresc îl poartă apăr ării speciilor rare de animale este Anexa nr. 2 la Legea 103/1996 cu privire la fondul cinegetic prin care seinterzice a se vâna: ur şii, lupii, pisicile sălbatice, zimbrii, vidre, berzele albe, berzele negre şi dropiile, apoispurcacii, cocoşii de mesteacăn, toate speciile de r ă pitoare de noapte (bufniţe, ciufi, cucuvele etc), în sfâr şit,toate speciile de acvile şi vulturi. Prin aceeaşi lege sunt oprite a se vâna „toate păsările declarate folositoareagriculturii şi silviculturii, cum sunt păsările cântătoare şi cele insectivore, precum şi corbii".

Dar grija noastr ă nu trebuie să se limiteze la animalele de interes vânătoresc, ci ea trebuie să se extindă asupra întregii lumi animale şi vegetale protejate. Apărarea acesteia este cu atât mai necesar ă cu cât populaţiase înmulţeşte, aşezările omeneşti se extind şi pătrund şi în colţuri altădată liniştite, iar industria se dezvoltă şischimbă radical mediul din jurul ei. Dispariţia unor animale, de regulă, nu este cauzată de glonţ, ci deschimbarea mediului în aşa măsur ă, încât existenţa lor nu mai este posibilă.

În ţara noastr ă, de apărarea frumuseţilor naturale, se ocupă Comisia Monumentelor Naturii de pe lângă

Academia Română.Cetăţenii trebuie să adâncească relaţiile dintre animale şi mediul înconjur ător, să înţeleagă rolulechilibrului biologic natural. Vânătorii să ştie să facă deosebire între diferitele specii de păsări r ă pitoare şi,înainte de a da drumul focului de puşcă, să se întrebe dacă nu cumva este cazul ca acea specie să fie

protejată.Munca de lămurire ar trebui începută cu şcolarii nu numai prin lecţii, ci mai ales prin excursii în afara

localităţilor. Aici să înveţe a cunoaşte şi a iubi mediul şi viaţa animalelor sălbatice şi să le înţeleagă însemnătatea. Acţiunea ar trebui continuată apoi cu turiştii, sătenii, muncitorii forestieri, ciobanii şi toţi aceiacare au o influenţă directă asupra mediului şi animalelor. De asemenea, trebuie luptat contra poluării apelor,a degradării aerului, eroziunii solului, care toate duc la distrugerea surselor de hrană şi adă post ale animalelorsălbatice.

Se face apel la toţi vânătorii să se încadreze în primele rânduri ale celor ce luptă pentru protecţia

frumuseţilor naturale ale patriei.Pe vânători îi interesează, în primul rând animalele declarate monumente ale naturii. Lista acestora

poate suferi modificări, fie prin adăugarea de noi specii, fie prin scoaterea de pe listă a unora din ele, a căror



170

situaţie s-a redresat, cum s-a întâmplat în ultimii ani, cu râsul (Lynx lynx) care s-a înmulţit în aşa măsur ă încât menţinerea lui ca monument al naturii nu mai era necesar ă. în cele ce urmează vor fi enumerate câteva

păsări de interes vânătoresc considerate monumente ale naturii, f ăr ă pretenţia de a da o listă completă:-

Cocoşul de mesteacăn [Lyrurus tetrix (L)].-

Zăganul sau vulturul bărbos [Gypaetus barbatus aureus (Habl.)].-

Vulturul alb sau vulturul egiptean [Neophron percnopterus (L)].-

Vulturul negru [Aegypius monachus (L)].

-

Vulturul sur [Gypsfulvus (Halb)].-

Călifarul roşu [Tadorna ferruginea (Pallas)].- Călifarul-alb [Tadorna tadorna (L)].-

Pelicanul comun [Pelecanus onocratalus (L)].-

Pelicanul creţ {Pelecanus crispus Bruch).-

Egreta mare sau stârcul alb mare [Egretta alba (L)].-

Egreta mică sau stârcul alb mic [Egretta garzetta (L)].- Lopătarul (Platalea leucorodia L).Toate aceste specii se află înscrise în Anexa 2 la Legea 103/1996 denumită a fondului cinegetic şi a

protecţiei vânatului.Dar interesul vânătorului nu trebuie să se limiteze numai la animalele rare, ci să fie extins asupra altor

categorii de obiecte puse sub ocrotirea legii. Astfel: Parcurile Naţionale Retezat (13000 ha), Bucegi (5000ha), Piatra Craiului (450 ha) au ca scop, între altele protecţia caprei negre, cocoşului de munte, acvilelor etc.Există apoi rezervaţii par ţiale, al căror scop este protecţia unui anumit gen de flor ă, faună sau elementegeologice. Astfel, rezervaţiile forestiere Codrul Slătioarei (6000 ha) de pe masivul Rar ău, Fundul Milei(Penteleu), Poliţa cu Crini (Ceahlăul), Pădurea Snagov (de lângă Bucureşti), Mociar (Gurghiu) şi altele auscopul de a păstra imaginea codrilor naturali, impunători. Rezervaţiile geologice şi speologice: Detunata şiVulcanul (Abrud), peşterile Cloşani, Topolniţa şi Muierii (Oltenia), Meziad (Crişana), Comarnic (Banat),Scărişoara (Cluj), încântă ochiul şi contribuie la îmbogăţirea cunoştinţelor cetăţenilor. Rezervaţiile botanice:Domogled (Băile Herculane), Beuşniţa (Banat) au rolul care rezultă chiar din denumirea lor. RezervaţiaSatchinez (Banat) şi mai ales Rezervaţia Biosferei Delta Dunării au caracter faunistic: apărarea unor păsărirare. Lacul Roşu şi Cheile Bicazului, apoi Căldarea Lacului Bâlea şi altele sunt rezervaţii peisagistice, vestite

prin frumuseţea lor. Mai sunt alte rezervaţii care au rolul de a păstra anumite specii rare de plante (Băile „1

Mai" Oradea, Pădurea Letea, Cazanele Dunării şi altele).În ţara noastr ă sunt peste 130 de rezervaţii cu o suprafaţă de peste 75000 ha, f ăr ă a include aici pe celeforestiere şi pe cele în curs de legiferare. Nu ar fi lipsit de interes să fie constituită în ţara noastr ă o rezervaţiesau un parc naţional al ur şilor, având în vedere că România are cea mai însemnată şi mai viguroasă populaţiede ur şi bruni din Europa.

Unele peşteri sunt electrificate pentru a pune în valoare întreaga lor valoare estetică. Dintre acesteaamintim Peştera Ur şilor din judeţul Bihor.

Toţi cetăţenii şi, în primul rând vânătorii, trebuie să contribuie la păstrarea pentru generaţiile viitoare aacestor frumuseţi naturale. în procesul verbal încheiat cu ocazia adunării generale a Consiliului Internaţionalde Vânătoare ţinută la Haga în aprilie 1964, se spune: „cel mai înalt semn de civiliza ţie pe care îl poate da oţar ă constă în felul cum ştie să protejeze natura".

Încheiem această scurtă privire asupra ocrotirii naturii cu următorul citat din „Carta World Wildlife:

„Generaţia noastr ă nu are dreptul de a despuia generaţiile viitoare de acest bogat patrimoniu, din egoism sauneglijenţă. Exterminarea acestor fiinţe rare este o ruşine pentru omenire".

PARCURI DE VÂNAT

În ţara noastr ă, se numeşte parc de vânat o por ţiune de pădure, cu o suprafaţă apreciabilă de poieni pentru păşune şi fâneţe, împrejmuită cu gard de 2-2,5 m înălţime, din care vânatul nu poate ieşi.

În parcuri se cresc de obicei lopătari şi mufloni, specii care în terenul liber se menţin mai greu; rareori parcurile sunt populate şi cu cerbi şi că priori, deoarece aceştia din urmă, dacă sunt crescuţi în terenul liber,dau trofee mai bune şi costă mai puţin.

Densitatea vânatului în parcuri este mult mai mare decât în terenul liber; de aceea sunt absolut necesareculturile speciale de plante cu care vânatul să-şi completeze hrana, iarna; este necesar ă şi hrana

complementar ă. Vânatul în parcuri având libertate de mişcare limitată, deci neputându-se deplasa liber, până unde găseşte hrană, cel care 1-a închis are datoria să-1 ajute. Cum însă hr ănirea complementar ă nu atingetotdeauna măsura cerută în parcuri, vânatul are greutate corporală mai mică şi trofee mai slabe decât în



171

libertate. Pădurea este sacrificată, deoarece seminţişul este ros, afar ă de cazul când parcelele în curs deregenerare sunt împrejmuite.

în parcuri se poate vâna în tot cursul anului. Dacă vânatul nu a degenerat din cauza unei îndelungatecaptivităţi şi a consangvinităţii, atunci parcurile pot fi o sursă de animale pentru popularea altor terenuri.

În parcurile existente în anul 1968, nici una dintre cele trei specii de cervide nu corespundeau din punctde vedere calitativ. Dacă se intenţiona menţinerea parcurilor, ar fi fost necesare defrişări de pădure, pentruîmbunătăţirea condiţiilor de hrană, lichidarea întregului stoc de cervide existent şi popularea cu elemente

viguroase aduse din altă parte; de asemenea, densitatea kebuia menţinută la o cifr ă potrivită. în anul 1968densitatea era mult prea mare, în special în parcul Şarlota.

Nu consider ăm oportună înfiinţarea de noi parcuri în scop de a se vâna.

SELECŢIA VÂNATULUI PRIN ÎMPUŞCARE GENERALITĂŢI DESPRE SELECŢIE

Prin selecţia vânatului înţelegem scoaterea din teren, prin împuşcare, a pieselor necorespunzătoarecalitativ, cu scopul de a r ămâne numai cei bine dezvoltaţi, sănătoşi, cu trofee mari. Dacă într-un teren,efectivul optim poate fi numai de 100 exemplare, atunci interesul este ca toţi aceştia să fie de cea mai bună calitate, încât hrana şi adă postul să fie folosite de ei şi nu de elemente f ăr ă valoare. Prin eliminarea din terena celor necorespunzători, r ămân să se reproducă, deci să-şi transmită caracterele, numai elementele devaloare.

Eliminarea nu se poate face decât prin împuşcare şi mai rar, prin capturare. Practic, împuşcarea estesingurul mijloc de a le scoate din teren. Operaţia cere timp mult şi cunoştinţe temeinice, în schimb, dacă este

bine f ăcută dă rezultate satisf ăcătoare.Selecţia prin împuşcare este posibilă la cele trei specii de cervide, apoi la capra neagr ă şi muflon, la

care vânătorul are la dispoziţie şi coarnele pentru a identifica pe cei necorespunzători. în oarecare măsur ă,selecţia este posibilă şi la mistreţ. La celelalte specii, tot ce se poate face este eliminarea celor bolnavi.Aceasta însă nu se poate numi selecţie.

De la cervide, capra neagr ă şi muflon, vânătorul doreşte să obţină trofee mari şi estetice. Acestea sunt produsul principal. Dar între mărimea coarnelor şi cea a corpului este o strânsă legătur ă; în marea majoritatea cazurilor, un animal cu corp bine dezvoltat şi sănătos va da şi trofee mari. De exemplu, la cerb, coarnele

masculului adult reprezintă circa 4,5% din greutatea corpului eviscerat, la exemplarele cu bune înclinări putând ajunge chiar la 5,5-6%. Aşadar, drept criteriu pentru selecţie ne servesc nu numai mărimea şi formacoarnelor, ci şi mărimea corpului. La femelele de cervide, coarnele lipsind, mărimea corpului şi starea fizică,sub raportul sănătăţii, r ămân singurele criterii.

Prin selecţie, se urmăreşte obţinerea de trofee mari, dar selecţia are şi importanţă economică, dat fiindcă se realizează un plus de carne, indivizii r ămaşi după selecţie fiind mai mari la corp.

Noţiunea de selecţie cuprinde şi realizarea unui raport corespunzător între sexe, precum şi a uneinormale structuri a claselor de vârstă. Pentru realizarea acestor obiective, vânătorul este nevoit, uneori, să elimine din teren şi elemente relativ bune, care în alte împrejur ări ar trebui păstrate. Acelaşi lucru se poatespune şi despre reducerea unui efectiv prea mare, care depăşeşte pe cel optim. Câteodată, vânătorii şi

personalul de teren au reţineri când trebuie să împuşte elemente relativ bune, deoarece este preferabil să sefacă o greşeală împuşcând un exemplar care nu trebuia scos, decât să se lase în teren o densitate prea mare.

Se cunosc doar efectele negative ale unei densităţi depăşite.Predispoziţia exemplarului (însuşirile lui moştenite) are influenţă asupra valorii de viitor a vânatului.Dar în teren acestea nu pot fi cunoscute. Din acest motiv, r ămân drept puncte de sprijin pentru selecţie doarcoarnele şi mărimea corpului. Se elimină deci din teren tot ce este slab dezvoltat în ce prive şte corpul sau arecoarne necorespunzătoare pentru vârsta respectivă, indiferent de predispoziţie.

Forma coarnelor este o însuşire moştenită, dar tăria lor depinde de mediu şi de cazuri de for ţă major ă. Nu se cunoaşte care dintre cele două sexe are influenţă mai mare asupra urmaşilor. Masculul fiind

poligam, are mare influenţă, deoarece dacă este de calitate inferioar ă şi a fecundat mai multe femele, vorrezulta mulţi urmaşi necorespunzători; şi femela joacă un rol însemnat, deoarece are aceeaşi influenţă în ce

priveşte calităţile ce se moştenesc, ca şi masculul care a fecundat-o, dar exercită asupra puiului o înrâurire în plus şi prin starea ei fizică în timpul sarcinii şi ală ptării. în orice caz, selecţia trebuie f ăcută la ambele sexe.Selecţia are efect satisf ăcător numai dacă densitatea nu este prea mare.

Coarnele slabe şi greutatea corpului sub medie sunt motive pentru împuşcarea unui vânat. Dar ele suntinfluenţate de condiţiile de mediu. După o iarnă grea şi cu hrană puţină, cervidele vor avea coarne slabe şigreutatea mai mică deşi organismul lor este numai temporar slă bit. Dacă în anii următori condiţiile vor fi



172

favorabile, vor putea avea din nou coarne de valoare. Ar fi deci o greşeală să fie eliminaţi din teren după unastfel de an critic. Pentru a putea face comparaţie între calitatea coarnelor din diferiţi ani, provenite dinacelaşi teren sau între coarnele din terenuri diferite, se poate recurge la adunarea punctelor coarnelor stabilite

prin formulele C.I.C. de exemplu la câte 20 coarne din fiecare teren şi apoi compararea lor. Condiţia esteînsă ca lucrarea să fie f ăcută pe vârste.

La aprecierea mărimii coarnelor, trebuie avută în vedere şi vârsta. Coarnele de 8 ramuri pot ficonsiderate bune pentru cerb de 2 1/2 ani, dar sunt cu totul nesatisf ăcătoare la unul de 8-10 ani. Aşa fiind,

persoana care face selecţia trebuie să aibă experienţă în aprecierea vârstei vânatului viu de pe teren.Trebuie accentuat că, pentru a avea coarne mari, este necesar ca animalul să fie lăsat să atingă vârsta

dezvoltării sale maxime. Astfel, cerbul are trofeele cele mai mari la vârsta de 10-13 ani, că priorul la 4-8 ani,lopătarul la 8-10 ani. De la această vârstă în sus, coarnele scad. în ce priveşte capra neagr ă şi muflonul, esteştiut că trofeele acestora cresc până la sfâr şitul vieţii animalului. La mistreţ, colţii mari se realizează la vârstade 7-10 ani.

Animalul vânat la vârsta când are trofeul cel mai mare, deci la momentul potrivit (şi dacă în acelaşitimp, coarnele sunt şi de valoare), se numeşte cerb, că prior, lopătar de recolt ă , iar cel scos, deoarece estenecorespunzător, primeşte denumirea de cerb, că prior lopătar de selec ţ ie. Mai există o categorie şi anume ceaa animalelor tinere care nu au ajuns la vârsta de recoltă, dar sunt bine dezvoltate pentru vârsta lor, au oconformaţie bună a coarnelor şi promit să dea, cu timpul, coarne de calitate. Acestea se numesc cerbică priori, lopătari de viitor. Operaţia de selecţie constă în a elimina din teren, prin împuşcare elementele deselecţie şi a păstra pe cele de viitor, până la vârsta dezvoltării maxime a coarnelor.

Este greu de determinat limita dintre elementele de selecţie şi cele de viitor. Exemplu: la cerbii de 1 1/2ani numiţi suliţari, coarnele - suliţele celor de viitor ar trebui să aibă cel puţin 30 cm lungime. Tot ce este subaceastă dimensiune intr ă în categoria de selecţie. Dar această limită despăr ţitoare variază de la o ţar ă la alta şichiar în aceeaşi ţar ă de la un teren la altul, în funcţie de exigenţele gospodarului terenului şi de condiţiileecologice. Deci, limita se stabileşte de la caz la caz, iar în aceeaşi ţar ă, pe complexe de terenuri.

Selecţia vânatului prin împuşcare este o operaţie complexă. Se cer îndeplinite o serie de condiţii, pentruca ea să dea rezultate bune: experienţă în cunoaşterea trofeelor, aprecierea vârstei, observarea ani în şir aaceluiaşi exemplar, deci identificarea lui pentru a stabili momentul când şi dacă trebuie extras. Mai estenecesar un personal de teren conştiincios, dotat cu binoclu, cu arme ghintuite, prevăzute cu lunetă. Deasemenea, trebuie căr ări, observatoare, colibe sau cabane în care să se poată adă posti cel ce face observaţii

asupra vânatului şi selecţia.Chiar şi ţările din centrul şi apusul Europei, care au terenuri mai accesibile, densitate de vânat maimare şi personal mai numeros întâmpină dificultăţi la efectuarea selecţiei. La noi aceste dificultăţi sporesc.De aceea, se cere un efort sporit, în scopul evitării greşelilor. Selecţia vânatului prin împuşcare este un cuţitcu două tăişuri: bine efectuată este folositoare, r ău executată are efecte negative.

PRINCIPII DE SELECŢIE

- Masculii de selecţie se scot înainte de începerea perioadei de împerechere, pentru ca ei să nu mai aibă ocazia de a transmite caracterele rele; cervidele de sex masculin de valoare, dimpotrivă, se împuşcă lasfâr şitul perioadei de împerechere sau chiar după terminarea ei, adică după ce şi-au îndeplinit rolul dereproducători.

-

în terenurile în care cervidele sunt în perioadă de refacere calitativă, se recomandă ca o parte dinmasculii capitali să fie lăsaţi să îmbătrânească, deci să depăşească vârsta dezvoltării maxime, scopul fiindtransmiterea însuşirilor lor bune. Faptul că au coarnele în regres nu influenţează calitatea lor de bunireproducători. Se înţelege că nu se poate proceda aşa cu toţi cei valoroşi, deoarece ar însemna să nu se maiobţină trofee la maximul dezvoltării lor. Lăsarea în teren, până la vârstă înaintată, a elementelor de valoareeste tot aşa de eficientă asupra ridicării calităţii ca şi extragerea timpurie a celor necorespunzătoare.

- La selecţia masculilor de cervide ne servim de două criterii: mărimea corporală şi coarnele, ponderemai mare având mărimea corpului. Când la apreciere ne servim de coarne, criteriul trebuie să fie, în primulrând, grosimea acestora şi numai în al doilea rând lungimea şi forma pr ă jinilor, numărul de ramuri.

- Din numărul total de extrageri ce se fac într-un an, procentul cel mai mare trebuie să fie din rândultineretului, deoarece:

- În tinereţe, identificarea animalelor slabe este mai uşor de f ăcut.

-

Scoţându-se de timpuriu, animalele necorespunzătoare nu se reproduc.-

La acelaşi număr de vânat, din teren, scoţând mai mulţi tineri, creşte procentul celor în vârstă,capabili să dea coarne de valoare.



173

Se extrag, indiferent de sex şi vârstă, exemplarele care au părul zburlit, f ăr ă luciu, murdari în jurulanusului, şchiopi, deci vizibil bolnavi. Cornul rupt, din cauza unui accident sau a bătăii, nu justifică extragerea; după căderea coarnelor, vor creşte altele normale.

Selecţia la cerb. La masculi. Vânătorul doreşte să obţină un trofeu cu pr ă jini lungi şi groase,deschidere mare, coroană frumoasă, culoare închisă şi perlaj bogat. Prin selecţie se caută a se elimina cei alecăror coarne nu sunt sau nu vor fi de bună calitate.

Un punct de sprijin important îl constituie, coarnele lepădate de acelaşi exemplar, ani în şir (seria de

coarne). Dacă se reuşeşte a se obţine serii complete, este un mare succes, dar acest lucru se întâmplă rareorila vânatul din terenul liber. Şi seriile incomplete sunt folositoare. Având coarnele în mână, ne putem daseama mai bine de greutatea, mărimea şi forma celor din teren. Colectarea seriilor de coarne presupuneţinerea sub observaţie a vânatului respectiv. Cei ce cunosc condiţiile de muncă în terenurile noastre de cerbiîşi dau seama ce distanţă ne desparte de momentul când şi personalul nostru va fi în măsur ă să realizeze seriide coarne lepădate. Dar şi până atunci, problema trebuie cunoscută şi ţinută în evidenţă, ca obiectiv de atins.

Pentru a stabili dacă un corn lepădat provine de la un anumit cerb, ne servim de forma lui generală,apoi de unghiul pe care îl fac cu pr ă jina ramurile ochiului, de gheţuri şi mijlocie. Deşi acestea pot varia mult,atâta timp cât cerbul se găseşte în creştere sunt totuşi un oarecare mijloc de cunoaştere. Alte criterii suntsuprafa ţ a de lepădare , adică suprafaţa rezultată prin desprinderea cornului de cilindrul frontal, precum şicanelurile lăsate pe coarne, de artere. Aceste din urmă două criterii sunt mai sigure, ele fiind caracteristicemai cu seamă pentru cerbii de peste 10 ani.

În etapa actuală a gospodăririi terenurilor noastre de cerbi, adunarea de coarne lepădate este rodulîntâmplării, când personalul silvic sau de vânătoare, dar mai ales muncitorii dau peste ele. Din această cauză,numărul lor este mic. Pentru a reuşi să adunăm un număr mare, şi mai cu seamă serii de coarne de la acelaşiexemplar, coarnele lepădate trebuie căutate anume. Succesul va fi mai mare dacă se face acest lucru îndată după cădere, înainte de a creşte iarba, a înfrunzi arbuştii, adică în luna aprilie. Dar aceasta presupuneobservaţii sistematice în teren, iar acest lucru nu se poate face în întreaga suprafa ţă pe care o are pentru pază

personalul de teren. Contribuţie ar putea avea pădurarii, cantoanele lor de pază având suprafaţă mai mică.Găsirea coarnelor lepădate presupune linişte în teren, încât cerbii să-şi păstreze trecătorile. Nu se recomandă să se înceapă căutarea coarnelor înainte de a se fi terminat lepădarea, deoarece se nelinişteşte terenul, iarcerbii îşi vor schimba locul de şedere.

Găsirea coarnelor lepădate este mai uşoar ă în pădurile f ăr ă subarboret. Un câine de aport poate fi de

mare folos, iar operaţia căutării devine o distracţie. Câinii însă trebuie dresaţi pentru această muncă. Selec ţ ia în faza de vi ţ el. Viţel se numeşte puiul de cerb până la vârsta de un an. Până la această vârstă el încă nu are coarne, deci singurul criteriu de selecţie r ămâne mărimea corpului. Se extrage prin împuşcareorice viţel cu mărimea, deci greutatea sub cea normală. Când sunt în cârduri de iarnă, prin comparaţie, se potdistinge cei mai mici. La această vârstă, sexele sunt greu de deosebit, de aceea se împuşcă viţeii cei mai mici,indiferent de sex. Dacă pe această cale s-ar extrage prea mulţi dintr-un sex, compensaţia se poate găsiscoţând mai puţini din acel sex, de altă categorie de vârstă.

Viţeii cu mărimea sub cea normală pot proveni din:-

cei f ătaţi târziu; trebuie scoşi, deoarece vor fi prea slabi pentru a înfrunta iarna;-

cei gemeni; trebuie scoşi ambii, deoarece având greutatea corporală mică de la început, nu vor datrofee mari.

R ămânerea în urmă în ce priveşte creşterea la viţei nu se poate recupera în anii următori. De aceea

viţeii mici trebuie împuşcaţi. Dacă poate fi identificată, este bine să fie împuşcată şi mama viţelului f ătattârziu. Viţeii r ămaşi orfani din orice cauză nu sunt primiţi de cârduri, ci sunt bătuţi, de aceea ei urmează cârdul la oarecare distanţă. Trebuie împuşcaţi şi ei.

Există ani când viţeii, în general, sunt mici, din cauza condiţiilor atmosferice: ierni geroase şiîndelungate, ciutele având condiţii grele de trai, secetă îndelungată, deci hrană puţină în perioada gestaţiei. Inastfel de cazuri, se scoate din efectiv un procent mai mare de viţei şi, în schimb, se reduce procentul deextragere la alte categorii de vârstă.

Sub raportul calităţii, cerbii se grupează în următoarele patru categorii:Categoria I/a: cerbi de recoltă având coarne de bună calitate, ajunşi la maximul dezvoltării. Ei

reprezintă ţelul gospodăriei vânătoreşti.Categoria I/b: cerbi ajunşi la maximul dezvoltării, însă având coarne de calitate necorespunzătoare. Ar

fi trebuit împuşcaţi mai de mult prin selecţie. Trebuie împuşcaţi f ăr ă întârziere.

Categoria II/a: cerbi încă neajunşi la maximul dezvoltării, dar care, prin conformaţia coarnelor, promitsă dea, cu timpul, trofee mari - cerbi de viitor.

Categoria II/b: cerbi tineri, necorespunzători, care deci trebuie eliminaţi din efectiv cât mai curând.



174

Aceste categorii se folosesc pentru a defini, pe scurt, cerbii de extras sau de p ăstrat. în ultimul timp s-aînfiinţat şi categoria II/c. Consider ăm însă că pentru condiţiile din ţara noastr ă sunt suficiente cele patrucategorii enumerate.

Suli ţ arii. Se numesc astfel cerbii care nu au ramificaţii la coarne şi care, de regulă, au vârsta de 12-24luni. Există şi cazuri când au suliţe şi cerbi mai în vârstă. în această fază (12-24 luni), se împuşcă suliţariicare au coarne sub 30 cm lungime, subţiri, cu vârful ascuţit. De asemenea, trebuie extraşi suliţarii care înoctombrie încă nu şi-au cur ăţit coarnele de păr, deoarece ei, probabil, provin din cei f ătaţi târziu. Nu se

împuşcă, deoarece sunt cerbi de viitor, cei care au coarne lungi de peste 30 cm, aproape de aceea şi grosime până la vârf, iar vârful coarnelor de regulă este lăţit şi are culoare mai închisă decât restul. Foarte rar pot aveaşi tendinţă de a forma coroană.

Suliţarii de 1½ ani îşi cur ăţă coarnele în septembrie. Dacă deci în august există suliţari cu coarnelecur ăţite de păr, înseamnă că ei au vârsta de 2½ ani, sunt elemente slabe, deoarece la această vârstă ar trebuiesă aibă cel puţin coarne de 6. în consecinţă, trebuie scoşi, ei nefiind de viitor. Acesta este un motiv ca epocade vânătoare a cerbilor să înceapă la 1 august. în septembrie, ei pot fi confundaţi cu suliţarii de viitor, deci oselecţie bună nu mai este posibilă.

Se reaminteşte că suliţarii de 1½ ani nu au rozetă, ci în locul ei există numai o îngroşare a cornului, pecând cei de 2½ ani au rozetă propriu-zisă.

Cerbii de 2 1/2 ani. Trebuie să aibă cel puţin coarne de 6, câte 3 ramuri la un corn. Cei cu predispoziţiede a da coarne mari pot avea 8 sau chiar 10 ramuri. Se scot f ăr ă discuţie furcarii, adică cei ce au pr ă jină şiramura ochiului, ei fiind necorespunzători. Se mai scot suliţarii care în august au coarnele cur ăţite de păr. Totde selecţie sunt cerbii de 6, care au ramura ochiului mai lungă decât cea mijlocie, pr ă jini lungi, subţiri şiascuţite la vârf . Nu se extrag, deoarece sunt cerbi de viitor, cei care au ramura mijlocie egală sau chiar cevamai lungă decât cea a ochiului, pr ă jini mai groase, mai puţin ascuţite la vârf, de obicei de culoare închisă,vârfurile, de regulă, neşlefuite. Poate avea şi tendinţă de a forma coroană.

Cerbii de 3 1/2 ani. Sunt valabile criteriile de selecţie de la vârsta de 2½ ani, numai că cerbii au coarnemai mari. La cei de selecţie, cele două ramuri de la vârful cornului sunt inegale; cea laterală scurtă, ceainterioar ă lungă şi în prelungirea pr ă jinii. Centrul de greutate al coarnelor este în partea lor inferioar ă.Vârfurile ramurilor sunt ascuţite, şlefuite, tari.

Cei de viitor trebuie să aibă cel puţin 8 ramuri, iar cele de la vârf să fie aproximativ egale, în formă defurcă sau coroană, centrul de greutate fiind în jumătăţea superioar ă, vârfurile ramurilor mai groase.

Caracteristică este ramura mijlocie mai lungă decât la cel de selecţie. Poate apare şi ramura de gheţuri.Cerbii de 2½ şi 3½ ani, intr ă la boncănit în categoria „lăturaşilor", adică a celor ce n-au ciute.Pentru a uşura deosebirea coarnelor de selecţie de cele de viitor, se menţionează că cele de selecţie se

pot înscrie într-un triunghi, pe când cele de viitor într-un dreptunghi. Această regulă este valabilă la cerbiitineri.

Cerbii de 4½-5½ ani trebuie să aibă cel puţin 10 ramuri. Prin urmare, se consider ă cerbi de selecţie:-

cei care au mai puţin de 10 ramuri;-

cei de 10 ramuri, însă cu centrul de greutate înjumătăţea inferioar ă a pr ă jinii, deci ramuri slabe lavârf,-ramura mijlocie scurtă;

-

cerbi de 10 sau 12 cu coroană, dar având pr ă jini şi ramuri scurte.La această vârstă, de regulă, a apărut şi ramura de gheţuri, dar, dacă ea lipseşte, nu este un defect. Sunt

cerbi de viitor cei de 12, deci cu coroană, având ramuri lungi, în special cea mijlocie şi cu centrul de greutate

înjumătăţea superioar ă a pr ă jinii.Cerbii de 6½ şi 7½ ani de bună calitate trebuie să aibă coroană din cel puţin 3 ramuri bine dezvoltate,

la fiecare pr ă jină, iar centrul de greutate să fie plasat în jumătatea superioar ă. Dacă este vorba de un cerbcare, obişnuit, formează ramura de greţuri, atunci ea trebuie să fi apărut. La această vârstă, coarnele sunt bineconturate în ce priveşte forma, mărimea, coroana, deci se poate şti cam ce trofeu va rezulta atunci cândcerbul va atinge maximul dezvoltării sale. Cu excepţia major ării numărului de ramuri la coroană, în restforma se păstrează, coarnele câştigând doar în lungime şi grosime.

Se extrag prin selecţie:-

cerbii f ăr ă coroană sau având coroană la o singur ă pr ă jină; aici intr ă şi cei cu 8 ramuri;-

cei cu coroană slabă, pr ă jini scurte sau având ramura mijlocie amplasată sus. Aceştia din urmă nu voravea coroană mare.

Cerbii de viitor de aceste vârste, de obicei, au mai mult decât 3 ramuri la coroană, unii chiar 5-6, mai

cu seamă în Carpaţi. Din această cauză, se comit greşeli, împuşcându-se cerbi de 14-18 ramuri presupunândcă este vorba de cei bătrâni.



175

Cerbi de la 8½ ani şi mai bătrâni. Coarnele cerbului ating maximul dezvoltării lor, după unii la 11-13ani, după alţii între 10 şi 14 ani, ele intrând în perioada de regres începând cam cu anul al 15-lea al vie ţii.Maximul putând deci începe la 10-11 ani, înseamnă că cerbul în al 9-lea an al vieţii se apropie de punctulculminant. Între 8 şi 12 ani, în majoritatea cazurilor însă între 8 şi 10 ani, cerbul are cel mai mare număr deramuri la coroană. După aceea, numărul acestora poate să scadă, în schimb, pr ă jinile câştigă în grosime.Ramura de gheţuri poate lipsi în ultimii ani. Atâta timp cât centrul de greutate al coarnelor este în jumătatealor superioar ă, acestea încă n-au ajuns la punctul culminant al dezvoltării lor.

Se consider ă cerbi de selecţie şi se extrag: cei f ăr ă coroană sau cu coroană la o singur ă pr ă jină; cei cu pr ă jini scurte şi subţiri sau cu trofee în general inestetice, înguste; cei cu centrul de greutate înjum ătăţeainferioar ă a pr ă jinii.

În figur ă sunt ar ătate 6 coarne de selecţie ale unor cerbi între 8 şi 16 ani, care nu corespund cerinţelor,deoarece au următoarele caracteristici:

1

= cerb de 12 impar, de 8 ani, având ramurile de la coroană scurte;2

= cerb de 12 impar, de 8 ani, având unele ramuri foarte scurte;3 = cerb de 10 impar, în vârstă de 8 ani, având pr ă jini şi ramuri subţiri, iar coroană numai la o pr ă jină;4 = cerb de 10 în vârstă de 10 ani, f ăr ă perspectiva de a forma coroană cu ramuri lungi;5 = cerb de 10 destul de bătrân (12 ani) cu coroană slabă;6

= cerb de 12 foarte bătrân (16 ani), formă inestetică. Trebuia scos de mult.La toate aceste coarne, centrul de greutate este înjumătăţea inferioar ă.Defectele coarnelor de cerb se pot grupa în: defecte de dezvoltare, de formaţie şi de frumuseţe. Despre

cele de dezvoltare s-a vorbit mai sus.Defectele de formaţie sunt:

Lipsa coarnelor. Există şi astfel de cerbi. Fireşte aceştia trebuie împuşcaţi, f ăr ă întârziere.Cerbi cu un singur corn. Cauza poate fi ruperea cornului în timpul luptelor, dar cilindrul frontal este

sănătos. în acest caz cerbul nu trebuie extras deoarece în anul următor va da coarne normale. Dacă s-avătămat cilindrul frontal, defectul r ămâne toată viaţa, cerbul trebuie împuşcat.

Cerbi care în loc de 2 pr ă jini , cum este normal, au 3. Cauza este, probabil, o leziune a cilindruluifrontal:

Cerbi cu coarne „de berbec". Cauza este probabil o boală. Trebuie împuşcaţi. În ce priveşte defectele de frumuse ţ e se pot spune următoarele: totul depinde de gust. Totuşi, în

general, par a fi socotite defecte:Coarnele cu deschidere mică sunt socotite inestetice. Frumoase sunt considerate cele cu deschideremare. În formula de evaluare, primele pierd 3 puncte din cele circa 200, pe când cele din a doua figur ă câştigă 3 puncte.

Pr ă jinile drepte (f ăr ă curbur ă) sunt considerate mai puţin frumoase decât cele uşor arcuite. Dar acestmic defect poate fi compensat de masivitate.

Coarnele nesimetrice. Se consider ă defect numai dacă asimetria este foarte vizibilă.Coroana, ca formă, este legată de ereditate. Deci, trebuie păstraţi acei cerbi care au coroană frumoasă:

ramuri multe, groase, lungi şi apropiate între ele. Ca să se poată numi coroană, trebuie să existe cel puţin 3ramuri. Coroană mare pot avea numai cerbii de cel puţin 8-10 ani, cu predispoziţie individuală bună.

Selecţia la ciutele de cerb. Eliminarea din teren a ciutelor de selecţie este o operaţie tot aşa deimportantă ca şi selecţia la tauri. Pentru a obţine un viţel viguros din care să se dezvolte un cerb puternic,

este nevoie de o mamă sănătoasă şi cu corp bine dezvoltat.S-a dovedit că între femele de aceeaşi vârstă există o mare deosebire de greutate, aceasta mergând până

la 50%. Scoţând din teren ciutele mai mici la corp se ajunge cu timpul la o greutate corporal ă mai mare. Daroperaţia nu este simplă. Uneori se comit greşeli. Totuşi este de preferat să se împuşte o femelă de viitor,decât să nu se extragă numărul prevăzut în plan şi, în consecinţă, să r ămână pe teren un număr mai maredecât trebuie, depăşindu-se astfel densitatea admisă.

La ciute, singurul criteriu la selecţie este greutatea corporal ă , în sensul de a scoate din teren pe celesub greutatea normală; un alt criteriu este vârsta , înţelegând prin aceasta împuşcarea celor de peste 14-15ani, care dau viţei slabi. într-adevăr, rar se întâmplă ca o ciută să r ămână stearpă numai din cauză că e

bătrână. Ea fată însă viţelul ei va fi mai debil decât al uneia în plină putere, deci trebuie împuşcată.Dificultatea constă însă în a putea identifica pe teren ciutele cu adevărat bătrâne. La această alegere se facmulte greşeli: când stau alături o junincă şi o ciută de 7-10 ani, bine dezvoltată, în plină putere, care ar putea

da viţei viguroşi de obicei este împuşcată cea mare, pe motiv că e „bătrână" şi este păstrată în teren ceatânăr ă care, la vârsta ei, va da un viţel mai slab decât precedenta. în acest caz s-a f ăcut o selecţie în sensnegativ. Deci, se cere prudenţă în calificarea unei ciute drept „bătrână".



176

Ciute sterpe nu sunt cele care într-un an nu au viţei. Nu toate ciutele fată în fiecare an. Sunt unele careîn unii ani fac o pauză, ceea ce este foarte bine din punct de vedere biologic, deoarece organismul lor sefortifică, se reface după sarcina precedentă. în anul următor vor f ăta normal. Sterpe sunt cele care, ani de-arândul, r ămân f ăr ă viţei. Cauza este, probabil o boală. Fireşte identificarea acestora nu este uşoar ă, eletrebuind să fie observate ani în şir. Iată deci că nici calificarea „stearpă" nu este un criteriu sigur pentruselecţie. Aşa fiind, la femelele de cerb, criteriul de baz ă la selec ţ ie r ămâne greutatea corporal ă , starea

fizică . Ar trebui să se stabilească, pe vârste (junincă, ciută de vârstă mijlocie şi ciută bătrână) şi pe regiuni,

greutatea minimă în noiembrie a celor de păstrat în teren şi să fie împuşcate toate cele care au o greutate maimică. Pentru aceasta este nevoie de adunarea multor date statistice. Să nu se uite că, în anumiţi ani, greutateacorporală a ciutelor, în general, poate fi mică, fie din cauza iernilor grele, fie a crizei de hrană (secetă etc).Dar, şi în acest caz, prin comparaţie, scoatem din cele slabe, pe cele mai slabe. În general, ciutele se împuşcă în trei cazuri:

-

Când efectivul optim a fost depăşit şi trebuie redus. în acest caz se împuşcă şi tauri şi ciute, pentru a păstra raportul normal dintre sexe de 1:1.

- Când efectivul optim a fost atins şi nu vrem să-1 depăşim, împuşcăm, în acest caz, atât tauri cât şiciute, păstrând acelaşi raport normal între sexe.

- în cazul când efectivul optim nu a fost atins, însă există totuşi elemente slabe, care trebuie eliminatedin efectiv, în interesul menţinerii calităţii.

În concluzie, pentru a nu greşi la selecţia ciutelor sau cel puţin pentru a face greşeli mai puţine, estenecesar ă o observaţie atentă pe teren. în nici un caz selecţia nu se poate face la goană, ci numai aplicândmetodele la apropiat sau pândă. Criteriul r ămâne starea fizică, adică greutatea corporală.

Dintre juninci , cele care trebuie scoase, în primul rând, sunt cele care fată prima dată la vârsta de 3 ani,deoarece prin aceasta manifestă o întârziere în dezvoltare, în comparaţie cu cele ce fată la 2 ani. Pe teren,raportul dintre juninci şi ciutele mai bătrâne trebuie să fie de 1:4 sau 1:5. Dacă s-a f ăcut o selecţie sever ă înrândul viţeilor, în anul precedent, vor r ămâne puţine juninci de extras.

În ce priveşte ciutele adulte: -

Se împuşcă ciutele cu 2 viţei, deoarece probabil vor f ăta viţei gemeni şi în viitor. Viţeii gemeni r ămânmai mici la corp decât cei câte unul la o mamă.

- Se împuşcă ciutele care intr ă în călduri târziu şi provoacă un boncănit în noiembrie-decembrie,deoarece vor f ăta ceva mai târziu decât celelalte, iar viţeii vor intra în iarnă incomplet dezvoltaţi, deci nu vor

da elemente de viitor. Apoi din pricină că cerbii epuizaţi, din cauza perioadei boncănitului târziu, n-au timpsă se refacă înainte de venirea iernii, deci vor face coarne mai slabe decât în condiţii normale.-

Ciuta viguroasă, de valoare, se recunoaşte şi după viţelul ei. De aceea se împuşcă cele cu viţei slabi.-

Deoarece viţelul de cerb devine independent abia la vârsta de 10-11 luni, adică după încheierea epociide selecţie, iar până atunci are nevoie să fie condus de mamă, înseamnă că înainte de a împuşca ciuta trebuieîmpuşcat viţelul ei. Astfel, acesta va suferi sau chiar va pieri în cursul iernii, nefiind primit de cârduri.

-

Cârdurile de cerbi pot fi mici sau mari. La cele mici, este greşit să fie împuşcată ciuta conducătoare.Aici pot fi extrase numai exemplarele bolnave, slabe. La cele mari însă este chiar indicat să fie împuşcată ciuda conducătoare, pentru ca astfel cârdul să se împartă în grupuri mai mici. într-adevăr concentrareacerbilor în cârduri mari poate avea ca urmare pagube în culturile forestiere. Există şi pericolul emigr ării.

-

În coada cârdului mare r ămân de obicei cei slabi, bolnavi, viţei f ăr ă mamă, ciute bătrâne sau sterpe.Prin urmare, la selecţie în afar ă de ciuta conducătoare, atenţia trebuie îndreptată spre coada cârdului.

Perioada anului când se face selec ţ ia. Legea de vânătoare prevede o epocă de vânătoare pentru cerbimasculi de la 1 septembrie la 15 decembrie, iar pentru femele de la 1 septembrie la 15 februarie.

La cerbii masculi, perioada de vânătoare ar trebui să înceapă la 1 august. Suliţarii de 2½ ani îşi cur ăţă coarnele în luna august, de regulă în prima jumătate a acesteia, pe când suliţarii de 1½ ani şi le cur ăţă numaiîn septembrie, cel mult în ultimele zile ale lunii august. Făcându-se selecţia în septembrie, nu mai există

posibilitatea de a deosebi suliţarul de 1½ ani, viguros, cu coarne mari, de cel de 2½ ani, care neapărat trebuiescos, deoarece la această vârstă cerbul ar trebui să aibă coarne cu cel puţin 6 ramuri.

Neajunsul selecţiei în august este că se nelinişteşte terenul tocmai în preajma boncănitului. Operaţia ar putea continua şi în perioada boncănitului şi încă cu mare randament, deoarece cerbii ies din ascunzişurilelor, însă personalul de vânătoare este ocupat cu conducerea vânătorilor pe teren şi chiar vânătorul vrea să aibă bucuria împuşcării unui cerb de recoltă. Practic deci r ămân pentru selecţia taurilor două luni: octombrieşi noiembrie şi încă jumătate din luna decembrie.

Selecţia de femele trebuie f ăcută intens de la începutul perioadei de vânătoare a cerbului şi până laînceputul boncănitului deoarece atunci ziua este mai lungă, luminozitatea mai mare decât toamna târziu,când încep ploile şi ceaţa; în august-septembrie, se poate face mai uşor deosebirea între un viţel viguros şi o



177

junincă slabă sau între o junincă viguroasă, bine dezvoltată şi o ciută slabă. Cu cât se înaintează spre iarnă,cu atât diferenţa se micşorează. în condiţiile unei gospodăriri extensive a terenurilor de cerbi, cum este şi înţara noastr ă, trebuie să se facă selecţie de viţei şi de ciute şi după perioada de boncănit. Fiind grupaţi încârduri, alegerea celor de selecţie se face mai uşor, prin comparaţie.

Selecţia la lopătar. Alegerea pieselor de selecţie la cerbul lopătar este mai dificilă decât la cerbulcomun, deoarece coarnele şi în special lopata, prezintă o mare varietate de forme, greu de deosebit în teren.Dar bine f ăcută, selecţia este mai eficientă decât la cerb pentru îmbunătăţirea coarnelor.

Vânătorul doreşte să obţină un trofeu cu pr ă jini groase, lungi, cu ramura ochiului şi cea mijlocie binedezvoltate cu lopeţi lungi şi late pe ambele pr ă jini, de formă plină, apropiată de un dreptunghi, având ramurinumeroase pe dungi. Spinul să fie şi el mare.

Principiile generale de selecţie sunt asemănătoare cu ale cerbului. La masculi. Se scot indiferent de vârstă, lopătarii bolnavi, şchiopi, r ăniţi, cei care au corp vizibil mai

mic decât media, cei cu un singur corn, cu pr ă jini inegale ca lungime, cu perucă, cu coarne evident anormale. La suli ţ ari se consider ă exemplar de selecţie, cei care au suliţele mai scurte de 15 cm, precum şi cei cu

suliţe având lungimi vădit inegale, sau foarte subţiri. Spre deosebire de cerb, suliţarul de lopătar îşi cur ăţă coarnele înaintea lopătaru-lui adult. Şi în acest caz, coamele nu au rozetă, ci numai un fel de îngroşare. Dar

pentru selecţie, mai mult decât coamele, contează greutatea corpului. Se scot deci cei mici la corp. Nu trebuie f ăcută o selecţie prea intensă în faza de suliţar, ci la vârsta de 3-4 ani; sau se socoteşte că în

stadiul de suliţar este mai uşor de deosebit o piesă de selecţie de unul de viitor. Ne raliem acestei din urmă păreri. Lopătari de 2½ ani trebuie să aibă ramura mijlocie, precum şi un început de lopată; în consecinţă, se

extrag cei f ăr ă aceste ramuri şi f ăr ă începutul de lopată. De asemenea, se consider ă de selecţie suliţarii care arexista şi la această vârstă, cei cu pr ă jini inegale ca lungime, sau anormale din altă cauză, slabe, scurte. Lalopătar, cazurile de pr ă jini sau ramuri rupte sunt frecvente, însă acestea nu constituie motiv de împuşcare.Acest stadiu de dezvoltare permite o extragere de asemenea intensă, deoarece acum se poate prevedea cecoame va avea în viitor lopătarul respectiv

Lopătarii de 3½ ani , normali, trebuie să aibă lopata bine conturată şi în plus pr ă jini lungi şi groase înraport cu vârsta. Se consider ă defecte: lopata spintecată în forma literei o precum şi cea lăţită numai sprevârf. Se extrag lopătarii care au coarne f ăr ă lopată, cei cu lopeţi nesimetrice, adânc spintecate, cu ramurileochiului şi cele mijlocii lipsă sau slab dezvoltate, pr ă jini scurte, subţiri şi cu deschidere mică.

Lopătarii de 4½ şi 5½ ani au caracterele mai pronunţate decât cei de 3½ ani, lopeţile mai mari,

pr ă jinile mai lungi şi mai groase, iar pe dunga lor exterioar ă trebuie să aibă vârfuri mai pronunţate. Atâtramurile ochiului cât şi cele mijlocii trebuie să fie mai mari. Lopeţile sunt aşa de bine dezvoltate, încâtvânătorii f ăr ă experienţă ar putea fi tentaţi să împuşte astfel de piese, considerându-le de recoltă. Aceştia însă greşesc, împuşcându-i înainte de vreme. Dacă ar mai fi lăsaţi 3-4 ani, ar putea da într-adevăr trofee devaloare.

Criteriile de selecţie sunt cele de la lopătarii de 3½ ani, cu adaosul că pretenţiile faţă de mărime suntacum mai mari.

Lopătarii de 6½ şi 7½ ani reprezintă o categorie deosebită de celelalte: cam la 6 ani se termină dezvoltarea corporală a lopătarului, deci de acum înainte toate substanţele care depăşesc necesităţile deîntreţinere a funcţiunilor vieţii pot fi întrebuinţate pentru formarea coarnelor. Se observă deci, la această vârstă, un salt în mărimea coarnelor. Totuşi, dezvoltarea nu este terminată, ci ne găsim încă în etapa mijlocie.Şi aici se mai comit greşeli, luându-se lopătarii din aceste categorii drept indivizi de recoltă.

La alegerea indivizilor de selecţie sunt valabile criteriile de la 4½ şi 5½ ani. Restul lopătarilor trebuie păstraţi.

Lopătarii de 8 1/2 şi mai mul ţ i ani. La această vârstă, lopătarul a atins momentul dezvoltării sale maximecare, după unii, se produce la 9 ani, după alţii la 11 ani. În terenurile liniştite şi cu bonitate ridicată fenomenulare loc mai de timpuriu decât în cele tulburate şi sărace. Dat fiind că în ţara noastr ă, la dealuri şi câmpie, undetr ăieşte lopătarul, bonitatea este în general ridicată, putem considera ca vârstă pentru dezvoltarea maximă acoarnelor 8-10 ani. Dacă în anii precedenţi selecţia s-a f ăcut bine, acum nu există multe elemente de extras.Trebuie reţinut însă faptul că declinul în ce priveşte mărimea coarnelor nu urmează imediat după atingerea

punctului maxim, ci lopătarul, 2-3 ani are tot coarne mari, prin urmare nu există motiv de a se gr ă bi cuîmpuşcarea. Deşi la această vârstă nu există elemente de selecţie, totuşi, dacă dorim să scoatem din teren, în

primul rând, ce este r ău, atunci vor fi scoşi cei cu lopeţi necorespunzătoare, care s-au strecurat neobservaţi, până acum, cei cărora le lipseşte „spinul" sau au vârfuri mici pe dunga exterioar ă a lopeţii.

Începutul declinului coarnelor nu este uşor de stabilit. Oarecare indicii constituie forma cuneiformă alopeţii, adică lăţirea ei la vârf şi subţierea în partea inferioar ă, spre ramura mijlocie. Alte semne ar fi cilindriifrontali scur ţi şi groşi ca şi rozetele mari, dar acestea nu pot fi observate „pe viu".



178

Selec ţ ia în stadiul de vi ţ el. Ca şi la cerb, viţel se numeşte până la vârsta de un an. Prin selecţie seîmpuşcă cei mici. Alt criteriu nu avem. Mici la corp vor fi de regulă cei f ătaţi târziu (iulie), cei gemeni, careîn mod normal sunt mai mici decât dacă ar fi câte unul la o mamă, cei r ămaşi f ăr ă mamă. Cazuri de viţeigemeni sunt rare la lopătari.

Selec ţ ia în rândul junincilor se face tot prin împuşcarea elementelor mai mici decât media. Deasemenea, se scot cele care, în loc să fete prima dată la vârsta de doi ani, fată abia la 3 ani, ele fiind probabildin cele cu dezvoltarea întârziată.

Pentru selec ţ ia la ciutele adulte de lopătar se aplică principiile ar ătate la cerb. Se extrag cele slabe,mici la corp, indiferent de vârstă; cele care fată târziu sau, din alte motive dau naştere unor viţei mici. înaceastă categorie intr ă cele ce fată în iulie, precum şi cele bătrâne.

În ce priveşte aşa-zisele ciute sterpe, se cere prudenţă. în această grupă intr ă numai cele care, mai mulţiani la rând, nu au avut viţei. Apoi, dacă selecţia s-ar începe mai de timpuriu decât se obişnuieşte la noi, deexemplu în august-septembrie, ar putea exista pericolul împuşcării de ciute cu viţei, dat fiind că în timp cemama iese la păşune singur ă, viţelul stă adesea culcat în desiş. Prin observarea ugerului, se pot evitagreşelile.

Cum rezultă din cele de mai sus, baza unei bune selecţii o constituie pe de o parte cunoştinţele despecialitate, iar pe de alta continua şi temeinica observare, deci cunoaşterea terenului, a locurilor de păşune şiodihnă, precum şi a trecătorilor. La taurii în vârstă de peste 5 ani, pentru a putea aprecia bine calitateacoarnelor, acestea trebuie observate din faţă, pentru deschidere şi lungime şi din laturi pentru mărimea şiforma lopeţii. Perioada de selecţie este cam ca la cerbul comun.

Selecţia la căprior. La că prior, ca şi la celelalte cervide, mărimea coarnelor este puternic influenţată demărimea, mai precis, de greutatea corpului; paralel cu creşterea greutăţii corpului femelei, creşte şi greutateaiezilor şi a coarnelor masculului.

La selecţie, trebuie să se orienteze şi aici în primul rând, după mărimea corpului şi numai în al doilearând după aceea a coamelor.

Spre deosebire de cerb, şi mai cu seamă de lopătar, creşterea coarnelor că priorului are loc în perioadacritică de iama noiembrie-decembrie, când condiţiile atmosferice defavorabile pot avea ca urmare coameslabe, din cauza slă birii organismului, în acest caz, coamele singure nu mai pot fî un criteriu de selecţie. Darîn octombrie, noiembrie şi chiar în decembrie, înainte de a slă bi, greutatea corpului poate fi un bun criteriu.Se compar ă între ei ţapii sau femelele de aceeaşi vârstă, scoţându-se cei mai mici.

Când densitatea de efectiv depăşeşte limita optimă, urmează scăderea greutăţii corporale şi odată cuaceasta şi a coarnelor. De aceea, pentru ca selecţia că priorului să aibă efect, prima condiţie este ca densitateaefectivului să fie menţinută în limitele admisibile. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, atunci ceea ce secâştigă prin selecţie se pierde prin densitatea exagerată. De asemenea, trebuie respectat raportul dintre sexe şistructura claselor de vârstă. Acestea sunt condiţiile de reuşită a selecţiei.

Selecţia ţapilor este bine să se facă în primele să ptămâni ale epocii de vânătoare a acestei specii, adică în iunie. Aceasta din două motive: primul, ca piesele de selecţie să nu mai ajungă în perioada de rut -mijlocul lui iulie - mijlocul lui august - deci să nu-şi poată transmite caracterele lor inferioare; al doilea,deoarece la începutul sezonului, observarea lor deci aprecierea calităţii se face mai uşor, ei ieşind mai curegularitate la păşune.

Vânătorul doreşte să obţină trofee de că prior cu lungime, volum şi greutate mare, perlaj bogat. Astfelde coarne se obţin de la ţapi cu greutate corporală mare, sănătoşi şi având vârsta de 4-8 ani, când coarnele

ating punctul culminant al dezvoltării lor. Selec ţ ia în stadiul de ţă puşari (suli ţ ari) adică la vârsta de 1 an. Se reaminteşte că cea de-a doua serie

de coarne a ţapului, începe să crească din februarie şi se termină în iunie. Aceste corniţe pot avea sau formade mici ţă puşe (suliţe) sau de furcă, iar la ţapii viguroşi chiar de 6 ramuri. Acesta este stadiul cel maifavorabil pentru selecţie, deoarece mărimea şi forma corniţelor permit să se deosebească exemplarele deviitor de cele de selecţie.

Se scot prin selecţie ţapii care au corniţele mai scurte decât urechile (11-12 cm), deoarece, la un anîmplinit, ţapul de viitor trebuie să aibă ţă puşe mai mari, chiar coarne de 4 sau 6 ramuri. în primul rând se scotcei care în loc de ţă puşe n-au decât un fel de butoni. Când este vorba de ţă puşe se cere atenţie deoareceţă puşarul de un an îşi cur ăţă coarnele în iunie. Dacă însă a r ămas în teren un că prior slab f ăr ă să fi fostîmpuşcat la timp, iar acum are 2 ani, el îşi va curaţi corniţele în prima jumătate a lunii mai. Iată deci mijloculde a-i deosebi. în cazul când selecţia începe numai în luna iunie, această deosebire nu se mai poate face.

Dacă gospodarul terenului n-a fost destul de vigilent, iar un ţap, care la un an a avut corniţele de 6-7 cm, areuşit să ajungă la 2 ani, iar acum are corniţe de 15 cm, în formă de ţă puşe depăşind urechile, el va puteaconsidera că este vorba de un ţap de un an, puternic, deşi în realitate este unul de 2 ani, slab.



179

Se mai consider ă suliţari de selecţie: cei care în august încă nu şi-au cur ăţat coarnele. Probabil estevorba de ţapi bolnavi; cei care au cele două ţepuşe de lungime inegală şi mici; cei care în prima jumătate alunii mai au coarnele cur ăţite de păr; cei mai mici la corp decât media. După iernile grele, cerinţele faţă delungimea coarnelor trebuie să fie mai mici. Cei ce efectuează selecţia prin împuşcare trebuie să aibă curaj:este de preferat să se scoată din teren un exemplar de viitor, deoarece paguba poate fi compensată anul viitor,decât să fie lăsat în efectiv un exemplar de calitate inferioar ă, care în anii următori va putea fi identificat maigreu şi ani în şir va ocupa în efectiv un loc pe care nu-1 merită. Pentru a observa mai bine ţă puşele mici,

aşteptăm până ce ţapul se întoarce cu capul spre noi. Selec ţ ia la că priorii de 2 ani trebuie efectuată f ăr ă reţinere, nelăsând ca elemente slabe,

necorespunzătoare să ajungă în categoriile de vârstă mijlocie, când identificarea lor pe teren va fi mai dificilă decât la vârsta de 1 şi 2 ani. în aceste cazuri, vânătorul se va hotărî cu greu să-i împuşte de teama de a nugreşi şi, astfel, vor ajunge până la vârsta de 5-8 ani, ocupând în efectiv locuri ce se cuvin altora de bun ă calitate.

La această vârstă, coarnele că priorului de viitor trebuie să aibă 6 ramuri , iar ramurile pr ă jinilor să fiecel puţin de lungime mijlocie. în consecinţă, sunt consideraţi ţapi de selecţie şi se împuşcă toţi ţă puşarii,furcarii sau ţapii de 6 ramuri, însă cu ramurile scurte, abia schiţate.

Pentru identificare pe teren ajută faptul că ţapii de 2 ani sunt complet nă pârliţi la începutul lui iunie, pecând cei bătrâni mai au ceva păr de iarnă, cel puţin pe gât, din care cauză acesta apare sur.

Ţ apii de 3-5 ani fac parte din categoria de vârstă mijlocie, la care selecţia este mai dificilă, deoarece

vârsta animalului viu de pe teren este greu de apreciat, într-adevăr, orientându-ne atât după mărimeacorpului, cât şi după lungimea şi forma coarnelor, este greu de stabilit dacă un ţap este de 3 ani, dar de viitor,sau este de 5 ani, dar slab. Iată motivul pentru care selecţia trebuie să fie mai intensă la vârsta de 1-2 ani, lacare calitatea este mai uşor de apreciat.

La această vârstă, coarnele de calitate trebuie să aibă pr ă jini relativ groase, având 6 ramuri lungi. Înconsecinţă, sunt de selecţie ţapii cu 4-5 ramuri, cei de 6 dar cu pr ă jini subţiri şi ramuri scurte, cei mici la corpşi suliţarii care au mai r ămas. De reţinut însă că, în ce priveşte calitatea, pe primul loc stă masivitatea şinumai în al doilea rând forma. Cei cu ramuri scurte deci cu coarne simple adeseori reu şesc să bată ţapi cucoarne mai mari, bine ramificate. Acesta este încă un motiv ca ei să fie scoşi prin împuşcare.

Un alt criteriu de apreciere a calităţii unui că prior sunt cilindrii frontali; cei cu diametru mare vor aveaşi coarne groase. Cilindrii frontali cu diametrul mare constituie o prezumţie că ţapul are şi un schelet bine

dezvoltat, deci este un element capabil să dea coarne mari. Din păcate, de acest criteriu ne putem servi numaidupă ce ţapul a fost împuşcat. Totuşi el este util pentru a ne da mai bine seama de calitatea că priorilor dinteren, deci a evita greşelile cel puţin în viitor.

Ţ api de 6 ani şi mai mult. La această clasă de vârstă, în mod normal, n-ar trebui să mai existeexemplare de calitate inferioar ă, dacă în clasele anterioare selecţia s-ar fi f ăcut bine. Ne găsim la vârstaţapilor de recoltă. Se înţelege că, şi la această vârstă, se scot în primul rând exemplarele ale căror coarne nucorespund cerinţelor unor adevăraţi ţapi de recoltă.

Regresul coarnelor nu începe mai devreme decât cu anul al 8-lea sau chiar al 9-lea. Semnele intr ării înfaza de regres sunt: centrul de greutate se deplasează spre jumătatea inferioar ă a pr ă jinilor, acestea că pătândaici o grosime mai mare şi în schimb se subţiază la vârf; pr ă jinile se scurtează, ramurile lor devin şi ele maiscurte.

Calitatea coarnelor de că prior dintr-un teren se exprimă nu printr-un trofeu excepţional apărut, ci prin

numărul coamelor care ar intra în categoria medaliei de aur. Trofeul excepţional poate fi o apariţieîntâmplătoare, când ambii părinţi au condiţii favorabile de dezvoltare în primii doi ani ai vieţii, iarnă uşoar ă,condiţii bune de hrană şi perfectă stare de sănătate înjumătăţea de an, când îi cresc coarnele.

Dintre ţ apii cu un singur corn , nu se consider ă de selecţie cei cărora un com le este rupt din cauzaunui accident (izbitur ă de arbore, luptă între ţapi). Cilindrul frontal fiind nevătămat, ţapul va putea da coarnenormale în anul următor. În schimb, este de selecţie cel cu cilindrul frontal vătămat sau pipernicit, deoareceacesta nu va da niciodată coarne normale.

Coarnele degerate din cauza iernilor cu temperaturi foarte scăzute au vârful sfârâmicios; baza le estetare ca şi a coamelor normale. Nu este bine să fie împuşcaţi, deoarece după căderea acestor coarne, vorapărea altele normale.

Coarnele cu mai multe pr ă jini pot proveni din existenţa unui cilindru frontal în plus, mai mic, în carecaz anomalia este permanentă, iar ţapul trebuie scos; uneori cilindrii frontali sunt normali, dar în timpul

creşterii, când erau în piele şi păr, coarnele au suferit o leziune (lovit în sârmă ghimpată, de o cracă ascuţită etc.) şi în acest caz din cele două pr ă jini se desfac pr ă jini mai scurte. Anomalia este trecătoare, căci după căderea coarnelor, vor creşte altele normale.



180

Cornul a fost vătămat în timpul creşterii, dar a continuat să crească. Cilindrul frontal fiind sănătos,după căderea coarnelor, vor creşte altele normale. Cei cu cilindrul frontal stâng deformat, trebuie împuşcaţi,deoarece ei nu vor da niciodată coarne normale.

Când un corn are mai multe ramuri de 6, f ăr ă a fi inestetic nu pierde din valoare, ci câştigă. E un semnde vigoare.

După actuala formulă de evaluare, ţapii cu deschiderea coarnelor prea mare sau prea mică sunt penalizaţi, pierzând 4 puncte. Ei se lasă în teren dacă au coarne mari şi se extrag dacă au coarne slabe.

Selec ţ ia în stadiul de ied , până la vârsta de 10-11 luni, are mare influenţă asupra calităţii coarnelorcă priorului. Un ied care intr ă în iarnă mic, cu schelet slab dezvoltat, chiar dacă va rezista asprimii iernii, nuva deveni niciodată un animal mare la corp. Pentru viitoarea dezvoltare şi pentru mărimea coarnelor, primiidoi ani din viaţă au o pondere mare. Lipsa de greutate corporală din anul I nu o mai câştigă în anii următori.Cei mai valoroşi iezi sunt cei câte unul la o mamă şi f ătaţi devreme (sfâr şitul lui aprilie sau începutul luimai); de selecţie sunt cei câte trei la o mamă şi unii dintre cei câte doi. în consecinţă, trebuie împuşcaţi ceimai slabi, indiferent de sex, lăsând unul singur la o mamă. Cu cât această eliminare are loc mai devreme, euatât este mai bine. Femelele în plină putere, viguroase au lapte până în noiembrie-decembrie, deci eliminareaunui ied în septembrie-octombrie este binevenită şi din acest punct de vedere, laptele r ămânând în întregimeceluilalt.

Se împuşcă şi iezii f ătaţi târziu, dacă e posibil cu mama lor cu tot, deoarece este probabil că aceasta, şiîn viitor, va f ăta tot târziu. De asemenea, iezii r ămaşi f ăr ă mamă.

Deoarece în octombrie-noiembrie, iezii masculi se pot deosebi de femele, la selec ţie trebuie să seîmpuşte mai multe iede decât iezi şi anume cam 2/3 iede şi numai 1/3 iezi, deoarece pentru masculi perioadafavorabilă de selecţie este la un an, când au corniţe.

Selecţia la femele de căprior este tot aşa de necesar ă ca şi la ţapi. Nu este de conceput să se obţină coarne mari de la iezi proveniţi de la mame slabe. Operaţia este însă mai dificilă, deoarece aici nu suntcoarne.

C ă prioare de selec ţ ie de 1½ ani , în mod normal, n-ar trebui să existe, dacă selecţia în faza de ied a fost bine f ăcută. Dacă totuşi există, se împuşcă cele mai mici dintre cele de aceeaşi vârstă. Identificarea acestoraeste mai uşoar ă când se vede o femelă în vârstă urmată de 2 femele tinere. Scoatem pe cea mai mică la corp.

Dintre că prioarele adulte sunt considerate de selecţie, deci se împuşcă: cele cu părul zburlit, f ăr ă luciu,cele care tuşesc sau au regiunea anusului murdărită, bolnave; cele care, toamna, nă pârlesc târziu, cele

bătrâne, deoarece dau naştere la iezi slabi, cele sterpe sau care fată târziu; în sfâr şit, cele ale căror iezi r ămânmici.Selecţia la capra neagră. Şi la această specie, criteriile pentru selecţia prin împuşcare sunt coarnele şi

starea corporală. în ce priveşte coarnele, se consider ă valoroase cele lungi, cu circumferinţa mare, deschidereapreciabilă a celor două coarne şi încovoiere corespunzătoare a vârfului.

Vânătorii cei mai exigenţi obişnuiesc să clasifice şi coarnele de capr ă neagr ă în 4 categorii de calitate:I/a, I/b, II/a, şi II/b. Pentru cele din categoria I/a, se cer de exemplu minimum 110 puncte C.I.C. Dar, fireasperioasă a caprei negre, care nu permite apropierea de ea la distanţă mică, precum şi coarnele ei relativ mici

pentru distanţa respectivă, fac dificilă aprecierea calităţii după coarne a animalului viu. Din acest motiv, înmod practic, r ămâne ca unic criteriu de selecţie pentru ambele sexe starea fizică şi se împuşcă cele slabe,considerând că ele nu vor da iezi viguroşi. Starea părului şi greutatea corporală servesc la această apreciere.De asemenea, se scot iezii cu coarne anormale. Perioada de selec ţie coincide cu cea de vânătoare şi este 15

septembrie - 15 decembrie.Selecţia la muflon. Regulile generale de selecţie ar ătate la cervide se aplică şi la mufloni. La această

specie însă mai intervin două criterii: culoarea şi obiceiul de a coji. într-adevăr, există numeroase încrucişăriîntre muflon cu oaia domestică, iar consecinţa acestora este schimbarea coloraţiei lânii şi obiceiul de a roadecoaja arborilor. Se vor extrage, indiferent de sex şi vârstă piesele cărora le lipseşte pata deschisă de pe laturacorpului („şeaua") şi care au abdomenul şi picioarele colorate brun, în loc de culoarea normală - alburie. Deasemenea, deoarece prin roaderea cojii arborilor, se cauzează pagube, se vor împuşca toţi care au acest r ăuobicei, chiar dacă ar fi bine dezvoltaţi şi cu coarne frumoase şi mari. Aceşti produşi ai încrucişărilor au şiobiceiul de a behăi din când în când. Se vor împuşca deci în cadrul selecţiei, cei care vor fi auziţi behăind.

La mieii de muflon se împuşcă cei mici, f ătaţi târziu, indiferent de sex. La cei masculi, se vor scoatecei care în septembrie au coarne mai scurte decât urechile, adică de 12 cm. în noiembrie, coarnele normale artrebuii să fie cam de 20 cm.

La berbecii adul ţ i , coarne de valoare sunt cele lungi, groase, cu rază de curbur ă şi deschidere mare şicu vârfurile îndreptate spre exterior . Se împuşcă deci berbecii adulţi ale căror coarne se abat de la acestecaracteristici.



181

Cea mai mare creştere în lungime o au coarnele în primii trei ani. Pentru valoarea trofeelor, ace şti treiani sunt hotărâtori şi abia după trecerea lor se poate şti care va fi calitatea coarnelor în viitor.

Deşi în tinereţe, aprecierea după coarne a calităţii berbecilor este dificilă, aşa încât, la selecţie se potcomite greşeli, totuşi, împuşcarea este necesar ă şi la aceste categorii de vârstă, altfel nu se poate păstra formanormală a piramidei vârstelor, indispensabilă pentru obţinerea unor trofee de valoare.

După vârsta de 5 ani, creşterea în lungime a coarnelor este mică. Totuşi, pentru obţinerea unor coarnemari, vârsta de 8-9 ani este indispensabilă.

La oile de muflon , criteriul de selecţie este mărimea corporală, culoarea, obiceiul de a coji. Şi aici seîmpuşcă cele bătrâne, sterpe, care fată târziu, deci au miei mici în preajma iernii.

Pentru a avea material documentar şi de instruire, este necesar să se păstreze cu grijă toate coarnele dela nucleul de mufloni aduşi în ţar ă.

Selecţia la mistreţi. Este mai dificilă decât la oricare din speciile precedente. Aceasta nu numai dincauza lipsei coarnelor, ci şi a vieţii pe care o duc, în adâncul pădurilor, ieşind la loc deschis mai multnoaptea. Totuşi, o oarecare posibilitate de selecţie există.

Vânătorul doreşte să obţină de la mistreţi colţi cu lungime şi lăţime mare. Pentru aceasta, primacondiţie este ca mistreţul să fie lăsat să atingă vârsta de 7-10 ani. Deci, cât mai mulţi masculi de această vârstă. A doua regulă este să nu se împuşte prima piesă dintr-o turmă de mistreţi, deoarece aproapeîntotdeauna este o scroaf ă cu purcei - conducătoarea cârdului.

La purcei (cei sub vârsta de un an) se constată o mare diferenţă de mărime, chiar dacă ei provin de laaceeaşi mamă. Cei mai mici trebuie împuşcaţi, deoarece, dacă sunt masculi nu vor da colţi mari, dacă suntfemele, vor avea o dezvoltare încetinită, f ătând mai târziu. Cei f ătaţi târziu intr ă mici în iarnă şi pier în iernilegrele. Dar chiar dacă supravieţuiesc, r ămânerea în urmă în creştere, constatată în primul an, nu se mairecuperează în anii următori. Iarna, când se formează turme din mai multe femele cu purcei, se observă diferenţă şi între purceii diferitelor mame. în acest caz, de la mamele cu purcei întârziaţi, se pot împuşca maimulţi, eventual toţi, inclusiv mama, deoarece probabil că aceasta şi în anii următori va f ăta tot târziu; înschimb de la cele cu purcei bine dezvoltaţi, se vor împuşca puţini.

La selecţia de mistreţi, regula de bază este de a se împuşca totdeauna piesa cea mai mică din turmă.Procedând aşa nu greşim. Se cârduiesc în turme femelele tinere cu purceii lor; cele bătrâne cu purcei deobicei nu.

La mistre ţ ii de 1½ ani , regula este aceeaşi: să se scoată totdeauna piesa cea mai mică. Identificarea nu

este prea grea, deoarece iarna, în turmele de mistreţi, se văd trei categorii de vârstă: purceii, mistreţi de 1½ani şi scroafa conducătoare, care de regulă, este mai mare de 1½ ani. Deci, dintre exemplarele de 1½ ani, sescot cei mai mici.

Pentru a obţine mulţi mistreţi cu colţi mari, este nevoie să se realizeze piramida vârstelor , vârful căreiasă fie format din mistreţi de 7-10 ani. Pentru a realiza şi apoi a menţine această piramidă, este nevoie camajoritatea absolută a recoltei anuale să provină, în primul rând, din purcei, apoi din mistreţi de 1½ ani. Sesusţine că prin aceasta se micşorează şi pagubele în culturile agricole, explicaţia fiind aceea că exemplarele

bătrâne, cu greu păr ăsesc pădurea. Dintre scroafele adulte să se scoată prin selecţie cele ce fata târziu sau cele bălţate, ca urmare a

încrucişării cu porci domestici. La ambele categorii, mai întâi se împuşcă purceii. în legătur ă cu aceasta,trebuie ar ătat că aproximativ din ianuarie-februarie, purceii nu mai au nevoie să fie conduşi de mama lor.

Vierii tineri , de asemenea trebuie cruţaţi spre a ajunge la vârsta când pot avea colţi mari (7-10 ani). Se

împuşcă doar cei bolnavi. Părul zburlit este un indiciu de proastă stare sanitar ă. Trebuie menţionat însă că, întoamna celui de al doilea an al vieţii, vierii se despart de cârd, devenind solitari. Prin urmare nu to ţi mistreţiisolitari sunt şi mistreţi bătrâni, deci când vine în goană un singur mistreţ, el trebuie observat bine. în condiţiide lumină favorabilă, colţii pot fi remarcaţi. Se atrage atenţia că şi scroafele bătrâne, în preajma alegeriilocului de f ătat (martie-aprilie), umblă singure. în această perioadă însă nu există pericolul de a greşi,deoarece vânătoarea este închisă.

La mistre ţ ii bătrâni , selecţia nu este posibilă, neavând nici un criteriu de deosebire. Tot ce se poateface este de a împuşca pe cei ce par bolnavi, apoi pe cei şchiopi, bălţaţi. De asemenea, pot fi consideraţi deselecţie şi trebuie împuşcaţi cei ce produc pagube în mod sistematic în culturile agricole. Aceştia pot fiîmpuşcaţi conform Art. 29 din legea vânătorii (103/1996) şi în afara sezonului legal de vânătoare, dar numaicu aprobarea prealabilă a autorităţii publice centrale care r ăspunde de silvicultur ă.

Reuşita selecţiei depinde şi de condiţiile de linişte din terenul de vânătoare. în cele liniştite, mistreţii

ies, în căutarea hranei, seara devreme, iar dimineaţa se retrag relativ târziu, încât pot fi observaţi. Pentruîmpuşcare se aplică metodele pândei la trecători şi puncte de hr ănire. în locurile frecvent cercetate, merită să fie f ăcute observatoare înalte. Tot în terenurile liniştite, oarecare şansă ofer ă şi apropiatul.



182

În ce priveşte goana, alegerea pieselor de împuşcat este posibilă numai când mistreţii vin cu viteză mică. Din acest punct de vedere, bătăile cu câinii nu sunt indicate. Nici gonaşii nu trebuie să facă zgomotmare. Ză pada uşurează alegerea, deoarece silueta se proiectează pe fondul alb.

La alte specii de vânat, nu poate fi vorba de selecţie.

PAGUBE CAUZATE DE VÂNAT ŞI PREVENIREA LOR

Vor fi tratate aici unele aspecte ale pagubelor pricinuite de vânat culturilor forestiere şi agricole.Pagube de acest fel cauzează, în primul rând: cerbul, lopătarul, că priorul, mistreţul, iepurele de vizuină şi cel comun: pagube mai mici produc ursul şi fazanul. Dat fiind că, în ultimul timp, muflonul a fostreaclimatizat la noi, vor fi tratate pe scurt şi pagubele ce pot fi cauzate de acesta.

Felul pagubelor: Cojitul sau roaderea cojii sunt cauzate de cele trei specii de cervide, de muflon şiiepure. Se deosebesc cojit de iarnă şi cojit de primăvar ă, între ele fiind deosebire însemnată, ca efect asupraarborelui, ca frecvenţă şi cauză. Cojitul de iarnă are loc în perioada repausului vegetativ (octombrie-martie);rana produsă pe trunchiul arborelui este mai mică decât la cojitul de var ă, deoarece coaja nu se desprinde, iarcauza este lipsa de hrană şi poate, nevoia de apă, fiindcă prin analiză, în coajă s-a găsit 40-45% apă.

Cerbul roade mai adânc, rana atingând zona cambială, pe când lopătarul muflonul şi că priorul nu atingaceastă zonă. Pe trunchiul arborelui se văd urmele incisivilor. La cojitul de primăvar ă, care începe în lunamai, r ănile produse sunt mai mari, deoarece la această dată a început circulaţia sevei, iar coaja se desprinde

în fâşii lungi (1-2 m). în acest caz nu se poate invoca lipsa de hran ă, deoarece ne găsim în plină perioadă devegetaţie. Cantitatea insuficientă de hrană ar putea fi invocată doar în cazul îngr ămădirii vânatului în anumite puncte din cauza lipsei de linişte în alte puncte. S-ar putea să fie şi obişnuinţa, cojitul de primăvar ă şi var ă,fiind o continuare a celui din iarnă. Din fericire, cojitul de primăvar ă şi var ă este mai rar întâlnit,reprezentând doar 40-60% din cel de iarnă.

Spre deosebire de iepure, care adeseori retează ramurile şi le lasă pe loc f ăr ă a le consuma, cerbulconsumă în întregime coaja pe care o desprinde de pe arbore. Valoarea nutritivă a cojii este egală cu aceea aunei ierbi de calitate mijlocie, deci proprietăţile hr ănitoare ale cojii nu pot fi contestate. Cele mai mari

pagube prin cojire le cauzează cerbul, iar cele mai mici că priorul, care de altfel roade coaja doar în ţarcuri,iar în teren liber numai în ierni foarte grele. Sunt preferate speciile cu coaja netedă, sau tinere înainte deformarea ritidomului. Molidul, frasinul, fagul sunt cojiţi o perioadă mai lungă din viaţa lor, pe când pinul şistejarul, care formează ritidom mai devreme, sunt cojiţi o perioadă mai scurtă.

De exemplu: molidul este cojit până la vârsta de 10-45 ani, fagul între 15 şi 50 ani, pinul între 5 şi 12ani, laricele între 4 şi 8 ani. La molid, cojitul se poate extinde şi asupra r ădăcinilor de la suprafaţa solului, darnumai când cerbul duce mare lipsă de hrană.

Ordinea de preferinţă ar fi: molid, frasin duglas, fag, paltin, brad, stejar, anin, mesteacăn. Fireşte,ordinea poate varia în funcţie de compoziţia arboretelor.

Lopătarul cauzează, prin cojit, pagube mai mici decât cerbul. Chiar şi la cojitul de var ă, în timp cecerbul desprinde coaja în fâşii lungi, lopătarul o roade transversal (în sensul diametrului), ca iepurii. Prefer ă:frasinul, paltinul şi stejarul american. C ă priorul cojeşte rareori arborii, numai în ţarcuri sau pe timp de iarnă grea, şi face r ăni puţin adânci. în schimb el roade puieţii. Iepurele poate face mari pagube prin cojirea

plantaţiilor de salcâm şi de pomi fructiferi. Aceste pagube par a fi direct propor ţionale cu asprimea iernii şi,mai ales, cu grosimea stratului de ză padă. Muflonul nu face pagube mari. Cojesc arborii numai uneleexemplare, care trebuie extrase prin împuşcare. S-a constatat că daune mai mari provoacă exemplarele

provenite prin încrucişarea cu oi domestice. Atât cojitul cât şi roaderea puieţilor sunt rare în terenul liber şimai frecvente în ţarcuri. Dacă tulpina este roasă de jur împrejur, cum fac uneori muflonul şi iepurele,arborele sau pomul se usucă, altfel, rana se închide.

La cojit, vânatul prefer ă tulpinile rupte sau aplecate dar încă verzi, deoarece el poate ţine capul drept, pe când la tulpinile în picioare, trebuie să-1 întoarcă cu 90°.

În ce priveşte cauzele cojitului, deşi ele nu sunt cunoscute complet, totuşi ceea ce se ştie este suficient pentru a se lua măsuri de prevenire sau de micşorare a pagubelor mari. Factorii principali care determină cojitul sunt densitatea efectivului de vânat şi cantitatea de hrană; factorii secundari sunt concentrarea înanumite puncte din cauza lipsei de linişte şi a obişnuinţei. Cerbii care au cojit iarna arbori, continuă să-icojească şi vara. De asemenea, un cerb care are obiceiul de a coji ajuns într-un grup de cerbi poate prin„exemplul" său să-i determine şi pe ceilalţi să cojească.

Până la densitatea de 2,5 cerbi la 100 ha pădure, pagubele prin cojire la bonitatea a II-a sunt mici, după

aceea cresc rapid.De aici s-ar putea trage două concluzii pentru ţara noastr ă şi anume că densitatea nu trebuie să depăşească 2,5 cerbi la 100 ha pădure şi apoi că între 0,5 şi 1,5 cerbi la 100 ha nu este diferen ţă sensibilă în



183

ce priveşte paguba. Aşa fiind categoriile de densitate adoptate în prezent şi anume: 0,50-1,00 la categ. a III-ade bonitate, 1,1-2 cerbi la categ. a II-a şi 2,1-2,5 cerbi la categ. I ar putea fi revizuite plecând de la 1 cerb decateg. a III-a şi ajungând la 2,5 la categ. I.

Intensitatea cojirii este mai mică dacă cerbului i se dă hrană complementar ă.De aici se poate trage concluzia că cerbul cojeşte arborii numai în lipsă de altă hrană. S-ar părea că şi

conţinutul de vitamine din coajă ar fi o cauză a cojitului.Cele de mai sus se refer ă la cojitul de iarnă. Mai puţin lămurite sunt cauzele cojitului de primăvar ă şi

var ă, când lipsa de hrană nu mai poate fi invocată. Aici ar putea fi vorba numai de obişnuinţa de a coji. Suntnecesare cercetări în continuare.

Ursul cauzează pagube la molid şi brad prin cojire şi prin ruperea trunchiurilor arborilor tineri, darnumărul de arbori vătămaţi, dintr-o pădure, este mic, atunci când efectivele se menţin în limite normale.

În ce priveşte amploarea pagubelor cauzate de ur şi vegetaţiei forestiere s-a constatat că acestea sunt de până la 100 ha când efectivele nu depăşesc nivelul optim. Pe măsur ă ce efectivele de ur şi cresc, sporesc şi pagubele, astfel că atunci când populaţia a ajuns să fie mai mare de trei ori faţă de cea normală, pagubele princojiri în arborete se menţin constant la peste 1000 ha anual, ajungând chiar şi la 1300 ha din 200000 ha câtreprezintă suprafaţa pădurilor din aria de r ăspândire. A fost afectată 0,6% din suprafaţa pădurilor în condiţiileunei densităţi de peste 5 ur şi la 1000 ha.

Roaderea puie ţ ilor este cauzată de cerbi, că priori, lopătari, mufloni (în mică măsur ă) şi iepuri. Şi înacest caz, se deosebeşte o roadere de iarnă (octombrie-martie) şi o roadere de primăvar ă-var ă (mai-august).Pot fi roase fie ramuri laterale, fie lujerul terminal, fapt ce determină deformarea temporar ă sau permanentă atrunchiului. La roaderea de iarnă, că priorul caută să-şi completeze hrana, dat fiindcă ramurile conţinsubstanţe nutritive aproximativ în cantitate egală cu a ierbii verzi dintr-o păşune mijlocie. Ele mai conţinvitamine şi apă, ultima atât de necesar ă, iarna, când sursele de apă îngheaţă, iar vânatul consumă hrană uscată. Ordinea de preferinţă, iarna, ar fi: stejar roşu, brad, paltin, frasin, stejar, pin, molid, fag, duglas, anin,mesteacăn. În general sunt preferate foioasele. Aninul şi mesteacănul sunt cele mai puţin vătămate. Preferinţadiferitelor specii de cervide faţă de arbori nu difer ă esenţial. Intensitatea roaderii mai depinde, în afar ă de

preferinţa faţă de anumiţi arbori, şi de densitatea vânatului, de asprimea iernii, de condiţiile de hrană existente şi de vârsta puieţilor.

La o densitate de 6 că priori la 100 ha, la pinul silvestru, puieţii roşi reprezintă abia 3%. În toate acestecazuri este vorba de valori medii la arborete. Se în ţelege că procentele şi preferinţa faţă de arbori pot varia

mult în funcţie de compoziţia şi vârsta arboretelor. Vara, că priorul roade frunze, lujeri, ace de speciir ăşinoase. în raport cu mărimea sa, că priorul face pagube mai mari, prin roadere, decât cerbul. Preferinţa faţă de speciile de arbori şi arbuşti de puieţi în timpul verii nu difer ă mult de roaderea de iarnă. Şi aici foioaselese situează înaintea r ăşinoaselor, cu o singur ă excepţie: laricele, care este puternic atacat vara, pe când iarnaaproape deloc. Conform observaţiilor noastre, în terenurile de cerbi sunt preferate: salcia că prească, socul,

plopul tremur ător şi scoruşul. Bradul este preferat molidului, datorită acelor sale moi. Arborii se refac maiuşor în urma roaderii de var ă, fiind în perioada de vegetaţie.

Rosătura de că prior se deosebeşte de cea a iepurelui prin următoarele: suprafaţa de roadere la iepureeste de regulă piezişă faţă de lungimea ramurii şi netedă, încât pare a fi tăiată cu cuţitul. Ramurile roase, deobicei, se găsesc lângă puietul din care provin, fiindcă numai rareori le consumă; la că prior însă suprafaţa deroadere este perpendicular ă pe lungimea ramurii şi fibroasă, iar ramura r ămasă este de obicei despicată puţinla capăt. Cauza acestei diferenţe rezidă în modul cum rod cele două specii: iepurele având dinţi incisivi în

ambele maxilare, roade cu uşurinţă; că priorul neavând incisivi decât în maxilarul inferior, poate rupe numairamuri subţiri în timp ce pe cele groase le prinde între molari, le striveşte şi le rupe. Ramurile suntconsumate.

Acolo unde, în aceeaşi pădure, se găsesc diferite specii de cervide, deosebirea între pagubele cauzate dediferitele specii se poate face numai după înălţimea la care a avut loc rosătura. Astfel: că priorul roade la oînălţime de 0,7-1,20 m, pe când, cerbul roade, de regulă, la 0,90-1,00 m maximum 1,50 m. În cazuri de criză de hrană sau când e vorba de o specie de arbori deosebit de căutată, ambele specii se ridică pe picioareledinapoi ca să ajungă la o înălţime mai mare (1,50 m la că prior şi 2,50 m la cerb). Uneori, ca să poată roadefrunzele, cerbul încalecă arborii şi îi apleacă. în pădurile suprapopulate cu cervide, în timpul sezonului devegetaţie, frunzele sunt roase de vânat pe o înălţime de circa 2-2,50 m de la sol. Faptul că frunzişul era ros,deşi alături la 50-100 m erau linii parcelare cu iarbă şi trifoi, dovedeşte că frunzele de arbori sunt o hrană indispensabilă pentru cervide, oricât de bogată ar fi hrana erbacee.

În ce priveşte felul şi cuantumul pagubelor cauzate de lopătar, acestea se situează între cele pricinuitede cerb şi că prior.

Asupra pagubelor cauzate, prin roadere, de către vânat se fac şi următoarele menţiuni:



184

-

Roaderile de iarnă sunt mai intense în lunile ianuarie-februarie, când gerul şi ză pada sunt mai mari.-

Iepurele numai în mod excepţional roade arborii înainte de căderea ză pezii, dar pe măsur ă ce stratulde ză padă se îngroaşă, iar gerul se înteţeşte, rosăturile se intensifică, încât unii puieţi sau lăstari de salcâmfiind roşi pe toată circumferinţa, trebuie recepaţi.

În caz de lipsă de hrană, pot fi roase şi specii de arbori mai puţin căutate, care în amestec cu specii preferate n-ar fi atinse. Ele sunt considerate drept hrană de necesitate, spre deosebire de speciile preferatecare constituie hrana naturală.

-

Cerbul, roade ramuri mai groase decât că priorul.-

Cunoaşterea înălţimii la care roade fiecare specie este necesar ă pentru protejarea individuală aarborilor (înălţimea tratării trunchiurilor cu substanţe chimice).

-

Datele din literatura str ăină, cu privire la preferinţa faţă de speciile forestiere, ar trebui verificate încondiţiile ecologice şi de vegetaţie din ţara noastr ă, deoarece ar putea exista deosebiri însemnate.

-

Sunt necesare măsuri de protecţie a puieţilor contra roaderii din timpul verii atunci când speciile preferate de vânat ca: frasinul, paltinul, bradul, stejarul roşu sunt plantate pe o suprafaţă mică în mijloculunor arborete de vârstă mijlocie, f ăr ă subarboret, deci sărace în hrană.

- Iepurele prefer ă salcâmul, păducelul (gherghinarul), pomaceele. Pagube cauzate prin curăţirea coarnelor de piele şi prin lovirea arborilor cu coarneleAstfel de prejudicii produc numai cervidele şi au loc în două perioade distincte din ciclul anual de

viaţă: când coarnele se cur ăţă de pielea care le-a îmbr ăcat şi în timpul împerecherii când masculul estenervos, izbeşte cu coarnele arborii, îi rupe sau r ăneşte. Cele două feluri de vătămări se aseamănă ca efect, darse deosebesc ca moment şi ca mobil (cauză). Vătămările datorită cur ăţitului coarnelor se produc în momentulcând pielea care acoper ă coarnele se necrozează şi începe să cadă. Masculul, prin frecarea coarnelor dearbori, gr ă beşte acest proces care are loc, la cerb în iulie-august, la lopătar în august-septembrie, iar lacă prior în martie-aprilie. Unele exemplare îşi cur ăţă coarnele ceva mai devreme sau mai târziu decât epocilemenţionate, dar acestea sunt excepţii. Vătămările cauzate prin frecarea arborilor în momentul când cade

pielea de pe coarne sunt mici. Frecarea este mai uşoar ă, probabil din cauză că operaţia este dureroasă, pieleanefiind complet necrozată; ea însă continuă şi după cur ăţire, de data aceasta pentru a da coarnelor o culoareînchisă în urma atingerii de coaja arborilor, de plante şi chiar de pământ. De asemenea, se continuă prinfrecarea vârfurilor ramurilor de arbori ca să le şlefuiască (ascută), aceasta fiind faza finală a cur ăţirii; ea secaracterizează prin mai multă violenţă.

În timpul boncănitului, cerbul este nervos, loveşte cu coarnele arborii tineri, tufele, rupându-le crengilelaterale şi chiar vârful. Vătămări se mai produc şi prin lovirea arborilor cu coarnele, prin mişcări în sus şi jos,înţepându-i, zgâriindu-i cu ramurile ochiului cele de gheţuri şi cele mijlocii. Cerbul r ăscoleşte cu coarnele şi

pământul. Aceste vătămări durează în toată perioada boncănitului cerbului şi lopătarului şi uneori şi după aceea, dar cu mai puţină violenţă.

La că prior, vătămările cauzate prin cur ăţirea de piele şi frecarea de arbori şi plante pentru a le colora cusucul acestora nu se deosebesc de cele cauzate în perioada împerecherii deci vor fi tratate împreună. Pentrucur ăţirea şi frecarea coarnelor, că priorul alege tulpini în vârstă de 5-10 ani, în nici un caz mai tinere de 2 ani,cu diametrul nu mai mare de 3 cm, deoarece trebuie să intre între coarne; tulpinile trebuie să prezinteelasticitate la apăsarea cu coarnele şi să aibă coaja netedă. Prefer ă arborii crescuţi rar sau la margine demasiv. Se pare că mirosul aromatic îl atrage, de unde preferinţa faţă de duglas şi larice. La că prior, ordineadescrescândă a preferinţei ar fi: larice, duglas, tei, anin, plop, frasin, pin, brad, molid, stejar, fag, paltin,

mesteacăn. Preferinţa la cerb este asemănătoare, cu deosebirea că, la munte, propor ţia speciilor este alta.Pagubele provocate prin frecarea coarnelor şi prin lovire sunt incomparabil mai mici decât cele prin

cojire şi roaderea puieţilor. Măsuri de protecţie sunt greu de luat, căci nu se poate şti cu siguranţă care anumearbore va fi ales de cervide, pentru acest scop.

Pagube cauzate de vânat în terenul agricol, livezi, vii şi culturi de legumePrejudiciile variază mult în funcţie de specia de vânat.Cerbul, fiind localizat în ţara noastr ă, mai cu seamă în regiunea muntoasă unde sunt puţine terenuri

agricole, cauzează pagube neînsemnate. Doar în regiunile de dealuri şi câmpie din Transilvania şi Banat seînregistrează pagube în culturile de porumb şi ovăz, precum şi în livezile de pomi situate lângă păduri prinroadere şi prin frecarea coarnelor. în alte ţări însă unde densitatea populaţiei de cerbi este mai mare decât lanoi şi unde cerbii tr ăiesc şi în pădurile de şes, printre terenurile agricole, stricăciunile sunt mai mari şiconstau din ruperea, consumarea şi călcarea plantelor. Prefer ă ovăzul în curs de coacere, căruia îi mănâncă

paniculul, de asemenea cerealele de toamnă al căror spic nu are ţeapă (grâu f ăr ă ţeapă); secara o consumă numai pe vreme umedă când spicul este moale. Orzul nu-1 atacă din cauza ţepilor. Din acest motiv serecomandă ca la marginea pădurilor, în puncte periclitate, să fie semănat orz. Roade frunzele şi tulpinile de



185

sfeclă şi cartofi, dar la acestea mai mult strică decât mănâncă. Fiind animal greu, cauzează stricăciuni şi princălcarea culturilor şi tasarea solului.

Lopătarul cauzează pagube asemănătoare cu ale cerbului, dar mai mici. Roade pomii, calcă semănăturile, mai cu seamă în anii când ghinda şi jirul lipsesc, încât este nevoit să iasă mai des la câmp.Faptul că iarna şi primăvara tr ăieşte în cârduri face ca paguba să fie sensibilă.

Căpriorul dăunează livezilor de pomi şi culturilor agricole. Roade vârfurile şi ramurile pomilor şi îşifreacă coarnele de pomii tineri, pagubele fiind şi mai mari în iernile grele şi la pomi pitici. Prefer ă mărul şi

cireşul şi mai puţin prunul şi părul. Vara şi toamna rareori face stricăciuni. Cojeşte foarte rar, şi numai îniernile grele, preferând merii tineri. Roade trandafirii, fasolea, varza, mazărea. în culturile ce cereale,

pagubele nu sunt mari, deoarece că priorul nu paşte la rând, ci rupe de ici de colo câte un fir. Oarecare pagube poate cauza prin alergat şi prin culcatul în lanuri.

Pentru protejarea culturilor se pot aplica, după caz, măsuri mecanice şi chimice. Fiecare din ele se poate aplica pe suprafaţă sau individual, alegerea procedeului depinzând de situaţia locală. Protecţia pesuprafaţă se caracterizează prin faptul că acţionează pe o suprafaţă întreagă cultivată (construirea unui gard);cea individuală prin faptul că puieţii de pădure sau pomii fructiferi expuşi vătămării se protejează fir cu fir.Fiecare din aceste procedee are avantaje şi dezavantaje. în aceeaşi pădure, se pot aplica amândouă, fiecare în

parcela în care este indicată. Dacă densitatea vânatului este mai mare decât cea optimă, protecţia pe suprafaţă prin gard este necesar ă; dacă însă densitatea optimă nu este depăşită, protecţia individuală este maieconomică. Gardul ofer ă o protecţie deplină dacă este bine construit, dar prezintă dezavantajul că estecostisitor şi că împiedică vânatul de a ajunge la hrana care se găseşte între speciile protejate. Aceasta seiroseşte, iar capacitatea biogenică a terenului scade. Costul pe unitatea de suprafaţă protejată este cu atât maimare cu cât suprafaţa împrejmuită este mai mică şi se îndepărtează mai mult de forma circular ă. Princonstruirea de garduri în jurul plantaţiilor din păduri sau pe marginea pădurii, se schimbă trecătorilevânatului. De asemenea nemaiavând acces la hrana din por ţiunea împrejmuită, vânatul este nevoit să-şi cautealte por ţiuni de păşunat. Prin urmare, paguba va fi deplasată în altă parte, dar nu evitată. Vânatul mare,încercând să sar ă peste împrejmuire pentru a ajunge la hrană (specii moi, iarbă, buruieni) se poate accidenta.Totuşi, gardul este necesar în unele cazuri şi anume:

- când efectivul este mai mare decât cel optim, adică nu s-a procedat la reducere;- când într-un arboret des de mare întindere, deci sărac în hrană, există o plantaţie, vânatul, în mod

obligatoriu se va aglomera aici la hrană, chiar dacă densitatea cervidelor ar fi mai mică decât cea optimă;

-

ând numărul puieţilor este mare la ha deci protejarea individuală este costisitoare;-

în culturile forestiere foarte valoroase;-

când pe aceeaşi suprafaţă de pădure se produc pagube mari, atât prin cojire, cât şi prin roaderea puieţilor;

- când la prejudiciile cauzate de cervide se adaugă cele ale iepurilor sau iepurilor de vizuină;- pentru protecţia livezilor de pomi şi a gr ădinilor de zarzavat.Pentru orientare, este necesar să se facă un calcul comparativ, al costului prin împrejmuire şi prin

protecţia individuală. în terenuri cu densitate de vânat moderată, gardul va fi necesar rareori. Gardul cuînălţimea de 1,90 m pentru cerb, 1,80 m pentru lopătar şi muflon, 1,50 m pentru că prior şi 1 m pentru mistreţ şi iepure asigur ă protecţie deplină. De regulă însă este eficient chiar şi când înălţimea este cu 20-30 cm maimică. Materialul din care se construieşte gardul va fi acela care, la aceeaşi durată şi eficienţă, este cel maiieftin. La munte, unde manelele se valorifică cu greutate, se poate construi contra cerbilor un gard din

manele puse orizontal pe stâlpi la 3-4 m distanţă; la câmpie, unde materialul lemnos este mai scump, se poateface împrejmuire din sârmă şi anume:

- Pentru că prior şi iepure: plasă de sârmă de 1,2 m înălţime, cu ochiuri hexagonale cu dimensiunilede5-6 cm, iar grosimea firului de 1,4 mm; peste acestea 2-3 fire de sârmă lisă de 3-4 mm, aşa caînălţimea totală a gardului să fie de 150-160 cm. Numai în regiuni unde, de obicei, iarna, stratul deză padă este gros, estenecesar ă o înălţime a gardului de 170 cm. Diametrul stâlpilor va fi de 8-10 cm.

-

Pentru cerb, nu este nevoie de plasă de sârmă; ajung şi fire de sârmă netedă sau ghimpată fixată pestâlpi, la distanţă de 20-25 cm pe înălţimea de 1 m de la sol şi de 30-35 cm în rest (fig. 266). Firele orizontalese leagă între ele prin fire verticale, din metru în metru cu sârmă de 1,5-2 mm, pentru a forma dreptunghiuri.Când pe aceeaşi suprafaţă există şi că priori, se construieşte un gard pentru ambele specii.

- Contra mistre ţ ilor, împrejmuirea nu trebuie să fie înaltă, deoarece aceştia nu sar peste gard, ci caută să treacă prin el sau pe sub el. Un model de gard indicat este cel din plasă de sârmă având înălţimea de 1 m, iar

deasupra o pr ă jină orizontală de lemn. Un alt tip mai ieftin constă din: stâlpi aşezaţi la 4 m distanţă, iar de lasol în sus, 4 fire de protecţia pădurii contra cerbului sârmă ghimpată la distanţă de 10-20 cm, iar în rest fire la30 cm distanţă, toate legate vertical, din metru în metru, cu fire de sârmă sau cu pari scur ţi. Orice gard, de



186

orice tip, trebuie controlat să nu fie spart. La gardul din plasă de sârmă f ăcut contra mistreţilor, se îngroapă la bază un fir de sârmă ghimpată, pentru a împiedica ridicarea gardului cu botul.

- Un tip de gard ieftin contra că prioarelor şi iepurilor pentru condiţiile din ţara noastr ă în terenurilede vânătoare de la câmpie este cel ar ătat în figura 267, confecţionat din deşeuri şi livrat în panouri câte3-4 m. Se montează pe stâlpi.

Împrejmuirea electrică se compune din fire electrice str ă bătute de curent. în ţara noastr ă, împrejmuireaelectrică ar putea fi rentabilă numai în apropierea localităţilor electrificate. Vânatul ajungând la gard este

curentat şi se îndepărtează. Acest mijloc de protecţie nu se recomandă pentru culturile forestiere, deoarececrengile care cresc ating firele şi produc deranjamente. El este însă util pentru protecţia terenurilor agricolecontra mistreţilor.

Protecţia pe suprafaţă se mai poate face şi prin împrejmuirea suprafeţei de protejat cu o sârmă de carese leagă cârpe îmbibate cu substanţe r ău mirositoare care îndepărtează vânatul. Nu asigur ă totdeauna o

protecţie completă.Efecte temporare de apărare contra vânatului se pot obţine şi prin mijloace acustice şi mecanice, în

sensul că se pun obiecte care se mişcă la bătaia vântului. După un timp însă vânatul se obişnuieşte cu ele.Cerbul se sperie mai puţin decât că priorul.

Protec ţ ia individual ă a puie ţ ilor sau arborilor se poate face prin mijloace chimice sau mecanice.La protecţia prin mijloace chimice, puieţii sau arborii se ung sau se stropesc cu substanţa respectivă. Se

tratează cu substanţe chimice fie coaja, fie lujerii. Condiţia este ca substanţele chimice să fie eficiente contra

vânatului, dar să nu dăuneze plantei protejate. O altă condiţie este să dureze cel puţin 7 luni (din septembrie până în aprilie), când este vorba de lujeri şi câţiva ani, când obiectul protecţiei este coaja. Se mai cere să fieieftine şi să poată fi împr ăştiate prin stropire. Frecvent utilizat este un preparat pe bază de gudron, ieftin şi curemanentă suficientă.

Substanţele chimice de combatere acţionează asupra mirosului, gustului, pipăitului şi văzului vânatului,dar ele au şi un efect mecanic, dacă substanţa se depune pe plantă într-un strat gros, aspru. în legătur ă cuefectul substanţelor chimice asupra vânatului sunt de reţinut: când hrana lipseşte, vânatul va mânca şi plantetratate. Când densitatea vânatului este mai mare decât cea normală, aceste substanţe au efect slab sau nul.

Substanţa chimică protectoare poate fi aplicată pe arbori, manual, sau cu perii, fie cu o pompă.Combaterea roaderii puieţilor se face nu numai cu preparate pe bază de gudron, ci şi cu diferite alte

produse, care par a fi mai bune, deoarece cele pe bază de gudron sunt suficiente contra că prioarelor, darineficiente contra cerbilor, şi de aceea sunt treptat înlocuite.

Repelenţii 1, 2 şi 3, experimentaţi de Institutul de cercetare pentru silvicultur ă, deşi au în compoziţiegudron, nu sunt acizi şi deci nu atacă scoar ţa arborilor şi pomilor fructiferi. Aceste preparate pot fi folositeatât la foioase cât şi la r ăşinoase.

Tratarea puieţilor prin stropire cu pompa este mai avantajoasă atunci când la hectar este un număr marede puieţi; dacă numărul este mic, atunci este mai bine să fie unşi cu bidineaua. Şi într-un caz şi altul,eficienţa depinde de grosimea stratului aplicat.

Există tratare de iarnă şi de var ă. Tratarea puieţilor cu substanţe chimice împotriva roaderii lujeruluiterminal, se face din septembrie până în noiembrie. Se unge numai partea superioar ă, adică lujerul terminal.Operaţia este bine să fie f ăcută pe timp uscat şi nu prea rece. Timpul umed scurtează eficienţa, iar vremearece îngreunează munca. Tratarea de var ă se face în martie-aprilie şi se repetă din 4 în 4 să ptămâni, deoarecelujerii cresc continuu.

Lujerii de var ă sunt mai sensibili decât cei de iarnă, deci preparatele trebuie să fie diluate ca să nu fie

dăunătoare. Tot din cauză că lujerii de var ă sunt mai fragezi, produsul chimic nu poate fi aplicat cu peria, cinumai prin stropire.

Contra cojitului, trunchiurile de arbori se tratează prin ungere, nu prin stropire.Substanţa se aplică pe trunchi, începând de la 20-30 cm de la sol până la înălţimea impusă de specia de

vânat, într-un strat de 1-3 mm. Efectul trebuie să dureze cel puţin 3 ani, dar el este eficient şi 7 ani.Contra frecării coarnelor, mijloacele chimice nu sunt eficiente.Dintre mijloacele mecanice de apărare individuală se enumera:-

legarea de jur împrejurul pomilor fructiferi a unor coceni de porumb sau tulpini de floarea-soarelui;- înf ăşurarea coroanei şi tulpinii puieţilor sau pomilor cu o plasă de sârmă având ochiuri suficient de

mici, 38-40 mm, încât că prioara să nu poată introduce botul prin ele;-

contra cojitului, implantarea în imediata apropiere a tulpinii a 3 pari legaţi între ei cu laţuri;- legarea unor ramuri prin 3 inele de sârmă şi aplicarea lor pe puiet, fie de jos în sus, fie de sus în jos; în

ambele cazuri, crengile acoper ă trunchiul şi îl apăr ă contra cojitului;-

zgârierea cojii speciilor cu coajă netedă, încât să devină aspr ă şi deci să nu o mai roadă. Operaţiatrebuie f ăcută aşa ca să nu se ajungă la zona cambială;



187

-

contra frecării coarnelor că priorului, se pot pune împrejurul trunchiului vârfuri de molizi uscaţi, decicu crengi tari sau ramuri legate, care să jeneze ţapul când ar vrea să-şi frece coarnele.

Se pot imagina şi alte mijloace de protecţie mecanică, dar acestea sunt mai costisitoare decât tratareachimică. De aceea ele se aplică la pomii fructiferi, iar la arbori numai la cei deosebit de valoroşi.

Tratarea individuală are avantajul că vânatul are acces la hrana existentă între tulpinile protejate.Modul de protejare chimică a plantelor lemnoase depinde de specia de vânat, de specia şi mărimea

arborelui şi de preparatul chimic.

Îmbunăt ăţ irea condi ţ iilor de hrană în timpul verii, prin culturi speciale, şi mai ales în timpul iernii, prin hrana complementar ă, este a treia măsur ă pentru prevenirea pagubelor.

Uneori, pagubele nu sunt cauzate de densitatea prea mare, ci de concentr ări de vânat, care la rândul lor provin din lipsa de linişte şi neuniforma repartizare a hranei în teren, deci a compoziţiei şi structuriiarboretelor.

Oricât s-ar reduce efectivul, pagubele cauzate de vânat nu vor putea fi evitate, în totalitatea lor; chiardacă la 1000 ha pădure s-ar găsi un singur cerb, în loc de 15-25 cât ar fi normal chiar şi atunci el va vătămaun număr oarecare de arbori, deoarece cur ăţirea coarnelor şi şlefuirea vârfurilor lor sunt acte legate de ciclul

biologic anual; chiar la o densitate de cerbi mică, ei tot ar putea cauza pagube în anumite por ţiuni însorite şicu hrană multă, unde se adună pentru iernat. în anii de secetă şi de lipsă de ghindă şi jir, mistreţii parcurgdistanţe mari în căutare de hrană (chiar 40-50 km) şi pot cauza pagube prin râmatul fâneţelor.

Totuşi, luându-se măsurile indicate, pagubele cauzate pot fi reduse şi suportabile din punct de vedereeconomic. Nu trebuie să se piardă din vedere faptul că şi vânatui este un element al comunităţii de viaţă -

pădure sau câmp - că el are o valoare atât economică cât şi estetică, deci trebuie păstrat. Pentru rezolvarea problemei pagubelor cauzate de vânat pădurii şi sectorului agricol, este necesar ă înţelegere de ambele păr ţi.

STABILIREA DESPĂGUBIRILOR PENTRU PAGUBELE CAUZATE DE VÂNAT

Este de dorit ca gospodarii terenurilor de vânătoare, pe de o parte, şi cei ai câmpului şi pădurii, pe dealtă parte, să-şi conducă gospodăriile respective astfel încât să nu fie nevoie de acordarea de despăgubiri.Agricultorul şi silvicultorul doresc culturi reuşite, iar nu bani pentru cuantumul daunei. Pagubele repetate şimari, produse în cursul anilor, creează o aversiune a populaţiei faţă de vânat. Acest lucru este dăunător,deoarece gospodăria vânătorească, pentru a prospera, are nevoie de sprijinul populaţiei. Conflictele vor puteafi evitate dacă vânătorii vor aplica măsurile de prevenire a pagubelor, iar agricultorii şi silvicultorii îşi vor

proteja culturile în limita cheltuielilor suportabile din punct de vedere economic.Modul de acordare a despăgubirilor se reglementează prin legi. în ţara noastr ă, prin Art. 15 din Legea

103/1996 se reglementează r ăspunderea privind pagubele produse de vânat, precizându-se că autoritatea publică centrală care r ăspunde de silvicultur ă şi Ministerul Agriculturii sunt obligate să elaboreze normeconcrete privind protecţia culturilor agricole, silvice şi a animalelor domestice împotriva pagubelor care potfi cauzate de vânat.

Câteva norme procedurale şi reguli tehnice recomandate în legătur ă cu stabilirea pagubelor în culturileagricole şi cu acordarea despăgubirilor:

Partea despăgubită este obligată, ca într-un termen de 3 zile de la data când a luat sau ar fi putut luacunoştinţă de comiterea pagubei, să cear ă, în scris, constatarea pagubei şi acordarea de despăgubiri.Despăgubirile se stabilesc de către o comisie compusă din: reprezentantul administraţiei publice locale,

împuternicitul gestionarului fondului de vânătoare şi persoana păgubită, încheindu-se în acest scop un actconstatator. R ăspunderea civilă pentru paguba cauzată de vânat, revine gestionarului fondului de vânătoare şi pentru cele cauzate de vânatul din speciile strict protejate, autorităţii publice centrale care r ăspunde desilvicultur ă, în măsura în care nu şi-au îndeplinit obligaţiile privind prevenirea şi limitarea produceriiacestora şi numai în condiţiile în care deţinătorul bunurilor astfel prejudiciate face dovada îndepliniriiobligaţiilor ce îi revin pentru paza acestora.

Cu ocazia deplasării pe teren a comisiei recomandăm să se aibă în vedere următoarele:-

în primul rând se stabileşte dacă paguba este cauzată de vânat şi nu de animale domestice.-

în cazul când paguba este cauzată de vânat se stabileşte dacă prejudiciul este mai mic sau mai mare de50% din recolta scontată. Dacă este mai mare, se propune semănarea din nou, fie cu aceeaşi plantă, fie cualta, potrivită sezonului; dacă dauna este mai mică, atunci se măsoar ă suprafaţa pe care s-a produs dauna,întocmindu-se o schiţă care va fi anexată actului de constatare. Aceasta este prima fază.

După aceasta se amână constatarea reală a pagubei până înainte cu 1-10 zile de strângerea recoltei.Aceasta, deoarece cultura se poate reface în parte. La faza a doua a constatării, se stabileşte prin apreciere -dacă păr ţile sunt de acord - sau prin măsurare şi cântărire - dacă ele nu au căzut de acord - cu cât este mai



188

mică recolta de pe suprafaţa dăunată, în comparaţie cu cea de pe suprafaţa neatinsă de vânat. Pentru a obţinerezultate cât mai exacte se recomandă să se procedeze prin pieţe de probă, judicios amplasate şi în numărsuficient.

Stabilirea pagubei înainte de recoltare este cu atât mai indicată cu cât anii agricoli pot fi mai buni saumai r ăi. De asemenea, este necesar să se ştie dacă nu cumva au intervenit alte cauze care au dus la scăderearecoltei, cum ar fi grindina. La plantele pr ăsitoare, stabilirea cantităţii pagubei este mai uşoar ă, deoarece se

pot număra firele sau cuiburile distruse (cartofi, porumb), pe când la păioase ar fi nevoie de treierat şi

cântărit. Cantitatea recoltei de pe suprafaţa dăunată se compar ă apoi cu cea de pe lotul nedăunat. Se scadcheltuielile de recoltare şi transport pentru recolta lipsă.

La această operaţie se cere discernământ, deoarece cei păgubiţi sunt înclinaţi spre exager ări. Faptul seexplică oarecum prin aceea că a doua zi după ce vânatul a intrat în cultura respectivă, aspectul acelei culturiimpresionează, putându-se trage concluzia unei pagube mai mari decât este în realitate. De exager ări ne

putem feri prin măsur ători, stabilind limitele şi suprafaţa parcursă de vânat şi apoi procentul daunei.Exemplu: cultura de porumb are suprafaţa de 10 ha, dar din aceasta vânatul a str ă bătut doar 2 ha, iar pe

cele 2 ha paguba este de 30%, deci efectiv 0,6 ha.Socotim că pentru produsele recoltate şi încă netransportate de pe câmp nu este cazul să se acorde

despăgubiri.Legile ţărilor în care procedura este stabilită, prevăd că cel dăunat nu are dreptul să se adreseze direct

justiţiei, ci mai întâi, este obligat să se supună procedurii de mai sus şi numai în cazul când păr ţile nu s-auîmpăcat, se va sesiza justiţia.

La pagubele cauzate de mistreţ, prin râmat, în păşuni şi fâneţe, începând din septembrie până în aprilie,despăgubirea constă din cheltuielile de semănat, gr ă pat şi tăvălugit.Pentru pagubele comise de vânat în păduri, nu sunt criterii sigure de evaluare.

în general, în problema despăgubirilor cauzate de vânat, atât sectorul agricol cât şi cel silvic ar trebui să aibă în vedere că vânatul are o valoare nu numai economică, ci şi una estetică şi că el face parte din

biocenoza pădurii şi a câmpului.

MODUL DE TRIMETERE A PROBELOR PENTRU ANALIZĂ

-

La ivirea de cazuri mortale, este necesar ă trimiterea de probe pentru analiză, în scopul stabiliriicauzelor mor ţii.

-

Probele se vor preleva împreună cu medicul veterinar din zonă, care va fi invitat verbal, dar şi printr-oscrisoare oficială să ia notă de identificarea unui animal sălbatic, găsit mort din cauze necunoscute. în situaţiaextremă, când medicul nu poate da curs solicitării, se va proceda la prelevarea unor probe ce vor fi trimise lacel mai apropiat laborator sanitar veterinar.

-

Pentru ca probele să fie complete şi să nu sosească alterate, este necesar să fie respectate următoareleîndrumări:

-

Se trimit toate organele interne: plămânii cu beregata, stomacul cu esofagul, intestinul subţire şi celgros, ficatul şi vezica urinar ă, organele genitale, rinichii, inima cu vasele. La cervide, capr ă neagr ă şi mistreţirecoltaţi în focare de infecţie se va expedia numai jumătate din ficat şi anume partea cu fierea şi jumătate din

plămâni, împreună cu beregata; la cele găsite moarte, aceste organe vor fi trimise întregi.-

Când avem de-a face cu cadavre găsite pe teren, dacă este vorba de un animal mic, va fi expediat

întreg; dacă este mare se va trimite un os cu măduvă, nedeschis la capete şi conservat în sare. Restulorganelor se pot conserva astfel: în timpul iernii, în sare, iar pe timp călduros, se prepar ă o soluţie din o parteformol şi 6-8 păr ţi apă. Cu această soluţie se stropesc bine toate organele, apoi se ambalează în hârtie deîmpachetat şi se introduc în pungi de material plastic sau, în lipsa acestora, în pungi cu hârtie groasă şi seleagă bine la gur ă. Punga sau pachetul cu material pentru analiză se trimite însoţit de o etichetă cuurmătoarele date: specia de vânat, sexul, modul de recoltare (împuşcat, prins cu capcana, otr ăvit, găsit mortdin alte cauze; se arată cauza mor ţii, dacă se cunoaşte), data recoltării, fondul de vânătoare şi punctul unde afost recoltat; vegetaţia din punctul de recoltare (pădure, păşune, cultur ă de porumb, grâu etc). Se va menţionadacă în fondul respectiv se practică păşunatul sau nu; constatări diverse. Apoi, obligatoriu, se va înscrieadresa trimiţătorului probei pentru ca, în caz de nevoie, să i se poată cere lămuriri suplimentare.

- Pentru cunoaşterea stării sanitar-veterinare a vânatului, se recomandă trimiterea la adresa menţionată,spre analiză, în fiecare an, în sezonul de vânătoare, organelor interne de la cel puţin două animale dintre

speciile de vânat importante şi frecvente: iepure, că prior, mistreţ şi carnasiere sălbatice.



189

PLANUL DE RECOLTARE A VÂNATULUI

- Ca şi în alte sectoare economice, şi în gospodărirea vânatului, este necesar să se ştie din timp, cu precizie, pe ce producţie se poate conta în anul ce urmează. Acest lucru interesează atât sub raportulîndeplinirii planului privind carnea şi blănurile de vânat, cât şi în legătur ă cu posibilităţile de practicare avânătorii - obiectul principal al activităţii cinegetice. în afar ă de acestea, modul de întocmire şi îndeplinire a

planului de recoltare a cervidelor are o puternică influenţă asupra calităţii trofeelor. De aceea este necesar ca

cei ce activează în sectorul cinegetic să cunoască data şi modul de întocmire a planului de recoltare, carevariază în funcţie de specia de vânat.- Pentru cele trei specii de cervide, planul se întocmeşte la 1 aprilie, deoarece la această dată, se

cunoaşte efectivul de bază. într-adevăr, iarna care face victime mai multe sau mai puţine, în funcţie deasprimea ei, practic, a trecut, iar noua generaţie de

-

viţei sau iezi va apare abia după 1-2 luni, deci în acest moment pe teren se găseşte numai efectivul de bază, adică cel de reproducţie. La cervide, progenitura este supusă la mai puţine fluctuaţii de la f ătat până toamna, decât la vânatul mic, deci cunoscând efectivul de reproducţie, putem calcula, cu suficientă precizie,câţi pui vor r ămâne în viaţă până toamna sau primăvara, deci cât de mare va fi recolta.

-

Nu acelaşi lucru se petrece la vânatul mic. Puii acestora fiind foarte sensibili la precipitaţii şitemperatur ă, mai ales în lunile mai şi iunie, dau naştere la fluctuaţii mari (100-400%), numărul de pui r ămaşiîn viaţă putând fi cunoscut numai toamna. Deci, şi planul de recoltare la acest fel de vânat se definitivează

numai în ultimele 15 zile înainte de începerea sezonului de vânătoare.-

Fie că este vorba de vânat mare, fie de vânat mic, la întocmirea planului de recoltare trebuie să se ţină seama de faptul că nu trebuie slă bită capacitatea de producţie cantitativă şi calitativă a terenului de vânat, ci,dimpotrivă, să se mărească. Aceasta este o regulă de bază. Pentru aceasta, prima condiţie este să se cunoască,cât mai precis posibil, efectivul de vânat de pe teren la 1 aprilie - efectivul real - iar, a doua, s ă se ştie careeste efectivul optim la speciile de vânat importante din acel fond. Dacă efectivul real este mai mic decât celoptim, înseamnă că se va putea recolta numai o parte din sporul acelui an, lăsând restul să se adauge laefectivul de reproducţie; dacă efectivul real este egal cu cel optim, sporul anual se va recolta în întregime; înfine, dacă efectivul real depăşeşte pe cel optim, va trebui să treacă la o micşorare a efectivului de reproducţie,deci recolta va fi mai mare decât sporul anual. Rezultă de aici marea importanţă pe care o are evaluareaexactă a efectivului de vânat. La vânatul mic ne mulţumim cu stabilirea numărului; la cervide însă aceasta nueste suficient. Trebuie să cunoaştem şi propor ţia sexelor, categoriile de vârstă şi calitatea coarnelor.

-

Pentru a putea gospodări raţional un teren de cervide pe baza piramidei vârstelor, trebuie să existe odensitate minimă care este, după el: 3 că priori, 2 lopătari sau 1 cerb la 100 ha pădure.În cele ce urmează, se va ar ăta cum se întocmeşte planul de recoltare la principalele specii de vânat.- Cerbul. Presupunând că avem un teren de vânătoare în suprafaţă de 10 000 ha pădure, cu vânatul

principal cerbul; densitatea optimă este de 2 cerbi la 100 ha pădure, socotit la 1 aprilie, deci efectivul optimeste de 200 piese de ambele sexe. Se mai presupune că acest efectiv optim a fost atins, deci el va trebui să r ămână neschimbat, în continuare. în acest caz, structura teoretică a claselor de vârst ă va fi cea din figura273. Fiecare exemplar viu la 1 aprilie este reprezentat printr-un dreptunghi alb; fiecare piesă ce se va recoltaîn cursul acelui an este figurată printr-un dreptunghi cu punct negru. Schiţa are forma unui trunchi de

piramidă (puţin strâns la mijloc); în stânga figurează cerbii masculi, în dreapta femelele, iar la mijloc estelăsat un coridor în care se scriu vârstele.

-

S-a presupus că propor ţia de sexe este de 1:1, deci vor fi 100 masculi şi 100 femele şi că sporul anual

este de 70% din numărul total al femelelor în vârstă de cel puţin un an. De asemenea, s-a admis că vârstadezvoltării maxime a cerbului este de 12 ani şi că, în consecinţă, nu există interes să fie ţinuţi în efectiv tauri peste această vârstă. Sporul anual este de 70 piese din care 35 masculi şi 35 femele, iar recolta egală,numeric, cu acest spor (dreptunghiurile cu punct negru). Analizând mai de aproape diagrama, se constată că:

- Baza piramidei este formată din viţeii şi viţelele care vor fi f ătate peste 1-2 luni, de la data întocmirii planului (1 aprilie), în iarna viitoare ei vor putea da o recoltă oarecare. Urmează după ei cerbii (de ambelesexe) în vârstă de un an, iar spre vârful piramidei sunt aşezate categorii de vârstă din ce în ce mai mari, până se ajunge la 12 ani.

-

Numărul de piese din fiecare categorie scade pe măsur ă ce creşte vârsta. Acest proces este normal,datorită pe de o parte recoltării, iar pe de altă parte pierderilor din cauza dăunătorilor, intemperiilor,accidentelor, bolilor etc.

- Exemplarele recoltate sunt mai numeroase de la 1 la 4 ani; recolta scade mult de la 5 la 11 ani şi apoi

creşte din nou la 12 ani. Pentru înţelegerea problemei, se aminteşte numai că la selecţie trebuie să serecolteze mai mult tineret, eliminând din timp , piesele de calitate inferioar ă. De la vârsta de 5 ani până la 11ani, se recoltează puţin deoarece se presupune că aceea ce a fost de calitate inferioar ă s-a scos în primii 4 ani,iar acum se extrage doar ceea ce a scă pat neobservat sau exemplarele care s-au accidentat, în sfâr şit, la 12 ani



190

se împuşcă toate exemplarele presupunându-se că după aceasta, cerbii nu vor da coarne mai mari, deci nuavem interes de a-i mai ţine.

Efectivul de 200 cerbi este socotit f ăr ă viţei. De asemenea, trebuie reţinut că din totalul recoltei de 70 piese, 20 sunt viţei, iar restul de 50 se repartizează asupra categoriilor de vârstă 1-12 şi că recolta totală esteegală cu sporul anual de 70 piese. In această situaţie teoretică, efectivul de bază de la 1 aprilie va r ămâneacelaşi, an de an, 200 exemplare, iar recolta va fi şi ea constantă de circa 70 piese, în funcţie de diver şifactori.

Fireşte, această situaţie ideală nu va fi întâlnită niciodată. Ea totuşi trebuie reprezentată în figur ă pentrua şti care este normală şi pentru a înţelege mecanismul repartizării recoltei pe vârste. Abateri de la această situaţie teoretică se produc din următoarele cauze: efectivul real este mai mic decât cel optim, deci şi recoltava fi mai mică; propor ţia dintre sexe este anormală, predominând femelele; sporul este mult mai mic decât70%, din pricina dăunătorilor. O situaţie anormală este ar ătată în

Pentru nevoile practicii, este util să se arate (cu aproximaţie) procentul de participare la recolta totală, adiferitelor clase de vârstă. Referitor la structura vârstelor şi analizând numai partea referitoare la masculi, seîmpart cele 12 categorii de vârstă în 4 clase: suliţari, cerbi de 2-4 ani, cerbi de 5-8 ani şi cerbi de 9-12 ani.Procentul de participare la recoltă se dă pe clase de vârstă, cum rezultă din tabelul 66.

Este firesc ca părerile specialiştilor să difere în ce priveşte procentele de participare la recolta totală, adiferitelor clase de vârstă şi chiar asupra constituirii claselor. Cifrele nu rezultă dintr-un calcul matematic, cidin apreciere. De exemplu, se pare că procentul de 24 la clasa a IlI-a este prea mare, iar cel de 20 la suli ţari

prea mic.Asupra planului de recoltare mai sunt de reţinut următoarele:- Când într-un teren se împuşcă cerbi mult mai bătrâni decât de 12 ani, înseamnă că nu s-a dat

suficientă atenţie selecţiei şi recoltării la vârsta optimă.-

Pentru a se putea duce la bun sfâr şit un plan de recoltat cerbi, densitatea trebuie să fie de cel puţin 0,6-0,7 cerbi pe 100 ha pădure la 1 aprilie. Când densitatea este mică vânatul este greu de observat.

-

Planul trebuie întocmit pe suprafeţe mari, cel puţin 5 000 ha. Când terenul este mic, se pot facegreşeli, deoarece vânatul se deplasează şi nu se poate aprecia corect efectivul.

- Pentru a putea întocmi un plan de recoltare corespunzător, este necesar să fie cunoscute în prealabil:efectivul real, propor ţia dintre sexe, vârsta optimă de recoltare a cerbului - în cazul ar ătat -12 ani şi densitateaoptimă.

-

Pentru asigurarea unei recolte egale de la an la an este nevoie de o structur ă normală a categoriilor devârstă.Se pune întrebarea: în terenurile unde efectivul optim încă nu este atins, nu se recoltează decât o parte

din sporul anual? Pe de o parte întreţinerea unui teren cere cheltuieli: taxe de folosinţă, pază, hrană etc, carese cer acoperite, pe de altă parte vânătorii, care fac sacrificii băneşti au dreptul să vâneze. Drept urmare, încazurile de mai sus, se poate admite o recoltă moderată în funcţie de densitate. Exemplu: dacă efectivul realeste sub 50% din cel optim, atunci nu se extrag decât eventualele piese accidentate, sau vădit bolnave, care înscurt timp n-ar mai putea supravieţui; între 50 şi 90% se poate admite o uşoar ă recoltă, progresivă, în funcţiede densitate, dar numai la masculi, iar dintre femele numai cele slabe f ăr ă a depăşi 50% din recolta de laefectivul optim. Într adevăr, dacă recolta în cazul efectivului optim de 100 tauri ar fi de 15 piese, atunci nu arfi un prejudiciu mare dacă la un efectiv real de 70 tauri s-ar recolta 5 piese, deoarece restul de 65 tauri ar

putea îndeplini cu succes funcţia de reproducători. Dispropor ţia între masculi şi femele fiind mică, este f ăr ă

importanţă practică.-

În mod convenţional, la 1 aprilie, viţeii, care mai au 1-2 luni până să împlinească un an, trec încategoria imediat superioar ă, adică masculii în categoria suliţari, iar femelele în categoria juninci. În planulde recoltare, ei se numesc de 1 an deşi încă n-au împlinit această vârstă.

-

Cu cât sporul anual este mai mic, din cauza r ă pitoarelor sau a iernilor aspre, cu atât şi baza piramideivârstelor va fi mai mică, iar piramida mai subţire. Aceasta va avea o bază mare atunci când numărul defemele depăşeşte cu mult pe cel al masculilor.

-

Pentru ca piramida vârstelor să-şi păstreze forma este necesar, între altele, ca recolta planificată pentru un an să fie realizată.

-

La efectuarea selecţiei, adeseori, nu se scot piesele din categoriile tinere (1-3 ani), vânătorii înclinindspre exemplare mai bătrâne cu trofee mari. Dacă toată recolta s-ar lua numai din clasele mari, atunci, încâţiva ani, ar r ămâne numai tineretul, care fireşte, n-ar putea da decât trofee slabe.

Consideraţiile de mai sus au la bază, în majoritate material din literatura str ăină. Pentru a putea întocmişi la noi pe date certe, planul de recoltare a cerbului, este indispensabil, să se cunoască, mai precis decâtacum, efectivul de vânat: număr, propor ţia dintre sexe, categorii de vârstă, calitatea coarnelor, apoi sporul



191

anual, vârsta dezvoltării maxime a coarnelor. Se înţelege că procentele de recoltă pe clase de vârstă nu seschimbă dacă sporul anual creşte dar apoi se menţine.

Cerbul lopătar. Metoda de întocmire a planului de recoltare pentru cerbul lopătar este aceeaşi ca lacerb; se schimbă numai unele elemente necesare construirii piramidei vârstelor. Astfel:

- Vârsta la care coarnele lopătarului ating dezvoltarea maximă este de 10 ani. Aici va fi vârful piramidei. Sunt şi excepţii, când lopătarul atinge maximul dezvoltării coarnelor la 8-9 ani şi uneori la 11-12ani. Noi însă adoptăm vârsta de 10 ani.

Propor ţ ia dintre sexe este optimă: de 1:1,2. Faptul că numărul de femele depăşeşte cu ceva pe acela almasculilor contribuie la atenuarea bătăilor.

Sporul anual de efectiv, în condiţiile ţării noastre nu este stabilit cu date certe, în Europa Centrală şiApuseană, unde sunt puţine r ă pitoare mari sau lipsesc, sporul este admis a fi de 70% din numărul de ciute învârstă de un an şi mai mult, existent la 15 mai. La această dată începe anul vânătoresc, iar viţeii din anul

precedent au trecut în categoria superioar ă deşi încă n-au împlinit un an: masculii în categoria suliţarilor, iarfemelele în cea a junincilor. Dacă totuşi în piramida vârstelor ei figurează, trebuie înţeles că sunt figuraţiviţeii ce vor fi f ătaţi peste 1-2 luni, adică în mai-iunie. Dat fiindcă aria de r ăspândire a lopătarului în ţaranoastr ă în prezent este situată mai mult la câmpie şi coline, unde lupi nu există sau apar rar, dăm, cu rezervacuvenită, cifra de 60% ca spor anual. Fireşte, ea poate varia de la un teren la altul şi de la un an la altul, înfuncţie de asprimea iernii şi de dăunătorii animali.

Cu aceste elemente, la care se adaugă efectivul la 1 aprilie, - în cazul de fa ţă 100 piese (45+55) - se poate construi piramida vârstelor. Analizând această piramidă, constatăm:

- Efectivul de 100 piese este socotit optim, deci el va r ămâne constant în anii ce urmează (teoretic).Aceasta înseamnă că şi piramida vârstelor îşi va păstra forma actuală. Privind schiţa, constatăm că, pentru a

păstra forma piramidei este necesar să se extragă prin împuşcare un număr relativ mare de viţei. Cam aşa seîntâmplă şi în natur ă, unde operează selecţia naturală: cad victime r ă pitoarelor mari şi iernilor aspre, înspecial viţeii, care sunt mai puţin rezistenţi. La selecţia cu puşca, vânătorul se orientează după starea fizică,scoţând pe cei slabi şi cei mai mici. Sexul se poate cunoaşte şi la această vârstă după „pensula" masculului.

-

Din categoriile de vârstă de 2-9 ani se scot puţini, şi anume cei slabi la corp şi cu trofeenecorespunzătoare vârstei. Se presupune că, ceea ce a fost r ău s-a scos la categoria viţei şi suliţari. Motivul

pentru care din această categorie totuşi se fac extrageri este şi acela că cei ce fac selecţia, mai cu seamă dacă sunt vânători amatori, au înclinat spre extragerea de tauri cu coarne mari, neglijând suliţarii. De aceea se

recomandă ca acestei categorii de vânători să i se permită numai împuşcarea viţeilor şi suliţarilor, undecontrolul se poate efectua mai uşor.La categoria de vârstă de 10 ani, la masculi se vor recolta 3 tauri; aceştia, în urma selecţiei just aplicate

în tinereţe, vor avea trofee de calitate bună.Este important de reţinut de către vânători şi mai cu seamă de către cei ce activează în sectorul

cinegetic, că din totalul de 19 masculi, ce se scot prin împuşcare (a se vedea piramida), numai 3 au trofee bune, restul reprezintă elemente de selecţie.Este uşor de văzut că, dacă s-ar împuşca numai piese cu trofee mari, atunci s-ar merge către scădereacalitativă a trofeelor şi întinerirea efectivului la o vârstă când taurii nu pot avea coarne bune.

Se mai menţionează că, după unii autori, lungimea suliţelor la masculii din al doilea an al vie ţii n-ar fiun criteriu sigur de apreciere a predispoziţiei de a da în viitor trofee de calitate şi, în consecinţă, la selecţie să se aibă în vedere mărimea corpului.

În cazul când efectivul de la 15 mai este cel optim, atunci recolta este egală cu sporul anual.Când se ivesc fluctuaţii la sporul anual, aceasta afectează numai baza piramidei (viţeii), deoarece din

celelalte categorii de vârstă s-a extras atât cât era indicat.Recolta anuală depinde, cantitativ şi calitativ şi de propor ţia dintre sexe (1:1 şi 1:2).Se presupune că efectivul la 1 aprilie este de 100 exemplare, iar sporul anual de 60% din numărul

ciutelor de 1 an şi mai mult.Rezultă din acest tabel că, atunci când predomină femelele, scade la jumătate recolta de tauri de 8-10

ani şi creşte numărul de viţei. Acest lucru este în detrimentul producţiei de trofee bune.Căpriorul. Ca şi la celelalte două specii de cervide tratate anterior, structura categoriilor de vârstă

constituie baza întocmirii planului de recoltare, iar pe baza ei va fi construită piramida vârstelor. Primul pasconstă în stabilirea vârstei dezvoltării maxime a coarnelor şi, implicit, a numărului categoriilor de vârstă. Laaceasta se adaugă încă o categorie pentru iezii ce vor apare peste 1-2 luni, în urma f ătatului. La mijloc se

aşază scara vârstelor, la stânga se figurează masculii, la dreapta femelele.Vârsta dezvolt ării maxime a coarnelor că priorului este mai puţin cunoscută decât la cerb, ea ar fi între

3 şi 7 ani. În condiţii foarte favorabile de hrană naturală, ea s-ar apropia de 3 ani; în cele cu hrană puţină şi



192

climă rece, inclusiv regiunea de munte, s-ar deplasa spre 7 ani, ajungând uneori pân ă la 9 ani. După alţiautori vârsta dezvoltării maxime ar fi de 4-8 ani, chiar 9 (în lipsă de date certe de la noi, apreciem această vârstă optimă la 7 ani).

Raportul dintre sexe pare a avea o influenţă mult mai mică asupra greutăţii corporale şi a mărimiicoarnelor decât i se atribuie îndeobşte. Realitatea este că trofeele slabe se întâlnesc şi acolo unde acest raporteste de 1:1. Raportul are însă o incontestabilă influenţă asupra cantităţii şi calităţii recoltei. La un efectiv totalde reproducţie, la 15 mai, de 60 că priori cu 5 categorii de vârstă, dacă se va construi piramida vârstelor se va

constata că:-

la raportul dintre sexe de 1:1, anual se vor recolta 4-5 ţapi maturi de bună calitate;- la raportul dintre sexe de 1:2, anual se vor recolta 2-3 ţapi;-

la raportul dintre sexe de 1:3, anual se vor recolta abia 1-2 ţapi.Prin urmare, în interesul obţinerii unor trofee multe şi mari, se adoptă raportul de 1:1.

Sporul anual variază în funcţie de raportul dintre sexe. La acelaşi efectiv total de 60 că priori şi un sporanual de 100% din numărul femelelor, dacă:

- raportul va fi 1:1 (30 m şi 30 f ), sporul anual se cifrează la 30 iezi;- raportul va fi 1:2 (20 m şi 40 f), sporul anual va fi de 40 iezi.- raportul va fi 1:3 (15 m şi 45 f), sporul anual a fi de 45 iezi.Acest spor la raportul 1:2 şi 1:3 nu trebuie să ne bucure, deoarece el se concretizează în iezi mulţi, care

vor trebui extraşi, în mare parte, înainte de împlinirea vârstei de un an, deci vor da carne, nu trofee. Înschimb, numărul ţapilor cu trofee de valoare scade treptat cu sporirea numărului de femele.

Analizând piramida vârstelor care reprezintă starea ideală, se constată:- La masculi se extrage un număr mai mare din cei în vârstă de 1 an şi din ţapii de 5-7 ani, care la

această vârstă au trofee mari. Din cei de 2-4 ani se scot puţini, deoarece se presupune că cei necorespunzătoriau fost extraşi la vârsta de un an şi iezi se scot puţini.

-

La femele, extragerea cea mai intensă se face din categoria iezilor, care în decembrie-ianuarie sedeosebesc uşor de iezii masculi de aceeaşi vârstă, aceştia din urmă având păr destul de vizibil la organulgenital. Femele de un an împlinit se extrag mai puţine. Un număr mai mare se scot din cele de 6-7 ani, care,fiind relativ bătrâne, dau iezi slabi. în fine, nu se extrage nimic sau foarte puţin din categoriile de 2-5 ani, datfiindcă acestea sunt în plină putere şi dau iezi viguroşi.

Recolta exprimată în procente, pe categorii de vârstă, la că priorii din piramida ideală, este cuprinsă în

tabel. Este vorba de un efectiv de 100 că priori, cu raport între sexe de 1:1, adică 50 ţapi şi 50 femele şi unspor anual de 70% din numărul femelelor care la 1 aprilie au 1 an şi mai mult.Se înţelege că aceste procente sunt numai orientative, rostul lor fiind de a ar ăta cu aproximaţie, din care

clasă de vârstă să se extragă cele mai multe exemplare. în practică, ele vor putea suferi modificări, în funcţiede situaţia locală.

Clase de vârstă Recoltabuc.

Procentul de recoltă raportat la totalul

efectivului

Procentul de recoltă pe clase de vârstă inclusiv categoria iezilor, raportat la

totalul recoltat (rotunjit)

Ţapi de 5-7 aniŢapi de 2-4 aniŢapi de 1 an

Iezi

636

2

A. Masculi6 353 186 35

2 12TOTAL: 17 17 100

Că prioare de 6-7 aniCă prioare de 2-5 aniCă prioare de un anIede

6236

B. Femele6 352 123 186 35

TOTAL: 17 17 100

În legătur ă cu planul de recoltare a că priorului se fac următoarele menţiuni:- Un număr mai mare de femele decât 1:1 se admite numai când efectivul optim nu a fost încă

atins şi vrem să gr ă bim înmulţirea.-Iezii de ambele sexe prevăzuţi în planul de recoltare este bine să fie extraşi la începutul iernii, pentru a

nu-i expune slă birii sau chiar mor ţii din cauza gerurilor.



193

-

Ca şi la celelalte cervide, sporul anual se calculează numai în funcţie de femelele în vârstă de 1 an şimai mult, existente la 1 aprilie, iar nu la efectivul întreg, inclusiv masculii. Femelele care la 15 mai au 10-11luni se consider ă, la întocmirea planului, ca având 1 an.

-

În terenurile unde efectivul optim este atins, recolta va fi egală cu sporul anual; unde încă n-a fostatins ea va fi mai mică, lăsând ca o parte din spor să se adauge la efectivul de reproducţie; unde efectivul reala depăşit pe cel optim, recolta va fi mai mare decât sporul anual.

-

Piramida vârstelor ne ajută la întocmirea planului de recoltare, deoarece împingând în sus cu un an

fiecare categorie, vedem cât trebuie să scoatem pentru ca structura categoriilor de vârstă să r ămână neschimbată.

Capra neagră. La această specie de vânat, întocmirea unui plan de recoltare întâmpină mai multegreutăţi decât la cervide. într-adevăr, efectivul este mai greu de stabilit, datorită terenului accidentat,ză pezilor şi faptului că, iarna, preferând expoziţiile sudice, iar vara pe cele nordice, dubla număr ătoare este

probabilă, dacă stabilirea efectivului nu se face în aceeaşi zi sau chiar în aceeaşi jumătate de zi. Asemeneaerori nu sunt excluse în Munţii Făgăraşului, între judeţele Braşov şi Sibiu, pe de o parte şi Argeş şiDâmboviţa pe de altă parte. Aprecierea categoriilor de vârstă şi a calităţii coarnelor este şi ea dificilă dincauza firii caprelor negre, care nu permite apropierea omului la distanţă mică.

Chiar şi la stabilirea sporului anual se întâmpină greutăţi. La toate acestea se adaugă întâmplărineprevăzute care pot schimba efectivul şi sporul anual. Din aceste motive, este explicabil că autorii văd înmod diferit problema şi că nu se pot da reguli general valabile, ci numai indicaţii.

Problema vârstei când coarnele ating dezvoltarea maximă aici nu se mai pune, deoarece la capraneagr ă, coarnele sunt permanente şi, în consecinţă, cresc până la sfâr şitul vieţii.

Raportul dintre sexe cel mai favorabil ar fi de 2:3; numai în perioada premergătoare atingeriiefectivului optim se poate admite un raport de 1:2.

Sporul anual este problema cea mai dificilă. Maturitatea sexuală este atinsă în anul al 4-lea dar secitează o serie de cazuri când caprele negre au f ătat mai de timpuriu, chiar la împlinirea a 2 ani, ceea ceînseamnă că au fost fecundate la 1 1/2 ani. R ămâne însă de văzut dacă aceasta este o regulă, sau sunt maimulte cazuri când împerecherea are loc în anul al treilea al vieţii. Pierderile în cursul iernii din cauzaalunecărilor de pe stâncile cu gheaţă la suprafaţă, a avalanşelor şi chiar a gerului şi ză pezii se apreciază la otreime din numărul iezilor şi la o cincime din exemplarele de 1 şi 2 ani. De aceea, sporul anual este evaluat lacirca 10% din efectivul la 15 mai.

Structura categoriilor de vârst ă are numai o valoare orientativă, elementele ce o compun nefiindintegral sigure. Totuşi, ne dă o idee asupra cantităţii de recoltă şi selecţie. Nu se propune nici o recoltă de iezişi tineret de 1-3 ani, deoarece la această vârstă se înregistrează pierderi mari, iarna. Se recoltează sub formă de selecţie, puţin din categoriile de vârstă mijlocie, apoi piesele de recoltă de 11-13 ani. Cum se vede, recoltade ţapi în cazul de faţă este numai de 8,7% din numărul masculilor, iar a femelelor de 5,5% din numărulcaprelor. Se afirmă că recolta ar trebui să fie cam o treime din numărul de iezi existent în august, dar să nudepăşească în nici un caz 10% din efectivul de masculi. În condiţii normale şi când efectivul optim a fostatins şi vrem să-l menţinem neschimbat, recolta totală poate fi stabilită la 15% din efectiv. Având în vederecă în ţara noastr ă efectivul de capre negre încă nu este stabilit exact, socotim, că în mod provizoriu, până laefectuarea unor cercetări, recolta ar trebui fixată la 7-10% din efectivul de la 15 mai. Aceasta însă numai înterenurile unde efectivul optim a fost atins.

Mistreţul. Şi la această specie, ca şi la capra neagr ă, se întâmpină greutăţi la întocmirea planului derecoltare, deoarece elementele necesare în acest scop: efectiv, raport dintre sexe şi, în consecinţă, sporulanual sunt greu de stabilit, iar cifrele respective sunt nesigure.

Vârsta dezvolt ării maxime , apreciată după mărimea colţilor, este de 10 ani. într-adevăr, colţul-armă, pede o parte, creşte în lungime în partea de la r ădăcină, pe de altă parte pierde din lungime prin tocirea la vârf.Până la 10 ani, creşterea este mai mare decât tocirea, deci colţul câştigă în lungime. Iată de ce, vârsta la care

putem obţine colţul-armă cel mai mare este cea de 10 ani. Raportul dintre sexe. Deoarece interesul vânătorului este să împuşte vieri cu colţi mari, iar nu femele şi

purcei, raportul dintre sexe trebuie să fie de 1:1 sau chiar 1,5:1. Nu avem date certe asupra faptului că predominarea numerică a masculilor ar duce la păr ăsirea terenului de către o parte din efectiv.

Efectivul de baz ă este, şi în acest caz, cel de la 1 aprilie, dar având în vedere marea rază de mişcare amistreţului în căutare de hrană, se întâmplă adeseori să se înregistreze efective mai mari decât cele reale. Deaici derivă o primă nesiguranţă la întocmirea planului. Apoi, pesta porcină, care ar urma după 1 aprilie, ar

putea duce la o scădere de efectiv: în fine, dacă în august-octombrie nu va fi recoltă de ghindă şi jir, parte dinmistreţi vor păr ăsi terenul. Invers, în caz de fructificaţie a stejarilor şi fagului, ar putea atrage mistreţii dinterenurile vecine sărace în hrană. Deci, planul de recoltare poate fi întocmit cu rezervă la 1 aprilie, darurmează să fie revizuit la 1 octombrie, înainte de începerea perioadei de vânătoare a mistreţului.



194

Sporul anual depinde de efectivul de bază, de abundenţa hranei şi de mersul vremii. Dacă toamnaexistă fructificaţie abundentă de ghindă sau jir, atunci în primăvara următoare este de aşteptat un număr marede purcei. După o iarnă uşoar ă care nu a cauzat slă birea organismului femelelor de mistreţ, este de aşteptatde asemenea un număr mai mare de purcei decât după o iarnă grea. Abundenţa hranei ajută vânatului să reziste mai bine temperaturilor scăzute. Se dau următoarele procente de spor anual, socotite la efectivulambelor sexe la 15 mai, înainte de f ătat:

-

150% şi chiar mai mult, după un an cu fructificaţie abundentă de ghindă şi jir;

-

80 -100% în anii cu fructificaţie slabă;-

50-60% în anii f ăr ă ghindă sau jir. Structura categoriilor de vârst ă: pentru un raport dintre sexe de 1:1,4 şi pentru unul de 1,7:1, piramida

vârstelor întocmită are o valoare mai mult teoretică, deoarece vârsta mistreţilor din teren poate fi apreciată numai pe clase mari: purcei, godaci, respectiv scrofiţe şi mistreţi adulţi. Chiar când craniul mistreţului este înmână, vârsta poate fi apreciată cu o precizie de numai circa 2 ani. Totuşi, piramida ne permite să evitămgreşelile mari. Atunci când predomină femelele, rezultă un mare spor de purcei şi un singur vier cu colţi mari(6-7 ani) şi pentru a menţine efectivul la acelaşi nivel, va fi nevoie să se împuşte un număr mare de purcei deambe sexe. Vânătorul însă doreşte mistreţi bătrâni. Dacă însă numărul total la 15 mai r ămâne acelaşi, dar seschimbă raportul dintre sexe în favoarea masculilor , atunci sporeşte numărul de vieri de peste 6 ani, aşa cumdoreşte vânătorul şi scade numărul de purcei. Consider ăm mai indicat din punct de vedere economic, ca o

parte din purcei (circa jumătate) să fie lăsaţi pentru a fi vânaţi după ce au trecut de un an. Cantitatea de carnear fi dublă.

În legătur ă cu planul de recoltare a mistreţilor, mai trebuie avute în vedere următoarele:- Să nu se lase o densitate prea mare, pentru a nu cauza pagube agriculturii.- Goana după trofee duce la împuşcarea mistreţilor masculi adulţi într-o propor ţie mai mare decât

permite structura categoriilor de vârstă, aceasta având ca urmare întinerirea efectivului şi o dată cu aceastareducerea numărului şi calităţii trofeelor. Obţinerea de trofee valoroase cere respectarea piramidei vârstelor.

-

Să nu se împuşte la întâmplare, ci din exemplarele de aceeaşi vârstă să fie extraşi cei mai slabi, după regulile de selecţie.

- Procentul cel mai mare de recoltă se obţine din categoria purceilor şi a celor mai bătrâni, în rest sescoate puţin sau deloc.

- Până când nu s-a ajuns la densitatea dorită (un mistreţ la 100 sau 200 ha pădure), femelele trebuie

cruţate.Iepurele. Deoarece sporul anual variază,în limite largi, în funcţie de mersul vremii din cursul verii, planul de recoltare poate fi întocmit numai în luna octombrie, cu 1-2 să ptămâni înainte de deschidereasezonului de vânătoare, pe baza unui sondaj asupra efectivului existent. Cunoscând efectivul din martie şi celdin octombrie, se află sporul. Trebuie avut însă în vedere că efectivul găsit toamna, de obicei, este mai micdecât cel existent pe teren. La această situaţie contribuie faptul că iepurii sar mai greu, nefiind deranjaţi devânători, iar câmpul este mult mai îmbr ăcat decât în martie când a avut loc evaluarea de bază.

La stabilirea cotei de recoltă, se are în vedere dacă în martie a acelui an, efectivul optim fusese atinssau nu. Dacă a fost atins, atunci sporul anual se poate recolta în întregime; dacă nu a fost atins, atunci dinsporul anual se recoltează numai o parte, iar cealaltă parte se va adăuga la efectivul de reproducţie; în fine,dacă efectivul optim a fost depăşit, atunci pe lângă sporul anual se mai extrage şi o parte din efectivul de

bază. La această operaţie însă se cere multă prudenţă, deoarece nu totdeauna efectivul este stabilt cu

suficientă exactitate, aceasta fiind, de obicei, mai mare decât cel real, pie ţele de probă fiind amplasate în puncte cu densitate mai mare.

Recolta anuală de iepuri într-un fond de vânătoare poate varia, dacă efectivul optim (în martie) este de500 iepuri. Presupunându-se că efectivul optim nu va fi atacat, recolta poate ajunge până la 600 iepuri în anulcel mai bun, pentru ca în anii slabi să se recolteze puţin sau nimic.

Cifra recoltei de iepuri, comparată cu efectivul de reproducţie din martie variază în limite largi înfuncţie şi de bonitatea fondului. Astfel: la munte, unde sporul anual de iepuri este mic, nu se recoltează aproape nimic; la câmpie, în terenurile bune, unde sporul anual este mare, se poate ajunge la o recoltă de200% faţă de efectivul de primăvar ă.

Fazan şi potârniche. Planul de recoltare se poate întocmi, tot numai toamna, după ce se cunoaştesporul din acel an. Şi la aceste specii ca şi la iepure acest spor este supus fluctuaţiilor, în funcţie de mersulvremii în mai-iulie, când are loc cuibăritul şi creşterea puilor în primele să ptămâni. La fazan se ţine cont că

este pasăre poligamă şi, în consecinţă, se extrag cocoşii supranumerari. La potârniche - specie monogamă,această problemă nu se pune.



195

Cocoşul de munte. Recolta anuală trebuie să fie moderată, dat fiindcă, din cauza păşunatului,incubaţia este deranjată, iar sporul anual mic. Recolta ar trebui repartizată pe locurile de rotit şi apoirespectată cifra. Uneori se comite greşeala de a se vâna cocoşii numai din locurile de rotit uşor accesibile,ceea ce ar putea duce la desfiinţarea acelor locuri.

În fine, la alte specii de vânat, este greu să se dea criterii concrete pentru planificarea recoltei. Deobicei, se ia ca punct de reper media recoltei din ultimii 5 ani, modificată în funcţie de eventualele fluctuaţiide efective.

Concluzionând aspectele legate de planificarea recoltelor de vânat, trebuie să recunoaştem că, încondiţiile ţării noastre, ea este mai mult o problemă teoretică decât una practică, reală şi realizabilă, în ciudaimportanţei pe care o are în activitatea de economie a vânatului. Problema îşi pierde din esenţă şi se va diluadin ce în ce mai mult de conţinutul său practic, aplicativ mai ales după liberalizarea vânătorii prin tendinţa dedemocratizare ce se vrea a fi tot mai omniprezentă şi în acest domeniu acum după 1990. Dacă în timpulregimului trecut - când totul era planificat şi se acţiona centralizat, când vânătoarea era copilul r ăsf ăţat alfostei conduceri de partid şi de stat - nu s-a realizat planificarea recoltelor pe specii, acum în condi ţiileactualei economii de piaţă şansele sunt cu mult mai reduse. Cauzele sunt determinate nu numai de motivesubiective ce decurg din lipsă de preocupare şi de profesionalism, ci şi de numeroase impedimente obiective,generate de etologia speciilor respective de vânat, cât şi de particularităţile ecologice ale habitatelor(mărimea trupurilor de pădure, compoziţia, consistenţa, structura, densitatea etc.) în mod concret este vorbadespre instabilitatea populaţiilor de vânat din fondurile de vânătoare în diferitele perioade ale anului.

Efectivele de bază luate în calcul la planificarea recoltelor sunt cele din primăvar ă, care de obicei se găsesc lalocurile de iernare sau în preajma acestora, datorită faptului că, în luna martie, în habitatele vânatului mare(urs, cerb, mistreţ) iarna încă mai persistă. Efectivele, din care se realizează cotele de recoltă, sunt cele detoamnă şi care se găsesc la locurile de reproducere sau în preajma acestora. Exemplul elocvent pentrucazurile menţionate este cel al cerbului comun. Soluţia ar fi ca recoltarea selectivă a vânatului, în scopulrealizării unei structuri normale pe clase de vârstă, să se realizeze oricând şi nu numai într-un sezon limitat.Mai concret, ar fi vorba de a departaja activitatea de recoltare a vânatului de aceea de selecţie şi normalizarea structurii populaţiei pe clase de vârstă şi a raportului între sexe.

Evident, cele afirmate nu se refer ă la populaţiile din zonele de câmpie cu trupuri de pădure izolate, ci lacele din zona montană, unde posibilitatea migr ării sezoniere a vânatului dintr-un fond în altul este o realitatecertă. Ar mai fi de adăugat aici faptul că nu poate fi neglijată, dintre impedimentele majore ale aplicării uneirecoltări planificate a vânatului, elementul antropic reprezentat prin specialistul care să planifice şi să

realizeze aceste deziderate. Deşi la prima vedere pare a fi vorba despre o motivaţie subiectivă, ce stă în putinţa noastr ă de a o înlătura, ea devine totuşi obiectivă prin dificultatea soluţionării.

RECOLTAREA ŞI VALORIFICAREA VÂNATULUI

R ăspândit din nesfâr şitele întinsuri ale Deltei şi bălţilor Dunării, până în golurile alpine, vânatulreprezintă una din bogăţiile patriei noastre care stârneşte mult interes şi dincolo de hotare.

Varietatea speciilor, vigurozitatea şi densitatea lor demonstrează rezultatul unor eforturi de chibzuită gospodărire şi planificare ritmică, bazate pe cunoaşterea şi aplicarea legilor naturii, ca urmare a cuceririlorştiinţifice cele mai noi care, în final, duc la menţinerea echilibrului biologic.

Punând accentul gospodăririi - în special pe vânatul autohton - socotit drept capital de bază, asigurândstocul de reproducţie necesar care garantează producţia maximă şi continuă pentru fiecare fond de vânătoare,

s-a ajuns azi la o sporită cantitate şi calitate a vânatului în toate biotopurile specifice.Intervenţia chibzuită în recoltarea vânatului este mai necesar ă astăzi decât în trecut, date fiind noilecondiţii de viaţă ale vânatului mic, legate de extinderea mecanizării şi chimizării agriculturii.

În etapa actuală, cota de recoltare trebuie sporită la cervide şi redusă la vânatul mic, în special la iepuri.La recoltarea vânatului migrator trebuie limitată împuşcarea speciilor rare.

MIJLOACE NECESARE LA PRACTICAREA VÂNĂTORII

ARME DE VÂNĂTOAREDupă modul de întrebuinţare, armele se clasifică în arme de foc şi arme albe. Cele de foc sunt puştile

de vânătoare, întrebuinţate în prezent, care aruncă la distanţă, cu mare viteză, proiectile metalice, cu ajutorulgazelor ce se dezvoltă în ţeava, prin arderea pulberii. Dintre armele albe: săgeţi, lănci, suliţe etc, azi îşi

găsesc întrebuinţarea doar cuţitele, care servesc la jupuirea şi eviscerarea vânatului.După modul cum este confecţionată ţeava, deosebim:-

puşti cu ţevi netede (lise), numite şi puşti cu alice;-

puşti cu ţevi ghintuite, numite şi puşti cu glonţ.



196

PUŞTI CU ŢEVI LISE (NETEDE)

Dintre puştile cu ţevi netede, mai des întâlnite sunt cele cu ţevi basculante, adică acelea care, laîncărcare şi descărcare, se mişcă în jurul unui ax (basculează). Dar există şi puşti cu ţevi fixe, deci care nu semişcă faţă de poziţia patului, în această categorie intr ă puştile cu repetiţie, precum şi cele automate.

Păr ţile principale ale unei puşti basculante sunt:Ţeava. Este partea cea mai importantă a unei puşti, deoarece ea este aceea care conduce proiectilul în

ţintă. De ea depinde şi siguranţa vânătorului, deoarece dacă s-ar sparge, ar putea pune în pericol integritateacorporală a acestuia şi chiar viaţa lui. Se compune în interior din: camera cartuşului (detunătorul), conul deracordare, ţeava propriu-zisă şi partea strâmtată de la vârf numită choke. În exterior este prevăzută cu şina,care uneşte între ele ţevile, apoi cătarea şi o verigă pentru legat cureaua.

Camera cartuşului are un diametru interior mai mare decât calibrul puştii şi anume mai mare cugrosimea pereţilor tubului cartuşului. La capătul ei dinspre basculă, are o scobitur ă în care va intra ramatubului cartuşului. Important de reţinut este faptul că lungimea acestei camere poate varia. Astfel, la puştilevechi, are lungimea de 65 mm, iar la cele de fabricaţie mai nouă, 70 mm. Acest lucru este menţionat pe ţeviîn partea ce se lipeşte de basculă. Există şi camere de 75 mm, dar acestea constituie excepţii. Într-o camer ă de 65 mm, nu este permis a se folosi cartuş de 70 mm, deoarece, pe de o parte se produce o suprapresiune,care poate avea ca urmare spargerea ţevii şi r ănirea vânătorului, iar pe de alta, chiar dacă nu s-ar sparge,împr ăştierea alicelor în ţintă va fi defectuoasă, iar efectul asupra vânatului slab.

Procedând invers, adică tr ăgând cartuş de 65 mm din camer ă de 70 mm, nu este pericol de accidente;totuşi, nueste recomandabil, deoarece se produc tulbur ări în mersul alicelor. De aceea să se folosească lafiecare puşcă numai cartuşul pentru care ea este f ăcută.

Dimensiunile camerei cartuşului, inclusiv a adânciturii pentru rama acestuia, sunt reglementate pe planinternaţional, încât din orice ţar ă ar proveni cartuşul, el să poată fi folosit. Ambele trebuie executate cu

precizie, deoarece, dacă adâncitura ar fi prea mare, atunci cartuşul va intra prea mult în ţeava, percuţianeputându-se face. Dacă ar fi prea mică, rama tubului nu va intra suficient, iar pentru a închide puşca, aceastava trebui for ţată, ceee ce va duce la slă birea închizătorului.

Conul de racordare (trunchiul de con) are rostul să conducă încărcătura de alice în ţeava, f ăr ă greutateşi f ăr ă pierdere de gaze. încă înainte ca bura să fi ieşit în întregime din tub, ea trebuie să intre cu partea eianterioar ă în ţeava propriu-zisă, împiedicând astfel pierderea de gaz pe la marginea ei. Dacă acest con n-arexista, atunci între camera cartuşului şi ţeava propriu-zisă s-ar forma un prag în care bura s-ar puteaîmpiedica, f ăcând trecerea anevoioasă.

În legătura cu ţeava puştii de alice, mai trebuie menţionat că presiunea maximă a gazelor se produce încamera cartuşului (detunător) şi scade mult spre gura ţevii. Exemplu: dacă la detunător ea ar fi de 360 kg pecm2 atunci, la gura unei ţevi de 70 cm lungime, va fi abia 47 kg pe cm2. Acest fenomen are ca urmaresubţierea pereţilor ţevii de la camera cartuşului spre gura ţevii, r ămânând totuşi destul de groşi ca să rezisteloviturilor din cursul transportului şi a practicării vânătorii.

Calibrul puştilor cu alice. Calibrul nu se exprimă prin diametrul ţevii, ci printr-o cifr ă convenţională.Puşca de calibrul 12 are un diametru mai mare decât una de calibrul 16 sau 20. Pe vremea când greutatea nuse măsura cu kilogramul, ci cu livra (ceva mai puţin de o jumătate kg), armurierii de atunci au luat o ţeava cuun diametru interior oarecare (ex. 18,5 mm), iar dintr-o livr ă de plumb au f ăcut gloanţe sferice care să se

potrivească exact în această ţeava. Au constatat că au rezultat 12 gloanţe, deci ţevii i-au zis de calibrul 12.

Luând apoi o altă ţeava (ex. de 15,6 mm) şi f ăcând dintr-o livr ă de plumb gloanţe sferice potrivite pentruaceastă ţeava, au constatat că au rezultat 20 bucăţi: ţevii i-au zis puşcă de calibrul 20. Acest fel de a numerotacalibrele s-a înr ădăcinat aşa de mult încât se menţine până azi. Nu s-a trecut la calibrul exprimat în milimetri.Calibrele exprimate în mm se văd în tabel.

Calibrul Diametrul mm Calibrul Diametrul mm8 21,2 20 15,6

10 19,7 25 14,712 18,5 28 1416 16,8 32 12,75

Un cartuş de calibrul 12 conţine mai multe alice decât unul de calibrul 16 sau 20; înseamnă că tr ăgândla aceeaşi distanţă, şansa de a nimeri vânatul este mai mare când se foloseşte calibrul 12, presupunând că toate celelalte condiţii sunt egale.

Forajul choke (citeşte şoc) la puştile de alice înseamnă strâmtarea ţevii spre gur ă, cu scopul de a obţineo bătaie mai strânsă, adică o împr ăştiere mai mică a alicelor. De la conul de racordare până aproape de gur ă,ţeava este cilindrică, însă spre gur ă urmează o strâmtare compusă dinr-o por ţiune de racord în formă de



197

trunchi de con, apoi o scurtă por ţiune cilindrică. În figur ă , por ţiunea a-b este ţeava cilindrică, b-c estetrunchiul de con şi c-d iar ăşi por ţiunea cilindrică, însă strâmtă. Por ţiunea b-d, adică şocul este de 6-10 cm, iardiferenţa de diametru între cele două por ţiuni cilindrice (a-b şi c-d) variază între 0,1 şi 1 mm. Gradul destrâmtare sau tăria şocului variază: el poate fi de 1/4 (0,1-0,2 mm), 1/2 (0,3-0,7 mm), 3/4 (0,5-0,8) şi 1/1(0,9-1,1 mm), toate aplicate la calibrul 12. Deci, strâmtarea are o valoare foarte mică. Pentru ca vânatul să cadă sigur trebuie să fie atins de minimum 5 alice, special calibrate pentru mărimea vânatului. Forajul şocmăreşte bătaia eficace a puştilor şi duce alicele mai grupate.

Pentru tr ăgătorii începători, un şoc prea pronunţat nu este avantajos, căci ei riscă să tragă alături. Pentruei este mai eficace o armă cu împr ăştiere mai mare (tăria 1/4), cu condiţia însă să tragă la distanţă mai mică.Din ţeava şoc nu este permis a se trage proiectile sferice (bile), ci numai proiectile speciale, dintre care celemai frecvente sunt cele numite ,Brenneke" sau „Ideal".

Efectul de grupare al forajului choke se face simţit în măsur ă mai mare la alicele mărunte (de la 3 mmîn jos) şi este mai slab la cele mari (peste 4 mm).

Lungimea ţevii în cm Procentajul

76-78706864

77%74%72%68%

Fiecare cm în plus la lungimea ţevii are ca urmare o sporire a greutăţii armei, spor care rezultă nunumai din oţelul cu care se lungeşte ţeava, ci şi din faptul că, pentru echilibrare, i se adaugă o greutate şi la

patul armei. În tabel se arată relaţia dintre lungimea ţevii, calibrul şi greutatea armei. Aceste cifre sunt numaiorientative. Greutatea armei depinde de fabrică şi de tipul armei.

Calibrul Lungimea ţevii în cm Greutatea kg12 68 2,8

70 2,974 3,2

16 66 2,668 2,769 2,8

20 65 2,466 2,667 2,7

Lungimea ţ evilor şi efectul tirului, greutatea armei. Este r ăspândită părerea că o puşcă cu ţevi lungi bate la distanţă mai mare decât una cu ţevi scurte, într-adevăr, o oarecarediferenţă în plus există, dar în practică acest efect este f ăr ă importanţă. Calitateapuştii şi distanţa eficace de tragere depind, în primul rând,de calitatea forajului.

Presupunând celelalte condiţii egale, efectul lungimii ţevii este cel din tabelul de mai sus.Bascula. Este partea metalică dintre ţeava şi pat şi curpinde piese de primă importanţă pentru

funcţionarea puştii: închizătorul, mecanismul de dat foc, extractorul sau ejectorul şi piedica de siguranţă. Închiz ătorul puştilor cu alice are un rol triplu: să permită deschiderea şi închiderea puştii, când se

încarcă şi descarcă; să reziste presiunii gazelor exercitată spre fundul cartuşului şi astfel să silească încărcătura să se scurgă spre gura ţevii; să oprească, în măsura posibilului, gazele ce ar veni înapoi, în cazulcă tubul plesneşte. El are un rol important nu numai pentru o uşoar ă funcţionare, ci şi pentru siguranţatr ăgătorului. Dacă în momentul aprinderii pulberii închizătorul n-ar rezista, parte din încărcătur ă ar veni înochii tr ăgătorului. De aceea, se cere atenţie la închizătorul armelor uzate.

Închizătoarele moderne au, de regulă, 3 sau 4 zăvoare. Închiz ătorul Greener are două zăvoare în formă de cârlige aşezate sub camera cartuşului şi în plus un

zăvor transversal care intr ă într-un orificiu f ăcut în prelungirea şinei. Este întâlnit, de obicei, la puşti defabricaţie germană.

Închiz ătorul Purdey are tot 3 zăvoare, două zăvoare (cârlige) sub camera cartuşului; al treilea zăvor,care este o prelungire a şinei, prins şi fixat de o piesă ce alunecă, orizontal, în basculă. Acest tip este întâlnit

la puştile noi de origine cehoslovacă şi la arme de fabricaţie engleză. Închiz ătorul Kersten are 4 zăvoare: două în formă de cârlige şi două asemănătoare cu al treilea zăvorGreener, numai că ele sunt o prelungire a pereţilor ţevii. Acest tip de închizător este întâlnit, mai ales, laarmele cu ţevi suprapuse (sistem Bock). Este mai puternic decât cele cu 3 zăvoare.



198

Mecanismul de dat foc aprinde capsa prin izbirea ei cu putere şi dă foc încărcăturii cartuşului. El secompune, în principal, din tr ăgaci, cocoş şi percutor. Ca accesorii se amintesc piedica de siguranţă şiindicatoarele de armare. Cocoaşele pot fi aparente, adică vizibile în exterior, aşa cum sunt armele de tipvechi, sau ascunse în basculă ca la armele moderne. Ultimele câştigă mereu teren în dauna celor dintâi, careau dezavantajul că sunt inestetice, se cur ăţă greu şi, pentru a fi armate, trebuie trase cu degetul, în timp ce lacele cu cocoaşele ascunse în basculă, armarea se face automat, prin deschiderea (frângerea) puştii.

Oricare ar fi sistemul, cocoaşele sunt acţionate de un arc care le împinge cu putere într-un percutor ,

care, la rândul lui loveşte capsa. Percutorul este un cui aşezat în basculă. El nu trebuie să perforeze capsa,deoarece în acest caz o parte din gaze ar ieşi din ţeava spre basculă, micşorând puterea focului şi fiind, înacelaşi timp, supăr ătoare pentru ochiul tr ăgătorului.

Pentru ca tr ăgaciul să nu fie atins f ăr ă voie, provocând descărcarea puştii, se montează sub tr ăgaci oapăr ătoare în formă de semicerc care se numeşte garda tr ă gaciului . Unele fabrici, în dorinţa de a pune ladispoziţia tr ăgătorului un semn de recunoaştere dacă cocoaşele sunt armate sau nu, au montat în basculă,

pentru fiecare ţeavă, câte un cui, care iese în afar ă, dacă cocoşul este armat şi intr ă în basculă, când acestaeste tras. Aceste cuie se numesc indicatoare de armare.

Piedica de siguran ţă este o piesă în formă de buton, aşezată pe spatele patului, imediat înapoia pârghieiînchizătorului, şi are scopul să oprească aprinderea involuntar ă a cartuşului. Prin simpla deschidere a armei,

piedica de siguranţă intr ă în funcţiune şi blochează tr ăgacele. Pentru a putea aprinde cartuşul este nevoie deîmpingerea înainte a butonului. Cele mai bune sisteme de piedici de siguran ţă sunt acelea care acţionează, nuasupra tr ăgaciului, ci asupra cocoşului însuşi. Dar siguranţa nu este suficientă pentru a exclude accidentele,ci mai este necesar ca vânătorul să ştie s-o folosească.

În cele ce urmează, vor fi descrise principalele două sisteme de mecanisme de dat foc cartuşului. Sistemul Anson&Deeley. La acest sistem, păr ţile interioare ale mecanismului de dat foc şi anume:

cocoşul, arcul cocoşului, pârghia de armare, nuca şi arcul de la nucă sunt îngropate într-o scobitur ă a basculei. La sistemul cu platine, toate aceste piese sunt fixate de câte o placă pentru fiecare cocoş, numită platină.

La sistemul Anson&Deeley, armarea cocoşului se face în modul următor: partea anterioar ă a pârghieiintr ă într-o scobitur ă a patului anterior al puştii; când frângem arma, por ţiunea este împinsă în jos, iar

pârghia, învârtindu-se în jurul axului său, împinge cocoşul, aşezându-l în poziţie armată; în aceeaşi clipă,dintele nucii intr ă într-o scobitur ă a cocoşului, iar arcul nucii fixează cu putere, nuca. Cocoşul este acum

armat. Când se apasă pe tr ăgaci, ca să dea foc cartuşului, dintele nucii scapă din scobitura cocoşului, iaracesta din urmă, împins fiind de arcul cocoşului izbeşte capsa. Acest sistem este simplu şi trainic. Singurulinconvenient constă în faptul că piesele fiind îngropate şi fixate în basculă, examinarea mecanismului armeişi înlăturarea eventualelor deranjamente pot fi f ăcute numai de un armurier, prin desfacerea completă a

basculei, pe când la sistemul cu platine laterale, prin demontarea platinei, avem în mână toate piesele. Defapt, vânătorul să nu demonteze arma, el neavând posibilitatea să o repare.

La sistemul cu platine laterale spre deosebire de sistemul Anson&Deeley, piesele mecanismului de datfoc, nu sunt fixate în basculă, ci pe câte o placă numită platină, aşezată vertical, de fiecare latur ă a basculei.Placa este legată de basculă prin câte două rânduri de şuruburi. Alături de avantajul de a putea fi demontatuşor, sistemul prezintă şi inconvenientul unei solidităţi mai reduse.

La ambele sisteme, tr ăgaciul nu trebuie să funcţioneze nici prea greu, nici prea uşor. Dacă funcţionează prea greu, atunci prin apăsarea lui puternică, ţeava se mişcă din linia de ochire: dacă funcţionează prea uşor,

puşca se poate descărca f ăr ă voia vânătorului, existând pericol de accident.Ambele sisteme au piedică de siguranţă.

Extractorul şi ejectorul au rostul de a scoate tubul de cartuş din ţeava puştii sau cartuşul netras.Scoaterea tubului se produce prin deschiderea armei.

Unele puşti, îndeosebi cele vechi, au numai extractor care scoate tubul atât cât să poată fi prins cumâna (cam un centimetru), în timp ce ejectorul automat , întâlnit la armele moderne, la deschiderea puştii,aruncă afar ă din ţeava, tubul tras datorită unui arc existent în antepat. Ejectorul prezintă avantajul uneiîncărcări mai rapide a armei, lucru de folos în terenurile cu vânat mult. El însă aruncă din ţeava numaituburile trase; la cele netrase, funcţionează ca un extractor simplu.

PUŞTI CU REPETIŢIE PENTRU ALICE

La puştile basculante descrise mai sus, după fiecare foc tras, tubul gol trebuie scos din ţeava şi introdusaltul, cu mâna. Operaţia necesită timp, constituind un dezavantaj în terenurile cu vânat mult, unde trebuie să tragi multe focuri în interval scurt de timp (vânătoare de raţe, gâşte, fazani). Acest dezavantaj este remediat



199

de puştile cu repetiţie şi automate Cele cu repetiţie au o singur ă ţeava, care este fixă faţă de patul armei. Subţeava, ele au o magazie, în formă de tub, în care se pun, pe rând, cap la cap, cinci cartuşe, iar al şaselea seaşază direct în camera cartuşului. După ce s-a tras un foc se trage cu mâna stângă înapoi un mâner şi în acestfel tubul gol va fi aruncat afar ă. Împingând mânerul la loc, se introduce, automat, în ţeava, un alt cartuş dincele aflate în magazie. Această operaţie trebuie repetată după fiecare foc tras, în acest fel, se pot trage repede,şase focuri. În magazie există un arc, care se comprimă la introducerea celor cinci cartuşe şi se destinde prinscoaterea lor, în cursul tragerii. Ca principiu de funcţionare se aseamănă cu carabinele de vânătoare şi cele

militare, însă la acestea cartuşele sunt suprapuse într-un încărcător pe când la puştile cu alice stau cap la cap.

PUŞTI AUTOMATE PENTRU ALICE

Acestea au şi ele o magazie în care se introduc cinci cartuşe, iar magazia are cam aceeaşi formă ca lacele cu repetiţie. Deosebirea fundamentală între puştile automate şi cele cu repetiţie constă în faptul că, la

primele, pentru aruncarea tubului gol şi pentru reîncărcare este întrebuinţată for ţa gazelor (for ţa de recul). Înacest fel, nu mai este necesar ă luarea de la ochi şi mişcarea cu mâna a mânerului pentru reîncărcare, cioperaţia se face, automat, prin utilizarea for ţei de recul. Deci, f ăr ă a mai lua puşca de la ochi, se pot trage 6focuri (cinci cartuşe din magazie şi unul din camer ă). Cele mai reuşite şi, în acelaşi timp, mai r ăspândite

puşti automate cu alice, sunt cele de fabricaţie Browning. Totuşi ele sunt rare, comparativ cu cele basculante,iar cele cu repetiţie şi mai rare.

Puştile cu repetiţie şi cele automate, dacă au unele avantaje, au şi dezavantaje şi anume: mecanismullor funcţionează numai dacă tubul este uniform sertizat şi nu are nici o umflătur ă, altfel se „îneacă". Pe dealtă parte, nu există posibilitatea alegerii unui cartuş de o anumită mărime, ci vânătorul este obligat să tragă cartuşul care vine la rând în magazie, pe când la puştile basculante se pune în ţeava cartuşul de care estenevoie.

Patul puştii. Din proverbul care circulă în lumea vânătorească şi anume că „ţeava puştii conducealicele, dar cel care face ca ele să nimerească în ţintă este patul", trebuie să deducem marea importanţă pecare un pat potrivit taliei vânătorului o are pentru un tir eficient. Când se trage cu puşca cu alice asupravânatului care aleargă şi mai cu seamă asupra celui din zbor, adeseori, vânătorul nu are decât un timp scurt

pentru a îndepărta puşca spre piesa de vânat respectivă. Pădurea, stuful, culturile agricole de pe câmp,adesea, îi limitează câmpul de vedere. în această situaţie, este de mare importanţă ca el să poată duce puşca laochi, într-o clipă. Acest lucru îl poate face cu precizie numai atunci când patul pu ştii i se potriveşte. Nu se

poate insista suficient asupra importanţei acestui fapt. Mai degrabă se vor putea obţine bune rezultate la tir cuo puşcă având ţeava de calitate mijlocie, dar un pat bun, decât cu una prevăzută cu o ţeava excelentă, daravând un pat necorespunzător. Oricine va înţelege că alt pat se va potrivi unui om cu talie înaltă, slab, gât şimâini lungi şi alt pat unuia scund, gras şi cu mâini scurte. De aceea, la cumpărarea unei puşti, mare atenţietrebuie acordată patului.

Caracteristicile principale ale patului unei arme sunt:-

lungimea patului, care se măsoar ă de la primul tr ăgaci până la mijlocul tălpii patului;- înclinarea patului, adică distanţa de la linia care merge în prelungirea şinei ţevii, până la partea

superioar ă a tălpii patului, - abaterea laterală a patului, adică îndoirea patului în direcţie orizontală. Aceasta este necesar ă la

persoanele late în umeri.

Pentru a verifica dacă patul se potriveşte, se procedează astfel: se alege un punct situat la 10-20 m denoi, aproximativ la înălţimea ochilor. închidem ochii şi ducem arma la ochi, ca şi când am vrea să tragem,apoi, f ăr ă să mişcăm corpul, deschidem ochii, iar dacă ţeava este îndreptată exact în direcţia punctului ochit,înseamnă că patul ni se potriveşte. Pentru a putea spune că ţeava este bine îndreptată, condiţia este ca vârfulcatarii să fie pe punctul ochit, iar şina puştii să o vedem lucind pe toată lungimea ei. Dacă vedem numaicătarea, iar şina nu, înseamnă că patul are înclinare prea mare, deci focul va merge sub punctul dorit; dacă vedem numai o parte din şină, înseamnă că vom nimeri deasupra. Această verificare se poate face, cu maimultă uşurinţă şi precizie, dacă se execută cu un drilling, care, pe lângă cătare, are şi crestătur ă (înălţător),încât linia de ochire se poate lua cu precizie. Dar pentru a putea face acest control al patului, persoana trebuiesă ştie să ia linia de ochire, ceea ce se poate obţine cu oarecare exerciţiu. Altfel, greşeala de epolare se puneîn sarcina puştii.

Deoarece mai frecvent se greşeşte tr ăgând prea jos, decât prea sus, se recomandă ca patul să aibă mai bine

o înclinare mai mică şi o lungime mai mare, deoarece prin aceasta se trage cu ceva deasupra ţintei, ceea ceuneori este avantajos, mai cu seamă la vânatul în zbor. Patul prea scurt mai are dezavantajul că izbeşte mai tareîn umăr şi uneori şi în obraz. Vara şi toamna este necesar să fie aplicat patului un prelungitor de 8-12 mm.



200

Nu toţi vânătorii epolează la fel: unii ridică patul mai sus de umăr, alţii îl lasă mai jos. Toate acesteasunt particularităţi care trebuie avute în vedere când se încearcă o puşcă. în concluzie, cea mai bună puşcă,sub raportul patului, este aceea pe care tr ăgătorul o ia la umăr cu uşurinţă, îi este comodă şi nimereşte laţintă. în literatur ă se mai recomandă şi alte căi pentru alegerea unui pat corespunzător. Exemplu, pentrulungimea patului se măsoar ă lungimea antebraţului, până la vârful degetului ar ătător, pentru înclinaredistanţa ochi-claviculă şi pentru abaterea laterală (c), lăţimea pieptului, deşi metoda în sine este bună, totuşiîn aplicare dă rezultate îndoielnice, din cauza impreciziunii la efectuarea acestor măsur ători. Patul unei puşti

cu alice poate avea diferite forme. Antepatul (piesa a III-a) este o piesă din lemn situată sub ţeava, care face legătura dintre ţevi şi basculă

şi, în acelaşi timp, adă posteşte arcul care acţionează asupra ejectorului automat şi împinge extractorul ladeschiderea puştii.

PROBA DE REZISTENŢĂ LA PULBEREA FĂR Ă FUM

Pulberea f ăr ă fum (vie) dezvoltă asupra pereţilor ţevii o presiune mai mare decât pulberea neagr ă. Nuîn orice puşcă pot fi folosite cartuşe încărcate cu pulbere f ăr ă fum, f ăr ă a risca o spargere a ţevii. În ţările carefabrică puşti de vânătoare, există institute care verifică rezistenţa ţevii la cartuşul încărcat cu pulbere f ăr ă fum, iar în cazul când puşca a trecut această probă cu bine, i se aplică pe ţeavă, sub camera cartuşului, uneorişi pe basculă, o ştampilă gravată. Felul ştampilei variază după ţara şi oraşul unde se face verificarea. Astfel:

-

fosta URSS: un triunghi în care este înscris un cerc, în mijlocul căruia este litera T, şi scris: BEZDnapox.

- în Germania: litera N având o coroană deasupra sau cuvântul Nitro.-

fosta RS Cehoslovacă, R Ungar ă, Austria au literele NP, sub formă de monogramă, iar alături o altă liter ă indicând oraşul unde s-a f ăcut proba; V- Viena, F= Ferlach, B = Budapest, P = Praga). În RSCehoslovacă, la armele noi, semnul este litera N în mijlocul unui dreptunghi.

-

Belgia: un leu ridicat pe picioarele dinapoi, iar sub el literele P. V. -

Franţa: dacă încercarea s-a f ăcut la Paris, ştampila este o stea, iar sub aceasta literele P.T.: dacă încercarea s-a f ăcut la St. Etienne ştampila este formată dintr-una sau două coroane, sub care sunt literele

P.T.-

Anglia: dacă încercarea s-a f ăcut la Birmingham, ştampila cuprinde literele N.P. cu o coroană deasupra; la încercările efectuate la Londra, ştampila este un braţ cu spadă sub care sunt literele N.P.

Ştampilele de mai sus ofer ă tr ăgătorului o garanţie de securitate atâta timp cât armele nu sunt defectesau prea uzate, iar cartuşele sunt încărcate normal.

Dacă puşca este fabricată într-una din ţările de mai sus, dar nu are aplicată ştampila respectivă,înseamnă că nu poate fi folosită decât cu cartuşe încărcate cu pulberea neagr ă.

PUŞTI CU ŢEVI GHINTUITE

La vânatul mare, conform legii, este permis a se trage numai cu glonţ. Se pot folosi şi puşti cu ţevinetede, dar glonţul nu va avea precizia celui tras dintr-o ţeavă ghintuită, iar distanţa până la care tirul esteeficient va fi mai mică. De aceea la vânatul mare se întrebuinţează, de regulă, aşa-numitele puşti ghintuite, lacare interiorul ţevii nu este neted, ci str ă bătut de nişte proeminenţe în spirală, numite ghinturi. Diferenţadintre calibrul măsurat între ghinturi şi cel dintre şănţuleţe este mică – abia o fracţiune de milimetru.Ghinturile se fac în spirală, scopul fiind a da proiectilului ce iese din ţeava o mişcare de rotaţie în jurul axeisale longitudinale, fapt care îi serveşte la menţinerea direcţiei pe traiectorie.

Forma ghinturilor, în secţiune transversală, poate fi triunghiular ă, dreptunghiular ă sau trapezoidală, iarnumărul lor de 4-8. Lungimea necesar ă pentru ca ghintul să facă o învârtire de 360° se numeşte pas. Aceastaeste de circa 22-25 cm.

Funcţiunea ghinturilor este de a da proiectilului o mişcare de rotaţie şi o viteză mai mare. Diametrul proiectilului este egal cu calibrul ţevii măsurat între şănţuleţe care este mai mare decât cel dintre proeminenţe. Aceasta înseamnă că, în drumul proiectilului pe ţeava, proeminenţele vor intra în parteaexterioar ă a corpului proiectilului, aşa încât acesta va avea de învins rezistenţa opusă de ghinturile ce intr ă înînvelişul său exterior. Această rezistenţă face ca for ţa gazelor dezvoltate de pulbere să fie mai bine folosită,deci să dea proiectilului o viteză mai mare. Forma de spirală a ghinturilor dă proiectilului o mişcare de rotaţie

în jurul axului său longitudinal, fapt care îi asigur ă menţinerea direcţiei pe traiectorie.Calibrul ţevilor ghintuite se exprimă în milimetri.Puştile cu ţevi ghintuite pot avea ţevi basculante, cum sunt cele numite drilling şi cele cu două ţevi

combinate (una netedă şi una ghintuită), sau ţevi fixe, cum sunt carabinele. Cele cu ţevi basculante au o



201

construcţie asemănătoare cu aceea a armelor cu alice, dar sunt mai solide. Ţeava lor este mai scurtă,grosimea pereţilor ţevii mai mare, iar închizătorul mai puternic decât la puştile cu ţevi netede. Dispozitivulde ochire este mai precis, ele având şi înălţător, pe când cele cu alice au numai cătare. Puştile de acest tipsunt bune, foarte utile în terenurile cu vânat mixt (atât mare cât şi mic). Şi precizia le este satisf ăcătoare.Inconvenientul lor este acela că după un număr mare de focuri trase sau din cauza unei manipulări brutale,închizătorul se uzează, ţevile încep să se mişte, ceea ce se r ăsfrânge în mod defavorabil asupra precizieitirului. Din acest motiv, adevăratele puşti ghintuite de precizie r ămân cele cu ţevi fixe - carabinele.

Şi aici, ca şi la puştile cu ţevi netede, camera cartuşului trebuie să fie precis dimensionată. Importanteste ca din ţeava ghintuită să nu fie trase decât cartuşe potrivite camerei respective, al căror tub să umplecamera respectivă. Dacă între tub şi pereţii camerei cartuşului ar r ămâne un spaţiu gol, tubul ar putea plesni,rezultatul fiind un foc ratat, dacă nu şi consecinţe neplăcute asupra tr ăgătorului însuşi. Să nu se folosească deci alte cartuşe decât cele destinate puştii respective, chiar dacă ele ar intra în camera cartuşului şi chiar încazul când calibrul ar fi identic.

Pereţii camerei cartuşului sunt mai groşi, ei trebuind să reziste unei presiuni ajungând până la 3800atmosfere, pe când la puştile cu alice presiunea gazelor este de abia 400-500 atm.

Ş ina este absolut dreaptă şi pe ea se fixează dispozitivele de ochire. Dispozitivele de ochire ale puştilor ghintuite sunt confecţionate şi montate cu mare grijă. Cătarea este

bine să aibă dinspre ochiul tr ăgătorului o faţă dintr-un metal de culoare deschisă, pentru a înlesni ochirea.Cătarea şi crestătura înălţătorului pot avea diferite forme, cum se vede în fig. 289 c.

În ce priveşte lungimea ţ evii şi aici ca şi la puşca cu ţevi netede, calitatea tirului nu depinde delungime, ci de foraj. Avantajul ţevii lungi este doar acela că linia de ochire poate fi luată mai bine, deoarecedistanţa dintre cătare şi înălţător este mai mare. Dar avantajul este minim.

Închiz ătorul puştilor ghintuite basculante seamănă cu al ţevilor netede, însă este mai puternic, având să reziste unor presiuni mai mari ale gazelor. închizătorul puştilor ghintuite cu ţevi fixe însă este diferit: areformă cilindrică, alunecă în sensul lungimii puştii, acţionat fiind de un mâner. în interiorul corpului cilindric,este arcul percutorului şi percutorul, iar la capătul dinspre ţeava este montat aşa-numitul cap mobil cu ghearaextractoare a tubului cartuşului. Lateral, se găseşte piedica de siguranţă care acţionează prin intrarea în acestcorp cilindric.

Patul puştilor ghintuite basculante este cam la fel cu al puştilor de alice, având însă pistolet, deoarecela ochirea cu glonţ gâtul patului trebuie ţinut mai sigur în mână. Patul puştilor cu ţevi fixe se poate prelungi

sub ţeava pe jumătate din lungimea ei, pe trei sferturi sau chiar până la vârf, f ăr ă ca aceasta să aibă vreoinfluenţă asupra tirului. Acceleratorul. La tirul cu glonţ, dacă tr ăgaciul funcţionează prea greu, încât necesită o apăsare mai

puternică, există riscul deplasării ţevii de pe linia de ochire. Dacă, dimpotrivă, acesta cedează la cea maimică atingere, se pot produce accidente, glonţul putând pleca din ţeava pe neaşteptate. Pentru remediereaacestui inconvenient există un dispozitiv de sensibilizare temporar ă a tr ăgaciului numit accelerator sau dublă detantă.

-

La puştile cu ţevi fixe, acceleratorul constă dintr-un al doilea tr ăgaci aşezat înapoia tr ăgaciului propriu-zis. Când se apasă pe acest al doilea tr ăgaci, primul - adevăratul tr ăgaci - devine foarte sensibil,izbind capsa şi aprinzând cartuşul, la cea mai mică atingere. Apăsarea pe accelerator se consider ă suficientă când se aude un slab ţăcănit.

-

La puştile basculante ghintuite, de exemplu drillingurile, accelerarea se realizează prin împingerea

înainte a tr ăgaciului din faţă (de la ţeava dreaptă) până când se aude şi în acest caz, o ţăcănitur ă.Mânuirea acceleratorului să fie învăţată cu ţeava goală.

LUNETA PUŞTII DE VÂNĂTOARE

Vânătorii cu vedere bună pot trage precis şi f ăr ă lunetă, luând linia de ochire numai prin înălţător şicătare. Dar la distanţă mare, chiar şi pentru aceştia, ochirea numai prin înălţător - cătare este îngreuiată şinesigur ă, deoarece, în acest caz, cătarea acoper ă obiectivele mici. în această situaţie luneta este de marefolos, uşurând ochirea. Persoanelor cu vedere slă bită, luneta montată pe puşcă le este indispensabilă, chiar şila distanţă mică.

AVANTAJELE LUNETEI- Nu este nevoie ca vânătorul să aşeze, în aceeaşi linie, cele trei puncte; ţintă, cătare şi înălţător, ci, pur

şi simplu, să vadă ţinta la intersecţia firelor reticulare ale lunetei;-

Permite ochirea cu precizie şi persoanelor cu vederea relativ slabă;-

Apropie ţinta de 4 sau mai multe ori, atât cât reprezintă mărimea lunetei;



202

-

Dacă are luminozitate mare, permite ochirea şi la crepuscul.Prin slă birea unui şurub şi învârtirea ocularului în dreapta sau în stânga, luneta poate fi potrivită vederii

vânătorului.Cu ajutorul unui disc aşezat în partea superioar ă a lunetei, care poate fi învârtit, firele reticulare pot fi

ridicate sau coborâte în funcţie de distanţa la care vrem să tragem. Aceste distanţe sunt notate pe disc, iaracesta se poate fixa în poziţia respectivă cu ajutorul unui şurub.

Se construiesc lunete de mărime de 2-10 ori, dar, cu cât mărimea este mai accentuată, cu atât se

amplifică mai mult mişcările obiectului văzut în câmpul lunetei şi se micşorează câmpul de vedere, ceea ceeste un dezavantaj. în acest caz, soluţia este rezemarea puştii. Din această cauză, cele mai des întrebuinţatelunete sunt cele cu mărime de 4 ori, care asigur ă o apropiere suficientă a obiectului f ăr ă a amplifica prea multmişcările.

Luneta ungimea (mm) Greutatea (g) Diametrulobiectivului (mm)

Câmpul de vedere ladistanţa de 100 m (m)

Mărire de 4 oriMărire de 6 ori

270320

210340

30,542

10,67

Rezultă de aici că luneta cu mărire de 6 ori are un câmp de vedere mai mic, ceea ce îngreuiază prinderea vânatului în câmpul lunetei, când se ocheşte, mai cu seamă dacă vânatul este în mişcare.

Atât pe puştile ghintuite basculante, cât şi pe cele cu ţevi fixe - carabinele -luneta trebuie montată aşafel încât să poată fi luată cu uşurinţă de pe armă şi pusă în toc, în timpul transportului. Distanţa de la ocularullunetei până la ochiul tr ăgătorului este de 8-10 cm.

Este de la sine înţeles că luneta este utilă numai în cazul când este montată aşa fel ca să asigure un tir precis. De aceea, montarea ei pe puşcă trebuie încredinţată numai armurierilor pricepuţi.

Cu ajutorul reticulului lunetei, se poate aprecia şi distanţa la care se găseşte vânatul, presupunând că acesta stă cu latura corpului perpendicular pe linia de ochire.

VERIFICAREA RANDAMENTULUI PUŞTILOR

Puşca ghintuit ă se verifică prin tragere la poligon. Verificarea se poate face numai de un bun tr ăgător.Altfel nu se poate şti dacă tirul slab trebuie atribuit puştii sau celui ce trage. La verificare, se procedează astfel: se trage numai cu puşca rezemată şi coatele rezemate. Este nevoie, de o masă şi un scaun care să nu semişte. Pe masă se pune un săculeţ cu nisip sau cu gr ăunţe, iar peste acesta o bucată de stof ă groasă sau ohaină moale. Puşca se reazemă de săculeţ, cât mai aproape de garda tr ăgaciului, iar coatele se ţin pe masă.Dacă am rezema ţeava aproape de gura ei, am proceda greşit, deoarece glonţul ar suferi o abatere în sensopus punctului de sprijin. Această constatare este valabilă şi pentru tirul în terenul de vânătoare.

La distanţă de 50, 80 sau 100 m, se aşază un panou la mijlocul căruia s-a desenat un punct negru. Setrag 5 focuri, f ăr ă a se examina ţinta, căutând să se ochească mereu în acelaşi fel. Numai după ce s-au trascele 5 cartuşe, se examinează ţinta. Dacă proiectilele au mers concentrat în punctul ochit sau imediat înapropierea lui, puşca este precisă, dacă bate tot grupat, dar nu în punctul ochit, ci alături, atunci puşca este

bună dar neprecisă. Defectul se poate remedia prin corectarea dispozitivului de ochire; dacă bate împr ăştiat, puşca este slabă. Cele 5 focuri se trag la intervale destul de mari, încât ţeava să nu se încălzească.

La distanţa de 100 m, cercul de împr ăştiere al celor 5 cartuşe trase nu trebuie să fie mai mare de 5 cm

diametru.Verificarea randamentului puştii cu alice. Pe fiecare vânător îl interesează să ştie cum „bate" puşca lui devânătoare, dacă bate concentrat sau împr ăştiat. Lucrul acesta este bine să-1 ştie, atât când vrea să cunoască mai bine puşca pe care o posedă, cât mai ales atunci când cumpăr ă o armă folosită. Puştile noi se pun învânzare împreună cu un certificat care dă caracteristicile lor balistice, deci verificarea nu este necesar ă.Pentru a şti cum bate arma se procedează astfel: pe un panou de scândur ă se fixează, cu pioneze sau cuie, ohârtie albă sau de ambalaj cu o suprafaţă de circa 1m2. Se ia un cartuş de fabrică având alice de 3 1/2 mm şise număr ă alicele. Apoi se ia un cartuş, de acelaşi fel, dar neatins, şi se trage în mijlocul panoului de la odistanţă de 35 m socotită de la gura ţevii. Pe panou se descrie un cerc cu diametrul de 75 cm, dar alegândcentrul lui aşa fel încât cercul să cuprindă un număr cât mai mare de găuri lăsate de alice în hârtie. Apoi senumăr ă câte alice au intrat în cerc şi se calculează câte procente reprezintă alicele intrate din cele care au fostîn cartuş. Exemplu: în cartuş, au fost 140 fire de alice, iar în cerc au fost numărate 99, care reprezintă 71%.



203

Verificarea randamentului puştilor cu alice

Acesta este procentajul. Pentru aprecierea procentajului, se dau următoarele cifre convenţionale: peste71% - armă superioar ă, 65-70% - armă foarte bună, 55-64% - armă bună, 50-54% - armă satisfcătoare, sub50% - armă slabă.

Trebuie menţionat însă că pentru a obţine un rezultat cât de cât apropiat de realitate, este necesar să setragă cel puţin câte 5 cartuşe în 5 panouri diferite, cu fiecare ţeava şi apoi să se facă o medie. Din rezultatulunui singur foc nu se poate trage o concluzie justă. Procentajul depinde de forajul ţevii; dintr-o ţeava cu forajchoke ¾, procentajul poate fi peste 71%, pe când dintr-o ţeava cilindrică el va fi 40-50%.

O altă caracteristică a ţevii este grupajul , care se înţelege astfel: la acelaşi procentaj găsit în cercul de75 cm diametru, alicele pot fi împr ăştiate mai mult sau mai puţin uniform pe toată suprafaţa cercului sau ele

pot să fie grupate în număr mai mare, spre centrul lui. În acest din urmă caz zicem că puşca are grupaj bun.Pentru exprimarea în cifre a grupajului, se procedează astfel: în interiorul cercului de 75 cm diametru, sedescrie un alt cerc cu diametrul de 37,5 cm şi se număr ă găurile alicelor. Apoi se împarte numărul de aliceintrate în cercul mare (75 cm), cu numărul alicelor din cercul mic (37,5 cm). Cu cât produsul va fi mai mic,cu atât grupajul va fi mai mare. Exemplu: în cercul mic au fost numărate 40 buc, iar în cercul mare s-au găsit99 alice. Grupajul va fi 99:40=2,47. Se consider ă că o ţeava bate strâns, când rezultatul împăr ţirii este 2 saumai puţin; grupajul va fi mijlociu, dacă rezultatul este 2,4-2,8; grupajul este slab, dacă rezultatul este în jurullui 4. Puşca cu un grupaj strâns este foarte bună, dar numai în mâna unui tr ăgător de elită.

Tr ăgând 5 focuri, cu aceeaşi ţeava, în panouri diferite, se constată că numărul de alice intrate în cerc,nu este acelaşi, ci variază, uneori mai mult, alteori mai puţin. Se înţelege că puşca bună este aceea la careaceste variaţii sunt mici. Această caracteristică a armei se numeşte regularitate. Practic, se procedează astfel:se trag 5 focuri în 5 panouri diferite, cu aceeaşi ţeava. Se număr ă alicele intrate în cercul de 75 cm diametru.

Se scade numărul cel mai mic din numărul cel mai mare de alice intrate, iar cu cât diferenţa va fi mai mică cuatât regularitatea va fi mai mare, deci ţeava va fi mai bună. Exemplu: numărul cel mare de alice găsit într-un panou a fost de 105, iar cel mai mic de 82. Diferenţa este de 23. În mod convenţional, regularitatea seexprimă astfel: daca diferenţa a fost de la 0 la 15 fire de alice, regularitatea este excelentă, 15-20 fire, estefoarte bună, 20-30 fire este bună, iar 30-40 fire este suficientă. Pentru a putea număra alicele mai uşor, f ăr ă greşeli, se recomandă să se tragă două diametre perpendiculare şi numerotarea spaţiilor formate, de la 1 la 8.

Mai trebuie verificată penetra ţ ia, adică puterea de pătrundere a alicelor în obiectul lovit. Problema însă este mai dificilă pentru vânător. Ar trebui să se tragă într-o scândur ă şi să se vadă câte fire de alice austr ă bătut-o. Dar scândurile pot fi de diferite specii lemnoase, de diferite grade de uscare, iar la acelea şi speciişi grad de uscare de diferite structuri: mai densă, mai rar ă. Încercarea s-ar mai putea face tr ăgând şi într-un

pachet de foi de hârtie, urmărindu-se numărul de file str ă bătute. Dar şi hârtia poate fi de diferite calităţi, iar pachetul mai strâns sau mai rar. Un alt factor este deformarea alicelor de la plecarea din cartuş şi până la

lovirea ţintei, iar gradul de deformare depinde de tăria alicelor. Iată atâtea cauze care ne obligă să renunţămla tratarea acestei laturi a randamentului puştii cu alice - penetraţia - aplicarea ei practică depăşind posibilităţile majorităţii vânătorilor.

Verificarea randamentului se face de la următoarele distanţe, socotite de la gura ţevii până la panou: la puştile de calibru 12 de la 35 m, la calibrul 16 de la 33 m, iar la calibrul 20 de la 30 m.

Verificarea se face numai cu alice de 3,5 mm.Este limpede că randamentul puştii depinde nu numai de ţeava, ci şi de cartuş.Cea mai bună puşcă va da un randament slab cu un cartuş de calitate inferioar ă. Deci, la verificare

trebuie să fie folosite cartuşe bune. Cu o puşcă a cărei randament este bine cunoscut, se pot verifica diferitelecalităţii de cartuşe.

Clasificarea ţevilor, din punctul de vedre al randamentului, este relativă. Sunt atâţia factori care nu potfi prinşi în cifre, încât la stabilirea procentajului o diferenţă de 3-4 procente nu poate fi concludentă pentru a

alege o puşcă.Până la o distanţă de 5-10 m, grupul alicelor de mărime mijlocie acţionează ca un proiectil unic, deaceeaşi greutate şi viteză. Aceasta din motivul că ele merg grupat.



204

CLASIFICAREA ARMELOR DE VÂNĂTOARE

-

După modul cum acţionează asupra vânatului, se deosebesc: arme albe (cuţitele de vânătoare) şiarme de foc, la care proiectilul este trimis în ţintă de for ţa gazelor unui exploziv.

- După felul cum este fixată ţeava în patul puştii: puşti cu ţ evi basculante, care, la încărcare şidescărcare se mişcă în jurul unui ax. La această categorie intr ă puştile obişnuite de vânătoare cu două ţevi;

puşti cu ţ evi fixe, care nu se mişcă faţă de poziţia patului; în această categorie intr ă carabinele, precum şi

puştile cu repetiţie şi automate, cu alice.-

După forajul ţevii: puşti cu ţ evi netede (lise), adică puşti pentru alice: puşti cu ţ evi ghintuite (deglonţ); puşti cu ţ evi mixte, combinate, când aceeaşi puşcă are atât ţevi lise cât şi ţevi ghintuite.

- După numărul ţevilor: puşti cu o singur ă ţ eava, cu două ţ evi, cu trei ţ evi, (drilling ). Acestea dinurmă, de regulă, au două ţevi de alice, deasupra şi o ţeava ghintuită dedesubt. Dar poate fi şi invers. Puşti cu

patru ţevi (Vierling-citeşte firling), dintre care două cu alice, una ghintuită de calibru mare şi una, totghintuită, de calibru mic, de obicei 5,6 mm.

Pentru cei ce vânează în păduri, în special pentru silvicultori, puşca cea mai potrivită este un drilling,cu 2 ţevi de alice calibru 16 şi o ţeava de glonţ de calibru 7 sau 8 mm. Drillingul cuprinde într-o piesă două

puşti, încât se poate vâna atât la vânat mic (iepure, fazani, sitari), cât şi la vânat mare (mistreţ, că prior,eventual şi cerbi şi ur şi).

-

După numărul de cartuşe cu care pot fi încărcate şi după modul de funcţionare al puştii:

-

Puşti cu un singur cartuş într-o ţ eavă, deci care trebuie reîncărcate după fiecare foc tras.-

Puşti cu repeti ţ ie , care au o magazie în care intr ă 5 cartuşe puse cap la cap, plus unul în ţeava.Eliminarea cartuşului tras şi reîncărcarea se face acţionând cu mâna: în această categorie intr ă şi carabinelede vânătoare.

- Puşti automate (cu alice), care au tot 5+1, ca şi cele cu repetiţie, însă încărcarea şi descărcarea seface automat, folosind for ţa gazelor.-

După planul în care sunt aşezate ţevile:-

Puşti cu ţ evi în acelaşi plan orizontal (juxtapuse), cum este la puştile de vânătoare obişnuite.- Puşti cu ţ evi suprapuse numite şi sistem Bock.-

După natura cocoaşelor:- Puşti cu cocoaşe vizibile, cum sunt cele de tip vechi.- Puşti cu cocoaşe ascunse, numite şi sistem Hammerless.

DIFERITE DENUMIRI PRIVIND PUŞTILE

Flobert se numeşte o puşcă de calibru mic - 6 sau 9 mm - cu una sau două ţevi, fixe sau basculante,netede sau ghintuite. Din cele cu ţevi netede, se trag, de obicei, cartuşe cu alice, dar pot fi trase şi cartuşe cuun singur proiectil. Cartuşul nu are capsă, ci cocoşul izbeşte tubul în ramă (lateral), unde este pusă substanţade aprindere, spre deosebire de puştile cu foc central, la care percutorul loveşte capsa din centrul tubului.

Cartuşul zis de 6 mm este, de fapt, de 5,6 mm şi numai pentru simplificare a că pătat denumirea de 6mm. Vânătorul foloseşte carabine de acest calibru la combaterea dăunătorilor, deoarece au tir destul de

precis, se poate trage cu ele la o distanţă superioar ă puştii cu alice, iar cartuşele sunt ieftine. Acest calibru şicartuş se întâlnesc şi la carabinele de tir sportiv. Sunt arme interzise la vânătoare.

Denumirea de flobert derivă de la armurierul francez Flobert, care în jurul anului 1855 a realizat, pentru prima dată, astfel de puşti.

Carabina de calibru 22 longrifle (citeşte longraifl) are o ţeava fixă, ghintuită, şi trage tot un cartuş de22 (5,6 mm), ar ătat în figura 295. Deosebirea faţă de Flobert constă în faptul că din această carabină nu setrage decât cartuşul de 22 longrifle, pe când din flobert şi cartuşe de glonţ mai scurte apoi cartuşe de alice,

precum şi cu proiectile sferice de 9 mm. Termenul de longrifle este dat de americani; acestei carabine i semai spune în ţara noastr ă şi plici.

Armă de ocrotire se numeşte tot carabina precedentă. Denumirea provine din faptul că în sectorulvânătoresc este folosită la combaterea dăunătorilor, iar nu la vânătoare.

Expres sau dublu expres este o denumire întâlnită mai cu seamă în Transilvania şi dată unei puşti detip vechi, basculante, având una sau două ţevi ghintuite, din care se trage un cartuş numit expres.

Ţ eava paradox este prevăzută cu ghinturi numai la gur ă, pe o por ţiune de câţiva centimetri. Scopul

urmărit este de a se putea trage şi cu glonţ, cu o precizie mai mare decât din ţeava netedă. Se folosesc proiectile cu plumb. Eficienţa ei nu se poate compara cu aceea a unei carabine.



205

CARTUŞE DE VÂNĂTOARE

Efectul asupra vânatului a focului de puşcă depinde şi de cartuş. Nici cea mai bună puşcă nu poate daun randament satisf ăcător f ăr ă un cartuş bun. Dar modul de confecţionare a cartuşului interesează şi din

punctul de vedere al evitării accidentelor. După r ăzboi, au fost înregistrate numeroase accidente soldate nunumai cu ţevi plesnite, ci şi cu degete rupte, cauza fiind pulberea necorespunzătoare rezistenţei puştilor devânătoare. Cartuşul defectuos, deci tirul slab, are ca urmare şi pierderi de natur ă economică, prin r ănirea

vânatului. Aşa fiind, vânătorul trebuie să ştie ce condiţii trebuie să îndeplinească un cartuş bun de vânătoare,mai cu seamă când obişnuieşte să-şi încarce el însuşi cartuşele.

CARTUŞUL PENTRU ŢEVI LISE (NETEDE)

P ăr ţ ile componente ale cartuşului sunt: Tubul este confecţionat din carton presat şi plastic, fundul îieste metalic, pentru a-i da mai multă rezistenţă. în acelaşi scop, tot la fund, are o dublur ă metalică.

- Aproximativ pe o treime din lungime, în partea dinspre fund, tubul are în interior o înt ăritur ă decarton şi o altă întăritur ă de aceeaşi lungime, din metal, care are rostul sa nu permită trecerea gazelor spre

peretele de carton. Lungimea acestor două întărituri este atâta cât ajunge şi încărcătura de pulbere, f ăr ă să o preseze, dar şi f ăr ă să lase spaţiu gol.

-

La fund, între pereţii capsei şi întăritur ă de metal, este un tampon de carton, un fel de dop, al cărui

rost este de a presa şi deci a fixa mai bine elementele de la fundul tubului.În mijlocul tamponului de carton, este montată capsa.Tubul pregătit cu toate elementele ar ătate mai sus este gata de a fi încărcat. Încărcarea constă în a pune

doza de pulbere, deasupra acesteia o rondelă gudronată, apoi bura groasă de pâslă, o altă rondelă, de dataaceasta de carton, în fine, doza de alice. Peste alice se aşază rondela-capac în jurul căreia se îndoaie margineatubului pe o lungime de 4-5 mm.

Capsa este un păhărel de metal în care este pus explozivul - fulminantul de mercur. Acesta, izbit de percutor şi strivit de nicovala capsei, se aprinde, dă foc pulberii şi astfel încărcătura de alice pleacă pe ţeava.Capsa trebuie aşezată la nivelul fundului metalic al tubului, nici prea adânc, deoarece ar putea da naştere larateuri, nici prea în afar ă, dat fiind că în acest caz ar împiedica închiderea puştii. în cartuşele încărcate cu

pulbere f ăr ă fum, capsa trebuie să fie mai puternică, deoarece aprinderea se face mai greu. Pulberea neagr ă,care se aprinde uşor, are nevoie de o capsă mai mică. Deci, tăria capsei (ca încărcătur ă de exploziv) trebuie

potrivită cu felul pulberii întrebuinţate. Pulberea de vânătoare, după proprietăţile ei, se împarte în două grupe: pulberi negre şi pulberi f ăr ă

fum. Pulberea neagr ă se aprinde uşor, flăcările o cuprind repede în tot volumul ei din tub, dând o presiune şiun recul violent, dar pe parcursul în ţeavă, presiunea scade, deci efectul asupra alicelor este mai slab decât la

pulberea f ăr ă fum; are greutate specifică mai mare (aproape dublă) faţă de cea f ăr ă fum. Lasă scrum pe ţeava,iar după foc, un nor de fum împiedică vederea celui ce vrea să tragă al doilea foc. Pulberea f ăr ă fum estemai deschisă la culoare (cenuşie), se aprinde mai greu, motiv pentru care are nevoie de o capsă mai

puternică, arderea este progresivă dând o presiune continuă şi un efect de împingere asupra alicelor mai maredecât al pulberii negre, lasă pe ţeava foarte puţin scrum şi nu produce fum. Se mai numeşte şi pulbere vie,deoarece dă alicelor o viteză mai mare. Datorită acestor calităţi, este întrebuinţată din ce în ce mai mult, îndetrimentul celei negre. Ambele feluri de pulberi se alterează la umezeală, de aceea trebuie ţinute în încă periaerisite, uscate, f ăr ă variaţii mari de temperatur ă.

Cu cât gr ăunţele pulberii sunt mai mici, cu atât flăcările ce pleacă din capsă provoacă o ardere mairapidă a pulberii. Praful ce rezultă din sf ărâmarea lamelelor sau gr ăunţilor de pulbere de vânătoare estecuprins mai repede de flăcări. Concluzia este să nu se încarce cartuşul numai cu sf ărâmături de pulbere, deoarece din cauza vitezei de ardere, se produc presiuni mai mari decât cele normale, necesare unui tir bun şimai are şi două dezavantaje: pericol de spargere a camerei cartuşului la puştile slabe şi împr ăştiere exagerată a alicelor, deci şanse reduse de a lovi ţinta, la puştile rezistente.

Rondela gudronată ce se pune peste pulbere închide perfect încă perea acesteia. Marginile ei ating pereţii tubului şi se sprijină pe întăriturile de carton şi de metal, realizând, prin presarea lor de către bur ă, oînchidere bună. Aerul umed care să ducă la alterarea pulberii, n-ar mai putea pătrunde decât pe lângă capsă,dacă aceasta nu s-ar potrivi bine în pereţii tamponului de carton.

Bura are un rol dublu într-un cartuş; pe de o parte realizează o închidere bună, oprind ieşirea gazelor

pe lângă ea, deci intrarea lor printre alice, iar pe de altă parte, împinge ca un piston alicele spre gura ţevii.Dacă bura n-ar realiza o închidere perfectă între marginile ei şi tub sau între ea şi ţeava armei, atunci gazelear scă pa pe la margine, ar intra între alice, provocând o împr ăştiere defectuoasă a lor, deci un efect slab altirului. Pentru a corespunde acestui scop, bura trebuie să fie dimensionat ă după calibrul armei şi interiorul



206

tubului . Reducerea cât mai mică de diametru sau o lipsă la margine este un defect mare, deoarece pe acolovor scă pa gazele. In plus, trebuie să fie unsă cu parafină pe margine, realizând astfel o închidere bună. Deasemenea, trebuie să fie deformabilă, nu rigidă şi elastică, adică să revină la forma iniţială, după încetarea

presiunii asupra ei. Acestui scop îi corespunde o bur ă de pâslă, unsă cu parafină. Se înţelege că o bur ă dehârtie sau una de pâslă f ăr ă gr ăsime este inferioar ă. înălţimea burei nu este indiferentă, minimă fiind 12-13mm, la tubul de 65 mm mai mare la cel de 70 mm. Bune rezultate dau şi burele din material plastic (tip

păhărel).

Alicele sunt proiectile sferice cu un diametrul până la 5 mm. Ele îşi păstrează cu atât mai bine viteza şidirecţia pe traiectorie, cu cât se deformează mai puţin în drumul lor din cartuş pe gura ţevii. Din acest punctde vedere, sunt mai bune alicele tari, adică cele care în afar ă de plumb mai conţin 1-2% antimoniu, decâtcele din plumb curat (alice moi).

Mărimea alicelor se exprimă practic în mm, totuşi, în unele ţări mai există şi alt mod de numerotare.

Numerotarea convenţională a alicelor în diferite ţări Diametrul mm URSS Franţa Austria America Anglia Italia Suedia Elveţia5 ½ — 6/0 00 F/000 _ 7/0 _ _5 0000 4/0 0 T/0 AAA 5/0 11 -4 ½ 00 2/0 4 BB A 2/0 9 -

4 1 1 6 1 BB 1 7 -3 ½ 3 3 8 3 2 3 5 53 5 5 10 5 4 4 3 -2 ½ 7 7 12 7 6 ½ 7 1 82 9 9 15 9 9 10 00 01 ½ - 11 - 11 12 - - -

M ărimea alicei indicat ă pentru diferite specii de vânat: 1½ mm - cocoşi, sturzi de vâsc, becaţină mică, cristei de baltă;2 mm - prepeliţe, turturele, becaţine mari;2½ mm - la sitari, porumbei, sarsele, potârnichi;3 mm - fazani, raţele mari la corp şi iepuri, în pădure;

3½mm -; iepuri la câmp, gârliţe;4 mm - gâşte mari, iepuri la câmp în ianuarie când au părul des, apoi vulpi, viezuri.Pe timp rece şi umed se pot folosi alice cu 1/2 mm mai mare la fiecare categorie.

Alice de 4,5-5 mm se întrebuinţează la lupi.Folosirea de alice prea mici este dezavantajoasă prin faptul că vânatul poate scă pa r ănit; folosirea

alicelor mai mari decât sunt indicate pentru specia respectivă duce la producerea de goluri în snopul de aliceşi deci vânatul nu este nimerit.

Poşurile se întrebuinţau mai mult la lup. Ele sunt o r ămăşiţă de pe vremea când mistreţii şi că prioarele puteau fi împuşcate cu poşuri. Azi legea interzice, pe bună dreptate, această practică.

Numărul de alice de diferite diametre exprimate în mm, care intr ă într-un cartuş.Calibrul şi lungimea

tubuluiGreutatea

încărcăturii de alice gNumărul alicelor după mărime

mm

2 2 ½ 3 3 ½ 4 4 ½12/7012/6516/7016/6520/7020/65

35,534,53128,526,525,5

780750675625575555

390370335310285275

220215190175165160

140135125115105100

959085757168

706560555350

Din acest tabel rezultă că şansele de a doborî un vânat scad, folosind alice mai mari decât cele potrivite.Sertisajul. În cartuş, peste alice, se pune un că păcel numit rondelă-capac. Rostul lui nu este numai de a

închide cartuşul ca să nu cadă alicele, ci are şi un rol balistic: opune o oarecare rezistenţă ieşirii încărcăturii şifavorizează arderea pulberii, deci obţinerea unei presiuni corespunzătoare. Sertisajul trebuie să fie normal,îndoindu-se cu ajutorul maşinii de sertizat o por ţiune de 4-5 mm din cartonul tubului. Dacă sertisajul esteslab, se pierde din viteza alicelor; dacă este tare în ţeava se produc presiuni prea mari şi odată cu aceasta şi o



207

împr ăştiere anormală a alicelor. De asemenea, trebuie observat ca rondela-capac să stea perpendicular pe pereţii tubului, deoarece dacă este înclinată alicele vor ieşi, în primul rând, pe margine, apoi snopul de aliceva fi defectuos.

Când vânătorul îşi încarcă el însuşi cartuşele pentru armele cu alice, se recomandă ca să fie foarte atentla dozajul pulberii şi ai" ;elor. între aceste două elemente, trebuie să existe un raport, pentru ca focul să aibă randament bun. Cantităţile respective sunt înscrise pe cutia de pulbere, iar vânătorul trebuie să seconformeze. Cantitatea de pulbere şi alice înscrisă pe cutie trebuie să fie cântărite exact cu un cântar de

farmacie, apoi pentru fiecare să se facă o măsur ă dintr-un tub de cartuş folosit, tăind din el până cândcantitatea rasă cu un cuţit sau o linie umple măsura. Practic cele două tuburi folosite pentru pulbere şi pentrualice trebuie să aibă culori diferite şi pe fiecare să se scrie la ce foloseşte.

CARTUŞUL PENTRU ŢEVI GHINTUITE

Acest cartuş se deosebeşte, fundamental, de cel pentru puştile cu ţevi netede. Tubul este din metal, iarîn partea lui inferioar ă (unde se montează capsa) are sau un şănţuleţ sau o ramă, ambele având rostul să

permită extragerea tubului din camera cartuşului. În puştile basculante, se întrebuinţează numai tuburi curamă, iar în carabine, de obicei tuburi cu şănţuleţe, f ăr ă să fie excluse cele cu ramă, la unele tipuri de puşti.

Acest lucru trebuie reţinut, deoarece are importanţă la facerea comenzii de cartuşe.Pulberea este şi ea de mai multe feluri şi se deosebeşte de cea folosită la cartuşele cu alice. Nu intr ăm

în detalii, deoarece încărcarea se face de fabrică, nu de vânător. În cartuşele de arme ghintuite nu există bur ă.Proiectilul poate fi confecţionat în mai multe feluri: a) numai din plumb, f ăr ă nici un înveliş, cum este

la puştile de tip vechi; b) cu blindaj metalic, care acoper ă proiectilul până la vârf (blindaj total); c) lăsându-ivârful liber (blindaj par ţial). Există şi tipuri cu blindaj complet, dar perforate la vârf. Forma proiectiluluivariază: cu vârf ascuţit rotund, retezat, găurit. Efectul asupra vânatului variază în funcţie de caracteristicile

proiectilului; cele complet blindate trec uşor prin corpul animalului, neconsumându-şi toată energia în ţintă;cele neblindate nu intr ă în obiectivele tari, ci se turtesc; au însă efecte în ţintele moi. în fine, cele cu blindaj

par ţial, după ce au intrat în obiectiv, se desfac la vârf, îşi consumă energia, în total sau în parte în corpulanimalului lovit, deci produc o zguduire puternică şi o rană mare, fapt care contribuie la doborârea vânatului.Efectul lor este mai mare când se izbesc de os.

Există trei tipuri de cartuşe moderne:a)

este cartuş cu tub f ăr ă ramă (cu şănţuleţ), proiectil cu „cămaşă" H, şi vârf rotunjit de plumb. b)

tubul de acelaşi tip, însă proiectilul cu înveliş „H" are vârful găurit apoi acoperit cu o foaie de aramă.Ambele sunt destinate pentru carabine.

c) Acest cartuş se deosebeşte de celelalte prin aceea că are tubul cu ramă, destinat pentru puştile basculante.Proiectilul este de tipul cu înveliş „D" şi găurit la vârf, însă gaura r ămâne deschisă („tip expandant").

Unele proiectile ale cartuşelor au spre vârf o adâncitur ă, un fel de umăr, al cărui rost este de a tăia părulanimalului lovit şi astfel de a lăsa, pe locul unde a stat el în momentul împuşcării, un semn al r ănirii,important pentru eventuala urmărire.

Când se face comandă de cartuşe pentru arme ghintuite, este necesar să se indice: calibrul, lungimeatubului, faptul dacă tubul trebuie să fie cu sau f ăr ă ramă, precum şi tipul de proiectil, în raport cu vânatulcăruia îi este destinat.

De exemplu se va nota astfel:

8x

57 J.R.S. cu proiectil „ D " având gaur ă deschisă la vârf. Cifra 8 înseamnă calibru, 57 lungimeatubului, R înseamnă că trebuie să aibă ramă, J şi S sunt notări speciale.sau:8 x 57 J.S., cu proiectil „H" având vârful acoperit cu foaie de aramă. În acest caz notările 8,57 şi J.S.

sunt notări speciale, însă lipseşte litera R, ceea ce înseamnă că este f ăr ă ramă (cu şănţuleţ), destinatcarabinelor.

Rana produsă, deci efectul focului, depinde, în mare măsur ă, de forma şi calitatea proiectilului. Acestavariază şi în funcţie de vânatul căruia îi este destinat.

Proiectilul ajuns în corpul vânatului se sfarmă, în mod diferit, în funcţie de felul lui şi de parteacorpului care a fost atinsă.

Cartuşul se alege în funcţie de specia de vânat şi distanţa de tragere. În dropii, cocoşi de munte,eventual în lebede, cocori, se trage cu proiectile complet blindate, pentru a nu sparge prea tare vânatul; la

ur şi, mistreţi, cerbi se vor întrebuinţa cartuşe puternice; în fine, la că priori, dacă e vorba de piese, se folosesccartuşe mai uşoare, de exemplu 6,5 x 57, având un proiectil de 6,2 g cu înveliş „D", pentru a nu face o rană

prea mare.



208

Cartuşele de carabină ghintuită pot avea aprindere centrală cu capsă sau aprindere laterală f ăr ă capsă, lacare, prin simpla izbire a marginii ramei, încărcătura ia foc. Prima are o întrebuinţare foarte largă, eaconstituind regula; a doua se foloseşte la carabinele cal. 22 longrifle.

Chiar pentru cartuşe de acelaşi calibru, există o mare varietate de tipuri, în funcţie nu numai delungimea tubului, ci şi de felul şi cantitatea pulberii, apoi de forma, lungimea şi greutatea proiectilului. Estenormal să varieze şi energia cinetică.

Largă întrebuinţare au azi, cartuşele 6,5 x 57,6,5 x 68, 7 x 57,7 x 64, 7 x 64 R, 30-06, 300 Winchester

Magnum, 8 x 68 S, 9,3 x 64, 9,3 x 74 R, 375 H & H. Deşi nu s-au dovedit că sunt necorespunzătoare sunt totmai rare calibrele 8 x 57, iar 8 x 60 practic nu se mai fabrică decât la comandă specială.

CÂTEVA NOŢIUNI DE BALISTICĂ

Vânătorul doreşte ca focul de puşcă tras de el să nimerească vânatul şi să-1 doboare. Dar, dinmomentul apăsării pe tr ăgaci şi până când proiectilul ajunge la ţintă, se petrec o serie de fenomene, care este

bine să fie cunoscute, pentru a evita greşelile şi pentru a mări satisfacţia celui ce practică vânătoarea.Balistica se ocupă cu studiul fenomenelor ce se petrec în ţeava şi pe drumul parcurs de proiectil

(traiectorie), din momentul în care percutorul loveşte capsa şi până când proiectilul s-a oprit la ţintă. Această disciplină se împarte în: balistica interioar ă, care se ocupă de fenomenele care au loc din momentul apăsării

pe tr ăgaci şi până când proiectilul a ieşit din ţeava (presiunea, viteza încărcăturii, for ţa de recul); balisticaexterioar ă, care studiază fenomenele ce se petrec pe traiectorie, adică începând de la gura ţevii puştii şi până când proiectilul s-a oprit în ţintă (rezistenţa aerului, traiectorie, penetraţie, ricoşete).

DESPRE BALISTICA INTERIOAR Ă

Când s-a apăsat pe tr ăgaci, percutorul loveşte capsa, fulminatul de mercur din capsă ia foc şi aprinde pulberea din cartuş. Pulberea arde foarte repede, transformându-se în gaze, care exercită o presiune mare întoate sensurile: asupra pereţilor ţevii, asupra închizătorului şi asupra încărcăturii din cartuş. Spre orientare, semenţionează că presiunea în ţeava puştii de alice este de 400-600 atmosfere (1050 bar), iar în cea ghintuită de 1600-3800 atmosfere. Deoarece pereţii puştii şi închizătorul rezistă, singurul efect vizibil este asupraîncărcăturii cartuşului, care este dislocată din tub şi împinsă pe ţeavă. Presiunea maximă pe ţeavă se produceatunci când proiectilul a parcurs circa 5 cm după dislocare. După aceea scade, deoarece spaţiul ocupat degaze sporeşte.

Cr ă parea tubului are drept consecinţă pierderea de presiune asupra proiectilului, deci pierderi de viteză şi de randament. Pulberea umedă dă şi ea pierderi de viteză a proiectilului.Odată cu detunătura, tr ăgătorul simte o izbitur ă în umăr: reculul . El va fi cu atât mai mare, cu cât

presiunea din ţeava va fi mai ridicată. La aceeaşi încărcătur ă, o puşcă uşoar ă va da reculul mai puternic.Orice cauză care are ca urmare sporirea presiunii pe ţeava, măreşte şi reculul, cum ar fi întrebuinţarea unuicartuş lung de 70 mm, într-o camer ă a cartuşului de 65 mm, prin care se produce o strâmtare a conului deracordare. De asemenea, dacă la puşca ghintuită, în loc de cartuş cu proiectil de 10 g, am folosit unul de 14 g,acesta va opune o rezistenţă mai mare pe ţeava şi în consecinţă presiunea va creşte.

În timpul cât proiectilul str ă bate ţeava, aceasta este supusă unor vibraţii. Faptul e bine să fie cunoscut,deoarece, dacă rezemăm ţeava de un obiect tare, vibraţiile nu vor mai fi posibile şi în direcţia acelui obiect,iar consecinţa de ordin practic va fi o abatere a proiectilului în sens opus punctului de sprijin. De altfel, cândtragem cu o armă ghintuită, se recomandă sprijinirea armei în apropiere de garda tr ăgaciului şi în nici un cazde vârf, deoarece în acest caz efectul negativ amintit nu se simte.

Precizia tirului cu puşcă ghintuită scade atunci când se trag mai multe focuri din aceeaşi ţeavă, lainterval scurt, deoarece ţeava se încălzeşte şi îşi schimbă puţin conformaţia. Dar la vânătoare asemeneacazuri, practic, nu au loc.

În drumul lor pe ţeava, o parte din alice se deformează, pierzându-şi forma sferică. Aceasta se producenu numai la alicele de la margine, care se freacă de pereţii ţevii, ci şi la cele dinspre bur ă, care sufer ă în maimare măsur ă influenţa temperaturii ridicate a gazelor şi presiunea lor. Consecinţa de ordin practic este o maimare pierdere de viteză pe traiectorie şi o sporită abatere de la linia de ochire, deci randamentul mai mic.

Cu cât alicele sunt mai moi, cu atât lasă mai mult plumb pe ţeavă, mai ales la conul de racordare.Aceste depuneri se cur ăţă cu peria de sârmă, f ăr ă însă a freca prea mult.

DESPRE BALISTICA EXTERIOAR Ă

Drumul parcurs de proiectil de la gura ţevii până la ţintă nu este niciodată o linie dreaptă, ci una curbă.Dacă n-ar exista for ţa gravitaţiei, proiectilul ieşit din ţeava ar merge pe direcţia A-B până când, din cauzarezistenţei aerului, viteza ar scădea la zero. În realitate, sub acţiunea gravitaţiei, drumul este o linie curbă (AS T) cum se vede în figur ă.



209

Traiectorie se numeşte drumul parcurs de proiectil de la gura ţevii până când se opreşte în ţintă.Viteza ini ţ ial ă este cea pe care proiectilul o are la gura ţevii. Ea se notează cu V 0. La armele de alice

V 0≈375m/s, dar la cele ghintuite este mult mai mare (700 şi chiar 1200 m/s).Viteza r ămasă este iuţeala proiectilului într-un punct oarecare al traiectoriei şi se notează cu V, având

un indice care arată distanţa la care se socoteşte această viteză, de exemplu V25, V100, V150. Linia de tragere este axa ţevii, în poziţie de tragere, prelungită la infinit. Linia de ochire (C-D) este linia care pleacă de la ochiul tr ăgătorului, trece prin mijlocul crestăturii

înălţătorului, prin vârful catarii şi prin punctul ochit.Unghiul de ochire este unghiul format de linia de ochire (C-D) cu linia de tragere (A-B).

Plan de tragere este planul vertical care trece prin linia de tragere. Punct lovit este punctul unde punctul atinge ţinta. Bătaia armei este distanţa dintre gura ţevii şi punctul de cădere al proiectilului. S ă geat ă se numeşte cea mai mare ordonată a traiectoriei (cea care trece prin pct S). Creşterea traiectului este punctul cel mai ridicat al traiectoriei, de unde porneşte săgeata (pct S din

figur ă). Până la el, traiectoria urcă, iar de la el coboar ă.Se zice că proiectilul ricoşeaz ă, atunci când, după ce el s-a lovit de un obiect, îşi schimbă direcţia.

Fenomenul are loc atunci când unghiul sub care el atinge obiectul este mic, cum se întâmplă în majoritateacazurilor la vânătoare. Ricoşează nu numai de pe pământ tare sau îngheţat, ci şi de pe suprafaţa apei, de pearbori, lemne fasonate în pădure şi cu atât mai mult de pe piatr ă, fier.

Rezisten ţ a aerului influenţează hotărâtor forma traiectoriei şi va fi cu atât mai mare cu cât sporeşteviteza proiectilului. La rândul ei, viteza pe care o are proiectilul depinde de natura şi cantitatea pulberii dincartuş, forma proiectilului (cel ascuţit învingând mai uşor rezistenţa aerului), raportul dintre greutatea

proiectilului şi suprafaţa secţiunii sale transversale. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât proiectilul î şi vamenţine mai bine viteza pe traiectorie. Alicele mari îşi vor păstra mai bine viteza decât cele mici. Din acestmotiv, nu este bine a se pune, în acelaşi cartuş alice de diferite mărimi, de exemplu de 3 ½în amestec cu 2 ½,deoarece ultimele vor r ămâne în urmă pe traiectorie. Rezistenţa aerului are ca urmare şi împr ăştierea alicelor.În fine, temperatura scăzută, presiunea şi umiditatea ridicată ale aerului măresc rezistenţa.

Forma traiectoriei variaz ă în funcţie de mai mulţi factori: distan ţ a de la care se trage: cu cât aceastaeste mai mică, cu atât punctul superior maxim al traiectoriei este mai apropiat de jumătatea distanţei la carese trage, deci traiectoria se apropie de un arc de cerc. Când distan ţa este mare, acest punct superior maxim se

deplasează spre ţintă, traiectoria accentuându-şi curba (arc de parabolă).-

Unghiul de ochire. Când acesta este mic, traiectoria se apropie de linia dreaptă; când unghiul estemare, curbura creşte.

-

Viteza proiectilului , dacă este mare, traiectoria va fi întinsă şi invers.- Gravita ţ ia este un factor a cărui influenţă nu este nevoie să mai fie demonstrată.- Razan ţă se numeşte calitatea traiectoriei de a fi cât mai apropiată de linia de ochire, deci de a avea o

săgeată cât mai mică. Este favorizată de doi factori: viteza iniţială mare şi calitatea proiectilului de a-şi puteamenţine mai bine viteza pe traiectorie.

Influenţa vitezei proiectilului asupra razanţei:Curba Viteza proiectilului

m/sMărimea săgeţii de 150 m, ţinta fiind la 300

mFelul proiectilului

A 400-450 95 de plumbB 500-550 65 cu blindajC 600 50 cu blindajD 680-780 35 cu blindaj

Folosul practic al existenţei razanţei constă în faptul că atunci când se trage la distanţă mare, greşelile provenite dintr-o necorectă apreciere a distanţei nu au mare influenţă asupra tirului. De exemplu: la ovânătoare de capre negre, se apreciază că distanţa este de 300 m şi se potriveşte înălţătorul pentru această distanţă. În realitate însă vânătorul se găseşte numai la 200 m. Dacă se foloseşte un cartuş cu viteza de 800-850 m/s, proiectilul va merge numai cu 7-8 cm mai sus decât ar fi trebuit, deci există şansa de a doborî capraneagr ă. Dacă însă la aceeaşi distanţă s-ar trage cu cartuş, al cărui proiectil are viteza de numai 500-550 m/s,s-ar descrie o curbă cu săgeata de 65 cm, proiectilul va merge cu circa 22 cm mai sus, în acest caz, capraneagr ă nu va fi nimerită sau va fi numai r ănită, încât va trebui urmărită pe mare distanţă. Razanţa mare

scuteşte pe vânător de aprecierea riguroasă a distanţei, când trage la 100-200 m, distanţa obişnuită la armeleghintuite. La cele cu alice, razanţa, fireşte, nu joacă nici un rol.



210

Astăzi există arme moderne care dezvoltă iniţial o viteză de 1200 m/s şi chiar mai mult, precum şi oenergie cinetică de 500 kgm, având deci o razantă şi mai mare.

Energia cinetică . Doborârea vânatului depinde în mare măsur ă de energia cinetică a armei şi cartuşuluicu care s-a tras. Această energie variază în limite foarte largi, în funcţie de greutatea şi viteza proiectilului(energia cinetică creşte cu masa proiectilului şi cu pătratul vitezei; rezultă de aici marea importanţă a vitezei).

CAPACITATEA PROIECTILULUI DE A UCIDE VÂNATUL

Vânatul atins de glonţ cade datorită distrugerii unor ţesuturi ale organelor vitale interne. El va cădea cuatât mai repede cu cât aceste organe sunt mai importante. Energia cinetică singur ă nu este un criteriusuficient pentru a măsura capacitatea de a ucide vânatul, fapt care va rezulta din următorul exemplu: energiacinetică la 100 m distanţă a cartuşului 8 x 57 J.R.S. este de 312 kgm. Este vorba de un cartuş destul de

puternic. Dacă am tras într-un cerb şi am nimerit în abdomen, proiectilul va str ă bate cu uşurinţă corpulanimalului, apoi îşi va continua drumul pe traiectorie, ajungând undeva în pământ. În acest fel energiacinetică se va consuma numai în parte în corpul cerbului, de exemplu 120 kgm, restul de 192 kgm se va

pierde, fiind dusă de proiectil în pământ. Energia cinetică a existat, dar ea n-a fost folosită, nu s-a consumat,decât în mică parte, în corpul vânatului. Alta ar fi fost situaţia dacă vânătorul ar fi ochit cavitatea toracică,

proiectilul ar fi nimerit în calea lui un os, s-ar fi deformat, şi în consecinţă ar fi cauzat distrugeri mari deţesuturi, oprindu-se în corpul animalului sau ieşind, dar ducând cu el numai puţină energie cinetică. Deci,

capacitatea de a ucide vânatul sporeşte cu cât o cantitate mai mare de energie cinetică s-a consumat în corpulvânatului, lovit de proiectil.

Un alt aspect al atingerii vânatului este acela când s-a folosit un cartuş cu proiectil de plumb (f ăr ă blindaj) şi acest proiectil a nimerit într-un os tare, turtindu-se. N-a avut capacitatea de a p ătrunde în corp până la organele vitale. Proiectilul şi-a consumat toată energia în corpul vânatului, totuşi n-a provocatmoartea, deoarece i-a lipsit puterea de a pătrunde în corp până la organele vitale. Prin urmare, a douacondiţie pentru a ucide vânatul este penetraţia.

Între factorii care influenţează capacitatea de a ucide vânatul este şi calibrul proiectilului. Suprafaţasecţiunii transversale a unui proiectil de 6,5 mm este de 33 mm2, iar a unuia de 9 mm de 63 mm2, deciaproape dublă. Se înţelege că ultimul, când va pătrunde în corpul vânatului, va provoca de două ori atâteadistrugeri de ţesuturi cât primul, presupunând celelalte condiţii egale. De asemenea, influenţează şi forma

proiectilului; unul cu vârful ascuţit va cauza mai puţine distrugeri decât unul cu vârful rotund, retezat sau perforat.

EFICIENŢA FOCULUI DE PUŞCĂ ÎN RAPORT CU DISTANŢA

Una din greşelile mari pe care au f ăcut-o şi o mai fac cei mai mulţi vânători este aceea că trag ladistanţe prea mari; focul nu este eficace, iar vânatul pleacă r ănit. Se pierd în acest fel multe zeci de mii de

piese de vânat în fiecare an, pe care le consumă vulpile şi ciorile. Este o pagubă din toate punctele de vedere.Experimental s-a dovedit că, pentru a doborî o piesă de vânat este nevoie ca ea să fie nimerită de cel

pu ţ in 5 alice potrivite pentru specia respectivă , care, atunci când ajung la vânat, să mai aibă suficientă energie cinetică pentru a cauza r ăni grave. Pentru iepure - de 3 ½ - 4 mm, pentru fazan şi raţă mare de 3 mm,

pentru sitar de 2½mm.Distanţele maxime admise variază în funcţie de mărimea alicelor, de forajul ţevii (şocul ţevii) şi de

calibrul puştii.S-a presupus că se trage cu puşca de cal. 12, având foraj şoc şi că s-a tras precis, f ăr ă greşeală. Se

recomandă ca distanţa de mai sus să fie redusă cu 10 m, încât pentru majoritatea vânătorilor distan ţ amaximă să fie de 30 m, când trage cu alice de 2-2,5 mm şi de 40 m la alice de 3 l/2-4mm , deoarece nu se

pot îndeplini totdeauna condiţiile de mai sus.Se întâmplă ca vânatul să cadă şi la distanţă mai mare. În acest caz este vorba, probabil, de o singur ă

alică care a nimerit creierul, pe care un vânător corect nu se poate baza. Este incorect să se trag ă la distan ţă mai mare decât permite puşca şi alicele. La distanţe mai mari, cercul de împr ăştiere a alicelor creşte, alicelese r ăresc, iar corpul vânatului nu va mai fi atins de cele 5 alice necesare. Se mai poate spune că distan ţ amaximă este aceea la care vânatul, dat ă fiind suprafa ţ a corpului său, mai poate primi cele 5 alice. Cu oarmă de calibru 12 se va putea trage la o distanţă mai mare decât cu una de cal. 16 sau 20, deoarece cartuşul

cuprinde un număr mai mare de alice; cu o armă având foraj şoc se va putea trage mai departe decât cu unaavând ţevi cilindrice; un cartuş încărcat cu alice de 4 mm va permite un tir mai lung decât unul cu alice de 2sau 2 1/2 mm, în aceste cazuri s-a presupus că celelalte condiţii sunt egale.



211

Distan ţ a maximă pe care o str ă bat alicele în zborul lor prin aer este apreciabilă, deci pentru a nu se produce accidente, se cere prudenţă la tragere. Alicele mari îşi păstrează mai bine viteza pe traiectorie, deci şidistanţa la care zboar ă va fi mai mare. Distanţele maxime sunt: alice de 2 ½mm circa 200 m; alice de 3 mmcirca 250 m; alice de 3 ½ mm circa 300 m şi alicele de 4 mm circa 350 m.

Diametrul cercului de împr ăştiere. Socotind firele de alice de la marginea cercului, acesta este pentrualice de 2 ½mm; la 50 m de circa 5 m; la 100 m de circa 17 m; la 150 m de circa 45 m, iar la 180 m de circa80 m.

CORECŢII DE OCHIRE LA TIRUL CU PUŞCA DE ALICEASUPRA VÂNATULUI ÎN MIŞCARE

Se presupune că prin faţa vânătorului fuge un iepure, iar acesta îl urmăreşte cu puşca întinsă. Dinmomentul când apasă pe tr ăgaci şi până când alicele ajung în vânat, trece un timp care, pentru distanţa de 30m şi alicele de 2,5 mm, este apreciat la aproximativ un sfert de secundă. Durata depinde şi de reflexelevânătorului. Dacă în acest caz s-ar ochi în ţ int ă , alicele ar ajunge în urma iepurelui, iar focul ar fi greşit.

Pentru a nimeri iepurele, trebuie să se trag ă înaintea lui . Se face deci corec ţ ia de ochire. Distan ţ a cucare trebuie să tragem înaintea vânatului pentru a nimeri, depinde de mulţi factori: viteza de mişcare avânatului, distanţa la care se trage, unghiul sub care se mişcă vânatul faţă de direcţia de tir, experienţa şireflexele vânătorului. Dispunem de valorile corecţiei de ochire, pentru câteva distanţe şi viteze de mişcare,

presupunând că se trage cu puşca mobilă, adică urmăreşte vânatul cu puşca în mi şcare , cu alice de la 2 ½la 3½ mm şi că vânatul se mişcă perpendicular pe direcţia de tragere.

Distanţa detragere (m)

Viteza cu care se mişcă vânatul(km/oră)

Distanţa cu care se trage înainte(corecţia de ochire)(cm)

35 35 10035 60 21035 80 28050 30 17050 60 340

Iată câteva viteze de fugă şi zbor:- cu 30-40 km pe or ă, se mişcă iepurele la viteza mijlocie, cioara şi vânatul cu pene, în timp ce se ridică înzbor;- cu 40-45 km potârnichea în zbor la viteză mijlocie;- cu 60 km iepurele în mare viteză, pe câmp neted şi uscat sau când trece peste linia de vânătoare, speriat,apoi fazanul în zbor, raţa mare în zbor normal;- cu 80 km fazanul în zbor repede şi cu vântul în spate, precum şi raţe şi gâşte în zbor repede.

Dacă vânătorul ar aştepta iepurele cu puşca fix ă corecţiile de mai sus se majorează, pentru distanţelesub 40m la mai mult decât dublu, dar consider ăm că acest mod de a trage este o excepţie.

Pentru vânatul ce se mişcă perpendicular pe direcţia de tragere sau în diverse unghiuri lucrurile seschimbă.

Se mai menţionează că:-

Vânătorii cu experienţă şi cei cu reflexe bune, vor aplica corecţii mai mici decât cele din tabel, iarîncepătorii şi cei cu reflexe slabe, mai mari.

-

Vânatul puternic poate deplasa alicele din direcţia de tragere deci trebuie să se ţină cont de acestlucru.

- În iepurele ce se îndepărtează de vânător se ocheşte între urechi, iar la cel ce se apropie de el îndirecţia de tragere se ocheşte la vârful picioarelor; la raţele ce se ridică în zbor se ocheşte la cioc; la

potârnichea ce a trecut peste capul vânătorului se ocheşte sub ea.-

Deoarece aprecierea în metri a distanţei ce constituie corecţia de ochire este dificilă, se recomandă caea să fie socotită în lungimi din vânatul respectiv.

- Este preferabil să se ia o corecţie de ochire mai mare, căci în acest caz, ultima parte a snopului dealice va atinge capul, eventual plămânii, decât o corecţie prea mică, caz în care s-ar putea să i se rupă doar un

picior. - Cu timpul, aprecierea corecţiei de ochire devine pentru vânător un act reflex.

-

Succesul la tirul asupra păsărilor în zbor depinde şi de iuţeala de epolare.



212

OCHIREA CU PUŞCA GHINTUITĂ

MODUL DE OCHIRE Ş I GRE Ş ELI DE OCHIRE POSIBILE În diferite poziţii ale cătării, în raport cu înălţătorul, punctul unde va merge proiectilul poate fi:

a) ochirea este corectă. Proiectilul va nimeri în centru. b)

ochirea este luată scurt ă. Proiectilul va merge jos. c)

ochirea este luată lung ă (plină). Proiectilul va merge sus.

d)

cătarea lipită în dreapta. Proiectilul va merge în dreapta. Invers dacă va fi lipită de stânga. e)

arma este aplecată spre dreapta. Proiectilul va merge la dreapta jos. Invers dacă va fi aplicată spre stânga.Pe timp noros şi în amurg, se fac greşeli, ochindu-se prea sus;

-

Dacă lumina izbeşte cătarea din stânga, proiectilul va merge la dreapta.-

Dacă lumina izbeşte cătarea din dreapta, proiectilul va merge la stânga.-

Dacă lumina vine vertical, proiectilul va merge jos.-

Vântul bătând lateral va cauza o deviere.-La temperatur ă scăzută - proiectilul va merge mai jos decât normal, aerul opunând o rezistenţă mai mare.

Ochirea în vânatul mare ce stă pe loc. Cea mai bună împuşcătur ă este cea în cavitatea toracică.Aici se găsesc organele vitale: inima, plămânii etc, iar suprafaţa este destul de mare, uşurând astfel ochirea.Vânătorul trebuie să-şi dea osteneala de a nimeri aici, în orice poziţie s-ar găsi vânatul.

Ca regulă generală, glonţul trebuie să nimerească la jumătatea inferioar ă a cavităţii toracice, puţin

înapoia piciorului dinainte.-

Când vânatul stă cu latura spre vânător se ocheşte puţin în urma piciorului dinainte.- În cazul când cerbul sau alt vânat vine direct spre vânător, se ocheşte în mijlocul pieptului. Glonţul

va lovi inima sau plămânii, str ă bătând corpul în lung şi probabil se va opri în ierbar sau intestine. Se cereînsă atenţie, deoarece suprafaţa bună pentru ochire nu este mare, iar o abatere poate cauza o rană insuficientă

pentru a doborî vânatul.Când vânatul vine sau se îndepărtează oblic faţă de vânător, se ocheşte la partea superioar ă a membruluianterior. Şi aici se cere atenţie ca proiectilul să treacă prin organele vitale. Pericolul de a greşi este în acestecazuri mai mare, dat fiindcă vânătorul este tentat a ochi în mijlocul pieptului sau prea la margine; în ambelecazuri proiectilul nu va lovi în plin organele vitale.

- În vânatul care se îndepărtează de vânător în direcţia liniei de ochire, este permis a se trage numai încazuri excepţionale. Se trage sub anus, la mijloc, între şolduri.

-

Când vânatul este culcat sau stă în dosul unor buruieni, iarbă etc, este mai bine să nu se tragă,deoarece, de regulă, rezultatul este sau o împuşcătur ă rea sau una greşită, din cauza devierii proiectilului.Se poate face o excepţie de la regula generală de a ochi totdeauna în cavitatea toracică, atunci când suntem înurmărirea unui vânat r ănit. În acest caz, la nevoie, se poate trage în orice parte a corpului, deoarece fiecarerană nouă, oriunde ar fi ea, contribuie la oprirea vânatului, la doborârea lui.

Tirul la vânatul mare în mişcare se face aplicând corecţie de ochire:- La vânatul ce se apropie de vânător se ochirea se face în partea inferioar ă a pieptului, deoarece,

proiectilul îl va lovi la mijlocul pieptului.- La celelalte poziţii, figura explică destul de clar modul de ochire. Trebuie menţionat că, valoarea

corecţiilor depinde şi de viteza proiectilului pe traiectorie, nu numai de viteza cu care se mişcă vânatul. Deasemenea, corecţiile din tabel se refer ă numai la timpul necesar proiectilului să parcurgă distanţa de 50 m

începând de la gura ţevii şi nu cuprind plusul ce rezultă din funcţionarea refluxului şi a mecanismului de darea focului. Aşa fiind, corecţiile vor fi majorate, mai puţin la vânătorii experimentaţi şi mai mult la ceiîncepători.

Cartuşul Viteza medie aproiectilului

pe distanţa de 50m

(m/sec)

Durata zboruluiproiectilului pe

50 m(sec)

Corecţia de ochire la 50 m ladiferite viteze

10km/oră

35km/oră

55km/oră

9,3 x 72 R, încărcat cu 2,6 g pulberelamelată R 5. 580 0,086 25 cm 85 cm 130 cm

8 x 57 J, încărcat cu 3,5 g pulbere specială, proiectil de 12,7 g cu blindaj par ţial. 755 0,066 20 cm 65 cm 100 cm

8 x 68 S, încărcat cu 4,75 g pulberespecială, proiectil cu cămaşă. 965 0,054 15 cm 55 cm 85 cm



213

Câteva reguli: -

Ţeava nu se spijină de copac sau alt obiect tare, deoarece proiectilul va devia în direcţia opusă punctului de sprijin. Corect este să fie sprijinită pe mână şi numai mâna să atingă copacul.

-

În orice împrejurare, să fie puşca frântă sau vizibil descărcată şi ţinută cu ţevile în sus.

MIŞCĂRILE REFLEXE PE CARE LE FAC CERVIDELE

ŞI MISTRE

ŢUL ATINSE DE GLON

Ţ

URMĂRIREA VÂNATULUI MARE R ĂNITPregătirea pentru urmărirea vânatului mare r ănit începe în momentul când a plecat proiectilul din

puşcă. Chiar înainte de a apăsa pe tr ăgaci, vânătorul este bine să memoreze poziţia vânatului şi să-şi notezeun punct de reper referitor la direcţia în care va trage. Pentru acţiunea de urmărire a vânatului r ănit, stabilirea

punctului unde a stat vânatul în momentul în care s-a tras focul este de mare însemnătate. După ceîmpuşcătura s-a produs, iar vânatul s-a deplasat, este mai greu de stabilit acel loc.

Dacă vânatul n-a căzut, ci stă în picioare şi se mai poate trage un foc, acest lucru să se facă neapărat.Altfel, vânatul poate să-şi revină şi să plece r ănit. Dar, chiar dacă a căzut şi dă din picioare, este necesar unfoc ca lovitur ă de graţie. Sunt destul de frecvente cazurile când vânatul căzut, după un timp s-a ridicat în

picioare şi a dispărut.Cervidele şi capra neagr ă , în momentul când sunt atinse de glonţ, fac o mişcare reflexă caracteristică,

după care se poate deduce cam în care parte a corpului a nimerit glon ţul. Această mişcare trebuie observată,cu atenţie. Cum însă cei ce trag prin lunetă au un câmp de vedere redus, iar arma, prin recul, mişcă, vânătorulnu întotdeauna poate observa această mişcare. De aceea, sarcina aceasta revine însoţitorului vânătorului care,de obicei, este personalul de pază, căruia îi revine de regulă şi îndatorirea urmăririi vânatului r ănit. Aşadar,din momentul în care vânătorul se pregăteşte să tragă, nici el nici însoţitorul său să nu-şi ia ochiul de lavânat.

De regulă, mişcările reflexe sunt următoarele: Dacă glon ţ ul a atins creierul, vânatul cade pe loc şi nu se mai ridică. împuşcătura este mortală, însă ea

se datoreşte întâmplării. Este greu de ochit tocmai în zona creierului, care ocupă o suprafaţă mică. Împuşcătura în cap f ăr ă a atinge creierul este cât se poate de rea. Vânatul sau cade şi apoi se ridică

imediat sau scutur ă uşor din cap şi merge mai departe. Glonţul i-a sf ărâmat un maxilar, eventual şi o parte

din dinţi, el nu va mai putea paşte şi va muri de foame. Vânătorul care a f ăcut această greşeală, are datoriamorală de a face tot posibilul să găsească vânatul şi să-i dea lovitura de graţie, oricât de îndelungată va fiurmărirea.

Când proiectilul a atins coloana vertebral ă sau oasele şoldului şi le-a rupt, vânatul cade şi nu se mairidică. Este o împuşcătur ă bună însă, ca şi în cazul lovirii în creier, ea se datoreşte întâmplării, fiind greu deochit tocmai în fâşia îngustă ce reprezintă coloana.

Nu acelaşi lucru se întâmplă dacă glon ţ ul a atins numai prelungirea înspre spate a oaselor coloaneivertebrale. În acest caz vânatul se pr ă buşeşte, dar imediat se ridică şi se îndepărtează, la începutîmpleticindu-se, apoi mergând aproape normal. Rana se va vindeca, deci lovitura nu este mortală.

Dacă proiectilul a nimerit în esofag sau beregat ă şi le-a rupt, vânatul aproape nu marchează lovitura.Face doar o uşoar ă mişcare din cap, abia perceptibilă. împuşcătura este mortală, însă de regulă vânatul vamuri mai târziu, în chinuri mari.

Împuşcătura în cavitatea toracică (coşul pieptului) este cea mai bună dintre toate. Aici sunt organelesensibile: inima şi plămânii, care, dacă sunt sf ărâmate de glonţ, cauzează moartea, f ăr ă întârziere, vânatulcăzând nu departe. Suprafaţa respectivă a corpului este relativ mare, încât nu este greu a ochi şi nimeri aici.

Vânatul se ridică pe picioarele dinapoi, face o săritur ă în sus şi înainte şi imediat îşi apleacă botul la pământ (semn caracteristic). Fuge dezorientat, izbindu-se de tufe şi arbori, până când cade. Distanţa pe care omai parcurge depinde şi de organele pe care glonţul le-a atins. Astfel, dacă a nimerit în partea inferioar ă acavităţii, unde este inima, vânatul cade nu departe, 10-20 m, cel mult; dacă a lovit jumătatea superioar ă acavităţii şi a atins numai plămânii, va merge ceva mai departe, până când se produce hemoragia, dar tot vacădea. Dacă este atinsă numai marginea posterioar ă a plămânilor, distanţa parcursă va fi mai mare. În cazurifoarte rare vânatul atins se va vindeca.

Fiind împuşcătura cea mai de recomandat, vânătorul trebuie să aştepte ca vânatul să se întoarcă spre elcu latura şi numai atunci să tragă. Dacă distanţa nu este prea mare (70-80 m), poate trage şi din faţă, ochind

în mijlocul pieptului, căci proiectilul va str ă bate corpul în lung, cauzând mari distrugeri. La împuşcătura în ficat, vânatul reacţionează diferit: dacă glonţul a atins partea inferioar ă a ficatului,

eventual şi ceva din plămâni, sare la fel ca la împuşcătura în cavitatea toracică, dar nu chiar aşa de sus, iar cu



214

botul nu se mai apleacă atât de mult la pământ; dacă este atins în partea superioar ă a ficatului, marchează lovitura slab, se îndepărtează şi, dacă nu este urmărit, se culcă deoarece rana este dureroasă. Va muri în urmahemoragiei. Urmărirea să înceapă numai după 2-3 ore. Dacă ficatul a fost lovit în plin, vânatul se cocoşează, vafugi 200-300 m, apoi va cădea şi va muri. Dacă însă va fi atins numai par ţial, va fugi mai mult însă tot va muri.

Împuşcătura în rinichi are ca efect, de regulă, pr ă buşirea corpului în partea dinapoi, dar vânatul seridică imediat, şi cu coada întinsă şi tremurândă merge, dar nu departe, apoi se culcă şi moare în chinurimari, după 5-6 ore. Este o lovitur ă rea şi se procedează la fel ca în cazul lovirii în ficat, cu deosebirea că

urmărirea trebuie să înceapă mai devreme (1/2-1 or ă). Dacă este atins în stomac sau intestine, vânatul zvârle cu picioarele dinapoi şi anume cu atât mai sus

cu cât rana este mai în urmă spre coadă. Dacă a atins numai ierbarul, zvârle cu picioarele dinapoi de regulă puţin, aproape imperceptibil; dacă glonţul a nimerit în intestine, stomac, zvârle mai tare, iar după câtevasărituri se gârboveşte, se opreşte frecvent şi se uită înapoi; dacă împuşcătura este în extremitatea cavităţiiabdominale, adesea îşi ţine coada orizontal, tremurând. Lovitura este rea, deoarece vânatul va cădea cusiguranţă însă departe, aşa încât cu greu va putea fi găsit. Urmărirea nu trebuie începută decât după 2-3 ore,căci vânatul s-a culcat de durere. Cea mai rea împuşcătur ă este în ierbar, f ăr ă a fi atins splina. Dacă esteurmărit, se duce departe şi moare după 15-20 ore, când conţinutul ierbarului se varsă în cavitatea abdominală şi produce infecţie. La împuşcarea în intestine moare mai repede. Un vânat mic la corp cum este că priorul,lovit de un cartuş puternic, cade nu departe, chiar nimerit în stomac sau intestine, deoarece rana este mare.

Dacă glon ţ ul a atins oasele picioarelor, mişcarea variază după cum împuşcătura a atins ambele

picioare dinainte, ambele dinapoi, sau numai câte unul. Dacă sunt atinse ambele picioare, vânatul se pr ă buşeşte, cel mult se târ ăşte pe picioarele sănătoase, dar nu mult şi cade. Vânatul va fi găsit îndată, însă sedatoreşte întâmplării. Dacă este atins de glonţ numai unul dintre picioare, cum se întâmplă de obicei, îşiînclină corpul spre piciorul, însă rareori cade la pământ: se ridică repede şi fuge în trei picioare. Dacă împuşcătura a atins piciorul în partea superioar ă, vânatul îşi va târî piciorul bolnav; dacă osul este rupt în

partea de jos, atunci în fugă, piciorul se va bălă băni. La lovitura în coarne, vânatul cade, începe să dea din picioare, dar se ridică ameţit şi pleacă

nevătămat. Cel mult cornul îi va fi avariat. Vânătorul trebuie să se gr ă bească să tragă până când vânatul estela pământ.

Dacă împuşcătura a atins numai muşchii , vânatul simţind durerea, sau va marca lovitura printr-ouşoar ă scutur ătur ă, sau nu o va marca deloc. Se va îndepărta f ăr ă să fie găsit şi rana de cele mai multe ori seva vindeca. Este o împuşcătur ă rea.

În cazul unei împuşcături greşite care n-a atins vânatul, acesta la auzul pocniturii sau va fugi, sau vasta pe loc, câteva clipe, probabil confundând focul de armă cu un tr ăznet. Adeseori vedem vânat care după împuşcătur ă stă pe loc, nedumerit. Un semn după care se cunoaşte vânatul atins de glonţ este acela că, după împuşcătur ă, el se desparte de grupul din care face parte, în sensul că nu-1 poate urma. Doar viţelul faceexcepţie care caută să-şi urmeze mama, atât timp cât îl mai ajută puterile.

Urmărirea la cervide şi capr ă neagr ă se începe după 1½- 3 ore. Mi şcările reflexe ale mistre ţ ului sunt:- Lovit în şira spinării sau în creier, cade pe loc şi nu se mai ridică, aşa cum se întâmplă şi cu alte

animale;- Împuşcat în picior, se apleacă spre partea unde nu mai are sprijin;-

Atins în rât, scutur ă din cap;- Spre deosebire de cervide, dacă a fost lovit în torace sau ficat, nu semnalează lovitura;- Nimerit în pântece, se gârboveşte, în acest caz, va trebui căutat mai mult, mai cu seamă dacă nu este

ză padă, deci urma nu se cunoaşte.Mistreţul este rezistent la împuşcătur ă. Urmărit imediat după ce a fost atins îşi adună toate puterile şi pleacă mai departe. De aceea este mai bine ca urmărirea să fie începută numai după 1-2 ore, în acest fel, semicşorează şi pericolul unui eventual atac.

De asemenea, se întâmplă că, atins fiind de glonţ, după ce a căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece ladistanţă de kilometri, f ăr ă să mai poată fi găsit. De aceea se recomandă să se tragă imediat ce s-ar ridica în

picioare.Asupra mişcărilor reflexe sunt de f ăcut următoarele observaţii:

-

Ele servesc doar ca orientare, pentru majoritatea cazurilor. Se văd că priori împuşcaţi în plămâni carecad la 30-40 m, f ăr ă să fi marcat lovitura în vreun fel.

-

Când cartuşul întrebuinţat are energie cinetică mare (este foarte puternic) în raport cu vânatul la careeste folosit, şi face o rană mare, acesta cade pe loc ca tr ăznit, f ăr ă să marcheze lovitura în mod obişnuit.

Acest lucru se întâmplă destul de des la împuşcarea că priorului cu arme moderne, cu mare viteză iniţială.-

Vânatul atins de glonţ, dacă nu cade pe loc, îşi continuă drumul înainte. Aceasta este regula. Suntînsă şi excepţii, când după împuşcătur ă se întoarce şi fuge în direcţia de unde a venit.



215

URME ŞI SEMNE LĂSATE PE TEREN DE VÂNATUL R ĂNIT

În cele ce urmează se arată câteva semne care ajută pe vânător să-şi dea seama dacă vânatul a fost atinsde glonţ şi în care anume parte a corpului, în acest fel va şti cum trebuie să procedeze la urmărire şi găsire.

Sunetul proiectilului în ţ int ă . Glonţul ajuns în corpul vânatului produce un sunet, o pocnitur ă. Dacă animerit cavitatea toracică, se aude un pleznit; acest zgomot este mult mai înfundat dacă glonţul a atinsstomacul sau intestinele; este deschis dacă a nimerit în oase, dar şi mai deschis dacă a mers alături într-un

arbore. Urechea atentă reuşeşte să deosebească aceste sunete. Pentru a putea face deosebirea amintită estenevoie de oarecare exerciţii.Urmele l ăsate de vânat în momentul în care a primit împuşcătura sunt mult mai clar imprimate pe sol

decât la saltul lui obişnuit, când este numai speriat. Aceasta din motivul că săritura este f ăcută cu efort maimare. Ajuns la locul unde a stat vânatul în care s-a tras, se cercetează urmele şi de aici se poate deduce, înoarecare măsur ă, dacă a fost r ănit sau nu.

P ărul că zut din cauza glon ţ ului este unul din cele mai importante semne care permit să se stabilească partea corpului care a fost lovită şi dacă împuşcătura a fost eficace sau nu. într-adevăr părul căzut de pecorpul cervidelor are lungimi şi culori diferite, în funcţie de partea care a fost atinsă de glonţ. Vânătorul face

bine dacă, de fiecare dată când are în faţă o piesă de vânat împuşcat, o examinează cu atenţie sub raportul părului pentru a-şi forma ochiul. Pentru personalul de vânătoare, aceasta este o datorie. Şi mai bine este dacă atât unul cât şi celălalt îşi fac o colecţie (mici legături) de păr din diferitele păr ţi ale corpului, le etichetează şile examinează. Deci cunoaşterea provenienţei părului este o primă condiţie pentru a aprecia efectul focului.

De asemenea, constituie un indiciu, dacă părul a fost tăiat de glonţ sau smuls, deci cu r ădăcină. Dacă este tăiat, înseamnă că glonţul a lovit în plin; dacă este cu r ădăcină poate însemna că împuşcarea a fosttangenţială, deci f ăr ă efect mortal. Dar nu totdeauna este aşa. Glonţul la intrarea în corp taie părul în careloveşte, dar la ieşire poate scoate păr cu r ădăcină şi chiar cu bucăţi de piele. Deci păr cu r ădăcină putem găsişi în cazul unei lovituri eficiente.

Când vânătorul a ajuns la locul unde a stat vânatul în momentul când a primit împuşcătura, cercetează cu atenţie locul, spre a vedea dacă a căzut păr şi ce fel de păr. Cum firele nu se văd aşa uşor, accentuăm că este de mare importanţă să stabilim cu exactitate punctul unde a stat vânatul. Iarna, pe ză padă, găsirea firelorde păr este mai uşoar ă; nu este prea greu să găseşti părul roşu din timpul verii pe frunzele şi iarba verde;dificil este însă de a-1 găsi pe frunzele uscate din octombrie-noiembrie.

Ţănd ări de oase se pot găsi la locul împuşcăturii dacă glonţul a lovit capul sau picioarele. La loviturade cap, f ăr ă însă a atinge creierul, deci în maxilare, se vor găsi ţăndări, bucăţi de oase sau chiar dinţi; dacă

însă a lovit picioarele în partea de jos, se vor găsi bucăţi de os de formă convexă. Şi într-un caz şi în altul se pot găsi păr ţi din piele cu păr scurt pe ele, dar care se deosebesc după locul de provenienţă. Sângele l ăsat de vânatul r ănit. Unii vânători caută sânge chiar pe locul unde a stat vânatul când a

primit focul, voind prin aceasta să afle dacă el a fost nimerit sau nu. Procedura aceasta este greşită. Vânatullovit de glonţ, dacă n-a căzut pe loc, fuge în salturi mari, cât îl ajută puterile. Sângele ce iese din rană, afar ă de cazul când ţâşneşte, are nevoie de timp ca să se scurgă pe corp şi să picure pe sol, deci vânatul mai face unnumăr oarecare de paşi (10-20 sau chiar mai mulţi) până să cadă primii stropi. Prin urmare sângele trebuiecăutat nu în punctul unde a stat vânatul, deoarece aici numai în rare cazuri se va găsi puţin sânge, ci laoarecare distanţă de acel punct, mergând pe urmă.

Culoarea sângelui poate constitui un indiciu asupra păr ţii corpului care a fost nimerită de glonţ, dar pentru aceasta se cer îndeplinite două condiţii: prima, ca sângele să fie proaspăt, cel vechi având culoareaschimbată; a doua, sângele să cadă pe un fond verde (frunze verzi, buruieni, iarbă), pe care se poate vedeauşor, şi mai ales pe ză padă. Dacă sângele a căzut pe un fond brun sau roşcat, cum ar fi frunzele uscate, crengisau bucăţi de lemn, identificarea culorii lui este dificilă. Sângele căzut pe frunzele umede de rouă sau ploaiese împr ăştie.

Pentru aprecierea justă a semnelor lăsate de sânge, se fac următoarele precizări:- Din una şi aceeaşi rană se va observa sânge abundent dacă vânatul a mers încet şi picături rare, dacă a

fugit cu viteză;- Scurgerea de sânge va fi abundentă dacă glonţul a atins vânatul în treimea inferioar ă a trunchiului (în

sens vertical), deoarece sângele s-a adunat în cavitatea toracelui sau a abdomenului; dimpotrivă va curgesânge puţin dacă rana este în jumătatea superioar ă (spre şira spinării);

- Dacă glonţul a traversat corpul vânatului, iar r ănile de la intrare şi ieşire nu s-au astupat cu gr ăsime,sau alte corpuri (resturi de hrană, fecale), sângele va picura pe ambele păr ţi ale urmei; dacă una din r ăni esteastupată, sânge se va găsi numai pe o parte. în fine, dacă s-ar astupa ambele s-ar putea întâmpla ca pe o

por ţiune de urmă să nu se găsească de loc sânge;

-

Câteodată sângele conţine părticele din organul atins de glonţ; ficat, resturi de hrană din intestine etc.-

în cazul când sângele se scurge de-a lungul piciorului, atunci el se va g ăsi numai pe urma-pârtie, poatechiar în urma tipar; dacă însă piciorul este rupt şi atârnă, atunci sângele va fi împr ăştiat, neregulat, în lături.



216

-

Dacă glonţul a atins numai muşchii, va curge sânge puţin, care va începe aproape de locul unde a statvânatul şi treptat se va împuţina până când va înceta cu totul: dacă a atins un organ intern cu multe vase desânge (plămâni, ficat) sângele va curge abundent şi timp mai îndelungat.

Culoarea sângelui variază după locul r ănii:- La împuşcătura în maxilare, sângele are culoare deschisă, este amestecat (diluat) cu salivă, spume şi

curge în fire, ca aţa.-

Din muşchi, din prelungirea spre spate a oaselor coloanei vertebrale şi din picioare, sângele este

deschis, de culoarea cărnii, la început abundent apoi din ce în ce mai puţin.- Din beregat ă , sângele are tot culoarea cărnii, însă din cauza respiraţiei este împr ăştiat chiar în afara

urmei-pârtie. Uneori este în cantitate destul de mare.-

Din esofag curge sânge puţin, de culoare roşie închis-murdar ă, eventual amestecată cu resturi verzide hrană. Îl găsim chiar în urmă.

- Din inimă , curge sânge abundent, de culoare închisă, adeseori cu băşicuţe. Sânge găsim eventualchiar pe locul unde a stat vânatul, însă de regulă începând de la 5-8 paşi.

- Din pl ămâni, scurgerea sângelui difer ă după cum glonţul a atins partea inferioar ă sau cea superioar ă a plămânului. Dacă împuşcarea a fost în partea inferioar ă, scurgerea de sânge începe cam de la 15-20 paşi dela locul unde a primit glonţul, sângele este de culoare roşie-deschisă, portocalie, cu spume şi cade lângă urme, de ambele păr ţi. Uneori se găsesc şi bucăţele de plămâni. Sânge de aceeaşi culoarea curge şi din nas şigur ă, căzând în urmă. Vânatul nu merge departe şi cade. Dacă împuşcătura a fost în partea superioar ă a

plămânilor, sângele are aceeaşi culoare, însă cantitatea este mult mai mică, adeseori nu curge de loc, probabilfiindcă se lasă în cavitatea toracică, iar pe gur ă şi nas curge mai rar.

- La împuşcătura în ficat, sângele începe să cadă cam la 15-20 paşi de la locul împuşcării, este deculoare roşie-brună, se vede de ambele păr ţi ale urmei şi adeseori conţine bucăţele de ficat mici ca nisipul.

- La împuşcătura în stomac şi intestine se prezintă două situaţii:-

Dacă a fost atins ierbarul, sângele se observă în urmă abia după 25-30 m, este în cantitate mică, deculoare deschisă-spălăcită, amestecat cu materiale de culoare verde sau brună provenind din ierbar. Dinaceastă cauză sângele are o culoare murdar ă. Dacă a fost atinsă splina, atunci cad stropi de sânge de culoareînchisă.

- Dacă au fost perforate intestinele, curge sânge puţin, amestecat cu conţinut de intestine, din carecauză este mai mult verzui decât roşu. Picurii sunt rari, căzuţi lângă urma-pârtie.

-

Din rinichi curge sânge roşu-închis, în stropi mari, pe marginea urmei, uneori chiar la distan ţă deurmă. Cantitatea e mică, adeseori nu se vede sânge de loc, ci acesta se scurge în cavitatea abdominală.Descrierea privind abundenţa şi culoarea sângelui nu poate cuprinde toată diversitatea de situaţii ce se

pot ivi, ci serveşte doar ca puncte de sprijin în lămurirea problemei. în legătur ă cu acestea, se maimenţionează:

- Pe tufele, arborii, lăstarii atinşi de vânatul r ănit, se văd urme de sânge. Ele arată cam la ce înălţime animerit glonţul.

-

Din inimă începe să curgă sânge imediat, în cantitate mare şi aproape de locul împuşcăturii: din plămâni însă la început curge puţin, apoi cantitatea sporeşte şi se menţine până la pr ă buşirea vânatului.

-

Bucăţile de oase sf ărâmate ce se găsesc la locul împuşcăturii se deosebesc între ele după provenienţă;cele provenite din oasele picioarelor sunt tari ca sticla şi au dungile ascuţite tăioase; cele din coaste şi osul

pieptului sunt poroase, cu dungi dinţate.

Vânătorul amator şi mai ales cel de profesie trebuie să fie atent la orice semn, deoarece ele uşurează munca de urmărire a vânatului r ănit.

SFATURI PENTRU VÂNĂTORII ÎNCEPĂTORI CU PRIVIRE LA TIR

ALEGEREA PUŞTII DE VÂNĂTOARE

Vânătoarea este o pasiune, dar adevăratele satisfacţii de pe urma ei rezultă numai atunci când vânătorulîntre altele reuşeşte să tragă bine sau cel puţin satisf ăcător. Pentru obţinerea unui bun rezultat, prima condiţieeste o puşcă bună, potrivită vânătorului respectiv.

În acest scop primul pas este să se documenteze, consultând literatura de specialitate, din care se vavedea care sunt caracteristicile puştilor şi condiţiile în care este indicată întrebuinţarea lor. în această

privinţă, de folos îi poate fi şi consultarea unui vânător cu experienţă, cu condiţie însă ca acesta să fie într-adevăr cunoscător în materie.

Cei ce vor practica vânătoarea numai în terenurile cu vânat mic: iepuri, prepeliţe, potarnichi, raţe, gâşteau nevoie de o puşcă cu două ţevi netede. Ţeava ghintuită nu-şi găseşte utilizarea aici. Puşca poate fi cu



217

ţevile alăturate sau suprapuse (sistem Bock). Cei ce vânează mai mult în păduri, unde se trage la distanţă mică (20-25 m), vor obţine mai bune rezultate cu o puşcă având ţevi scurte şi cercul de împr ăştiere al alicelorrelativ mare; cu o armă ce bate concentrat, începătorii vor trage adesea alături. La baltă însă şi chiar încâmpia f ăr ă păduri, unde în general este nevoit să tragă şi la distanţă mare (40-45 m), se recomandă o puşcă având foraj chocke, care bate concentrat şi prin urmare are eficienţă şi la distanţă mare. Practic este ca ţeavadreaptă să aibă o împr ăştiere mai mare şi uniformă pe suprafaţa cercului, iar cea stângă o bătaie concentrată.Calibrul mare al ţevii dă un randament mai ridicat, deoarece cartuşul conţine un număr mai mare de alice.

Din acest motiv, în prezent, cele mai r ăspândite arme sunt cele de calibrul 12.Puştile noi, în ambalaj original, se vând cu certificat de verificare, în care este cuprins procentajul

pentru fiecare ţeava. La cele ce se cumpăr ă ocazional (folosite) şi care nu au un astfel de certificat, estenecesar ă o verificare. La acestea, în afar ă de randament, este necesar să fie verificată soliditatea, în special aînchizătorului, încât ţevile să nu se mişte deloc dacă sunt clătinate cu antepatul demontat. Se controlează dacă în interiorul ţevii nu are multe pete de rugină sau lovituri. De mare importanţă este verificarea dacă

patul este potrivit taliei şi conformaţiei corpului tr ăgătorului. Cel mai bun pat este când vânătorul poate ochirepede, comod şi în acelaşi timp are rezultat bun la tir.

Puştile ale căror ţevi sau basculă lucesc, brunajul fiind şters şi mai cu seama cele cu basculă nichelată,au darul să sperie vânatul prin reflectarea luminii.

Pentru cel ce vânează în terenuri cu faună vânătorească mai variată, unde pe lângă vânat mic există şică priori, eventual şi mistreţi, lopătari, arma potrivită este un drilling având două ţevi netede de calibrul 12sau 16 şi una ghintuită de calibrul 7 sau 8 mm, prevăzută cu o lunetă având mărire de 4 ori şi montată defabrică. Posesorul unui drilling, are două arme în aceeaşi piesă: una cu alice şi alta cu glonţ. în lipsă dedrilling, bună este şi o armă combinată având o singur ă ţeava netedă, plus una ghintuită. Pentru începătorieste chiar mai indicată o astfel de puşcă, deoarece se obişnuiesc să tragă mai cu grijă în vânatul mic, ne mai

putând conta pe al doilea foc. Dacă puşca mixtă de acest fel (cu 2 ţevi) este sistem Bock, atunci poate ficomandată cu încă un rând de ţevi, ambele netede, montându-le în acelaşi pat, după trebuinţă.

În terenurile de munte, în care vânatul principal este cerbul şi mai cu seamă în cele de capre negre, serecomandă o carabină cu lunetă. La armele ghintuite, carabine, drillinguri sau puşti combinate cu 2 ţevi, cândeste vorba de alegere trebuie să fi avut în vedere şi cartuşul. Se înţelege că alt cartuş se va folosi la că prior şialtul la cerb şi urs; altă razantă va trebui să aibă proiectilul folosit la capra neagr ă, în care se trage de la maredistanţă şi alta la mistreţ şi că prior, în care, de regulă, se trage la distanţă sub 100 m. Cartuşe cu caracter

oarecum universal sunt 6,5 x 57, 7 x 57, 7 x 64 şi 7 x 65 R, precum şi 8 x 57 JS şi 8 x 57 JRS, 8 x 60 S. Mareenergie cinetică are cartuşul 9,3 x 74 R care foloseşte la vânatul foarte rezistent: ur şi mari, precum şi vânatexotic. În afar ă de acesta din elita cartuşelor de vânătoare consacrate pentru vânatul mare face parte H & H375, care s-a impus mai ales pentru vânatul african.

CUM ÎNVAŢĂ ÎNCEPĂTORUL SĂ TRAGĂ

Puşca cu alice. Ar fi de dorit ca nici un vânător începător să nu iasă la vânătoare înainte de a fi învăţatsă epoleze, să ochească în ţinte şi să tragă în ţinte mobile artificiale. Este vorba deci de trei operaţii prealabileînainte de a trage în vânat. Problema unui tir bun este importantă nu numai din punctul de vedere alsatisfacţiei vânătorului, ci ea are şi un aspect economic, prin aceea că micşorează numărul pieselor de vânatr ănite şi negăsite, care pier undeva şi sunt mâncate de dăunători.

Am vrea să subliniem un lucru deosebit de important pentru formarea noului vânător; să înveţe de laînceput să execute corect mişcările de epolare, luarea poziţiei de tir, deoarece, după ce s-a obişnuit să le

practice greşit, cu greu se va mai putea corecta. Pentru a deveni bun tr ăgător, se cer: ochi ageri, mână sigur ă şi calm. Aici intervin însuşirile cu care s-a născut vânătorul. Cu toate acestea şi o persoană mai puţin dotată din acest punct de vedere poate deveni un tr ăgător mijlociu, chiar bun, dacă face suficiente exerciţii.

Epolarea. Condiţia dibăciei la tirul asupra vânatului este o corectă epolare. Picioarele se ţin ca în figur ă adică tălpile aproape în unghi drept. Această poziţie dă corpului stabilitate şi permite mişcarea ţevii într-un sectormare. în momentul epolării, corpul având jumătatea stângă îndreptată spre direcţia de tragere, greutateacorpului sprijinită mai mult pe piciorul stâng, mâna stângă având cotul mai mult întins decât strâns, chiardacă a depăşit antepatul. Poziţia să fie nefor ţată, naturală. Puşca să fie bine rezemată în umăr, pentru a nu dalovituri prea puternice, prin for ţa de recul. Când se epolează, puşca va fi dusă înainte şi numai după aceeatrasă înapoi şi rezemată cu patul bine de umăr. La epolare, degetul nu se ţine pe tr ăgaci, ci de-a lungul gărziitr ăgaciului.

Exerciţiul de epolare începe astfel: după ce s-a luat poziţia, se alege ca ţintă un punct fix, pe cât posibil pe o linie orizontală. Uitându-se fix la punctul ales, închide ochii şi epolează, bine înţeles cu puşca goală. Ladeschiderea ochilor, ţeava trebuie să aibă cătarea pe obiectul vizat şi să fie văzută în lungul şinei. Se repetă



218

acest exerciţiu de mai multe ori pe zi şi zile în şir, până când, a reuşit să ochească bine şi în acelaşi fel, iarepolarea a devenit un act reflex. Numai în acest mod, vânătorul va reuşi să tragă cu efect când este surprinsde sitarul care s-a ridicat din desiş şi se strecoar ă într-o clipă printre vârfurile arborilor. între două epolări:

puşca se ţine cu patul între cot şi corp, nefor ţat, având ţevile îndreptate în sus, sub un unghi de 30-40° faţă deorizontală.

După ce a învăţat să epoleze bine, face pasul al doilea, ochind în diferite ţ inte fixe situate la 20-40 m,atât de pe loc cât şi oprindu-se din mers. Se ocheşte sub diferite unghiuri în aceeaşi ţintă, precum şi în ţinte

diferite din acelaşi punct. Exerciţiul trebuie repetat, în timpul liber, mai multe zile, fiind mereu atent la precizia şi rapiditatea epolării. Pasul al treilea ar fi ochirea în ţ inte mobile, dar tot artificiale: siluete de iepuri, vulpi, mistreţi, ce se

mişcă în poligonul de tir, trase de anumite dispozitive. Din păcate la noi nu sunt asemenea poligoane, deaceea vânătorul trebuie să se antreneze la tirul de talere, care însă nu rezolvă toate situaţiile întâlnite înterenul de vânătoare.

După ce vânătorul începător a str ă bătut cele trei etape: epolarea, ochirea asupra ţintelor fixe şi tirul laţinte mobile, este indicat să iasă pe teren şi să tragă în ţinte vii. Dar şi în acest caz e bine să înceapă cu ciori,în special de semănătur ă, ciori grive, coţofene, gaiţe, care formează obiect de combatere. Pentru a nu sedescuraja, nu va începe vânătoarea cu becaţinele, sitarii şi sarsalele, care au un zbor rapid sau neregulat, decitirul este dificil, ci cu prepeliţe şi raţa mare care se ridică mai greu. în toate cazurile să ţină cont de corecţiilede ochire.

Armă ghintuită. Tirul cu astfel de puşti se deosebeşte fundamental de cel cu arma de alice, deoarece,de regulă, se trage în vânatul ce stă pe loc, încât vânătorul are timp să ochească. Deci, aici se cere ochirea cumare precizie. Totuşi, sunt situaţii când şi cu puşca ghintuită trebuie să tragi f ăr ă întârziere, de exemplu cândvânatul se apropie de desiş. Pentru acest motiv, este recomandabil ca vânătorul să facă exerciţii de luare aliniei de ochire prin înălţător şi cătare. Şi mai necesar ă este această mişcare când se ocheşte prin lunetă, pe deo parte pentru a se obişnui de a prinde repede vânatul în câmpul lunetei, pe de altă parte, pentru a ţine ochiulla distanţă potrivită de ocularul lunetei (circa 8-10 cm), încât ţinta să fie clar ă. Puşca să fie ţinută aşa încât

planul de tragere să fie vertical, altfel proiectilul va suferi o abatere. Ori de câte ori este posibil, tragerea s ă sefacă ţinând puşca rezemată. De nevoie, se poate trage şi din poziţia în genunchi, sau şezând, f ăr ă a rezemaarma, dar în aceste cazuri, riscul de a trage greşit sporeşte. Lucru esenţial este ca vânătorul să-şi dobândească încrederea în sine.

Câteva reguli de respectat la puştile cu ţevi netede şi ghintuite:-

Nici una din mişcările recomandate nu se învaţă din carte sau din auzite, ci este nevoie de exerciţii;

-

Chiar dacă vânătorul a reuşit să execute bine mişcările, în camer ă sau poligon, el are nevoie deacomodare şi în teren, unde pe de o parte intervine diversitatea de situa ţii, iar pe de alta se adaugă emoţia înfaţa vânatului;

-

Cine are ochi normali, trage cu ambii ochi deschişi;-

Pentru a-şi da seama de efectul focului, tr ăgătorul să nu închidă ochii în momentul când puşca pocneşte, ci să observe cu atenţie mişcările vânatului;

- La orice foc greşit, este util să fie analizată lovitura spre a afla cauzele şi a evita greşelile în viitor.Linia justă la practicarea vânătorii şi la recoltarea vânatului prin orice alte mijloace legale este aceea de

a nu cauza animalelor sălbatice suferinţe ce s-ar putea evita şi de a nu pricinui pagube sub raport economic.Este un merit, nu de a împuşca mult într-o zi, ci de a trage corect şi cu efect, încât vânătorului să-i revină unnumăr de cartuşe cât mai mic la o piesă împuşcată. Când, după o zi de vânătoare, revin multe cartuşe la o

piesă doborâtă, aceasta înseamnă vânat care a plecat r ănit, care a murit f ăr ă a putea fi găsit, deci pierderi din

punct de vedere economic. Satisfacţie deplină este când vânatul cade „în foc", adică pe loc, iar nu atuncicând pleacă r ănit, chiar dacă până la urmă va fi găsit.Puştile moderne permit un tir eficient, cu condiţia de a nu trage la distanţă mai mare, decât posibilităţile

armei, de a folosi alice potrivite vânatului în care se trage şi a nu cruţa al doilea foc dacă situaţia o cere. Nu numai vânătorii începători, dar şi cei cu experienţă la început de sezon, este bine să facă exerciţii de

tragere la poligon.

ÎNGRIJIREA ŞI CUR ĂŢIREA PUŞTILOR DE VÂNĂTOARE

Din motive comerciale, fiecare fabrică ţine la calitatea produselor sale, la bunul ei renume, de aceea,accidente din cauza fabricaţiei se ivesc rareori. înainte de a pune în vânzare, orice puşcă nouă este supusă unei probe oficiale de rezistenţă. Vânătorul nu are posibilitatea de control asupra efectuării acestor probe, deaceea, până la dovada contrar ă, trebuie să le primească aşa cum sunt prezentate de instituţiile respective.Există însă unele condiţii de întreţinere şi folosire care pot influenţa calitatea puştii şi siguranţa personală avânătorului:

-

Să fie folosite numai cartuşe potrivite pentru puşca respectivă, încărcate cu pulbere adecvată.



219

-

Puşca să fie bine întreţinută, nelăsând-o să ruginească, deoarece petele de rugină adânci duc lamicşorarea rezistenţei. Când se pleacă la vânătoare pe mai multe zile, să nu se uite a se lua şi varga decur ăţit.

-

La închidere, puşca să nu fie for ţată, ci, dacă opune rezistenţă, să se caute şi să se înlăture cauza.Adeseori, este o bucată de frunză sau de coajă de arbore căzută în basculă.

-

Pentru reparare, puşca să nu fie încredinţată decât unui specialist bun.-

Dacă se constată vreun deranjament în timpul folosirii ei, puşca trebuie mai întâi descărcată şi numai

după aceea căutat defectul.-

Când plouă sau ninge, se recomandă astuparea gurii ţevii cu un capac de piele. Să nu se uite însă a-1lua înainte de a se trage, altfel ţevile se vor sparge.

-

Cele mai bune dispozitive de siguranţă cu care fabrica a dotat puşca nu sunt de folos, dacă vânătorulnu le manipulează conştiincios. Cea mai bună măsur ă de siguranţă este descărcarea puştii.

La cur ăţ irea puştii se recomandă respectarea următoarelor reguli:-

Puşca se va curaţi bine, seara, în fiecare zi de vânătoare. - În orice puşcă, dar mai cu seamă în cele cu ţevi ghintuite, varga de cur ăţit se introduce pe la camera

cartuşului nici o dată pe la gura ţevii. - Pentru înlăturarea reziduurilor de plumb ce se depun la puştile cu ţevi netede, mai cu seamă în

apropierea conului de racordare, se foloseşte peria de sârmă, f ăr ă însă a freca ţeava prea mult.-

După înlăturarea, cu ajutorul periei de sârmă, a scrumului rezultat din arderea pulberii, ţeava se ştergeşi cu cârpa uscată şi se unge în interior cu ulei de armă de bună calitate, f ăr ă însă a o năclăi. Se înţelege că seung şi păr ţile vizibile ale închizătorului şi mecanismului de dare a focului, precum şi orice altă parte metalică vizibilă a puştii.

- După ce a fost unsă în interior, se montează şi se unge şi pe dinafar ă, pe toate păr ţile de metal.- Ştergerea şi ungerea puştii este indispensabilă mai cu seamă după ploaie sau ninsoare, dar trebuie

f ăcute şi chiar după ce puşca a fost prinsă de ţevi cu mâna transpirată. O pată de rugină pe ţeava nu mai poatefi scoasă şi strică estetica puştii.

-

Înainte de a trage, adică în dimineaţa zilei de vânătoare, se recomandă ştergerea uleiului din interiorulţevii, mai cu seamă la puştile ghintuite.

ECHIPAMENTUL DE VÂNĂTOARE

Îmbr ăcămintea. Ceea ce interesează, în primul rând este comoditatea, uşurinţa la mişcări, culoareasemănătoare cu a mediului. Haina să fie largă în spate pentru a permite epolarea f ăr ă dificultate; pantalonii -golf sau pană, ca să nu împiedice îndoirea genunchilor; în nici un caz să nu fie strâmţi. De mare importanţă este culoarea care să nu contrasteze cu mediul înconjur ător; vara - culoarea kaki sau verde; toamna, cenuşie-

brună, la fel cu frunza uscată sau coaja arborilor; iarna - una cenuşie deschisă; o îmbr ăcăminte cenuşie-verzuie este satisf ăcătoare pentru toate anotimpurile. O condiţie de bază pentru reuşita vânătorii prin apropiateste ca îmbr ăcămintea să nu facă zgomot la atingere, deci, din acest punct de vedere, nu corespund hainele dedoc care sună la atingerea de crengi, în schimb sunt apte cele de lână. Pentru cei ce vânează la sărite, acestconsiderent nu se ia în seamă. Paltonul lung stânjeneşte mersul şi se încarcă de scaieţi şi de noroi. Bună esteo scurtă, care să ajungă până la 10-15 cm deasupra genunchilor. Iarna, pe vânt rece, în câmp deschis, trebuiecăutat orice mijloc de apărare contra pătrunderii vântului prin haine: că ptuşală de blană, izolare din material

plastic, haină vătuită.Pelerina cauciucată poate fi folosită doar la câmpie. Pentru persoanele care au de urcat pante şi deci

sunt expuse transpiraţiei, pelerina nu este indicată, dimpotrivă constituie un pericol pentru sănătate. O astfelde pelerină, uşoar ă se recomandă să fie ţinută în sacul de spate şi folosită pe timp de ploaie, nu la mers, cistând pe loc. Cei ce urcă la munte, primăvara şi toamna pe timp călduros, să nu uite să pună în sacul de spateun pulover sau altă haină caldă, pentru orice eventualitate. Prin iarba udă, se îmbracă pantaloni cauciucaţi

peste cei obişnuiţi. Încăl ţămintea depinde de regiunea unde se vânează şi de anotimp. Ea trebuie să fie comodă şi să nu

permită pătrunderea apei. Ceea ce interesează din punct de vedere vânătoresc este să nu scâr ţâie şi să aibă talpă de cauciuc, pentru a permite apropierea de vânat, f ăr ă a face zgomot. Vara, cauciucul are aderenţă şi pestâncă; iarna însă, pe gheaţă, alunecă, mai cu seamă dacă talpa este tocită. Pe astfel de vreme, la munte, suntmai buni bocancii cu ţinte, care prind şi pe panta cu iarbă. Cizmele cauciucate sau bocancii cauciucaţi suntde neînlocuit la baltă şi pe noroi adânc, şi foarte utili la vânătoarea pe ar ătur ă moale. Chiar la dealuri şimunte, pe rouă sau după ploaie, cizmele sunt bune la mersul prin iarbă. în astfel de cazuri, pentru a feri deumezeală pantalonii de la cizme în sus, se obişnuieşte a se îmbr ăca, peste cizme şi pantaloni obişnuiţi, alţi

pantaloni largi, din material plastic şi scurtaţi, încât să treacă numai cu puţin peste cizme. Se înţelege că pe



220

vreme geroasă, bocancii sunt de preferat cizmelor de cauciuc. Oricare ar fi încălţămintea, trebuie încheiată astfel ca pământul, nisipul, pietricelele să nu intre în ea.

Pentru acoperitul capului, primăvara, vara şi toamna cea mai bună este pălăria vânătorească, deoarece, pe de o parte apăr ă de ploaie, iar pe de alta fereşte ochii de razele piezişe ale soarelui, ceea ce uşurează atâtobservarea vânatului, cât şi ochitul, în timpul iernii, capul se acoper ă cu căciulă, care să protejeze şi urechile.

Sacul de spate. Geanta. Vânătorii şi personalul vânătoresc în activitatea de teren poartă geantă sau sacde spate. Fiecare din acestea are avantaje şi dezavantaje. Geanta apăr ă de ploaie condica de serviciu,

cartuşele şi alimentele. Este şi estetică, dar este neîncă pătoare pentru cel care pleacă la munte pentru maimulte zile şi trebuie să ducă nu numai alimente mai multe, ci şi îmbr ăcăminte de rezervă. Pe lângă aceasta,cureaua apasă pieptul, îngreuiază respiraţia normală şi deschiderea hainei la urcat, pe timp călduros. Când celce o poartă se apleacă pentru a lucra ceva, geanta îi alunecă înainte, stânjenindu-1 în mişcări. în nici un caz,geanta nu corespunde pentru cel ce activează la dealuri înalte şi munte. Sacul de spate este încă pător, uşor de

purtat, permite deschiderea hainei, nu împiedică mişcarea braţelor în timpul lucrului, dar are dezavantajul că nu apăr ă aşa de bine conţinutul lor contra ploii. Corectivul poate fi găsit în învelirea obiectelor respective în

pungi de material plastic, iar, pe timp de ploaie, pelerina poate fi îmbr ăcată peste sacul de spate, acoperindu-1. în orice caz, cel puţin la munte, sacul de spate este de preferat genţii. Personalul de vânătoare, de regulă,

poartă sac de spate format mic.Cartuşiera şi geanta de cartuşe. Cartuşiera are avantajul că dintre cele 20-25 cartuşe pe care le

conţine, vânătorul poate scoate pe oricare, după mărimea alicelor de care are nevoie; prezintă însă şidezavantajul că strânge abdomenul, iar pe timp călduros este incomod de purtat. Geanta poate cuprinde unnumăr mai mare de cartuşe, însă ele sunt amestecate şi nu totdeauna vânătorul găseşte pe cel de care arenevoie. Ca şi cealaltă geantă, la orice aplecare, alunecă înainte.

Binoclul de vânătoare este o unealtă indispensabilă pentru vânătorul de cervide şi capr ă neagr ă, iar pentru personalul de teren, este util indiferent de natura vânatului. Cu ajutorul lui se disting oamenii de ladistanţă mare. De aceea ar fi dorit ca întreg personalul de teren să fie dotat cu binocluri de mărimea 8 x 30.Dar serviciul pe care ni-1 face nu este numai vederea la distanţă, ci şi mai buna apreciere a vânatului peluminozitate scăzută. Un bun binoclu trebuie să aibă două caracteristici: mărire şi luminozitate.

Manşonul este mai practic decât mănuşile, la vânătoarea cu gonaşi, unde trebuie să scoţi mâinilerepede pentru a epola. In lipsă, se pot folosi şi mănuşi, având însă degetul ar ătător de la mâna dreaptă tăiat pe

jumătate, pentru a putea apăsa pe tr ăgaci.

Cu ţ itul de vânătoare este necesar vânătorului de vânat mare pentru jupuit, eviscerat, tăiat crengi pentrua se camufla sau a curaţi câmpul de tragere. Pentru personalul de teren, este o unealtă indispensabilă, tottimpul. Spre a putea tăia şi oase mici la despicarea vânatului, este bine dacă are şi un fer ăstr ău.

Alte accesorii. Din echipamentul vânătorului mai fac parte: scaunul de vânătoare, ciorchinarul,lanterna.

Obiecte care nu sunt numai pentru vânătoare ar fi: cutii de aluminiu pentru alimente, bidon pentru apă,medicamente felurite, în special contra r ăcelii şi un pansament sterilizat.

Vânătoarea la munte, care durează mai multe zile, este o adevărată expediţie, iar pentru ca vânătorul să se simtă bine, nu trebuie să-i lipsească nimic dintre obiectele necesare. întocmirea din timp a unei liste înacest scop este un lucru folositor.

NOŢIUNI DE CHINOLOGIE - FOLOSUL ADUS DE CÂINELE DE VÂNĂTOARE

Câinele este un foarte vechi auxiliar al omului, la vânătoare şi cel mai credincios însoţitor al lui laaceastă îndeletnicire. El aduce multiple foloase, atât înainte de focul de armă, cât şi după ce acest foc a fosttras. Utilizarea câinelui în timpul vânătorii poate fi privită din trei puncte de vedere: al frumuseţii şicomodităţii vânătorii, al eticii vânătoreşti şi al folosului economic.

Privită din punctul de vedere al frumuseţii şi comodităţii, se constată că vânătoarea individuală în terencu vânat mic este mai aducătoare de satisfacţii când vânătorul este întovăr ăşit de un câine bine dresat; estemai puţin obositoare, deoarece cercetarea terenului o face câinele; mai fructuoasă, dat fiind că mirosuluicâinelui nu-i scapă piese care altfel nu ar fi descoperite; aretul, aportul delectează pe adevăratul vânător. încâmpia întinsă, f ăr ă pădure, un câine pontator str ă bate o suprafaţă mare de teren, descoperind orice piesă s-argăsi aici. Scoaterea din vizuină a animalelor r ă pitoare cu păr nici nu ar fi posibilă f ăr ă câine. La vânătoareade mistreţi, practicată cu câini care nu urmăresc decât această specie de vânat, semnalarea prin lătrat a

prezenţei mistreţilor în goană, adaugă vânătorii un element de atracţie, în comparaţie cu vânătoarea simplă,cu gonaşi. Câinele scoate vânatul din desişuri şi măr ăcini în care omul nu ar putea pătrunde, f ăr ă a-şideteriora îmbr ăcămintea.



221

Sub raportul eticii vânătoreşti: vânătorul are datoria să caute vânatul r ănit. Este o chestiune de etică vânătorească. Dar acest lucru el nu-1 poate face cu deplin succes decât cu ajutorul câinelui de vân ătoare. într-adevăr, vânatul r ănit se ascunde în desişul pădurii, în iarbă înaltă, în măr ăcinişuri, sufer ă mult şi după untimp, poate îndelungat, moare. Cu ajutorul câinelui, el poate fi găsit mai uşor.

Din punct de vedere economic. Vânatul nu cade, totdeauna, imediat după focul de puşcă; îndeosebivânatul mare (cerb, că prior, mistreţ) reuşeşte să se îndepărteze la câteva sute sau chiar mii de metri şi dacă nueste descoperit la timp, moare, ajungând să fie devorat de animalele dăunătoare. Cu ajutorul câinelui, acest

vânat este urmărit, descoperit şi adus în circuitul economic. La vânătoare în baltă, f ăr ă câine de aport, se pierde o mare parte a vânatului împuşcat, acesta căzând în stuf. Numărul pieselor de vânat r ănit este mare.Câinii pontatori ajută pe ocrotitorul de vânat să descopere cuiburile de fazani şi potârniche din culturile denutreţ, putându-le astfel salva înainte de sosirea cositoarelor mecanice. Câinii de anumite rase, conduşi devânător, urmăresc, prind şi ucid, f ăr ă să fie nevoie de foc de puşcă, pisicile hoinare de pe câmp, contribuindastfel la reducerea numărului dăunătorilor vânatului şi, implicit, la sporirea producţiei de vânat.

Se poate spune deci că, f ăr ă câine, nu se poate concepe vânătoare adevărată. Din acest motiv, estenecesar ă dezvoltarea chinologiei în ţara noastr ă. Utilitatea câinelui trebuie dovedită în mod practic, posesoriide câini buni, căutând să le dezvolte gustul şi apoi să iniţieze pe vânătorii începători, stabilindu-se între eiraporturi de dascăl şi elev.

DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE CLASIFICARE. Cu privire la clasificarea câinilor de vânătoare, părerile specialiştilor sunt împăr ţite. Unadin clasificări, pentru câinii ce ne interesează, este următoarea:

I. Câini pontatori II. Câini scotocitori III. Câini hărţuitori IV. LimieriPointer Spaniel cocker Foxterrier Limierul hanoveranSeterul alb (englez) Spaniel springer Baset Limierul bavarezSeterul roşu (irlandez) Scotocitorul german AiredaleterrierSterul gordon (scoţian) JagdtterrierBracul germanVijla maghiar ă Grifonul

Pudel pointerul

DESCRIEREA PRINCIPALILOR CÂINI DE VÂNĂTOARE

Regiuni corporale. Denumirea diferitelor păr ţi ale corpului câinelui conform figur ă curs.Vânătorul este bine să cunoască rasele de câini de vânătoare şi întrebuinţarea ce se dă fiecăreia.Câini pontatori. Se numesc astfel din cauză că, atunci când simt vânatul în apropiere, se opresc, stau

nemişcaţi într-o poziţie anumită, după care vânătorul ştie că au descoperit vânat. Se zice că „pontează". Pointerul are talia între 52 şi 64 cm la mascul şi 50-60 cm la femelă. Este un câine specializat în

căutarea vânatului mic, în special cu pene, pe câmpiile întinse, muncă în care nu este întrecut de nici o rasă.Are miros (nas) foarte fin, este rezistent la alergări, are o chetă largă, putând str ă bate o suprafaţă de teren îndreapta şi stânga liniei pe care se mişcă vânătorul (100 + 100 m) şi un aret ferm. Cercetează terenul cu viteză

mare, ţine botul sus, deoarece mirosul fin îi permite să prindă emanaţiile vânatului, f ăr ă să fie obligat aapropia botul de pământ, cum fac alte rase cu simţul olfactiv mai slab. Serviciul pe care îl face vânătoruluieste de a descoperi vânatul şi a ponta. Nu-i place să aporteze vânatul împuşcat, iar aceasta este partea luislabă pentru vânătorul care nu poate ţine mai mulţi câini. Pointerul este şi trebuie privit ca un câinespecializat.

Seterii au cam aceeaşi talie ca şi pointerul, sunt tot câini specializaţi în căutarea vânatului mic, deci facvânătorului cam aceleaşi servicii. Ceea ce îi deosebeşte de pointer este părul lung şi mătăsos de pe corp, mailung pe coadă, urechi şi pe partea dinapoi a picioarelor. Deşi sunt excelenţi în câmpiile întinse, totuşi pot fifolosiţi, în oarecare măsur ă, şi la pădure şi baltă, f ăr ă însă a da acelaşi randament ca bracii. Cheta lor estelargă, se mişcă în galop, cu botul sus, dar sunt mai puţin specializaţi decât pointerul, fiind apţi şi pentruvânătoarea de baltă şi în pădure. Având părul lung, sufer ă mai mult de căldur ă decât pointerul, dar rezistă mai bine la ger şi la stuf, fiind mai puţin expuşi r ănirii din cauza trestiei uscate.

Se întâlnesc trei rase de seteri, care se deosebesc între ei mai mult după culoare decât după mod deîntrebuinţare: Seterul-alb (englezesc) are culoare de obicei albă, cu pete şi pigmentaţii negre, portocalii, galbene,

castanii. Talia masculului 56-62 cm, iar a femelei 53-58 cm.



222

Seterul-roşu (irlandez) este un câine foarte frumos, de culoare uniformă roşie-gălbuie, din care cauză este ţinut adeseori drept câine de agrement, pierzându-şi parte din aptitudinile de căutător şi pontator alvânatului mic. Talia 55-65 cm la mascul şi 54-60 cm la femelă. Folosit în pădure, toamna şi primăvara lasitari, are dezavantajul că, având culoarea roşcată, este deosebit greu de fondul cam de aceeaşi culoare afrunzelor de stejar căzute sau încă pe crengi. Nu sunt admise pete; cel mult se tolerează pe piept.

Seterul-gordon (scoţian) este de culoare neagr ă având pe partea inferioar ă a cozii, pe cea a picioarelor, pe piept, bărbie şi bot şi deasupra ochilor păr de culoare roşcată-gălbuie, formând aşa-numitele semne de foc.

Este un câine frumos, robust, păcat că, după cât se cunoaşte, nu există nici un exemplar de rasă pur ă.Masculul are talia de 59-64 cm, iar femela de 56-61 cm.

Toţi cei patru câini amintiţi sunt mari pontatori. Coada nu li se amputează. Bracul-german este cam de aceeaşi mărime ca pointerul, în ţara noastr ă sunt întâlnite două varietăţi;

bracul german cu părul scurt, care este şi cel mai frecvent, şi bracul german cu păr sârmos. Brac cu păr lungnu există în ţara noastr ă. Cel cu păr scurt are părul de culoare castanie închisă, uniformă sau pe acest fondexistând şi pete sau pigmentaţii albe. Câteodată fondul este alb, iar petele şi pigmentaţiile brune, dar aceastaeste culoare mai puţin dorită. Coada i se amputează. Bracul german cu păr sârmos se deosebeşte de bracul cu

păr scurt prin natura părului: peste părul scurt şi subţire, care formează stratul de jos, are peri lungi şi aspri.Pe păr ţile laterale ale botului, pe arcade, pe partea posterioar ă a picioarelor şi pe omoplaţi, părul este şi mailung. La aport în apă este avantajat de părul gras care prinde mai greu apa.

Spre deosebire de cei 4 mari pontatori descrişi, bracul german este un câine cu aptitudini multiple, deci

mai util pentru marea majoritate a vânătorilor. într-adevăr, are chetă şi nas bun f ăr ă a fi la înălţimea marilor pontatori. în schimb, aportează foarte bine, caută vânatul mare pe urma de sânge, este agresiv fa ţă der ă pitoare; este un câine universal. Bracul german cu păr sârmos are calităţi deosebite pentru vânătoarea înapă şi este mai rezistent la intemperii, datorită părului său mai lung. Având în vedere calităţile multiple,

bracii germani sunt cei mai r ăspândiţi pontatori din ţara noastr ă.În literatur ă mai sunt amintite varietăţile: bracul german de Weimar, bracul german cu păr ghimpos,

bracul german cu păr lung.Vijla-maghiar ă este un câine pontator asemănător ca mărime cu bracul german cu păr scurt. Culoarea

îi este galbenă ca a franzelei, nu prezintă pete. Pontează şi aportează bine, f ăr ă însă a avea toate calităţile bracului german.

Grifonul şi pudel-pointerul prezintă, deocamdată, puţină importanţă pentru ţara noastr ă.Câinii scotocitori. Spanielii sunt câini de talie mai mică decât pontatorii. Spanielul-springer are talia

de 45 şi 50 cm, iar spanielul cocker de 34 şi 40 cm. În ce priveşte culoarea părului: Spanielul-cocker poate fi unicolor: negru sau castaniu, sau multicolor: fondul alb cu pete negre sau

castanii. Spanielul-springer poate fi unicolor (roşu-castaniu închis, negru) sau multicolor (fond negru cu nuanţe

castanii pe bot, piept, partea inferioar ă a picioarelor, partea inferioar ă a cozii). Fondul poate fi şi alb sauroşu-castaniu.

Ca aptitudini, spanielii nu pontează, dar au însuşiri care îi fac folositori pentru majoritatea vânătorilor:scotocesc prin desişuri, aportează foarte bine, pot fi folosiţi şi la vânatul acvatic, sunt agresivi faţă der ă pitoare. La toate aceste calităţi se adaugă aceea că sunt de talie mică, deci pot fi ţinuţi şi în camer ă. Maifrecvent, la noi, este cocărul. Ambii sunt ţinuţi adesea şi drept câini de agrement.

Scotocitorul german prezintă pentru noi importanţă mai puţină, fiind mai rar.Câini de hărţuială. Foxterierul este unul dintre câini de vânătoare cei mai cunoscuţi şi mai r ăspândiţi.

Talia variază între 35^0 cm şi rar depăşeşte 10 kg greutate. Se caracterizează prin temperament vioi,mobilitate mare, rezistenţă la oboseală şi intemperii, agresivitate şi curaj faţă de r ă pitoare.

Este neascultător. Varietăţile de la noi: cu păr scurt şi aspru şi cu păr sârmos. Culoarea alb cu unele pete negre şi castanii. Foxterierul este un câine de vânătoare bine dotat şi foarte folositor vânătorului profesionist. Sunt foarte folositori la combaterea dăunătorilor vânatului, în primul rând a celor de vizuină (vulpe, viezure şi uneori pisică sălbatică), dar şi a celor de suprafaţă (pisici hoinare). Sunt foarte utili şi lagoanele de mistreţi, cât timp stratul de ză padă nu le împiedică mersul. Fiind de talie mică, nu neliniştesc prinalergare cervidele. Sunt şi auxiliari preţioşi ai personalului de vânătoare.

Basetul este, de asemenea, un câine bine cunoscut, fiind r ăspândit atât în cercurile vânătorilor, cât şi înacelea ale amatorilor de câini de camer ă. Are picioare foarte scurte, fiind cel mai scund câine de vânătoare dela noi. Talia de 25-30 cm şi greutatea de până la 10 kg. Există varietăţi cu păr lung şi scurt, păr sârmos saughimpos. La noi sunt mai cu seamă cu păr scurt, în două coloraţii castaniu-roşcat şi negru cu semne castanii

pe piept, pe bot, deasupra ochilor şi pe picioare.Temperament vioi, viteză redusă, mare mobilitate, rezistenţă la oboseală şi intemperii, nas foarte bun.

Principala însuşire a basetului este la vizuină. Este un câine de vânătoare foarte util vânătorului profesionist.



223

Ca aptitudini, pe lângă calităţile foxterierului, şi anume acela de câine de vizuină, de urmăritor adăunătorilor la suprafaţă şi de auxiliar la vânătoarea de mistreţ (când nu este ză padă mare), Basetul, avândmiros fin, poate fi obişnuit să urmărească vânatul r ănit, deci să îndeplinească muncă de limier. Poate să scotocească în desişuri şi să aporteze animalele accesibile taliei lui.

Airedaleterierul este un hăr ţuitor de talie mai mare (55-62 cm); deci nu este apt pentru muncă lavizuină. în schimb, tocmai datorită taliei mai mari, poate fi folosit la vânătoare de mistreţi pe ză padă mare,când mersul foxterierilor şi baseţilor este îngreunat. Se susţine că nu urmăreşte vânatul ner ă pitor afar ă de

mistreţ. Jagdterierul este un hăr ţuitor cu aptitudini multiple.

Câini pentru căutarea vânatului pe urma de sânge. Limierii sunt câini de talie relativ mare (celhanoveran de 45 şi 55 cm, iar cel bavarez de 40 şi 50 cm). Culoarea părului este uniformă: roşie-brună,galbenă-brună şi uneori cenuşie-brună.

Sunt câini specializaţi în a găsi vânatul mare r ănit, în special cervidele, mergând pe urma de sânge. Aşafiind, limierii sunt câini utilizaţi în terenurile cu vânat mare. Dat fiindcă în ţara noastr ă efectivele de cervidecresc rapid şi că în terenurile cu efectiv optim se va trece la recoltare intensă, limierii trebuie înmulţiţi,dresaţi şi folosiţi.

METODE DE VÂNĂTOARE

Prin metode de vânătoare se înţelege modul cum procedează vânătorul la recoltarea vânatului, adică felul cum practică el vânătoarea: de unul singur sau împreună cu alţi vânători (în colectiv); stând la pândă sau căutând să se apropie de vânat; cu câine sau f ăr ă câine de vânătoare.Având în vedere aceste criterii, metodele practicate în prezent se pot clasifica astfel:

Metode individuale, prin care se înţeleg cele practicate de un singur vânător şi la care nu se folosescgonaşi. Au avantajul de a nu fi costisitoare şi de a putea fi practicate f ăr ă a se ţine cont de posibilitatea de

participare a altor persoane. Se poate afirma că acest grup cuprinde metodele cele mai atractive şi cele maicompatibile cu etica vânătorească.

Într-adevăr este mai frumos să vânezi cerbul la boncănit, că priorul la chemătoare şi sitarul la pânda desear ă, decât iepurele la goană, cu o armată întreagă de vânători şi gonaşi. Din rândul metodelor individualefac parte:

a)

pânda la toate speciile de cervide, mistreţ, la raţe, gâşte, sitari; b)

apropiatul (dibuitul) la cerb, că prior, lopătar, mistreţ şi capr ă neagr ă;c)

vânătoarea la chemătoare aplicată la cerb, că prior, vulpe, lup, raţe;d) la sărite, la iepuri (când dispoziţiile administrative permit), la potârnichi, fazani, sitari, prepeliţe,

folosind câinele sau nu.Metodele aplicate de grupurile de vânători (colective) cuprind pe cele practicate în prezent, aproape

în exclusivitate, la iepuri, mistreţi, ur şi, apoi la fazani, sitari şi alte specii. La iepuri şi fazani se practică atâtîn pădure cât şi la câmp; la mistreţi, ur şi, sitari exclusiv în pădure. Necesită muncă de organizare, găsirea degonaşi suficienţi ca număr şi calitate (la ur şi şi mistreţi) şi cheltuieli mai mari. Vânătorul nu poate vânaatunci când ar dori, ci trebuie să se acomodeze posibilităţilor organizării.

Cele mai frecvente metode sunt:a)

Goana în pădure la: iepuri, mistreţi, ur şi, lupi, vulpi, fazani, sitari.

b)Goana în câmp deschis la: iepuri, fazani, potârniche (când se permite).c)

Vânarea în cerc, practicată la iepuri.

REGULI GENERALE DE ORGANIZAREA UNEI VÂNĂTORI DE IEPURI FOLOSIND GONAŞI

Organizatorul unei vânători cu 10-20 participanţi, cu puşcă şi 20-40 gonaşi, are, în primul rând, or ăspundere morală faţă de vânătorii care iau parte şi una materială faţă de unitatea deţinătoare a fondului(asociaţie sau ocol silvic). Nu este indiferent ce vânat se împuşcă şi cât r ămâne pe teren. Ar însemna ogospodărire rea, să se atace stocul de reproducţie; adăugăm aici că nu trebuie organizată vânătoare acolounde este vânat puţin, deoarece nu vor fi mulţumiţi nici vânătorii şi nu se vor acoperi nici cheltuielile, dacă evorba de vânătoare de valorificare. Deci, prima sarcină a celui chemat să organizeze o vânătoare este să se

convingă dacă efectivul existent asigur ă reuşita sau nu. La aceasta servesc nu numai informaţiile furnizate de paznic, ci şi constatările personale (sondajele) f ăcute, în prealabil de organizatorul însuşi. O vânătoarenereuşită duce la scăderea prestigiului organizatorului şi a unităţii care deţine fondul.



224

Cu 1-2 zile înainte de ziua hotărâtă pentru vânătoare, organizatorul însoţit de 2-3 persoane care îl vorajuta în ziua respectivă şi anume unul care conduce gonaşii, altul care va aranja vânătorii în ţiitori şi eventualcăruţaşul, care va lua în primire vânatul (prezenţa acestuia nu este obligatorie), parcurg terenul şi fixează locul fiecărui gonaş, direcţia de unde vor veni gonaşii, linia pe care vor sta vânătorii, ordinea de succesiune agoanelor, ca să nu se piardă timp cu mersul de la una la alta. Cu această ocazie, se măsoar ă cu pasullungimea şi lăţimea fiecărei goane, pentru a şti la ce distanţă să fie aşezaţi vânătorii şi gonaşii. Astfel uşor se

poate întâmpla să nu fie loc suficient pentru toţi vânătorii sau să r ămână o parte din goană f ăr ă vânători.

Totul se desenează pe o schiţă, care va fi foarte utilă în ziua vânătorii. Lungimea goanelor şi distanţa dintrevânători depinde de specia de vânat (dacă sunt sau nu şi fazani), de relieful terenului (deal, vale, şes întins),de sol (uscat, noroios), de direcţia vântului, de vegetaţie (pădure, vârstă şi desimea ei, culturi agricole, ar ăturiadânci, semănături de grâu etc). Pentru iepuri, goanele vor avea lungimea de 300-400 m în arboret des şi500-800 m în arboret rar; la câmp deschis 800-1 000 m toamna, când încă mai sunt coceni şi alte culturinerecoltate şi 1 000-1 500 m către sfâr şitul sezonului, când terenul este dezgolit, vremea rece, vânatulderanjat. Distanţa dintre vânători se fixează aşa fel încât, pe de o parte ei să nu se stânjenească unii pe alţii,iar pe de altă parte, dacă un iepure este scă pat de unul dintre vânători, să poată trage în el vecinul său. In

pădurea deasă, distanţa va fi 30-35 m, în cea rar ă de 40-45 m, la câmp aproximativ 60 m. În vânat nu se trage pe linie, ci sub unghi de 40-50°, deci distanţa de tragere este mai mare decât jumătatea distanţei dintrevânători. Urmările unei distanţe mai mari sunt: vânat r ănit şi pierdut, cartuşe risipite şi remuşcări pentruvânătorul lacom. Distanţa între gonaşi în teren acoperit să fie de 15-25 m la început de sezon şi 20-35 m mai

târziu când vânatul sare uşor.Exprimăm aici convingerea că flancurile trebuie bine închise cu vânători şi anume, în pădure pe

distanţa de 100-120 m, iar în câmp deschis pe 200-250 m. Se emite adesea p ărerea că trebuie să se lase şivânatului o şansă de scă pare, deci flancurile să fie lăsate f ăr ă puşcaşi. Consider ăm greşită această părere, dinmotivul că iepurii ce ies la flanc, aproape de linia vânătorilor, sunt, de regulă, dintre cei r ăniţi. Şansă descă pare trebuie acordată iepurilor sănătoşi şi tot în aceştia să se pună speranţa şi când este vorba de stocul dereproducţie.

De aceea se impune ca flancurile liniei de vânători să fie bine închise cu puşcaşi la aceeaşi distanţă, numai mare ca pe linie, iar flancurile de gonaşi să fie lăsate f ăr ă puşcaşi. Trebuie luptat contra pierderilor prinr ănire. Acestea sunt câteva puncte de reper la fixarea numărului de vânători şi a mărimii goanelor.

Se programează atâtea goane cât se pot efectua într-o zi, de obicei 5-8 la câmp deschis sau 10-14 la pădure plus 2-3 de rezervă.

Vânătorii înscrişi la cererea lor, pentru acea vânătoare, au datoria morală să participe sau să-şi anunţeneparticiparea în timp util. Altfel creează greutăţi organizatorului. Că nu se cade să vii la vânătoare neinvitatsau să aduci la vânătoare un invitat al tău, f ăr ă ştirea şi încuviinţarea organizatorului, este un lucru elementar.

În ziua întocmirii planului vânătorii, organizatorul desemnează pe cel ce se va îngriji de angajareagonaşilor. Acesta va trebui să fie, cu numărul de gonaşi stabilit, în punctul de întâlnire şi la ora fixată. Deregulă, acesta r ăspunde şi de căruţa cu vânat. Este neplăcut şi semn de rea organizare când la locul deadunare au sosit vânătorii înaintea gonaşilor. De altfel gonaşii trebuie să sosească pe teren cu circa o or ă înaintea vânătorilor. în acest timp, cel ce va conduce linia de gonaşi, de obicei pădurar sau paznic, va facelista acestora, îi va numerota şi instrui aşa încât să lucreze organizat, să păstreze distanţa şi alinierea, să nualerge prea tare, ci să meargă normal, înaintarea liniei de gonaşi cu viteză mare are neajunsul r ămânerii înurmă a unora şi adeseori ruperea lanţului gonaşilor.

Vânătorilor li se fixează, în mod clar, ora şi locul adunării.

În ziua vânătorii, conducerea o are o singur ă persoană: organizatorul. Nu se cade ca vânătorii să seamestece în organizare, iar dacă ar încerca să o facă, să nu li se permită acest lucru. Dacă planul vânătorii afost bine f ăcut, atunci totul decurge în ordine. Nu trebuie să aibă loc nici o discuţie, să nu existe nici oezitare, ci totul să meargă potrivit planului. Dacă mersul vremii a f ăcut inaplicabil parte din plan (vântdefavorabil, teren desfundat), atunci organizatorul, împreună cu ajutoarele lui, vor căuta să adapteze planul lanoua situaţie.

O dată vânătorii sosiţi la locul de adunare, organizatorul va proceda astfel:-

Număr ă vânătorii sosiţi, ca să ştie câte numere vor fi puse pentru tras sor ţii.-

Verifică permisele de vânătoare.- Se face tragerea la sor ţi, apoi organizatorul înscrie într-un carnet numele vânătorilor în ordinea ieşirii

la sor ţi.- Se comunică vânătorilor regulile de vânătoare. Este preferabil din mai multe puncte de vedere (timp,

temeinicie, eficacitate), ca aceste reguli să fie difuzate în scris, fiecărui vânător. Din aceste reguli devânătoare nu vor lipsi cele referitoare la protecţia muncii. Cu această ocazie se va semna, din acest punct devedere, cu toţi participanţii un proces-verbal de protecţia muncii.



225

Regulile principale sunt: 1.

Puşca de vânătoare se încarcă numai după ce vânătorul şi-a ocupat locul de vânătoare (ţiitoarea), atrecut şi ultimul vânător pe lângă el şi se descarcă neapărat înainte de a păr ăsi acel loc; la punctul de adunarese vine cu puşca deschisă.

2.

Înainte de a o încărca, puşca se verifică dacă nu are pe ţeava vreun corp str ăin: pământ, ză padă etc.care ar putea provoca spargerea ţevii.

3.

Aşezaţi-vă aliniaţi bine cu vecinul, iar nu în zig-zag. Identificaţi cu precizie locul vecinului din

dreapta şi din stânga. Nu vă mişcaţi, nu fumaţi în ţiitoare, căci speriaţi vânatul şi enervaţi pe vecini.4.

Nu trageţi decât după ce aţi văzut clar vânatul, altfel s-ar putea să trageţi într-un gonaş.5. Nu trageţi pe linia ocupată de vânători şi nici sub un unghi mai mic de 45° faţă de această linie,

deoarece riscaţi să r ăniţi pe vecin.6.

Nu urmăriţi vânatul peste linia de vânătoare cu puşca întinsă.7.

Când gonaşii sunt la 120 m în pădure şi 150 m în câmp deschis nu mai trageţi înainte ci numai înspate.

8. Nu vă schimbaţi f ăr ă ştirea vecinilor locul destinat pentru dvs. la începutul goanei şi nu urmăriţivânatul r ănit decât după terminarea goanei, deoarece riscaţi să fiţi împuşcat de vecin.

9. Nu trageţi la distanţă prea mare, fiindcă r ăniţi vânatul, cauzând suferinţe ce se pot evita şi produceţi pagube sub raport economic. Cât mai puţine focuri greşite.

10. Nu vă amestecaţi în organizarea vânătorii. Rezervaţi criticile constructive la terminarea zilei devânătoare.

Organizatorul comunică numărul de goane proiectate, în pădure şi la câmp, precum şi vânatul ce se poate împuşca. Se arată şi modul de colectare a vânatului împuşcat.

în mod special trebuie să se pună accentul pe faptul ca să se tragă atenţi şi, în măsura posibilului, să seevite pierderile prin r ănire.

La aşezarea vânătorilor în standuri, se poate proceda în două feluri:a)

Sau sunt aşezaţi în ordinea numerelor ieşite la sor ţi, însă la fiecare goană începând cu alt şi altnumăr (1, 3, 5, 7 etc. sau 1,4, 7, 10 etc).

b) Sau îşi schimbă vecinii la fiecare goană, folosind unele tabele care arată locul pe care îl va aveavânătorul la fiecare goană în acea zi. Folosirea tabelelor are avantajul, că dacă ai dat peste un vecin incomod,care îţi strică ziua de vânătoare, ai ocazia să scapi de el. Cu acest sistem, rar se va întâmpla să fii vecin de

două ori, în aceeaşi zi cu aceeaşi persoană. Se întocmeşte o fişă pentru fiecare vânător, în care se fixează locurile pe care acesta le va avea în cursul zilei. Această fişă care primeşte un număr curent este în acelaşitimp şi biletul de tras la sor ţi. Procedeul acesta obligă să se marcheze toate locurile, în fiecare goană, punândatâtea tă bliţe numerotate de la 1 până la sfâr şit, câţi vânători sunt. Operaţia se face, de obicei, în presearazilei de vânătoare. Fiecare vânător se va opri la tă bliţa cu numărul indicat în fişă, deci aranjarea este maisimplă, ea f ăcându-se f ăr ă zgomot şi pierdere de timp.

La aşezarea vânătorilor după procedeul de la litera a (în ordinea numerelor ieşite la sor ţi), serecomandă vânătorilor a se aşeza prin flanc câte unul în ordinea numerelor din goana respectivă, în acest fel,se evită strigătele, aşteptările, greşelile. Distanţa între o ţiitoare şi alta o măsoar ă cu pasul ajutorulorganizatorului.

Plecarea gonaşilor se face fie la semnalul dat de organizator, după aşezarea vânătorilor, fie f ăr ă semnal,la terminarea aşezării gonaşilor, dacă potrivit terenului este clar că aceasta se produce mai târziu decât

aşezarea vânătorilor; nici un vânător nu are calitatea să dea semnalul de plecare, în afar ă de organizator.La fiecare goană, când începe aranjarea vânătorilor în ţiitori, organizatorul le comunică acestora

direcţia de unde vine goana şi locul de adunare după terminarea ei. Cel ce conduce gonaşii, comunică şi ellocul de adunare al acestora. Acest lucru este de mare folos, pe de o parte pentru a evita strig ătele de chemaredupă goană, iar pe de altă parte pentru a nu se produce întârzieri, aşteptând pe cei ce au mers în direcţiagreşită.

Este util ca după fiecare goană, responsabilul liniei de gonaşi să se prezinte organizatorului pentrueventuale comunicări. Căruţa cu vânat, maşinile vânătorilor şi oricare alte persoane decât vânătorii să nu steaîn colţul său în apropierea liniei de vânătoare, ci la cel puţin 150 m de ultimul vânător.

Se recomandă vânătorilor şi gonaşilor ca în tot cursul zile de vânătoare să meargă, pe cât posibil,grupaţi, deoarece organizatorul nu poate începe înşirarea liniei de vânătoare la goana ce urmează decât dacă aceştia sunt toţi prezenţi după terminarea goanei precedente; de asemenea, nu poate face nici eventuale

comunicări. Aşteptând mult până se adună toţi, se pierde timp.La terminarea fiecărei goane, după ce vânătorii au sosit la locul de adunare şi au predat organizatorului

vânatul împuşcat, acesta notează în carnet, la fiecare vânător, ce a împuşcat, apoi confruntă totalul declarat,



226

cu vânatul predat, şi îl dă în primire căruţaşului, care trebuie să aibă vehiculul pregătit cu pr ă jini pentru a putea atârna iepurii f ăr ă să se atingă unii de alţii. înainte de fi puşi în căruţă, iepurilor li se stoarce urina.

La fiecare goană sau la terminarea zilei de vânătoare, în tot cursul lunii noiembrie, organizatorul sau o persoană competentă desemnată de el determină procentul de iepuri din acel an, cu scopul de a stabili sporulanual.

Deplasarea vânătorilor şi gonaşilor de la o goană la alta să se facă în linişte. Astfel stârnesc vânatul dingoanele următoare.

în timpul mesei sau oricărui repaus, arma nu se reazămă de arbori, maşină etc. deoarece pe de o parte,căzând se poate vătăma, iar pe de alta, dacă din neatenţie n-a fost descărcată, se pot produce nenorociri,descărcându-se prin cădere. Mai bine să fie atârnată de o cracă.

Pentru a se trage cu eficienţă mai mare, se recomandă aşezarea vânătorilor în aşa fel încât cei începătorisau cu tirul slab să fie intercalaţi între tr ăgătorii buni. Scopul este ca vânatul scă pat sau r ănit să poată fidoborât de cei din a doua categorie. Se înţelege că acest lucru trebuie f ăcut discret, ca nimeni să nu seconsidere jignit. Eventual, la trasul sor ţilor, se împart în două grupe, f ăr ă a li se spune scopul, apoi într-o

pălărie se pun numerele cu soţ din care vor trage cei buni, iar în alta numerele f ăr ă soţ din care vor trageîncepătorii.

Vânătorii să urmărească ridicarea vânatului împuşcat de ei şi transportul lui până la locul de adunare şisă-1 predea organizatorului. Fiecare declar ă drept vânat împuşcat de el numai atâta cât a predatorganizatorului.

În ce priveşte numărul de gonaşi, cu cât aceştia sunt mai deşi cu atât este mai bine, dar numărul lordepinde şi de considerente economice.

Conducătorul liniei de gonaşi, dacă are puşcă, să nu i se permită să tragă, deoarece în acest caz nu se vaocupa în suficientă măsur ă, de supravegherea gonaşilor.

Înainte şi în timpul goanei, gonaşii să nu consume băuturi alcoolice, deoarece devin indisciplinaţi.Pentru evitarea accidentelor, în căruţe sau maşini, urcarea se face cu arma descărcată şi deschisă.Când goanele se succed f ăr ă spaţiu între ele, există riscul ca parte din vânatul goanelor să plece din

cauza zgomotului f ăcut în goana precedentă. Vulpile aproape totdeauna vor pleca. De aceea se recomandă ca,atât la câmp deschis cât şi la pădure, să se renunţe la unele goane, urmând ca acestea să fie vânate cu altă ocazie sau să nu fie vânate deloc.

Un câine bun aportor este de mare folos, mai ales la pădure, unde nu se poate urmări totdeauna unde a

căzut vânatul r ănit.Se pune întrebarea dacă este bine ca gonaşii să facă zgomot, adică să strige sau nu. La vânătorile dinţara noastr ă, se face zgomot, dar în alte ţări din Europa Centrală şi parte din cele apusene - nu. Acolo, atât lagoanele din pădure, cât şi la cele de câmp deschis, se merge în linişte, neauzindu-se decât bubuitul armelor,

bătutul tufelor cu ciomagul şi ză pada scâr ţâind sub încălţămintea gonaşilor. Nici un strigăt, nici o fluier ătur ă.Când un vânat ar vrea să treacă printre gonaşi, ei caută să-1 întoarcă nu prin strigăte, ci prin mişcare îndreapta şi în stânga. Avantajul acestui procedeu este că goanele vecine nu se resimt din cauza zgomotului. Lanoi, o astfel de vânătoare ar părea ciudată, din cauză că obiceiul de a face zgomot este înr ădăcinat. Dar,indiferent dacă gonaşii fac sau nu zgomot, ei trebuie să păstreze distanţa între dânşii, să meargă aliniaţi, iardin 200 în 200 m la pădure şi 400-400 m la câmp deschis, să se oprească şi să se alinieze.

Făcând o clasificare a metodelor de vânătoare cu gonaşi, se constată că la goana în pădure şi la cea de pe câmp deschis, vânătorii stau pe loc, iar gonaşii caută să aducă vânatul spre vânător.

La metoda în cerc şi la cea în fâşii mari, vânătorii şi gonaşii merg în aceeaşi linie.Regulile şi principiile generale descrise sunt aplicabile şi la organizarea vânătorilor colective pentru

ur şi, mistreţi, fazani, sitari, ţinându-se seama de caracteristicile şi obiceiurile fiecărei specii, precum şi deconfiguraţia terenului.

Metode speciale, în categoria cărora intr ă vânătoarea la vizuină cu câini hăr ţuitori pentru a scoatevulpea, viezurele sau pisica sălbatică şi vânătoarea de corvide cu ajutorul bufniţei pot fi considerate şimijloace de combatere a unor dăunători ai vânatului.

Tot din acest grup fac parte pânda la urs, lup, vulpe, folosind ca nadă, carnea. Pânda poate fi f ăcută fiedintr-un bordei amenajat în acest scop (lup, vulpe), fie din observator acoperit şi închis (urs).

Şoimăritul este tot o metodă specială, practicată în alte ţări, dar şi acolo pe scar ă redusă, deoarece estecostisitoare şi cere mult timp pentru dresajul păsărilor de pradă. Nu avem cunoştinţă să fie practicată în

prezent în ţara noastr ă. Metoda constă în a dresa păsări de pradă: şoimi, ulii (porumbar sau păsărar) aşa fel

încât, dacă sunt lăsaţi să zboare liberi, să se întoarcă la îngrijitorul sau stă pânul lor, când sunt chemaţi.Vânătoarea se practică astfel: şoimarul stă de obicei pe cal şi ţine pasărea dresată pe mâna îmbr ăcată într-omănuşă de piele tare şi groasă prin care ghearele păsării r ă pitoare să nu poată str ă bate. După ce vânatul



227

(fazan, potârniche, iepure, prepeliţă) este stârnit de un prepelicar, se dă drumul şoimului ca să-1 urmărească şi să-l prindă. De fapt, cel ce vânează este şoimul, iar aşa-zisul vânător nu face altceva decât să asiste la luptadintre r ă pitor şi pradă. Dacă păsările în luptă se îndepărtează, vânătorul le urmăreşte călare. Spectacolulconstă în a observa lupta dintre cele două păsări şi, totodată, în a studia modul de comportare atât ar ă pitorului, cât şi a victimei. Randamentul este scăzut.

În fosta URSS acvilele dresate erau folosite la combaterea lupilor din stepa f ăr ă păduri.Alegerea metodei de vânătoare nu depinde numai de preferinţa vânătorului ci, în primul rând, de specia

de vânat, de natura terenului şi faza biologică din ciclul anual (boncănit, rotit etc). Unele specii pot fi vânatenumai prin metode individuale (cocoşul de munte, cerbul), altele atât individual cât şi colectiv (fazanul,sitarul, ursul), în fine, altele aproape numai colectiv (mistreţul).

Oricare ar fi metoda, succesul depinde de cunoaşterea obiceiurilor vânatului şi a terenului: locurileunde stă în diferite anotimpuri, trecătorile etc. De aceea, pentru obţinerea unor rezultate bune, studiul

biologiei speciilor de vânat este indispensabil.

OBICEIURI DUPĂ DOBORÂREA VÂNATULUI

În ţările Europei Centrale, mai cu seamă în Austria şi Germania, există unele obiceiuri la care vânătoriicunoscători nu renunţă. Prin nerespectarea lor, li se pare că s-a r ă pit vânătorii unele din laturile ei frumoase.Ele se refer ă la ceea ce urmează după ce focul de armă a fost tras, iar vânatul a fost doborât. Ţara noastr ă

adeseori primeşte vânători din alte ţări, în calitate de oaspeţi. Este bine ca aceste obiceiuri să fie cunoscute devânătorii noştri, dar, mai cu seamă, de personalul vânătoresc de teren pentru ca să le respecte atunci când estecazul. Nu au nimic de pierdut, ci numai de câştigat şi vânătorii noştri, dacă le vor respecta şi vor împărtăşiîncepătorilor aceste obiceiuri care înnobilează vânătoarea. Unul dintre cei mai buni cunoscători ai acestorobiceiuri, consider ă că respectarea rânduielilor vânătoreşti deosebeşte pe vânătorul care posedă cultur ă vânătorească, care înţelege frumuseţea vânătorii, care a îndr ăgit natura şi creaturile ei, de acei vânători carealeargă numai după carne sau trofee.

Iat ă câteva dintre aceste obiceiuri, întâlnite la vânatul mare: Locul unde a stat vânatul în momentul când s-a tras asupra lui se marcheaz ă prin înfigerea în acel

punct, în pozi ţ ie vertical ă , a unei ramuri de 35-40 cm. Această ramur ă, după obicei, trebuie să fie dinurmătoarele specii: molid, brad, stejar, anin. Nu sunt admise ramurile de fag sau de specii exotice. Motivelenu sunt ar ătate. De asemenea, există obiceiul ca ramura să se rupă nu să se taie cu cuţitul şi nici să nu se

cojească. Respectarea obiceiului are importanţă practică, deoarece se fixează locul de unde va începeurmărirea vânatului, dacă acesta nu a căzut pe loc. Marcarea locului cu această crenguţă se face indiferentdacă în acel punct se văd sau nu urmele vânatului.

Dacă în punctul unde a stat vânatul când a primit împuşcătura se văd urmele lui, deci se ştie în cedirecţie a fugit, atunci pe lângă crenguţa înfiptă în pământ, se mai pune una cu vârful ascu ţ it în pozi ţ ieculcat ă; dacă e vorba de un mascul, atunci se pune cu vârful ascu ţit în direcţia în care duc urmele lui, iardacă este femelă atunci se pune invers (cu vârful de cetină în direcţia în care a fugit). Pentru a preciza dacă este vorba de mascul sau femelă, se pune o crenguţă mai mică în dosul celeilalte în poziţie perpendicular ă,aceasta însemnând că vânatul a fugit în sensul opus. Modul de marcare înseamnă că un cerb mascul a fugitspre stânga; sau o ciută a fugit spre stânga; în fine, dacă direcţia în care a plecat vânatul este necunoscută, dar

punctul unde a stat în momentul când a primit focul este stabilit, atunci se pun pe lângă ramura verticală, încă două crenguţe transversale cu vârfurile opuse.

Crengu ţ a de luare în posesie a vânatului că zut. Vânatul cu copite - numai acesta - după ce a fost găsit,va fi culcat pe partea dreaptă, apoi i se va pune pe latura corpului o ramur ă îndreptată în felul următor: dacă este vorba de mascul atunci ramura se aşază cu baza spre cap; dacă este femelă - invers, cu vârful crenguţeispre cap. Crenguţa pusă astfel e un semn că vânatul a fost găsit şi luat în primire de vânătorul respectiv.Obiceiul datează probabil, de pe vremea când pe acelaşi teren vânau, concomitent, mai multe persoane.Vânatul astfel marcat însemna atunci că cel ce 1-a doborât este un vânător care are dreptul să vâneze în acelteren, iar nu braconier, deoarece aceştia nu procedează în acest mod.

În afar ă de crenguţa care se pune pe corpul vânatului mare, se mai introduce în gura vânatului oramur ă cu frunze verzi , aşezată perpendicular pe direcţia botului. În terminologia vânătorească această ramur ă poartă numele de ultima îmbucătur ă. Se procedează astfel numai cu masculii.

Vânătorului care a doborât vânat cu copite sau cocoş de munte, i se d ă o ramur ă unsă cu sânge din piesa doborâtă. Însoţitorul vânătorului (pădurar, paznic) rupe o crenguţă de 12-15 cm, din speciile de arbori

ar ătate, o atinge de rana vânatului şi, astfel, cu pete de sânge pe ea, o ofer ă vânătorului, pusă perpendicular pe lama cuţitului de vânătoare. Dacă nu are cuţit de vânătoare, o ofer ă pusă pe pălărie, dar niciodată dinmâna goală. Cuţitul sau pălăria se ţin de obicei în mâna stângă, aceasta fiind regula. O dată cu oferireacrenguţei, însoţitorul îl felicită pe vânător. Acesta o ia, mulţumeşte, apoi pune crenguţa la pălărie.



228

Obiceiul datează de peste 1000 ani şi vrea să fie un semn de recunoaştere a vânătorului căruia i sedatoreşte doborârea vânatului.

Dacă piesa respectivă n-a căzut pe loc, ci a trebuit să fie urmărită de către însoţitorul la vânătoare,atunci vânătorul rupe o părticică din crenguţă şi o ofer ă acelui ce a urmărit şi găsit vânatul. Aceasta, ca unsemn că şi el a contribuit la reuşită.

La vânătorile colective, unde se vânează cu însoţitori ca la cele individuale, cum este cazul la mistreţi,crenguţa este oferită vânătorului de către maistrul de vânătoare sau organizatorul vânătorii. Toate ramurile

menţionate trebuie să fie rupte cu mâna iar nu tăiate. Aşezarea vânatului împuşcat (tabloul vânatului) Vânătoarea trebuie să se dsf ăşoare în ordine. La terminarea fiecărei goane, vânatul împuşcat adus de

vânător se aşază, în linie, culcat pe partea dreapt ă. Dacă sunt piese multe, pe un rând se aşază iepurii, pealtul fazanii etc. Tot a zecea piesă, începând de la stânga spre dreapta, se trage înainte cu o jumătate dinlungimea ei, pentru a înlesni număr ătoarea. După ce s-a luat în primire tot vânatul din goana respectivă şi s-aconfruntat cu declaraţiile vânătorilor, se predă la căruţa care adună vânatul.

Seara, când s-a încheiat ziua de vânătoare, este obiceiul ca tot vânatul recoltat în acea zi să fie aranjatîntr-un anumit fel pe care îl vom descrie aici.

La vânătorile de vânat mic, în rândul I se aşază vulpile, începând de la dreapta spre stânga, apoi încontinuare alte r ă pitoare, dacă ar fi (pisici sălbatice etc). Totdeauna vânatul r ă pitor se aşază pe un rândaparte, deci nu se amestecă cu cel ner ă pitor. Coada vulpilor se potriveşte în unghi drept faţă de corp. înrândul II se pun iepurii, în al III-lea fazanii, separat cocoşii şi separat f ăzăniţele (dacă, voit sau nu, s-auîmpuşcat şi femele). În rândul IV potârnichile, sitarii, porumbeii şi alt vânat cu pene, dacă este suficient denumeros pentru a forma un rând aparte. Altfel, se aşază în continuarea rândului cu fazani. Şi în acest caz, tota zecea piesă, începând de la dreapta spre stânga (vânătorul fiind cu faţa la vânat) se trage înainte cu jumătatedin lungimea ei, pentru a înlesni numărarea (fig. 319). Se confruntă cu carnetul în care s-a notat vânatulîmpuşcat. Recolta astfel aranjată se numeşte tabloul vânatului. Când totul este gata, vânătorii şi gonaşii sealiniază ca în figur ă, organizatorul vânătorii comunică rezultatul zilei. în alte ţări se obişnuieşte ca, lavânătorile mari, un număr de 3-4 gornişti să cânte câte o melodie specială pentru fiecare specie de vânat,împuşcată în acea zi; ceremonia aceasta se desf ăşoar ă seara, la lumina faclelor. Şi la noi s-ar putea faceaceastă ceremonie când se organizează vânători cu participanţi din alte ţări, care ţin la astfel de obiceiuri.

La vănătorile cu goană la care se împuşcă vânat mare, se realizează tabloul. La noi în ţar ă numai

mistreţii se împuşcă la goană. Pentru cazul însă când, în viitor, s-ar recurge la această metodă şi la cerb cuscopul de a reduce efectivul, se specifică regulile de aranjare a tabloului:În rândul I se pun cerbii, în ordinea descrescândă a mărimii lor, de la dreapta spre stânga, întâi taurii şi

pe urmă ciutele, în rândul II lopătarii, respectând aceleaşi reguli; în rândul III mistreţii, în ordinea mărimii,indiferent de sex; în rândul IV că priorii, întâi ţapii, pe urmă femelele, tot în ordinea mărimii; în sfâr şit, înrândul V se pune vânatul r ă pitor: lupi, râşi, vulpi etc. în ordinea mărimii, dar pe specii.

La vănătorile mixte din păduri, unde se împuşcă atât vânat mare cât şi mic dacă numărul pieselor devânat este redus, ex. 1 cerb, 2 că prioare, 2 mistreţi, atunci nu se aşază pe rânduri separate pe specii, ci toate

pe un rând, respectând ordinea următoare: cerb, lopătar, mistreţ, că prior, în rândul II se pun r ă pitoarele,singure în ordinea mărimii. Vânatul r ă pitor nu se amestecă cu cel ner ă pitor, ci, chiar dacă ar fi o singur ă

piesă, se va lăsa într-un rând separat; în rândul III se pun iepurii; în rândul IV fazanii şi alt vânat cu penener ă pitor.

Oricare ar fi felul de vânat aranjat sub formă de tablou, nu trebuie să se păşească peste rânduri. Deaceea rândurile se fac distanţate la aproximativ 0,5-1 m, încât să se poată umbla printre ele. Obiceiul pare aavea la origine un scop practic; sărind peste rânduri, s-ar putea călca pe vânat, turtindu-l. O altă regulă derespectat la „tabloul vânatului", este ca piesele să nu se atingă între ele, în acest fel, se r ăcesc mai uşor.

Tabloul vânatului, este mai bine să aibă lungimea mai mare decât lăţimea din motive de estetică.Pentru a pune trofeul la adevărata lui valoare, se obişnuieşte a se propti capul vânatului cu coarne cu o

bucată de lemn, ca să stea în sus.Un vânător, care ţine la aceste obiceiuri, va considera că vânătorii din acea zi i-a lipsit ceva din

farmecul ei dacă tradiţia n-a fost respectată integral. De aceea, toate aceste obiceiuri trebuie cunoscute mai cuseamă de personalul vânătoresc şi puse în aplicare când situaţia o cere.

Se consider ă necuviinţă a sta călare pe vânatul împuşcat, sau a face glume pe socoteala lui. Lupta întrevânător şi vânat a luat sfâr şit, iar învingătorul trebuie să-şi respecte adversarul învins.

Vânatul mare împuşcat trebuie cântărit, în scopul de a aduna date cu privire la cunoaşterea fauneinoastre vânătoreşti. Cervidele, capra neagr ă şi mistreţii se cântăresc f ăr ă viscere, dar cu cap, trofeu şi

picioarele întregi. Dacă se cântăreşte cu capul tăiat, acest lucru trebuie menţionat în datele statistice.



229

Semnale de vânătoare. Î n cursul practicării vânătorii, adeseori se simte nevoia să se dea semnale, ladistanţă de câteva sute de metri. De exemplu: la vănătorile colective de iepuri este necesar să se dea semnalulde plecare a gonaşilor. În lipsă de corn, se suflă în ţeava puştii, ceea ce nu este nici practic, nici estetic. Lametodele de vânătoare în cerc şi în fâşii mari, semnalele sunt aproape indispensabile. De asemenea, lachemarea câinelui de mistreţi sau a limierului care a plecat să prindă vânatul r ănit, dar s-a îndepărtat preamult. În orice caz, semnalele de goană sunt nu numai practice, dar adaugă vânătorii un element interesant.

CONDIŢIONAREA ŞI VALORIFICAREA VÂNATULUI

La centrele de colectare a vânatului împuşcat, adeseori soseşte vânat alterat, deci care va trebui să fiearuncat, precum şi piese degradate printr-o greşită condiţionare; murdare de sânge sau de noroi, cu r ăni mari,cu păr ţi de corp f ăr ă păr, a căror valoare scade. La atelierele de naturalizat vânat şi de preparare a blănurilor,vânătorii trimit uneori piese defectuos jupuite şi păstrate; blănuri de vulpe cărora le cade părul de pe coadă,deoarece aceasta nu a fost bine jupuită sau uscată; blănuri de urs cu părul căzut în apropiere de gheare,deoarece carnea nu a fost cur ăţată şi aceste păr ţi nu au fost tratate cu sare suficientă. Din toate acestea rezultă

pagube sub raport economic, deoarece prin clasarea unei piese de vânat la categoria a II-a în loc de categoriaI-a, preţul obţinut scade aproape la jumătate; piesele alterate se pierd în întregime; vânătorul, care ţine latrofeu, va pierde o piesă de care îl leagă frumoase amintiri. De aceea, în cele ce urmează, se dau câtevaîndrumări cu privire la modul cum trebuie să procedeze vânătorul amator sau de profesie, din momentul

doborârii vânatului şi până la valorificarea lui, prin consumarea în gospodăria proprie sau punerea în comer ţ.

EVISCERAREA ŞI AERISIREA

Carnea de vânat se alterează mai uşor decât cea a animalelor domestice, deoarece, adeseoriîmpuşcătura sparge intestinele sau vânatul pleacă r ănit şi este găsit cu întârziere. Aceste cauze de degradarenu există la carnea animalelor domestice. De aceea, la vânat, este necesar să fie luate o serie de măsuri de

precauţie. Dintre speciile de vânat, cele care se alterează mai repede sunt păsările şi mistreţul. Masculilor de cervide, capr ă neagr ă şi mistre ţ li se scot testiculele, imediat după împuşcare. Dacă

acest lucru nu se face sau se întârzie cu efectuarea lui, carnea capătă un miros neplăcut, mai cu seamă în perioada reproducerii.

În afar ă de aceasta, este necesar să fie f ăcută eviscerarea, adică scoaterea tuturor organelor interne:

stomac, intestine, inimă, plămâni, ficat, rinichi, splină şi scurgerea sângelui. Prin aceasta se dă posibilitateade r ăcire mai repede. Altfel, căldura din interiorul corpului poate duce la alterarea cărnii. Operaţia eviscer ăriise poate face fie în pădure, la locul împuşcării, fie acasă la vânător sau la casa de vânătoare, dacă de laîmpuşcare nu au trecut mai mult de 2-3 ore, iar temperatura aerului nu este ridicată. Acasă se poate lucra maicomod şi nu se pierd organele interne comestibile. Dacă e vorba de că prior, capr ă neagr ă, ce se pot transportaîn spate, transportul piesei neeviscerate are avantajul că nu se murdăreşte de sânge; în schimb, se duce ogreutate în plus - viscerele. Eviscerarea în pădure este obligatorie pe timp călduros, sau când vânatul a fostîmpuşcat în stomac sau intestine, precum şi în cazul când vânatul a plecat r ănit şi a fost găsit mort, maitârziu. Eviscerarea este necesar ă şi din motivul că viscerele, peritoneul, pleura şi sângele r ămase în corp, suntcele care se alterează mai repede şi apoi transmit alterarea şi restului de carne.

La eviscerarea mamiferelor mari se procedează astfel: se aşază animalul pe spate, sprijinindu-1 peambele păr ţi cu bucăţi de lemn, pietre etc. La cervide capul este îndoit spre spate, încât să se sprijine pecoarne. Cu cuţitul, se scot cei doi dinţi canini ai cerbului şi se păstrează ca trofeu. Dacă vânatul respectiv nueste destinat valorificării prin frigorifer la export, ci se desface pe plan local, se face o tăietur ă pe sub bărbie

până la piept şi se desprind esofagul şi beregata pe toată lungimea tăieturii şi în măsura posibilului şi înadâncimea pieptului. Aceasta cu scopul de a putea fi scoase mai uşor viscerele prin tragerea lor spre coadă.Se retează atât esofagul cât şi beregata sub bărbie, apoi esofagul se leagă la capăt cu o sfoar ă ca să nu curgă

prin el conţinutul stomacului, iar beregata se taie cât mai aproape de plămâni şi se aruncă. Dacă e vorba devânat ce se va expedia la frigorifer, atunci tăietura de la bărbie la piept, nu se mai face, ci doar se taie

beregata şi esofagul sub bărbie, f ăcând o tăietur ă transversală cât mai mică, apoi se caută a se desprindeacestea de gât, pe o lungime cât mai mare. După aceea, începând de la anus, se spintecă pielea până la furca

pieptului, apoi se face o tăietur ă în peritoneu, cât să se introducă două degete, iar cu cuţitul se taie peritoneul, printre degete, până la furca pieptului, având grijă să nu se atingă intestinele. Se introduc mâinile pe lângă

intestine şi stomac şi se separ ă de coaste, ca să se scoată mai uşor. Apoi, prin introducerea ambelor mâiniadânc în cavitatea toracică, se prinde esofagul şi restul de beregată şi se trag uşor, înapoi, până ies cu totul,având grijă să nu se spargă intestinele şi vezica urinar ă. Intestinul gros se scoate tăind carnea în jurulanusului până ce iese. Sângele adunat în interior se evacuează, ridicând corpul animalului până se scurge



230

complet. Că priorii, caprele negre şi mistreţii nu prea grei se ridică şi se lasă cu picioarele dinainte pe o grindă sau pe o creangă, scurgerea de sânge fâcându-se astfel cu uşurinţă. Cerbii şi animalele mai grele se ridică însus până iese tot sângele. În interior, sângele care a mai r ămas se şterge cu o cârpă uscată, Nu este permis ase spăla, a se şterge cu cârpă udă, nici a se freca în interior cu frunze, iarbă, urzici etc.

Se cântăreşte exact, se întocmeşte fişa de cântărire apoi la cervide şi capr ă neagr ă se taie capul cutrofeul.

La mistreţi, pentru a înlesni r ăcirea, se face câte o tăietur ă şi sub picioarele dinainte, la subsuoar ă,

pentru a permite circulaţia aerului spre cavitatea toracică. După aceea vânatul este pus la r ăcit. Iepurii destinaţi a fi trimişi la frigorifer nu se eviscerează, ci se lasă întregi. Cei ce sunt reţinuţi de

vânător pentru consumul personal, pot fi eviscerati cu uşurinţă când sunt calzi, în felul următor: deasuprar ădăcinii cozii, pe abdomen, se face o tăietur ă în forma literei V, de circa 10 cm, apoi se prinde iepurele degât şi se scutur ă cu putere; intestinele ies repede. După aceea se taie intestinul gros, aproape de anus.Eviscerarea iepurilor destinaţi consumului personal este necesar ă pe timp călduros.

Iepurii ce nu se eviscerează imediat după împuşcare se storc de urină, se înţeapă în stomac de 5-6 ori cuun ac mare având un mic cârlig la vârf, ca acul de croşetat pentru evacuarea gazelor, apoi se leagă de pr ă jini,în căruţă.

Vânatul cu pene. Fazanii destinaţi livr ării la frigorifer se lasă cu intestine. Celor pentru consumulintern, ca şi vânatului cu pene mai mici decât fazanul, li se scot intestinele în felul următor: se introduce uncârlig de sârmă sau de lemn prin anus, se învârte de 2-3 ori, apoi se trage afar ă, încet, până ies toateintestinele. Păsările mai mari, ca: cocoşi de munte, gâşte, se eviscerează fâcându-li-se o tăietur ă de la anus lafurca pieptului şi scoţând apoi totul din interior.

Păsările se alterează mai repede decât mamiferele.Eviscerarea unor mamifere şi păsări care nu au carne comestibilă nu are nici un sens.Dacă eviscerarea nu este posibilă, atunci se face, cel puţin aerisirea, prin deschiderea abdomenului;

astfel se dă posibilitatea evacuării gazelor. Se pune o bucată de lemn sprijinită transversal pe margineaabdomenului ca să oprească ieşirea intestinelor. Dat fiindcă nici eviscerarea completă nu necesită mult maimult timp, aerisirea se face rareori.

Răcirea vânatului. Pentru a preveni alterarea cărnii, vânatul împuşcat trebuie pus să se r ăcească şi îninterior, până în cele mai adânci păr ţi ale corpului. R ăcirea este o operaţie de mare importanţă, care însă, din

păcate, adeseori este neglijată. Consecinţa este alterarea cărnii, deci pierderi din punct de vedere economic.

Cei ce se gr ă besc să expedieze, seara, imediat după împuşcare, vânatul, în speranţa că va ajunge mai repedela destinaţie şi se va preveni alterarea, este bine să ştie că şi-ar atinge mai bine scopul, dacă ar lăsa vânatul să se r ăcească până dimineaţa şi numai după aceea l-ar expedia. Carnea va rezista mai bine alter ării, deşi vaajunge mai târziu la frigorifer. R ăcirea durează 6-14 ore, după mărimea animalului şi temperatura aerului. Se

procedează astfel:Cervidele, capra neagr ă , mistre ţ ii, evisceraţi, dacă nu sunt piese grele, se atârnă de o creangă, de

picioarele dinapoi, aşa ca să nu atingă pământul şi să nu fie bătuţi de razele soarelui. Şi mai bine este să secaute o camer ă r ăcoroasă, uscată, în care să nu pătrundă lumina directă a soarelui, dar să circule aerul. Secere atenţie ca după eviscerare, vânatul să fie ferit de muşte. Coşul pieptului să fie deschis, sprijinit de două

beţe. Iepurii se pun în căruţă, atârnaţi de picioarele dinapoi de o pr ă jină, f ăr ă să se atingă unii de alţii. Este

greşit să fie ţinuţi gr ămadă în căruţă sau puşi calzi, în raniţă. Dacă r ăcirea peste noapte se face într-o camer ă,

este preferabilă una cu pardoseală de beton, bine aerisită, umbrită, iar iepurii se ţin pe pr ă jini, sau culcaţi pe pardoseală, f ăr ă a se atinge unii de alţii.

Fazanii se atârnă pe o pr ă jină, legaţi câte 2 cu o sfoar ă sau sârmă trecută prin nări. Potârnichile, prepeliţele, porumbeii şi sitarii se pot r ăci în ciorchinar, dar puşi r ăsfiraţi. Raţele şi alt vânat acvatic, întimpul vânătorii, se pun în barcă, r ăsfirate, iar acasă se lasă pe pardoseală, tot f ăr ă a se atinge între ele.

Când gospodinele pun carnea de vânat la fezandat, este bine ca aceasta să fie aşezată pe un suport, beţede lemn sau gr ătar aşa încât aerul să circule şi pe dedesubtul ei; să nu stea par ţial în sânge sau apă.

Jupuirea condi ţ ionarea şi păstrarea bl ănii difer ă în funcţie de animal. La copitate, se procedează astfel: animalul trebuie aşezat pe spate, ca la eviscerare. Dacă piesa

respectivă este destinată naturalizării, atunci se jupoaie cu copite cu tot. Fie că este vorba de copitate, fie demamifere r ă pitoare, înainte de jupuire, şi chiar înainte de eviscerare, se măsoar ă anumite dimensiuni aleanimalului de care preparatorul va avea nevoie pentru a da piesei respective dimensiuni apropiate de cele ale

animalului viu.Pentru jupuitul corect şi pentru tratarea blănii, se dau următoarele detalii: după ce animalul a fost

aşezat cu picioarele în sus, se fac tăieturile. Nu se merge cu tăietura până la buză, deoarece aceasta va trebui



231

jupuită „burduf, adică prin întoarcerea pe dos. Dacă s-ar despica până la buză, cusătura ce s-ar face lanaturalizare ar fi vizibilă, iar piesa ar pierde din estetică. Se fac apoi tăieturile pe partea inferioar ă a

picioarelor, începând de la copite. Se jupoaie pielea în jurul copitelor, în aşa fel încât acestea să r ămână legate de piele, dar cur ăţite de carnea din jurul lor. Dacă animalul nu este destinat naturalizării, pielea seretează deasupra pintenilor, uşurând astfel jupuitul. Acum începem desprinderea (jupuirea) pielii, mai întâi

pe picioare, apoi pe trunchi. La bot, jupuirea se face burduf. La cap, se jupoaie cu atenţie în regiunea ochilor, buzelor, urechilor, pentru ca pielea să nu fie vătămată. La urechi, pielea se desprinde de cartilagii (zgârci),

până la vârful urechii, dar se lasă totuşi vârful să fie prins puţin de piele. La urechi, pielea se poate scoateintroducând o pană de lemn între cartilagii şi piele. în rest, ori de câte ori este posibil, se trage pielea de pecarne şi se desprinde apăsând cu degetul sau pumnul între piele şi carne f ăr ă a folosi cuţitul. La cervide şicapr ă neagr ă acest lucru se face uşor. La mistreţ şi viezure este mai dificil, fiind necesar cuţitul. Se cereatenţie, mai ales la buze, urechi, spre a nu se tăia r ădăcina părului, fapt în urma căruia ar cădea părul, blanar ămânând golaşă. La vânatul cu coarne, pentru a putea jupui pielea de pe cap, este necesar să se facă tăieturiîn jurul cilindrilor frontali, între aceşti cilindri şi spate, atât cât este necesar pentru a scoate pielea pestecoarne. La terminarea jupuitului, pielea r ămâne întinsă pe pământ ca un covor. De pe craniu se înlătur ă carnea, ochii, creierul şi limba, după care se lasă câteva ore în apă rece pentru a se scoate sângele, iar apoi sefierbe şi se cur ăţă de carne.Oasele picioarelor se fierb şi se cur ăţă şi ele.

Jupuirea ursului şi viezurelui se face la fel ca la copitate, cu men ţiunea că pielea se jupoaie cu gheare.Se cur ăţă fiecare deget de carnea din jurul lui. La bot, pleoape, urechi, mustăţi se cere atenţie mare încât să nu lipsească nimic din piele. Toate ghearele trebuie să r ămână la blană.

Pielea, indiferent de provenienţa ei, trebuie cur ăţată de carne şi gr ăsime, apoi începe operaţia deconservare care are o deosebită importanţă. Se întinde pielea cu partea cărnoasă în sus şi apoi se freacă bine,

peste tot, cu sare. în special se pune mai multă sare la gheare, respectiv la copite, la bot, urechi. Acestea sunt păr ţile de pe care părul cade mai repede, dacă sărarea şi uscarea nu se face bine. După frecarea cu sare, pielease înf ăşoar ă strâns sub formă de sul, începând de la bot, se leagă şi se ţine astfel 1-2 zile. La pieile groase saucu multă gr ăsime, legătura se desface, se scutur ă şi se pune altă sare, ref ăcând legătura. Cel mai bun lucrueste însă de a trimite pielea sau blana, după frecare cu sare, cât mai curând la preparator. Unii autorirecomandă ca, în loc de sare, pielea să fie frecată cu cenuşă cernută. Nu am f ăcut această experienţă, deci nu-i cunoaştem efectul.

La urs, râs, lup şi pisică sălbatică, trofeul admis la competiţii este craniul. Dar acesta, odată montat la blana preparată, nu va mai putea fi folosit ca atare, neputând fi măsurat. Din acest motiv, când este vorba decranii mari care întrunesc condiţiile de premiere se recomandă să se pună, în blana montată, un craniu devaloare mai mică, sau eventual un mulaj din material plastic, iar cel original să fie cur ăţit de carne, albit după toate regulile şi păstrat ca atare. De asemenea, nu este bine să fie naturalizate capete de cervide cu coarnemari, deoarece potrivit formulelor de evaluare, orice craniu trebuie cântărit, lucru ce nu mai este posibil la uncraniu preparat în piele. La mistreţ, colţii de valoare se scot şi se păstrează ca trofeu, iar în locul lor se puncolţi mai mici sau falşi. Capetele de capr ă neagr ă însă se pot prepara, deoarece elementele cerute de formulă se pot măsura şi în acest fel, cu o mică dificultate la înălţimea coarnelor.

Preparatorului i se trimite nu numai blana sau pielea ci şi craniul (cu excepţia celor de valoare), precumşi oasele picioarelor de la genunchi în jos.

Jupuirea vânatului r ă pitor cu blană se face sub formă de "burduf ″, spre deosebire de speciile

precedente la care jupuirea se efectuează sub formă de ″covor", spintecând pielea de-a lungul păr ţii inferioarea corpului. Modul de jupuire este cel ar ătat. Se menţionează numai următoarele:

-

Jupuirea se face mult mai uşor dacă animalul este cald.-

Se jupoaie cu gheare cu tot. în acest scop, tăietura de-a lungul picioarelor începe de la mijlocul tălpii.Se scot toate oasele în afar ă de cele care ţin ghearele. Se cur ăţă bine de carne şi gr ăsime.

- Din coada vulpii, lupului, râsului, vidrei, nurcii se scoate osul, iar coada se spintecă, în linie dreaptă,de-a lungul pe partea inferioar ă şi se desface ca să se usuce. Scoaterea osului din coadă se poate face maiuşor astfel: se taie o bucată de 20 cm dintr-o creangă şi se despică la un capăt atât ca să poată intra îndespicătur ă osul de la r ădăcina cozii animalului respectiv. Se desprinde de pe os, de jur împrejur pielea de lar ădăcina cozii, apoi pe restul lungimii ei se r ăsuceşte coada aşa ca pielea să se desprindă. Cu despicătur ă

bucăţii de lemn se prinde osul cozii la r ădăcină şi se trage cu putere spre vârf. Blana va ieşi compet de pe os.După aceasta coada se va despica mai uşor decât cu osul în ea.

-

Se cere atenţie ca să nu se vatăme pielea la pleoape, urechi, buze. Pentru a opri scurgerea de sânge şimurdărirea pielii, se foloseşte rumeguş sau amidon.

La fel se jupoaie iepurele, cu deosebirea că se renunţă la gheare.



232

Blănurile din categoria de mai sus nu se freacă cu sare sau altă substanţă, ci doar se pun la uscat, pescânduri anume confecţionate în acest scop. Scândurile se fac de mărimi diferite, în funcţie de animalele acăror blană urmează a fi uscată. Se dau la rindea, iar muchiile se netezesc, încât blănurile să alunece maiuşor.

Un astfel de şan se compune din două scânduri de circa 20 mm grosime şi 50 mm lăţime, unite la uncapăt cu o balama. Pe dunga interioar ă, scândurile au câte un şănţuleţ (uluc), prin care alunecă o pană delemn. împingând pana mai sus sau mai jos, se poate lărgi sau îngusta scândura, după mărimea blănii.

Îndată după jupuire, blana se întinde pe scândur ă, cu părul înăuntru, fixându-se cu cuie botul atât lamaxilarul superior cât şi la cel inferior. Apoi se întinde şi se fixează cu cuie şi la partea inferioar ă, inclusiv

picioarele dinapoi şi coada, care trebuie desf ăcută ca să se usuce bine. Dacă blana nu se întinde suficient, sezbârceşte şi pare mai mică decât este în realitate. Dacă se întinde prea mult, părul se r ăreşte. Picioarelordinainte, neavând loc pe scândur ă pentru a fi fixate cu cuie, li se desface blana şi se întinde pe scândurele sau

pe carton gros. Blana astfel întinsă se pune la uscat într-o camer ă bine aerisită, r ăcoroasă, dar nu umedă. Nuse pune nici la soare, nici lângă foc.

După 1-3 zile, în funcţie de grosimea pielii, se scoate de pe scândur ă, se întoarce şi se pune din nou pescândur ă cu părul în afar ă, pentru a se usca în continuare. Dacă se întârzie, blana se întăreşte, iar întoarcereaei se face greu, eventual se şi rupe. Dacă totuşi blana s-a uscat prea tare se presează pe partea cărnoasă curumeguş umed, iar după ce s-a înmuiat uşor, se întoarce. Pentru a preveni asemenea complicaţii pielea se lasă să se usuce numai în propor ţie de 75%. După ce a fost întoarsă cu părul înafar ă, se cur ăţă de sânge, noroi,scaeţi şi alte murdării, apoi se perie şi se păstrează la adă post de molii.

FORME DE VALORIFICARE A VÂNATULUI

În prezent, vânatul ţării noastre este valorificat sub următoarele forme: Vânat împuşcat. Cele treispecii de cervide, mistreţii, iepurii, fazanii şi câteodată şi alte specii sunt colectate, păstrate în instalaţiifrigorifice şi apoi valorificate, pe piaţa internă şi la export. Intr ă în această categorie numai vânatul ce sevalorifică organizat (prin ocoale silvice sau asociaţii vânătoreşti), majoritatea recoltei r ămânând vânătorilor

pentru consumul personal.Modul de condiţionare, pentru ca vânatul să nu piardă din valoare la care se adaugă şi unele condiţii de

calitate cerute de firmele importatoare, privind greutatea şi modul de pregătire a vânatului a fost tratat ladescrierea speciilor de vânat. în cele ce urmează vom face totuşi unele precizări legate de modul cum trebuievalorificate carnea şi pielea, astfel încât să nu se degradeze trofeele.

La mistre ţ i livrarea în blană se face f ăr ă trofee, deci f ăr ă colţi. Trofeul se cuvine vânătorului, deci botulmistreţilor masculi trebuie retezat pe o lungime corespunzătoare ca să nu se vatăme colţii şi predatvânătorului, chiar în cazul când este vorba de o valorificare la export. Aşa cum cerbii pot fi livraţi f ăr ă trofeu,aşa pot fi livraţi şi mistreţii.

La cervide livrarea se face f ăr ă cap, deci f ăr ă trofeu şi cu picioarele tăiate de la genunchi pentru a fimai uşoar ă manevrarea lor pe timpul transportului.

Blănurile şi pieile constituie obiect de comerţ separat de carnea vânatului împuşcat.Dăm câteva indicaţii privind condiţionarea blănurilor şi pieilor de vânat: Blana de iepure constă din puf şi spic. Puful este format din firele de păr scurte şi subţiri, cu aspect

mătăsos, moi la pipăit. Are culoare albă sau cenuşie, după partea corpului de unde provine. Spicul îl

constituie firele de păr mai lungi şi mai goase, care depăşesc puful şi sunt colorate la r ădăcină alb-cenuşiu, lamijloc negru, iar la vârf maron. Spicul este mai închis pe spate decât pe restul corpului, mai deschis pe laturişi mai cu seamă pe abdomen. Cu cât părul este mai des şi mai fin, cu atât blana este mai valoroasă. Aşa suntiepurii vânaţi în plină iarnă. Cele mai puţin valoroase sunt blănurile obţinute vara, de la iepurii ucişi demaşinile agricole, braconaţi sau mor ţi din alte cauze. Cele din perioada de toamnă au caractere intermediare.în afar ă de lungimea şi desimea părului, blănurile de toamnă se deosebesc de cele de iarnă prin aceea că în

partea dinspre coadă şi gât au o por ţiune de culoare verzuie, ce se vede clar pe partea cărnoasă a blănii.Această por ţiune verzuie lipseşte la blănurile recoltate în plină iarnă, dar este cu atât mai întinsă cu câtrecoltarea s-a f ăcut mai în var ă. Acest lucru este bine să fie reţinut, pentru cazul când unui organ despecialitate i s-ar cere să se pronunţe asupra perioadei din care provine o blană (procese de braconaj).

Se consider ă defecte:- petele de sânge de pe partea păroasă;

-

tăieturile, rupturile şi păr ţile lipsă din blană;-

depilaţiile (lipsa de păr) pe anumite por ţiuni.Cu cât aceste defecte sunt mai numeroase, cu atât blana va fi clasificată într-o categorie inferioar ă.



233

Alte prevederi ale normelor uzuale existente cu privire la piei şi blănuri. La viezure, hârciog (hamster) şi iepure comun, nu este obligatorie jupuirea pielii de la genunchi în

jos. La viezure, iepuri, lupi, vulpi şi râşi nu este obligatorie jupuirea în formă de burduf, ci se poate face

incizie pe partea abdomenului, de sub buză până la vârful cozii. Pieile jupuite - covor se întind pe pereţi de lemn sau pe panouri, cu partea cărnoasă în afar ă şi se

fixează cu cuie, la 2 cm de la margine. În lipsă de panouri, se pot întinde pe pr ă jini de lemn, frânghie, sârmă

galvanizată, tot cu partea cărnoasă în afar ă, pusă aşa fel încât să fie îndoite de-a lungul, simetric, adică îndoitura să fie la mijlocul pielii. Uscarea se face la umbr ă, în loc aerisit.

Cur ăţirea de gr ăsime, sânge şi alte impurităţi a păr ţii piloase (cu păr) a blănurilor se realizează frecând părul cu rumeguş umezit în benzină. Praful din blană se scoate bătându-le cu o nuia subţire. Apoi părul va fiaranjat cu o perie moale.

Potrivit normelor actuale, conservarea prin sărare se face la cervide, capr ă neagr ă, mistreţ, urs, viezureşi lup.

Vânatul viu. Deşi prinderea vânatului viu necesită cheltuieli relativ mari, totuşi valorificarea subaceastă formă a vânatului mic este cea mai rentabilă. în prezent speciile căutate sunt iepurii, potârnichile şifazanii. Cervidele se cer rareori. Pentru gr ădini zoologice se mai cer râşi, ur şi, pelicani etc, dar numărulacestora este mic. Exportul la iepurii vii poate fi o importantă sursă de venituri pentru unităţile vânătoreştidin regiunea de câmpie. Modul de prindere şi ambalare este descris în cele ce urmează.

PRINDEREA VÂNATULUI VIU

Prinderea vânatului în stare vie este necesar ă în numeroase cazuri: export de vânat viu, populare deterenuri de vânătoare, împrospătare de sânge, marcare în scopuri ştiinţifice, vânzare către gr ădini zoologiceetc. Oricare ar fi metoda de prindere, ea trebuie să asigure prinderea vânatului f ăr ă vătămări, să nu coste multşi să fie uşor de aplicat. în continuare se enumera câteva metode de prindere.

a. Capturarea de pui care încă nu se pot salva cu fuga sau prin zbor se aplică la că prior, cerb, lopătar şi păsări. Metoda nu dă bune rezultate la capr ă neagr ă, deoarece iezii acesteia, în primele 2 să ptămâni, caută să-şi urmeze mama. De altfel şi creşterea lor ulterioar ă în captivitate este anevoioasă.

b. În iernile grele, cu ză padă mare, mai cu seamă spre sfâr şitul lunii februarie, personalul de teren areocazia să întâlnească în ză pada mare, cervide, mistreţi, că prioare sleite de puteri, dar sănătoase. Dacă ele sunt

prinse şi apoi hr ănite corespunzător, se refac şi pot fi folosite pentru populari de terenuri sau în alt scop.-

c.Prinderea vânatului cu prinzători cu curte.d. Prinderea vânatului cu capcane, care funcţionează pe principiul capcanelor ladă folosite la

combaterea dăunătorilor cu păr. Se instalează sub acoperişul hr ănitorilor de cervide de dimensiuni mari.e. Prinderea vânatului cu ajutorul plaselor, este discutată, părerile fiind împăr ţite. Se folosesc plase

confecţionate din fire groase care să reziste că priorilor şi caprelor negre. Critica ce li se aduce este că animalele prinse se pot accidenta, fapt ce în parte este adevărat. Dar în terenurile cu densitate mare, unde ar finecesar ă o reducere de efectiv, accidentarea nu constituie un dezavantaj prea mare, deoarece pieselerespective vor fi sacrificate după regulile vânatului împuşcat.

f. Fazanii şi potârnichile se prind cu ajutorul coşurilor de nuiele sau de scânduri,eventual cu plase şi„vâr şe".

g. Puii de urs, lup, râs se pot prinde în culcuş.h. Împuşcarea cu proiectile conţinând narcotic. Acesta, ajungând în corpul animalului, îşi face efectulnarcotizant, animalul poate fi prins uşor. Metoda nu este simplă, deoarece narcoticul trebuie să fie dozat înaşa fel încât să-şi facă efectul în scurt timp, f ăr ă să provoace moartea animalului. Metoda aceasta o amintimnumai, deoarece aplicarea ei depăşeşte posibilităţile personalului nostru de teren, necesitând arme şi

proiectile speciale.În ultimii ani, metoda s-a perfecţionat şi este specifică captur ării prin tranchilizare a vânatului mare

(cerb, urs, mistreţ etc). întrucât presupune un anumit profesionalism, se lucrează cu ajutorul unei echipe despecialişti care rezolvă toate problemele tehnice (stabilirea dozei, injectarea tranchilizantului, resuscitareaetc). Prezintă totuşi inconvenientul că substanţa tranchilizantă nu poate fi injectată decât cu ajutorul uneiarme lise din care se trage cu o singur ă încărcătur ă cu substanţă activă, astfel că distanţa maximă de acţionarenu poate depăşi câţiva zeci de metri (max. 40-50 m). Metoda se dovedeşte însă foarte utilă în ţarcurile de

creştere semiliber ă a vânatului.Se vor descrie principalele metode şi mijloace de prindere.



234

PRINDEREA CERVIDELOR CU AJUTORUL CAPCANELOR CURTE

Prinzătoarea descrisă este destinată că priorului, dar cu unele major ări de dimensiuni serveşte şi pentru prinderea cerbului şi lopătarului. Se compune din următoarele păr ţi:

Curtea este o suprafaţă de teren de 0,3-0,7 ha închisă cu gard de 2,20-2,50 m înălţime. Cu cât suprafaţaeste mai mare, cu atât este mai bine, deoarece vânatul se simte mai în siguranţă aici, deci nu se teme să intre.Gardul poate fi din plasă de sârmă cu fire de 2-3 mm diametru, plus fire de sârmă lisă sau lemn (scândur ă,

ulucă sau manele); forma cur ţii poate fi pătrată, circular ă sau de poligon.Dacă i se dă forma de pătrat sau dreptunghi, atunci este mai bine ca să fie teşite colţurile, deoarece semicşorează pericolul izbirii vânatului de împrejmuire când ajunge la colţuri. În fiecare latur ă se face câte o

poartă cu deschidere de 3-4 m, având unu sau două canate, care se închid alunecând pe şine cu ajutorul unorroţi ca la vagoanele de marf ă de la calea ferată. Esenţial este ca por ţiunea să alunece uşor. în acest scop serecomandă folosirea unor şine uşoare de cale ferată forestier ă, care se aşază pe teren cu o uşoar ă pantă îndirecţia închiderii. În loc de uşi alunecătoare pe şine, se pot face şi uşi care să cadă în plan vertical, după sistemul capcanelor. La mijloc se contruieşte o hr ănitoare acoperită, în care la momentul potrivit se punehrană care să atragă vânatul.

Pâlnia este un trapez cu baza mare de 6-8 m şi baza mică de 0,5 m. Împrejmuirea ei are aceeaşiînălţime şi este din acelaşi material ca şi curtea.

Împrejmuirea cur ţii şi a pâlniei, precum şi por ţile se că ptuşesc cu coceni de porumb sau cu stuf, aşa

încât vânatul să nu vadă prin gard. Dacă nu s-ar face acest lucru, atunci că prioarele speriate, încercând să scape, s-ar izbi de plasa de sârmă r ănindu-se grav.

Coridorul de prindere necesită o grijă deosebită în execuţie. Se face de obicei din scânduri şi areurmătoarele dimensiuni: lungimea 6-9 m, înălţimea 2 m şi lăţimea 0,5 m. Lăţimea mică are rostul de a nu

permite că priorului să se întoarcă după ce a intrat în coridor, ci să fie obligat a înainta spre capăt. Esteîmpăr ţit în compartimente de câte 1,50 m lungime prin uşi alunecătoare ce se împing, orizontal, din afar ă.Fiecare compartiment este destinat unui că prior, iar uşa desparte un compartiment de altul.

Lada de transport a vânatului trebuie să aibă dimensiunile necesare încât vânatul să poată sta fieculcat, fie în picioare. Atât lada cât şi capătul coridorului dinspre ladă se închid cu câte o uşă alunecătoare în

plan vertical.Acestei prinzători i se poate adăuga un observator înalt acoperit şi bine închis, prevăzut cu un sistem de

declanşare a por ţii, în momentul când vânatul a intrat în curte. El trebuie astfel aşezat încât persoana din el să stea cu spatele la lumina lunii şi cu faţa spre curtea mare.

Pentru reuşita acţiunii de prindere, deci de folosire cu randament a prinzătorii, o importanţă deosebită are amplasarea ei în cuprinsul fondului de vânătoare.

O poiană de 0,5-1 ha, situată înr-o por ţiune frecventată mult de vânat în timpul iernii este un loc bun pentru amplasarea prinzătorii. Solul poienii trebuie să fie fertil, apt pentru cultura plantelor căutate decă prioare. Lucrarea este rentabilă numai în terenurile bogate în vânat, unde există probabilitatea de a prindeun număr corespunzător de mare de că prioare, încât cheltuiala să poată fi amortizată.

Prinzătoarea se construieşte primăvara devreme, pentru ca vânatul să se obişnuiască cu construcţia până la iarna următoare, iar semănăturile f ăcute în curte să poată fi apărate de vânat cu ajutorul împrejmuirii.

MODUL DE FUNCŢIONARE A PRINZĂTORII

Primăvara, curtea va fi semănată cu plante căutate de că prior: varză-palmier, lucerna, napi, cultivatefiecare în parcele separate. Por ţile se închid. Toamna, când hrana din pădure se împuţinează, por ţile sedeschid, iar în hr ănitoare se pune nutreţ de cea mai bună calitate, ghindă, morcovi etc. Vânatul va paşte laînceput lucerna crudă r ămasă în urma coasei, iar mai târziu va consuma şi din hrana suculentă şi din ghinda

pusă în hr ănitori. Aici fiind hrană în permanenţă, vânatul va veni cu regularitate.Prinderea se face, de obicei, iarna când lipsa de hrană este şi mai mare, iar căutarea sursei de hrană din

curte este oarecum obligatorie. În acest scop, se observă prin care poartă intr ă vânatul de obicei şi se închideuna din celelalte trei. După câteva zile, se mai închide una şi dacă vânatul totuşi intr ă în prinzătoare se maiînchide şi a treia. Când prinzătoarea este de formă pătrată şi are 4 por ţi, până la urmă va r ămâne deschisă osingur ă poartă, aceea prin care vânatul intr ă de regulă. Se mai aşteaptă un timp până vânatul se obişnuieşte să intre prin singura poartă r ămasă deschisă. Se pregătesc lăzile de transport şi hrana necesar ă pe durata

transportului, iar poarta se adaptează cu un dispozitiv de închidere care să fie acţionat de omul dinobservator, prin tragerea unei sârme. Se poate amenaja şi un dispozitiv automat de închidere a por ţii, princonducerea unei sârme de la poartă la hr ănitoare şi în jurul acesteia, aşa încât atunci când una din că prioarese apropie de nutreţul din hr ănitoare, să atingă sârma şi prin aceasta să declanşeze închiderea por ţii.



235

Pentru introducerea că prioarelor în lada de transport se instalează doi oameni la poartă, în cea mai marelinişte, Alţi 3-4 oameni se vor aşeza pe laturi şi prin mişcări uşoare vor căuta să mâne că prioarele să intre în

pâlnie. Dacă acest lucru a reuşit, atunci cei doi oameni închid poarta. Că prioarele sunt acum închise în pâlnie. După aceea ele trebuie să intre, una câte una, în coridorul de prindere, iar de aici în lada de transport.Se procedează şi aici cu r ă bdare şi f ăr ă zgomot. Altfel că priorii se pot accidenta. Cu ajutorul uşiloralunecătoare laterale, închidem câte un că prior în fiecare compartiment, iar de aici, îi împingem cu un băţ spre ladă. Uşile ce cad vertical de la capătul coridorului şi de la ladă, înlesnesc închiderea. Finisarea lor se

face cu grijă ca nu cumva vreun vârf de cui să r ămână neîndoit şi astfel să r ănească vânatul ce se zbate. înladă se pune hrană pe durata transportului: fân şi napi sau morcovi. Transportul nu se face în camioanedeschise, deoarece din cauza curentului, vânatul s-ar putea îmbolnăvi de pneuomonie.

Operaţia de conducere a vânatului din prinzătoare în lada de transport se începe dimineaţa, pentru aavea timp suficient pentru introducerea în lăzi şi pentru expediere.

Prinzătoarea descrisă este destinată prinderii că priorului. în mod asemănător se procedează şi la prinderea cerbului şi a cerbului lopătar cu deosebire că:

La cerb, curtea este mai mare, înălţimea împrejumuirii trebuie să fie de 2,50-2,70 m, iar coridorul să aibă lăţimea de 1-1,20 m, încât să poată intra şi cerbul cu coarne mari. Compartimentele au lungimea de 2 m.Coarnele cerbului se retează deasupra ramurii ochiului, inclusiv această ramur ă, după ce capul i-a fost legatcu frânghii.

La lopătar, dimensiunile prinzătorii sunt intermediare între cea pentru cerb şi cea pentru că prior.Cunoscută fiind calitatea bună a cerbilor din Carpaţii româneşti, ar fi posibil ca, în viitor, ţara noastr ă

să primească comenzi pentru vânat viu. în interesul păstr ării bunului renume al ţării noastre, dar şi îninteresul nostru comercial, este necesar să fie livrate animale sănătoase, viguroase, prinse din terenul liber,nu din parcuri sau din cele ţinute în captivitate.

PRINDEREA IEPURILOR VII

Prinderea iepurilor vii se face cu ajutorul plaselor. Metoda se bazează pe obiceiul iepurelui de a nuîncerca să sar ă peste obstacolul întâlnit în cale, ci de a căuta un loc, o deschidere, prin care să se strecoare.

Plasa de prins iepuri se compune din două reţele de 100-120 cm înălţime, având ochiuri pătrate culatura de 30-40 cm f ăcute din sfoar ă de 5 mm. între aceste două reţele se pune a treia cu lăţimea de 180-200cm, cu ochiuri de 5x5 cm şi confecţionată din fire de 1-1,5 mm. în trecut plasa se confec ţiona din cânepă;acum se folosesc fibre sintetice, care îi asigur ă o durabilitate mai mare. Iepurele gonit spre plasă nu încearcă să sar ă peste plasa întinsă, deşi ar putea sări cu uşurinţă peste înălţimea de un metru, ci se izbeşte de plasă,trece prin reţeaua cu ochiuri mari, dar se opreşte în plasa uşoar ă, cu ochiuri mici, se încurcă în ea, formândun fel de pungă, de unde este scos imediat de omul care stă la pândă în faţa plasei.

Plasa se aşază într-o depresiune aşa ca să nu fie observată de la distanţă. O garnitur ă de prindere secompune de regulă din 40-50 bucăţi panouri de câte 20 m lungime.

Pentru întinderea plasei se folosesc pari de 150-170 cm lungime, care se bat în pământ cu un mai, aşafel încât să formeze un fel de linie în zigzag, cu unghiuri de circa 60°. Marginile liniei cu plasă se prelungesc,la fiecare capăt, cu câte 2-3 panouri în partea de unde va veni goana. În faţa plasei, la 15-20 m, se aşează

persoanele care au sarcina să scoată iepurii prinşi în plasă şi să-i pună în lăzi (prinzătorii). Ei trebuie să seculce la pământ, în dosul unor adă posturi de buruieni, coceni etc, care să le asigure camuflajul.

Succesul depinde în mare măsur ă, de locul unde este amplasată plasa. În acel punct trebuie să fie o

densitate mare de efectiv, încât să se poată prinde într-o zi, în medie, cel puţin 30 iepuri, altfel lucrarea nueste rentabilă. De altfel înainte de a proiecta prinderea de iepuri vii, trebuie f ăcut un calcul de rentabilitate,având la bază preţul de vânzare şi cheltuielile de prindere şi transport până la baza de colectare.

Operaţia de prindere decurge astfel: gonaşii se înşir ă în formă de cerc în faţa plasei. Se aplică, în maremăsur ă, regulile de la metoda de vânătoare în cerc. Lungimea goanei nu trebuie să fie prea mare, deoareceiepurii nu pot fi conduşi pe distanţă lungă, ei încercând să revină după o distanţă oarecare, la locul lorobişnuit de trai. Pe teren moale şi vreme caldă, distanţa de la plasă la punctul extrem al liniei de gonaşi să fiede maximum 1500 m. Pe o distanţă de 100-150 m de la capetele plasei, gonaşii trebuie să fie mai deşi,deoarece iepurii, când observă plasa, încearcă să scape pe la flancuri. Prinzătorii stau culcaţi cu capul spregoană, iar când observă că un iepure a trecut în spatele lor se ridică, îl scot din plasă şi îl pun într-un sac sauîntr-o ladă. La nevoie fac şi zgomot ca să silească iepurele să intre în plasă. Sacii trebuie să aibă ţesătura rar ă

pentru a înlesni respiraţia şi să fie curaţi. Se recomandă ca într-un sac să fie pus un sigur iepure, deoarece

punând mai mulţi se r ănesc între ei.Deoarece, întinderea plasei necesită mult timp, este practic să se facă goană şi din spatele plasei, în carecaz, aripile se mută. Unde condiţiile de teren permit, iar densitatea iepurilor este mare, se pot face chiar 4goane cu o singur ă aşezare de plasă.



236

În regiunile cu lemn puţin, unde parii se procur ă cu greutate, se recomandă confecţionarea de pari cuarmătur ă de fier la vârf şi cu inel metalic la capătul unde se bate cu maiul. Aceşti pari au durată lungă şi fac

parte din garnitura plasei, însoţind-o oriunde va fi dusă. Numărul de gonaşi variază între 80 şi 90, oameni maturi, disciplinaţi. Dacă sunt în număr prea mic,

iepurii scapă printre ei. Este preferabil să se pună accentul pe calitatea gonaşilor, nu pe număr.-

Valorificarea iepurilor în stare vie este rentabilă, când, folosind 80-90 gonaşi, se pot prinde de la 70iepuri în sus (într-o zi, cel puţin 30).

-

Mulţi iepuri mor până la baza de colectare şi triere de la frontier ă, din cauză că au fost r ăniţi în timpul prinderii, prinzătorii aruncându-se asupra lor cu toată greutatea corpului. Cu cât persoanele însărcinate cu prinderea şi manipularea iepurilor sunt mai cu experienţă şi mai conştiincioase, cu atât pierderile scad.

-

Lăzile în care se transportă iepurii să nu aibă vârfuri de cuie neîndoite sau alte proeminenţe care ar putea cauza r ăni iepurilor ce se zbat.

-

Iepurele este o specie de vânat care nu suportă timp îndelungat, regimul de captivitate. De acest lucrutrebuie să ţinem cont la exportul de iepuri.

- Deoarece, exportul se face în prezent, cu un raport de 1 mascul la 2 femele, se cere atenţie la sortarea pe sexe. Pe durata transportului în lada respectivă se pune hrană: porumb ştiuleţi şi morcovi.

Trebuie cercetată pe teren starea sanitar ă a iepurilor pentru a nu livra iepuri bolnavi, mai ales cu boliinfecţioase.

Condiţiile de reuşită aprinderii de iepuri vii sunt: buna amplasare a plasei, gonaşi :onştiincioşi şisuficienţi şi, în fine, prinzători care să lucreze cu promptitudine şi atenţie.

PRINDEREA FAZANILOR

Coşul de prins fazani se confecţionează din nuiele sau din scânduri subţiri; el are formă de trunchi de piramidă cu laturile bazei de circa 70/70 cm. în poziţie de prindere, se aşază înclinat, susţinut de o nuiaflexibilă de salcie sau altă specie lemnoasă, care trece cu un capăt printr-o furcă şi pe sub marginea coşului; celălalt capăt se introduce într-o pedală care stă ridicată de la pământ, ţinută numai de nuia. Peste pedală se

pune un ştiulete de porumb. Coşul funcţionează astfel: când fazanul loveşte cu ciocul ştiuletele de porumbsau calcă pe pedală, aceasta cade la pământ cu capătul din faţă, vârful nuielei scapă din orificiul cu care este

prins, nuiaua care fixează coşul cade şi ea, iar coşul ajunge la pământ, acoperind fazanul. Coşul trebuie să fiesuficient de greu, ca fazanul să nu-l poată ridica în spate, dar nici prea greu, încât în cădere să strivească fazanul care ar sta la margine.

Avantajele coşului de prins fazani sunt simplitatea şi costul redus; dezevantajele constau în aceea că elnu poate prinde decât un fazan o dată şi că pentru a aduna un număr mare de fazani pentru reproducţie sau

pentru valorificare în stare vie, este necesar un număr mare de coşuri. Coşurile trebuie controlate continuu pentru a le pune din nou în stare de funcţionare. Procedeul acesta, ca de altfel şi cele ce vor fi descrise încontinuare, dau rezultate numai iarna, pe ză padă, când fazanii sunt nevoiţi să vină la hrana pusă de om. înrestul timpului, numărul de fazani ce pot fi prinşi este mic. O altă regulă ce trebuie să fie respectată este de aaşeza coşul pe teren încă din toamnă, pentru ca fazanul să se obişnuiască cu el; toamna coşul nu se aşază în

poziţie de prindere, ci în una fixă (în furcă). Acest tip de capcană poate fi folosit oriunde, dar este mai indicatîn terenurile cu densitate mică.

Capcana automat ă cu uşi se compune dintr-un cadru de lemn cu baza de 2/2 m şi înălţimea de 0,5 m.

Deasupra are o reţea (plasă) de cânepă sau fibre sintetice cu ochi de 5/5 cm, iar pe margini beţe de lemn bătute cu cuie la 1 cm distanţă, în fiecare latur ă are câte o uşă de circa 30/30 cm, foarte uşoar ă, încât să poată fi împinsă cu capul de un fazan. Uşa are balamale numai în partea superioar ă şi este astfel montată încât să sedeschidă numai înăuntru. Capcana funcţionează astfel: cu o lună înainte de începerea prinderii, capcana seaşază sub hr ănitoarea de fazani, înăuntrul capcanei se pune hrană, uşile se leagă cu sfoar ă de acoperiş, încâtfazanii să poată intra şi ieşi. Deoarece printre beţele de lemn care închid capcana, hrana se vede, fazanii vorfi atraşi, ei vor intra şi ieşi după ce au mâncat. După ce s-au obişnuit cu hrana din capcană, lăsăm uşileaplecate sub un unghi de 45°, încât fazanul să fie obligat a ridica puţin cu spatele uşa, când intr ă. Dinmomentul când am hotărât să începem prinderea, lăsăm uşile în jos (închise). Fazanul obişnuit să intre peuşă, o va împinge cu capul şi va intra, dar nu va mai putea ieşi. Astfel, fazanul r ămâne prins. După el, potveni şi alţii, încât cu aceeaşi capcană se pot prinde mai mulţi fazani. Acest model este indicat pentruterenurile cu densitate mare, unde la o hr ănitoare vin mulţi fazani.

Capcana cu ramă şi plasă este o construcţie simplă: o ramă de scândur ă subţire, de 2/2 m şi lată decirca 20 cm, care are deasupra plasă de cânepă sau de fibre sintetice cu ochi de 5/5 cm. Se aşază subhr ănitoarea de fazani, cu mult înainte de momentul prinderii, pentru ca păsările să se obişnuiască cu ea. în



237

faţă se sprijină cu un ţăruş. Alături, la 20-30 m se amenajează o colibă în care să se poată ascunde persoanacare efectuează prinderea. Ţăruşul se leagă cu un fir de sârmă care duce până la colibă.

De la colibă până la linia de vânătoare sau la cel mai apropiat drum se face o cărare care trebuie curatîntreţinută, încât circulaţia să se facă f ăr ă zgomot. Capcana funcţionează astfel: când sub capcană s-au adunatmai mulţi fazani, operatorul din colibă trage de sârmă, iar capcana cade peste fazani. Pentru ca fazanii să nuse accidenteze, se recomandă ca hrana să fie pusă la mijlocul capcanei. Când hr ănitoarele sunt aprovizionatecu hrană la aceeşi or ă, nu trece mult după punerea hranei până ce fazanii vin în număr mare. Operatorul din

colibă nu are mult de aşteptat. Avantajul constă în simplitate; dezavantajul, în faptul că este nevoie de prezenţa unui om.

Pentru prinderea fazanilor se pot întrebuinţa şi alte tipuri de capcane şi anume plase din fire subţiri,întinse pe stâlpi de 6 m înălţime, precum şi capcane - vâr şe, dar ele sunt rareori folosite.

PRINDEREA POTÂRNICHILOR

Se face cu acelaşi tip de coş ca şi cel folosit la fazani, cu capcana automată cu uşi, dar aceasta din urmă numai acolo unde densitatea potârnichilor este mare. Ochiurile plasei trebuie să fie mai mici (4x4 cm).

Transportul fazanilor şi potârnichilor capturate se face în coşuri de nuiele paralelipipedice a căror formă permite suprapunerea lor în vehiculul de transport. într-un astfel de coş se pun 4 fazani sau 8 potârnichi.Coşul are următoarele dimensiuni: lungimea 65 cm, lăţimea 40 cm şi înălţimea 25 cm.

VÂNZAREA CONTRA TAXE DE ÎMPUŞCARE

Vânzarea, contra taxe de împuşcare, vânătorilor turişti din alte ţări se practică în primul rând la cerbişi ur şi, apoi în mai mică măsur ă la că priori, lopătari, mistreţi şi capre negre. Faptul că pentru un cerb taxaeste de min. 1500 EURO, în schimbul căreia, vânătorul primeşte numai trofeul, carnea r ămânânddeţinătorului terenului de vânătoare, face din aceasta cea mai rentabilă formă de valorificare pentru vânatulmare.

Este indicat pentru valorificare prin vânători str ăini şi vânatul mic. Urmând exemplul unor ţări vecine,s-ar putea organiza şi la noi vânători colective, în special la fazani, destinându-se în acest scop, în mod

permanent, câteva fonduri. Taxele pot fi astfel fixate încât toate cheltuielile de organizare a vânătorii să fiesuportate de oaspeţi, vânatul recoltat r ămânând integral şi gratuit deţinătorului fondului. Oaspeţii plătesc o

taxă numai pentru că împuşcă, deci se distrează, dar nu iau cu ei nici o piesă. Dacă totuşi ar dori să o ia, o plătesc separat. Dacă acelaşi vânat ar fi recoltat prin vânători colective organizate în regie proprie, atunciscăzând vânatul ce se dă vânătorilor participanţi şi plata gonaşilor, venitul r ămas ar fi mult mai mic.Dezavantajul plecării trofeelor din ţar ă, nu mai există în acest caz. Nici vânătorii n-ar fi privaţi de

posibilitatea de a vâna, deoarece 1-2 fonduri într-un judeţ nu este prea mult.Pe linia valorificării vânatului prin taxe percepute de la vânători din alte ţări, s-au realizat progrese în

ultimii 6-7 ani, dar suntem încă departe de nivelul la care am putea ajunge, având în vedere condiţiilenaturale ale ţării. La organizarea şi dezvoltarea acestei acţiuni trebuie să se ţină seamă de experienţa câştigată de ţările vecine, dar mai ales de către Ungaria care are condiţii mai proaste decât noi, dar care ne depăşeştecu mult în ce priveşte realizările din acest domeniu.

Mai sunt şi alte căi de valorificare a vânatului, dar ponderea lor este mai mică: naturalizarea de vânat în scopuri didactice, colectarea coarnelor lepădate de cerbi şi confecţionarea de mobilă şi alte obiecteartizanale etc.

DESPRE MODUL DE PREPARARE A TROFEELOR DE VÂNAT

DESPRE TROFEU. Pentru adevăratul vânător, trofeu este numai ceea ce a ob ţ inut el însu şi prin vânătoare.O pereche de coarne de că prior constituie trofeu pentru cel ce a vânat acel animal; dar nu este trofeu pentruun cetăţean amator, nevânător, care doreşte să-şi împodobească locuinţa şi cumpăr ă sau primeşte cadoucoarne de că prior sau alt vânat. Nici pentru vânător nu este trofeu o pereche de coarne găsite pe teren,

provenite de la un animal mort. Trofeul presupune acţiune, str ăduinţă, luptă şi victorie pentru dobândirea lui.De aceea, un adevărat vânător nu va ţine în colecţia sa decât trofee, adică ceea ce a dobândit el prin vânătoarecorectă. Trofee nu sunt numai coarnele; la cerb, trofee sunt şi colţii din maxilarul superior şi părul de la gât;

pentru capra neagr ă trofee sunt cornele şi părul lung din lungul şirei spinării; penru mistreţ colţii şi părul dincoamă, pentru sitar o pană mică din fiecare aripă. Trofeu poate fi chiar o pasăre sau un animal întregnaturalizat etc.



238

Vânătorul trebuie să ţină la trofeu, indiferent de valoarea lui. Mare sau mic, frumos sau anormal, pentruel este tot trofeu şi amintire. A nu preţui trofeul înseamnă a avea un nivel scăzut de pregătire vânătorească.

De orice natur ă ar fi trofeul, el este o plăcută amintire a vânătorului, despre clipe petrecute în terenul devânătoare. Este firesc deci, ca ele să fie preparate cât mai bine, acestea fiind şi o preţuire pe care le-o acordă.Din păcate, din neglijenţă, dar de cele mai multe ori din neştiinţă, trofeele sunt greşit preparate şi montate. Şimai grav este când, din această cauză, ele au pierdut din valoare ca obiecte pentru expoziţiile de vânătoare.

În cele ce urmează, se vor da câteva îndrumări cu privire la modul de a prepara şi monta, bine,

principalele trofee de vânat.

TROFEELE DE CERB, CĂPRIOR ŞI LOPĂTAR

Dacă de la locul împuşcării până la casa de vânătoare sau până acasă la vânători animalul estetransportat cu trofeu cu tot, atunci se cere atenţie ca, în cursul transportului, coarnele să nu se frece de roatacăruţei sau de alte păr ţi ale căruţei, deoarece li se pot aduce degradări. Acelaşi lucru se poate spune desprecoarnele puse pe acoperişul sau în portbagajul maşinii. Când vânatul a căzut în locuri greu accesibile şi nu

poate fi transportat întreg, atunci se taie capul cu coarnele în modul următor: dacă vânătorul doreşte să naturalizeze capul întreg, atunci se taie de la marginea pieptului, măsurându-se pe loc, circumferinţa lângă cap, la locul tăierii şi la mijloc. Nu se recomandă acest fel de montare la trofeele de valoare, care după formula internaţională ar intra în categorie de premiere, deoarece, neputând fi cântărite, nu pot intra în

concurs. Pentru a putea jupui capetele cu coarne, se fac tăieturi în jurul coarnelor, apoi de-a-lungul cefei.Dacă vânătorul doreşte să prepare trofeul numai cu craniul cur ăţit, atunci se procedează astfel: se taie

pielea şi carnea de jur împrejur, în dreptul primei vertebre, se r ăsuceşte capul, cu for ţă, cât mai mult posibil,căci în acest fel muşchii gâtului r ămaşi încă netăiaţi se vor tăia mai uşor. La ţapii împuşcaţi în octombrie, nuse recomandă r ăsucirea capului prin prinderea coarnelor, deoarece ele fiind pe punctul de a fi lepădate,vânătorul poate r ămâne cu ele în mână. Se taie complet gâtul în dreptul primei vertebre, f ăr ă a se vătămacraniul şi se transportă la casa de vânătoare sau acasă la vânător. Nu se recomandă lăsarea trofeului în

pădure, deoarece poate fi luat sau târât de r ă pitoare, dacă trofeul este mic (că prior). Trofeul de cerb poate fitransportat câţiva km dus în spate.

Ajuns la casa de vânătoare sau acasă, vânătorul trebuie să se hotărască asupra modului cum ar vrea să monteze trofeul pe placa de lemn: numai cu osul frontal, cu osul frontal şi cel nazal sau cu craniul întreg,deoarece de acesta depinde modul cum va fi retezat craniul înainte de fierbere. Alegerea unei modalităţi sau aalteia depinde de gust. Se vor ar ăta avantajele şi dezavantajele fiecăreia.

Numai cu osul frontal : uşor de montat şi de cur ăţat de praf, nu este expus deterior ării prin cădere aşade uşor ca cel cu osul nazal sau craniul întreg; trofeele mici sunt avantajate prin acest mod de montare.Trofeul nu este prea estetic; placa pe care se montează trofeul fiind mică, nu încape în dosul ei maxilarulinferior necesar pentru aprecierea vârstei.

Cu osul frontal şi cel nazal scurt . Este cel mai frecvent mod de montare a trofeelor de că prior. Trofeuleste estetic. De aceea la evaluarea lor, cu ocazia aplicării formulei C.I.C., când se stabileşte greutatea, nu li seaplică nici spor, nici scădere. Acest mod de montare prezintă dezavantajul că osul nazal se rupe sau cadeuşor şi înmagazinează mai mult praf.

Cu craniul întreg . Craniul poate fi folosit pentru cercetări ştiinţifice, nelipsind nimic de la el; avândmaxilarul superior întreg, ne putem da seama, cu oarecare aproximaţie, de vârsta animalului, deşi nu aşa de

exact ca după maxilarul inferior. Prezintă dezavantaje că la cădere, osul nazal se sparge uşor, înmagazinează praf mai mult, dezavantajează trofeele mici. Se potriveşte numai trofeelor mari. Este modul de montareobişnuit la cerb şi lopătar. Placa se găureşte la mijloc pentru a face loc dinţilor.

Cu craniul retezat şi osul nazal lung: se taie o parte din osul cranian şi por ţiunea cu dinţii dinmaxilarul superior, deci mărimea por ţiunii r ămase este intermediar ă între modurile de montare descriseînainte. Deşi este frecvent la cerb şi lopătar totuşi nu se recomandă, deoarece are dezevantajele craniului lăsatîntreg, f ăr ă însă a prezenta avantajul existenţei dinţilor din maxilarul superior, necesari în scop ştiinţific.

Pentru uz didactic, pentru muzee de vânătoare, pentru colecţii ştiinţifice se poate utiliza montarea cu placa de lemn mult mai lungă, iar maxilarul inferior aşezat sub osul nazal. Placa se găureşte ca să intre dinţii şivârfurile cutiei craniene. Nu este estetic, înmagazinează praf, în schimb se poate aprecia uşor trofeul în funcţiede vârstă. Dintr-o privire putem cuprinde atât trofeul cât şi maxilarul inferior, după care cunoaştem vârsta.

Alt mod de montare este având maxilarul inferior în faţă. Lăsarea maxilarului superior întreg are

avantajul de a putea controla dacă maxilarul inferior apar ţine de fapt coarnelor respective. în acest scop,aşezăm maxilarul inferior peste cel superior, cum ar sta în gura animalului şi îl mişcăm în dreapta şi stânga,aşa cum rumegă animalul. Dacă dinţii se potrivesc, înseamnă că este al acelui trofeu.



239

Se recomandă să se lase craniul mai mare, deoarece, la nevoie, se mai poate mic şora cu o pilă; dacă este tăiat prea mic, nu se mai poate îndrepta. Oricare ar fi sistemul de montare, linia de tăiere ar trebui să fiela fel, la toate trofeele din colecţie, fiindcă numai aşa coarnele vor avea aceeaşi înclinare faţă de perete. Esteinestetic ca unele coarne sa aibă un unghi mare pe verticală, iar altele unul mic. În fine, oricare ar fi sistemulde montare ales, craniul trebuie cur ăţit de carne, extrasă limba, ochii, creierul. Acesta din urmă se poatescoate prin orificiul occipital cu o bucată de sârmă îndoită în formă de cârlig şi lăţită la vârf.

FIERBEREA ŞI CUR ĂŢIREA CRANIULUI

Craniul cur ăţit de carne atât cât s-a putut, se pune într-un vas cu apă curată şi rece, scufundându-l până la partea inferioar ă a rozetelor. Se ţine astfel circa 24 ore pentru ca apa să scoată sângele ce a r ămas înexteriorul şi interiorul lui. Apa se schimbă până când nu se mai colorează. Dacă nu se face acest lucru, atunciapa când fierbe, se tulbur ă, sângele şi eventuale murdării pătrund în osul craniului şi îi dau o culoarenedorită. Este şi mai bine dacă craniul se ţine în apă mai mult de 24 ore. Uneori însă vânătorul gr ă bindu-se,nu-1 poate ţine în apă rece decât de seara până dimineaţa. Durata mică poate fi compensată prin schimbareadeasă a apei. Craniul trebuie ţinut sub cheie, în loc sigur.

După această cur ăţire de sânge, se pune la fiert scufudându-l într-o oală sau căldare tot până lamarginea inferioar ă a rozetelor. Pentru a preveni desfacerea oaselor, botul se leagă strâns cu sfoar ă sau sârmă glavanizată şi numai după aceea se pune la fiert. De asemenea, când fierberea se face în aer liber, iar flăcările

se ridică în jurul cazanului, se recomandă înf ăşurarea coarnelor în cârpe ude. în timpul fierberii, cârpele semai umezesc din când în când. înf ăşurarea în cârpe este şi mai necesar ă la coarnele de capr ă neagr ă, pentru a

preveni topirea r ăşinii de pe ele.Ca să se realizeze o adâncime potrivită, până sub rozete, coarnele se leagă de un băţ pus transversal

peste vas şi se lasă atârnate în apă. Durata fierberii este de ½ - 1 or ă la că prior, 1-1½ ore la cerb şi 1/3-1 1/4ore la lopătar, ţinând cont şi de vârstă; mai puţin la cel tânăr şi mai mult la cel bătrân. Durata se scocoteştedin momentul când apa dă în clocot. Această durată de fierbere este numai orientativă; trebuie încercatmereu. Dacă se fierbe prea puţin, se va curaţi greu de carne; dacă se fierbe prea mult, cleiul ce leagă oaselecraniului se topeşte, oasele se desfac, în special osul nazal, iar dinţii cad. Cel mai devreme se desprindecarnea de pe osul frontal, cel nazal şi de pe maxilarul inferior; cel mai greu se cur ăţă cutia craniană, de aceeaaceasta din urmă poate fi fiartă în continuare 1/4-1/2 or ă, aşezând coarnele paralel cu pământul la suprafaţavasului, caz în care se va scufunda în apă numai partea ce trebuie fiartă.

Apa se completează în vas până aproape de gur ă. Se cere atenţie ca nu cumva flăcările să ajungă lacoarne. Spuma care se ridică la suprafaţă, în cursul fierberii, se înlătur ă mereu cu o lingur ă. Unii recomandă să se pună în apă sodă sau alte substanţe pentru albit. Socotim că nu e bine, deoarece se dizolvă cleiul celeagă între ele diferite oase ale craniului. în plus, craniul capătă o culoare albă ca varul, care nu este aşa defrumoasă ca cea naturală, a osului, asemănătoare cu a fildeşului.

După ce craniul s-a fiert îndeajuns, pregătim alături, un alt vas cu apă rece, curată. Scoatem craniul dinvasul cu apa fiartă şi îl punem imediat în cel cu apă rece, lăsându-1 aici să se r ăcească complet, adică ½ - 1or ă, după temperatura apei. R ăcirea trebuie să se producă nu numai la suprafaţă, ci până la mijlocul craniului.Dacă nu se face acest lucru, atunci o parte din gr ăsimea care a ieşit din os şi stă la suprafaţă, intr ă din nou în

porii deschişi ai osului şi-i dă o culoare pătată, neplăcută. Deci, mare atenţie la r ăcirea completă a craniului.Mai întâi pregătim vasul cu apă rece şi numai după aceea scoatem craniul din vasul în care a fiert. Este greşit

să lăsăm craniul să se r ăcească în apa în care a fiert.După r ăcire, craniul va fi cur ăţit de carne, folosind un cuţit ascuţit nu prea tare; se scot resturile decreier, şi se înlătur ă orice resturi de piele sau carne. Pentru o mai uşoar ă înlăturare a acestor r ămăşiţe, se

poate freca osul cu o perie aspr ă (de duşumele), apoi întreg craniul se spală în apă cu să pun. Altfel, în acesteresturi se încuibează insectele. Cu un cleşte cu cioc, se scot din cavitatea nazală corneţii, deoarece în aceştias-ar depozita praful. Se leagă cu o aţă maxilarul inferior de cel superior şi se pune la uscat la soare sau lalumină. îndată după scoaterea din apă, osul nu va fi alb, însă după uscare se albeşte în aşa măsur ă, încât, dacă a fost corect fiert, nu mai necesită să fie albit prin alte mijloace. Unii recomandă frecarea craniului şi acilindrului frontal cu glaspapir, pentru a înlătura asperităţile. La început cu glaspapir mai dur, apoi cu altulmai fin. în acest fel, osul capătă un luciu frumos şi reţine praful mai puţin. La obţinerea unei culori mai albeglaspapirul nu contribuie.

Dacă nu suntem mulţumiţi de culoarea rezultată din fierbere şi uscare, putem albi craniul în felul

următor: se cumpăr ă de la farmacie perhydrol în concentraţie de 30-40%. Osul ce urmează a fi albit seacoper ă cu un strat subţire de vată care apoi este udată cu perhydrol şi lăsat la umbr ă până se usucă. Dacă craniul nu s-a albit suficient, operaţiunea se repetă. Pentru a-1 albi şi mai bine, ungem craniul cu un amestec



240

ca smântână, format din praf de cretă şi perhydrol. Operaţia se face cu o pensulă. Pentru ca amestecul să fiereţinut mai bine pe os, acesta se înf ăşoar ă cu un tifon. Lăsăm până se usucă, apoi întreg craniul se spală detoate resturile şi se pune din nou la uscat. Aplicând procedeul de mai sus, osul cap ătă o culoare albă cafildeşul - culoarea naturală a osului.

Craniul astfel albit este gata pentru a fi montat pe placa de lemn. înainte de montare, coarnele şirozetele se cur ăţă de pământ, resturi de coajă rezultate din frecare şi orice altă murdărie, pentru a apare înculoarea lor naturală şi pentru a se vedea clar perlajul şi şanţurile lăsate de artere. Coarnele nu se vopsesc; cel

mult se ung cu puţină cear ă de albine pentru a că păta lustru.Unii recomandă punerea în apă rece şi apoi fierberea craniului cu piele cu tot, adică nejupuit, aceasta

pentru simplificarea treburilor. Părerea noastr ă este că nu e bine. Osul nu se cur ăţă bine de sânge, iar lafierbere nu iese suficient de alb. Este mai indicat să fie jupuit. Din acelaşi motiv, nu este bine a lăsa capul cucoarne zile întregi nejupuit sau cu carnea pe el. Sângele pătrunde la suprafaţa osului.

Oricare ar fi sistemul de montare, se recomandă ca într-o colecţie el să fie acelaşi; de asemenea, placade lemn să aibă aceeaşi formă. Trebuie accentuat că oricare ar fi sistemul de montare, trebuie să se lase îndosul plăcii loc suficient pentru a aşeza maxilarul inferior, nu numai cu molarii, ci şi cu dinţii incisivi. înacest scop se face în dos o scobitur ă. La sistemul de montare numai cu osul frontal, care necesită o placă maimică, se lasă totuşi loc suficient de mare pentru ca în dosul ei să încapă maxilarul inferior. Diferitele formede plăci de lemn, sculptate sau simple, lustruite sau vopsite. Se pare însă că cele simple lustruite sunt de

preferat, deoarece nu reţin praful. Plăci se pot face şi din rondele eliptice din trunchi de arbore, cu coajă. Casă nu crape când se usucă, se recomandă să fie fierte 2-3 ore, apoi puse să se usuce încet. Pentru aconfecţiona astfel de rondele, se alege un trunchi de arbore cu diametru potrivit cu mărimea craniului, apoi setaie rondela şi se netezeşte cu rindeaua.

La fixarea craniului pe placa de lemn, de multe ori se fac greşeli, legând craniul cu sârmă trecută prin placă şi r ăsucită în dosul plăcii. Cu ocazia expoziţiilor, coarnele trebuie să fie luate de pe placă şi cântărite, iardesfacerea sârmei şi apoi legarea ei la loc, cere timp. De asemenea, este greşit a lipi cu clei craniul de placă.Vânătorul sau preparatorul de trofee profesionist trebuie să-şi dea seama de aceste neajunsuri şi în consecinţă să facă o montare corespunzătoare. Nu se recomandă nici să se bată cuie prin faţă şi nici să se prindă craniul cuşuruburi vizibile din faţă. De aceea se recomandă următorul mod de fixare: coarnele de că prior şi de lopătar se

prind cu două holtzşuruburi trecute prin placă. Vârfurile lor trebuie să intre în cilindrii frontali sau în altă parteunde osul are grosime mare. Se pune craniul pe placă, iar cu burghiul se face o gaur ă prin spate, având

diametrul ceva mai mic decât al şurubului. Coarnele de cerb fiind mult mai grele, nu se realizează o legătur ă destul de solidă numai cu holtzşuruburi, de aceea se recomandă o legătur ă cu o piesă metalică în forma litereiU, care se trece prin orificiul existent în partea inferioar ă a craniului, iar capetele ei, trecute prin placa de lemn,se fixează cu piuliţe. Legătura aceasta permite montarea şi demontarea cu uşurinţă. Rostul manşonului este de a

permite desfacerea piesei U în două bucăţi, în scopul trecerii ei prin orificiul craniului.Pe craniul montat pe placă, se pot desena cu tuş (nu cu cerneală) sub formă de monogramă, iniţialele

numelui vânătorului şi se recomandă să se scrie locul şi data vânării. Împachetarea trofeului. Dacă, după ce a împuşcat o piesă, vânătorul continuă să r ămână în teren

pentru vânătoare, trebuie luate măsuri de fierbere şi cur ăţire a trofeului, chiar pe loc în terenul de vânătoare şi pregătirea lui pentru transport. Pentru ca, în cursul transportului, oasele craniului să nu se rupă, se înf ăşoar ă craniul şi cilindrii frontali în hârtie curată (nu în ziare) şi se leagă cu sfoar ă. Sub maxilare se pune o scândur ă care să fie cu 10-15 cm mai lungă decât craniul şi să depăşească botul cu această lungime, deoarece, dacă ar

cădea, osul nazal să nu fie atins, ci trofeul să se sprijine în scândur ă. Peste hârtie se pune cetină sau muşchiuscat, eventual talaş sau fân, iar peste ele o pânză de sac. Apoi totul se leagă cu sfoar ă. Scopul aşezăriicetinei, talaşului etc, este să amortizeze eventualele lovituri. Coamele nu trebuie înf ăşurate, ci numai craniul.Transportul trebuie să se facă cu mare atenţie pentru a preveni deteriorarea trofeului prin lovire.

TROFEUL DE CAPR Ă NEAGR Ă

Craniul de capr ă neagr ă se fierbe, se cur ăţă de came şi se albeşte ca la cervide; se cere însă o atenţiedeosebită ca r ăşina de pe coame să nu se topească din cauza căldurii, iar culoarea naturală a coamelor să nuse schimbe. La capra neagr ă, înf ăşurarea coarnelor în cârpe ude pe durata fierberii, este şi mai necesar ă decâtla cervide. Se scufundă în apă până unde încep tecile coarnelor. Dacă se fierbe prea mult, osul nazal cadeuşor. După fierbere şi cur ăţire se scot tecile de pe osul cilindric care le ţine r ăsucindu-le şi se cur ăţă pieliţa. în

locul ei se înf ăşoar ă hârtie apoi se pun tecile la loc. Scopul este ca prin uscarea pieliţei, să nu se micşorezediametrul tecii, ştiut fiind că circumferinţa tecii celei mai groase este unul din elementele ce se iau înconsiderare la evaluarea trofeelor de capr ă neagr ă.



241

Placa de lemn pe care se montează coarnele de capr ă neagr ă are o formă deosebită de aceea folosită lacervide. într-adevăr se ştie că la capra neagr ă cornele au o poziţie aproape în unghi de 90° faţă de osulfrontal. în cazul când coarnele ar fi montate pe o placă simplă, la fel ca la cervide, atunci la punerea trofeu-lui pe perete, coarnele ar lua o poziţie orizontală şi nu ar ieşi în evidenţă mărimea şi frumuseţea lor . Din acestmotiv, placa pentru capre negre are în partea inferioar ă o grosime mai mare decât în partea superioar ă, ceeace dă coarnelor o poziţie aproape de verticală.

Culoarea naturală a coarnelor de capr ă neagr ă nu este neagr ă ci cenuşie închis-brună. Unii obişnuiesc

să ungă coarnele cu ulei pentru a le da culoare închisă. La partea inferioar ă a tecilor se poate pune parafină,împiedicând astfel pătrunderea insectelor în interior. Această măsur ă este necesar ă, deoarece, uneori, cariirod coarnele, degradându-le. La capra neagr ă nu se păstrează maxilarul inferior, deoarece vârsta se apreciază uşor după inelele anuale de pe coarne.

Din părul lung de pe coama caprei negre, se fac decoruri (pene) pentru pălării.

TROFEUL DE MISTREŢ

La mistreţ trofeul îl constituie colţii din ambele maxilare. Tot trofeu este şi părul lung din coamă, dincare se fac pene pentru pălării. Pielea argăsită poate să fie şi ea un trofeu, dar nu este des folosită în acestscop. Prepararea colţilor de mistreţ se face astfel: craniul se jupoaie, apoi se pune la fiert timp de 1½-2 ore,socotite din momentul când apa a început să clocotească. După aceasta, colţii se scot cu mâna din maxilar

clătinându-i. Dinţii din maxilarul inferior ies mai greu. Cei din maxilarul superior se scot uşor. Nici unii, nicialţii nu trebuie for ţaţi spre a nu se vătăma, orice ruptur ă la r ădăcină şi orice scurtare fiind în detrimentulnumărului de puncte ce se acordă după formula C.I.C. Imediat după scoaterea din maxilar, colţii se cur ăţă îninterior de nerv, iar în exterior de carne, până ce r ămân curaţi. Deoarece, colţii, puşi în camer ă, după un timpoarecare, pleznesc în fâşii şi se depreciază, trebuie să li se adauge o substanţă care să-i apere. în consecinţă,se toarnă în interiorul colţilor parafină fierbinte amestecată cu cear ă de albine, aşa încât să se umple întreggolul, apoi se lasă să se întărească. Pe dinafar ă, colţii se ung cam de 4 ori pe an cu un ulei ce nu sevolatilizează uşor, cum ar fi cel folosit la ungerea armelor. Totuşi, cel mai sigur remediu contra pleznirii estede a lega colţii strâns, în două locuri, spre capete, cu sârmă glavanizată subţire. Montarea pe placă de lemn acolţilor se poate face în diferite feluri însă, oricum s-ar face, trebuie să se ţină cont că la expoziţiile devânătoare colţii trebuie măsuraţi pe toată lungimea lor, deci montarea trebuie să permită această operaţie. Se

procedează astfel: placa de lemn să aibă formă circular ă sau mai bine eliptică, grosimea fiind de circa 3 cm.Se lustruieşte în negru sau brun închis. Fiecare pereche de colţi se fixează pe câte o bucată de lemn, lăsândîntre r ădăcinile lor o distanţă de 3-4 cm, fixând apoi capetele lor cu holtzşuruburi mici, după ce s-a f ăcut în

placă o gaur ă cu burghiul. Se cere atenţie la f ăcutul găurii şi la strânsul cuiului, să nu pleznească. Pesteambele perechi de colţi se pune o bucată de lemn sculptat în formă de frunze de stejar şi potrivit, la parteainferioar ă, aşa încât să prindă şi să fixeze ambele perechi de colţi. Această bucată de lemn-frunză se prindecu un holtzşurub introdus prin spatele plăcii. Interesul este ca această bucată să acopere o por ţiune cât maimică din lungimea colţilor, deci mărimea lor să apar ă aproape în întregime. Scoţând holtzşurubul din spate,colţii pot fi măsuraţi. Este greşit să se fixeze pe placă fiecare colţ, cu câte 2 holşuruburi sau cuie, deoarecedin cauza contractării pot plezni. De asemenea, este greşit să se lipească colţii de placă cu clei sau să sefixeze cu ipsos. Nu se taie nimic din r ădăcina colţilor, deoarece la cei din maxilarul inferior, pentru a-i evaluala expoziţii, li se măsoar ă lungimea.

Este o greşeală să se naturalizeze mistreţii cu colţi mari sau să se prepare trofeul cu cap cu tot. în acestcaz se pierd colţii, deoarece neputându-li-se măsura lungimea, parte din ei fiind în maxilar, ei nu vor fi luaţiîn considerare la expoziţii. În caz de naturalizare a mistreţului întreg sau numai a capului, colţii se scot, iar înlocul lor se pun alţii de valoare mai mică sau colţi artificiali - din mulaj. Uneori, suntem nevoiţi a tăia chiarîn pădure partea din maxilar care cuprinde colţii. La tăiere se cere mare atenţie, deoarece jumătate sau chiar70% din lungimea colţilor este în maxilar. Printr-o tăiere greşită, putem vătăma sau devaloriza colţii. Deaceea, tăierea se face mult în urma păr ţii vizibile a colţilor, cu circa 20 cm la maxilarul inferior şi cu circa 10cm la cel superior .

PĂRUL DE CAPR Ă NEAGR Ă, CERB ŞI MISTREŢ - DECOR PENTRU PĂLĂRIE

Părul de capr ă neagr ă, cerb şi mistreţ, aranjat sub formă de moţ constituie trofeu şi se poartă la pălărie.

Adevăratul vânător va purta astfel de podoabe numai de la vânatul împuşcat de el.Cel mai de valoare este moţul de capr ă neagr ă, confecţionat din părul de iarnă de pe coamă. Trebuieavut în vedere însă că de la un ţap abia se adună atâta păr cât să ajungă la o bucată de pană (decor). De regulă este necesar părul de la două animale. Se montează în două feluri: a) firele de acelaşi nivel şi se poartă la



242

pălărie pusă lateral; b) vârfurile firelor puse în arc de cerc şi se poartă în partea din spate a pălăriei. Ultimulare avantajul că la margine se pot folosi şi fire mai scurte. Purtat în ploaie, ză padă sau soare puternic, sedecolorează şi se rupe. Nu este o podoabă de toate .: zilele. Confecţionatul moţului îl poate face, la nevoie, şivânătorul, însă este recomandabil să fie dat unui meşter.

P ărul de cerb provine din părul de la gât, din timpul boncănitului, şi iarna, când are lungimea cea maimare. Lungimea lui este mai mică decât a caprei negre. Deşi nu este aşa de sensibil la rupere ca cel de capr ă neagr ă, totuşi expus umezelii şi razelor solare, timp îndelungat, se rupe.

P ărul de mistre ţ provine din coama vierului. Este mult mai rezistent la purtat decât al celorlalte două specii de vânat. Se poate monta în formă lată (turtită). La r ădăcină se fixează cu clei. Se poate monta şi înformă rotundă însă, în acest caz, pentru a avea vârfurile perilor mai îndepărtate unul de altul, se suceşte într-un anumit fel. Şi la această specie se recomandă ca preparatul să fie încredinţat unui meşter.

Col ţ ii de cerb din maxilarul superior (caninii) constituie, de asemenea, un trofeu de preţ. Totdeauna se păstrează perechi (cei doi colţi ai aceluiaşi cerb). Cu cât au culoare mai închisă (brună), cu atât sunt maivaloroşi. Din ei se fac ace de cravată, decor pentru pălărie, br ăţări. Montarea lor depăşeşte posibilităţilevânătorului obişnuit, deci trebuie încredinţată giuvaergiului.

RECOLTAREA ANIMALELOR DESTINATE NATURALIZĂRII

Pentru ca taxidermistul să poată să prepare o piesă în mod reuşit, prima condiţie este ca materialul

(animalul trimis de vânător) să fie de bună calitate. P ăsările destinate naturalizării trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: penele să nu fie rupte sau

încâlcite, sângele sau secreţiile să nu curgă şi să murdărească penele şi corpul păsării, să nu fi intrat în putrefacţie. Pentru aceasta imediat după împuşcare, se astupă nările, gâtlejul şi anusul păsării cu vată, sau înlipsă, cu muşchi, câlţi, cârpe, încât să se evite orice scurgere. Pe r ăni se presar ă amidon, rumeguş, iar în lipsă,nisip sau praf de pământ. Dacă există apă la îndemână se spală sângele de pe pene cu un tampon de vată, iar

pentru uscarea penelor se presar ă amidon. Pasărea este lăsată să se r ăcească bine, apoi se înf ăşoar ă în hârtiecurată şi se leagă cu sfoar ă cel puţin în dreptul gâtului şi în dreptul picioarelor. Se pune în raniţă cu capul în

jos şi se transportă în aşa fel încât penele cozii să nu se strice. în acest scop, se recomandă să se pună de-alungul corpului păsării 2 beţe ceva mai lungi decât pasărea şi să se lege cu sfoar ă. Şi mai bine este dacă seîmpachetează şi se atârnă de raniţă, sau se duce în mână.

Acasă se pun pe r ăni, la ochi şi nări, tampoane îmbibate în alcool. Se fereşte pasărea de muşte şi seexpediază cât mai curând la preparator. într-un bilet trimis preparatorului se arată în ce poziţie urmează să fiemontată: cu aripile lipite de corp, în zbor etc.

ÎNGRIJIREA TROFEELOR VECHI

Murdărirea sau deteriorarea trofeelor şi a preparatelor în general poate fi cauzată de: praf, îngălbenireaşi pătarea lor din cauza gr ăsimii ce iese din os şi mutarea dintr-o locuinţă în alta.

Praful se înlătur ă cu o pensulă cu perii lungi, ca să pătrundă în toate cavităţile craniului şi în placa delemn sculptată. Trofeul nu se şterge cu cârpă, deoarece aceasta se agaţă în oase şi le poate rupe. Petele degr ăsime se scot, luând trofeul de pe placă şi fierbându-110-15 minute, apoi albindu-1 cu perhydrol. Pentru a

putea evita deterior ările craniului din cauza mutării, se împachetează numai craniul în talaş, fân, muşchiuscat, punându-i-se o scândur ă la bază. Coarnele pot fi lăsate libere, dacă transportul nu durează mult.Păsările, animalele întregi şi capetele de mamifere se împachetează în lăzi. Pentru a preveni deteriorarea,

piesele de mare valoare se păstrează în vitrine. Cur ăţirea şi împachetarea trebuie f ăcute de o persoană cuexperienţă.

În legătur ă cu păstrarea şi tratarea trofeelor se mai fac următoarele menţiuni:-

Este neindicată vopsirea coarnelor de cervide şi folosirea oricărui alt mijloc de schimbare a culoriinaturale. Formulele internaţionale prevăd pentru astfel de abateri, penalizări (nu se acordă nici un punct

pentru culoare).-

Să nu se taie ramuri din trofeu pe motiv că cele două pr ă jini n-ar fi simetrice. Din păcate, astfel degreşeli au fost comise, în trecut, de persoane nepricepute.

-

Ori de câte ori este posibil, trofeele de cerb să fie lăsate cu maxilarul superior întreg. Dacă totuşi setaie, lucrul inevitabil dacă o parte a craniului este sf ărâmată, atunci să fie retezate cu o por ţiune cât mai mare

din osul frontal. Există în ţara noastr ă trofee de cerb de mare valoare tăiate greşit, cu osul frontal atât de micîncât abia leagă cele couă coarne. Aceasta le-a scăzut considerabil valoarea.-

Colţii - armă a mistreţilor - să nu fie montaţi în armătur ă metalică la capăt, nici să fie introduşi cucapătul gros în bucăţi de coarne de cerb. La Expoziţia Internaţională de vânătoare de la Novi Sad din 1967,



243

un trofeu românesc a pierdut din lungime din cauză că a fost montat în aşa fel încât nu a fost posibilă măsurarea întregii lui lungimi. Avea capetele groase introduse într-o bucată de pr ă jină de cerb de lângă rozetă, iar scoaterea nu era posibilă f ăr ă a se deteriora.

Sper ăm că îndrumările date mai sus cu privire la prepararea, montarea şi păstrarea trofeelor de vânatvor putea servi trei scopuri:

-

vânătorii să ştie să preţuiască trofeele, deci să le păstreze;-

montarea să fie f ăcută estetic, încât deţinătorului lor să-i facă plăcere a le privi; -prin felul cum sunt

montate şi păstrate, trofeele să nu aibă de pierdut când vor fi evaluate la expoziţiile de vânătoare.

FORMULE PENTRU EVALUAREA TROFEELOR DE VÂNAT

Între trofeu, pe de o parte, mărimea şi vigoarea animalului care le-a purtat pe de altă parte, este ostrânsă legătur ă; de regulă, un vânat mare la corp, sănătos, viguros, va da şi trofee mari şi de formă regulată.în general, trofeul exprimă calitatea vânatului în teren. Se poate spune deci că trofeul este pentru vânător nuun scop în sine, ci un mijloc de exprimare a valorii vânatului din fondul de vânătoare. Dacă s-a depus, ani înşir, muncă pentru gospodărirea unui teren, prin hrană, selecţie, reglarea densităţii, trofeul reprezintă fructulmuncii de gospodărire şi are o valoare cu atât mai mare pentru cel ce a îngrijit terenul şi vânatul din el.

Expoziţiile de vânătoare constituie un prilej de a face comparaţie între calitatea trofeelor din diferiteleregiuni ale ţării. Dar pentru aceasta este nevoie de criterii obiective de apreciere. în găsirea acestor criterii, se

pot deosebi mai multe etape.În primele trei decenii ale secolului nostru, cu ocazia organizării de expoziţii, premiile erau acordate de

comisii care apreciau vizual valoarea trofeelor. Dintre trofeele expuse scoteau pe cele mai mari şi maifrumoase, clasificându-le în bune, mijlocii şi mediocre (premiile I, II şi III). Fireşte acest mod de lucrucuprindea o bază mare de subiectivism, cu toată dorinţa pe care ar fi avut-o membrii comisiei de a fiimpar ţiali. Se simţea deci nevoia unor criterii obiective.

încă dinainte de primul r ăzboi mondial, au fost auzite voci prin care se cerea efectuarea de măsur ători.S-au şi f ăcut, dar ele s-au rezumat la lungimi şi grosimi. Abia mai târziu s-a adăugat greutatea.

Prima consf ătuire care a discutat necesitatea elabor ării unor formule de evaluare a trofeelor a avut locîn Berlin la 5 februarie 1930. Rezultatul muncii comisiei respective a fost folosit la expozi ţia din vara anului1930, organizată la Leipzig. încercări de a aduce îmbunătăţiri formulelor elaborate atunci au fost f ăcute laPraga în mai 1937 şi la Berlin în noiembrie 1937. S-au luat în această privinţă hotărâri şi la adunareagenerală a Consiliului Internaţional de Vânătoare ţinută la 7 noiembrie 1952 la Madrid, prin care formulelede la Berlin (1937) au fost confirmate, cu mici modificări. Sesiunea aceluiaşi Consiliu, ţinută în anul 1955 laCopenhaga, a lucrat după aceleaşi principii. Fapt este că, în urma acestor eforturi care au durat aproape treidecenii, astăzi suntem în posesia unor formule aplicabile unei specii de vânat, în oricare parte a globului s-argăsi ea. Graţie formulelor, comparaţia între trofee se poate face, astăzi, după criterii obiective, fiind înlesnită astfel şi acordarea premiilor.

Faptul că în prezent suntem în posesia unor formule emanate de la un organ internaţional, constituie,indiscutabil, un progres. Trebuie relevat însă că în această privinţă nu s-a spus ultimul cuvânt, formulele fiindsusceptibile de îmbunătăţiri. Impreciziunile lor apar atunci când se analizează un mare număr de trofee deaceeaşi specie. Cu astfel de ocazii se ivesc situaţii pentru care formulele existente nu dau soluţii. Ar mai fiîndreptări de f ăcut prevederilor actuale ale formulelor pentru coarnele de cerb, că prior şi capr ă neagr ă. în

principiu, părerea noastr ă este că ar trebui să se reducă numărul de puncte ce se acordă pentru frumuseţe, elefiind supuse aprecierii subiective, şi să se dea pondere mai mare punctelor ce rezultă din masivitateatrofeului: lungime, volum şi greutate, acestea fiind criterii obiective.

La fiecare specie de vânat ale cărei trofee formează obiectul evaluării, a fost redată formula în vigoareazi. Nu mai revenim asupra lor. Aici se menţionează doar că măsur ătorile se efectuează cu o ruletă de metal,

banda având lăţimea de circa 5 mm. Nu se recomandă folosirea ruletelor de pânză, deoarece, cu timpul, elese întind şi dau rezultate mai mici decât sunt în realitate. Rulete cu benzi mai late nu sunt admise de formul ă,deoarece nu se pot aplica bine la curbura coarnelor şi la por ţiunile cu perlaj, dând, la circumferinţă, rezultatemai mari decât cele reale.

Măsurarea lungimii coarnelor se poate face cu precizie mai mare cu ajutorul unui instrument bazat peînlocuirea ruletei cu un fir de oţel. La cerb, aceasta se foloseşte în special la lungimea pr ă jinii şi a ramuriiochiului.



244

EXPOZIŢII DE VÂNĂTOARE, EXPUNERI DE TROFEE, MUZEE DE VÂNĂTOARE

Pentru sporirea efectivelor de vânat şi buna gospodărire a patrimoniului cinegetic, este necesar sprijinulcetăţenilor. Toţi cei ce, sub o formă sau alta, au contingenţă cu gospodărirea vânatului trebuie lămuriţi asuprafoloaselor economice, recreative şi estetice ale vânatului şi asupra necesităţii de a ocroti vânatul şi a păstramediul în care tr ăieşte. Aceasta poate fi realizată prin: expoziţii de vânătoare şi muzee. De asemenea,vânătorii trebuie să fie instruiţi asupra modului de ocrotire, recoltare şi punere în valoare, în mod raţional, a

vânatului. Acest scop se poate ajunge prin expuneri (prezentări) anuale de trofee. în cele ce urmează, vor fitratate aceste trei mijloace de educare.

EXPUNERILE (PREZENTĂRILE) DE TROFEE

Se adresează vânătorilor şi celor ce lucrează ca salariaţi în sectorul de producţie vânătorească şi au cascop documentarea, instruirea acestora prin scoaterea în evidenţă a ceea ce s-a f ăcut bine şi ceea ce s-a f ăcutgreşit deci ameliorarea modului de lucru.

Prezentările de trofee se organizează anual, în luna martie, când s-a încheiat un an cinegetic şi cuprindtrofeele dobândite în anul trecut. Numai pentru comparaţie, pot fi expuse şi trofee mai vechi. In alte ţăriorganizarea lor coincide cu adunările generale ale asociaţiilor de vânătoare, când se face bilanţul activităţii deun an, în care intr ă şi ducerea la îndeplinire a planului de recoltare a cervidelor, atât sub raport cantitativ, cât

mai ales calitativ, adică dacă s-a scos din teren numărul necesar şi planificat precum şi categoriile prevăzutede regulile de selecţionare. La asemenea expuneri anuale de trofee, sunt prezentate, în primul rând, coarne decervide, dat fiindcă la selecţia acestor specii omul poate interveni mai cu efect, dar pe lângă acestea se expunşi trofee de mistreţ, capr ă neagr ă, urs, lup, râs şi pisică sălbatică.

Condiţiile de reuşită ale expunerilor de trofee sunt:- Să fie prezentate toate trofeele din sezonul precedent, deoarece numai aşa se poate trage o concluzie

justă asupra calităţii. De obicei, unii vânători manifestă tendinţa de a nu prezenta trofeele recoltate greşit.Aceasta din cauza fricii de a nu fi puşi într-o lumină nefavorabilă. Trebuie luptat împotriva manifestărilor deacest gen.

Pentru ca să se împiedice substituirea unui trofeu greşit recoltat cu altul corect obţinut, dar mai vechi,se recomandă ca la toate trofeele expuse, unul din cilindrii frontali să fie găurit pe dos, f ăcându-se un semnde circa 6 mm diametru şi 3-4 mm adâncime.

-

Înainte de aşezarea pe pereţi, toate trofeele trebuie analizate de o comisie de specialişti, care să se pronunţe, cu competenţă şi obiectivitate, asupra vârstei, corectitudinii selecţiei şi punctelor C.I.C. Oriceconcesie este în detrimentul succesului expunerii.

-

Pentru expunere se recomandă folosirea de panouri fixate pe pereţi. Modul de aranjare depinde despeciile de vânat, de spaţiul ce stă la dispoziţie ca mărime şi formă, precum şi de simţul estetic şi inspiraţiaorganizatorului. Trofeele mici (că prior, mistreţ, capr ă neagr ă) se pot aranja astfel: dacă sunt puţine, atuncicele premiabile în mijloc, distanţate de celelalte, iar în jurul lor, în semicerc sau cerc, restul. Şi mai bine estedacă, la mijloc, se aşază cele premiabile, la dreapta cele de recoltă însă nepre-miabile şi - separat - cele deviitor deci greşit extrase; la stânga cele de selecţie, puse pe vârste. Sub fiecare trofeu se pune numărul deordine din catalog. Pentru ca să iasă şi mai bine în evidenţă categoriile de calitate, se obişnuieşte, ca plăcilede lemn pe care sunt montate trofeele să fie vopsite în culoarea medaliei ce s-ar cuveni: auriu, argintiu, înculoarea bronzului. Cele de recoltă, de viitor şi de selecţie să fie marcate cu semne deosebite; de exemplu: cucerc roşu - cele de recoltă; verde - cele de viitor şi galben - cele de selecţie.

Problema spaţiului nu se pune, deoarece pe un perete de 5 m lungime şi 2,5 m înălţime se pot aşezatoate trofeele de pe un an, dintr-un judeţ sau chiar dintr-o regiune cu puţin vânat mare. Excepţie fac trofeelede cerb care cer un spaţiu mai mare.

Ca rezultat al clasificării f ăcute de comisia de specialişti se întocmesc două tabele pentru fiecarespecie: cuprinzând provenienţa şi clasele de vârstă şi clasificarea trofeelor după calitate. Se calculează şi

procentele, acestea fiind cele mai bune mijloace de expunere a rezultatului ca şi a comparaţiei cu alţi ani.Sub raport teritorial, expunerile de trofee pot cuprinde materialul dintr-un fond de vânătoare cu vânat

mult, un complex de fonduri, un ocol silvic, o asociaţie de vânătoare, sau un judeţ. Pe provincii sau pe ţar ă,de obicei, se fac expoziţii.

Tabelele amintite permit să se stabilească: dacă numeric, planul de recoltare s-a îndeplinit, dacă dife-

ritele categorii sunt cele prevăzute; dacă s-au f ăcut greşeli şi câte anume. Sub acest aspect, cu cât numărul detrofee din categoria a II-a (de viitor) este mai mic, cu atât este mai bine. Un criteriu obiectiv pentrufluctuaţiile calitative de la an la an sau pentru compara ţia cu trofeele din alte regiuni este adunarea punctelorC.I.C. la coarnele din categoriile I a şi a I b şi calcularea mediilor, pe ani.



245

Pentru a stimula selecţia corectă şi a nu încuraja goana după trofee-vârf, se recomandă a se acorda premii şi pentru selecţia corectă şi a nu se premia trofeele obţinute înainte de vârsta optimă (10-13 ani lacerb, 8-10 ani la lopătar şi 4-7 ani la că prior), chiar dacă ele ar întruni punctajul cerut pentru premiere.

Dat fiindcă, expunerile (prezentările) de trofee au un scop de documentare, de instruire, este indicat, să se adauge grafice, hăr ţi, fotografii şi orice alt material care ar completa documentarea. Se pot prezenta şicoarne lepădate de cerb, lopătar, că prior, deoarece dacă ele sunt numeroase şi variate pot constitui o dovadă acalităţii vânatului din teren, presupunând că la expunere n-au fost decât trofee puţine care nu pot oglindi

realitatea. La astfel de manifestări, cu caracter educativ, de instruire, piesele decorative trebuie să fie puţine.

EXPOZIŢIILE DE VÂNĂTOARE

În timp ce expunerile (prezentările) de trofee se adresează numai specialiştilor, au scop de documentareşi instruire, cuprind exponate provenind de pe un teritoriu relativ mic şi se organizează la intervale scurte(anual) - expoziţiile de vânătoare se adresează nu numai specialiştilor, ci şi maselor de cetăţeni şi seorganizează la intervale mai mari (circa 5 ani). Acestea se fac în scop de propagand ă pentru ideea de ocrotirea vânatului, dar şi de documentare, au caracter republican sau de regiune geografică, deci cuprind o suprafaţă mai mare şi necesită un efort financiar şi tehnic mai însemnat. Dată fiind influenţa hotărâtoare a mediuluiasupra existenţei şi prosper ării vânatului, tendinţa ce se manifestă în ultimul timp este aceea de a prezenta, laexpoziţii, vânatul în mediul său natural, în diorame. Acestea trebuie să fie atractive, să exercite o influenţă

favorabilă asupra vizitatorilor, să-i convingă de necesitatea sprijinirii muncii celor ce găspodăresc patrimoniul cinegetic, de valoare economică, recreativă şi estetică a acestuia. Expoziţiile vor cuprinde decianimale naturalizate, machete, hăr ţi, grafice, fotografii, inscripţii care să explice, să convingă. în acelaşi timpînsă vor cuprinde şi trofee, aranjate ştiinţific, evaluate exact, trecute într-un catalog, din care să se poată trageconcluzii asupra fluctuaţiilor calitative. Vor avea deci caracter mixt: de obţinere a sprijinului maselor şi dedocumentare.

Pentru asigurarea reuşitei se recomandă:a) Să se întocmească o tematică detaliată, în care să se prevadă calitativ şi cantitativ, ce anume urmează

a se expune. Ea depinde de spaţiul (mărime, formă şi poziţie) ce stă la dispoziţie, de materialul ce urmează afi expus şi de suma de care dispun organizatorii. în ultimul timp, la expoziţiile de vânătoare este reprezentatşi pescuitul cu undiţa. Aşa fiind, expoziţia va cuprinde două secţii: vânătoare şi pescuit. La expoziţia devânătoare ar trebui să fie reprezentate: armele de vânătoare din cele mai vechi timpuri şi până azi, decievoluţia lor; metodele cu care s-a vânat şi se vânează; nu trebuie să lipsească scoaterea în reliefa importanţeivânătorii şi vânatului sub raport economic, recreativ şi estetic, speciile vânat importante, naturalizate sau -şimai bine - expuse în mediul lor natural, pe biotopuri, în grupuri biologice, diorame etc; măsuri pe caretrebuie să le ia omul pentru apărarea vânatului, pentru godpodărirea lui raţională şi, mai cu seamă, pentruapărarea mediului său de trai; punerea în valoare a vânatului aşa fel încât potenţialul lui biologic să nu fieslă bit; trofee de vânat de calitate bună, trofee rezultate din selecţie corect efectuată şi greşită. La toate acesteasă se adauge schiţe, grafice, hăr ţi, fotografii, machete care să completeze exponatele şi să lămurească

problema. Imaginaţia organizatorului joacă un mare rol. Se obişnuieşte ca la expoziţii să ruleze filme cusubiect vânătoresc, să se ţină conferinţe, eventual discuţii ştiinţifice, în care vânătorii din diferite ţări să secunoască între ei şi să-şi spună cuvântul în diferite probleme, să se închege relaţii de colaborare. Se fac şiexpuneri de pictur ă, sculptur ă, desene cu subiect vânătoresc-piscicol.

Sarcina organizării trebuie să fie încredinţată celor mai buni specialişti, cu grijă de prestigiul ţării şi cudragoste faţă de sectorul cinegetic.O problemă de bază este organizarea. Colectivul însărcinat cu această muncă de r ăspundere trebuie să

asigure buna păstrare şi restituire către proprietarii lor, în termen, şi f ăr ă vătămări, a exponatelor. Orice carenţă în această privinţă are ca urmare refuzul proprietarilor de trofee de a mai împrumuta, în viitor, material pentruexpoziţii, cum din păcate s-a întâmplat uneori. Garanţia trebuie să fie nu numai morală, ci şi materială.

La expoziţiile naţionale şi regionale se expun atât trofee cu punctaj ridicat, cât şi material de calitateinferioar ă, în măsura în care prezenţa acestuia exprimă o idee utilă; la cele internaţionale însă se merge cu ceeste mai bun, căci aici este vorba de competiţie între ţări.

Expoziţiile, ca şi prezentările de trofee, sunt şi ocazii de a scoate la iveală trofee şi alte exponate devaloare, necunoscute până atunci.

În ce priveşte aranjarea trofeelor în sala expoziţiei, se fac următoarele recomandări:

-

Coarnele de cerb şi lopătar să fie aşezate pe pereţi pe un singur rând, partea lor inferioar ă fiind lacirca 1,7 m de la pardoseală. Cele ce s-ar aşeza deasupra acestuia nu se valorifică integral, coarnele apărândmai mici decât sunt în realitate. Ele servesc doar ca decor.



246

-

Coarnele de că prior se aşază în grup aparte, de preferinţă pe un postament înclinat cu circa 30-35°,sub formă de pupitru; cele de capr ă neagr ă, tot în grup aparte, însă pe un postament orizontal. Atât unele câtşi altele se aşază la înălţimea ochilor vizitatorilor.

-

Colţii de mistreţ să fie montaţi pe plăci de culoare neagr ă sau brun închis şi aşezaţi în poziţieverticală, dat fiindcă numai aşa ies bine în evidenţă.

-

Blănurile de urs, lup, râs, pisică sălbatică, montate cu cranii false (cele originale fiind păstrate separat,ca trofee) se aşază atârnate pe pereţi sub coarnele de cerb sau în alt loc, aşa fel încât capul şi partea dinainte a

blănii, până la picioarele anterioare, să stea pe podea.-

Nu se recomandă aşezarea trofeelor mici (că prior, capr ă neagr ă, mistreţ) amestecate cu cele mari(cerb, lopătar), deoarece, pe de o parte, par mai mici decât sunt în realitate, iar pe de alta, fiind împr ăştiate,nu se poate face comparaţie între ele.

-

Craniile de r ă pitoare se pot aşeza pe mese sau pe etajere, pe un fond relativ închis (vişiniu, albastru, brun).

Sub grupurile biologice şi la diorame se pun inscripţii, cu explicaţiile cuvenite; animalele naturalizatese etichetează cu numele popular şi ştiinţific; sub coarne se pun numere, care să corespundă cu cele dincatalog.

- Pereţii să fie vopsiţi în culoare deschisă sau acoperiţi cu o pânză albă sau galbenă deschisă, deoarece,în acest fel, coarnele apar mai clar. Se recomandă ca, la expoziţiile internaţionale, panourile, pupitrele,etajerele etc. să fie pregătite de acasă, în funcţie de forma şi mărimea spaţiului pus la dispoziţie, încât acolosă fie doar montate. Totul trebuie gândit bine, din timp, aduse toate cele necesare, deoarece în ţar ă str ăină este mai greu să-ţi asiguri cele necesare.

MUZEE DE VÂNĂTOARE

Deosebirea fundamentală dintre expoziţie şi muzeu constă în caracterul temporar al expoziţiei şi permanent al muzeului. Consecinţa acestui fapt este că în muzeu se pot aranja diorame cu caracter fix. Deasemenea, efectul instructiv şi de propagandă al muzeului este mai mare, el stând la dispozi ţia vizitatorilor întot cursul anului.

Ca muzeul să-şi atingă scopul, o primă condiţie este amplasarea muzeului într-un punct al oraşului,frecventat de locuitori, uşor accesibil. De asemenea, un loc suficient de încă pător.

Secţiile lui sunt cam aceleaşi ca şi la expoziţie, numai că trofeele sunt în număr mai mic, atât cât să

exprime anumite idei. în schimb, machetele, grupurile biologice, hăr ţile şi orice piese instructive trebuie să fie mai numeroase.

Şi la aranjarea trofeelor pe pereţi se pot aplica, în general, cele ar ătate pentru expoziţii.Muzeul, odată înfiinţat permite colectarea pieselor rare, care în lipsa unui local, de regulă, se irosesc.

Nu se recomandă însă să se adune în muzeu multe trofee, de preţ, deoarece, în caz de incendiu, se pierdvalori care nu se mai pot reface, cum s-a întâmplat în 1946, când a fost distrus de incendiu Muzeul devânătoare din Parcul Libertăţii.

Un muzeu de vânătoare are ca scop de a educa, de a câştiga simpatii pentru fauna vânătorească, el fiindatât un mijloc de educare a marelui public, cât şi de instruire a şcolarilor, mai ales a celor ce au contingenţă în mai mare măsur ă cu vânătoarea şi mediul de trai al vânatului. Valoarea lui se măsoar ă prin influenţa pecare o are asupra vizitatorilor.

După multe str ăduinţe s-a reuşit, în sfâr şit, ca în anul 1996, să se reînnoade firul tradiţieri muzeistice de

factur ă vânătorească din România, prin înfiinţarea Muzeului de vânătoare din Posada. Nu se cuvine uitatfaptul că primul nostru Muzeu naţional de vânătoare a fost creat în anul 1931, fiind situat în parcul Carol Idin Capitală. La vremea aceea, el reprezenta al doilea aşezământ cultural de acest gen din Europa. Din

păcate, după mai bine de un deceniu de funcţionare, muzeul, împreună cu inestimabila colecţie pe care odeţinea a fost mistuit de flăcări.

Muzeul vânătorii de la Posada pune într-o lumină potrivită multitudinea exponatelor de factur ă cinegetică, de la impresionante colecţii de trofee la opere de artă, obiecte cu specific vânătoresc şi armecaracteristice diferitelor etape ale evoluţiei umane. Veritabile galerii de artă, sălile muzeului impresionează atât prin numărul exponatelor, cât şi prin personalitatea distinctă a fiecărei piese, de la r ămurişul de abanos şiivoriu al coarnelor de cerb comun şi de lopătar, la vasta panoplie de pumnale încovoiate ale colţilor demistreţ sau la armonia, perlajul bogat şi contrastul cromatic al coarnelor de că prior. Dintre pr ădători, seremarcă blănurile de lup, râs, pisică sălbatică şi, mai cu seamă, de urs, oglindă a celor mai viguroase şi mainumeroase populaţii ale acestor specii.

La Muzeul din Posada, aria vânătorii îşi găseşte expresia superlativă, prin transfigurarea valoriivânatului românesc în emoţie estetică şi dimensiune culturală autentică.



247

ASPECTE ECONOMICE ALE ACTIVITĂŢII CINEGETICE

Nota caracteristică a vânătorii a fost tot timpul aceea de aducătoare de venituri, fie materiale (carne, piei, blănuri), fie pecuniare (autorizaţii de vânătoare, de filmare, de fotografiere etc.) sau, mai concisexprimat, a constituit tot timpul o sursă generatoare de valori care se încadrează în categoria resurselornaturale utile pentru om şi societate. Din acest considerent mult timp s-a vorbit despre o economia avânatului, termen ce era inclus în noţiunea mai largă de economie forestier ă.

Dacă vom analiza locul vânătorii ca resursă naturală, conform grupării convenţionale ce s-a adoptat înultimul timp, respectiv în resurse neregenerabile şi resurse regenerabile, atunci evident aceasta se încadrează în cea de a doua categorie.

Având în vedere calitatea vânatului de a fi material biologic viu, aflat într-o permanentă evoluţieontogenetică, există posibilitatea asigur ării continuităţii activităţii an de an datorită refacerii resursei.Permanent planează însă şi riscul distrugerii bazei productive, prin aplicarea unor metode de gospodărireneadecvate, fie prin ignoranţă, fie din dorinţa obţinerii unor profituri mari şi imediate, mărind iraţionalveniturile şi exagerând diminuarea cheltuielilor alocate pazei şi ocrotirii animalelor. Iată de ce se impuneadoptarea unor principii de gospodărire a vânatului, care să asigure un echilibru permanent între dualismulcelor două caracteristici definitorii ale activităţii ce apar ţin: una de domeniul biologiei şi cealaltă dedomeniul economiei. Aceste două caracteristici se întâlnesc prin intermediul activităţii antropice în domeniulsferei intereselor sociale.

În zona de interferenţă a biologiei cu economia, sub influenţa intereselor sociale, se realizează o fâşiece reprezintă optimul din toate punctele de vedere şi care de aceea poate fi numit „optim bioeconomic".

Privind problema numai prin prisma economică, îmbunătăţirea activităţii ar trebui realizată prinminimalizarea cheltuielilor şi prin maximalizarea veniturilor, având în vedere, că în principiu, profitul estedat de diferenţa între venituri şi cheltuieli. Dar, ţinând cont de aspectele biologice care nu pot fi ignorate, vatrebui să se analizeze cu mult discernământ, atât natura cheltuielilor şi veniturilor avute în vedere, cât şilimita până la care se poate opera cu aceşti indicatori. Altfel spus va trebui ca în permanenţă să păstr ăm acelechilibru dinamic între biologic şi economic, care să se menţină pe plan vertical al diametrului cerculuireprezentând sfera intereselor sociale.

Dacă în domeniul economic aprecierea calităţii intervenţiilor noastre se poate constata cu ajutorulindicatorilor economici cunoscuţi şi deveniţi uzuali în această activitate, în ce priveşte biologia, problemaeste mai complicată. Un indicator de sinteză (şi probabil unicul) al calităţii intervenţiei noastre în activitateacinegetică, este nivelul efectivelor reale comparativ cu efectivele optime calculate, dar care trebuie să recunoaştem, este afectat de eroarea generată de dificultatea stabilirii celor două elemente (efectivele optimeşi reale).

Lipsa în acest domeniu a unor indicatori calitativi şi cantitativi de sinteză, specifici activităţiicinegetice, face deosebit de dificilă realizarea unei analize competente şi reale, iată de ce având în vedereaceastă situaţie este necesar, ca în cele ce urmează să încercăm stabilirea unor astfel de indicatori.

Invocând lipsa unor indicatori de sinteză nu ne referim însă în primul rând la biotop - asupra căruia putem sau nu să acţionăm şi dacă da, cu efecte mai mici sau mai mari - ci ne gândim la un sistem prinintermediul căruia să poată fi apreciată calitatea intervenţiei „gospodarului" pe linia realizării dezideratelor

propuse sau impuse, şi cu ajutorul cărora să se poată constata poziţia faţă de ţelurile avute în vedere.în principiu ne gândim la trei categorii de indicatori:

1

- Indicatori cantitativi;2

- Indicatori calitativi;3

- Indicatori valorici.1 - Indicatori cantitativi Indicatorii cantitativi, după cum şi numele o arată, ne dau imaginea volumului realizărilor sau

activităţii. Pentru că producţia cinegetică este legată de suprafaţă, propunem ca indicatorii cantitativi să exprime cuantumul activităţii pe suprafaţă.

Numărul de piese de vânat recoltat ce revin la 100 ha fond de vânătoare ne arată posibilităţile reale pecare terenul le ofer ă în ce priveşte exercitarea vânătorii. Valoarea acestui indicator ar putea fi contestată cumotivaţia că numărul de piese ce se pot recolta este stabilit prin cota de împu şcare. Argumentul este valabil,dar trebuie precizat că nu se realizează întotdeauna numărul de piese prevăzute prin planul de recoltare.Desigur există o motivaţie subiectivă (lipsă de preocupare, incompetenţă etc), dar excluzând această

alternativă, pot fi şi cauze obiective legate de structura vegetaţiei şi orografia terenului, care fac foartedificilă recoltarea vânatului, deşi acesta există, iar structura şi mărimea populaţiei sunt în măsur ă să asigurenumărul calculat prin cota atribuită.



248

Cantitatea de carne de vânat împuşcat ce revine la 100 ha fond de vânătoare. Numărul de piei şi blănuri, ce rezultă îndeosebi din acţiunea de combatere a dăunătorilor, raportat la

100 ha fond de vânătoare. Trebuie precizat că o valoare ridicată a acestui indicator nu întotdeauna atestă unnivel calitativ superior al mijloacelor de gospodărire vânătorească a terenului, ci poate confirma exactsituaţia inversă. Dar r ămâne un indicator valoros, atât din punct de vedere economic, cât şi biologic, şi esteinvocat frecvent atunci când se apreciază nivelul ocrotirii vânatului.

2 - Indicatorii calitativi

Indicatorii calitativi ne pot ajuta în formarea unei imagini a activităţii cinegetice în ambele domenii,atât biologic, cât şi economic. Valoarea biologică constând în nivelul valorii cinegetice a trofeelor ce seobţin, iar valoarea economică, din valoarea pecuniar ă ce decurge din calitatea cinegetică a pieselorrespective.

3 - Indicatorii valorici Indicatorii valorici ne ofer ă o imagine a productivităţii economice a fondurilor de vânătoare. Deşi în

această categorie pot fi imaginaţi mai mulţi indicatori, noi vom avea în vedere în principal trei, care pot ficonsideraţi de bază, şi din care se pot deduce şi alţii, funcţie de exigenţa investigaţiei ce se urmăreşte:

Desigur aceşti indicatori ne dau o imagine reală a situaţiei numai dacă sunt respectate anumite condiţiicum ar fi: stabilirea corectă a efectivelor optime şi a celor existente în teren, o corectă operare a cheltuielilorşi veniturilor şi, nu în ultimul rând, realizarea integrală a planului de împuşcare aprobat.

În încheierea aspectelor economice ale activităţii de vânătoare vom reveni în câteva cuvinte la noţiuneade economie a vânatului (amintită la început) pentru a o analiza în contextul actual al avântului înregistrat decătre conceptul de ecologie şi protecţie a mediului natural.

Conceptul de economie a vânatului nu afectează cu nimic ideea de protecţie a faunei sălbatice, însensul că dând o mai mare atenţie aspectului economic nu diminuăm importanţa ce se acordă laturii

biologice a activităţii de vânătoare. Am putea afirma că lucrurile stau chiar invers, în sensul că dândimportanţă aspectului economic, urmărind realizarea unor profituri cât mai mari de pe urma fondurilor devânătoare, se poate asigura o bază materială sigur ă pentru desf ăşurarea acţiunilor şi măsurilor de ocrotire şi

protecţie a vieţii sălbatice, în general, şi a faunei de interes vânătoresc, în special. Cu alte cuvinte, activitateade vânătoare se poate autofinanţa, situaţie care pe lângă faptul că îi creşte prestigiul, poate să-i permită şi omai bună dezvoltare de perspectivă. Totul este însă ca sumele provenite din venituri realizate la vânătoare să r ămână în cadrul activităţii şi să nu devină surse de finanţare pentru alte domenii cu motivaţia că vânătoarea

nu este o activitate economică. Vânătoarea a fost, este şi va fi o activitate economică şi încă una profitabilă,numai să-i fie gospodărite resursele în mod corespunzător, prin manageri corecţi şi pricepuţi sau, mai corect, prin profesionişti.

Parafrazând pe un mare scriitor român putem spune că este necesar să facem activitate cinegetică şi nu pseudo-cinegetică.

ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A VÂNĂTORII

Pentru a avea o imagine cât mai reală asupra administraţiei cinegetice româneşti, consider ăm oportum aface o scurtă retrospectivă din primii ani ai preluării puterii de către Partidul Comunist şi până în prezent.

După naţionalizarea din 1947, cam la 5 ani, a venit şi rândul activităţii de vânătoare ca să fie organizată pe principii „socialiste". Pentru aceasta s-a emis Decretul 76/1953.

La administrarea, ocrotirea şi punerea în valoare a vânatului din fosta R.S.R., conform prevederiloracestui act normativ, cât şi al altor reglementări elaborate pe baza lui, contribuiau trei organe de specialitate:M.A.S., Departamentul Silviculturii.Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi (A.G.V.P.S.) Institutul de Cercetări, Studii şi Proiectări Silvice.

Acestea erau sprijinite în acţiunea de gospodărire a vânatului de către organele M.A.I., MinisterulJustiţiei, Consiliile populare.

Departamentul Silviculturii era organ de Stat care r ăspundea în faţa Conducerii de „Partid şi de Stat" degospodărirea vânatului de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de unitatea (instituţia) care îl avea în folosinţă.O suprafaţă de circa 8 milioane ha, care constituiau gospodării vânătoreşti speciale (G.V.S.-uri) eraadministrată de Departamentul Silviculturii în mod direct, iar restul de circa 14,6 milioane ha erau date înfolosinţa Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R., Institutului de Cercetări Silvice

- ca terenuri experimentale şi Şcolilor silvice - ca terenuri didactice. Organele Departamentului Silviculturiiexercitau controlul asupra modului cum erau aduse la îndeplinire prevederile din contractele de dare înfolosinţă şi asupra modului de folosire în scop de cercetare ştiinţifică sau activitate didactică. Art. 3 al



249

Decretului nr. 76/1953, cu privire la economia vânatului, definea astfel sarcinile referitoare la gospodărireavânatului:

-

Organul de Stat însărcinat cu ocrotirea, înmulţirea, colonizarea, recoltarea, valorificarea vânatului şi a peştilor din apele de munte, în vederea îndeplinirii sarcinii de plan, cu reglementarea exercitării dreptului devânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte, precum şi cu aplicarea Decretului de faţă, este MinisterulGospodăriei Silvice.

De asemenea, va îndruma activitatea de cercetări ştiinţifice prin Institutul de Cercetări Silvice şi va

forma cadrele necesare în sectorul vânătorii şi pescuitului în apele de munte".Ca urmare a acestor sarcini, Departamentul Silviculturii lua parte la întocmirea de legi, regulamente,

hotărâri ale Consiliului de Miniştri privind ocrotirea şi punerea în valoare a vânatului de pe întreg teritoriulvânătoresc al ţării. Prin ordine ale ministrului, se luau măsuri de reglementarea vânătorii, în special cu privirela data începerii şi încheierii perioadelor de vânătoare şi la punerea sub protecţie totală sau par ţială a unorfonduri de vânat cu efectiv redus.

O sarcină de bază a Departamentului Silviculturii era de a veghea la aplicarea pe teren a măsurilor deocrotire a vânatului şi de reglementare a practicării vânătorii, sarcină de care depindea, în mare măsur ă,

prosperitatea economiei aşa-zise vânătoreşti. Urmărea, în primul rând, aplicarea clauzelor contractelor privind darea în folosinţă a fondurilor de vânătoare către Asociaţiile vânătoreşti şi de oprire sau cel puţinlimitarea abaterilor de la lege cu ocazia practicării vânătorii.

Ca organ, pentru ducerea la îndeplinire a sarcinilor cinegetice, Departamentul Silviculturii avea încentrală o Direcţie a Economiei Vânatului, care se ocupa de gospodărirea vânatului şi piscicultura în apele demunte. în exterior, la Inspectoratele silvice judeţene, în cadrul serviciului tehnic, exista şi personal despecialitate vânătorească. în legătur ă nemijlocită cu terenul, erau ocoalele silvice, cu personalul lor, oameniidirect de teren fiind aşa-zişii „pădurari de vânătoare".

Asocia ţ ia General ă a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi din R.S.R. era organul vânătorilor şi al pescarilor sportivi. Ea funcţiona pe bază de Statut, era organizaţie obştească şi persoană juridică. Scopulacestei asociaţii era definit de Art. 3 din Statutul ei:

„... organizează membrii vânători şi pescari în asociaţii şi filiale şi îi pregăteşte, pentru exercitareaacestor sporturi; cultivă în rândul membrilor dragostea faţă de natur ă şi de bogăţiile vânătoreşti şi piscicoleale patriei noastre; ia măsuri pentru creşterea productivităţii fondurilor de vânat şi bazinelor piscicole aflateîn folosinţa sa, precum şi pentru combaterea factorilor dăunători vânatului, pentru ocrotirea, înmulţirea,

colonizarea, recoltarea şi valorificarea raţională a vânatului..."Asociaţia Generală a Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi avea atribuţii de organizare a vânătorilor şi pescarilor sportivi, de gospodărire a terenurilor de vânătoare şi fondurilor de pescuit luate în folosinţă şi decrearea condiţiilor pentru practicarea vânătorii şi pescuitului. Prin unităţile sale exterioare, ea avea înfolosinţă circa 14,6 milioane ha teren de vânătoare, adică 65% din teritoriul vânătoresc al ţării.Organele centrale ale A.G.V.P.S. erau:1) Conferin ţ a pe ţ ar ă;. 2) Consiliul A.G.V.P.S;. 3) Comitetul executiv.

Organele exterioare ale A.G.V.P.S. erau Asocia ţ iile jude ţ ene de vânătoare şi pescuit sportiv, condusede consilii care aveau în frunte un preşedinte. în cadrul asociaţiilor judeţene existau filiale de vânătoare şi

pescuit sportiv. Pe teren, aceste asociaţii aveau tehnicieni şi paznici de vânătoare şi pescuit.

Filialele erau conduse de un comitet din sânul căruia se alegea un preşedinte. Institutul de Cercet ări, Studii şi Proiect ări Silvice, pendinte de Departamentul Silviculturii, efectua

cercetări ştiinţifice cu caracter aplicativ pentru sectorul cinegetic. în acest scop exista o secţie care, pe lângă teme de cercetare privind vânatul, elabora şi teme de salmonicultur ă şi produse accesorii ale pădurii.

În exterior, Institutul avea Staţiuni şi terenuri experimentale (Ştef ăneşti-Bucureşti, Tulcea, Timişoara şiMihăeşti). Cu începere din anul 1957, cercetarea ştiinţifică cinegetică a luat o mare dezvoltare, multe dinrezultatele obţinute fiind aplicate cu succes în producţie.

În anul 1976 (5 noiembrie), Decretul 76/1953 a fost abrogat prin Art. 43 al Legii 26/1976, care 1-aînlocuit, devenind un act normativ ce reglementa economia vânatului şi vânătoarea în România.

Motivele modificării decretului 76/1953 se pot deduce din expunerea de motive la Legea 26/1976,unde se fac următoarele precizări:

(3) Gospodărirea vânatului se realizează într-o concepţie unitar ă şi trebuie să conducă la creşterea

ponderii acestuia în economia naţională, prin asigurarea unor efective optime de vânat, sporirea continuă a potenţialului biologic şi productiv, popularea cu noi specii şi ridicarea continuă a productivităţii fondurilor devânătoare.



250

(4) De asemenea, ţinând seama de modificarea condiţiilor de existenţă a animalelor sălbatice,gospodărirea vânatului impune stabilirea unor măsuri speciale de ocrotire, în concordanţă cu activităţileeconomice ce se desf ăşoar ă pe terenuri ce cuprind fonduri de vânătoare.

(6) Importanţa economiei vânatului în dezvoltarea unitar ă a economiei naţionale, face necesar ă existenţa unor norme generale obligatorii care să conducă la întărirea ordinii şi disciplinei în acest sector deactivitate".

Sarcinile referitoare la gospodărirea vânatului sunt posibile prin Art 6 din Legea 26/1976, precizându-

se cum că: „Ministerul Silviculturii înf ă ptuieşte politica partidului(2) în acest scop, în cadrul autorităţii publice centrale care r ăspunde de silvicultur ă, se înfiinţează un

organism distinct, specializat în domeniul cinegetic, cu structuri proprii în teritoriu^Aceste organisme au fost constituite şi ele sunt intitulate:1)

Direcţia vânătoare şi salmonicultur ă;2)

Oficiile cinegetice teritoriale.Legea vânătorii mai prevede prin Art. 9 şi înfiinţarea unui Consiliu Naţional de Vânătoare care s-ar

dori a fi un organism de avizare şi consultare în domeniul cinegetic, pe lângă autoritatea publică centrală,care r ăspunde de silvicultur ă.

Atribuirea dreptului de gestionare a fondurilor de vânătoare, în sensul Legii 103/1996, se face de cătreautoritatea publică centrală care r ăspunde de silvicultur ă pe termen de minimum 10 ani, conform

prevederilor Art. 12. în aliniatul 3 al aceluiaşi articol 12 (modificat prin ordonanţa de urgenţă nr. 69/6 iunie2000) se mai precizează:

„Fondul cinegetic al României delimitat în fonduri de vânătoare, se atribuie după cum urmează:- 25% unităţile Regiei Naţionale a Pădurilor;- 73% organizaţiilor vânătoreşti legal constituite din România;

- 2% unităţilor de învăţământ şi cercetare ştiinţifică cu profil cinegetic din România sau care constituierezervaţii de genofond cinegetic".

Cu menţiunea că nu dorim să ne implicăm a face aprecieri asupra conţinutului şi oportunităţii noii legia vânătorii (103/1996) trebuie totuşi să precizăm că în măsura în care fondul funciar va fi restituit „inintegrum" foştilor deţinători, probabil că textul actualei legi, va mai suporta modificări, sau s-ar putea să fiemodificată legea în esenţă datorită unui alt mod de abordare a „dreptului de vânătoare". Deşi noua lege avânătorii nu abordează problema „dreptului de vânătoare", trebuie să înţelegem că prin prevederile Art. 7

acesta apar ţine statului prin autoritatea publică centrală care r ăspunde de silvicultur ă. Apreciem ca fiind utilă pentru cititor abordarea succintă a aspectului juridic al dreptului de vânătoare în perspectiva mai mult decât probabilă a refacerii integrale a privatizării fondului funciar din România contemporană.

Consider ăm problematica dreptului de vânătoare ca f ăcând parte din conceptele ce nu pot fi ignorateatunci când se doreşte o reglementare reală a activităţii practice de vânătoare şi gospodărire unitar ă afondului de vânătoare. Din aceste considerente vom aborda în cele ce urmează problematica dreptului devânătoare în viziunea unuia dintre cei mai reputaţi specialişti în acest domeniu, recurgând la prezentareacâtorva citate din lucrarea Istoria vânătoarei şi a dreptului de vânătoare - 1940, scrisă de prof. dr. Gh.

Nedici, fost Consilier la înalta curte de casaţie şi justiţie, fost Membru al Institutului de ştiinţe al Românei:Se în ţ elege prin „Drept de vânătoare" totalitatea normelor de drept care statornicesc, din toate

punctele de vedere, condi ţ iunile în care se poate practica vânătoarea ca activitate omenească precum şitoate consecin ţ ele acestei activit ăţ i.

Orice „ Drept" are un obiect. La prima vedere s 'ar părea că obiectul Dreptului vânătoresc estevânatul - bineîn ţ eles vânatul viu - adică orice animal care prin firea sa tr ăie şte liber în Natur ă şi care deobicei este vânat de către om.

... vânatul nu poate fi obiectul Dreptului de vânătoare, veritabilul obiect al acestuia fiind un dreptincorporai, anume dreptul de a vâna, adică dreptul de a îndeplini anumite acte cu caracter personal, tinzând

spre un scop principal: căutarea, urmărirea şi uciderea vânatului, cum şi spre unele scopuri secundare ca:ocrotirea, îngrijirea şi cre şterea lui, care ajut ă la atingerea scopului principal.

Iată deci o concluzie bizar ă dar adevărată: contrar oricărui raţionament logic deductibil (din definiţiadată de reputatul autor), rezultă că vânatul nu poate fi obiectul dreptului de vânătoare; motivaţia este dată totde către prof. dr. Gh. Nedici, în aceeaşi lucrare citată anterior, unde spune textual: Pentru ca vânatul să

poat ă constitui obiectul Dreptului vânatoresc, trebuie să admitem o dominare prealabil ă a vânatului, sau cel pu ţ in posibilitatea material ă continuă de a dispune oricând de el, ceea ce evident nu este cazul cu vânatul

liber, căci de multe ori se poate să nu g ă sim pe terenul nostru vânatul pe care îl ştim şi pe care cont ăm, saudacă îl g ă sim nu-l nimerim totdeauna, ba vânatul poate chiar să treacă - chiar trece de multe ori — de peterenul nostru pe terenul altuia. Juridice şte deci, vânatul viu liber nu poate fi. socotit ca apar ţ inând cuiva



251

fiind a şadar un bun al nimănui (res nullius). Cu alte cuvinte, între vânat, vânătoare şi dreptul de proprietateal pământului, în general, şi al pădurii, în particular, nu există nici un fel de legătur ă. Aceste afirmaţii suntsusţinute f ăr ă nici un echivoc nu numai de jurisdicţia tradiţională europeană, ci şi de reglementărileromâneşti actuale, atât prin legile cu caracter general (Codul civil) cât şi prin cele speciale (Legea fonduluicinegetic şi a protecţiei vânatului - 103/1996). Pentru o cât mai corectă edificare a celor interesaţi, facem

precizarea că în Codul civil la Art. 477 se menţionează: Toate averile vacante şi f ăr ă st ă pâni... sunt dedomeniul public, iar la Art. 646 se mai precizează: Bunurile f ăr ă st ă pân sunt ale statului. Concluzia firească

care se desprinde punând faţă în faţă apartenenţa juridică a vânatului ca res nullius (bun al nimănui) cu prevederile codului civil şi în speţă cu Art. 646, dar şi cu Art. 477, rezultă că vânatul viu liber, apar ţinestatului. De fapt şi Legea 103/1996 menţionează în mod expres la Art. 1(2). Vânatul este bun public deinteres na ţ ional, iar la Art. 7(1) se afirmă textual: Administrarea fondului cinegetic al României se realizează de către autoritatea publică central ă care r ă spunde de silvicultur ă. Pentru a evita orice posibilitate deconfuzie, vom explica ce este fondul cinegetic tot printr-un citat din Legea 103/1996, mai precis Art. 1 —

Animalele sălbatice de interes vânatoresc, denumite în prezenta lege vânat împreună cu binomurile (?!)acestora, constituie fondul cinegetic al României.

În final ne putem pune la modul retoric întrebarea: Aceasta este unica posibilitate de reglementarelegal ă a dreptului de vânătoare? Ei bine, categoric nu. Există numeroase ţări europene care au găsit şi altesoluţii funcţie de nivelul lor de cultur ă, civilizaţie şi tradiţie. Consider ăm însă că la noi, atâta timp cât nu esterezolvată de facto problema dreptului de proprietate, în general, şi a celui asupra bunurilor funciare, înspecial, a intra pe problematica reglementării pe alte principii a dreptului de vânătoare ar aduce prejudicii şinu facilităţi în soluţionarea obiectivelor urmărite în acest domeniu.

În încheierea capitolului privind organizarea administrativă a vânătorii nu poate fi ignorată problemacea mai importantă din acest domeniu şi anume: specialistul, adică omul de bază care aplică direct în terenreglementările legale cu privire la vânătoare şi gospodărirea vânatului. Este vorba deci despre omul care areîn primire, în gestiune, fondul de vânătoare. Acesta a fost şi mai este: paznicul de vânătoare sau pădurarul devânătoare. Practica a dovedit că acolo unde el există, este bine pregătit şi lucrează cu profesionalism,rezultatele se văd şi ele se concretizează prin vânat numeros şi de bună calitate. Din păcate însă în ultimultimp astfel de oameni se găsesc din ce în ce mai greu datorită faptului că cei ajunşi la vârsta pensionării iesdin sistem, iar alţii pregătiţi care să-i înlocuiască nu prea mai sunt. Lipsa lor este determinată de două cauze.Prima este numărul tot mai mic de tineri pasionaţi de această îndeletnicire, iar cea de-a doua sistemul

neperformant de pregătire a viitorilor specialişti în acest domeniu. Încercări privind soluţionarea problemeispecialiştilor în domeniul vânătorii au mai fost, dar nu toate au dat însă rezultatele scontate. în prezent se pare că lucrurile au luat-o pe un f ăgaş bun prin înfiinţarea Colegiului cinegetic în cadrul UniversităţiiTransilvania din Braşov. Problema care r ămâne însă în continuare este aceea că absolvenţii acestui colegiu,care este o şcoală superioar ă, nu sunt angajaţi pentru a lucra în domeniul lor de specialitate. Ar trebui ca pefiecare fond de vânătoare să fie angajat un astfel de absolvent. Organele de resort ale statului investite curesponsabilităţi în acest domeniu, ar trebui să analizeze dacă nu este oportun să fie generalizat sistemulacreditat de către Regia Naţională a Pădurilor prin înfiinţarea posturilor de maiştri de vânătoare, funcţie pecare ar putea să o îndeplinească absolvenţii Colegiului cinegetic. Poate este cazul ca în mileniul trei,gestionarii titulari ai fondurilor de vânătoare să fie oameni cu pregătire superioar ă, pasionaţi şi cu o bună

pregătire practică.



BIBLIOGRAFIE

1. 1. Bajolic V.V., ş.a., - Enciklopedija Iovstva, Edit. Gradevirvska Knjiga, Belgrad, 1987.2.

Bodea M., ş.a., - Vânatul şi vânătoarea, Edit. AGVPS, Bucureşti, 1964.3.

Chantelat J.C., ş.a., - Préparer et réussir votre permis de Chase (Pregătirea şi reuşita obţinerii

permisului de vânătoare), Edit. Hatier, Paris, 1992.4.

Colibada E., Damian G., - Cartea vânătorului, Edit. Junimea, Iaşi, 1977.5. Cotta V., - Economia vânatului şi salmonicultura, Edit. Agro-silvică de Stat, Bucureşti, 1956.

vantoare cinegetica

Documents

Transcript of vantoare cinegetica