UNIVERSITATEA CREŞTINA “DIMITRIE CANTEMIR” …FACULTATEA DE FINANTE, BANCI SI CONTABILITATE ......

UNIVERSITATEA CREŞTINA “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE FINANTE, BANCI SI CONTABILITATE

CONF. UNIV. DR. DUMITRAȘCU ROXANA ARABELA

ASIGURĂRI ȘI REASIGURĂRI - Manual de studiu individual -

2

CUPRINS

Introducere.......................................................................................................................... 5

Capitolul 1

Noţiuni generale privind asigurările

1.1. Introducere ........................................................................................................... ........ 7

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .......................................................... 7

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................... 8

1.3.1. Evoluţia asigurărilor în România ................................................................... 8

1.3.2. Conceptul de asigurare ................................................................................... 9

1.3.3. Funcţiile şi rolul asigurărilor .......................................................................... 11

1.4. Îndrumător pentru autoverificare.................................................................................. 12

Capitolul 2

Tipologia şi cadrul instituţional al asigurărilor

2.1. Introducere ................................................................................................... ................ 16

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare .......................................................... 16

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ..................................................................................... 17

2.3.1. Clasificarea asigurărilor …………………………………………................. 17

2.3.2. Societăţile de asigurare şi brokerii ………………………………................. 19

2.3.3. Cadrul de reglementare a asigurărilor ……………………………................ 19

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ……………………………………………………. 20

Capitolul 3

Elemente specifice asigurărilor

3.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 23

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................... 23

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................................... 24

3.3.1. Subiecţii şi obiectul asigurării ……………………………………………… 24

3.3.2. Riscul în asigurări şi interesul asigurat …………………………………….. 25

3.4. Îndrumător pentru autoverificare ……………………………………………………. 27

Capitolul 4

Dimensiuni financiare specifice asigurărilor

4.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 30


4.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................... ................ 31

4.3.1. Suma asigurată şi prima de asigurare ……………………………................. 31

4.3.2. Paguba, dauna, avaria şi despăgubirea de asigurare ………………............... 32

4.3.3. Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit ………………………................. 33

4.4. Îndrumător pentru autoverificare …………………………………………………….. 33

Capitolul 5

Principii de acoperire a pagubei

5.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 36



5.3.1. Principiul răspunderii proporţionale ………………………………............... 37

5.3.2. Principiul primului risc ……………………………………………………... 37

5.3.3. Principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză) ………………................ 38

5.3.4. Constatarea şi evaluarea pagubelor. Stabilirea despăgubirilor ……………. 38

3

5.4. Îndrumător pentru autoverificare …………………………………………................. 41

Capitolul 6

Caracteristici generale ale contractului de asigurare

6.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 45



6.3.1. Definire şi caracteristici ale contractului de asigurare ……………............... 46

6.3.2. Principiile care stau la baza încheierii şi derulării contractelor de

asigurare.........................................................................................................

47

6.3.3. Etape în încheierea contractului de asigurare ……………………................. 47

6.3.4. Încetarea contractului de asigurare ………………………………................. 48

6.3.5. Evenimente asigurate ...................................................................................... 49

6.4. Îndrumător pentru autoverificare ………………………………………….................. 50

Capitolul 7

Drepturile şi obligaţiile părţilor prevăzute în contractul de asigurare

7.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 54



7.3.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului ……………………………………….. 55

7.3.2. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului ……………………………………… 56

7.4. Îndrumător pentru autoverificare …………………………………………………….. 57

Capitolul 8

Noțiuni generale privind reasigurările

8.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 61



8.3.1. Consideraţii generale privind reasigurările …………………………………. 62

8.3.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative şi contractuale………… 63

8.4. Îndrumător pentru autoverificare ………...…………………………………………... 65

Capitolul 9

Reasigurările obligatorii

9.1. Introducere ........................................................................................................... ......... 68



9.3.1. Tipuri de reasigurări obligatorii proporţionale ……………………............... 69

9.3.2. Tipuri de reasigurări obligatorii neproporţionale ………………………….. 70

9.4. Îndrumător pentru autoverificare ………………………………………….................. 73

Capitolul 10

Stabilitatea financiară și solvabilitatea societăţii de asigurare

10.1. Introducere ......................................................................................................... ......... 76

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................... 76

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare .................................................................................... 77

10.3.1. Noţiunea de stabilitate financiară a societăţii de asigurare ………………... 77

10.3.2. Rezervele tehnice – factor de stabilitate și solvabilitate a societății de

asigurare …………………………………………………………………..

78

10.3.3. Marja de solvabilitate a societății de asigurare ……………………………. 80

10.4. Îndrumător pentru autoverificare................................................................................. 81

4

Capitolul 11

Eficiența economico-socială a asigurărilor

11.1. Introducere .................................................................................................................. 84



11.3.1. Noţiunea de eficienţă economico-socială a activităţii de asigurare ………. 85

11.3.2. Indicatorii utilizaţi pentru măsurarea eficienţei economico-sociale a

asigurărilor ………………………………………………………………..

86

11.3.3. Posibilităţi de creştere a eficienţei activităţii societăţilor de asigurări …………… 91

11.4. Îndrumător pentru autoverificare …………………………………………………… 92

Capitolul 12

Situaţii de risc la nivel de organizaţie

12.1. Introducere ......................................................................................................... ......... 96



12.3.1. Factorii de multiplicare a riscurilor organizaţionale..................................... 97

12.3.2. Semnificaţii şi implicaţii ale riscului la nivel de organizaţie ........................ 98

12.3.3. Evoluţia ciclică a situaţiilor de risc ............................................................... 99

12.3.4. Reacţii organizaţionale la situaţiile de risc ................................................... 101

12.4. Îndrumător pentru autoverificare................................................................................ 102

Capitolul 13

Managementul riscului în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor

13.1. Introducere .................................................................................................................. 105



13.3.1. Relaţia dintre risc şi asigurare …………………………………................. 106

13.3.2. Noţiunea de management de risc ………………………………................. 108

13.3.3. Implementarea sistemelor de management al riscurilor ……….................. 109

13.3.4. Metode de transfer al riscurilor prin asigurare …………………................ 110

13.3.5. Etica în asigurări ..............………………………………………................ 110

13.4. Îndrumător pentru autoverificare …………………………………………………... 111

Capitolul 14

Etapele managementului riscului în asigurări şi reasigurări

14.1. Introducere .......................................................................................................... ........ 114


14.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................... .............. 115

14.3.1. Identificarea riscurilor şi incertitudinilor din cadrul activităţii .................... 115

14.3.2. Evaluarea sau cuantificarea riscului ............................................................. 116

14.3.3. Controlul riscului .............................................................................. ............ 118

14.4. Îndrumător pentru autoverificare................................................................................. 119

Aplicatii .............................................................................................................................. 122

Model bilet de examen ...................................................................................................... 126

5

INTRODUCERE

Disciplina Asigurări şi reasigurări corespunde unui important domeniu teoretico-aplicativ

responsabil de investigarea condiţiilor necesare pentru asigurarea eficienţei maxime a funcţiei

responsabile de identificarea, controlul şi gestiunea riscurilor din variate domenii social-economice.

Această disciplină face parte din familia ştiinţelor ce studiază fenomenele şi procesele financiare,

abordându-le, totuşi, dintr-un unghi specific şi anume cel al modalităţilor de evaluare, prevenire şi

acoperire, pe baza unor resurse financiare constituite anticipat şi în moduri adecvate, a diferitelor

situaţii potenţial provocatoare de pierderi materiale şi/sau de altă natură. Din această perspectivă, unul

dintre obiectivele primordiale al asigurărilor şi reasigurărilor ca domeniu teoretic, dar şi ca practică

economică este determinarea şi analiza corectă a probabilităţilor şi posibilităţilor de apariţie a

situaţiilor de acest gen. Trebuie menţionat că, pe măsură ce creşte gradul de complextitate şi

sofisticare a sistemelor micro şi macroeconomice moderne, se amplifică şi expunerea lor faţă de

riscuri, crize şi diverse fluctuaţii atipice. Această creştere a sensibilităţii şi vulnerabilităţii în aria de

acţiune economică şi socială accentuează importanţa asigurărilor şi reasigurărilor. Domeniul

asigurărilor este strâns intercorelat cu cel investiţional, întrucât colectarea unor substanţiale fonduri

financiare în vederea protejării împotriva unor pericole prezumptive impune, prin respectarea

principiului raţionalităţii, utilizarea alternativă a acestor mijloace băneşti ca urmare a valorificării

judicioase a oportunităţilor beneficiare identificate pe pieţele financiare. De asemenea, asigurările

moderne sunt caracterizate printr-o reglementare juridică minuţioasă şi printr-o gamă extrem de largă

de produse şi servicii. Ultimele două aspecte transformă asigurările şi reasigurările într-un domeniu de

cunoaştere sistematică şi riguroasă, cu propriul arsenal noţional şi metodologic.

Obiectivele cursului

Cursul are ca obiectiv major să prezinte studenţilor principalele noţiuni teoretice şi instrumente

practice privind tipurile şi contractele de asigurări, funcţionarea pieţei de asigurări, supravegherea

domeniului de asigurări, estimarea şi gestiunea riscurilor asociate asigurărilor, managementul

companiilor de asigurări. Unul dintre obiectivele subordonate este informarea completă a studenţilor

privind modul de comunicare şi mecanismele de integrare a pieţei autohtone de asigurări în pieţele

internaţionale. În aceeaşi ordine de idei, se va urmări familiarizarea studenţilor cu principalele

reglementări naţionale şi internaţionale în materie de asigurări şi reasigurări. Însuşirea modelelor şi

tehnicilor de analiză şi gestiune specifice domeniului asigurărilor şi reasigurărilor constituie un alt

punct de maxim interes ţintit de curs. Cursul se va axa pe o expunere sistematică şi de factură

interdisciplinară a aspectelor conceptuale şi metodologice fundamentale care configurează domeniul

asigurărilor şi reasigurărilor moderne.

Competenţe specifice asumulate

Competenţe

profesionale

C4. Execuţia de operaţiuni şi tranzacţii financiare specifice entităţilor /

organizaţiilor private şi publice

Competenţe

transversale

CT2. Identificarea rolurilor şi responsabilităţilor într-o echipă plurispecializată şi

aplicarea de tehnici de relaţionare şi muncă eficientă în cadrul echipei

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii

de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul

convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi

participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor

predate. Activităţile tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului

fiecărei grupe:

6

1. Conceptul de asigurare (2 ore)

2. Legislatia in domeniul asigurarilor (2 ore)

3. Subiectii si obiectul asigurarii (2 ore)

4. Riscul in asigurari (2 ore)

5. Suma asigurata si prima de asigurare (2 ore)

6. Principiul raspunderii proportion ale (2 ore)

7. Principiul primului risc (2 ore)

8. Principiul raspunderii limitate (2 ore)

9. Contractul de asigurare: conditii de valabilitate / Testare (2 ore)

10. Elementele contractului de asigurare (2 ore)

11. Reasigurarile obligatorii proportionale (2 ore)

12. Reasigurarile obligatorii neproportionale (2 ore)

13. Indicatori de eficienta economico-sociala in asigurari / Testare (2 ore)

14. Etapele managementului de risc in asigurari (2 ore)

Structura cursului

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Notiuni generale privind asigurarile (2 ore) Unitatea de învăţare 2. Tipologia si cadrul institutional al activitatii de asigurare si

reasigurare (2 ore) Unitatea de învăţare 3. Elementele tehnice ale asigurarilor (2 ore) Unitatea de învăţare 4. Dimensiuni financiare specifice asigurarilor (2 ore) Unitatea de învăţare 5. Principii (sisteme) de acoperire a pagubei (2 ore)

Unitatea de învăţare 6. Caracteristici generale ale contractului de asigurare (2 ore) Unitatea de învăţare 7. Drepturi si obligatii cuprinse in contractul de asigurare (2 ore) Unitatea de învăţare 8. Notiuni generale privind reasigurarile (2 ore) Unitatea de învăţare 9. Reasigurarile obligatorii (2 ore) Unitatea de învăţare 10. Stabilitatea financiara a societatii de asigurare (2 ore) Unitatea de învăţare 11. Eficienta economico-sociala a asigurarilor (2 ore) Unitatea de învăţare 12. Situatii de risc la nivel de organizatie (2 ore) Unitatea de învăţare 13. Managementul riscului in domeniul asigurarilor si

reasigurarilor (2 ore) Unitatea de învăţare 14. Etapele managementului de risc in asigurari si reasigurari (2

ore)

Teste (T)

Desfăşurarea testelor se va derula conform calendarului disciplinei cu următoarele subiecte:

Contractul de asigurare: conditii de valabilitate (1 oră) si Indicatori de eficienta economico-sociala in

asigurari (1 oră).

Bibliografie obligatorie:

1. Armeanu, D. (2007). Asigurări de bunuri şi persoane. Editura Economică, Bucureşti

2. Dumitrașcu, R.A., Moscu R.G. (2013). Asigurări și reasigurări. Perspective teoretice.

Modele. Instrumente. Editura Universitară, București.

3. Dumitrașcu, R.A., Moscu R.G. (2013). Asigurări și reasigurări. Concepte. Metode. Tehnici.

Editura Universitară, București.

4. Negru T. (2008), Asigurările şi reasigurările în economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti.

5. Văcărel I., Bercea F. (2008), Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, Bucureşti.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte teoretice în extenso, teste grila şi

aplicaţii, ţinându-se cont de participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la teste ale studentului.

7

Unitatea de învăţare 1

Consideraţii generale asupra asigurărilor

Cuprins

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Evoluţia asigurărilor în România

1.3.2. Conceptul de asigurare

1.3.3. Funcţiile şi rolul asigurărilor

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Abordarea asigurărilor şi reasigurărilor face necesară luarea în

considerare a influenţelor pe care acestea le resimt, datoriră

caracteristicilor de risc proprii actorilor care intenţinează să se

protejeze împotriva lor şi caracteristicilor de risc inerente sistemului

economic şi social. Aceste influenţe se referă la obiectivul general şi

scopurile recunoscute ale asigurărilor şi reasigurărilor, precum şi la

responsabilităţile decizionale şi operaţionale care le sunt atribuite.


Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea obiectului asigurărilor și reasigurărilor;

– înțelegerea nevoii de asigurări și reasigurări;

– definirea conceptului de asigurări;

– explicarea funcțiilor și rolului asigurărilor în sistemele

economice și sociale moderne.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum asigurare și

reasigurare;

– studenţii vor putea să surprindă factorii care influenţează

activitatea de asigurări;

– studenţii vor însuşi responsabilităţile revenite asigurărilor și

reasigurărilor, precum și relațiile dintre acest sector și alte

domenii de activitate economico-socială.

8

Timpul alocat unităţii de învățare:

Pentru unitatea de învățare Noţiuni generale privind asigurările,

timpul alocat este de 2 ore.



Asigurările în România până în anul 1990

Forme rudimentare ale asigurărilor s-au manifestat în ţara noastră

încă din sec al XIV-lea prin intermediul breslelor din Transilvania, în

care fiecare membru era obligat să plătească o taxă de înscriere, iar

apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a

suporta cheltuielile de înmormântare ale unui membru şi pentru plata

de ajutoare văduvei şi copiilor celui decedat. Cu timpul s-au

organizat şi dezvoltat asociaţii pentru stingerea incendiilor care

funcţionau cu aportul şi în favoarea mai multor comune învecinate.

Este cazul Casei de Incendii, organizată la Braşov în anul 1744,

fiecare membru trebuind să plătească trimestrial o sumă de bani, pe

seama căreia puteau fi despăgubiţi cei care sufereau de pe urma unui

incendiu.

Prima organizaţie de asigurare propriu-zisă a fost întemeiată de

către Asociaţia Meseriaşilor din Braşov (1844), sub denumirea de

Institutul General de Pensii din Braşov. Acest institut avea caracter

specific de asigurări de viaţă.

Principalele momente care marcheză apariţia şi evoluţia

asigurărilor moderne în România sunt:

înfiinţarea în anul 1871 a societăţii de asigurare Dacia;

înfiinţarea în anul 1873 a societăţii de asigurare România;

fuzionarea în anul 1882, a celor două societăţi de asigurare sub

denumirea de Dacia – România;

înfiinţarea în anul 1882 a societăţii de asigurări Naţionala.

Până la primul război mondial, au luat fiinţă şi au funcţionat un

număr relativ mare de societăţi de asigurare, care au avut un caracter

sporadic, nereuşind să se consolideze şi să acorde despăgubiri sau

sume asigurate, care să ajute efectiv populaţia şi întreprinderile iar

riscurile cuprinse în asigurare erau relativ restrânse. S-au practicat, în

principal, trei categorii de asigurări: asigurări de viaţă, asigurări de

incendiu şi asigurări de transporturi fluviale şi maritime.

Între cele două războaie mondiale, activitatea în domeniul

asigurărilor s-a intensificat şi s-a diversificat, practicându-se toate

tipurile de asigurare, având loc o pătrundere a capitalului străin în

9

sectorul asigurărilor din România. În anul 1930 s-a înfiinţatOficiului

pentru supravegherea întreprinderilor private care încheiau asigurări

şi reasigurări în ţară şi care funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi

Comerţului (se remarcă intervenţia statului în acest domeniu).

Începutul celui de-al doilea război mondial a însemnat

restrângerea substanţială a activităţii de asigurare. În anul 1945

funcţionau numai 13 societăţi de asigurare româneşti şi 5

reprezentanţe străine, dintre care cea mai importantă era Adriatica din

Italia.

O etapă distinctă a asigurărilor o constituie perioada după 1948,

în care s-a instaurat monopolul statului în acest domeniu, prin

naţionalizarea din 1948 a tuturor societăţilor de asigurare, care au fost

trecute în proprietatea statului.

În anul 1952 s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS,

care îşi desfăşura activitatea sub conducerea Ministerului Finanţelor.

ADAS a deţinut monopolul în sectorul asigurărilor din ţara noastră

aproape patru decenii. Nici o altă societate de asigurări cu capital

românesc sau străin nu a mai existat în România în această perioadă.

Obiectul de activitate al ADAS consta în practicarea tuturor tipurilor

de asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă prin efectul legii

(obligatorii) şi pe baze contractuale (facultative).

Ca atare, se poate concluziona că perioada 1948-1990 nu a

cunoscut o dezvoltare şi diversificare a activităţii de asigurare,

întrucât mecanismul asigurărilor de stat nu a determinat o competiţie

care să stimuleze dezvoltarea acestei ramuri a economiei naţionale.

Asigurările în România după anul 1990

Începând cu 1 ianuarie 1991, ADAS şi-a încheiat activitatea.

Portofoliul de asigurări şi patrimoniul acestei instituţii au fost

preluate de primele trei societăţi de asigurare pe acţiuni nou

constituite: ASIROM, care practica asigurări obligatorii, facultative şi

reasigurări, ASTRA, care practica asigurări facultative şi reasigurări

şi CAROM, care a preluat activitatea privind constatarea daunelor,

stabilirea şi plata despăgubirilor în cazurile de daune produse în

România, când răspunderea revine unor asigurări la societăţile de

asigurare din străinătate şi în cazurile de daune produse în străinătate

asiguraţilor în România.

Apariţia Legii nr. 47/iulie 1991 a marcat desfiinţarea monopolului

de stat în domeniul asigurărilor.

În anul 1992 a luat fiinţă Banca de Export Import a României,

denumită Eximbank, specializată în asigurarea riscurilor financiare şi

politice.

La toate cele patru societăţi, capitalul social iniţial era integral

deţinut de statul român, ca acţionar unic.

Alături de societăţile cu capital de stat au început să funcţioneze o

serie de societăţi cu capital privat sau mixt, care îşi desfăşoară

activitatea în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.


Asigurarea constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate

de o gamă largă şi variată de riscuri. Asigurarea are la bază un acord

de voinţă (un contract de asigurare) încheiat între asigurător şi

10

asigurat (cele două părţi principale ale contractului de asigurare).

Asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-

a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea

daunelor (sau suma asigurată în cazul asigurărilor de persoane) în caz

de producere a acestor evenimente. În schimb asiguratul se obligă la

plata unei sume de bani numită primă de asigurare.

Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în

condiţii specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi

puse în evidenţă câteva aspecte:

asigurarea se constituie sub formă bănească;

fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul

fiecărei societăţi de asigurare, pe baza primelor de asigurare încasate

de la persoane fizice sau juridice interesate să înlăture pagubele pe

care ar urma să le suporte în urma producerii unor evenimente;

constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii

economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune

încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.

Din punct de vedere financiar, se poate aprecia că asigurarea se

constituie într-un „intermediar“ financiar între persoanele fizice

asigurate care plătesc eşalonat primele de asigurare şi persoanele

fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii: societatea de

asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă

asiguratului un produs necorporal specific, şi anume preluarea

răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile

convenite prin contractul de asigurare. Obligaţia pe care şi-o asumă

societatea comercială de asigurare faţă de asigurat este influenţată de

caracterul aleatoriu al fenomenelor asigurate.

Asigurarea ca formă de intermediere financiară rezidă în faptul

că, mai ales în asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă

asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare,ci şi instrumentele de

economisire şi de fructificare a resurselor băneşti. În spatele societăţii

de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoane fizice, care au

încheiat asigurări de viaţă în dublu scop: pentru a se proteja împotriva

unor posibile evenimente viitoare şi pentru a-şi fructifica economiile

încredinţate societăţii de asigurare.

Din puct de vedere juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie

să capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a

părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel,

contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie

izvoarele de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.

Trăsăturile caracteristice ale asigurărilor sunt următoarele:

existenţa şi acţiunea unor riscuri pe care asigurarea le ia sub

protecţia sa;

existenţa unei comunităţi de risc, formată din totalitatea

persoanelor fizice şi juridice care, ameninţate de existenţa unor

riscuri comune, acceptă să plătească sume de bani sub forma primelor

de asigurare, din care se vor acoperi pagubele produse de aceste

riscuri;

mutualitatea în suportarea pagubelor, care reprezintă un act de

solidaritate umană, potrivit căruia riscul este suportat şi acoperit în

11

comun de către toate persoanele cuprinse în asigurare;

formarea şi utilizarea fondului de asigurare sub formă

bănească;

evenimentul (producerea riscului) trebuie să fie întâmplător şi

realizarea lui să nu depindă de voinţa asiguratului, fie datorită

faptului că acest lucru este imposibil (de exemplu, calamităţile

naturale), fie că interesul asiguratului sau legea îl împiedică să îl

provoace (accidente, incendii, etc);

evenimentul să fie evaluabil, să se bazeze pe calcule statistico-

matematice, atât în privinţa frecvenţei lui, cât şi a proporţiilor

valorice ale fiecărui caz în parte.


Prin funcţiile sale, asigurarea îşi justifică rolul, direcţiile şi

modalităţile de acţiune, precum şi efectele scontate. Ca şi celelalte

componente ale sistemului financiar asigurările îndeplinesc anumite

funcţii, cum ar fi:

1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a

unei părţi din produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în

două cazuri: în procesul de formare a fondului de asigurare pe seama

primelor de asigurare; în procesul de dirijare a fondului de asigurare

către destinaţiile sale legale.

2. Funcţia de control ca funcţie complementară a asigurărilor,

urmăreşte modul cum se încasează primele de asigurare şi alte

venituri ale companiilor de asigurare; cum se efectuează: plăţile cu

titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a

riscurilor, cheltuielile administrative, determinarea corectă a

drepturilor asiguraţilor, administrarea corectă a fondului de asigurare.

3. Funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale

naturii şi de accidente (în cazul asigurărilor de bunuri şi răspundere

civilă) şi plata unor sume asigurate (în cazul asigurărilor de

persoane), atunci când în viaţa asiguraţilor intervin anumite

evenimente.

4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor se exercită pe două

căi principale, şi anume:

a)prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi

accidentelor (construirea de diguri de protecţie împotriva

inundaţiilor, lucrări de împăduriri, desecări, irigaţii, etc.);

b)prin stabilirea unor condiţii de asigurare care să oblige pe

asigurat la o conduită preventivă permanentă (participarea

asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă, obligaţia

asiguratului pe linia eliminării sau limitării pagubelor, etc.).

5. Funcţia financiară apare ca urmare a decalajului de timp între

momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor sau a

sumelor asigurate, decalaj important, îndeosebi în cazul asigurărilor

de viaţă, dar şi a celorlalte categorii de asigurări. Rolul social al asigurărilor

Asigurarea are ca scop, prin intermediul contribuţiilor vărsate de

către asiguraţi, să plătească indemnizaţia, acelora dintre ei care sunt

victimele evenimentelor nedorite. Deci, este o funcţie eminamente

socială.

12

Rolul economic al asigurărilor

În toate ţările, asigurările contribuie la crearea de produs intern

brut prin valoarea adăugată adusă de societăţile de asigurări.

Asigurările apar şi pe piaţa muncii cu un număr semnificativ de

locuri de muncă.

Asigurările participă la oferta de împrumut pe piaţa financiară

prin fructificarea rezervelor pe care le constituie sub forma investirii

lor în depozite bancare, bonuri de tezaur, acţiuni, obligaţiuni,

acordarea de împrumuturi asiguraţilor în contul sumelor asigurate la

asigurările de viaţă şi sub alte forme de plasament. Plasarea acestor

rezerve se face în funcţie de posibilităţile de fructificare, de

prevederile legale privind nivelul lichidităţilor ce trebuie asigurate şi

proporţiile investiţiilor în diverse tipuri de active.

Asigurările îndeplinesc şi un rol de intermediar între asiguraţii

care deţin resurse temporar disponibile prin plata primelor de

asigurare şi beneficiarii despăgubirilor sau a sumelor asigurate.

Atunci când se efectuează şi operaţii de reasigurare (cedări de prime

sau plăţi de indemnizaţii de asigurare în afara ţării), societăţile de

asigurări influenţează şi balanţa de plăţi a ţării. Asigurările oferă şi

garanţia investiţiilor prin faptul că orice proiect modern de investiţie,

de dezvoltare necesită participarea asigurărilor, fără garanţia cărora

antreprenorul şi, mai ales, bancherul nu şi-ar risca fondurile necesare

pentru proiectul respectiv.

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Evoluţia asigurărilor în România poate fi împărţită în două mari etape: asigurările în România până

în anul 1990 şi asigurările în România după anul 1990. Asigurarea are la bază un acord de voinţă (un

contract de asigurare) încheiat între asigurător şi asigurat (cele două părţi principale ale contractului de

asigurare). Asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-

se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (sau suma asigurată în cazul asigurărilor de

persoane) în caz de producere a acestor evenimente. În schimb asiguratul se obligă la plata unei sume

de bani numită primă de asigurare.

Asigurările pot fi apreciate din mai multe puncte de vedere şi anume:

din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea fondului de asigurare;

din punct de vedere financiar asigurarea este un intermediar financiar între persoanele fizice

asigurate care plătesc primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse

financiare suplimentare;

asigurarea ca ramură prestatoare de servicii;

din puct de vedere juridic, asigurarea trebuie să capete o formă juridică, sub forma unui contract

între părţile implicate.

În ţara noastră, există două mari categorii de fonduri de asigurare, şi anume:

fondurile de asigurare constituite în cadrul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă

(denumite asigurări comerciale);

13

fondurile de asigurări sociale.

Funcţiile asigurărilor ca şi a celorlalte componente ale sistemului financiar sunt: funcţia de

repartiţie; funcţia de control; funcţia de compensare a pagubelor pricinuite de calamităţi ale naturii şi

de accidente şi plata unor sume asigurate; funcţia de prevenire a producerii pagubelor; funcţia

financiară.

Asigurările îndeplinesc un dublu rol: social şi economic.

Concepte şi termeni de reţinut

asigurare;

fond de asigurare;

protecţia riscurilor.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Prezentaţi etapele principale ale evoluţiei asigurărilor în România.

2. Prezentați implicațiile asigurărilor din punct de vedere economic, financiar și juridic, precum

și caracteristicile acestora.

3. Care sunt funcțiile asigurărilor?

4. Ce caracteristici specifice au asigurările?

5. Explicaţi rolul asigurărilor.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru:

a) riscurile cuprinse în contractul de asigurare, obligându-se să acopere contravaloarea daunelor

sau suma asigurată, în caz de producere a acestor evenimente;

b) riscurile care nu sunt cuprinse în contractul de asigurare;

c) toate riscurile, indiferent dacă sunt sau nu cuprinse în contractul de asigurare;

d) un singur risc.

2. Funcţiile asigurărilor sunt următoarele:

a) funcţia de administrare, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor;

b) funcţia de repartiţie, funcţia de control;

c) funcţia de repartiţie, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor; funcţia de

prevenire a producerii pagubelor; funcţia financiară;

14

d) funcţia de administrare, funcţia de control, funcţia de compensare a pagubelor; funcţia de

prevenire a producerii pagubelor.

3. Asiguratul se obligă prin contractul de asigurare să plătească asigurătorului:

a) indemnizaţia de asigurare;

b) despăgubirea;

c) suma asigurată;

d) prima de asigurare.

4. Asigurătorul se obligă prin contractul de asigurare să plătească asiguratului, în cazul manifestării

riscului asigurat:

a) indemnizaţia de asigurare;

b) reasigurarea;

c) adaosul de primă;

d) prima de asigurare.

5. Din punct de vedere financiar asigurarea se constituie într-un:

a) „intermediar“ financiar între persoanele fizice asigurate și persoanele fizice neasigurate,

dar care doresc să încheie o asigurare în următoarele trei luni;

b) „intermediar“ financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de

asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare;

c) fond de asigurare sub formă bănească;

d) risc acoperit de societățile de asigurare și reasigurare.

Bibliografie obligatorie




15


Tipologia şi cadrul instituţional al asigurărilor

Cuprins

2.1. Introducere







2.1. Introducere

Conţinutul domeniului de asigurări şi reasigurări poate fi

abordat într-un mod riguros făcând referire la obiectul său, la

sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile operaţionale

încredinţate diferiţilor operatori de pe piaţă



– prezentarea tipologiei asigurărilor;

– cunoașterea operatorilor de pe piața asigurărilor;

– cunoașterea principalelor reglementări legislative în

domeniul asigurărilor.


– studenţii vor putea să identifice constrângerile financiare,

economice și juridice ce condiţionează activitatea de

asigurări și reasigurări;

– studenții vor cunoaște tipurile de asigurări și categoriile de

operatori de pe piața asigurărilor.

16


Pentru unitatea de învățare Tipologia şi cadrul instituţional al

asigurărilor, timpul alocat este de 2 ore.


2.3.1.Clasificarea asigurărilor

Cunoaşterea diferitelor forme de asigurare care se practică se

poate realiza pe baza unor criterii de clasificare reprezentative. În

literatura de specialitate, cei mai mulţi specialişti în materie utilizează

următoarele criterii:

1. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare

(sau după forma de realizare) sunt:asigurări obligatorii (prin efectul

legii) şi asigurări facultative.

Asigurarea obligatorie izvorăşte din interesul economic şi

social al întregii colectivităţi şi ea se introduce atunci când bunurile

unui număr mare de persoane fizice şi juridice sunt ameninţate de

anumite riscuri, astfel încât fiecare deţinător al bunului respectiv ar

avea de suportat pagube la producerea evenimentelor asigurate. În

cele mai multe ţări, ca şi în ţara noastră, forma de asigurare

obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube

produse din accidente de autovehicule şi asigurarea pentru locuinţe.

Asigurarea facultativă (sau contractuală) are la bază acordul de

voinţă dintre asigurător şi asigurat, concretizat în contractul de

asigurare, prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile părţilor,

precum şi toate celelalte elemente ale asigurării (riscuri, primă de

asigurare, sumă asigurată, etc.).

2. După obiectul asigurării, deosebim: asigurări de bunuri,

asigurări de persoane, asigurări de răspundere civilă şi asigurări de

riscuri financiare.

În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl constituie

anumite bunuri (o construcţie, autovehicule, animale, etc.) care sunt

expuse anumitor riscuri provocatoare de daune.

Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică, viaţa şi

integritatea sa, supuse ameninţării unor evenimente care pot provoca

boala, invaliditatea sau decesul. În cadrul acestor asigurări, asiguratul

sau beneficiarul asigurării are dreptul să primească indemnizaţia de

asigurare fără a exista vreo legătură cu prejudiciul suferit.

În cazul asigurării de răspundere civilă, numită şi asigurare de

responsabilitate, obiectul asigurării constă într-o valoare patrimonială

17

egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare

a unui prejudiciu cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde

potrivit legii.

Asigurările de riscuri financiare (de exemplu: asigurarea

pentru credite, asigurarea de pierdere a profitului etc.).

3. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare,

există:

Asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi,

nemijlocit, asiguratul şi asigurătorul între care intervine, după caz,

contractul sau poliţa de asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale

şi au o sferă largă de cuprindere, vizând toate ramurile.

Coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care

asiguratul încheie contractul de asigurare, pentru masa bunurilor

asigurate, cu mai multe societăţi de asigurări în acelaşi timp, dar în

cotă parte, riscurile vizate fiind greu de acoperit de către o singură

societate de asigurări.

Reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de

asigurare a asigurătorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de

creşterea valorii bunurilor aduse în asigurare de către asiguraţi şi de

cerinţa impusă asigurătorului de a face faţă unor riscuri grele. Prin

reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător (societate de

asigurări - reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile

preluate de la asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente.

4. După natura riscurilor, asigurările pot fi clasificate în:

asigurări pentru riscuri din calamităţi (inundaţii, cutremure, alunecări

de teren, trăsnet etc.);

- asigurări pentru riscuri cu caracter social-politic (război, greve,

etc.);

- asigurări pentru riscuri ce provin din natura mărfurilor (spargere,

mucegăire, alterare etc.).

5. După sfera de cuprindere teritorială, asigurările se împart în

asigurări interne şi asigurări externe.

Asigurările interne se caracterizează prin faptul că părţile

contractante (asigurat, asigurător, beneficiar şi contractant), obiectele

asigurate şi riscurile asigurate se află sau se produc pe teritoriul

aceluiaşi stat.

Asigurările externe se caracterizează prin aceea că fie părţile

contractante, fie obiectul asigurării, fie riscul asigurat se află pe

teritoriul altui stat. Caracteristic acestor asigurări este faptul că părţile

pot stabili şi plăti prima de asigurare în valută.

6. În anuarele statistice internaţionale, asigurările sunt

clasificate în: asigurări de viaţă şi asigurări de non-viaţă, sau

asigurări de pagube şi asigurări de persoane.

7. La noi în ţară, pe baza Legii nr. 403/2004 pentru modificarea

şi completarea Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi

supravegherea asigurărilor, clasificarea asigurărilor cuprinde două

categorii de asigurări: asigurări de viaţă şi asigurări generale

(asigurări de bunuri şi asigurări de răspundere civilă).

18

2.3.2. Societăţile de asigurare şi brokerii

Indiferent de forma de proprietate societăţile de asigurare, îşi

desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit.

Aceste societăţi sunt obligate să se încadreze în prevederile legale

referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi vărsat,

mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime

şi/sau de daune pe care trebuie să le constituie; modul de ţinere a

evidenţei activităţii desfăşurate; forma bilanţului şi a contului de

profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Societăţile în

cauză trebuie să respecte avizele şi normele instituţiilor de stat

însărcinate cu supravegherea asigurărilor.

Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau străină

ori societatea mutuală autorizată în condiţiile legii, care, pentru

clienţii săi, negociază sau încheie contracte de asigurare şi acordă alte

servicii în legătură cu protecţia împotriva riscurilor sau cu

regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un broker de asigurări cu

un client al său este o relaţie de parteneriat, brokerul reprezentând

interesele asiguratului în faţa societăţilor de asigurări.

Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de

asigurări pentru cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru

conceperea unui program special adaptat analizei de management al

riscului. Pentru un program de asigurare deja existent al unui

asigurător, brokerul poate verifica sau chiar negocia condiţiile

contractuale şi prima de asigurare pe care o plăteşte clientul său.

Un alt serviciu important pe care îl poate face un broker este

consultanţa sau chiar asistenţa în cazul dosarelor de daună pentru

clienţii săi. Veniturile unui broker sunt de obicei din comisionul

primit de la societatea de asigurări pentru asigurările pe care acesta le

cumpără în numele clienţilor săi. Pentru seviciile pe care le face un

broker este plătit de către societatea de asigurări sau de reasigurări

prin aplicarea unei cote procentuale asupra primei de asigurare sau de

reasigurare pe care o plăteşte clientul. Brokerii de asigurare prin

serviciile de consultanţă oferite au un rol foarte important în

reducerea cheltuielilor privind acoperirea riscului şi monitorizarea

unui program de asigurare, fiind astfel consideraţi experţi în

asigurări.

2.3.3.Cadrul de reglementare a asigurărilor în România

Activitatea de asigurare în România este reglementată de Legea

nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea

asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, prin adoptarea legii 32/2000 s-a urmărit

armonizarea legislaţiei româneşti cu cea comunitară, precum şi

crearea unui cadru pentru supravegherea solvabilităţii asigurătorilor

şi stabilirea unor standarde recunoscute pe plan internaţional.

Impunerea unor limite ridicate de capital va duce la fuzionări sau

chiar la lichidări de societăţi din domeniul asigurărilor, rămânând pe

piaţă doar acelea care pot să facă faţă noilor condiţii.

19



Cunoaşterea diferitelor forme de asigurare care se practică se poate realiza pe baza unor criterii

de clasificare reprezentative. Cele mai întâlnite criterii în literatura de specialitate sunt:

După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare sunt: asigurări obligatorii (prin

efectul legii) şi asigurări facultative.

După obiectul asigurării, deosebim: asigurări de bunuri, asigurări de persoane, asigurări de

răspundere civilă şi asigurări de riscuri financiare.

După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare: asigurarea directă, coasigurarea şi

reasigurarea.

După natura riscurilor, asigurările pot fi clasificate în: asigurări pentru riscuri din calamităţi,

asigurări pentru riscuri cu caracter social-politic, asigurări pentru riscuri ce provin din natura

mărfurilor.

După sfera de cuprindere teritorială, asigurările se împart în: asigurări interne şi asigurări

externe.

În anuarele statistice internaţionale, asigurările sunt clasificate în: asigurări de viaţă şi

asigurări de non-viaţă, sau asigurări de pagube şi asigurări de persoane.

În România, pe baza Legii nr. 403/2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000

privind societăţile deasigurare şi supravegherea asigurărilor, clasificarea asigurărilor cuprinde

două categorii de asigurări: asigurări de viaţă şi asigurări generale (asigurări de bunuri şi

asigurări de răspundere civilă).

Societăţile de asigurare, îşi desfăşoară activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit.

Aceste societăţi sunt obligate să se încadreze în prevederile legale. Societăţile în cauză trebuie să

respecte avizele şi normele instituţiilor de stat însărcinate cu supravegherea asigurărilor. Alături de

societăţile de asigurări pe piaţa românească acţionează brokerii şi agenţii de asigurări.


asigurare directă;

coasigurare;

reasigurare;

asigurări de viaţă:

asigurări generale;

societate de asigurare;

broker de asigurări.


1. Explicați următoarele noțiuni: asigurare directă, coasigurare și reasigurare.

2. Caracterizați principalii reprezentanți ai ofertei de asigurări: societățile de asigurări, brokerii

și agenții de asigurări.

20

3. Prezentaţi deosebirile dintre asigurările de viaţă şi asigurările de non-viaţă.

4. La ce se referă legislaţia care reglementează piaţa asigurărilor şi reasigurărilor în România?

5. Prezentaţi pe scurt principalele tipuri de asigurări (de bunuri, de persoane, de răspundere

civilă şi de riscuri financiare).


1. Coasigurarea se încheie între:

a) asigurat şi asigurător;

b) asigurat şi reasigurător;

c) asigurat şi mai mulţi asigurători;

d) între doi reasigurători.

2. Prin reasigurare asigurătorul cedează unui resigurător:

a) o parte din riscurile preluate de la asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente;

b) o parte din riscurile preluate de la asiguraţii săi;

c) primele de asigurare în proporţie de 50%;

d) contractele de asigurare care sunt încheiate în prima parte a anului.

3. În cazul asigurărilor de viaţă asigurătorul calculează rezervele matematice:

a) din care se plătesc primele de asiguarare;

b) din care se plătesc sumele asigurate;

c) din care se acoperă cheltuielile administrative de funcţionare;

d) din care se plătesc salariile personalului angajat.

4. Asigurătorii se preocupă să selecteze riscurile pe care le acoperă prin asigurare. Vor fi eliminate

de la asigurare:

a) riscurile din calamităţi (inundaţii, cutremure, alunecări de teren, trăsnet, etc);

b) riscurile cu producere certă;

c) riscurile cu posibilitate mare de producere;

d) riscurile cu un grad redus de producere.

5. Unul dintre serviciile importante pe care îl poate face un broker este de a oferi:

a) contracte de asigurare;

b) despăgubiri financiare;

c) doar informaţiile care fac oferta avantajoasă;

d) consultanţă sau chiar asistenţă în cazul dosarelor de daună pentru clienţii săi.

21




2. Văcărel I., Bercea F. (2008), Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, Bucureşti..

22


Elemente specifice asigurărilor

Cuprins

3.1. Introducere



3.3.1. Subiecţii şi obiectul asigurării

3.3.2. Riscul în asigurări şi interesul asigurat


3.1. Introducere

Elementele tehnice ale asigurărilor privesc aspectele şi condiţiile

intercorelate care definesc practicile corecte şi eficiente în acest

domeniu.



– înţelegerea părților implicate în contractul de asigurare;

– cunoașterea riscului care constituie obiectul asigurării și a

interesului asigurat.


– studenţii vor putea să facă distincție între subiecții asigurării

și obiectul asigurării;

– studenţii vor putea să definească corect noțiunea de risc și

interes asigurat.


Pentru unitatea de învățare Elemente specifice asigurărilor, timpul

alocat este de 2 ore.

23


3.3.1. Subiecţii şi obiectul asigurării

Subiecţii asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau

subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc raporturi

juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceşti subiecţi sunt:

asigurătorul este persoana juridică (societatea de asigurări)

care, în schimbul primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi

asumă răspunderea: de a acoperi pagubele suferite de bunurile

asigurate provocate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de

a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa

persoanei asigurate sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de

care asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane.

Asigurătorul este un reprezentant al ofertei de servicii financiare,

care comercializează asigurări obligatorii şi facultative.

asiguratul poate fi:

persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de

asigurare plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile

împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;

persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente

ce pot să apară în viaţa sa;

persoana fizică sau juridică care se asigură pentru

prejuduciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică,

cât şi persoană juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi

asigurate doar persoanele fizice.

contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care

poate încheia asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de

asigurat (ex.: un agent economic poate să încheie asigurarea pentru

salariaţii săi – transportaţi la şi de la locul de muncă). Contractantul

asigurării are obligaţia plăţii primelor de asigurare la scadenţele

stabilite.

În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc

numai în asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul

îndeplineşte, simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al

asigurării. La asigurările de răspundere civilă, beneficiarul asigurării

este terţa persoană care a suferit paguba.

beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul să

încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în

contractul de asigurare. Există situaţii în care beneficiarul poate fi

desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest lucru se face în

cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată

societăţii de asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul

este desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea,

pot exista mai mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei

asigurate sau cu drepturi diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.

24

Obiectul asigurării poate fi reprezentat de:

bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de

către asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită

unor calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor

asigurate;

persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul

că asigurătorul garantează persoanei fizice (ca asigurat) sau unei terţe

persoane (ca beneficiar în asigurare) plata sumei asigurate, la ivirea

evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;

răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de

despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă

persoană fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu

(vătămare corporală, deces, distrugere, deteriorare sau avarierea unor

bunuri).

3.3.2. Riscul în asigurări şi interesul asigurat

Riscul este o condiţie a asigurării. Dacă nu ar exista riscuri, nu ar

exista nici asigurări. De aceea, riscul reprezintă un element specific

asigurării, fiind obiectul oricărui contract de asigurare. Încercând o

definire a riscului, putem spune că „riscul este un pericol, o primejdie

la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care

societăţile de asigurări pot oferi protecţie“.

Asigurarea este o formă de protecţie a indivizilor împotriva

acţiunii calamităţilor naturii şi accidentelor, o metodă de a ţine sub

control aspectele financiare ale unei situaţii viitoare necunoscute.

Dacă o persoană cumpără o poliţă de asigurare, ea schimbă o situaţie

de risc cu o situaţie de certitudine, de siguranţă financiară oferită de

către societatea de asigurări.

Pe lângă faptul că asigurarea preia responsabilitatea privitoare la

acoperirea pierderilor suferite de către asiguraţi, ea poate influenţa

riscul, şi, în mod direct, probabilitatea de producere a unei daune.

Acest lucru este posibil prin următoarele două situaţii opuse:

pe de o parte, asigurătorii încurajează pe asiguraţi în prevenirea

apariţiei riscului asigurat prin recompensarea acelora care nu

înregistrează pierderi o anumită perioadă, sau ale căror pierderi au

valori mici;

pe de altă parte, asiguraţii sau beneficiarii asigurării pot să-şi

cauzeze în mod deliberat pagubele în scopul obţinerii resurselor

financiare de la asigurător (existenţa riscului moral pentru

asigurător).

Riscul moral sau subiectiv se manifestă atunci când contractarea

unei asigurări schimbă comportamentul asiguratului astfel încât

creşte mărimea pagubei sau probabilitatea ca paguba să se producă.

Pentru asigurător este dificil de demonstrat că asiguratul a manifestat

acest comportament. O cale de diminuare a riscului moral este aceea

de încheierea de contracte de asigurare cu franşiză, asiguraţii trebuind

să suporte şi ei o parte din pagubă. Însă, în caz de daună totală,

această cale nu mai este eficientă, întrucât asiguraţii preferă să

încaseze diferenţa dintre suma asigurată şi nivelul franşizei.

Există mai multe criterii de clasificare a riscurilor, cele mai

importante fiind:

25

1. După consecinţele posibile, riscurile pot fi: riscuri pure si

riscuri speculative.

2. După efectele pe care le produc, riscurile pot fi: riscuri

fundamentale si riscuri particulare.

3. Din punct de vedere al teoriei managementului de risc,

clasificarea se suprapune cu cea a consecinţelor posibile ale

riscurilor, cu deosebirea că ele poartă denumiri diferite, astfel:

riscuri statice

riscuri dinamice.

4. Din punct de vedere al asigurabilităţii, riscurile pot fi: riscuri

asigurabile si riscuri neasigurabile (excluse).

Omogenitatea şi selecţia riscurilor

Riscurile pe care le preia asigurătorul sub protecţia sa trebuie să

fie omogene, întrucât, în cazul în care apar mai multe riscuri, ale

căror caracteristici nu sunt asemănătoare, echilibrul rezultatelor sale

financiare poate fi afectat. Pentru fiecare obiect asigurat pentru

acelaşi risc sunt prevăzute tarife separate în funcţie de specificul lor.

Asigurătorul trebuie să-şi constituie atâtea sub-mutualităţi câte

consideră el necesare pentru a nu include decât riscuri ale căror

caracteristici sunt comparabile sau apropiate.

O altă sarcină a asigurătorului este de a proteja ansamblul

mutualităţii împotriva unei frecvenţe anormale a sinistrelor care apar

la o anumită categorie de asiguraţi, procedeu denumit selecţia

riscurilor. Diferenţele de frecvenţă în apariţia pagubelor pot fi

corectate prin impunerea unor măsuri de prevenire (cum este

obligaţia existenţei mijloacelor specifice de protecţie împotriva

furtului pentru anumite tipuri de magazine sau locuinţe) sau prin

intermediul tarifării (prin impunerea de prime mai mari

conducătorilor auto care au mai avut accidente sau care posedă

autovehicule foarte rapide sau prime mai ridicate pentru incendiu în

cazul produselor inflamabile, etc).

Selecţia riscurilor pentru a proteja echilibrul mutualităţii, impune

ca asigurătorii să studieze consecinţele sinistrelor, mai ales pe cele

mai dezastruoase şi să excludă anumite categorii de asiguraţi la care

frecvenţa de apariţie a pagubelor este deosebit de mare. De asemenea,

nevoia de selecţie a riscurilor impune asigurătorilor să refuze

acordarea de garanţii împotriva decesului persoanelor bolnave, a

căror speranţă de viaţă este redusă sau să nu acorde garanţii decât

după un examen medical şi prin plata unor prime mai ridicate pentru

cei a căror speranţă de viaţă este statistic inferioară mediei.

Activitatea de selecţie a riscurilor are anumite limite de care

asigurătorul trebuie să ţină seama, şi anume: dacă ar fi dusă prea

departe, s-ar ajunge la o rarefiere pronunţată a riscurilor asigurate,

adică la o insuficientă dispersare a acestora. Selecţia riscurilor are

rolul de a stabili prime de asigurare corespunzătoare riscurilor

preluate, care să fie accesibile potenţialilor asiguraţi.

În practică, nu este uşor de respectat regula dispersiei riscurilor şi,

de aceea, asigurătorii, pentru a se proteja împotriva consecinţelor

unui cumul de angajamente, au recurs la următoarele tehnici de

divizare a riscurilor:

Coasigurarea;

Fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri;

26

Reasigurarea.

Coasigurarea constă în împărţirea aceluiaşi risc între mai mulţi

asigurători. Asigurătorii, proporţional cu valoarea preluată, vor stabili

şi valoarea primelor de asigurare pe care le vor încasa de la asiguraţi

şi a daunelor pe care urmează să le suporte în caz de apariţie a

riscului asigurat.

Fracţionarea riscului în tranşe succesive de capitaluri presupune

plasarea obiectului asigurat în mai multe contracte de asigurare care

să-i permite asumarea angajamentelor proprii ale fiecărui asigurător

sau coasigurător.

Reasigurarea sau asigurarea asigurătorilor este operaţia prin

care o societate de asigurări, numită reasigurat, transferă o parte din

riscurile pe care le-a luat în sarcina sa unei alte societăţi de asigurare,

numită reasigurător. Reasigurarea permite fiecărui asigurător să

subscrie riscuri de valori foarte mari depăşind posibilităţile financiare

de care dispune.

Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă

favorabilă promovării raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în

asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-

economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act

educaţional, al forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în

mediul de referinţă.

În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din

raporturile persoanei cu privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl

deţine sau îl posedă.

Interesul reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului

asigurat sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca

urmare a sinistrului. Reiese că, interesul asiguratului trebuie să aibă

un caracter economic şi să fie evaluabil în bani.

În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu

evenimentele sau riscurile sub incidenţa cărora se află persoana.

Interesul asigurabil apare ca o opţiune pentru o măsură de prevedere

şi ca un mijloc de economisire pe termen lung.

În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la

patrimoniul celui responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de

sinistru, cu sumele datorate de asigurat terţului păgubit sau vătămat

pentru acoperirea prejudiciului de care este răspunzător.



Asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane fizice sau juridice, între care se nasc

raporturi juridice pe temeiuri legale sau contractuale. Aceştia sunt subiecţii asigurării: asigurătorul,

asiguratul, contractantul şi beneficiarul.Obiectul asigurării este reprezentat de: bunuri, persoane şi

răspunderea civilă.

27

Riscul este elementul cel mai important în asigurări. Dacă nu ar exista riscuri, nu ar exista nici

asigurări. De aceea, riscul reprezintă un element specific asigurării, fiind obiectul oricărui contract de

asigurare.

Există mai multe criterii de clasificare a riscurilor, cele mai importante fiind:

După consecinţele posibile, riscurile pot fi: riscuri pure; riscuri speculative.

După efectele pe care le produc, riscurile pot fi: riscuri fundamentale; riscuri particulare.

Din punct de vedere al teoriei managementului de risc: riscuri statice; riscuri dinamice

Din punct de vedere al asigurabilităţii, riscurile pot fi: riscuri asigurabile; riscuri neasigurabile.

Interesul în asigurare reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării raporturilor de

asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-un context social, tehnico-

economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul unui act educaţional, al forţei financiare a

persoanei fizice sau juridice în mediul de referinţă.


subiecţii asigurării;

obiectul asigurării;

risc;

interesul în asigurare.


1. Prezentați subiecții asigurărilor și obietul asigurărilor.

2. Caracterizați riscul ca element determinant al asigurărilor.

3. În ce constă obiectul asigurărilor ?

4. Care sunt tehnicile de divizare a riscurilor ?.

5. În ce constă activitatea de selecţie a riscurilor ?


1. Subiecţii asigurării sunt:

a) asigurătorul, asiguratul, brokerul şi asigurarea;

b) asigurătorul, asiguratul, contractantul şi beneficiarul;

c) beneficiarul şi contractantul;

d) persoana fizică, persoana juridică, societatea de asigurări şi brokerul.

28

2. Un agent economic poate să încheie asigurarea pentru salariaţii săi transportaţi la şi de la locul de

muncă. În acest caz:

a) agentul economic este beneficiarul asigurării, iar salariaţii sunt contractanţii asigurării;

b) agentul economic este beneficiarul asigurării;

c) agentul economic este contractantul asigurării, iar salariaţii sunt beneficiarii asigurării;

d) salariaţii vor plăti sumele de asigurare.

3. Beneficiarul asigurării este persoana care are dreptul:

a) să încaseze asigurarea sau despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare;

b) să plătească primele de asigurare, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare;

c) trebuie să suporte plata despăgubirilor;

d) să încaseze primele de asigurare.

4. Răspunderea civilă constituie obiect al asigurărilor dacă:

a) asiguratul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asigurătorul le-ar putea avea faţă

de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia i-a produs un prejudiciu;

b) asigurătorul cedează obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o

terţă persoană fizică sau juridică, căreia i-a produs un prejudiciu;

c) asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea

faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia i-a produs un prejudiciu;

d) asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care o terţă persoană fizică sau

juridică le-ar putea avea asigurat.

5. Riscul este un element principal în asigurări deoarece:

a) dacă nu ar exista riscul nu ar exista nici asigurările;

b) dacă nu ar exista riscul preţul pe piaţa asigurărilor (prima de asigurare) s-ar forma liber;

c) presupune clasificarea asigurărilor în facultative şi obligatorii;

d) existenţa lui determină renunţarea plăţii primelor de către asiguraţi.





29


DIMENSIUNI FINANCIARE SPECIFICE ASIGURĂRILOR

Cuprins

4.1. Introducere



4.3.1. Suma asigurată şi prima de asigurare

4.3.2. Paguba, dauna, avaria şi despăgubirea de asigurare.

4.3.3. Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit


4.1. Introducere

Tehnica asigurărilor derivă dintr-o minuţioasă reglementare

juridică şi, deci, dintr-o anumită specificitate contractuală, pe de o

parte, şi din existenţa unor mecanisme, uzanţe şi proceduri de operare

care consacră eficienţa economică, prudenţialitatea şi

responsabilitatea, pe de altă parte.

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare


– înțelegerea noțiunilor de sumă asigurată și primă de asigurare;

– cunoaşterea modului de apreciere a lichidităţii întreprinderii;

– explicarea conceptelor de pagubă, daună, avarie, despăgubire

de asigurare, perioadă de asigurare și teritoriu acoperit;

– prezentarea evenimentelor ce pot intra sub incidența

asigurărilor.


–studenţii vor putea să stabilească corelațiile necesare între

suma asigurată și prima de asigurare;

–studenţii vor putea să aprecieze corect paguba, dauna și

despăgubirea de asigurare;

–studenţii vor putea să aprecieze perioada de asigurare și să

delimiteze teritoriul acoperit de asigurare;

–studenții vor putea să definească noțiunea de eveniment

asigurat.

30


Pentru unitatea de învățare Dimensiuni financiare specifice



4.3.1. Suma asigurată şi prima de asigurare

Suma asigurată – reprezintă partea din valoarea de asigurare

(supusă riscului), pe care asigurătorul urmează să o plătească în cazul

producerii fenomenului (evenimentului) şi pentru care asigurătorul îşi

asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat, în condiţiile

în care s-a încheiat asigurarea.

Suma asigurată se stabileşte în mod diferit, după cum sunt

asigurările, obligatorii sau facultative. La asigurările obligatorii, suma

asigurată are un cuantum, de regulă fix, stabilit prin lege. La

asigurările facultative, ea se stabileste pe baza propunerii asiguratului

şi în limita prevederilor legale.

În cazul asigurărilor obligatorii de bunuri, suma asigurată se

stabileste pe baza normelor de asigurare. Norma de asigurare

reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect

asigurat. De exemplu, la clădiri, norma de asigurare poate fi stabilită

pe metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind fixat

diferenţiat pe mediu rural sau urban şi în funcţie de destinaţia

construcţiei asigurate. La culturile agricole, norma de asigurare se

poate stabili la hectar, în funcţie de felul culturilor.Totodată, la

asigurările de bunuri, suma asigurată, ca limită maximă a

despăgubirilor, se poate stabili pe baza valorii bunului, rezultată în

urma evaluării, în cazul în care există documente din care să reiasă

valoarea sa.

La asigurările de răspundere civilă şi de persoane, suma

asigurată se stabileşte de comun acord între cele două părţi

contractante, dar mai frecvent de către asigurător, conform

prevederilor legale. În anumite cazuri, se acceptă înscrierea în poliţa

de asigurare a unor valori declarate de asiguraţi, dar acestea trebuie

agreate de către asigurători.

Prima de asigurare

Ca element esenţial al contractului de asigurare, prima de

asigurare constituie principala obligaţie a asiguratului şi reprezintă

suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de la asigurat în

schimbul protecţiei pentru riscurile asumate. La stabilirea

31

cuantumului primei de asigurare se ţine cont de influenţa următorilor

factori:

- tipul şi natura riscurilor asigurate;

- numărul, mărimea, intensitatea şi gradul de dispersie al riscurilor;

durata asigurării şi teritoriul acoperit;

- suma asigurată, nivelul franşizei şi modalitatea de plată a primei (în

tranşă unică sau eşalonată în rate periodice);

- evaluarea posibilelor daune pe baza istoricului acestora, pe un

anumit număr de ani (de regulă 5, 10 ani);

- gradul de obiectivitate, respectiv de subiectivism al asigurătorului;

- conjunctura pieţei şi dimensiunea afacerii (pentru sume mari se pot

negocia reduceri);

- vârsta, sexul, starea de sănătate şi durata asigurării la asigurările de

persoane;

- gradul de întreţinere al bunului la asigurările de bunuri;

- limita răspunderii la asigurarea de răspundere civilă.

Prima de asigurare = suma asigurată × cota de primă

Prima brută = prima netă + adaosul de primă

Calculul primei nete ţine seama de natura riscului, privit ca

probabilitate şi intensitate. Probabilitatea se bazează pe calcule

statistice. Astfel, ţinând cont de legile statisticii, prima de asigurare

este cu atât mai bine determinată, cu cât a existat un număr mai mare

de cazuri pe baza cărora ea s-a determinat.

Pe o perioadă de timp determinată, de obicei un an, asigurătorul

îşi elaborează propriile tarife de prime. Dacă prima se plăteşte într-o

tranşă unică, asigurătorul poate să ofere o reducere. Există astfel,

prima unică, care se plăteşte o singură dată, şi prima periodică, care

se plăteşte la anumite intervale de timp, în funcţie de perioada de

asigurare. Pe parcursul derulării contractului de asigurare, mărimea

primei nu se recalculează şi deci nu se modifică.

4.3.2. Paguba, dauna, avaria şi despăgubirea de asigurare

Paguba sau dauna reprezintă pierderea evaluabilă în bani,

intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului

împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât

mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel,

paguba este:

totală – bunul a fost distrus în întregime;

parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.

Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care

asigurătorul o datorează asiguratului, în vederea acoperirii pagubei

produse de riscul asigurat.

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la

acordarea despăgubirii:

- principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este

stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma

asigurată faţă de valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma

asigurată este egală cu valoarea reală a bunului asigurat, atunci

despăgubirea este şi ea egală cu paguba suferită de bunul respectiv.

32

- principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care

riscul de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea

clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând

maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest

principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat

nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de

valoarea pagubei şi a sumei asigurate. Principiul primului risc este

mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii

proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai

mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.

- principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză) – se

caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă

paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din

pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franciză.

Aceasta poate fi: atinsă sau simplă si deductibilă sau absolută.

4.3.3. Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit

Perioada de asigurare, respectiv durata asigurării, reprezintă

intervalul de timp pentru care s-a stabilit prima de asigurare şi

depinde de natura asigurării. Durata asigurării este perioada de timp

în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurător şi

asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.

Totodată, perioada de asigurare înseamnă şi intervalul de timp în

decursul căruia asigurătorul suportă riscul asigurării. Se pot încheia

asigurări pe o durată determinată, respectiv nedeterminată, sau pe

timpul desfăşurării unei activităţi (de exemplu, pe timpul efectuării

unui transport de marfă).

Teritoriul acoperit prezintă în detaliu graniţele geografice în

afara cărora nu se aplică acoperirea. În funcţie de caracteristicile

obiectului asigurat, teritoriul acoperit poate fi restrâns sau extins. De

exemplu, o proprietate imobilă poate fi acoperită numai la adresa

specificată, iar mijloacele de transport pot fi acoperite doar în cadrul

razei lor de acţiune descrisă în poliţă. Dacă teritoriul acoperit de

asigurare cuprinde mai multe state, prevederile legale specifice

acestor state pot modifica acoperirea.



Suma asigurată reprezintă partea din valoarea de asigurare (supusă riscului), pe care asigurătorul

urmează să o plătească în cazul producerii fenomenului (evenimentului) şi pentru care asigurătorul îşi

asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat, în condiţiile în care s-a încheiat asigurarea.

33

Prima de asigurare, ca element esenţial al contractului de asigurare, constituie principala

obligaţie a asiguratului şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de la asigurat în

schimbul protecţiei pentru riscurile asumate.

Calculul primelor se efectuează pe baza datelor statistice şi a matematicii actuariale. Prima de

asigurare se determină prin aplicarea unei cote procentuale la valoarea asigurării, respectiv a sumei

asigurate, conform relaţiei:

Prima de asigurare = suma asigurată × cota de primă brută

Prima brută = prima netă + adaosul de primă

Calculul primei nete ţine seama de natura riscului, privit ca probabilitate şi intensitate.

Paguba sau dauna reprezintă pierderea evaluabilă în bani, intervenită la un bun asigurat, ca

urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Aceasta nu poate fi decât

mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. Astfel, paguba este: totală (bunul a fost

distrus în întregime) sau parţială (pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat).

Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului, în

vederea acoperirii pagubei produse de riscul asigurat.În practica curentă se utilizează trei principii

valabile la acordarea despăgubirii: principiul răspunderii proporţionale; principiul primului risc şi

principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză).

Perioada de asigurare reprezintă intervalul de timp pentru care s-a stabilit prima de asigurare şi

depinde de natura asigurării. Durata asigurării este perioada de timp în care rămân valabile raporturile

de asigurare între asigurător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.

Teritoriul acoperit prezintă în detaliu graniţele geografice în afara cărora nu se aplică acoperirea.

În funcţie de caracteristicile obiectului asigurat, teritoriul acoperit poate fi restrâns sau extins.


suma asigurată;

prima de asigurare;

paguba sau dauna;

principii de acordare a despăgubirilor;

franşiză;

eveniment asigurat.


1. Ce este suma asigurată? Ce este prima de asigurare?

2. Prezentați noțiunile de pabubă și despăgubire.

3. Caracterizați elementele necesare a fi prezente ca un eveniment să fie considerat asigurat.

4. Care este diferenţa dintre prima netă şi prima brută ?

5. Prezentaţi noţiunile de pagubă şi despăgubire.

34


1. La asigurările de bunuri suma asigurată nu poate depăşi:

a) prima de asigurare;

b) valoarea reală a bunului asigurat;

c) fondul de asigurare;

d) rezerva matematică.

2. Formula de calcul a valorii reale a unui bun este:

a) Vr = Vn + Uzura;

b) Vr = Vn : Uzura;

c) Vr = Vn – Uzura;

d) Vr = Vn × Uzura.

3. Asiguratul plăteşte asigurătorului:

a) discount-ul de primă;

b) adaosul de primă;

c) prima netă;

d) prima brută.

4. Paguba este parţială atunci când:

a) pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat;

b) pierderea este mai mare decât valoarea bunului asigurat;

c) pierderea este 10% din fondul de asigurări;

d) pierderea este cuprinsă între 5% şi 10% din valoarea de casare a bunului asigurat.

5. Discount-ul de primă constă în diminuarea primei cu o anumită sumă în funcţie de:

a) frecvenţa de plată a primei, mărimea primei;

b) riscul asigurat;

c) inexistenţa daunei în perioada anterioară;

d) fondul de asigurare.





35


Principii de acoperire a pagubei

Cuprins

5.1. Introducere



5.3.1. Principiul răspunderii proporţionale

5.3.2. Principiul primului risc

5.3.3. Principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză)

5.3.4. Constatarea şi evaluarea pagubelor. Stabilirea despăgubirilor


5.1. Introducere

În practica curentă se utilizează trei principii valabile la acordarea

despăgubirii: principiul răspunderii proporţionale; principiul primului

risc şi principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză).



– modul de calcul al despagubirii pe baza principiului

răspunderii proporţionale;

– modul de calcul al despagubirii pe baza principiului primului

risc;

– modul de calcul al despagubirii pe baza principiului

răspunderii limitate.


– studenţii vor putea să calculeze despagubirea;

– studentii vor putea calcula fransiza;

– studentii vor intelege care sunt conditiile generale pentru

stabilirea despagubirilor acordate.

36


Pentru unitatea de învățare principii de acoperire a pagubei, timpul



5.3.1. Principiul răspunderii proporţionale

Despăgubirea este stabilită în aceeaşi proporţie faţă de pagubă

în care se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului

asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu valoarea reală a

bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală cu paguba

suferită de bunul respectiv. Despăgubirea se calculează conform

formulei:

Vr

SaPD

în care:

D = despăgubirea;

P = paguba;

Sa = suma asigurată;

Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului

asigurat.

5.3.2. Principiul primului risc

Acest principiu se aplică mai des, la bunurile la care riscul de

producere a pagubei totale este mai redus (ex: la asigurarea

clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând

maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest

principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat

nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de

valoarea pagubei şi a sumei asigurate. Principiul primului risc este

mai avantajos pentru asigurat decât principiul răspunderii

proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai

mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.

Indiferent de raportul între suma asigurată şi valoarea reală,

despăgubirea este egală cu paguba: D = P, dar D ≤ Sa (despăgubirea

acoperă paguba fără a depăşi mărimea sumei asigurate). Producerea

riscului poate genera:

37

5.3.3. Principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză)

Acest principiu se caracterizează prin faptul că despăgubirea se

acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită.

Astfel, o parte din pagubă va cădea în răspunderea asiguratului,

numită franşiză. Aceasta poate fi:

a)Franşiză atinsă (FRa) sau simplă (nedeductibilă) care permite

eliberarea asigurătorului de pagube mărunte.

P > FRa, atunci paguba (P) este integral în sarcina

asigurătorului, D = P;

P ≤ FRa, atunci paguba (P) este integral în sarcina asiguratului,

D = 0.

b)Franşiză deductibilă (FRd) sau absolută care se scade, în toate

cazurile, din pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul

plăteşte numai partea din pagubă care depăşeşte franşiza. Acest tip

de franşiză permite cointeresarea asiguratului în prevenirea riscului

asigurat.

P ≤ FRd, atunci paguba (P) este integral în sarcina asiguratului,

D = 0.

P > FRd, atunci FRd o suportă asiguratul, iar diferenţa dintre

pagubă şi fraşiza deductibilă o suportă asigurătorul, D = P –

FRd.

5.3.4. Constatarea şi evaluarea pagubelor. Stabilirea

despăgubirilor

Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul

înregistrează o pagubă, se declanşează automat mecanismul

despăgubirii.

Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul

producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acesteia nu poate

depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunului în

momentul producerii evenimentului asigurat. Deci, condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească despăgubirea atunci când bunul face

obiectul unui singur contract de asigurare, respectiv, mai multor

contracte de asigurare, pentru acelaşi risc, sunt:

D ≤ Sa; D ≤ P; D ≤ Vr.

D = despăgubirea; Sa = suma asigurată; P = paguba;

Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului asigurat.

Despăgubirea se acordă numai în următoarele condiţii:

asiguratul dovedeşte legitimitatea sa de a încasa

indemnizaţia;

asiguratul declară dacă a mai încheiat asigurări cu alte

societăţi pentru acelaşi risc;

asiguratul a predat asigurătorului întreaga documentaţie

solicitată.

38

Inspectorul de daună desemnat de societatea de asigurare, are

următoarele obligaţii după producerea evenimentului asigurat:

de a determina cauzele producerii riscului asigurat;

de a verifica încadrarea oferită prin poliţă;

de a estima costul operaţiilor de despăgubire sau preţul de

înlocuire al bunului asigurat.

Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei

(totală sau parţială).

Prin pagubă totală se înţelege:

la clădiri – distrugerea clădirilor în asemenea grad încât

refacerea lor, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau

cheltuielile ar depăşi suma asigurată;

la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l,

kg, m, m2, m

3) – acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în

întregime sau a dispărut;

la celelalte bunuri – distrugerea bunurilor într-un asemenea

grad încât refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă

sau cheltuielile ar depăşi suma asigurată.

Prin pagubă parţială se înţelege:

la clădiri – distrugerea sau deprecierea parţială a lor, astfel

încât prin repararea acestora poate fi readusă la starea iniţială

dinaintea producerii evenimentului asigurat;

la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură

(l, kg, m, m2, m

3) – deprecierea unei părţi din cantitatea totală care a

rămas după producerea evenimentului asigurat şi care scade valoarea

bunurilor;

la celelalte bunuri – avarierea bunului astfel încât, prin

refacere sau reparare poate fi adus la starea iniţială.

În cazul pagubei parţiale, despăgubirea se plăteşte, de regulă

după sistemul acoperirii proporţionale.

Cuantumul pagubei reprezintă:

a) în caz de daună totală:

la clădiri – valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data

producerii evenimentului asigurat, din care se scade uzura la acea

dată şi valoarea resturilor care se pot întrebuinţa sau valorifica;


(l, kg, m, m2, m

3) – valoarea reală la data producerii evenimentului

asigurat;

la celelalte bunuri – valoarea reală la data producerii

evenimentului asigurat a bunului distrus, din care se scade valoarea,

la acea dată, a resturilor care se pot valorifica.

b) în caz de daună parţială:

la clădiri – costul reparaţiei din care se scade uzura şi

valoarea resturilor care se pot valorifica sau întrebuinţa, la data

producerii evenimentului asigurat;


(l, kg, m, m2, m

3) – valoarea pierderii din cantitate a aceleiaşi părţi

din cantitatea totală care diminuează valoarea totală;

la celelalte bunuri – costul reparaţiilor părţilor componente

sau a pieselor avariate sau costul de înlocuire a acestora, din care se

scade uzura corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot

valorifica.

În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă

39

despăgubiri şi pentru:

cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;

cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul

producerii evenimentului asigurat;

daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de

asigurare prin distrugerea sau avarierea lor, datorită măsurilor de

salvare luate de asigurat pentru limitarea sau împiedicarea

consecinţelor producerii riscurilor.

Din cuantumul pagubei se scad:

franşiza prevăzută în contractul de asigurare;

primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.

Există situaţii în care societatea de asigurare poate refuza plata

despăgubirilor şi anume:

dacă dauna a fost provocată în mod intenţionat de una dintre

următoarele părţi:

asiguratul sau beneficiarul;

persoane fizice majore care locuiesc împreună cu

asiguratul sau gospodăresc, împreună cu acesta, bunul

asigurat;

un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;

reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.

în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai sus

nu a luat măsurile necesare pentru evitarea riscului sau limitarea

acestuia, deşi putea să facă acest lucru;

dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă sau

dacă asiguratul a contribuit, în mod deliberat sau prin neglijenţă, la

producerea daunei.

pentru pagube produse prin întreruperea folosirii bunului sau

prin întreruperea producţiei ca urmare a producerii riscului cuprins în

contract;

pentru pagube produse prin operaţiuni militare în timp de

război, dacă prin contract nu s-a prevăzut astfel, etc.

În cazul asigurărilor de bunuri Legea nr. 136/1995 (art. 29)

prevede posibilitatea existenţei mai multor asigurări încheiate pentru

acelaşi bun.

În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de

asigurare, pentru aceleaşi riscuri, asigurătorul datorează numai o

parte a despăgubirii, şi anume acea parte care rezultă din repartizarea

proporţională a despăgubirii datorate de toţi asigurătorii. În felul

acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului să nu

depăşească valoarea pagubei.

Metoda 1 (etape)

a) calculul despăgubirii pentru fiecare contract în parte;

b) verificarea îndeplinirii condiţiilor generale privind mărimea

despăgubirii la nivelul tuturor contractelor de asigurare ;

Condiţia 1 este întotdeauna îndeplinită pentru că a fost

respectată pentru fiecare contract de asigurare ( Di ≤ Sai).

Condiţia 2 este posibil să nu fie îndeplinită, impunându-se

utilizarea unei ajustări care să asigure respectarea principiului

proporţionalităţii ( Di ≤ P; Di ≤ P – ΣFRdi).

40

Dacă este îndeplinită condiţia 2, atunci pe cale de consecinţă

este îndeplinită şi condiţia 3, deoarece paguba nu poate depăşi

valoarea bunului din momentul producerii evenimentului ( Di

≤ Vr).

c) aplicarea procedurii de ajustare pentru a fi îndeplinită condiţia 2

în cazul principiului acoperirii proporţionale şi principiului

primului risc se aplică următoarea formulă de calcul:

aT

i

S

P Di *

iD

D*i = despăgubirea ajustată aferentă fiecărui asigurător;

Di = despăgubirea aferentă fiecărui asigurător;

Pi = paguba aferentă fiecărui asigurător;

SaT = suma asigurată totală

în cazul principiului răspunderii limitate (franşiză

deductibilă) se aplică următoarea formulă de calcul:

aT

ii

S

n

1i

FRd -P

Di *i

D

Metoda 2 (etape)

a) stabilirea părţii din pagubă a cărei acoperire cade în sarcina

fiecărui asigurător;

b) stabilirea despăgubirii datorate de fiecare asigurător, în raport cu

sistemul de acoperire a pagubei practicat.



Principiile de acoperire a pagubei sunt: principiul raspunderii proportionale, principiul primului

risc, principiul răspunderii limitate (clauza cu franşiză).

Când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează

automat mecanismul despăgubirii.

Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat,

iar valoarea acesteia nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunului în

momentul producerii evenimentului asigurat. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

41

despăgubirea atunci când bunul face obiectul unui singur contract de asigurare, respectiv, mai multor

contracte de asigurare, pentru acelaşi risc, sunt: D ≤ Sa; D ≤ P; D ≤ Vr.

Inspectorul de daună desemnat de societatea de asigurare, are următoarele obligaţii după

producerea evenimentului asigurat: de a determina cauzele producerii riscului asigurat; de a verifica

încadrarea oferită prin poliţă; de a estima costul operaţiilor de despăgubire sau preţul de înlocuire al

bunului asigurat.

Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei (totală sau parţială). În cazul pagubei

parţiale, despăgubirea se plăteşte, de regulă după sistemul acoperirii proporţionale.

Din cuantumul pagubei se scad: franşiza prevăzută în contractul de asigurare; primele datorate

până la sfârşitul perioadei de asigurare.


principiul răspunderii proporţionale;

principiul primului risc;

principiul răspunderii limitate;

eveniment asigurat.


1. Ce presupune principiul răspunderii proporţionale ?

2. Ce presupune principiul primului risc ?

3. Ce presupune principiul răspunderii limitate ?

4. Care este diferenţa dintre franşiza deductibilă şi cea atinsă ?

5. Caracterizaţi elementele necesare a fi prezente ca un eveniment să fie considerat asigurat.

42


1. Conform principiului răspunderii proporţionale despăgubirea se calculează după formula:

a) Vr

SaPD ;

b) Vr

SaPD ;

c) Vr

SaPD ;

d) Sa

VrPD .

2. Dacă 1Vr

Sa, atunci bunul este:

a) subasigurat;

b) asigurat la valoarea lui reală;

c) reasigurat;

d) neasigurat.

3. Conform principiului primului risc, indiferent de raportul între suma asigurată şi valoarea reală,

despăgubirea:

a) este egală cu paguba;

b) este egală cu valoarea nominală;

c) este mai mare decât valoarea nominală;

d) este egală cu zero.

4. Dacă P > FRd, atunci diferenţa dintre pagubă şi fraşiza deductibilă o suportă:

a) asiguratul;

b) asigurătorul;

c) 50% asiguratul şi 50% asigurătorul;

d) beneficiarul.

5. Franşiza reprezintă:

a) partea din pagubă ce depăşeşte fondul de asigurare;

b) prima de asigurare plătită de asigurat;

c) partea din pagubă ce cade în răspunderea asiguratului;

d) suma plătită de alte persoane decât asiguratul sau asigurătorul.

43



2. Dumitrașcu, R.A., Moscu R.G. (2013). Asigurări și reasigurări. Perspective teoretice. Modele.

Instrumente. Editura Universitară, București.


44


Caracteristici generale ale contractului de asigurare

Cuprins

6.1. Introducere



6.3.1. Definire şi caracteristici ale contractului de asigurare

6.3.2. Principiile care stau la baza încheierii şi derulării contractelor de asigurare

6.3.3. Etape în încheierea contractului de asigurare

6.3.4. Încetarea contractului de asigurare

6.3.5. Evenimente asigurate


6.1. Introducere

Redactarea corectă a contractelor de asigurăre reprezintă aspectul

fundamental care determină eficacitatea şi performanţa întregului

proces de comunicare şi interacţiune derulat între asigurător şi

asigurat. Prin fixarea caracteristicilor contractului de asigurăre este

stabilit nu numai cadrul general al acestei relaţii, dar şi modalităţile

specifice de urmărire, prevenire şi protecţie împotriva riscului.

Analiza contractului constituie primul şi cel mai important pas în

asigurări.



– explicarea obiectului și conținutului contractului de asigurare;

– înțelegerea principiilor de fundamentare, încheiere și derulare a

contractelor de asigurare;

– prezentarea etapelor de redactare a contractului de asigurare;

– înţelegerea condițiilor care pot determina încetarea unui

contract de asigurare.


– studenţii vor putea să definească caracteristicile și condițiile

de validitate ale unui contract de asigurare;

– studenţii vor putea să interpreteze procedurilor de definire și

redactare a contractului de asigurare;

45

– studenţii vor însuşi mecanismele care susțin derularea

contractului de asigurare;

– studenţii vor putea să determine etapizarea procesului de

încheiere și funcționare a contractului de asigurare;

– studenții vor cunoaște factorii care pot atrage încetarea

contractului de asigurare.


Pentru unitatea de învățare Caracteristici generale ale contractului

de asigurare, timpul alocat este de 2 ore.


6.3.1. Definire si caracteristici ale contractului de asigurare

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel

contract prin care asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o

primă, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anumit risc, să

plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma

asigurată, în limitele şi la termenul convenit.

Contractul de asigurare are următoarele caracteristici juridice:

caracter consensual;

caracter sinalagmatic;

caracter aleatoriu;

caracter oneros;

caracter succesiv;

caracterul de adeziune.

Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de

asigurare, chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În

fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice, între care

faptul că, contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial

stabilite, pe întreg parcursul perioadei de realizare, stabilirea primei

anuale are în vedere întreaga durată a contractului de asigurare.

Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din

partea asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu

realitatea pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe

de altă parte din partea asigurătorului în legătură cu: clauzele impuse,

răspunderea asumată, modul de evaluare a pagubelor şi stabilirea

despăgubirii.

Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă

de asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document

poate fi, după caz: nominal, la ordin sau la purtător.

46

6.3.2.Principiile care stau la baza încheierii și derulării

contractelor de asigurare

Contractele de asigurare se bazează pe aplicarea unor principii

care, deși nu sunt menţionate în contract, trebuie cunoscute și

respectate de cele două părţi. Dintre acestea, menţionăm următoarele

principii:

Principiul despăgubirii, conform căruia contractele de asigurare

nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite de un asigurat,

întrucât se consideră că o persoană nu trebuie să profite din pagubele

asigurate. Corespunzător acestui principiu, asigurarea nu presupune

despăgubirea completă a asiguratului. Ca urmare, despăgubirea va fi

mai mică decât valoarea asigurată, datorită deducerii franșizei sau

impunerii altor limitări privind despăgubirea.

Principiul interesului asigurabil. O persoană are un interes

asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării ar

putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu. Deși pot

exista mai multe persoane cu interes asigurabil, doar persoanele

asigurate sunt despăgubite.

Principiul subrogaţiei. Operaţiunea juridică prin care toate

drepturile creditorului se transmit asupra celui care plătește și care

este terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor și debitor poartă numele

de subrogaţie (înlocuire). Conform acestui principiu „asigurătorul se

subrogă în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării,

contra celor răspunzători de producerea pagubei în limita

despăgubirii plătite“. Subrogarea se aplică numai la contractele de

indemnizare. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume

propriu, ca titular al dreptului asupra creanţei, respectiv acţiunea pe

care asiguratul ar fi intentat-o împotriva autorului pagubei.

Principiul bunei credinţe. La contractarea unei asigurări,

asiguratul poate cunoaște în detaliu condiţiile de asigurare, înainte de

a încheia asigurarea, în timp ce asigurătorul este dezavantajat,

neputând cunoaște și analiza toate aspectele materiale privind

riscurile la care este expus obiectul supus asigurării. Numai cel ce

solicită asigurarea este în măsură să cunoască toate datele relevante

despre risc. Asigurătorul poate să obţină doar un raport pe baza căruia

va face evaluarea riscului. Se consideră, astfel, că încrederea și

cinstea sunt fundamentale în asigurare.

6.3.3. Etape în încheierea contractului de asigurare

Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare este precedată

de câteva etape pe baza cărora se determină clauzele şi condiţiile

finale ale acestuia.

1. Întocmirea declaraţiei sau cererii de asigurare este o etapă în

care asiguratul îşi manifestă dorinţa de a încheia asigurarea şi de a

oferi informaţii necesare pentru evaluarea riscului. Prin acest

document, asigurătorul îl identifică pe asigurat, iar asiguratul îşi

manifestă voinţa de încheiere a contractului. Completarea cererii de

asigurare cuprinde informaţii referitoare la obiectul şi riscul asigurat.

La majoritatea formelor de asigurări de persoane, la unele

47

asigurări externe sau de bunuri, cererea de asigurare se redactează

separat şi anterior contractului de asigurare, fiind necesar un anumit

interval de timp pentru evaluarea riscului. La celelalte asigurări,

declaraţia se întocmeşte concomitent cu contractul de asigurare.

Cererea de asigurare, ca act unilateral de voinţă, nu produce

efecte juridice specifice asigurării decât după acceptarea de către

asigurător. Asumarea riscului de către asigurător se face o dată cu

semnarea contractului de asigurare.

2. Evaluarea nivelului de risc

Riscul prezintă pentru asigurător o importanţă deosebită deoarece

în funcţie de acest element se apreciază dacă se poate accepta

protecţia prin asigurare şi dimensiunea primei de asigurare aferente.

Această operaţiune poartă denumirea de subscriere (underwriting) şi

este specifică asigurării.

Evaluarea nivelului de risc are scopul de a stabili:

dacă riscurile ce există la asigurat şi care urmează să fie

acoperite de asigurător sunt în limitele acceptabile preluării de către

acesta din urmă;

coeficienţii de ajustare a tarifului de prime specific fiecărei

forme de asigurare în parte, în vederea calculării primei de asigurare;

eventualele măsuri obligatorii sau recomandări pentru asigurat

în legătură cu încheierea poliţei, în vederea evitării şi diminuării

riscurilor.

Inspecţia de risc se poate efectua şi pe parcursul perioadei de

asigurare, în scopul verificării evoluţiei în timp a nivelului de risc.

3. Momentul întocmirii contractului de asigurare este considerat

o dată cu plata primelor de asigurare şi emiterea documentului de

asigurare. Asigurarea este valabilă exclusiv pentru bunurile şi

riscurile specificate în poliţă. Contractul poate avea forma poliţei de

asigurare la asigurările de persoane şi la unele tipuri de asigurări de

bunuri sau a certificatului de asigurare la asigurările de bunuri sau de

răspundere civilă. În practică, denumirea de poliţă de asigurare este

generică şi, astfel, cel mai frecvent utilizată.

6.3.4. Încetarea contractului de asigurare

În mod obişnuit, contractul de asigurare cu durată determinată

încetează în momentul în care acesta a ajuns la termen, respectiv la

expirarea perioadei pentru care a fost încheiat.

În alte cazuri, contractul de asigurare încetează la producerea

evenimentului asigurat în situaţia asigurărilor de viaţă şi de accidente

a persoanelor. După plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului

faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu încetarea automată a

contractului.

Pentru asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, contractul

încetează dacă, prin realizarea riscului, bunul asigurat a fost distrus în

întregime. Dacă distrugerea este parţială, contractul continuă să-şi

producă efectele, de regulă, pentru o sumă asigurată redusă.

Denunţarea constă în încetarea contractului de asigurare în mod

unilateral, din cauze autorizate de către lege. Astfel, asigurătorul

poate denunţa contractul de asigurare în următoarele cazuri:

atunci când asiguratul nu a comunicat, în scris, modificările

48

intervenite în cursul derulării contractului faţă de datele luate în

considerare la încheierea asigurării, dacă modificarea intervenită

exclude menţinerea contractului;

atunci când se constată neîndeplinirea de către asigurat a

obligaţiei de întreţinere corespunzătoare a bunurilor sau când nu sunt

luate măsurile de prevenire impuse de lege şi care determină ca

probabilitatea realizării riscului să crească.

Rezilierea contractului de asigurare se produce, de exemplu,

atunci când evenimentul asigurat a avut loc înainte de începerea

răspunderii asigurătorului (de obicei, răspunderea asigurătorului

începe după 24 de ore de la încheierea contractului de asigurare) sau

dacă, după începerea răspunderii acestuia, producerea evenimentului

a devenit imposibilă şi asigurarea este lipsită de scopul său. Primele

plătite pentru perioada ulterioară se restituie.

Nulitatea contractului de asigurare poate rezulta din declaraţii

inexacte sau incomplete făcute de asigurat cu prilejul contractării

asigurării, ca urmare a încetării prevederilor cuprinse în condiţiile de

asigurare sau de lipsa de interes privind bunurile asigurate în

momentul contractării asigurării. Spre deosebire de denunţare şi

reziliere, nulitatea contractului de asigurare operează şi pentru trecut,

nu numai pentru viitor.

6.3.5. Evenimente asigurate

Asigurătorul este obligat la plata unei despăgubiri numai atunci

când are loc un anumit eveniment care este menţionat în poliţa de

asigurare ca fiind asigurat. Dacă evenimentul asigurat nu are loc,

asigurătorul nu va fi obligat să plătească.

Cazul asigurat reprezintă fenomenul (evenimentul) asigurat

care s-a produs deja, iar pentru înlăturarea consecinţelor lui s-a

încheiat asigurarea.

a)Obiectul sau activitatea acoperită sunt specificate într-o

anumită secţiune a contractului de asigurare. În anumite situaţii,

obiectele supuse acoperirii sunt inventariate amănunţit. Totuşi,

majoritatea contractelor nu menţionează fiecare articol supus

acoperirii, ci descriu într-o manieră generală elementele domeniului

acoperit.

b) Riscul acoperit

Conceptul „riscuri specificate“

Când un contract enumeră sau precizează pericolele pe care le

asigură, se consideră că utilizează „metoda riscurilor specificate“,

înlesnind asiguratului sarcina de a face dovada. Astfel, pentru a

obţine o despăgubire, asiguratul trebuie să dovedească că paguba este

rezultatul unui risc acoperit. Dacă asiguratul nu poate să ofere o astfel

de dovadă, asigurătorul nu este obligat în mod legal la plata

despăgubirii. În cele mai multe situaţii, cauza pagubei este evidentă.

Conceptul „toate riscurile“

Asigurarea „toate riscurile“ este concepută ca o acoperire

împotriva tuturor pericolelor, cu excepţia celor care sunt în mod

special excluse.

Conceptul „diferenţe între condiţii“

Acest concept se referă la contractele de asigurare care acoperă

49

doar acele pericole care nu sunt acoperite prin alt contract.

c)Consecinţele acoperite

Este necesar să se cunoască toate consecinţele avarierii unui

bun în urma producerii unui anumit risc. Acestea pot cuprinde:

reducerea valorii bunului, costuri suplimentare de înlocuire, pierderea

venitului, cheltuieli suplimentare de utilizare şi altele.

d) Amplasamentul acoperit Un eveniment, pe lângă un bun acoperit, un risc sau o

consecinţă asigurată, trebuie să implice de asemenea şi o amplasare

acoperită. Aceasta înseamnă că evenimentul trebuie să se producă în

aria geografică sau teritorială a acoperirii asigurate de contractul în

cauză.

e)Circumstanţele acoperite Un eveniment asigurat trebuie să se producă în circumstanţe

acoperite. Circumstanţele asociate pagubei sunt în mod normal

acoperite cu excepţia cazului în care contractul conţine prevederi

contrare. Sunt considerate circumstanţe neacoperite următoarele

situaţii:

suspendarea automată a acoperirii pe perioada ce implică un

risc crescut. De exemplu, la asigurarea auto casco, folosirea

autoturismului ca taxi sau ca vehicul de transport comercial. Aceasta

implică o utilizare intensivă, care măreşte probabilitatea de producere

a daunelor.

suspendarea acoperirii din iniţiativa asigurătorului, atunci

când se descoperă situaţia unei asigurări cu probabilitate mare de risc,

de către un reprezentant al asigurătorului (în general un inspector

specializat). Dacă este suspendată, acoperirea poate fi restabilită cu

acordul scris al asigurătorului, printr-un act adiţional.



Contractul de asigurare ca acel contract prin care asiguratul se obligă să plătească asigurătorului o

primă, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anumit risc, să plătească asiguratului sau

beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi la termenul convenit. Contractul de

asigurare are următoarele caracteristici juridice: caracter consensual, caracter sinalagmatic, caracter

aleatoriu, caracter oneros, caracter succesiv şi caracter de adeziune. Înscrisul constatator al asigurării

poartă denumiri diferite: poliţă de asigurare, contract de asigurare, contractare. Acest document poate

fi, după caz: nominal, la ordin sau la purtător.

Principiile care stau la baza încheierii și derulării contractelor de asigurare sunt: principiul

despăgubirii, principiul interesului asigurabil, principiul subrogaţiei şi principiul bunei credinţe.

Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare este precedată de câteva etape pe baza cărora se

determină clauzele şi condiţiile finale ale acestuia.

Întocmirea declaraţiei sau cererii de asigurare;

Evaluarea nivelului de risc;

50

Momentul întocmirii contractului de asigurare.

Fiind un contract sinalagmatic, contractul de asigurare presupune drepturi și obligaţii între părţi,

care pot fi delimitate în două perioade: până la apariţia evenimentului asigurat şi după producerea

riscului asigurat.

Încetarea contractului de asigurare are loc în momentul în care acesta a ajuns la termen, respectiv

la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat. În alte cazuri, contractul de asigurare încetează la

producerea evenimentului asigurat în situaţia asigurărilor de viaţă şi de accidente a persoanelor. După

plata sumei asigurate, obligaţiile asigurătorului faţă de asigurat se sting, ceea ce echivalează cu

încetarea automată a contractului. Există şi alte moduri de încetare a contractului de asigurare înaintea

expirării duratei sale, precum şi înaintea producerii riscului asigurat, şi anume: denunţarea, rezilierea şi

nulitatea contractului de asigurare.


contract de asigurare;

principiul bunei credinţe;

denunţarea contractului de asigurare;

nulitatea contractului de asigurare;

rezilierea contractului de asigurare.


1. Prezentați caracteristicile contractului de asigurare.

2. Prezentați principiile care stau la baza încheierii și derulării unui contract de asigurare.

3. Care sunt etapele în încheierea unui contract de asigurare?

4. Explicați termenii de denunțare, reziliere și nulitate ca modalități de încetare a unui contract

de asigurare.

5. Relatați condițiile necesare a fi luate în considerare ca un eveniment să fie considerat

asigurat.

51


1. Caracterul sinalagmatic al contractului de asigurare se referă la:

a) părţile menţionate în contract au obligaţii reciproce, interdependente una faţă de cealaltă;

b) părţile menţionate în contract nu au obligaţii una faţă de cealaltă;

c) contractul de asigurare are la bază simplul acord de voinţă al părţilor;

d) contractul de asigurare are la bază riscul.

2. Principiul interesului asigurabil constă în:

a) la contractarea unei asigurări, asiguratul poate cunoaște în detaliu condiţiile de asigurare;

b) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării

nu ar putea suporta o pierdere financiară;

c) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment neasigurat ar

putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu;

d) o persoană are un interes asigurabil, dacă în urma producerii unui eveniment supus asigurării

ar putea suporta o pierdere financiară sau orice alt prejudiciu.

3. Asumarea riscului de către asigurător se face odată cu:

a) evaluarea nivelului de risc;

b) producerea evenimentului asigurat;

c) semnarea contractului de asigurare;

d) anularea contractului de asigurare.

4. Modurile de încetare a contractului de asigurare înaintea expirării duratei sale, precum şi înaintea

producerii riscului asigurat sunt:.

a) denunţarea,renunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;

b) denunţarea, rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;

c) rezilierea şi nulitatea contractului de asigurare;

d) denunţarea şi nulitatea contractului de asigurare.

5. Momentul întocmirii contractului de asigurare este considerat o dată cu:


b) întocmirea cererii de asigurare;

c) plata primelor de asigurare;

d) emiterea documentului de asigurare.

52






53


Drepturile şi obligaţiile părţilor prevăzute în contractul de

asigurare

Cuprins

7.1. Introducere



7.3.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului

7.3.2. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului


7.1. Introducere

Contractul de asigurare este sinalagmatic presupunând drepturi şi

obligaţii între părţi, care pot fi delimitate în două perioade:

până la apariţia evenimentului asigurat;

după producerea riscului asigurat.

Asiguraţii prevăzuţi în contractul de asigurare deţin o serie de

drepturi şi obligaţii, care variază în funcţie de poliţă şi de calitatea

asiguratului.



– însușirea drepturilor ce decurg dintr-un contract de asigurare;

– însușirea obligațiilor ce decurg dintr-un contract de asigurare.


– studenții vor cunoaște principalele drepturi ce revin părților

semnatare ale unui contract asigurare;

– studenții vor cunoaște principalele obligații ce revin părților

semnatare ale unui contract asigurare.

54


Pentru unitatea de învățare Drepturile şi obligaţiile părţilor

prevăzute în contractul de asigurare, timpul alocat este de 2 ore.


7.3.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului

Drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariţia

evenimentului asigurat

Principalele drepturi ale asiguratului ce intervin până în

momentul producerii cazului asigurat sunt:

dreptul de execuţie a contractului – asiguratul este protejat prin

poliţă și îndreptăţit la plata despăgubirii conform condiţiilor poliţei;

dreptul de apărare în justiţie – dacă i se intentează un proces ca

urmare a unui incident, calificat ca eveniment asigurat, asiguratul este

îndreptăţit la o apărare legală de către asigurător;

dreptul la returnarea primelor – dacă poliţa de asigurare se

reziliază, asiguratul este îndreptăţit la o rambursare a primelor

aferente perioadei rămase;

dreptul de a modifica contractul – posibilitatea de a schimba

beneficiarul asigurării sau modul de plată a primelor de asigurare,

atunci când ele se plătesc în rate;

dreptul de a încheia asigurări suplimentare – majorarea

sumelor asigurate stabilite iniţial;

dreptul de răscumpărare – cum este cazul asigurărilor de viaţă,

în care asiguratul poate să ceară încetarea contractului prin plata

sumei de răscumpărare, care reprezintă, de obicei, 95% din rezerva de

primă constituită în momentul respectiv.

Principale obligaţii ale asiguratului ce sunt valabile până la

apariţia riscului asigurat constau în:

plata primei de asigurare. De regulă, persoana care încheie

contractul este una şi aceeaşi persoană cu asiguratul şi ea are

obligaţia plăţii primei de asigurare.;

obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării

circumstanţelor care agravează riscul;

obligaţia de întreţinere a bunului asigurat în bune condiţii,

conform dispoziţiilor legale în vigoare. Această obligaţie şi aceea de

a lua măsuri pentru prevenirea pagubelor este expres menţionată în

legislaţia în materia asigurărilor. În caz de neîndeplinire a acestei

obligaţii, asigurătorul poate denunţa asigurarea sau, la ivirea cazului

asigurat, are dreptul de a refuza plata despăgubirii dacă din acest

55

motiv nu a putut determina cauza producerii şi întinderea pagubei sau

de a reduce despăgubirea în cazul în care dauna a crescut.

Drepturile şi obligaţiile asiguratului după producerea riscului

asigurat

Principalul drept al asiguratului ce intervine după producerea

riscului asigurat este de a încasa indemnizaţia de asigurare.

Principalele obligaţii ale asiguratului ce intervin după

producerea riscului asigurat sunt următoare:

combaterea efectivă a evenimentelor pentru limitarea pagubei şi

salvarea bunurilor asigurate, păstrarea şi paza bunurilor rămase

pentru prevenirea degradărilor ulterioare;

avizarea asigurătorului în termenele prevăzute de condiţiile de

asigurare cu privire la producerea evenimentului asigurat;

participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei

rezultate;

furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat;

acordarea întregului sprijin pentru constatarea şi evaluarea

daunelor.

În concluzie, asiguraţii prevăzuţi în contractul de asigurare deţin o

serie de drepturi şi obligaţii, care variază în funcţie de poliţă şi de

calitatea asiguratului.

7.3.2. Drepturile şi obligaţiile asigurătorului

Drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariţia


Pe timpul executării contractului, asigurătorul are, în special,

drepturi, astfel că fiecărei obligaţii a asiguratului îi corespunde un

drept al asigurătorului, şi anume:

dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în

care acesta este întreţinut;

dreptul de a aplica sancţiuni legale atunci când asiguratul a

încălcat obligaţiile privind întreţinerea, folosirea şi paza bunurilor

asigurate.

Până la ivirea cazului asigurat, asigurătorul are şi unele obligaţii,

cum ar fi:

obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de

asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe cel original;

obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de

confirmare a asigurării, în cazul asigurării de răspundere a cărăuşului

faţă de pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate, precum şi

faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate.

Drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea


Principala obligaţie a asigurătorului constă în plata indemnizaţiei

acordată asiguratului. Pentru ca indemnizaţia să fie datorată, trebuie

stabilită situaţia de fapt din care să rezulte dreptul asiguratului de a

încasa indemnizaţia şi obligaţia corelativă a asigurătorului de a o

plăti.

Asigurătorul va proceda, pe de o parte, la constatarea producerii

56

evenimentului asigurat şi la evaluarea pagubelor, iar pe de altă parte,

la stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare.

Pentru determinarea obligaţiei sale de plată şi a mărimii

indemnizaţiei, asigurătorul va stabili cauzele daunelor şi

împrejurărilor în care acestea s-au produs. Pentru aceasta este necesar

să verifice:

dacă asigurarea era în vigoare la data producerii riscului;

dacă primele de asigurare au fost plătite şi perioada de timp

pentru care au fost achitate. Dacă prima de asigurare nu a fost plătită

pentru întreaga perioadă, asigurătorul va reţine din indemnizaţia

datorată primele de asigurare rămase de plătit;

dacă bunurile respective sunt cuprinse în asigurare;

dacă evenimentul producător de daune este datorat unui risc

împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

După stabilirea cauzelor şi împrejurărilor producerii pagubei,

asigurătorul va proceda la evaluarea pagubelor în funcţie de felul

asigurării şi de principiile de acoperire a daunei practicate de către

asigurător.

Dacă evenimentul asigurat a fost produs cu intenţie de către

asigurat sau de beneficiar, asigurătorul nu datorează indemnizaţie de

asigurare. Stabilirea producerii cu intenţie a evenimentului asigurat

este prevăzută expres în condiţiile de asigurare. De exemplu,

condiţiile de asigurare contra incendiului menţionează drept culpă în

producerea evenimentului folosirea focului deschis, inclusiv a unei

surse de lumină cu flacără deschisă în încăperi în care sunt depozitate

produse inflamabile sau, în cazul asigurării bunurilor pe timpul

transportului terestru, încărcarea în acelaşi mijloc de transport,

împreună cu bunurile asigurate, a unor materiale inflamabile, lichide

acide sau materiale toxice, dacă pagubele produse bunurilor au

provenit din cauza acestui mod de încărcare.

În practica asigurărilor, neglijenţa gravă produce efecte deosebite

pentru asigurat şi, din această cauză, fiecare caz în parte trebuie

analizat şi raportat la împrejurările concrete în care s-a produs.



Drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariţia evenimentului asigurat

dreptul de execuţie a contractului;

dreptul de apărare în justiţie;

dreptul la returnarea;

dreptul de a modifica contractul;

dreptul de a încheia asigurări suplimentare;

dreptul de răscumpărare

plata primei de asigurare;

57

obligaţia de a informa pe asigurător;

obligaţia de întreţinere a bunului asigurat în bune condiţii.

Drepturile şi obligaţiile asiguratului după producerea riscului asigurat

încasarea indemnizaţia de asigurare;

combaterea efectivă a evenimentelor;

avizarea asigurătorului în termenele prevăzute de asigurare;

participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate;

furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat;

acordarea întregului sprijin pentru constatarea şi evaluarea daunelor.

Drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariţia evenimentului asigurat

dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta este întreţinut;

dreptul de a aplica sancţiuni legale;

obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut

pe cel original;

obligaţia de a elibera la cererea asiguratului certificate de confirmare a asigurării.

Drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat

plata indemnizaţiei acordată asiguratului.

determinarea obligaţiei sale de plată şi a mărimii indemnizaţiei.


drepturi ale asiguratului;

obligaţii ale asiguratului;

drepturi ale asigurătorului;

obligaţii ale asigurătorului.


1. Care sunt drepturile şi obligaţiile asiguratului până la apariţia evenimentului asigurat ?

2. Care sunt drepturile şi obligaţiile asigurătorului până la apariţia riscului asigurat ?

3. Care sunt drepturile şi obligaţiile asiguratului ce intervin după producerea evenimentului

asigurat ?

4. Care sunt drepturile şi obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat ?

58


1. Dreptul de a modifica contractul, adică posibilitatea de a schimba beneficiarul asigurării sau

modul de plată a primelor de asigurare, ca drept al asiguratului pînă la momentul producerii

riscului asigurat este posibil când primele:

a) se plătesc anticipat;

b) se plătesc în tranşă unică;

c) se plătesc în rate;

d) nu se plătesc.

2. Obligaţia de a informa pe asigurător în privinţa modificării circumstanţelor care agravează riscul:

a) este obligaţie a asiguratului ce este valabilă până la apariţia riscului asigurat;

b) este obligaţie a asiguratului ce este valabilă după manifestarea riscului asigurat;

c) nu este o obligaţie a asiguratului;

d) nu prezintă importanţă pentru asigurător.

3. Principalul drept al asiguratului ce intervine după producerea riscului asigurat este de:

a) a plăti prima de asigurare;

b) a analiza evenimentul asigurat;

c) a anula contractul;

d) a încasa indemnizaţia de asigurare.

4. O obligaţie a asiguratului după producerea riscului asigurat este de:

a) combatere efectivă a evenimentelor pentru limitarea pagubei şi salvare a bunurilor asigurate,

păstrare şi pază a bunurilor rămase pentru prevenirea degradărilor ulterioare;

b) de a ascunde elementele necuprinse în contractul de asigurare ce au dus la producerea

riscului;

c) limitare a pagubelor;

d) plată a unei prime suplimentare de 50% din suma asigurata.

5. Unul dintre drepturile asigurătorului până la apariţia evenimentului asigurat este:

a) de a plăti indemnizaţia de asigurare;

b) de a verifica existenţa bunului asigurat şi a modului în care acesta este întreţinut;

c) de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a pierdut pe

cel original;

d) stabilirea şi plata indemnizaţiei de asigurare.

59






3. Văcărel I., Bercea F. (2008), Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, Bucureşti.

60


Noțiuni generale privind reasigurările

Introducere

8.1. Introducere



8.3.1. Considerații generale privind reasigurarea

8.3.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative și contractuale


8.1. Introducere

Reasigurărilor le revine importantul rol de mecanism stabilizator

şi factor de stimularor al funcţionalităţii a însăşi pieţei de asigurări.

Ideea de bază a reasigurărilor se referă la posibilitatea împărţirii unui

risc considerat prea mare între mai mulţi asigurători. Această preluare

parţială sau totală a riscului presupune şi o reîmpărţire

corespunzătoare a câştigurilor obţinute din încasarea primelor de

asigurări.



– cunoașterea conceptului de reasigurare;

– cunoaşterea caracteristicilor fundamentale ale reasigurărilor.


– studenţii vor putea să definească termenul de împărțire

(cesiune) a riscurilor în asigurări;

– studenţii vor putea să definească noțiunea de retrocedare

(retrocesiune);

– studenţii vor însuşi conceptul de capacitate de primire în

asigurări;

– studenţii vor putea să determine termenul de coasigurare.

61


Pentru unitatea de învățare Noțiuni generale privind

reasigurările, timpul alocat este de 2 ore.


8.3.1. Consideraţii principale privind reasigurarea

Se poate afirma că rolul reasigurării este de a proteja asigurătorii

direcți împotriva insolvabilității sau reducerii capacității lor

financiare. Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți:

componenta cedentă (reasigurat, asigurător direct) şi reasigurător,

prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia

o anumită parte a riscului (uneori întregul risc). Acest acord se

realizează în schimbul plății de către compania cedentă,

reasigurătorului, a primei de reasigurare, ce reprezintă o cotă din

prima inițială de asigurare.

Prin retrocedare sau retrocesiune, reasigurătorul, la rândul său,

poate reasigura o parte din reasigurările acceptate de el (retrocedentul

fiind compania cedentă, iar reasigurătorul fiind retrocesionarul).

Prin satisfacerea cerințelor asigurătorului, reasigurarea

îndeplineşte o serie de funcții, şi anume:

Face posibilă creşterea capacității asigurătorului de a accepta

mai multe riscuri decât în mod obişnuit.

Prin dispersarea pierderilor mari pe o perioadă mai îndelungată

(de obicei, câțiva ani), asigurătorul poate să obțină un anumit grad de

stabilitate a ratei pierderilor.

Face să crească flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile

şi tipurile de riscuri, precum şi volumul activității pe care acesta

poate să-l subscrie.

Oferă posibilitatea companiilor cedente să obțină servicii de la

companiile de reasigurări şi de la brokerii de reasigurări care au o

experiență la nivel mondial în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor.

Printre altele, serviciile obținute pot include: consultanță în

administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în modalitățile de

plată şi în domeniul pregătirii personalului.

Având în vedere importanța economică a reasigurărilor, sintetic,

acestea se reflectă prin:

creşterea capacității de asigurare;

omogenizarea riscurilor;

stabilizare financiară.

62

Creşterea capacității de primire în asigurare constituie

principalul motiv pentru care se recurge la reasigurare. Întrucât există

riscuri care datorită dimensiunii sau naturii lor, nu pot fi acoperite în

întregime de o singură companie de asigurări, aceste riscuri sunt

asigurate prin repartizarea riscurilor între companiile de asigurări.

Astfel, fiecare companie asigură atât cât îşi poate permite, iar restul

este asigurat de către celelalte companii. Acest procedeu este denumit

coasigurare.

Sunt situații în care companiile de asigurări acoperă inițial

întregul risc, după care cedează o parte din suma acceptată altor

companii de asigurări şi reasigurări, păstrând pe cont propriu numai

atât cât îşi pot permite să asigure. Dacă suma asigurată pentru unul

sau mai multe riscuri depăşeşte limita reținerii pe care şi-o poate

permite o companie de asigurări, este necesar ca acea companie să

recurgă la reasigurare.

Omogenizarea riscurilor reprezintă un alt motiv de utilizare a

reasigurării. Oscilațiile mari ale rezultatelor obținute de o companie

de asigurări pot afecta imaginea acesteia în lumea afacerilor şi pot

genera îngrijorare în rândurile acționarilor. Rezultatele fluctuează

datorită acumulării într-o anumită perioadă de timp a unor pagube

mari sau ca urmare a producerii neaşteptate a unor pagube de

dimensiuni catastrofale.

Reasigurarea atenuează această fluctuație prin nivelarea

rezultatelor obținute de compania de asigurări pe o anumită perioadă

de timp.

Stabilizarea financiară este dată de gradul de solvabilitatere

prezentat de raportul dintre capital plus rezerve şi încasările din

prime.

8.3.2. Caracteristici de bază ale reasigurărilor facultative şi

contractuale

Reasigurarea facultativă

Reprezintă de fapt prima metodă de reasigurare aplicată.

Actualmente se foloseşte pentru anumite categorii de riscuri

individuale, ca: incendiu, accidente şi unele riscuri maritime. Ea

constituie baza pe care s-a alcătuit şi s-a dezvoltat reasigurarea

contractuală.

Conform dicționarelor, reasigurarea facultativă este opțională,

ceea ce implică posibilitatea unei alegeri libere de a acționa. Astfel,

compania cedentă şi viitorul reasigurător sunt liberi să cedeze şi,

respectiv, să accepte sau să respingă oferta. Se creează astfel

posibilitatea de a decide absolut liber încheierea tranzacției.

Reasigurarea facultativă aplică principiul dublei selecții, şi

anume, pe de o parte, selecția pentru compania cedentă, care decide

dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecția

pentru reasigurător, care îşi rezervă dreptul de a accepta sau de a

refuza ce i se propune.

În general, reasigurarea facultativă se foloseşte în următoarele

circumstanțe:

atunci când riscul cedat în reasigurare este în afara riscurilori

ncluse într-un contract, deoarece riscul asigurat nu se află în limitele

63

geografice sau nu este inclus în clasa de riscuri (risc exclus sau risc

special);

riscul este de o asemenea manieră, încât compania cedentă nu

vrea să-l cedeze prin contract datorită efectului său potențial

destabilizator;

pentru a reduce expunerea în domenii în care, datorită

acumulării riscurilor, compania cedentă este deja prea mult implicată;

atunci când reasigurătorul îşi poate exercita dreptul de

subscriere la mai multe riscuri individuale, beneficiind de dreptul de

aaccepta sau respinge orice risc oferit.

Reasigurarea facultativă prezintă unele dezavantaje care au dus la

înlocuirea treptată a acesteia cu reasigurarea contractuală. Printre cele

mai semnificative, menționăm:

cheltuieli administrative mari, care necesită un număr mare de

personal şi implică, deci, costuri relativ ridicate de încheiere şi

derulare a tranzacției pentru ambii parteneri; de asemenea, costurile

tranzacției sunt ridicate şi datorită informațiilor detaliate ce trebuie

puse la dispoziția reasigurătorului de către compania cedentă; acestea

sunt studiate şi analizate de reasigurător pentru fiecare risc, atât la

începutul reasigurării, cât şi la fiecare reînnoire;

comisionul de reasigurare are un nivel procentual mai mic decât

în cazul reasigurării contractuale, datorită cheltuielilor suplimentare

pe care aceasta este nevoită să le suporte;

apar întârzieri în plasarea reasigurării facultative, întrucât

fiecare caz trebuie analizat şi negociat separat cu viitorul reasigurător;

de cele mai multe ori, compania cedentă contractează mai mulți

reasigurători, fiecare putând prelua o parte din întregul risc;

în unele situații, compania cedentă, având calitatea de asigurător

direct, nu poate accepta imediat (sau poate refuza) solicitarea

asiguratului pentru un anumit risc sau un grup de riscuri ce depăşesc

propria capacitate de absorbție.

Reasigurătorul plăteşte un comision companiei cedente pentru

compensarea cheltuielilor suportate de aceasta la încheierea asigurării

şi contribuie la cheltuielile de management ale asigurătorului.

Reasigurarea contractuală

Această metodă, frecvent utilizată în asigurările internaționale,

este mult mai comodă, deoarece cheltuielile de administrare şi

cantitatea de muncă sunt mult mai mici şi se pretează la toate

categoriile de afaceri.

Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează

separat fiecare risc individual şi nu are dreptul să refuze sau să

evalueze un singur risc, chiar dacă el nu este inclus în contract.

Astfel, el este obligat să accepte, atât riscurile „bune“, cât şi pe cele

„rele“. Odată ce contractul a fost încheiat, asigurătorul direct (sau

reasigurătorul, în cazul unui contract de retrocesiune) poate obține

automat reasigurarea pentru riscurile acceptate, conform termenelor

acordului.

În principiu, compania cedentă este obligată să acorde prioritate

contractului reasigurătorului şi numai dacă protecția cerută depăşeşte

limitele contractului poate căuta plasarea surplusului în altă parte,

contractul rămânând în vigoare. Pe de altă parte, reasigurătorul este

obligat să accepte preluarea riscurilor în reasigurare, conform

64

acordului. Inițial, metoda contractuală impunea ca reasigurătorii să

fie informați detaliat de către compania cedentă asupra unor aspecte,

ca: părțile din risc cedate, sumele reasigurate, reținerea proprie, rata

primei etc. deoarece toate acestea implicau un volum sporit de muncă

Administrativă, respectiv costuri suplimentare, s-a renunțat la

această practică. Aşadar, reasigurătorii trebuie să se bazeze pe

încredere, principiul „bunei credințe“ găsindu-şi aici o concretizare

majoră. Contractele de reasigurare se înnoiesc automat şi, de aceea,

operarea lor este mai usoară şi mai ieftină, numărul operațiunilor

administrative fiind mai mic.

Metoda contractuală îl avantajează atât pe reasigurător, cât şi pe

reasigurat. Astfel, reasigurătorul are siguranța obținerii unui volum

substanțial de afaceri de la compania cedentă, indiferent de forma

aleasă (proporțională sau neproporțională). La rândul său,

asigurătorul direct poate oferi, în reasigurare, riscuri grupate în

pachete, în forma şi în termenii contractuali cei mai potriviți

interesului său.

Dezavantajul reasigurătorului este că acesta îşi pierde dreptul de

a-şi alege riscurile pentru reasigurare (drept pe care îl are la

reasigurarea facultativă), fiind obligat să accepte global toate riscurile

pe care doreşte să le cedeze compania de asigurări directe.



Reasigurarea constituie protecția oferită asigurătorului în situația apariției întâmplătoare a unei

pierderi foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment a căror valoare este foarte

mare în raport cu veniturile obținute din primele de asigurare percepute, sau din fondurile de rezervă.

În urma apariției unor asemenea daune, pentru prevenirea plății unor despăgubiri foarte mari, care pot

duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din

risc sau, uneori, întregul risc. Rolul reasigurării este de a proteja asigurătorii direcți împotriva

insolvabilității sau reducerii capacității lor financiare.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți: componenta cedentă (reasigurat,

asigurător direct) şi reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia

o anumită parte a riscului (uneori întregul risc). Acest acord se realizează în schimbul plății de către

compania cedentă, reasigurătorului, a primei de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima inițială de

asigurare.

Importanța economică a reasigurărilor constă în creşterea capacității de asigurare, omogenizarea

riscurilor și stabilizare financiară pentru societatea reasigurată.

Reasigurarea facultativă prima metodă de reasigurare aplicată. În prezent se foloseşte pentru

anumite categorii de riscuri individuale, ca: incendiu, accidente şi unele riscuri maritime. Ea constituie

baza pe care s-a alcătuit şi s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.

Reasigurarea contractuală este frecvent utilizată în asigurările internaționale fiind mult mai

comodă, deoarece cheltuielile de administrare şi cantitatea de muncă sunt mult mai mici şi se pretează

la toate categoriile de afaceri.

65


reasigurare și reasigurător ;

retrocedare și retrocedent;

capacitate de primire în asigurări;

omogenizarea riscului;

stabilizare financiară;

reasigurare facultativă;

reasigurare contractuală;

reasigurare proporțională;

reasigurare neproporțională.


1. Care sunt principalele elemente conceptuale ce caracterizează reasigurările?

2. Faceți o comparație între schema privind asigurările și schema privind reeasigurările.

Comentați.

3. Care sunt principalele caracteristici ale reasigurărilor facultative?

4. Prezentați funcțiile îndeplinite de reasigurare.

5. Caracterizaţi reasigurările facultative.


1. Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți: componenta cedentă (reasigurat,

asigurător direct) şi reasigurător,:

a) reasigurat și asigurător direct;

b) asigurat și asigurător;

c) reasigurat și reasigurător;

d) reasigurat de ordin 1 și reasigurat de ordin 2.

2. Funcţiile îndeplinite de reasigurări sunt:

a) creşterea capacităţii de primire în asigurare şi menţinerea stabilităţii financiare;

66

b) scăderea capacităţii de primire în asigurare şi destabilizarea financiară pentru firmele care

apelează la reasigurare;

c) protecţia împotriva manifestării catastrofelor, oferirea de servicii de consiliere şi consultanţă,

facilitatea retragerii dintr-un domeniu de asigurare sau dintr-o anumită zonă geografică,

concentrarea unor profituri uriaşe la nivelul societăţilor de reasigurare;

d) protecţia împotriva manifestării catastrofelor, oferirea de servicii de consiliere şi consultanţă,

facilitatea retragerii dintr-un domeniu de asigurare sau dintr-o anumită zonă geografică.

3. Reasigurarea este de două tipuri:

a) facultativă şi opţională;

b) facultativă şi contractuală;

c) corelată şi necorelată;

d) corelată direct şi corelată opţional.

4. Reasigurarea facultativă aplică principiul:

a) dublei selecţii;

b) dublei răspunderi;

c) selecției limitate;

d) selecției unice;

Acest principiu prevede, pe de o parte, selecţia pentru compania cedentă, care decide dacă reasigură

sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia pentru reasigurător, care îşi rezervă dreptul de a

accepta sau de a refuza ce i se propune.

5. Comisionul de reasigurare are un nivel procentual mai mic în cazul reasigurării contractuale sau în

cazul reasigurării facultative?

a) în cazul reasigurării contractuale;

b) în cazul reasigurării facultative;

c) comisionul este de 3 % în ambele cazuri;

d) comisionul este de 0,5 % în ambele cazuri.




Instrumente. Editura Universitară, București

67


Reasigurările obligatorii

Introducere

9.1. Introducere



9.3.1. Tipuri de reasigurări obligatorii proporționale

9.3.2. Tipuri de reasigurări obligatorii neproporționale


9.1. Introducere

La nivelul companiilor de asigurări, reasigurările reprezintă o

modalitate eficientă de gestiune a riscurilor de faliment, cauzate de

nevoia de a plăti despăgubiri prea mari.



– explicarea mecanismului reasigurărilor obligatorii

proporționale;

– prezentarea mecanismului reasigurărilor obligatorii

neproporționale.


– studenţii vor putea să determine termenul de coasigurare;

– studenții vor însuși prevederile standard specifice

principalelor tipuri de reasigurări.


Pentru unitatea de învățare Reasigurările obligatorii, timpul


68


9.3.1. Tipuri de reasigurări obligatorii proporționale

Reasigurarea obligatorie proporțională este un contract încheiat

între un asigurător şi un reasigurător, prin care asigurătorul cedează şi

reasigurătorul acceptă un procent din toate asigurările prevăzute în

contract. În acest mod, reasigurătorul este obligat să accepte toate

riscurile ce intră sub incidența contratului de reasigurare, iar

asigurătorul este obligat să cedeze riscurile în conformitate cu

clauzele contractuale.

La reasigurările obligatorii proporționale sunt utilizați o serie de

termeni specifici acestoraşi care sunt prezentați în continuare.

Comisionul din profit - reprezintă un procent din profitul obținut

de reasigurător, care se restituie companiei cedente la sfârşitul

fiecărui an al contractului, fiind normal ca aceasta să obțină un profit

din afacerile cedate reasigurătorului. Comisionul din profit se plăteşte

suplimentar față de comisionul normal primit de compania cedentă

(asigurătorul direct).

Rezerva pentru prime

Constituie un procent din primele datorate reasigurătorului, care

este reținut de compania cedentă ca o garanție pentru îndeplinirea

obligațiilor reasigurătorului. Această practică s-a răspândit, deoarece,

în cazul insolvabilității reasigurătorului, compania cedentă este

protejată.

Rezerva pentru daune

Are ca scop realizarea siguranței companiei cedente privitor la

respectarea obligațiilor de către reasigurători. Depozitele ce constituie

rezervele aparțin de fapt reasigurătorului, dar sunt păstrate la

compania cedentă. Banii, nefiind păstrați de reasigurător, acesta nu-i

mai poate investi.

Reasigurarea cotă-parte Reprezintă un acord prin care compania cedentă este obligată să

cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită cotă din fiecare risc

acceptat de compania cedentă. Astfel, reasigurătorul participă

proporțional la toate daunele şi primeşte acelaşi procent din primele

de asigurare, mai puțin comisionul.

Se obisnuieşte, însă, ca în acordul cotă-parte să se precizeze o

limită valorică pentru fiecare risc. Peste această limită, reasigurătorul

nu va accepta să plătească.

Reasigurarea cotă-parte se potriveşte cel mai bine companiilor

cedente nou înființate sau companiilor care se lansează într-o nouă

clasă de afaceri, sau într-o nouă zonă geografică. Totodată, aceasta

prezintă unele avantaje atât pentru compania cedentă, cât şi pentru

reasigurător.

a) Pentru compania cedentă, principalele avantaje sunt:

simplitatea operațiunilor; odată ce acordul a fost încheiat,

69

eforturile de administrare sunt reduse;

acest acord este de regulă mai profitabil decât alte acorduri,

deoarece se pot obține comisioane mai mari şi clauze mai

avantajoase.

b) Pentru reasigurător avantajele sunt:

deoarece este înlăturată selecția riscurilor în defavoarea

reasigurătorului, acesta poate participa la afacerile subscrise de

asigurător într-o măsură mai mare decât prin alte tipuri de reasigurări;

se obține un profit mai mare de la compania cedentă decât în

oricare alt tip de contract de reasigurare.

Principalele dezavantaje ale unui acord cotă-parte sunt:

compania cedentă nu poate să-şi modifice reținerea pentru

anumite riscuri şi astfel plăteşte prime şi pentru riscurile mici pe care

ar fi putut să le păstreze în contul propriu;

mărimea riscurilor reținute de cedentă nu este omogenă atât

timp cât aceasta păstrează un procent fix din toate riscurile subscrise,

iar dimensiunile acestora fiind foarte diferite.

Reasigurarea excedent de sumă asigurată Este o înțelegere prin care compania cedentă este obligată să

cedeze, iar reasigurătorul este obligat să accepte excedentul de

răspundere peste reținerea companiei cedente.

Reasiguratul stabileste anticipat, sub forma unei sume fixe,

reținerea sa proprie, denumită plin de conservare. Tot ceea ce

depăşeşte această reținere, adică excedentul până la limita maximă a

sumei asigurate, este cedat reasigurătorului.

Primele de asigurare se repartizează în aceeasi proporție cu

sumele asigurate.

Plinul reprezintă maximum pe care compania cedentă îl poate

reține. Dar este posibil să păstreze chiar şi o sumă mai mică decât

această limită. Compania cedentă poate să-şi stabilească mărimea

reținerii în funcție de natura riscului acceptat. Dacă riscul acceptat

este convenabil, atunci compania cedentă are o reținere mare, decât

dacă riscul subscris este mai mare. Deci, atunci când compania

cedentă are o reținere mare, se cedează o sumă mai mare prin

contractul excedent de sumă, decât atunci când reținerea este mai

mică.

Pool-urile de reasigurare

Pool-ul acționează ca o companie de asigurare sau reasigurare

creată de membrii săi, fără ca aceştia să posede capitalul necesar.

Astfel, în cadrul unui pool sunt centralizate ofertele de reasigurare

primite din partea societăților de asigurări şi sunt repartizate pe

membrii pool-ului pe baza cotelor de subscriere, la care aceştia s-au

angajat. Dacă membrii pool-ului nu au acoperit întreaga valoare a

contractelor oferite în reasigurare, diferența se plasează în afara pool-

ului.

Printre cauzele care au determinat crearea de pool-uri de

reasigurare, putem menționa următoarele:

necesitatea acoperirii unor riscuri speciale, de proporții deosebit

de mari, cu frecvență şi intensitate încă necunoscute: de exemplu,

riscurile atomice şi nucleare;

existența unor riscuri care, prin cumul, ar putea provoca daune

foarte mari, de exemplu, riscul de război.

70

9.3.2. Tipuri de reasigurări obligatorii neproporționale

Reasigurarea neproporțională prezintă următoarele caracteristici:

repartizarea răspunderii între asigurător (devenit reasigurat sau

cedent) şi reasigurător se face în funcție de volumul probabil al

daunei şi nu proporțional cu suma asigurată;

răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar

în sarcina resigurătorului cade partea de daună care depăşeşte

răspunderea reasiguratului;

prima cedată resigurătorului nu se calculează pe fiecare poliță în

parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului;

prima cedată în reasigurare se determină cu anticipație;

asigurătorul nu participă la beneficiile reasigurătorului;

gestionarea contractelor reclamă cheltuieli reduse;

operațiunile contabile sunt reduse la minimum, dar fiind mai

laborioase.

Reasigurarea excedent de daună În acest caz, reasigurătorul acceptă să plătească reasiguratului

toate daunele care depăşesc o anumită limită fixată pe fiecare risc în

parte sau pe eveniment. Astfel, răspunderea reasiguratului este

limitată pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit

prioritate franşiză sau prag. Răspunderea reasigurătorului vizează

partea de daună care depăşeşte prioritatea, iar răspunderea

reasiguratului este stabilită la o sumă fixă din dauna probabilă.

În funcție de mărimea priorității sau franşizei, reasigurarea

„excedent de daună“ este de două feluri:

reasigurare cu limită pentru prioritate redusă, în care atât

compania cedentă, cât şi reasigurătorul acceptă riscuri şi daune

obişnuite ca mărime, ce se manifestă cu o anumită regularitate;

compania cedentă îşi va fixa prioritatea la un nivel scăzut, astfel că

pentru fiecare risc sau daună oricât de mică vor fi răspunzători şi

reasigurătorii;

reasigurare cu limită pentru prioritate ridicată sau pentru

acoperiri catastrofă; aceasta oferă protecție companiei cedente

pentru riscul acumulării daunelor produse de o catastrofă (de

exemplu, un cutremur care distruge un oraş). în acest caz, experiența

reasigurătorului este hotărâtoare.

dacă avem în vedere faptul că reasigurarea „excedent de daună“

este destinată reducerii răspunderii companiei cedente pentru

anumite riscuri, variantele acesteia sunt: „exedent de daună“ pe

bază de risc;

„excedent de daună“ pe bază de întâmplare.

Prin protecția „excedent de daună“ pe bază de risc, reasigurătorul

va suporta toate daunele care rezultă dintr-un eveniment, calculate

„risc cu risc“ şi nu acele daune care rezultă dintr-un eveniment major,

ce provoacă o acumulare de daune.

În cazul „excedentului de daună” pe bază de întâmplare,

reasigurătorul plăteste toate daunele ce rezultă dintr-un singur

eveniment, indiferent de numărul de riscuri. Această formă de

protecție este mai cuprinzătoare decât cea pe bază de risc. Ea include

acumulările de daune datorate unui singur eveniment, ce se extind şi

asupra unor bunuri neacoperite prin contract. Această formă de

reasigurare este indicată atunci când un cumul de riscuri, de natura

71

unei catastrofe, poate să afecteze un număr mare de bunuri.

Reasigurarea „excedent de daună“ se utilizează mai ales în

ramurile în care, în urma producerii unui risc asigurat, se pot

înregistra pagube de dimensiuni neobişnuit de mari. De exemplu,

răspunderea civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a

litoralului cu țiței, sau răspunderea ce revine unei centrale atomo-

electrice care a suferit un accident grav etc.

Daunele care exced prioritatea sau franşiza rămân în sarcinare

asigurătorului. Dacă, însă, are loc o creştere a frecvenței riscurilor

care produc daune de dimensiuni mai mici, reasiguratul se va afla în

fața unor obligații de plată (calculate prin însumarea daunelor de

valori mici, ce se includ în prioritate) care pot depăşi capacitatea sa

de plată. De aceea, reasiguratul, pentru a nu-şi afecta echilibrul

financiar, trebuie să manifeste o atenție deosebită la dimensionarea

priorității. În schimb, reasigurătorii s-ar putea considera dezavantajați

de acest tip de reasigurare, întrucât, pentru răspunderile mari pe care

şi le asumă, reasiguratul le cedează o parte relativ redusă din primele

încasate.

Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru

reasigurat că îi permite să limiteze răspunderea pentru daunele

produse de acelaşi risc, în funcție de capacitatea sa de plată, iar

pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli

de administrare.

Reasigurarea oprire de daună În acest caz, reasiguratul se angajează să acopere o parte din

daunele produse în cursul anului, cu un anumit procent din volumul

primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte

acest nivel. Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei depinde

de raportul dintre daune şi primele de asigurare. Acest raport care se

numeste rata daunei înregistrate, este, de regulă subunitar, deoarece

societatea de reasigurare suportă pe lângă despăgubirile de asigurare

şi cheltuielile de administrație.

Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub

forma unui procent din dauna produsă, raportată la primele încasate.

La încheierea contractului de reasigurare, reasiguratul trebuie să

precizeze mărimea absolută a opririi de daună, nefiind suficientă

numai menționarea mărimii relative a acesteia în raport cu primele

încasate.

La reasigurarea „oprire de daună“, buna credință a reasiguratului

deține un rol important în ceea ce priveşte informarea corectă a

reasigurătorilor despre mărimea reală a primelor încasate şi a

daunelor înregistrate.

La reasigurările neproporționale, este importantă stabilirea

primelor cuvenite reasigurătorilor. Aceasta, deoarece, posibilitatea

producerii de daune majore este mult mai redusă decât posibilitatea

producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân

în totalitate în sarcina reasiguratului.

72



Reasigurarea obligatorie proporțională este un contract încheiat între un asigurător şi un

reasigurător, prin care asigurătorul cedează şi reasigurătorul acceptă un procent din toate asigurările

prevăzute în contract. În acest mod, reasigurătorul este obligat să accepte toate riscurile ce intră sub

incidența contratului de reasigurare, iar asigurătorul este obligat să cedeze riscurile în conformitate cu

clauzele contractuale. Ca urmare, asigurătorul poate accepta propunerile de asigurare care se înscriu în

limitele contractului. Reasigurarea obligatorie proporțională se manifestă sub următoarele forme:

reasigurarea cotă-parte, reasigurarea excedent de sumă asigurată și pool-urile de reasigurare.

Reasigurarea obligatorie neproporțională se manifestă sub următoarele două forme: reasigurarea

excedent de daună și reasigurarea oprire de daună.


reasigurarea proporţională cotă – parte;

reasigurarea proporţională excedent de sumă asigurată;

reasigurarea proporţională mixtă;

reasigurarea proporţională pe bază de pool;

reasigurarea neproporţională excedent de daună;

reasigurarea neproporţională oprire de daună.


1. Caracterizați reasigurarea obligatorie proporţională.

2. Prezentați principalele tipuri de reasigurări obligatorii proporţionale.

3. Caracterizați reasigurarea obligatorie neproporțională.

4. Care sunt principalele tipuri de resigurări obligatorii neproporționale? Caracterizați-le.

73


1. Comisionul din profit se plăteşte:

a) în cazul manifestării riscurilor;

b) suplimentar faţă de comisionul normal primit de compania cesionară (asigurătorul direct);

c) suplimentar faţă de comisionul normal primit de compania cedentă (asigurătorul direct);

d) 0,8 %.

2. Rezerva pentru prime constituie:

a) un procent din primele datorate reasigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o

garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor reasigurătorului;

b) un procent din primele datorate asiguratului, care este reţinut de compania cedentă ca o


c) un procent din primele datorate reasigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o

garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor asigurătorului;

d) un procent din primele datorate asigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o

garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor asiguratului.

3. Reasigurarea cotă-parte reprezintă un acord prin care:

a) compania cedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită cotă din

fiecare risc acceptat de compania cedentă.

b) compania precedentă este obligată să cedeze şi reasigurătorul să nu accepte o anumită cotă

din fiecare risc acceptat de compania precedentă;

c) compania cedentă suportă întregul risc;

d) compania reasigurătoare preia întregul risc.

4. În cazul reasigurării proporţionale excedent de sumă asigurată, reasiguratul stabileşte anticipat sub

forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie denumită:

a) rezervă;

b) primă de reasigurare;

c) primă;

d) plin de conservare.

5. În cadrul unui pool sunt centralizate ofertele de reasigurare primite din partea societăţilor de

asigurări şi sunt repartizate pe membrii pool-ului pe baza:

a) primelor de asigurare încasate;

b) cotelor de subscriere la care aceştia s-au angajat;

c) sumelor asigurat;

d) despăgubirilor ce se vor plăti.

74





75


Stabilitatea financiară și solvabilitatea societăţii de asigurare

Cuprins

10.1. Introducere



10.3.1. Noţiunea de stabilitate financiară a societăţii de asigurare

10.3.2. Rezervele tehnice – factor de stabilitate și solvabilitate a societății de asigurare

10.3.3. Marja de solvabilitate a societății de asigurare


10.1. Introducere

La nivelul societăţilor de asigurare se va urmări în mod

permanent creşterea gradului de stabilitate financiară. O stabilitate

financiară în creştere va avea drept consecinţă creşterea eficienţei

financiare. Comensurarea şi analiza eficienţei economico-sociale

înregistrate de societăţile specializate, precum şi de piaţa asigurărilor în

general se prezintă ca un demers cognitiv caracterizat prin multiple

nuanţe ce reflectă factorii de succes, modelele de afaceri, strategiile

decizionale şi operaţiunile ce definesc acest domeniu de activitate

economică.


învăţare


prezentarea conceptului de stabilitate financiara;

prezentarea conceptului de solvabilitate a societatii de

asigurari si a marjei de solvabilitate;

prezentarea rezervelor tehnice.


– studenţii vor putea să definească noțiunile de stabilitate

financiara, solvabilitate a societatii de asigurari si marja de

solvabilitate;

76

– studenţii vor putea să analizeze rezervele tehnice ale unei

societati de asigurări și reasigurări.


Pentru unitatea de învățare Stabilitatea financiară și solvabilitatea

societăţii de asigurare, timpul alocat este de 2 ore.


10.3.1. Noţiunea de stabilitate financiară a societăţii de asigurare

În societăţile de asigurare fundamentarea tarifelor de prime se

operează la nivelul fiecărei categorii de bunuri asigurate. Managerul

societăţilor de asigurare este interesat să ştie pentru fiecare an al

perioadei următoare care este nivelul despăgubirilor ce trebuie plătite,

raportul în care acest nivel se află faţă de nivelul volumului de prime

nete încasate pentru fiecare categorie de bunuri, precum şi

probabilitatea ca volumul despăgubirilor să fie mai mare decât

volumul primelor încasate.

Fundamentarea primei nete depinde de indicele mediu anual de

despăgubire (i) şi de abaterea medie pătratică (σ). La fundamentarea

primei nete se ia în calcul media multianuală a indicatorilor de risc.

Astfel, intervin abateri egale cu diferenţele dintre daunele care trebuie

plătite în perioada curentă şi daunele înregistrate în perioada de

referinţă. Pentru a stabili cât de mare este această diferenţă se

utilizează abaterea medie pătratică.

)1( qqnS

în care:

S = suma asigurată a unui bun primit în asigurare;

n = numărul bunurilor asigurate;

q = probabilitatea de a se produce dauna;

(1-q)= probabilitatea ca dauna să nu se producă.

Creşterea gradului de stabilitate financiară se poate realiza prin

creşterea numărului de bunuri asigurate, majorarea cotei de primă

netă şi cedarea în reasigurare.

77

10.3.2. Rezervele tehnice – factor de stabilitate și solvabilitate

a societății de asigurare

La nivelul societății de asigurare se constituie următoarele

tipuri de rezerve: rezerva de prime, rezerva de daune, rezerva de

daune privind asigurările de viață, rezerva de daune neavizate,

rezerva pentru riscuri neexpirate, rezerva de egalizare, rezerva de

catastrofă și rezerve specifice.

Rezerva de prime (Rp) se calculează separat pentru fiecare

contract de asigurare. Rezerva de primă constituită la nivelul

societății de asigurare va fi obținută prin însumarea valorilor rezervei

de prime calculate pentru fiecare contract în parte. În unele cazuri

excepţionale rezerva de prime se calculează pe baza metodelor

statistice şi în special a metodelor proporţionale sau forfetare. Pentru

clasele de asigurări din categoria asigurărilor generale, în care riscul

asigurat nu este distribuit uniform liniar pe durata contractului de

asigurare, rezerva de prime se calculează prin metode actuariale.

Pentru determinarea mărimei rezervei de prime se folosesc informaţii

din contractele de asigurare. Rezerva de primă brută se calculează

conform următoarei relații de calcul:

sn

b

rp P

P

ZR

în care:

Zr = numărul de zile corespunzător perioadei neexpirate a

contractului;

Pb = perioada contractului, exprimata în număr de zile;

Psn = prime nete subscrise pentru contractul respectiv.

Rezerva de primă creează un echilibru al rezultatelor prin

prisma primelor încasate faţă de prime de asigurare neîncasate şi se

echilibrează periodic la data încasării ratelor de prime de asigurare

scadente.

Rezerva de daune (Rd) se creează și se actualizează lunar în

baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel

încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor

daune. Rezerva de daune se constituie pentru daunele raportate și în

curs de lichidare și se calculează pentru fiecare contract de asigurare

la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se

de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru

lichidarea acestor daune. Rezerva de daune care trebuie constituită va

fi obținută prin însumarea valorilor rezervei de daune calculate pentru

fiecare contract de asigurări generale.

În cazul rezervei de daune, elementele care se iau în

considerare în calculul acesteea, sunt:

valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, în

limita sumei asigurate;

cheltuielile cu constatarea și evaluarea pagubei, aferente

serviciilor prestate de terțe persoane;

78

costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terțe

persoane;

valoarea recuperărilor și a regreselor atât pentru daune soluționate,

cât și pentru cele în curs de soluționare.

Rezerva de daune neavizate (Rdn) se creează şi se ajustează la

încheierea exerciţiului financiar având la bază calcule statistice şi

actuariale pentru daune întâmplate şi neavizate. Calculul rezervei de

daune se face folosind orice informaţie credibilă, reală despre

producerea pagubelor pe baza unor metode proprii fiecărui

asigurător. Rezerva de daune se eliberează odată cu avizarea daunelor

de către asiguraţi sau păgubiţi, după caz.

Rezerva pentru riscuri neexpirate (Rrn) se calculează pe baza

estimării daunelor ce pot să apară după închiderea exerciţiului

financiar, numai în cazul în care se constată că daunele estimate

depăşesc valoarea rezervelor de prime. Astfel, în perioadele viitoare

rezerva de prime calculată în conformitate cu normele uzuale nu va fi

suficientă pentru acoperirea daunelor ce vor apărea în exercițiile

financiare următoare. Formula de calcul în cazul rezervei pentru

riscuri neexpirate este:

Rrn = Dest – Rp

în care:

Dest = daune estimate ce pot să apară în perioada următoare;

Rp = valoarea totală a rezervei de primă.

Rezerva de egalizare (Re) este creată la încheierea

exercițiului financiar cu rezultate tehnice favorabile pentru

constituirea surselor de acoperire a daunelor în exercițiile financiare

în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.

Astfel, pentru a se crea un echilibru pe termen mediu în anii cu

rezultate tehnice favorabile se constituie rezerve tehnice de egalizare

ce vor servi ca surse de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele

vor fi nefavorabile. Constituirea acestora poate avea loc numai dacă

rata daunei (RD) aferentă tuturor claselor de asigurări practicate este

sub 50%.

PNS

ndpnr

DRP

RDR

în care:

Dpnr = daune plătite nete de reasigurare;

∆Rnd = variaţia rezervei nete de daune;

PNS = prime nete subscris;

∆Rp = variaţia rezervei de prime.

Rezerva de egalizare nu poate depăşi 3,5 % din volumul de

prime nete subscrise ale anului în care se face calculul.

Rezerva de catastrofă se creează prin aplicarea unui procent de

minim 5% asupra volumului de prime brute subscrise aferente

contractelor de asigurare care acoperă riscuri catastrofale. Valoarea

79

acestei rezerve nu poate depăşi 10% din acumularea răspunderilor

asumate prin contractele de asigurare ce acoperă riscuri catastrofale.

Rezerva are ca destinaţie plata despăgubirilor pentru daune ce se vor

produce ca urmare a apariţiei riscurilor catastrofale.

Alte tipuri de rezerve constituite la nivelul societății de

asigurare sunt: rezerva pentru participarea la beneficii și risturnuri

privind asigurările generale sau asigurările de viață; alte rezerve

tehnice privind asigurările generale și rezerve specifice numai

asigurărilor de viață (rezerva matematică, rezerva tehnică aferentă

contractelor în unități de cont).

10.3.3. Marja de solvabilitate a societății de asigurare

Solvabilitatea unei societăți de asigurare poate fi definită ca

fiind capacitatea asigurătorului de a-şi onora angajamentele asumate.

Potrivit Ordinului Consiliului Comisiei de Supraveghere a

Asigurărilor nr. 18 din 2012 s-au adoptat Normele privind

metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune

asigurătorul care practică asigurări generale, al marjei de solvabilitate

minime și al fondului de siguranță.

Societățile de asigurări care practică asigurări generale au

obligația să dețină permanent o marjă de solvabilitate disponibilă cel

puțin egală cu marja de solvabilitate minimă. Marjei de solvabilitate

disponibile îi corespunde totalitatea elementelor de activ libere de

orice sarcini, cu excepţia activelor necorporale.

Pentru calculul marjei de solvabilitate disponibile, se utilizează

următoarele elemente:

capitalul social subscris şi vărsat;

toate rezervele societăţii, altele decât rezervele tehnice, şi anume:

rezerve de prime de capital, din reevaluare, legale, statutare, de

conversie, alte rezerve;

profitul net rezultat după deducerea dividendelor care trebuie

plătite sau pierderea înregistrată de asigurător;

rezultatul reportat.

Marja de solvabilitate disponibilă se reduce cu valoarea

următoarelor elemente: acţiunile proprii deţinute direct de asigurător;

participaţiile pe care asigurătorul le deţine; activele necorporale.

În calculul marjei de solvabilitate disponibile mai pot fi incluse

şi următoarele componente:

acţiunile preferenţiale cumulative şi/sau datoriile subordonate în

proporţie de până la 50% din cea mai mică valoare obţinută prin

compararea marjei de solvabilitate disponibile şi a marjei de

solvabilitate minime. Dintre acestea maximum 25% trebuie să fie

constituite din datorii subordonate cu scadenţă fixă şi/sau acţiuni

preferenţiale cumulative cu durată determinată.

titlurile de valoare cu durată nedeterminată şi alte titluri de

valoare, inclusiv acţiunile preferenţiale cumulative, altele decât cele

menţionate anterior, până la un nivel care să nu poată depăşi 50% din

valoarea cea mai mică obţinută prin compararea marjei de

solvabilitate disponibile şi a marjei de solvabilitate minime.

80

Determinarea marjei de solvabilitate minime se realizează prin

două metode:

a) raportarea la valoarea primelor brute subscrise în ultimele 12

luni calendaristice anterioare datei raportării;

b) raportarea la media anuală a daunelor brute plătite în ultimele

36 de luni calendaristice anterioare datei raportării.

Marja de solvabilitate minimă este egală cu valoarea cea mai

mare dintre cele două rezultate obţinute.

Fondul de siguranţă se calculează ca fiind o treime din marja

de solvabilitate minimă a asigurătorului.

Valoarea minimă a fondului de siguranţă pentru asigurările

generale este echivalentul în lei cuprins între 2,5 milioane euro și 3,7

milioane euro, conform prevederilor legale.

Valoarea minimă a fondului de siguranță pentru activitatea de

reasigurare este echivalentul în lei a 3,4 milioane euro.

Valorile în euro ale fondului de siguranţă vor fi revizuite anual

în funcţie de schimbările în indicele european al preţurilor de consum

cuprinzând statele membre, publicat de Eurostat.

Marja de solvabilitate se corelează cu activele fiind

determinată de raportul dintre obligaţiile contractuale şi valoarea

activului net. Marja de solvabilitate, reprezintă excedentul tuturor

activelor companiei faţă de cerinţa de solvabilitate.

Gradul de solvabilitate al unei societăţi se determină ca un raport

între activul net şi marja de solvabilitate minimă, raport care, în cazul

în care este subunitar sau egal cu 1, societatea este insolvabilă sau în

pragul insolvabilităţii.



Fundamentarea primei nete depinde de indicele mediu anual de despăgubire (i) şi de abaterea

medie pătratică (σ). La fundamentarea primei nete se ia în calcul media multianuală a indicatorilor de

risc. Astfel, intervin abateri egale cu diferenţele dintre daunele care trebuie plătite în perioada curentă

şi daunele înregistrate în perioada de referinţă. Pentru a stabili cât de mare este această diferenţă se

utilizează abaterea medie pătratică.

La nivelul societății de asigurare se constituie următoarele tipuri de rezerve: rezerva de prime,

rezerva de daune, rezerva de daune privind asigurările de viață, rezerva de daune neavizate, rezerva

pentru riscuri neexpirate, rezerva de egalizare, rezerva de catastrofă și rezerve specifice.

Solvabilitatea unei societăți de asigurare poate fi definită ca fiind capacitatea asigurătorului de

a-şi onora angajamentele asumate.

Societățile de asigurări care practică asigurări generale au obligația să dețină permanent o marjă

de solvabilitate disponibilă cel puțin egală cu marja de solvabilitate minimă. Marjei de solvabilitate

disponibile îi corespunde totalitatea elementelor de activ libere de orice sarcini, cu excepţia activelor

81

necorporale.

Determinarea marjei de solvabilitate minime se realizează prin două metode:

a) raportarea la valoarea primelor brute subscrise în ultimele 12 luni calendaristice anterioare datei

raportării;

b) raportarea la media anuală a daunelor brute plătite în ultimele 36 de luni calendaristice

anterioare datei raportării.


coeficient de stabilitate financiară;

rezerve tehnice;

marja de solvabilitate disponibilă;

marja de solvabilitate minimă;

fondul de siguranţă;

gradul de solvabilitate..


1. Care sunt indicatorii ce reflectă stabilitatea financiară la nivelul societăţii de asigurare?

2. Prezentaţi rezervele tehnice constituite la nivelul societăţii de asiguraări.

3. Ce este marja de solvabilitate disponibilă ?

4. Ce este marja de solvabilitate minimă ?

5. Cum se constituie fondul de siguranţă ?


1. Coeficientului de stabilitate financiară K se calculează conform următoarei formule de calcul:

a) T

a

Pn

PK

;

b) TPn

K

;

82

c) Pa

K

;

d) SaPn

KT

.

2. Creşterea gradului de stabilitate financiară se poate realiza prin:

a) creşterea numărului de bunuri asigurate;

b) creşterea sumelor despăgubirilor plătite;

c) majorarea indemnizaţiilor plătite;

d) majorarea cotei de primă netă şi cedarea în reasigurare.

3. Rezervele tehnice reprezintă sume imobilizate ce se constituie pe parcursul desfăşurării activităţii

la un nivel cel puţin egal cu:

a) 50% din valoarea totală a despăgubirilor din exerciţiul financiar anterior;

b) valoarea despăgubirilor din exerciţiul financiar curent;

c) valoarea parţială a despăgubirilor din exerciţiul financiar anterior;

d) valoarea totală a despăgubirilor din exerciţiul financiar anterior.

4. Rezerva pentru riscuri neexpirate (Rrn) se calculează pe baza estimării daunelor ce pot să apară

după închiderea exerciţiului financiar, numai în cazul în care se constată că:

a) daunele estimate nu depăşesc valoarea rezervelor de prime;

b) daunele estimate depăşesc valoarea rezervelor de prime;

c) daunele estimate depăşesc valoarea rezervelor de daune;

d) daunele estimate nu depăşesc valoarea rezervelor de daune.

5. Rezerva de egalizare nu poate depăşi:

a) 3,5 % din volumul de prime nete subscrise ale anului în care se face calculul;

b) 7,5 % din volumul de prime nete subscrise ale anului în care se face calculul;

c) 50 % din volumul de prime nete subscrise ale anului în care se face calculul;

d) 0,5 % din volumul de prime nete subscrise ale anului în care se face calculul.





83


Eficienţa economico-socială a asigurărilor

Cuprins

11.1. Introducere



11.3.1. Noțiunea de eficiență economico-socială a activității de asigurări

11.3.2. Indicatorii utilizați pentru măsurarea eficienței economico-socială a asigurărilor

11.3.3. Posibilităţi de creştere a eficienţei activităţii societăţilor de asigurări


11.1. Introducere

Comensurarea şi analiza eficienţei economico-sociale înregistrate

de societăţile specializate, precum şi de piaţa asigurărilor în general se

prezintă ca un demers cognitiv caracterizat prin multiple nuanţe ce

reflectă factorii de succes, modelele de afaceri, strategiile decizionale şi

operaţiunile ce definesc acest domeniu de activitate economică.

Abordarea integratoare, sistemică şi multicauzală a eficienţei

asigurărilor este determinată atât de complexitatea tehnică a acestui

sector al afacerilor, cât şi de anumite funcţii sociale pe care acesta este

chemat să le realizeze.


învăţare


prezentarea conceptului de eficiență în asigurări și

reasigurări;

prezentarea factorilor de influență a eficienței economice și

sociale în asigurări și reasigurări;

prezentarea sistemului de indicatori de comensurare a

eficienței socio-economice a asigurărilor și reasigurărilor.


– studenţii vor putea să definească noțiunile de eficiență și

eficacitate a asigurărilor dintr-o perspectivă globală,

84

sistemică;

– studenţii vor putea să identifice și analizeze sursele de

eficiență în asigurări și reasigurări;

– studenţii vor putea să calculeze principalii indicatori de

eficiență socio-economică.


Pentru unitatea de învățare Eficiența economico-socială a



11.3.1. Noțiunea de eficiență economico-socială a activității de

asigurări

Eficiența asigurărilor este o formă a eficienței economico-sociale

care exprimă raportul dintre rezultatele optime obținute din

activitatea de asigurări și cheltuielile determinate de refacerea

bunurilor distruse sau de plata sumelor asigurate, respectiv

rezultatele financiare obținute de societatea de asigurări.

Efectul obținut de pe urma activității de asigurare, prin acordarea

de despăgubiri și sume asigurate, se concretizează în crearea

condițiilor care permit continuitatea proceselor economice din

diferite ramuri și sectoare, menținerea integrității proprietății

aparținând persoanelor juridice sau fizice și realizarea de către

populație a unor măsuri suplimentare de prevedere și economisire.

Efortul depus în vederea obținerii efectelor de mai sus se bazează

atât pe efortul asiguratului, care se obligă să accepte plata primei de

asigurare în cuantumul și la termenele prevăzute, cât și pe efortul

depus de asigurător, care se angajează să organizeze și să gestioneze

în bune condiții fondurile constituite din diverse operațiuni

financiare.

Asigurările sunt mai eficiente pentru asigurător cu cât cheltuielile

ocazionate de plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și cele

privind formarea și administrarea fondului de asigurare sunt mai

reduse. Iar pentru asigurați, eficiența asigurărilor este mai mare cu

cât despăgubirile pe care le primesc ei la producerea riscului asigurat

sunt mai apropriate de valoarea daunei înregistrate; iar în ceea ce

priveste timpul care trece de la data producerii fenomenului sau

evenimentului asigurat pâna la încasarea despagubirilor, respectiv a

sumei asigurate, este cât mai redus.

Pentru societatea de asigurări, asigurările pot fi mai eficiente cu

cât - la primele de asigurare date - plata despăgubirilor, a sumelor

85

asigurate și a cheltuielilor administrativ gospodărești sunt mai mici.

În ceea ce privește asigurările facultative, actionează și un factor

de natură obiectivă care influențează rezultatele obținute de

asigurător. Este vorba de amploarea și calitatea activității

desfășurate de asigurător în legătură cu încheierea unui numar cât

mai mare de asigurări și de "gradul de înțelegere" a diferitelor

persoane fizice sau juridice în ceea ce privește necesitatea și

utilitatea acestora. În caz că această activitate se încheie (soldează)

cu obținerea unui grad de cuprindere în asigurare ridicat, sunt

realizate, în ceea mai mare parte, condiții ca asigurătorul să poată

obține rezultate favorabile, adică o eficiență ridicată.

11.3.2. Indicatorii utilizați pentru măsurarea eficienței

economico-socială a asigurărilor

Eficiența activității de asigurare are atât aspecte economice cât și

sociale, asigurările reprezentând nevoi reale ale economiei, precum

și ale populației.

Orice activitate economică socială, financiară, inclusiv

activitatea de asigurare și reasigurare trebuie evaluată atât din

prisma eficienței, a rezultatelor economico-financiare, cât și din

punct de vedere al necesității și al utilității sociale. Asigurările de

persoane, bunuri și răspundere civilă constituie un element

important al complexului mecanism al economiei de piață,

deoarece ele corespund unor cerințe concrete ale societății, unor

nevoi reale ale cetățenilor și ale agenților economici.

În cadrul analizei eficienței asigurărilor trebuie să se țină seama

de caracterul aleatoriu al producerii riscurilor asigurate. Din acest

motiv analiza trebuie efectuată pe perioade mai mari, pe mai mulți

ani, deoarece altfel rezultatele ei pot să nu fie evidente. Eficiența

asigurărilor trebuie examinată atât prin prisma intereselor

asigurătorilor, cât și prin cea a asiguraților.

Selectarea indicatorilor care se utilizează pentru comensurarea

eficienței economico - sociale a asigurărilor se poate face în funcție

de mai multe criterii, cum sunt:

obiectivele analizei care urmează a se efectua;

nivelul micro sau macroeconomic la care urmează să fie

efectuat studiul;

modul de reglementare juridică a asigurărilor care urmează să

fie examinate;

ramura de asigurare care face obiectul analizei.

În caz că se acceptă că o parte a activității de asigurare are

caracter productiv referindu-se la compensarea daunelor din

economie, se poate calcula producția netă realizată de societatea de

asigurări care are următoarele componente principale: despăgubirile

plătite pentru bunuri, salariile, contribuțiile pentru asigurările sociale

și profitul.

Gradul de eficienţă economico-socială a activităţii de asigurare

pentru societate se poate exprima cu ajutorul ratei producţiei nete

(Rpn), care se determină astfel:

Rpn = (PN /CA) x 100, unde:

86

PN – producţia netă;

CA – costul asigurării, în care se include cheltuielile referitoare la

constituirea şi administrarea fondului de asigurare, cheltuielile generale şi

cheltuielile administrativ-gospodăreşti.

Cel mai important indicator de comensurare a rezultatelor

financiare și deci al eficienței asigurărilor, care are un important rol

în înfăptuirea gestiunii economico - financiare, este profitul. Acesta

se calculează ca diferență între veniturile (încasările) și cheltuielile

societății de asigurare. Deoarece volumul despăgubirilor plătite

diferă de la un an la altul, profitul nu poate constitui un indicator

absolut de comensurare a eficienței economico-sociale a

asigurărilor. Profitul societății de asigurare se determină pe baza

bilanțului contabil aprobat de adunarea generală a acționarilor.. Se

poate spune că asigurările realizează funcția de eficiență, deoarece

societățile de asigurări urmăresc realizarea unui profit. Dacă

înregistrează pierderi, societatea de asigurări poate ajunge în

situația de faliment.

Printre cei mai reprezentativi indicatorii de exprimare a eficienței

în activitatea de asigurări se pot enumera: volumul primelor

încasate, profitul societății, rata daunei și rata venitului net, gradul

de cuprindere în asigurare, productivitatea muncii pe un lucrător etc.

Volumul primelor de asigurare încasate – este unul dintre

indicatorii principali care evidenţiază extinderea categoriilor de

asigurări practicate de către societatea de asigurări. Primele de

asigurare încasate sunt utilizate pentru constituirea fondului de

asigurare care serveşte la plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate.

Ca urmare, este necesară cunoaşterea obiectelor asigurabile şi

stabilirea bine fundamentată, pe baze ştiinţifice, a primelor de

asigurare.

Nivelul protecţiei prin asigurare a riscurilor din societate (Npa)

– este un indicator semnificativ din punct de vedere al modului în

care asigurările îşi îndeplinesc funcţiile în societate. Acest indicator

se calculează ca raport între valoarea despăgubirilor plătite efectiv

pentru riscurile cuprinse în asigurare şi valoarea tuturor pagubelor

asigurabile estimate, care pot să apară în societate într-o anumită

perioadă de timp, efectuându-se următorul calcul:

100T

T

P

DNpa

în care:

DT – despăgubirile de asigurare plătite;

PT – valoarea pagubelor asigurabile.

Riscurile se calculează pe baza datelor statistice privind frecvenţa

şi intensitatea evenimentelor producătoare de daune în economie pe o

perioadă de timp relativ îndelungată, în funcţie de felul riscurilor.

Astfel:

pentru furtună, ploi torenţiale, se iau în studiu date statistice ale

evenimentelor pe o perioadă de 5-6 ani;

pentru uragane, alunecări şi prăbuşiri de teren, incendii, se

studiază evenimentele pe aproximativ 10 ani;

87

pentru cutremure, perioada de studiu statistic este de 30 de ani.

Rata daunei (Rd) este utilizată pentru aprecierea rezultatelor

financiare obținute de asigurător. Acest indicator arată în ce raport

se află despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător, față

de primele de asigurare încasate. Rata daunei se exprimă în

procente, iar cu cât rata daunei este mai mică (sub 100%) cu atât

societatea de asigurări va înregistra o situație financiară mai

favorabilă pentru asigurător. Rata daunei exprimă raportul dintre

despăgubirile şi sumele asigurate plătite, pe de o parte, si incasarile

rezultate din primele de asigurare, pe de alta parte, efectuandu-se

următorul calcul pe feluri și categorii de asigurări:

100T

T

IP

DSCRd

în care:

DSCT - total plăţi de despăgubiri, sume asigurate şi cheltuieli de lichidare;

IPT - total încasări din prime de asigurare.

Dezvoltarea asigurărilor facultative se poate aprecia cu ajutorul

indicatorului gradul de cuprindere în asigurare (GCa). Acesta apare

ca un raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate și totalul

bunurilor (persoanelor) asigurabile. Rezultatele obținute la

asigurările facultative sunt influențate direct de mărimea gradului de

cuprindere în asigurare. Cu cât gradul de cuprindere în asigurare

este mai ridicat cu atât este mai sigur că se va înregistra un raport

favorabil între despăgubirile plătite și primele încasate.

100T

aOPa

OPaGC

în care:

OPa – obiecte şi persoane asigurate;

OPaT – total obiecte şi persoane asigurabile din aceeaşi categorie.

Cu cât gradul de cuprindere în asigurări este mai mare, cu atât

sunt mai mari posibilităţile de creştere a eficienţei economico-sociale,

deoarece se realizează o dispersie mai uniformă a riscurilor,

diminuându-se fenomenul de autoselecţie. Acest indicator

evidenţiază extinderea protecţiei prin asigurări asupra unor bunuri de

acelaşi fel sau asupra unor categorii de persoane, fiind de un real

folos atât în aprecierea activităţii de asigurare la un moment dat, cât

şi pentru a prognoza dezvoltarea asigurărilor, identificând

posibilităţile, căile şi rezervele de extindere a ocrotirii pe teritoriu,

precum şi stabilirea unor noi forme de asigurare.

Gradul de acoperire a daunei (Gad) este raportul dintre

despăgubirea ce se acordă şi paguba suferită de bunul asigurat,

efectuându-se următorul calcul:

Gad =(D/P) x 100 unde:

D - despăgubirea acordată asiguratului;

P - valoarea pagubei suferită de bunul asigurat.

88

Costul relativ al activităţii de asigurare (CRa) se exprimă ca

raport între cheltuielile totale efectuate cu activitatea de asigurare (pe

feluri de bunuri etc.) şi încasările totale rezultate din primele de

asigurare, efectuându-se urmatorul calcul, pe feluri de asigurări:

100T

T

IP

ChaCRa

în care:

ChaT –cheltuielile totale efectuate cu activitatea de asigurare;

IPT – încasări totale rezultate din primele de asigurare.

Nivelul cheltuielilor de administraţie la 1000 lei primă încasată

(1000admC ), care se determină ca raport între totalul cheltuielilor pentru

constituirea şi administrarea fondului de asigurare şi totalul primelor

încasate :

000.11000 T

Tadm

IP

CadmC

unde :

CadmT – totalul cheltuielilor de administraţie;


Rata profitului net (RPN), care se calculează raportându-se

diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile totale înregistrate într-o

anumită perioadă de timp regulă dintr-un an, la venituri, astfel:

100

T

TTPN

IP

ChIPR

în care:

IPT - venituri totale rezultate din încasarea primelor de asigurare;

ChT - totalul cheltuielilor efectuate de asigurător.

Cantitatea și calitatea activității desfășurate de personalul unei

societăți de asigurări care se ocupă cu contractarea asigurărilor

facultative se apreciază pe baza unor indicatori cum sunt: numarul

mediu de asigurări contractate de un lucrător, suma medie asigurată.

Suma medie asigurată ce revine pe un contract de asigurare (

cSa )se determină pe total asigurări şi separat pentru asigurările noi

contractate pe o anumită perioadă de timp, prin raportarea sumei

totale a asigurărilor la numărul contractelor de asigurare.

C

Tc

N

SaSa

în care:

SaT – suma totală a asigurărilor;

89

NC – numărul de contracte de asigurare.

Prima medie încasată pe un contract de asigurare ( cPa )

reflectă gradul de mobilizare a numerarului de la persoanele fizice

asigurate în cadrul asigurărilor facultative, determinându-se conform

formulei:

C

Tc

N

IPPa

în care:

IPT – încasări totale rezultate din primele de asigurare;

NC – numărul de contracte de asigurare.

Prima medie pe un locuitor ( lPa ) se determină raportând

totalul primelor încasate la numărul total al cetăţenilor ţării, pe baza

următoarei formule de calcul:

Tc

Tl

N

IPPa

în care:

IPT – încasări totale rezultate din primele de asigurare;

NTc – numărul total al cetăţenilor.

Cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul unei

societăţi de asigurări care se ocupă cu contractarea asigurărilor

facultative se apreciază pe baza următorilor indicatori:

Productivitatea muncii în domeniul asigurărilor şi Productivitatea

muncii în activitatea de contractare a asigurărilor.

Productivitatea muncii în domeniul asigurărilor (Wal),

exprimă cuantumul încasărilor din primele de asigurare ce revin, în

medie, pe un lucrător al societăţii de asigurare. Productivitatea

muncii se poate calcula pe totalul activităţii societăţii de asigurare sau

pentru fiecare sucursală, astfel:

l

Tl

N

IPWa

în care:


Nl – numărul scriptic al lucrătorilor încadraţi în societatea de

asigurare.

Productivitatea muncii în activitatea de contractare a

asigurărilor (Wac) se exprimă prin numărul de asigurări contractate

care revin, în medie, pe un lucrător al societăţii de asigurare şi se

determină conform formulei:

90

lca

cN

NacWa

în care:

Nac – numărul asigurărilor contractate;

Nlca – numărul de lucrători care se ocupă cu contractarea de

asigurări.

11.3.3. Posibilităţi de creştere a eficienţei activităţii societăţilor de

asigurări

Având în vedere faptul că plăţile privind despăgubirile deţin

ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor legate de asigurările de

bunuri, se poate spune că sporirea eficienţei acestora depinde, în mare

măsură, de găsirea unor posibilităţi de reducere a volumului

despăgubirilor.

Practica ne arată însă că volumul despăgubirilor nu poate fi redus

decât până la o anumită limită, deoarece apariţia unor pagube

provocate de riscurile asigurate este inevitabilă, iar pe de altă parte,

menirea asigurării este tocmai acoperirea unor pagube cu caracter

imprevizibil.

Deci problema care apare aici se referă la faptul dacă, în general,

la toate categoriile de bunuri asigurate, despăgubirile pe care le

plăteşte o societate de asigurări reprezintă sau nu limita care practic

nu mai poate fi redusă. Pentru a ne putea convinge de acest lucru,

este necesară o analiză minuţioasă a evoluţiei despăgubirilor pe feluri

de bunuri, pe categorii de asiguraţi şi în profil teritorial, deoarece

astfel se pot scoate la iveală eventuale rezerve de reducere a

cheltuielilor de acest gen.

Practica demonstrează că mai există încă asemenea posibilităţi.

Astfel, de exemplu, la bunuri cum sunt animalele, cauzele de ordin

subiectiv joacă de multe ori un rol important în legătură cu volumul

pagubelor ce se înregistrează.

Un alt mijloc ce poate acţiona în direcţia reducerii volumului

despăgubirilor îl constituie luarea de către societăţile de asigurări a

unor măsuri de prevenire a pagubelor.

Exemplu: efectuarea la timp şi în bune condiţii a inspecţiei de risc

poate contribui la prevenirea producerii unor pagube şi implicit la

reducerea cheltuielilor cu plata despăgubirilor.

În direcţia creşterii eficienţei activităţii de asigurare, consider că

se poate acţiona – în anumite limite - utilizarea mijloacelor moderne

de calcul, pentru efectuarea diferitelor operaţii.

Experienţa deja acumulată, în unele ţări, ca de altfel şi la noi,

arată că aceste mijloace de calcul pot fi folosite la stabilirea primelor

de asigurare, la contabilizarea acestora, la redactarea poliţelor de

asigurare, e.t.c.

Creşterea eficienţei activităţii privind asigurările în valută poate fi

realizată atât prin dezvoltarea lor, cât şi prin intensificarea măsurilor

care conduc la prevenirea apariţiei unor pagube.

Dezvoltarea asigurărilor în valută creează condiţii pentru

dispersarea mai bună a riscurilor şi implicit, pentru înregistrarea unui

raport mai favorabil între volumul despăgubirilor plătite şi volumul

91

primelor încasate.

Prevenirea apariţiei pagubelor la bunurile care fac obiectul

asigurărilor în valută poate juca un rol mai mare în reducerea

volumului cheltuielilor cu plata despăgubirilor, mai ales la asigurarea

mărfurilor în timpul transportului internaţional.

Astfel, de exemplu, prin generalizarea transportului mărfurilor în

containere se obţine o reducere importantă a volumului pagubelor ce

pot apărea în timpul transportului la încărcarea şi descărcarea

mărfurilor.

În ceea ce priveşte creşterea eficientei activităţii de reasigurare,

este necesar să se ţină cont de faptul că probabilitatea obţinerii unor

rezultate pozitive din activitatea de primire în reasigurare este

apreciată ca fiind mai mare decât în cazul cedărilor în reasigurare.

Pentru aceasta considerăm oportună acordarea unei atenţii sporite

creşterii volumului acceptărilor în reasigurare, deoarece acţionează

mai mulţi factori care o justifică.



Eficiența asigurărilor este o formă a eficienței economico-sociale care exprimă raportul dintre

rezultatele optime obținute din activitatea de asigurări și cheltuielile determinate de refacerea

bunurilor distruse sau de plata sumelor asigurate, respectiv rezultatele financiare obținute de

societatea de asigurări. Asigurările sunt mai eficiente pentru asigurător cu cât cheltuielile ocazionate

de plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și cele privind formarea și administrarea fondului de

asigurare sunt mai reduse. Iar pentru asigurați, eficiența asigurărilor este mai mare cu cât

despăgubirile pe care le primesc ei la producerea riscului asigurat sunt mai apropriate de valoarea

daunei înregistrate; iar în ceea ce priveste timpul care trece de la data producerii fenomenului sau

evenimentului asigurat pâna la încasarea despagubirilor, respectiv a sumei asigurate, este cât mai

redus. Pentru societatea de asigurări, asigurările pot fi mai eficiente cu cât - la primele de asigurare

date - plata despăgubirilor, a sumelor asigurate și a cheltuielilor administrativ gospodărești sunt mai

mici.

Cel mai important indicator de comensurare a rezultatelor financiare și deci al eficienței

asigurărilor, care are un important rol în înfăptuirea gestiunii economico - financiare, este profitul.

Acesta se calculează ca diferență între veniturile (încasările) și cheltuielile societății de asigurare.

Volumul primelor de asigurare încasate – este unul dintre indicatorii principali care evidenţiază

extinderea categoriilor de asigurări practicate de către societatea de asigurări. Primele de asigurare

încasate sunt utilizate pentru constituirea fondului de asigurare care serveşte la plata despăgubirilor şi

a sumelor asigurate. Ca urmare, este necesară cunoaşterea obiectelor asigurabile şi stabilirea bine

fundamentată, pe baze ştiinţifice, a primelor de asigurare.

Nivelul protecţiei prin asigurare a riscurilor din societate este un indicator semnificativ din punct

de vedere al modului în care asigurările îşi îndeplinesc funcţiile în societate. Acest indicator se

calculează ca raport între valoarea despăgubirilor plătite efectiv pentru riscurile cuprinse în asigurare şi

valoarea tuturor pagubelor asigurabile estimate, care pot să apară în societate într-o anumită perioadă

de timp.

92

Rata daunei este utilizată pentru aprecierea rezultatelor financiare obținute de asigurător. Acest

indicator arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător, față de

primele de asigurare încasate. Rata daunei se exprimă în procente, iar cu cât rata daunei este mai mică

(sub 100%) cu atât societatea de asigurări va înregistra o situație financiară mai favorabilă pentru

asigurător.

Rezultatele obținute la asigurările facultative sunt influențate direct de mărimea gradului de

cuprindere în asigurare. Cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai ridicat cu atât este mai sigur

că se va înregistra un raport favorabil între despăgubirile plătite și primele încasate. Gradul de

cuprindere în asigurare poate fi folosit pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor

facultative atât la nivelul societății de asigurări cât și la nivelul fiecărei sucursale.

Gradul de acoperire a daunei este raportul dintre despăgubirea ce se acordă şi paguba suferită de

bunul asigurat.

Costul relativ al activităţii de asigurare se exprimă ca raport între cheltuielile totale efectuate cu

activitatea de asigurare şi încasările totale rezultate din primele de asigurare.

Nivelul cheltuielilor de administraţie la 1000 lei primă încasată se determină ca raport între totalul

cheltuielilor pentru constituirea şi administrarea fondului de asigurare şi totalul primelor încasate.

Rata profitului net se calculează raportându-se diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile totale

înregistrate într-o anumită perioadă de timp regulă dintr-un an, la venituri.

Productivitatea muncii în domeniul asigurărilor arată cuantumul încasărilor din primele de

asigurare ce revin, în medie, pe un lucrător al asigurătorului.

Productivitatea muncii în activitatea de contractare a asigurărilor se exprimă prin numărul de

asigurări contractate care revin, în medie, pe un lucrător al asigurărilor.

Suma medie asigurată ce revine pe un contract de asigurare care se determină pe total asigurări şi

separat pentru asigurările noi contractate pe o anumită perioadă de timp, prin raportarea sumei totale a

asigurărilor la numărul contractelor de asigurare.

Prima medie încasată pe un contract de asigurare reflectă gradul de mobilizare a numerarului de la

persoanele fizice asigurate în cadrul asigurărilor facultative.

Prima medie pe un locuitor se determină raportând totalul primelor încasate la numărul total al

cetăţenilor ţării.


eficiența în asigurări;

productia netă a societății de asigurări;

profitul în asigurări;

volumul primelor de asigurare;

gradul de acoperire prin asigurare;

gradul de acoperire a daunei;

rata daunei;

rata profitului net;

durata medie de lichidare a daunelor;

costul relativ al activității de asigurare;

productivitatea muncii în asigurări;

creșterea eficienței în asigurări.


1. Prezentați conceptul de eficiență economico-socială în asigurări.

2. Prezentați sistemul de indicatori ai eficienței asigurărilor.

3. În ce constă productivitatea muncii în domeniul asigurărilor?

93

4. Care sunt principalele căi de creștere a eficienței în asigurări și reasigurări?

5. Care este importanța reasigurărilor în creșterea eficienței în domeniul asigurărilor?


1. Eficiența economico-socială a asigurărilor exprimă:

a) raportul dintre rezultatele preconizate a fi obținute din activitatea de asigurări și cheltuielile

determinate de refacerea bunurilor distruse sau de plata sumelor asigurate în perioada

curentă;

b) capacitatea de investire a fondului de asigurari;

c) gradul de omogenizare a riscului;

d) raportul dintre rezultatele optime obținute din activitatea de asigurări și cheltuielile

determinate de refacerea bunurilor distruse sau de plata sumelor asigurate.

2. Producția netă realizată de societatea de asigurări are următoarele componente principale:

a) despăgubirile restante pentru bunuri, salariile, contribuțiile și profitul;

b) sumele asigurate și primele de asigurare;

c) despăgubirile parțiale plătite asiguraților și profitul;

d) despăgubirile plătite pentru bunuri, salariile, contribuțiile pentru asigurările sociale și

profitul.

3. Dezvoltarea asigurărilor facultative se apreciază cu ajutorul indicatorului:

a) gradul de cuprindere în asigurare;

b) rata daunei;

c) rata profitului net;

d) primele totale încasate.

4. Prima medie încasată pe un contract de asigurare se calculează conform următoarei formule de

calcul:

a) prime totale încasate / numărul de asigurări contractate;

b) prime totale încasate / profit net;

94

c) profit net / numărul de asigurări contracte;

d) despăgubirile de asigurare plătite / valoarea pagubelor asigurabile.

5. Efectuarea la timp şi în bune condiţii a inspecţiei de risc contribuie la:.

a) producerea unor pagube şi implicit la reducerea cheltuielilor cu plata despăgubirilor;

b) efectuarea de cheltuieli suplimentare ce diminuează profitul;

c) prevenirea producerii unor pagube şi implicit la reducerea cheltuielilor cu plata

despăgubirilor să;

d) analizarea riscului cuprins în contractul de asigurare.





95


Situaţii de risc la nivel de organizaţie

Cuprins

12.1. Introducere



12.3.1. Factorii de multiplicare a riscurilor organizaţionale

12.3.2. Semnificaţii şi implicaţii ale riscului la nivel de organizaţie

12.3.3. Evoluţia ciclică a situaţiilor de risc

12.3.4. Reacţii organizaţionale la situaţiile de risc


12.1. Introducere

Ce este riscul pentru o organizaţie de afaceri? Riscul reprezintă o

măsură a efectului advers al unui context. Din această perspectivă,

situaţia de risc se referă la identificarea posibilelor pericole, asociate

unui anumit proces sau unui anumit factor în raport cu oportunităţile,

garanţiile şi beneficiile pe care le oferă.


învăţare


– explicarea notiunilor de risc;

– cunoașterea factorilor de multiplicare a riscurilor;

– explicarea situatiilor de risc.


– studenţii vor putea să explice notinuea de risc;

– studenţii vor putea să identifice situatiile de risc;

96


Pentru unitatea de învățare Situaţii de risc la nivel de organizaţie,

timpul alocat este de 2 ore.


12.3.1. Factorii de multiplicare a riscurilor organizaţionale

Universul organizaţiilor moderne este caracterizat printr-o

multitudine de forţe – politice şi administrative, economice şi

financiare, sociale şi culturale, tehnologice – care influenţează modul

în care organizaţiile funcţionează, se comportă şi îşi promovează

misiunile. Aceste forţe au vocaţia de a amplifica principalii parametri

ai funcţionării organizaţiilor de afaceri moderne:

a) calitatea, volumul şi rapiditatea cu care circulă informaţia şi

se derulează comunicările;

b) impactul noilor tehnologii asupra opiniei publice vis-a-vis de

prestaţiile şi performanţelor organizaţiilor;

c) concurenţa pentru captarea şi fidelizarea consumatorilor;

d) valorile, comportamentele şi cunoaşterea (deopotrivă, tacită

şi explicită) a lucrărilor din organizaţie;

e) contribuţia produsului la conturarea şi consolidarea brandului

organizaţional;

f) practicile de responsabilitate socială corporativă;

g) frecvenţa şi amplitudinea crescută a turbulenţelor pe pieţele

companiilor.

Creşterea complexităţii lumii contemporane nu mai tolerează

comportamente reactive sau atitudini rigide din partea organizaţiilor.

Agresivitatea mediului necesită răspunsuri pe măsură din partea

organizaţiilor. Ashley vorbeşte, în acest context, de necesitatea unei

gândiri manageriale dinspre exterior spre interior, opusă gândirii

tradiţionale axate pe obiectivele interne şi absolut indispensabilă

pentru buna integrare a organizaţiilor în „ţesuturile” de afaceri

moderne

Coroborată cu fluctuaţia agitată a pieţelor moderne, există o

aşteptare tot mai intensă din partea unor categorii tot mai numeroase

de acţionari şi alte grupuri de interese, în legătură cu faptul că

organizaţiile de afaceri ar trebui să funcţioneze şi să se comporte mai

activ, dar în acelaşi timp mai deschis şi mai responsabil. Acţiunea

cumulată a acestor presiuni determină structurarea aşa numitei

„societăţi de risc“, care furnizează o serie întreagă de noi anxietăţi

publice şi private, formulând totodată provocări noi la adresa

managementului organizaţiilor de afaceri. Este vorba, de fapt, de

97

apariţia unor conflicte în urma asocierii următorilor factori:

permanenta schimbare şi nesiguranţă socială;

ritmul tot mai alert al inovaţiilor tehnologice;

presiunea timpului şi costurilor, care nu mai facilitează o

evaluare pertinentă a riscurilor în raport cu avantajele aduse

de inovaţii;

creşterea importanţei individualismului ca valoare socială;

ritmul accelerat al schimburilor ce intervin pe pieţele globale,

zonale, naţionale, regionale şi locale.

12.3.2. Semnificaţii şi implicaţii ale riscului la nivel de organizaţie

Situaţiile menţionate sugerează o anume dinamică a riscului,

care generează un şir de probleme pe care este nevoită să le înfrunte

organizaţiile care încearcă să analizeze şi să administreze sistematic

riscurile:

riscul este ceva foarte subiectiv, însemnând altceva pentru

diverşi actori implicaţi sau vizaţi, existând riscul

supraestimării unor pericole neobişnuite sau a subestimării

pericolelor comune;

atitudinile şi percepţiile sunt factorii care modelează maniera

în care oamenii surprind, interpretează şi reacţionează în

situaţiile de risc. Ori, atitudinile şi percepţiile sunt dificil de

schimbat, fiind foarte puternic determinate cultural şi social.;

nu poate exista o situaţie de tip „zero risc“. Actorii

individuali şi colectivi mereu fac opţiuni în funcţie de

raportul pericole/avantaje, urmărindu-se practic identificarea

situaţiilor caracterizate prin valori „rezonabile“ ale acestui

raport. Desigur, aici contează aversiunea sau toleranţa

psihologică faţă de risc.;

este esenţială calitatea informaţiilor despre risc, precum şi

sursa acestor informaţii. Aici un rol aparte îl joacă încrederea

avută în emitentul opiniei.;

cel mai puternic factor de influenţă este emoţia. Percepţia

situaţiei de risc şi în consecinţă, reacţia la risc depind în mod

crucial de încărcătura emoţională a informaţiilor despre risc.

În acest context, simbolurile emoţionale pot fi mult mai

eficiente, fiind capabile chiar să anuleze întregul adevăr

ştiinţific sau o abordare echilibrată a pericolelor.

Pentru organizaţiile de afaceri care se confruntă cu situaţii de risc

emergente, câteva principii de bază ale gestionării reacţiei

organizaţionale ar putea fi:

înţelegerea dinamicii emoţionale a actorilor interni şi externi

vizaţi de risc;

familiarizarea organizaţiei cu evoluţia ciclică a unei situaţii

de risc;

identificarea şi monitorizarea informaţiilor relevante despre

situaţia de risc;

înţelegerea faptului că nu este realist să se urmărească

denaturarea sau neglijarea dimensiunilor şi implicaţiilor reale

ale riscului, oricât de mic ar fi acesta;

98

stabilirea şi consolidarea încrederii în angajamentele privind

controlul şi limitarea riscului;

construirea dialogului şi consultarea publicului intern şi

extern.

Cele mai multe situaţii de risc pot fi prevăzute şi administrate

eficient. În pofida acestui fapt, numeroase organizaţii pur şi simplu

nu conştientizează că există o problemă sau o dificultate. Maniera în

care este gestionată o situaţie de risc face diferenţa între o criză

scăpată de sub control şi o soluţie proactivă de dezvoltare a

organizaţiei de afaceri.

Iniţial, managementul situaţiilor de risc a fost rezultatul

demersului de elaborare a unor strategii de care aveau acută nevoie

marile corporaţii pentru a contracara eforturile grupurilor activiste ce

făceau presiuni asupra puterilor publice în scopul instaurării unui mai

mare control asupra afacerilor.

Managementul situaţiilor de risc implică administrarea

schimbării organizaţionale. Aceasta înseamnă în primul rând

cunoaşterea perfectă a factorilor pro-schimbare şi a rezistenţelor la

schimbare din interiorul şi din afara organizaţiei. Mediul organizaţiei

fiind caracterizat prin discontinuitate şi evoluţii iregulate, misiunea

managementului situaţiei de criză constă în instaurarea unui control

flexibil, dar eficient asupra efectelor determinate de absenţa de

continuitate şi dinamicile nelineare ale mediului. Acest domeniu al

managementului nu trebuie privit ca o activitate defensivă.

Identificarea timpurie a posibilelor riscuri viitoare, dezvoltarea de

scenarii asociate acestor riscuri potenţiale şi planificarea în avans a

unor soluţii adecvate sunt, de asemenea, activităţi cheie care

circumscriu problematica managementului situaţiilor de risc.

Funcţiile care trebuie realizate în cadrul managementul

situaţiilor de risc sunt:

identificarea şi analiza tendinţelor;

localizarea în contextul tendinţelor a pericolelor posibile;

evaluarea efectelor probabile ale riscurilor potenţiale;

fixarea de priorităţi;

planificarea acţiunilor anti-risc.

Funcţiile menţionate trebuie exercitate permanent, fiind integrate în

reflecţia strategică a organizaţiei.

12.3.3. Evoluţia ciclică a situaţiilor de risc

Evoluţia obişnuită a situaţiei de risc este una predictibilă,

dezvoltându-se din tendinţe, procese sau evenimente trecute sau

prezente. Această evoluţie traversează o succesiune de faze bine

definite, având o natură ciclică. Numai şi numai în acest sens – faptul

că are o structură generală ciclică – trebuie înţeleasă previzibilitatea

evoluţiei resurselor de orice fel. Cu cât situaţia de risc a avansat mai

mult de-a lungul ciclului său de viaţă, cu atât efectele sale asupra

strategiei organizaţiei sunt mai pregnante. Iată de ce cu cât un risc

este identificat şi gestionat mai devreme într-o manieră sistematică,

cu atât este mai mare probabilitatea ca organizaţia să reuşească să

soluţioneze eficient conflictul indus de acel risc şi să minimizeze

costurile aferente. Este motivul în virtutea căruia înţelegerea

99

profundă a ciclului de evoluţie a riscului este o condiţie fundamentală

pentru management.

Conţinutul fiecărei faze a ciclului de viaţă a riscului este

următorul:

Faza 1: Situaţia de risc potenţială sau naşterea riscului

O situaţie de risc apare ori de câte ori organizaţia sau un grup

de interese constată o problemă (sau o oportunitate), care este

consecinţa unei tendinţe economice, comerciale, legislative,

tehnologice sau sociale în curs de dezvoltare. Din această cauză

identificarea timpurie a tendinţelor ce pot genera riscuri pentru

organizaţie este extrem de importantă. Riscul prinde contur şi se

umple de conţinut concret atunci când o organizaţie sau un grup

intenţionează să întreprindă ceva care poate influenţa organizaţia în

cauză. În felul acesta, în faza iniţială a riscului, acesta este doar o

potenţialitate – un factor sau un eveniment, care, în anumite condiţii

poate dobândi importanţă. În această fază, pericolul încă nu a atras

atenţia sporită a managementului, deşi unii experţi încep să-l

sesizeze. De obicei, în această fază riscul nu are o formă bine

profilată, care să justifice o intervenţie deliberată şi alocări de resurse

importante. Din această cauză, cele mai multe riscuri potenţiale sunt

pur şi simplu ignorate, deşi în faza lor embrionară, timpurie

soluţionarea este cea mai uşoară şi ieftină.

Faza 2. Situaţia de risc emergentă sau amplificarea riscului

În această fază, presiunea exercitată asupra organizaţiei începe

să se resimtă şi să crească treptat. De cele mai multe ori, această

creştere rezultă din activităţile întreprinse de unul sau câteva grupuri

în vederea amplificării şi legitimizării situaţiei de risc. Acesta

încetează a mai fi o potenţialitate şi se transformă într-o realitate, cu

toate că organizaţiei îi este încă relativ uşor să intervină proactiv în

scopul prevenirii şi exploatării în folosul său a situaţiei de risc. Un

aspect crucial al dezvoltării situaţiei de risc în această fază este

mediatizarea. Înainte ca situaţia de risc să evolueze către faza

următoare, cei implicaţi încearcă să atragă atenţia publicului pentru a

amplifica situaţia de risc.

Faza 3. Situaţia de risc curentă sau criza

În această fază, poziţiile grupurilor opuse organizaţiei se

consolidează, ele încercând să soluţioneze conflictul într-un mod care

să le servească interesele sau cel puţin să le limiteze pagubele

posibile. Pe măsură ce grupurile oponente organizaţiei acţionează

pentru a-şi promova interesele, comunicându-şi şi difuzându-şi

poziţiile, conflictul atinge proporţii care nu numai că nu mai pot fi

neglijate, ci în mod obligatoriu afectează strategiile organizaţiei. În

această fază, situaţia de risc s-a dezvoltat şi îşi face simţită acut

efectele asupra organizaţiei. Presiunile exercitate asupra organizaţiei

devin atât de mari încât situaţia de risc trece brusc în una de criză.

Din moment ce criza a izbucnit, organizaţia nu mai poate acţiona

proactiv ci numai reactiv, opţiunile şi alternativele la îndemână fiind

restrânse, iar marja de manevră destul de îngustă.

100

Faza 4. Situaţia de risc latentă sau soluţionarea

Odată ajunsă în ultima sa fază situaţia de risc exercită o presiune atât

de mare asupra organizaţiei încât aceasta este pur şi simplu

constrânsă s-o accepte necondiţionat.

12.3.4. Reacţii organizaţionale la situaţiile de risc

Clasificarea situaţiilor de risc nu este un simplu exerciţiu

intelectual, ci o condiţie esenţială pentru planificarea ulterioară a

acţiunilor de management al riscului. În funcţie de încadrarea

tipologică a situaţiei de risc, vor fi stabilite priorităţile, programate

măsurile şi alocate resursele organizaţiei.

Acest demers este fundamental şi pentru faptul că iniţiază analiza

propriu-zisă a situaţiei de risc. În această etapă, principalul obiectiv

constă în determinarea cauzelor care generează riscul. Diagnosticul

organizaţiei, axat pe evoluţiile trecute, permite identificarea originii şi

sensului evoluţiei situaţiei de risc, în timp ce analiza situaţiei prezente

va stabili intensitatea actuală a riscului. Buna cunoaştere a cauzelor,

direcţiei de evoluţie şi intensităţii situaţiei de risc facilitează

poziţionarea organizaţiei în raport cu riscul şi precizarea punctelor

tari şi slabe ale organizaţiei. La rândul său, stăpânirea acestor

elemente este absolut indispensabilă în vederea unei planificări

corecte a măsurilor anti-risc. În cele din urmă, pe baza acestor repere

– (1) cauze, evoluţie, intensitate şi (2) puncte tari şi puncte slabe –

managementul organizaţiei poate proceda la examinarea opţiunilor

privind strategia de abordare a situaţiei de risc. Această strategie are

în vedere reacţia concretă a organizaţiei faţă de risc. În linii mari,

organizaţia confruntată cu o situaţie de risc dispune de trei opţiuni

majore în ceea ce priveşte managementul riscului:

1) strategia reactivă,

2) strategia adaptivă,

3) strategia dinamică.

Alegerea variantei de strategie jalonează modul în care

organizaţia va construi suportul necesar pentru promovarea

schimbărilor, referându-ne aici la programarea acţiunilor de

soluţionare a situaţiei de risc, ceea ce presupune în primul rând

coordonarea resurselor necesare schimbărilor implicate de strategia

anti-risc.

Cele mai frecvente greşeli în managementul riscurilor sunt

următoarele:

neglijarea micilor defecte sau erori în funcţionarea

organizaţiei;

acţiuni superficiale, care vizează forma, nu şi fondul

problemelor;

lipsa de continuitate;

o strategie evazivă, lipsită de claritate;

plecarea de la premisa că publicul este ignorant;

acţiuni lente, nehotărâte şi puţin responsabile.

Principalii factori de succes care influenţează programele

antirisc sunt: identificarea riscului cât mai devreme; stabilirea foarte

clară dacă situaţia merită într-adevăr să fie gestionată; dezvoltarea

unei argumentaţii solide, bazată pe cercetare şi susţinută de experţi

101

independenţi influenţi; dacă este posibil, organizaţia trebuie să-şi

susţină punctul de vedere alături de alte organizaţii (aflate într-o

situaţie similară), în cadrul unui consorţiu sau sub forma unei coaliţii

de interese; accesul la expertiza corectă; coordonarea şi administrarea

excelentă a programului.



Coroborată cu fluctuaţia agitată a pieţelor moderne, există o aşteptare tot mai intensă din partea

unor categorii tot mai numeroase de acţionari şi alte grupuri de interese, în legătură cu faptul că

organizaţiile de afaceri ar trebui să funcţioneze şi să se comporte mai activ, dar în acelaşi timp mai

deschis şi mai responsabil. Managementul situaţiilor de risc implică administrarea schimbării

organizaţionale. Aceasta înseamnă în primul rând cunoaşterea perfectă a factorilor pro-schimbare şi a

rezistenţelor la schimbare din interiorul şi din afara organizaţiei. Mediul organizaţiei fiind caracterizat

prin discontinuitate şi evoluţii iregulate, misiunea managementului situaţiei de criză constă în

instaurarea unui control flexibil, dar eficient asupra efectelor determinate de absenţa de continuitate şi

dinamicile nelineare ale mediului. Acest domeniu al managementului nu trebuie privit ca o activitate

defensivă. Identificarea timpurie a posibilelor riscuri viitoare, dezvoltarea de scenarii asociate acestor

riscuri potenţiale şi planificarea în avans a unor soluţii adecvate sunt, de asemenea, activităţi cheie

care circumscriu problematica managementului situaţiilor de risc.

Funcţiile care trebuie realizate în cadrul managementul situaţiilor de risc sunt: identificarea şi

analiza tendinţelor; localizarea în contextul tendinţelor a pericolelor posibile; evaluarea efectelor

probabile ale riscurilor potenţiale; fixarea de priorităţi; planificarea acţiunilor anti-risc.

Fazele ciclului de viaţă a riscului sunt:

Faza 1: Situaţia de risc potenţială sau naşterea riscului

Faza 2. Situaţia de risc emergentă sau amplificarea riscului

Faza 3. Situaţia de risc curentă sau criza

Faza 4. Situaţia de risc latentă sau soluţionarea

Principalii factori de succes care influenţează programele antirisc sunt: identificarea riscului cât

mai devreme; stabilirea foarte clară dacă situaţia merită într-adevăr să fie gestionată; dezvoltarea unei

argumentaţii solide, bazată pe cercetare şi susţinută de experţi independenţi influenţi; dacă este posibil,

organizaţia trebuie să-şi susţină punctul de vedere alături de alte organizaţii (aflate într-o situaţie

similară), în cadrul unui consorţiu sau sub forma unei coaliţii de interese; accesul la expertiza corectă;

coordonarea şi administrarea excelentă a programului.


management de risc;

factori de multiplicare a riscurilor;

gândire managerială dinspre exterior spre interior;

evoluţia situaţiilor de risc;

strategii ale managementului de risc;

regula de aur a managementului riscurilor.

102


1. Prezentaţi factorii de multiplicare a riscurilor organizaţionale.

2. Care sunt semnificaţiile şi implicaţiile riscului la nivel de organizaţie?

3. Prezentaţi conţinutul fiecărei faze a ciclului de viaţă a riscului.

4. În ce constă „Regula de aur“ a managementului riscurilor?


1. Sursele de potenţiale riscuri se multiplică exponenţial, iar managementul situaţiilor de risc se

transformă într-o:

a) funcţie strategică a organizaţiilor de afaceri nu doar a corporaţiilor gigantice, ci şi a

afacerilor de dimensiune modestă;

b) funcţie mai puţin importantă a organizaţiilor de afaceri nu doar a corporaţiilor gigantice, ci şi

a afacerilor de dimensiune modestă;

c) funcţie de prevenire a supraproducţiei;

d) funcţie strategică la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii.

2. Conceptul de gândire managerială dinspre exterior spre interior implică:

a) săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;

b) capacitatea organizaţiei de a renunţa treptat la fluxurile de informaţii provenind din surse

alternative;

c) capacitatea organizaţiei de a renunţa treptat la fluxurile de informaţii unidirecţionale,

provenind dintr-o singură sau din puţine surse, în favoarea unui dialog activ cu o serie de

grupuri de interese şi pentru fluxuri de informaţii provenind din surse alternative;

d) capacitatea organizaţiei de a renunţa treptat la fluxurile de informaţii alternative, provenind

din puţine surse, în favoarea unui dialog activ cu o serie de grupuri de interese şi pentru

fluxuri de informaţii provenind dintr-o sursă unidirecţională.

3. Conform Consiliul Afacerilor Publice din SUA, managementul situaţiilor de risc reprezintă:

a) politica corporaţiei în ceea ce priveşte definirea şi implementarea responsabilităţii sociale

corporative;

103

b) un program utilizat de o anumită companie pentru a-şi extinde cunoaşterea asupra procesului

de elaborare a politicilor şi strategiilor şi a creşte complexitatea şi eficacitatea implicării sale

în afacerile sociale;

c) un instrument folosit de companii pentru a identifica, analiza şi gestiona ameninţările

provenite din mediu şi a reacţiona preventiv înainte ca acestea să degenereze în crize;

d) acţiunea sistematică de maximizare a câştigurilor economice a organizaţiei şi de minimizare

a pierderilor într-un mod responsabil din punct de vedere social.

4. Managementul situaţiilor de risc:

a) implică administrarea schimbării organizaţionale;

b) implică rezerve pentru daune avizate şi prime brute subscrise;

c) implică o situaţie de normalitate la nivel de organizaţie;

d) nu implică administrarea schimbării organizaţionale.

5. Competenţele cheie pentru managementul situaţiilor de risc sunt:

a) aptitudinea de a nu elabora scenarii;

b) aptitudinea de a nu gândi dinspre exterior spre interior;

c) aptitudinea de a prospecta (de a imagina viitori posibili), aptitudinea de a elabora scenarii;

d) aptitudinea de a gândi dinspre exterior spre interior.


1. Dumitrașcu, R.A., Moscu R.G. (2013). Asigurări și reasigurări. Concepte. Metode. Tehnici. Editura

Universitară, București.


104


Managementul riscului în domeniul asigurărilor si reasigurarilor

Cuprins

13.1. Introducere



13.1. Relaţia dintre risc şi asigurare

13.2. Noţiunea de management de risc

13.3. Implementarea sistemelor de management al riscurilor

13.4. Metode de transfer al riscurilor prin asigurare

13.5. Etica în asigurări


13.1. Introducere

Managementul riscului sintetizează însăşi esenţa activităţii de

asigurări. Eficacitatea managementului riscului este dată de definirea

corectă şi estimarea cât mai exactă a riscului ceea ce oferă o bază

fiabilă pentru disiparea sau transferul acestuia prin intermediul

asigurărilor. În acest sens, identificarea expunerii asiguratului la

daune constituie o etapă de maximă importanţă întrucât influenţează

modalităţile concrete de prevenire şi control al riscului. Analiza şi

cuantificarea riscului trebuie să ofere un suport solid pentru

redactarea contractului de asigurări.


învăţare


– cunoașterea noţiunii de risc în asigurări și resigurări;

– explicarea funcțiilor specifice ale managementului riscului în

asigurări;

– prezentarea modalităților de localizare factorilor de risc și

incertitudine în asigurări;

– cunoașterea instrumentelor de cuantificare și control al

riscurilor.

105


– studenţii vor putea să identifice riscurile specifice

asigurărilor;

– studenţii vor putea să evalueze corect riscurile în asigurări;

– studenţii vor însuşi tehnici de control al riscului în asigurări;

– studenţii vor putea să determine modalitățile corecte de

finanțare a riscurilor.


Pentru unitatea de învățare Managementul riscului în domeniul

asigurărilor si reasigurarilor, timpul alocat este de 2 ore.


13.3.1. Relaţia dintre risc şi asigurare

Activitatea de asigurare reprezintă un proces indispensabil

vieţii economico-sociale şi este impusă de existenţa unuia din

elementele principale ale sale şi anume, existenţa riscului ce poate fi

cuprins în asigurare.

Noţiunea de risc moral sau subiectiv apare în cazul când

contractarea unei asigurări schimbă comportamentul asiguratului

astfel încât creşte mărimea pagubei sau probabilitatea ca paguba să se

producă. În acest caz, asigurătorului îi este dificil să demonstreze că

asiguratul a manifestat un astfel de comportament. O metodă de

diminuare a riscului moral este aceea de încheierea de contracte de

asigurare cu franşiză. În cazul contractelor cu franşiză asiguraţii

trebuie să suporte o parte din pagubă. În caz de daună totală, această

cale nu mai este eficientă, întrucât asiguraţii preferă să încaseze

diferenţa dintre suma asigurată şi nivelul franşizei.

Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele

evenimente prin a căror producere pot apărea pierderi. Riscul apare în

asigurări ca un element obligatoriu, esenţial, deoarece:

este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt

supuse bunurile, patrimoniul, viaţa sau sănătatea unei persoane;

producerea lui nu se realizează prin fapta intenţionată a

asiguratului;

fără acest element nu poate exista un raport de asigurare

valabil.

Prin noţiunea de risc asigurat se înţelege evenimentul la

producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau

contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării

106

despăgubirea de asigurare sau suma asigurată.

Relaţia dintre risc şi asigurare determină o aversiune faţă de

risc din partea oamenilor. Majoritatea oamenilor nu agreează riscul,

ci preferă siguranţa şi cumpără asigurări pentru că au aversiune faţă

de risc. Ei preferă să piardă valoarea primei de asigurare plătite, în

cazul în care nu se produce riscul asigurat, decât să piardă valoarea

obiectului asigurării. Aversiunea oamenilor faţă de risc trebuie să fie

în echilibru cu preţul pe care ei sunt dispuşi sau îşi permit să-l

plătească pentru a îndepărta riscul. Dacă o persoană nu apelează la

asigurare, asta nu înseamnă neapărat că preferă riscul, ci este posibil

ca el să nu-şi poată permite să plătească acea asigurare.

În cazul confruntării cu un risc, oamenii reacţionează în mod

diferit. Astfel, există persoane cu aversiune faţă de risc, ele preferând

un câştig modic dar sigur, persoane indiferente la risc (categorie care

cuprinde marea majoritate a indivizilor) şi persoane cu înclinaţie

pentru risc, respectiv acele persoane care ar risca oricât din dorinţa

obţinerii unui câştig. Existenţa riscului sub toate formele sale atrage

după sine necesitatea asigurărilor, care au rolul de a permite

oamenilor, dacă nu evitarea riscului, măcar diminuarea sau

înlăturarea consecinţelor sale.

În funcţie de natura bunurilor asigurate şi de riscurile incluse

în asigurare, riscurile sunt grupate şi oferite de cele mai multe ori în

pachet sub forma condiţiilor de asigurare. Fiecare societate de

asigurare are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că

este optim pentru asiguraţi şi pentru stabilitatea sa financiară.

Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile

menţionate (general, special, exclus) nu are neapărat un caracter

permanent. În funcţie de criteriile de asigurabilitate menţionate, de

dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de subscriere a

asigurătorului, este posibilă trecerea riscului dintr-o categorie în alta.

De aceea, pentru fiecare obiect asigurat pentru acelaşi risc sunt

prevăzute tarife separate în funcţie de specificul lor. Asigurătorul

trebuie să-şi constituie atâtea submutualităţi câte consideră el

necesare pentru a nu include decât riscuri ale căror caracteristici sunt

comparabile sau apropiate.

Pentru a omogeniza mai bine portofoliile de contracte,

asigurătorii determină în avans valorile maximale ale riscurilor al

căror transfer îl vor accepta. Aceste valori maximale constituie

plinurile de conservare şi reprezintă suma maximă pe care un

asigurător este pregătit să o cheltuiască pe cont propriu într-o

categorie de asigurări, pentru un anumit risc asigurat. Actuarii şi

matematicienii au elaborat formule ştiinţifice pentru a-i ajuta pe

asigurători să calculeze plinuri de conservare optime. Dar, în practică,

stabilirea plinurilor de conservare se poate face empiric, ţinând cont

de experienţa fiecărei societăţi de asigurare, de puterea financiară şi

de mărimea portofoliului de contracte în fiecare ramură de asigurare.

În general, plinurile de conservare reprezintă 3-5% din cifra de

afaceri a societăţii de asigurare în ramura considerată şi 2-3% din

fondurile proprii.

Selecţia riscurilor pentru a proteja echilibrul mutualităţii,

impune ca asigurătorii să studieze consecinţele producerii riscurilor,

mai ales pe cele mai dezastruoase şi să excludă anumite categorii de

asiguraţi la care frecvenţa de apariţie a pagubelor este deosebit de

107

mare.

Pentru supravieţuirea mutualităţii, asigurătorii trebuie să

asigure dispersia corespunzătoare a riscurilor, adică, să aibă grijă ca

un risc produs să nu poată atinge în acelaşi timp un număr mare de

unităţi de expunere asigurate. De aceea, riscurile de război sau

riscurile atomice sunt excluse în general de la asigurare, întrucât

creează pagube de valori foarte mari peste posibilităţile de acoperire

ale asigurătorului. Asigurătorul are sarcina de a controla acumulările

posibile de valori pe care mai multe contracte pot să le pună în

sarcina sa, de a cunoaşte portofoliul de contracte pentru a şti în orice

moment volumul maxim al pagubelor posibil de înregistrat pe care

acesta îl va avea de plătit din cauza unui singur eveniment asigurat.

În practică, nu este uşor de respectat regula dispersiei riscurilor

şi de aceea, asigurătorii, pentru a se proteja împotriva consecinţelor

unui cumul de angajamente, au recurs la tehnicile de divizare a

riscurilor.

O tehnică de divizare a riscului este reasigurarea. Reasigurarea

permite fiecărui asigurător să subscrie riscuri de valori foarte mari

depăşind posibilităţile financiare de care dispune. Majoritatea

reasigurătorilor operează pe mai multe pieţe străine realizând o

divizare a riscurilor la scară internaţională. Astfel, ei acţionează

diferit pe întregul glob în funcţie de capacitatea financiară a fiecărei

pieţe.

13.3.2. Noţiunea de management de risc

Managementul de risc este o formă a managementului care

urmăreşte să identifice, să evalueze, să elimine sau să reducă şi să

transfere cauzele şi efectele riscurilor şi incertitudinilor asupra

entităţilor şi are ca scop să permită entităţii să îşi atingă obiectivele în

mod direct şi eficient.

Managementul riscului constă în adoptarea tuturor măsurilor de

prevenire a pagubelor și de limitare a acestora în vederea asigurării.

Astfel, asiguratul poate beneficia de prime de asigurare reduse, iar

asigurătorul poate lua toate măsurile necesare pentru limitarea

pierderilor financiare care ar putea să apară.

Societățile de asigurări aplică un management al riscului care să

realizeze un echilibru optim între veniturile din prime și valoarea

totală a indemnizațiilor (despăgubirilor) și sumelor asigurate plătite,

deoarece cotațiile de prime se stabilesc pe baza riscurilor medii şi nu

a riscurilor de vârf. Astfel, se evită o concentrare a cererii de

asigurare în zona riscurilor cu probabilitate crescută de manifestare,

deci nefavorabilă pentru asigurător.

Noţiunea de management de risc în asigurări se referă la controlul

riscurilor asigurate, respectiv la îmbunătăţirea şi reducerea

potenţialului de pierderi. Un management de risc corespunzător

trebuie să asigure protecţia cu maximă eficienţă şi cost minim a

activelor, veniturilor, a pasivelor/ obligaţiilor şi a personalului

(angajaţii implicaţi în buna desfăşurare a companiei).

Aplicat consecvent, ajută la îndeplinirea obiectivelor strategice

ale companiei prin prevenirea sau reducerea daunelor, iar în decizia

de repartizare a bugetului, intervine după producerea unei daune

108

pentru crearea de lichidităţi suficiente pentru acoperirea costurilor

unor riscuri pure.

Expunerea la daune reprezintă probabilitatea de producere a unei

daune. Cu alte cuvinte, dacă o anumită organizaţie prezintă o anumită

expunere la daune, această daună poate sau nu să se producă.

Conceptul de expunere la daună se foloseşte în mod frecvent în

managementul riscului deoarece una dintre preocupările majore ale

acestui management este aceea de a găsi metode de prevenire sau de

estimare a daunelor, înainte ca ele să se producă. Conceptul de risc

este folosit, de asemenea, pentru a desemna posibilitatea producerii

unei daune. De aici şi denumirea domeniului de management al

riscului.

Managementul de risc implică identificarea, evaluarea, controlul

şi finanţarea riscurilor.

13.3.3. Implementarea sistemelor de management al riscurilor

Un proces de management al situaţiei de risc ar putea fi

alcătuit din următoarele şase etape: conştientizarea, explorarea,

adoptarea deciziilor, implementarea, corectarea şi finalizarea.

Etapa conştientizării coincide cu prima fază a ciclului de viaţă

a situaţiei de risc – identificarea riscului potenţial. În această etapă

este accentuat rolul observaţiei şi învăţării. Managerii implicaţi

trebuie să fie deschişi, curioşi, atenţi şi îndrăzneţi. Iată de ce sunt

foarte importante informaţiile contextuale, cercetările şi studiile

existente, precum şi verificarea faptului dacă sistemele de

monitorizare sunt eficiente.

În etapa explorării are loc creşterea accentuată a

conştientizării că situaţia de risc există. Acum sunt importante

distribuirea unor responsabilităţi specifice privind studierea şi

monitorizarea riscului, difuzarea amplă în cadrul organizaţiei a

informaţiei privind riscul, demararea proceselor de analiză

aprofundată a situaţiei şi elaborarea unui punct de vedere clar privind

riscul.

În etapa adoptării deciziilor, organizaţia trebuie să preconizeze

acţiunea. Managementul trebuie să evalueze şi să ia decizii în privinţa

opţiunilor existente, încurajând gândirea deschisă şi creativitatea în

conceperea unui plan de acţiune.

Etapa implementării presupune punerea în practică a deciziilor

luate, iar corectarea realizează funcţia de măsurare şi evaluare a

rezultatelor obţinute, precum şi elaborarea măsurilor de adaptare şi

îmbunătăţire a rezultatelor.

Etapa finalizării constă în revenirea organizaţiei la normal,

implicarea managementului trebuind să scadă. Sarcina fundamentală

a acestei etape se referă la delegarea corectă a sarcinilor.

Având în vedere procesualitatea descrisă mai sus, Tucker şi

Broom au propus un plan în cinci etape de dezvoltare a unui sistem

de management al situaţiilor de risc:

1. Anticiparea riscurilor şi stabilirea priorităţilor

2. Analiza situaţiilor de risc

3. Stabilirea unei poziţii a organizaţiei faţă de situaţia de risc

109

4. Identificarea grupurilor şi liderilor de opinie care pot promova

poziţia organizaţiei

5. Identificarea comportamentelor necesare

Pentru încurajarea iniţiativelor şi creativităţii, dar şi pentru

asigurarea protecţiei împotriva unor evoluţii defavorabile următoarele

activităţi au o deosebită importanţă:

a) Formarea grupului de lucru

b) Colectarea, sistematizarea şi analiza informaţiilor

c) Cooptarea unor experţi specializaţi în gestiunea situaţiilor de risc

d) Structurarea unor baze de date specializate

e) Managementul relaţiilor

f) Dezvoltarea liderilor de opinie

g) Programele de informare şi instruire

h) Gestiunea relaţiilor cu organismele administrative

i) Managementul relaţiilor cu media

j) Practicarea abordării de tip „global-local“.

13.3.4. Metode de transfer a riscurilor prin asigurare

Transferul unui risc înseamnă determinarea altei entităţi să

accepte asumarea riscului (prin contract) ori împărţirea riscului cu

alte entităţi (prin coasigurare, reasigurare).

1.Asigurări cu cost garantat - sunt asigurările clasice prin care un

asigurator îşi asumă plata despăgubirilor pentru daune rezultate dintr-

un eveniment asigurat în schimbul unei prime fixe, plătită de asigurat

la începutul contractului de asigurare (sau în tranșe). Preţul unei

astfel de asigurări se bazează pe experienţa de daune a clasei de

organizaţii din care face parte asiguratul. În general, acesta este

singurul tip de asigurare disponibil pentru organizaţiile mici şi

mijlocii.

2.Asigurări cotate pe baza experienţei de daune a asiguratului -

pentru care prima de asigurare este direct influenţată de experienţa de

daune a asiguratului. Prima se calculează ca o medie ponderată a

experienţei de daune a asiguratului şi a experienţei de daune

caracteristice clasei de organizaţii din care face parte. Aceste tipuri de

acoperire se folosesc pentru cazurile în care sunt asigurate un număr

mare de „unităţi“ (de exemplu: un parc auto al unui transportator).

3.Asigurări cu cotaţii retrospective - tip de asigurare folosit de

către asigurători mari, care pot să „absoarbă“ variaţiile mari de primă

care pot apărea. Prima nu este cunoscută la începutul perioadei de

asigurare, ea putând varia între două valori fixate (prima minimă şi

prima maximă), în funcţie de daunele înregistrate (statistic). Această

acoperire este utilă pentru organizaţiile care au un program de

management de risc bine pus la punct prin care îşi pot îmbunătăţi

experienţa de daune.

13.3.5. Etica în asigurări

Etica reprezintă un set de reguli, norme, principii prin

care se realizează o legătură personală cu societatea, în

110

ansamblu. Această legătură poate fi de natură morală,

educaţională sau profesională, religioasă, asigurând un grad de

armonie şi echilibru permanent.

Etica profesională are la bază ideea că interesul clientului

este prioritar şi trebuie realizată o informare continuă a

acestuia, îmbunătăţirea permanentă a cunoştinţelor agentului de

asigurare, menţinerea unor relaţii cordiale cu ceilalţi agenţi de

asigurare, încurajarea altor persoane în scopul obţinerii titlului

de agent de asigurare. Se consideră că etica în asigurări este

legată de patru obiective:

responsabilitatea agentului de asigurare;

responsabilitatea faţă de client;

responsabilitatea faţă de public, în general;

responsabilitatea faţă de stat.

Consecinţele conduitei etice pentru o societate de

asigurări constau în următoarele: ocuparea posturilor de către

persoane potrivite; onestitatea şi loialitatea angajaţilor;

încrederea şi satisfacţia clienţilor.



Managementul riscului constă în adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a pagubelor și de

limitare a acestora în vederea asigurării. Astfel, asiguratul poate beneficia de prime de asigurare

reduse, iar asigurătorul poate lua toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor financiare care ar

putea să apară. Noţiunea de management de risc în asigurări se referă la controlul riscurilor asigurate,

respectiv la îmbunătăţirea şi reducerea potenţialului de pierderi. Un management de risc corespunzător

trebuie să asigure protecţia cu maximă eficienţă şi cost minim a activelor, veniturilor, a pasivelor/

obligaţiilor şi a personalului (angajaţii implicaţi în buna desfăşurare a companiei).

Scopul principal al managementului riscului este acela de a-i da unei organizaţii posibilitatea de a-

şi atinge obiectivele, în condiţiile în care există riscul producerii unor daune accidentale.

Transferul unui risc înseamnă determinarea altei entităţi să accepte asumarea riscului (prin

contract) ori împărţirea riscului cu alte entităţi (prin coasigurare, reasigurare).

Managementul de risc implică identificarea, evaluarea, controlul şi finanţarea riscurilor.

Riscul se produce într-un anumit context, în anumite circumstanţe. Analiza expunerilor la daune

presupune o înţelegere a acelor condiţii care favorizează sau împiedică producerea pierderii.


risc subiectiv;

riscuri asigurabile;

riscuri neasigurabile;

111

plin de conservare;

selecţia riscurilor;

probabilitatea de producere şi frecvenţa riscului;

transferul riscului;

identificarea riscului;

evaluarea riscului;

consecinţele riscului;

daune directe şi daune indirecte;

cuantificarea riscului;

controlul riscului;

finanţarea riscurilor.


1. În ce constă aversiunea faţă de risc a persoanelor?

2. În ce constă managementul riscurilor? Cum pot fi identificate riscurile şi incertitudinile în

asigurări?

3. Care sunt metodele de identificare a expunerii la daune?

4. Prezentaţi etapele managementului de risc: identificarea, evaluarea, controlul şi finanţarea

riscurilor.

5. Care sunt activităţile de susţinere în situaţiile de risc al managementului ?


1. Plinurile de conservare reprezintă:

a) suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului;

b) suma minimă pe care un asigurător este pregătit să o cheltuiască pe cont propriu într-o

categorie de asigurări pentru un anumit risc asigurat;

c) suma maximă pe care un asigurător este pregătit să o cheltuiască pe cont propriu într-o

categorie de asigurări pentru un anumit risc asigurat;

d) 30-50% din cifra de afaceri a societăţii de asigurare în ramura considerată.

112

2. O tehnică de divizare a riscului este:

a) reasigurarea;

b) asigurarea;

c) aversiunea faţă de risc;

d) aversiunea faţă de asigurare.

3. Persoana dintr-o firmă care se ocupă de managementul riscului se numeşte manager de risc şi se

ocupă de riscurile:

a) care nu produc pierderi;

b) pure;

c) speculative;

d) pure şi speculative.

4. Expunerea la daună reprezintă:

a) probabilitatea de încheiere a unei asigurări;

b) probabilitatea de neîncasare a primelor brute de asigurare;

c) probabilitatea de reziliere a unui contract de asigurare;

d) probabilitatea de producere a unei daune.

5. Etapele managementului de risc sunt următoarele:

a) identificarea, evaluarea, controlul şi finanţarea riscurilor;

b) evaluarea, controlul şi finanţarea riscurilor;

c) identificarea, evaluarea, controlul, redistribuirea şi finanţarea riscurilor;

d) identificarea şi evaluarea riscurilor.




113


Etapele managementului riscului în asigurări

şi reasigurări

Cuprins

14.1. Introducere



14.3.1. Identificarea riscurilor şi incertitudinilor din cadrul activităţii

14.3.2. Evaluarea sau cuantificarea riscului

14.3.3. Controlul riscului


14.1. Introducere

Managementul de risc este o formă a managementului care

urmăreşte să identifice, să evalueze, să elimine sau să reducă şi să

transfere cauzele şi efectele riscurilor şi incertitudinilor asupra

entităţilor şi are ca scop să permită entităţii să îşi atingă obiectivele în

mod direct şi eficient.


învăţare


– cunoașterea etapelor managementului de risc;

– cunoasterea cauzelor care pot produce daune.


– studenţii vor putea să identifice cauzele generatoare de

daune;

– studenţii vor putea să explice cele trei etape ale

managementului de risc.

114


Pentru unitatea de învățare Etapele managementului riscului în

asigurări şi reasigurări, timpul alocat este de 2 ore.


14.3.1. Identificarea riscurilor și incertitudinilor din cadrul

activității

Identificarea riscurilor reprezintă o încercare de a determina toate

evenimentele posibile, situaţii sau activităţi ce pot cauza sau spori

pierderile. Această etapă este foarte dificilă şi de ea depind etapele

următoare. Ea are la bază cunoaşterea situaţiei reale, a datelor

statistice, experienţa şi cunoştinţele acumulate, inspecţia de risc,

interviuri realizate cu diverse persoane.

Principalele categorii de pierderi ce pot apărea pot fi: pierderi de

proprietate (active); pierderi legate de răspundere civilă (pierderi din

răspunderea civilă legală faţă de terţi ca urmare a vătămărilor

corporale sau daunelor aduse acestora); pierderi legate de personal ca

urmare a accidentărilor, îmbolnăvirilor sau decesului angajaţilor şi

pentru care societatea este răspunzătoare dacă acestea au apărut în

timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu; pierderi financiare care pot

fi cauzate de debitorii rău platnici sau de fraude, furturi efectuate de

către angajaţi; pierderi cauzate de întreruperi ale producţiei din

diverse cauze, inclusiv din cauza pierderilor de natura celor

anterioare.

Din punct de vedere al managementului riscului, o clasificare

utilă a categoriilor de bunuri este următoarea:

Bunuri imobile: terenuri, clădiri, alte structuri.

Bunuri mobile: maşini şi echipamente (care includ:

echipamente de procesare a datelor, vehicule).

Altele: mobilier pentru clădiri comerciale şi administrative,

bunuri circulante (conturi în bancă, materii prime, materiale de

inventar, titluri de valoare, lichidităţi).

Odată ce au fost identificate posibilele pierderi, managerul de risc

va analiza cauzele directe care le pot produce. Este o datorie destul de

complicată a managerului de risc, întrucât, deşi există diverse metode

care se bucură de o oarecare recunoaştere, nu există o metodă unică,

garantată pentru identificarea tuturor situaţiilor generatoare de

pagube. Pe lângă cauzele directe, în practică pot interveni şi o serie

de cauze indirecte ce pot determina şi amplifica anumite pierderi.

115

Specialiştii în managementul riscului fac eforturi să identifice

toate cauzele importante care conduc la producerea daunelor. O astfel

de cauză devine importantă dacă ea conduce la o situaţie în care

organizaţia respectivă nu îşi mai poate realiza obiectivele. Cauzele

care produc daune se mai numesc şi pericole. Cele mai frecvente

pericole ce conduc la distrugerea proprietăţii sunt:

Cauze care produc daune şi pericole

Efectele sau consecinţele daunelor pot fi clasificate ca fiind fizice,

operaţionale (funcţionale) şi financiare.

Consecinţele fizice se referă la modificarea bunului propriu-zis în

timpul evenimentului.

Consecinţele funcţionale se referă la pierderea capacităţii (parţiale

sau totale) de producţie a organizaţiei respective.

14.3.2. Evaluarea sau cuantificarea riscului

Cuantificarea riscului constă în a calcula impactul pierderilor

posibile asupra activelor unei firme. Pentru fiecare identificare a

producerii riscului se analizează:

a) numărul posibilelor pierderi din fiecare an sau frecvenţa medie

a acestora. Se are în vedere faptul că unele pierderi sunt extrem de

rare şi se produc în medie doar la 10-20 de ani (cutremurele), iar

altele au loc destul de frecvent (cum ar fi accidentele de

autovehicule). Mai mult, managerul de risc trebuie să cunoască şi

Alunecare de teren Defoliere Fum

Animale Delapidare Furt

Apă Dezintegrare Furtună

Aruncare peste bord Eroare umană Grevă

Avion Eroare de proiectare Grindină

Ciuperci Eroziune Incendiu

Colaps Erupţie vulcanică Insecte

Coliziune Evaporare Inundaţie

Condamnare Explozie întârziere

Confiscare Expropriere Neglijenţă

Contaminare Falsificare Obiecte căzătoare

Coroziune Foc Pericole maritime

Cutremur Forţă centrifugă Pierdere alimentare

energie electrică Defecţiune Fraudă

Ploaie Secetă Uragan

Poluare Spargere Valuri mari

Praf Suprasarcină electrică Vandalism

Putrezire Temperaturi extreme Vapor

Radiaţii nucleare Terorism Vehicul

Război Topire Vibraţii

Rugină Tornadă Viciu ascuns

Sabotaj Transport Virus calculator

Scurgeri Umiditate

116

distribuţia de probabilitate a frecvenţei pierderilor. Aceasta are forma

unui tabel care prezintă probabilitatea de a avea una, două sau mai

multe pierderi într-un an sau de nu avea nici o pierdere;

b) mărimea posibilă a fiecărei pierderi are la bază raţionamentul

că, în general, pierderile mici au o probabilitate maximă de a se

produce, pe când pierderile din ce în ce mai mari devin tot mai

improbabile. Totuşi, majoritatea pierderilor pot varia ca mărime, de la

valori mici până la valori foarte mari, cum ar fi pierderile legate de

proprietate, care pot ajunge până la valoarea maximă a proprietăţii, pe

când pierderile de răspundere civilă sunt nelimitate;

c) evaluarea activelor şi pierderilor posibile. Evaluarea unui activ

poate fi privită din punct de vedere al costului de oportunitate, adică

pierderea sau cheltuielile adiţionale cu care s-ar confrunta societatea

comercială dacă ar fi lipsită de acel activ.

Un manager de risc şi un inspector de asigurare pot atribui valori

destul de diferite aceluiaşi activ.

Evaluarea posibilelor pierderi nepatrimoniale este şi mai dificilă.

Pierderile de răspundere civilă sunt în general determinate prin

hotărâre judecătorească ce stabileşte suma ce urmează a se plăti

terţilor păgubiţi sau vătămaţi. Aşadar, este mai greu de preconizat

care va fi mărimea acestor pierderi.

Pierderile de personal sunt, de asemenea, dificil de evaluat.

Mărimea posibilelor pierderi financiare depinde de responsabilităţile

şi îndatoririle angajaţilor.

Frecvenţa probabilă de producere a riscului se referă la numărul

de evenimente - incendii, furturi, spargeri, cutremure etc. care se pot

întâmpla într-un anumit interval de timp, cum ar fi un an, o decadă

sau un secol. Estimarea frecvenţei de producere a unui furt în cadrul

unui magazin ar putea conduce la concluzia că această frecvenţă este

de un eveniment pe an; pentru un potenţial incendiu, această

frecvenţă ar putea fi de un eveniment la 50 de ani.

Expresia de „frecvenţă“ asociată unor evenimente atât de rare

poate creea confuzie. Aceste evenimente sunt rare, dacă le raportăm

la viaţa unui om.

Ca regulă generală, se admite faptul că evaluarea frecvenţei de

producere a riscurilor este mai corectă şi mai uşor de realizat decât

evaluarea consecinţelor daunelor potenţiale. Experienţa a demonstrat

că, în cazul marilor companii, evaluarea frecvenţei producerii

anumitor riscuri se poate face cu o aproximare destul de bună.

Daunele de valoare mare sunt destul de rare şi este dificilă

evaluarea frecvenţei producerii unor astfel de evenimente rare. Cu

toate acestea, este mai bine să se determine chiar şi pentru aceste

evenimente o frecvenţă, cu o marjă de eroare admisibilă, decât să nu

se facă nici o estimare.

Consecinţele probabile ale daunelor

În acest caz suntem interesaţi cât de severe pot fi consecinţele

materiale şi financiare ale unei daune potenţiale. Cu cât aceste

consecinţe sunt mai mari, cu atât mai importante devin riscurile

respective pentru managementul riscului. Severitatea daunelor se

măsoară în primul rând prin efectele fizice.

De cele mai multe ori consecinţele au valori care diferă de la un

eveniment la altul.

117

Severitatea calamităţilor naturale, în special, depinde de condiţiile

locale, care variază şi ele în timp.

Cunoaşterea mărimii pierderii potenţiale este foarte importantă în

managementul riscului. Dar această evaluare oferă mai mult o valoare

medie informativă, deoarece rezultă doar dintr-o extrapolare a datelor

statistice. De aceea, uneori este mai interesant de ştiut care este

valoarea maximă posibilă a pierderii, precum şi valoarea maximă

probabilă a pierderii.

Dauna maximă posibilă

Aceasta reprezintă valoarea totală maximă posibilă a daunei care

se poate produce într-un anumit loc, asupra unui bun. Cu alte cuvinte,

dauna maximă posibilă reprezintă dauna maximă care se poate

produce. Evaluarea daunei maxime posibile s-ar putea să fie uneori

dificil de realizat. Oricum, evaluarea daunei maxime posibile trebuie

realizată în funcţie de tipul de proprietate şi de un set de condiţii

specifice producerii evenimentului nedorit.

Dauna maximă probabilă

Valoarea maximă a daunei probabile este în general mai mică

decât dauna maximă posibilă. In cazuri extreme, când distrugerea

proprietăţii este totală, cele două valori sunt egale.

Conceptul de daună totală

Atunci când se calculează valoarea maximă a daunei potenţiale,

atenţia trebuie îndreptată spre faptul că o pierdere majoră poate fi

rezultatul combinării efectelor mai multor pericole.

Un pericol poate genera atât distrugeri asupra proprietăţii, cât şi

întreruperi ale activităţii. Dacă în urma daunelor, o parte din activitate

se va desfăşura în spaţii noi, închiriate temporar, atunci apar şi

cheltuieli suplimentare. De aceea este foarte important ca în

evaluarea daunelor totale să se ia în consideraţie orice combinaţie

posibilă de efecte.

Gradul de precizie al estimărilor

Acest termen este folosit deseori pentru a desemna gradul de

încredere pe care cineva îl poate avea în datele disponibile, deci în

baza de date folosită pentru evaluarea daunelor posibile şi probabile.

Gradul de precizie al estimărilor joacă un rol foarte important în

alegerea metodelor de management al riscului.

14.3.3. Controlul riscului

Controlul riscului poate fi definit ca orice acţiune conştientă (sau

decizie de a acţiona) care reduce frecvenţa, mărimea sau caracterul

imprevizibil al pierderilor datorate unui accident. Deşi această

definiţie este relativ concisă, există trei aspecte importante ce reclamă

o atenţie deosebită.

În primul rând, controlul riscului se concentrează asupra daunelor

şi nu asupra sumelor de bani plătite pentru refacere.

În al doilea rând, efectul unei anumite tehnici de control al

riscului poate fi măsurată numai din perspectiva unei entităţi

118

determinate.

Un al treilea aspect important al definiţiei controlului riscului este

acela că o anumită măsură de control realizează un control efectiv

numai pentru un anumit tip de risc.

Cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul

prevenirii accidentelor sunt:

1. Teoria dominoului

2. Metode generale de control

3. Teoria eliberării energiei

4. Tehnica revederii operaţiilor 5. Siguranţa sistemului

Teoriile de cauzalitate şi control al producerii accidentelor

generează o serie de măsuri specifice de control al riscului. O

asemenea măsură de control implică una sau mai multe dintre

următoarele posibilităţi:

Evitarea riscului;

Prevenirea pierderii;

Reducerea pierderii;

Separarea unităţilor expuse la pierderi;

Transfer contractual al controlului riscului.



Managementul de risc implică identificarea, evaluarea, controlul şi finanţarea riscurilor.

Identificarea riscurilor reprezintă o încercare de a determina toate evenimentele posibile, situaţii

sau activităţi ce pot cauza sau spori pierderile. Această etapă este foarte dificilă şi de ea depind etapele

următoare. Ea are la bază cunoaşterea situaţiei reale, a datelor statistice, experienţa şi cunoştinţele

acumulate, inspecţia de risc, interviuri realizate cu diverse persoane.

Cele mai importante metode de identificare a expunerilor la daune sunt: inspecţia de risc; interviul;

chestionarul; analiza documentelor financiare; analiza diagramelor de fluxuri; evaluarean portofoliului

daunelor.

Riscul se produce într-un anumit context, în anumite circumstanţe. Analiza expunerilor la daune

presupune o înţelegere a acelor condiţii care favorizează sau împiedică producerea pierderii.

Cuantificarea riscului constă în a calcula impactul pierderilor posibile asupra activelor unei firme.

Controlul riscului poate fi definit ca orice acţiune conştientă (sau decizie de a acţiona) care reduce

frecvenţa, mărimea sau caracterul imprevizibil al pierderilor datorate unui accident.

Controlul riscului are rolul de a conserva resursele unei organizaţii sau ale societăţii în ansamblu.

Se previn astfel pierderile, se reduce mărimea acestora şi se diminuează perioada lor de refacere.

Controlul riscului poate fi în unele cazuri supraapreciat, caz în care cheltuielile cu aplicarea măsurilor

de siguranţă, raportat la reducerea numărului de accidente sau a severităţii acestora, se pot dovedi

nejustificate.

Cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul prevenirii accidentelor sunt:

Teoria dominoului;

119

Metode generale de control;

Teoria eliberării energiei;

Tehnica revederii operaţiilor;

Siguranţa sistemului.

După ce situaţiile ce pot produce pierderi au fost identificate şi s-a stabilit valoarea posibilă a

acestor pierderi, urmează luarea deciziei cu privire la controlul riscului.

Asigurarea este cea mai avantajoasă metodă de transfer al riscului, întrucât, achiziţionând o poliţă

integrală, asiguratul poate să înlocuiască un cost necunoscut al pierderilor cu un cost cunoscut al

primelor de asigurare.


probabilitatea de producere și frecvența riscului;

identificarea riscului;

consecințele riscului;

daune directe și daune indirecte;

cuantificarea riscului;

controlul riscului.


1. În ce constă identificarea riscurilor şi incertitudinilor din cadrul activităţii?

2. Care sunt cele mai importante metode de identificare a expunerilor la daune?

3. Prezentaţi evaluarea sau cuantificarea riscului ca etapă a managementului de risc.

4. În ce constă etapa de control al riscului?

5. Prezentaţi cele mai cunoscute teorii referitoare la cauzele şi modul prevenirii accidentelor.


1. După ce au fost identificate posibilele pierderi, managerul de risc va analiza:

a) dacă au fost realizate obiectivele organizaţiei;

b) mărimea sumei asigurate;

120

c) dauna minimă posibilă;

d) cauzele directe şi indirecte care le pot produce.

2. Persoanele intervievate nu sunt instruite în managementul riscului, dar cunosc foarte multe lucruri

despre departamentul în care lucrează putând contribui la:

a) realizarea obiectivelor organizaţiei;

b) identificarea expunerilor la daune şi la stabilirea măsurilor de prevenire;

c) formularea unor întrebări;

d) identificarea riscului asigurat.

3. Analiza documentelor financiare ca metodă de identificare a riscului utilizează următoarele

documente ce reflectă activitatea financiară a unei companii:

a) listele de inventariere şi bugetul pe următorii 5 ani;

b) contul de profit şi pierdere şi deconturile;

c) bilanţul contabil şi listele de inventariere;

d) bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere.

4. Valoarea totală maximă posibilă a daunei care se poate produce într-un anumit loc asupra unui

bun poată denumirea de:

a) daună minimă probabilă;

b) daună totală;

c) daună maximă posibilă;

d) daună maximă probabilă.

5. Controlul riscului se concentrează asupra daunelor şi nu asupra:

a) sumelor de bani plătite pentru refacere;

b) identificării cauza producerii accidentelor;

c) identificării sumelor asigurate;

d) primelor brute de asigurare.




121

APLICAŢII

1. Valoarea de nou (Vn) a unui autovehicul conform cataloagelor este de 18.000 euro (preţul

include toate taxele). Uzura corespunzătoare celor 3 ani de utilizare este de 20%. Care este valoarea

reală (Vr) a autovehiculului?

Rezolvare:

Vr = Vn – Uzura

Uzura = 18.000 ×20% = 3.600 euro

Vr = 18.000 – 3.600 = 14.400 euro

Valoarea reală a autovehicului este de 14.400 euro.

2. Doi asiguraţi deţin două bunuri identice A şi B. Datele referitoare la cele două bunuri sunt

cuprinse în tabelul următor:

Indicatori Bunul A Bunul B

Valoarea reală (Vr) u.m. 250.000 250.000

Suma asigurată (Sa) u.m. 250.000 150.000

Cota de primă brută (Cpb %) 4 % 4 %

Paguba (P) u.m. 80.000 80.000

Să se determine despăgubirile (D) şi primele de asigurare (Pa) pentru cele două bunuri. Comentaţi

rezultatele obţinute.

Rezolvare:

𝐷 = 𝑃 ×𝑆𝑎

𝑉𝑟 în care:

D = despăgubirea;

P = paguba;

Sa = suma asigurată;

Vr = valoarea reală a bunului în momentul producerii riscului

asigurat.

𝐷𝐴 = 80.000 ×250.000

250000= 80.000 u.m.,

𝑆𝑎

𝑉𝑟= 1, DA =P (80.000 = 80.000).

Se observă că în cazul bunului A asigurat la valoarea sa reală (Sa = Vr), D = P.

𝐷𝐵 = 80.000 ×150.000

250000= 48.000 u.m.,

𝑆𝑎

𝑉𝑟< 1, D < P (48.000 < 80.000)

Se observă că în cazul bunului B subasigurat (Sa < Vr), D < P.

Pa = Sa × Cpb %, în care:

Pa = prima de asigurare

Cpb % = cota de primă brută exprimată procentual

PaA = 250.000 × 4% = 10.000 u.m.

PaB = 150.000 × 4% = 6.000 u.m.

122

În cazul bunului B prima de asigurare este mai mică (6.000 u.m.), dar şi suma asigurată este mai

mică.

3. Se cunosc următoarele cazuri de asigurare a bunurilor:

Bunul A: Paguba = 4200 u.m., Franşiza atinsă = 3850 u.m.

Bunul B: Paguba = 1700 u.m., Franşiza deductibilă = 3200 u.m.

Bunul C: Paguba = 5100 u.m., Franşiza deductibilă = 700 u.m.

Bunul D: Paguba = 7800 u.m., Franşiza atinsă = 8000 u.m.

Care sunt despăgubirile aferente fiecărui bun?

Rezolvare:

Bunuri Relaţia

pagubă - franşiză

Mod de calcul

despăgubire

Valoare

despăgubire

A P > FRa D = P 4200 u.m.

B P < FRd D = 0 0 u.m.

C P > FRd D = P – FRd 4400 u.m.

D P < FRa D = 0 0 u.m.

în care: P= Paguba; FRa = Franşiza atinsă; FRd = Franşiza deductibilă; D = Despăgubirea.

Întotdeauna când paguba este inferioară franşizei (de oricare tip ar fi aceasta), despăgubirea este 0

(cazul bunurilor A şi D).

4. Un bun asigurat a cărui valoare de asigurare este de 17.000 u.m. este asigurat pentru acelaşi

risc, de proprietarul acestuia la 2 societăţi de asigurare A şi B, pentru următoarele sume: Sa (A) =

5.500 u.m., Sa (B) = 7.000 u.m. Prin producerea riscului asigurat se înregistrează:

a) pagubă totală;

b) pagubă de 10.000 u.m.

Să se determine despăgubirile ce se cuvin asiguratului (cele 2 societăţi practică principiul

primului risc).

Rezolvare:

Vr = 17.000 u.m.; Sa(A) = 5.500 u.m.; Sa(B) = 7.000 u.m.

a) Se înregistrează o pagubă totală egală cu valoarea reală a bunului: P = 17.000 u.m.

Principiul primului risc:

DA = P ≤ Sa(A) rezultă că DA = Sa(A) = 5.500 u.m.

DB = P ≤ Sa(B) rezultă că DB = Sa(B) = 7.000 u.m.

Verificăm dacă ∑ D ≤ Vr (DA + DB = 5.500 + 7.000 = 12.500 u.m). Vr = 17.000 u.m., deci

condiţia este verificată.

Verificăm dacă ∑ D ≤ P (DA + DB = 5.500 + 7.000 = 12.500 u.m). P = 17.000 u.m., deci


Verificăm dacă ∑ D ≤ ∑ Sa (DA + DB = 5.500 + 7.000 = 12.500 u.m). Sa (A) = 5.500 u.m., Sa

(B) = 7.000 u.m., Suma asigurată (SaT) este egală cu 12.500 u.m., deci condiţia este

verificată.

sau

b) Se înregistrează o pagubă de 10.000 u.m.

123

Principiul primului risc:

DA = P ≤ Sa(A) rezultă că DA = Sa(A) = 5.500 u.m.

DB = P ≤ Sa(B) rezultă că DB = Sa(B) = 7.000 u.m.




condiţia NU este verificată.

Verificăm dacă ∑ D ≤ ∑ Sa (DA + DB = 5.500 + 7.000 = 12.500 u.m). Sa(A) = 5.500 u.m., Sa

(B) = 7.000 u.m. Suma asigurată (SaT) este egală cu 12.500 u.m., deci condiţia este verificată.

Conform sistemului primului risc obţinem despăgubiri totale de 12.500 u.m., sumă care

depăşeşte valoarea pagubei (10.000 u.m.).

Deoarece condiţia ∑ D ≤ P nu este verificată:

I. Se vor calcula despăgubirile ajustate D*i .

aTS

P Di *

iD

, în care:

D*i = despăgubirea ajustată aferentă fiecărui asigurător;

Di = despăgubirea aferentă fiecărui asigurător;

Pi = paguba aferentă fiecărui asigurător;

SaT = suma asigurată totală.

.

aT

.mu 400.4500.12

000.10500.5

S

P DA *

AD

u.m. 600.5500.12

000.10000.7

S

P DB *

BD

aT

II. Se vor calcula pagubele aferente celor doi asigurători:

BA

AA

SaSa

SaR

; 44,0

500.12

500.5

000.7500.5

500.5

AR

PA = P × RA = 10.000 × 0,44 = 4.400 u.m.

Principiul primului risc: DA = PA = 4.400 u.m.

BA

BB

SaSa

SaR

; 56,0

500.12

000.7

000.7500.5

000.7

BR

PB = P × RB = 10.000 × 0,56 = 5.600 u.m.




124


Verificăm dacă ∑ D ≤ ∑ Sa (DA + DB = 4.400 + 5.600 = 10.000 u.m). Sa (A) = 5.500 u.m., Sa

(B) = 7.000 u.m. Suma asigurată totală este egală cu 12.500 u.m., deci condiţia este verificată.

5. Un contract de asigurare în suma de 100.000 u.m este reasigurat pentru suma de 50.000 um.

Cota de prima aplicată este de 1%. Se înregistrează o pagubă totală.

Care sunt primele de asigurare încasate de asigurător şi cei doi reasiguraţi şi care este

despăgubirea acordată de fiecare reasigurător în parte dacă reţinerea proprie a asigurătorului devenit

reasigurat este de 60% din suma asigurată. Reasigurătorul X preia 30% din suma asigurată, iar

reasigurătorul Y preia 10% din suma asigurată. Societatea de asigurare practică principiul primului

risc.

Rezolvare:

Este un contract de tipul reasigurare proporţională cotă-parte.

Notăm cu:

Cpb – cota de primă brută; Sa – suma asigurată totală; P – paguba;

D – despăgubirea totală plătită asiguratului;

DR – partea din despăgubire plătită asiguratului de asigurător, devenit reasigurat;

DRX - partea din despăgubire plătită asiguratului de reasigurătorul X;

DRY - partea din despăgubire plătită asiguratului de reasigurătorul Y;

Pa – prima de asigurare încasată de asigurător;

PaX – prima de asigurare încasată de reasigurătorul X;

PaY – prima de asigurare încasată de reasigurătorul Y; PaT – prima de asigurare totală.

Prima anuală de plată se calculează aplicând cota de primă brută la suma asigurată.

Cpb = 1 %, Sa = 50.000 u.m.

PaT = Sa × Cpb; PaT = 50.000 × 1 % => PaT = 500 u.m.

Primele de asigurare se plătesc proporţional cu reţinerile asiguratului devenit reasigurat şi a

celor doi reasigurători:

Pa = 60% × 500 = 300 u.m.;

PaX = 30 % × 500 =150 u.m.;

PaY = 10 % × 500 =50 u.m.

Deoarece paguba este totală P = Vr = 100.000 u.m.

Principiul primului risc afirmă că Despăgubirea = Paguba ≤ Suma asigurată

D = P ≤ Sa => D = 50.000 u.m.

DR = 60% × 50.000 = 30.000 u.m.

DRX = 30%× 50.000 = 15.000 u.m. ;

DRY = 10%× 50.000 = 5.000 u.m.

125

MODEL DE BILET EXAMEN

EXAMEN SCRIS LA ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

I. Ce presupune controlul financiar al riscului şi cum se poate realiza?

II. Teste grilă

1. Răspunderea civilă constituie obiect al asigurărilor dacă:

a) asiguratul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asigurătorul le-ar putea avea faţă

de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia i-a produs un prejudiciu;

b) asigurătorul cedează obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o

terţă persoană fizică sau juridică, căreia i-a produs un prejudiciu;

c) asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea

faţă de o terţă persoană fizică sau juridică, căreia i-a produs un prejudiciu;

d) asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de despăgubire pe care o terţă persoană fizică sau

juridică le-ar putea avea asigurat.

2. Costurile suplimentare de înlocuire reprezintă o consecinţă a pagubei care se suportă atunci când

cheltuielile de înlocuire a bunurilor deteriorate sau distruse sunt mai mari decât:

a) valoarea sumei asigurate;

b) valoarea bunului;

c) valoarea rămasă;

d) valoarea reală.

3. Momentul întocmirii contractului de asigurare este considerat o dată cu:


b) întocmirea cererii de asigurare;

c) plata primelor de asigurare;

d) emiterea documentului de asigurare.

4. Asumarea riscului de către asigurător se face odată cu:


b) producerea evenimentului asigurat;

c) semnarea contractului de asigurare;

d) anularea contractului de asigurare.

5. Densitatea asigurărilor (lei/loc) este un indicator:

a) specific sectorului asigurărilor;

b) ce caracterizează situaţia financiară a asiguraţilor;

c) determinat ca raport între volumul de prime brute subscrise şi numărul populaţiei;

d) determinat prin formula (Prime brute încasate/PIB) × 100.

6. Reasigurarea facultativă aplică principiul:

a) dublei selecţii;

b) dublei răspunderi;

c) selecției limitate;

d) selecției unice.

126

Acest principiu prevede, pe de o parte, selecţia pentru compania cedentă, care decide dacă

reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia pentru reasigurător, care îşi rezervă

dreptul de a accepta sau de a refuza ce i se propune.

7. Mărimea pagubei trebuie să respecte următoarele condiţii:

a) D > Sa;

b) D ≤ Sa, D ≤ P;

c) D > P;

d) D ≤ Vr.

8. Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra mărimii:

a) teritoriului acoperit;

b) pagubei;

c) primei de asigurare;

d) valorii bunului.

9. Rezerva pentru prime constituie:

a) un procent din primele datorate reasigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o


b) un procent din primele datorate asiguratului, care este reţinut de compania cedentă ca o


c) un procent din primele datorate reasigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o

garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor asigurătorului;

d) un procent din primele datorate asigurătorului, care este reţinut de compania cedentă ca o

garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor asiguratului.

10. În cazul reasigurării neproporţionale prima cedată reasigurătorului:

a) nu se calculează pe fiecare poliţă în parte, ci pe ansamblul portofoliului asigurătorului;

b) se calculează pe fiecare poliţă în parte;

c) este nulă;

d) nu se calculează pe ansamblul portofoliului asigurătorului, fiind nulă.

11. Rezerva pentru riscuri neexpirate (Rrn) se calculează pe baza estimării daunelor ce pot să apară

după închiderea exerciţiului financiar, numai în cazul în care se constată că:

a) daunele estimate nu depăşesc valoarea rezervelor de prime;

b) daunele estimate depăşesc valoarea rezervelor de prime;

c) daunele estimate depăşesc valoarea rezervelor de daune;

d) daunele estimate nu depăşesc valoarea rezervelor de daune.

12. În faza „situaţia de risc potenţială“:

a) riscul are o formă bine profilată;

b) riscul are o formă bine profilată, care să justifice o intervenţia deliberată şi alocări de resurse

importante;

c) riscul nu are o formă bine profilată, care să justifice o intervenţia deliberată şi alocări de

resurse importante.;

d) riscul nu are o formă bine profilată, care să justifice o intervenţia deliberată şi alocări limitate

de resurse.

13. Din punct de vedere financiar asigurarea se constituie într-un:

a) „intermediar“ financiar între persoanele fizice asigurate și persoanele fizice neasigurate, dar

care doresc să încheie o asigurare în următoarele trei luni;

b) „intermediar“ financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele de

asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare;

c) fond de asigurare sub formă bănească;

127

d) risc acoperit de societățile de asigurare și reasigurare..

14. Unul dintre serviciile importante pe care îl poate face un broker este de a oferi:

a) contracte de asigurare;

b) despăgubiri financiare;

c) doar informaţiile care fac oferta avantajoasă;

d) consultanţă sau chiar asistenţă în cazul dosarelor de daună pentru clienţii săi.

15. Conform planului în cinci etape de dezvoltare propus de Tucker şi Broom, etapa „analiza

situaţiilor de risc“ presupune următoarele întrebări – cheie:

a) Ce se poate întâmpla dacă situaţiile de risc sunt ignorate?

b) În ce mod situaţia de risc poate afecta principalele grupuri de interese?, În ce direcţii este

posibil să evolueze situaţia de risc?

c) Ce informaţii sunt necesare în favoarea poziţiei organizaţiei? Cum pot fi obţinute acestea?

d) Cine ia deciziile referitoare la situaţia de risc?

III. Aplicaţii

1. O societate de asigurare a primit în asigurare 2.200 bunuri dintr-o anumită grupă. Fiecare bun

este asigurat pentru suma de 9.000 u.m. Cota de primă stabilită de asigurător este de 2%.

a)Cu cât creşte/scade gradul de stabilitate financiară dacă societatea de asigurare majorează cota

la 2,5 %?

b) Cum se modifică gradul de stabilitate financiară dacă numărul de bunuri asigurate creşte cu

40%, în condiţiile menţinerii cotei de primă la 2%?

c)Care este numărul de bunuri care permite o creştere a gradului de stabilitate financiară cu 20

% faţă de situaţia iniţială?

d) Care este cota de primă netă care permite creşterea gradului de stabilitate financiară cu 20%

faţă de situaţia iniţială?

2. În cazul unei contract de asigurare – reasigurare, asigurătorul devenit reasigurat stabileşte că

valoarea reală a bunului este egală cu 230.000 u.m., iar suma asigurată este egală cu 120.000 u.m.

Cota de primă brută este de 1,5%. La producerea evenimentului asigurat paguba a fost de 47.000 u.m.

Reţinerea proprie a asigurătorului este de 11.000 u.m., restul fiind cedat în reasigurare astfel:

reasigurătorul X preia 65% din excedent, iar reasigurătorul Y preia 35% din excedent.

Să se calculeze:

a) Partea din prima de asigurare încasată de asigurător;

b) Partea din prima de asigurare încasată de reasigurători;

c) Despăgubirile acordate de asigurător şi reasigurători.

3. Se asigură un bun printr-un contract pentru toate riscurile. Contractul de asigurare se încheie

la data de 28.10.2013 cu valabilitate pana la data de 28.10.2014. Valoarea reală a bunului este de

40.000 u.m, iar suma asigurată este de 36.000 u.m. La data de 10.02.2014 se înregistreză un incendiu,

paguba fiind parțială și egală cu 55% din valoarea bunului. Pe 20.07.2014 are loc o inundație, bunul

find avariat, iar paguba ridicându-se la 10.000 u.m. După fiecare eveniment se optează pentru

reîntregirea sumei asigurate. Cota de primă brută este de 1%.

Să se determine prima de asigurare datorată de asigurat, cuantumul despăgubirilor şi mărimea

primelor suplimentare.

UNIVERSITATEA CREŞTINA “DIMITRIE CANTEMIR” …FACULTATEA DE FINANTE, BANCI SI CONTABILITATE ......

Documents

Transcript of UNIVERSITATEA CREŞTINA “DIMITRIE CANTEMIR” …FACULTATEA DE FINANTE, BANCI SI CONTABILITATE ......