CAP II Valutele şi monedele internaţionale1. 1. Valutele: caracteristici şi funcţii

Moneda unei ţări reprezintă unitatea de măsură care serveşte la evaluarea, din perspectivă economică, a unor activităţi sau evenimente (producţie obţinută, pierderi suferite, schimburi realizate etc.). Prin valută se înţelege, în general, moneda naţională a unui stat folosită de persoane fizice şi juridice aparţinând unui alt stat. Într-un sens mai strict, noţiunea de valută desemnează acele monede care sunt utilizate, în mod efectiv, în plăţi şi plasamente internaţionale (valută forte). Valutele sunt monede naţionale care au circulaţie, putere de plată şi pot fi constituite rezervă şi în alte ţări decât cea emitentă. Aceasta presupune (deşi nu în mod obligatoriu) un anumit grad de convertibilitate. Deviză este termenul utilizat pentru a desemna toate instrumentele utilizate pentru efectuarea de plăţi între ţări şi se referă atât la valută în cont sau efectivă, cât şi la instrumentele de plată exprimate în valută (cecuri, cărţi de credit) şi instrumentele de credit pe termen scurt exprimate în valută (cambii, bilete la ordin). Într-o accepţiune mai largă, devizele cuprind şi titlurile financiare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni etc.)Convertibilitatea În condiţiile actuale, ale flotării cursurilor, prin convertibilitate se înţelege dreptul general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă a acesteia în cadrul tranzacţiilor internaţionale. Convertibilitatea reprezintă, deci, capacitatea sau calitatea unei monede naţionale de a fi acceptată în relaţiile de schimb internaţionale, de a circula liber pe plan internaţional. În mod concret, moneda unei ţări este considerată convertibilă în situaţia în care poate fi preschimbată liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, fără nici o restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare (rezident sau nerezident) şi scopul în care se efectuează operaţiunea de convertire (tranzacţii curente sau mişcări de capital).

A. Aceasta reprezintă convertibilitatea deplină (generală) a monedei, recunoscută şi în afara frontierelor ţării respective (convertibilitate externă), motiv pentru care valuta respectivă este utilizată ca mijloc de plată în schimburile de mărfuri dintre ţări , ca şi în operaţiunile care privesc mişcări de capital. Inexistenţa unor restricţii privind suma şi calitatea persoanei deţinătoare face ca o astfel de convertibilitate să fie caracterizată ca fiind nelimitată (totală, integrală). Acest gen de convertibilitate este un privilegiu al unui număr restrâns de monede naţionale, îndeosebi al valutelor liber utilizabile.

Valutele liber utilizabile sunt reprezentate de monedele ce se utilizează în cadrul operaţiilor FMI şi anume: USD, GBP, JPY, EURO (care a înlocuit FRF şi DEM). Ţările membre FMI se angajează să cedeze o sumă în aceste valute în schimbul propriei monede sau al DST precum şi să convertească orice sumă în valută liber utilizabilă într-o altă valută a unei ţări membre sau în DST în cadrul operaţiilor FMI.Importanţa pe care o au valutele liber utilizabile pe plan internaţional a condus la speculaţia conform căreia lumea ar putea fi divizată în trei blocuri: unul legat de USD, altul de EURO şi altul de JPY. Mai mult, se consideră că economiile mici, deschise, vor abandona monedele proprii în favoarea unor regimuri valutare care să le lege de monedele importante în relaţiile financiare internaţionale.

Calitatea monedei unei ţări de a fi convertibilă, la o scară cât mai apropiată de ceea ce se înţelege prin convertibilitate deplină, oferă economiei ţării respective unele avantaje, dintre care menţionăm:

face posibilă exprimarea corectă, nedistorsionată, a preţurilor şi, ca urmare, devine uşor de realizat aprecierea (prin evaluare) a rezultatelor diverselor trantacţii cu agenţii economici din străinătate;

avantaje sporite prin facilitarea investiţiilor de capital străin, ca şi a orientării comerţului exterior într-un mod cât mai profitabil;

facilităţi în ceea ce priveşte plata mărfurilor importate; posibilitatea de a stinge deficitele balantei de plati prin efectuarea de plati

în moneda proprie (deplin convertibila), deplasând astfel riscul accentuării inflatiei pe seama altor state.

Statutul FMI, referindu-se la convertibilitate, considera, corespunzator art.8, ca aceasta obliga autoritatile tarii cu moneda declarata convertibila sa schimbe soldurile existente în moneda respectiva în alte ţări, dacă aceste ţări solicită preschimbarea în propriile lor monede sau DST. Condiţia este ca aceste solduri să provină din tranzacţii curente sau să servească plăţii unor astfel de tranzacţii.

Deplina convertibilitate a monedei naţionale este compatibilă cu o economie bine organizată, în expansiune, care prezintă garanţii privind stabilitatea valorii respectivei monede.

B. Convertibilitatea limitată de unele restricţii este mai frecvent întâlnită şi ea are în vedere limitări privind:

operaţiunile la care se aplică, cum ar fi convertibilitatea pentru plăţi curente, dar nu şi pentru operaţiuni care privesc mişcările de capital;

persoanele care au permisiunea să schimbe (rezidenţi sau nerezidenţi); teritoriul, în sensul recunoaşterii dreptului de a preschimba moneda numai

între frontierele ţării de origine a monedei respective (convertibilitate internă);

tipologia cursului de schimb (convertibilitate oficială bazată pe un curs fix). Între aspectele economice care menţin moneda în regimul convertibilităţii limitate cel mai important este menţinerea unor forme de dirijare centralizată a economiei începând cu producţia şi comerţul şi sfârşind cu stabilirea într-o manieră administrativă, excluzând “jocul pieţei”, a cursului de schimb. Abordarea graduală a convertibilităţii este singura posibilitate de a impune în perioada actuală moneda naţională pe piaţa valutară. Treptele care stau în faţa economiilor care îşi propun astfel de obiective pot fi redate succint astfel:

introducerea/dezvoltarea economiei de piaţă; acceptarea cursului de schimb flotant; diminuarea şi, treptat, eliminarea obligativităţilor impuse exportatorilor (de

exemplu, de a ceda valuta încasată la un curs fix) sau importatorilor (de exemplu, de a-şi constitui depozite valutare prealabile la import);

liberalizarea comerţului cu mărfuri şi eliminarea elementelor de distorsiune a preţurilor (îndeosebi subvenţii şi scutiri de impozite);

eliminarea sistemului cursurilor de schimb multiple; consolidarea economiei în sensul menţinerii echilibrelor macroeconomice

prin promovarea de politici monetare sau fiscale adecvate;

constituirea de rezerve valutare suficient de mari pentru a asigura preschimbarea nestânjenită a valutei, precum şi în scopuri destinate menţinerii cursului de schimb şi rezistenţă la eventuale şocuri externe;

asigurarea convertiblităţii la conturi curente în sensul protejării agenţilor economici angrenaţi în operaţiuni curente cu valuta necesară;

acordarea, într-o măsură tot mai mare, de facilităţi de convertire agenţilor străini în vederea repatrierii parţiale şi, treptat, totale a capitalului.

Un rol deosebit de important pe drumul unei valute spre convertibilitate îl deţine încrederea străinilor într-o astfel de monedă. Între performanţele de natură economică şi social-politică menite să confere încredere în valuta unei ţări, chiar fără ca oficial să fie declarată convertibilă, menţionăm:

– puterea economică exprimată prin creşteri succesive ale PNB sau venitului naţional, stabilitatea preţurilor, menţinerea indicelui raportului de schimb la niveluri supraunitare;

– soldul echilibrat, chiar activ, al balanţei de plăţi;

– rezerve considerabile în aur sau valută;

– stabilitatea cursului de schimb (în varianta flotantă);

– stabilitatea politică;

– calitatea recunoscută a politicii economice a guvernului;

– apartenenţa ţării la organisme internaţionale.

Neîncredere CONVERTIBILITATEDEPLINĂ

PIBEchilibru BPE

Rezerve devizeStabilitatea CS

Încrederea Apartenentă OIîn moneda naţională

Restrictii privind preschimbarea sau detinerea valuteicomertul exterior

Economie instabilasau

Dirijism economic

Încredere NECONVERTIBILITATE

Este evident că moneda naţională care se apropie la maximum de acest deziderat devine atractivă ca monedă internaţională. Aşadar, o valută, pe măsură ce se apropie de convertibilitatea deplină, îşi extinde funcţiile în spaţiul economic mondial, devenind monedă internaţională, adică:

serveşte reglementării tranzacţiilor comerciale şi financiare între agenţi economici din state diferite (funcţia de monedă vehiculară);

poate fi atrasă, păstrată şi administrată de către autoritatea monetară a altei ţări în scopul finanţării soldurilor balanţei de plăţi, al susţinerii cursului de schimb sau al garantării solvabilităţii externe (funcţia de monedă de rezervă);

eventual, circulă în spaţii naţionale, altele decât cele ale ţării de emisiune (funcţia de mijloc de circulaţie).

Aşadar, manifestate în relaţiile economice internaţionale aceste funcţii transformă o monedă naţională într-o monedă internaţională. Funcţia de etalon al preţurilor are mai mult un caracter local. Moneda naţională ce serveşte drept mijloc de plată între naţiuni şi mijloc de circulaţie într-o ţară, alta decât cea de emisiune, se numeşte monedă transnaţională. Datorită densităţii şi interdependenţelor crescânde ale reţelelor bancare, generate de expansiunea comerţului internaţional, în perioada postbelică, teoretic, orice monedă naţională ar putea deveni transnaţională. În realitate, doar câteva monede s-au afirmat în acest sens. Pe lângă funcţiile clasice recunoscute ca fiind specifice monedei pe plan intern, pe plan internaţional se se adaugă, în prezent, o componentă suplimentară: rolul de închidere sau buclaj al circuitului financiar internaţional. Ţara emitentă, prin intermediul sistemului său bancar, trebuie să fie capabilă să se împrumute pe termen scurt pentru a acorda credite pe termen lung, dar şi să constituie garanţia de lichiditate şi solvabilitate de care are nevoie, în mod constant, sistemul. Privilegiul de a emite monedă internaţională presupune responsabilitatea supremă de creditor în ultimă instanţă, în scopul evitării crizelor de sistem.Dolarul cumulează toate funcţiile monetare: monedă naţională, internaţională şi transnaţională, monedă de rezervă, monedă vehiculară, monedă de intervenţie şi, până în 1973, monedă etalon (aceasta fiind singura funcţie pierdută, după această dată). Se remarcă, cu precădere, ca fiind instrumentul de plată cel mai răspândit la nivel comercial. Yenul joacă cu excelenţă, rolul de monedă aparţinând împrumutătorului în ultimă instanţă, datorită poziţiei creditoare nete a Japoniei, din ultimii ani.

1. 2. Eurovalutele Eurovalutele reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale din afara ţării emitente. În cadrul eurovalutelor o pondere mare deţin eurodolarii (dolarii SUA) depuşi la bănci comerciale din afara SUA care se utilizează în operaţiuni de creditare pe termen scurt sau mediu pe o piaţă paralelă cu cea oficială.Eurovalutele se deosebesc de depunerile în cont la o bancă din ţara de origine a valutei deoarece nu reprezintă creanţe directe asupra resurselor ţărilor, ci creanţe asupra băncilor. Operaţiile cu eurovalute se caracterizează printr-o libertate mai mare, deoarece nu intră în totalitate sub incidenţa prevederilor legale din ţara emitentă a valutei şi nici a celor din ţara în cara se păstrează disponibilităţile în eurovalute. Valuta utilizată în operaţii de depozit sau de credit nu aparţine ţării în care se realizează, iar persoana nu este rezident al ţării emitente a valutei. Apariţia şi evoluţia eurovalutelor este expresia influenţei unor factori din relaţiile economice internaţionale:

deciziile autorităţilor americane din anul 1960 prin care s-a plafonat dobânda practicată de bănci la depozitele la termen şi s-a interzis remunerarea depozitelor la vedere până la o anumită perioadă (reglementarea Q);

restricţiile impuse de autorităţile britanice, în anul 1957, băncilor în acordarea creditelor în lire sterline nerezidenţilor;

decizia autorităţilor americane, din anul 1965, de impozitare a dobânzilor percepute de rezidenţii americani la creditele acordate nerezidenţilor pentru a diminua ieşirile de USD din SUA;

integrarea economică vest-europeană care a inclus eliminarea restricţiilor şi liberalizarea mişcării capitalurilor;

dezvoltarea schimburilor economice internaţionale; amplificarea concentrării industriale şi bancare a presupus mecanisme

de finanţare; deciziile autorităţilor americane, din anul 1969, de împiedicare a

societăţilor americane de a dirija sume de USD în vederea finanţării expansiunii internaţionale şi de a repatria beneficiile realizate de către filialele străine;

crearea şi extinderea zonelor libere (OFFFSHORE) au stimulat băncile să realizeze operaţiuni cu eurovalute pentru nerezidenţi;

conflictele militare şi alte evenimente politice ale perioadei au generat teama de blocare a disponibilităţilor în valută la băncile din ţările dezvoltate. În aceste condiţii, sumele în USD şi alte valute s-au transferat din ţara de origine la bănci comerciale în străinătate şi s-a format piaţa eurovalutelor.

Piaţa eurovalutelor reprezintă un segment al pieţelor internaţionale pe care se eefectuează depuneri bancare şi se acordă credite pe termen scurt sau mediu în eurovalute.

- Operaţiunile pe această piaţă se realizează prin intermediul băncilor comerciale din străinătate denumite eurobănci.

- Resursele pieţei eurovalutelor se formează pe următoarele căi:- împrumuturi de la bănci din ţara de origine a valutei

contractate de bănci şi societăţi comerciale din străinătate;- disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din

unele ţări către filialele din străinătate;- disponibilităţi în valută din exporturile de mărfuri şi servicii

care se păstrează la bănci comerciale din străinătate;- depuneri în valută la bănci comerciale din străinătate;- plasamentele rezervelor de valută ale băncilor centrale şi ale

organismelor monetare oficiale la băncile comerciale din străinătate etc..

- Împrumuturile pe piaţa eurovalutelor se acordă sub forma liniilor de credit sau creditelor revolving. Împrumuturile în eurovalute pe termen mediu, de valori mari şi care au drept beneficiari guverne, agenţii guvernamentale, societăţi multinaţionale sau autorităţi locale se acordă pe piaţa eurocreditelor. Eurocreditele se contractează prin intemediul

sindicatelor de bănci. Rata dobânzii la eurocredite depinde de rata dobânzii la depozitele în eurodolari de pe piaţa Londrei (LIBOR) la care se adaugă un procent suplimentar care să acopere riscul băncilor angajate.

2.Monedele internaţionale2.1. Unităţile monetare artificialeIntroducerea sistemului cursurilor flotante a generat pentru participanţii la tranzacţiile internaţionale numeroase probleme. Încercarea de a le depăşi sau diminua a condus la crearea unor substitute ale monedelor cheie, care se constituie în unităţi de calcul şi valori de rezervă mai stabile. Aceste unităţi monetare artificiale au fost create de instituţii oficiale, dar şi de către instituţii private reprezentative provenite din industria bancară.

1. Drepturile Speciale de Tragere (DST) oficiale reprezintă unitatea monetară a FMI, creată în 1969. Este o unitate monetară fără existenţă materială, utilă pentru evidenţe, calcule de echivalare şi plăţi scriptice (bani de cont). Crearea şi alocarea sa, în cadrul FMI, reprezintă o creditare a contului ţării participante, cu suma respectivă, în funcţie de cota de contribuţie a acesteia. Ţările membre care beneficiază de alocaţii de DST pot obţine în schimbul lor devize de la un alt stat membru prin tranzacţiile de desemnare, respectiv o monedă liber utilizabilă (FMI poate să desemneze o ţară membră pentru a ceda valută în schimbul DST în funcţie de rezervele valutare şi de capacitatea de a asigura echilibrul valutar). Din anul 1997 tranzacţiile de desemnare au fost înlocuite cu acorduri încheiate între state şi FMI de a vinde sau cumpăra DST în schimbul valutelor liber utilizabile.Ţara în cauză poate utiliza contul de care beneficiază pentru reglementarea unor plăţi, acordarea de împrumuturi, constituirea de garanţii sau, pur şi simplu, pentru completarea rezervelor. Singura restricţie în utilizarea acestui cont este aceea că tranzacţiile şi reglementările realizate trebuie să fie tranzacţii interguvernamentale, între ţările membre FMI sau alte organisme internaţionale autorizate. DST este o unitate de cont (de calcul) a FMI, dar şi a altor organizaţii internaţionale şi regionale. În 1998, 4 ţări membre îşi determinau moneda prin referinţă la DSTEvaluarea DST

Iniţial, în 1969, valoarea DST era exprimată în aur, 35DST fiind echivalentul unei uncii de aur fin sau 1 DST = 0,88867 g aur fin, fiind astfel, indirect, lagată de valoarea dolarului: 1DST = 1 USD.

În 1974 a fost adoptată o nouă metodă de calcul a valorii DST, în baza unui coş compus din 16 monede reprezentănd ţările care deţineau ponderi semnificative în exporturile mondiale de bunuri şi servicii, respectiv o pondere de peste 1% timp de 5 ani, începând cu anul 1972.

În 1981, dimensiunea coşului a fost din nou restrânsă la doar 5 monede reprezentative: dolarul SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez. În perioada următoare ponderea monedelor în coşul DST s-a revizuit la intervale de aproximativ 5 ani, metodologia de calcul rămânând aceeaşi.

Cursul de schimb se calculează în funcţie de cantitatea de monedă ce se include în coşul DST, transformată în dolari SUA, pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă. Dolarii echivalenţi se însumează şi se obţine valoarea unui DST în dolari SUA. Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA ce se folosesc la evaluarea DST reprezintă media între cursurile de vânzare şi cursurile de cumpărare de pe piaţa din Londra.

Componenţa DST la 21 august 1996Simbol monedă

Cantitatea de monedă

Curs de schimb 21 aug 1996

Dolari echivalenţi

%

DEM 0,4460 1,4850 0,300438 21FRF 0,8130 5,0750 0,160197 11JPY 27,2000 108,3500 0,251038 18GBP 0,1050 1,5482 0,162561 11USD 0,5820 1,0000 0,582000 39

1,456234 1001USD = 0,686703 DST De la 1 ianuarie 1999, FMI a înlocuit cantitatea de mărci germane şi

franci francezi din structura compozită a DST cu o cantitate echivalentă de EURO, pe baza ratelor de conversie dintre EURO, marca germană şi francul francez.

Evaluarea DST la 1 ianuarie 1999 Moneda CantitateaEuro (Franţa) 0,1239Euro (Germania) 0,2280JPY 27,2000GBP 0,1050USD 0,5821

Ultima revizuire a coşului DST a avut loc la 29 decembrie 2005. Revizuirile au loc aproximativ din 5 în 5 ani, următoarea fiind preconizată a avea loc în 2010.

Coşul DST valabil de la 1 ianuarie 2006 Moneda CantitateaEuro 0,41JPY 18,40GBP 0,0903USD 0,632Rata dobânzii pentru DST

Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete primesc dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative nete plătesc dobândă. Rata dobânzii pentru DST se calculează săptămânal ca medie ponderată a ratei dobânzii unor instrumente monetare interne pe termen scurt, prezente în ţările emitente ale monedelor ce compun coşul: bonurile de tezaur americane şi britanice pe trei luni, bonurile guvernului japonez

pe treisprezece săptămâni şi rata dobânzii Eurepo pe trei luni (în locul ratei dobânzii Euribor pe trei luni, din 2006).

2. Drepturile Speciale de Tragere private presupun un contract între părţile private interesate, în scopul utilizării acestuia ca instrument de plată, spre deosebire de DST oficiale create în baza unui acord al FMI cu guvernele membre în vederea suplimentării rezervelor internaţionale. Deşi constau în acelaşi coş de monede, nu se pot substitui, DST privat neputând fi transferat în conturile oficiale sau viceversa.

3. Unitatea europeană de cont oficială (ECU) îşi are originea în cadrul Uniunii Europene de Plăţi, precursoarea Comunităţii Economice Europene, care a creat o unitate de cont artificială, în vederea reglementării tranzacţiilor interguvernamentale. Iniţial 1 ECU = 0,88867 g aur, adică 1 USD, pentru ca din anii ’70 să preia modelul coşului compozit al DST, ponderea monedelor fiind stabilită în funcţie de PIB şi cota de participare la comerţul intracomunitar.În cadrul Sistemului Monetar European, intrat în vigoare la 01 ian 1979, fiecare monedă participantă avea un curs central, exprimat în ECU, pe baza lui determinându-se cursurile bilaterale care puteau fluctua într-o marjă de +/- 2,25% pentru majoritatea monedelor şi de +/- 6% pentru monedele din afara SME (GBP, ITL, ESP). După 1993 această marjă a fost lărgită la +/- 15%.Aşadar, ECU oficial circula doar în cadrul tranzacţiilor oficiale, şi, spre deosebire de DST, prezenta particularitatea de instrument de intervenţie în cadrul SME (indica gradul de divergenţă a cursului unei sau unor monede faţă de nivelul compozit - cursul central pivot - ceea ce conducea la necesitatea unei intervenţii oficiale pe pieţele de schimb).

4. Unitatea europeană de cont privată s-a utilizat pentru facturarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, dar şi ca monedă de rezervă, depozit şi suport pentru emisiuni de titluri. Valoarea coşului ECU privat corespundea cu a celui oficial.

2. 2. EURO - moneda unică europeanăÎn cadrul procesului de transformare a Sistemului Monetar European (SME) în Uniune Economică şi Monetară, reuniunea la nivel înalt de la Madrid, din 15-18 decembrie 1995, a intrat în istorie prin hotărârile adoptate: introducerea de la 1 ianuarie 1999 a monedei unice europene, stabilirea denumirii monedei - EURO şi adoptarea scenariului tehnic al tranziţiei. Etapele prevăzute în acest scenariu au fost parcurse cu succes:1. începutul anului 1998 - şefii de state şi guverne ale celor 15 ţări membre ale Uniunii Europene au selecţionat ţările participante la zona EURO, în baza respectării criteriilor de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht:-Criteriul stabilităţii preţurilor: rata inflaţiei să nu depăşească, decât în limita a 1,5%, rata medie a inflaţiei în cele trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere; (este important ca ratele inflaţiei să conveargă în interiorul unei uniuni, căci ţările care au inflaţia mai ridicată decât altele suferă o pierdere a competitivităţii ce nu mai poate fi corectată printr-o devalorizare)

-Criteriul ratei dobânzii pe termen lung: aceasta să nu se distanţeze cu mai mult de 2% de media ratelor existente în primele trei ţări cu nivelul inflaţiei cel mai redus;-Criteriul situaţiei finanţelor publice: deficitul bugetar nu trebuie să depăşească 3% din PIB, iar datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;-Criteriul cursului de schimb: respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute în mecanismul de schimb din cadrul SME, în ultimii 2 ani anteriori intrării în UM..Ţărilor cu probleme economice li s-au adăugat ţările eurosceptice, astfel încât din lista ţărilor participante la EURO au lipsit în momentul lansării ţări membre ale Uniunii Europene precum: Marea Britanie, Danemarca, Suedia, având posibilitatea să se integreze în anii următori (Grecia a fost a 12-a ţară care a aderat la zona Euro la 01.01.2001);

2. 01.01.1999 EURO a devenit monedă cu funcţii depline; ratele de conversie ale monedelor participante s-au fixat de o manieră irevocabilă; s-a realizat trecerea la EURO a pieţelor financiare şi valutare, pentru tranzacţiile interbancare de mare valoare; s-a instaurat astfel Uniunea Monetară Europeană; politica monetară unică a zonei EURO a trecut sub responsabilitatea Băncii Centrale Europene înfiinţată la 01.06.1998;

Stabilirea ratei de conversie = cursuri de schimb irevocabile între Euro şi statele membre ale Zonei Euro (11 la număr la 01.01.1999).La 01.01.1999 ECU a fost convertit în Euro la paritatea 1:1, deşi coşul ECU nu s-a regăsit în totalitate în componenţa coşului Euro (lipseau GRD, GBP şi DKK).

Mon

eda

Mem

bre

Zon

a E

uro

Con

trib

uţia

m

oned

ei

în

coşu

l EC

U

Cur

sul

de

sc

him

b

faţă

de

U

SD

la

31.1

2.19

98

Ech

ival

entu

l în

U

SD

a co

ntri

buţie

i în

EC

U

Rat

a

de

conv

ersi

e 1E

UR

1 2 3 4=2:3 5DEMBEFLUFNLGDKKGRDITLESPPTEFRFGBPIEP

DaDaDaDa

DaDaDaDa

Da

DaDa

1,6642003,3010000,1300000,2198000,1976001,440000151,8000006,8850001,3930001,3320000,0878400,008552

1,676034,574034,57401,88806,3842282,57001659,5400142,6060171,82905,62201,65391,4810USD/ECU5,095911,7930

0,372300,095400,003700,116300,030900,005100,091400,048200,008100,236900,145200,01266=1,16670

1,95538940,33990040,3399002,203710

1936,270000166,386000200,4820006,559570

0,787564

5,94573013,760300

FIMATSSEC

8,1320

3. Până la 31.12.2001 moneda unică dematerializată, scripturală a circulat în paralel cu monedele naţionale, funcţionând principiul “fără interdicţii şi fără obligaţii” în utilizarea EURO. Perioada de tranziţie a fost menită să permită tuturor persoanelor fizice şi juridice trecerea în ritm propriu la EURO;

4. La 01.01.2002 s-au pus în circulaţie monedele şi biletele de bancă. Timp de 6 luni acestea au circulat în paralel cu monedele naţionale;

5. la 01.07.2002 EURO a rămas singurul mijloc de plată legal, bancnotele naţionale fiind retrase din circulaţie.

Sistemul European al Băncilor Centrale este format din băncile centrale naţionale ale ţărilor membre ale Uniunii Europene şi Banca Central Europeană. Băncile centrale ale ţărilor membre care nu participă la zona Euro (Danemarca, Suedia, Marea Britanie şi noii membri ce au aderat în mai 2004) au un statut particular, care le permite să stabilească propria politică monetară, dar nu pot să participe nici la luarea deciziilor, nici la punerea în practică a politicii monetare a zonei Euro.Ansamblul constituit din băncile centrale naţionale din zona Euro şi BCE formează Eurosistemul. Obiectivul principal al acestuia este menţinerea stabilităţii preţurilor. Ca efect, misiunile sale constau în:

defirea şi punerea în practică a politicii monetare unice; emisiunea monetară se face în limitele stabilite de BCE;

băncile comerciale sunt supravegheate de băncile centrale naţionale sau alte autorităţi naţionale, nu de BCE;

dirijarea operaţiunilor de schimb; asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

Dintre avantajele oferite de introducerea monedei EURO putem menţiona: stabilitatea macroeconomică consolidată (unde inflaţia joasă se

cuplează cu dobânzile în scădere) eficienţa pieţei unice sporeşte prin dispariţia incertitudinilor cu privire

la schimbul monetar intraeuropean, reducerea costurilor de tranzacţie; eliminarea fluctuaţiilor de curs are efecte pozitive pe termen mediu şi

lung asupra dinamicii creşterii economice; politicile monetare naţionale necoordonate sunt înlocuite cu politica

monetară unică a BCE. Se produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă pentru consecinţele sale în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a capacităţii de luptă împotriva inflaţiei;

stabilirea preţurilor într-o singură monedă, la scara întregii Europe, conduce la arbitraje spaţiale mai directe, apoi, d. p. d. v. timp, va reduce substanţial incertitudinile care afectează deciziile cu privire la

investiţii. Prin monedă, piaţa unică poate deveni un spaţiu concurenţial veritabil, în cadrul căruia, în mod progresiv,va avea loc o nouă repartiţie a activităţilor economice, inclusiv la o concentrare a acestora;

ridicarea EURO la rangul de monedă vehiculară, monedă internaţională, deviză cheie care să concureze puternic dolarul american.

Acest ultim aspect relevă faptul că, pe plan internaţional, efectele Uniunii Economice şi Monetare sunt şi mai puternice şi constau în: utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale, ceea ce

va permite reducerea instabilităţii generate de fluctuaţiile cursurilor dolarului şi yenului;

prin dispariţia necesarului de rezerve naţionale în cadrul intracomunitar s-au realizat economii importante, estimate la aproximativ 200 mld USD;

coordonarea monetară internaţională, prin restrângerea dialogului la cadrul tripartit, ar putea înregistra progrese notabile.

În acelaşi timp, literatura de specialitate avertizează şi asupra unor dezavantaje:

- centralizarea puterii – EURO pare a fi un pretext pentru centralizarea prerogativelor la nivel comunitar, ceea ce va conduce la alterarea suveranităţii naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici (deja prerogativele politicii monetare sunt transferate către ECOFIN – politica valutară şi BCE – politica monetară propriu-zisă);

- reprezentarea SEBC la FMI – conform statutului FMI, calitatea de membru al fondului revine statelor naţionale, astfel încât autoritatea comunitară nu este reprezentată, nu are abilităţi decizionale la FMI, beneficiind de statutul de observator;

- ameninţarea deflaţionistă – respectarea planului de realizare în spaţiul EURO a unei inflaţii reduse ar putea conduce, dacă acest proces este scăpat de sub control, la un şoc deflaţionist puternic, cu efecte negative resimţite deplin pe piaţa muncii;

EURO şi monedele naţionale ale statelor din afara zonei EUROSistemul Monetar European (considerat a avea rol cheie în primele faze de aderare la UEM) a fost înlocuit cu un nou mecanism sl cursului de schimb ERM II (1998). Acest nou aranjament monetar statuează relaţia dintre Euro şi monedele naţionale ale statelor UE din afara spaţiului Euro, oferind însă libertatea acestor state de a adera în mod voluntar.Pentru ţările care nu au îndeplinit performanţele economice, ERM II îşi propune stabilirea unui curs de schimb cât mai sustenabil, ca precondiţie la stabilirea nivelului general al preţurilor, criteriu de bază în paleta criteriilor de convergenţă. D.p.d.v. tehnic sistemul funcţionează astfel:

- moneda naţională poate fluctua în limitele unei benzi de fluctuaţie faţă de paritatea centrală în raport cu Euro adoptată de Banca centrală;

- limita benzii poate varia de la o ţară la alta, în funcţie de progresele înregistrate în îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa valutară, motivate de îndepărtarea unui pericol iminent ca nivelul prestabilit să fie depăşit, sunt, în principiu nelimitate şi posibile ori de câte ori este nevoie. ERM II a fost destinat iniţial şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est candidate la Uniunea Europeană, însă Tratatul de la Amsterdam a limitat accesul doar la membri.De exemplu, la 01.01.1999 au aderat 2 state: Grecia şi Danemarca, care şi-au fixat banda de fluctuaţie la +/- 15%, respectiv +/- 2,25%, faţă de o paritate centrală de 353,1090 GRD/EUR, respectiv 7,46038 DKK/EUR. Grecia a intrat în zona Euro la 01,01,2001. Estonia, Lituania şi Slovenia s-au alăturat ERM II în iunie 2004 şi speră să adopte EURO la 01,01,2007.