Turism Rural – Ţara Făgăraşului

1.Prezentare generala

Făgăraşului sau Ţara Oltului este una dintre cele mai mari si mai bine individualizate depresiuni de contact ale Transilvaniei, mărginită la sud de Munţii Fagaras si Persani si la nord, nord-est de limitele sudice ale platoului Târnavelor; cursul viguros al Oltului o străbate de la est spre vest.

Tara Oltului, regionim folosit si azi de localnici, derivat din hidronimul antic omonim pare sa fie cea mai veche denumire a acestui "ţinut" sau "pământ" sau "tara" cum apare consemnata succesiv în documentele din prima jumătate a secolului al XlII-lea. începând cu a doua jumătate a secolului al XlII-lea numele generic al Tarii Oltului apare în documente sub denumirea de "tara românilor de Carta", ce localizează centrul politic administrativ al zonei. Denumirea de Tara Făgăraşului este mai târzie, precizându-se în a doua jumătate a secolului al XlV-lea.

2.Gospodaria taraneasca

Satul este una dintre cele mai vechi forme de organizare a vieţii colective si s-a dezvoltat pe teritoriul Tarii Făgăraşului din grupări de gospodarii judicios amplasate ca urmare a experienţei multiseculare de locuire si munca. Tendinţa generala era ca vatra satului sa fie cât rnai compacta. în cadrul fiecărui sat exista un loc de maxima concentrare, unde se găsesc: biserica (considerata cea mai veche construcţie), scoală, primăria, cârciuma, băncile, căminul cultural. Este spaţiul unde se percepe cel mai bine pulsul fiecărui sat. Se ştie ca structura unei gospodarii este determinata de anumiţi factori: condiţiile de relief, ocupaţiile, starea sociala, gustul estetic si experienţa constructorului. Tipul de gospodărie întâlnit în Tara Oltului este cel denumit "curte închisa si întărită". Apăruta din necesitatea de a proteja oamenii si avutul de eventualii duşmani, aceasta gospodărie a fost favorizata de anumiţi factori economico-sociali (abundenta materialului lemnos, creşterea avutului), existenta unor construcţii fortificate în zona (fie nobiliare, fie ecleziastice), experienţa acumulata de constructorii de case. în Tara Oltului, curtea închisa si întărită are forma unui patrulater, rernarcandu-se strânsa înlănţuire casa cu casa; laturile patrulaterului sunt astfel constituite din garduri, casa si acareturi.

Gospodăria ţărăneasca mai cuprindea şopronul din stâlpi de lemn, acoperit cu ţigla, sura din lemn (aici se depozitau nutreţurile si se ţineau carul si plugul), grajdul pentru vite, coteţul pentru porci si cel pentru pasări, cuptorul. Vis- â -vis de casa, la nivelul solului, se construia o casuta, locul unde se făceau cele mai multe treburi gospodăreşti. Nefiind pivniţe, multe produse se ţineau în tinda, în cămara sau în pod.

3.Oupatii si mestesuguri

Locuitorii Tarii Făgăraşului au dus o lupta permanenta cu pământul, ocupându-se de agricultura din primăvara pana toamna târziu. Teritoriul satului este în general împărţit în „hotare, unde ţăranii cultiva porumb, grâu (dar si alte paioase), cartofi; o parte din terenul agricol este constituit din fânete si pasuni. Porumbul si cartoful se semănau tot manual, dar pe suprafeţe mai întinse (sa nu uitam ca Tara Oltuiui este recunoscuta ca fiind „tara cartofului). Astăzi aproape toate gospodăriile au tractoare si pluguri moderne, semănători, combine agricole pentru treierat cereale sau pentru recoltatul porumbului si cartofului.

Industria casnica în Tara Făgăraşului are la baza originalitatea românului. Aproape toate lucrurile necesare gospodăriei si casei se realizau prin meşterii satului, care învăţau si practicau toate meşteşugurile necesare vieţii de zi cu zi. Prelucrarea lemnului are o veche tradiţie în zona Făgăraşului , fiind atestata documentar în secolul al XVII-lea la Breaza, Vistea de Sus si Porumbacu de Jos.

Meşteşugul prelucrării lemnului s-a practicat în continuare si în alte centre ale regiunii, pentru satisfacerea multiplelor nevoi gospodăreşti, lemnul fiind uşor de prelucrat si decorat. acticarea pastoritului si creşterea vitelor în Tara Oltului u contribuit la apariţia si dezvoltarea unor meşteşuguri casnice taranesti, fiecare sat avându-si cojocarii, pielării si tabacarii sai. Meşteşugul prelucrării fibrelor vegetale si animale , cunoscut în Tara Oltului încă din epoca bronzului (după cum dovedesc fusaiolele descoperite la Cuciulata), a constituit una din cele mai intense activităţi casnice, unelte (frângatori de melita, piepteni pentru câlti, darac, furci de tors, depanator, raschitor, urzitoare sau război de ţesut) si procedee tehnice transmitându-se din generaţie în generaţie.

Aceasta îndeletnicire a fost favorizata de posibilităţile de creştere a oilor si de cultivare a cânepii si inului, asigurând necesarul de ţesături pentru îmbrăcăminte sau uz gospodăresc.

   Alte doua ocupaţii din zona - meşteşugul încondeierii ouaior si pictura pe sticla - mai sunt practicate în zilele noastre doar de câteva persoane. Mărturii ale acestor îndeletniciri se găsesc în muzeele Tarii Fagarasuiui precum si în numeroase colecţii particulare.

Pictura pe sticla este cel mai apreciat gen al artei populare din zona, apariţia ei în Tara Oituiui la sfârşitul secolului al XVIII-lea fiind determinata de condiţii social-istorice specifice si de tradiţii culturale bine închegate (influenta bizantina si brâncoveneasca). Pictura pe sticla a fost strâns legata si de apariţia si dezvoltarea în zona, în secolele XVI-XIX, a manufacturilor de sticla.

4.Costumul popular

In creaţia artistica populara locala, portul ocupa un loc de frunte prin structura, croi si varietatea ornamentelor ţesute sau cusute, care îi imprima o nota de originalitate.

    Tara Făgăraşului prezintă, din punct de vedere al portului tradiţional românesc, trei zone :• zona Avrigului, ce grupează localităţile Porceşti, Sebeşul de Jos side Sus, Racovita, Avrigul, Porumbacul de Sus si de Jos• zona Făgăraşului, ce cuprinde 51 de localităţi de la Cârtisoarapana la Sinea Noua si Sercaia• zona de est, cuprinzând 12 localităţi de la Parau până la Mateias(nord-vest de Hoghiz)

  Trasaturile generale ale costumului trădează viata si firea oamenilor ce-si duc traiul între crestele munţilor si apa Oltului. Caracteristice sunt simplitatea si eleganta , liniile drepte ale pieselor de port, materialul gros, lungimea si culoarea , modul original de găteala a capului. O trăsătura deosebita este ca toate piesele vestimentaţiei sunt bine strânse pe trup, ceea ce conferă o nota de supleţe. Copiii poarta costume asemănătoare celor maturi dar de dimensiuni reduse, potrivite cu vârsta lor.

  La grupa tinerilor, costumul pentru feciori cuprinde aceleaşi piese ca si la bărbaţii maturi, cu deosebirea ca sunt mai ornamentate : carnasa cu cusături pe poale cu mătase alba si dantela, cioareci, pieptar brodat cu lâna, serpar cu ţesătura, zechea sau cojocul, pălăria sau căciula (în funcţie de anotimp). Vara se poarta pantaloni de bumbac, strânşi pe picior.     La costumul pentru fata si femeie tânăra remarcam doua forme în evoluţia camasii. Forma tradiţionala, care se încadrează tipului Poncho, asemănătoare cu camasa bărbăteasca, s-a purtat si în prima jumătate a secolului al XX-lea. Forma actuala este brâul de ie sub care foile sunt adunate în creţuri, peste acestea fiind cusuta o brăţara. Ornamentaţia camasii este florala, dispusa pe piept, spate si pe toata mâneca. Peste poalele camasii tradiţionale se punea catrinta cu motive ţesute, iar mai târziu s-a introdus surtul, vărgat vertical si cu alese motive geometrice, având pe poale un volan ; la brâul de ie se poarta poale separate peste care se pune un surt negru învâstrat si cu ornamente florale mari. Se poarta pieptar sau, pe timp rece, jacheta din stofa neagra. Pe cap, în trecut, fata punea o pălărie neagra cu bor drept si cu ciucur de lâna colorata (ce da o nota de originalitate portului popular), iar pe timp de iarna purta o broboada cu franjuri .     La grupa maturilor se remarca portul femeiesc, care se detaşează în ansamblu de cel al bărbaţilor prin bogăţia numerica si cromatica a pieselor costumului - pastura roşie cu varga ţesuta, ie cu poale lungi si cusături peste cot, bete, căita cu fruntar si pomeselnic, ultimele trei piese fiind tipice pentru zona Tarii Făgăraşului .     Costumul bătrânilor este caracterizat prin simplitate. Costumul de bătrâna păstrează ia veche, cu poale lungi, cu gura în fata si ornamente cusute în jurul ei, pastura neagra, căita cu fruntar si pomeselnic, pe care îl poarta pe sub barba, lăsând capetele libere pe spate. La costumul pentru bătrâni, tipice pentru zona Tarii Făgăraşului sunt cioarecii, buboul - haina de lâna purtata numai pe ger mare, camasa cu mâneca larga, căciula ascuţita.

5.Obiceiuri traditionale

Ansamblul de obiceiuri si credinţe înrădăcinate, păstrate, folosite si transmise din generaţie în generaţie si cunoscut sub numele de tradiţie a jucat nu doar un rol de distracţie în viata locuitorilor acestei zone. Respectarea lui a mărit rezistenta oamenilor la îndelungata oprimare la care a fost supusa zona. Aceste datini se mai admira si azi cu prilejul diferitelor sărbători religioase, în cadrul manifestărilor legate de momente importante din viata omului (naştere, nunta, înmormântare) sau de activităţile agricole.     In ajunul sau în prima zi de sărbătoare a Crăciunului pornesc colindătorii, organizaţi, în lumea satului fagarasean, în trei grupuri : « stelarii », « Irozii »si ceata feciorilor. Grupul « stelarilor » este format din 4-S copii de scoală ce merg pe la casele oamenilor cântând colinde si ducând « steaua » frumos împodobita, având în centru icoana Naşterii Domnului. în unele sate din Tara Făgăraşului aceşti copii poarta peste căciula un « capeneag » de forma cilindrica, împodobit cu chipuri de

îngeri, mici iconiţe, cruciuliţe si lanţuri din hârtie colorata ; la brâu ei poarta săbii de lemn cu care bat în ritmul cântecului si al rostirii textului.

In unele sate din Tara Făgăraşului (Sinea Noua), la începutul postului mare, se mai practica "roata în flăcări" sau "baba roata" .în seara de Lăsata secului, după ce se întuneca, băieţii din sat se aduna pe un deal si dau foc unor roti de car înfăşurate în paie, lasându-le apoi sa se rostogolească pe deal în jos; se striga tot felul de batjocuri la adresa fetelor care nu s-au măritat; seara se termina cu joc si voie buna, cu participarea întregului sat.     Sezatorile ocupau altădată un loc important în viata satului. Tineri si bătrâni se adunau în gospodăria unuia dintre ei pentru a lucra (tors, cusut, ţesut), a ajuta gazda la diverse activităţi casnice; era un bun prilej pentru a afla noutăţi din sat, pentru a discuta despre nevoile aşezării, dar si pentru a spune glume, a cânta doine, a povesti amintiri sau întâmplări din vecini.

6.Gastronomia

Bucătăria specifica Transilvaniei se aseamănă mult cu natura ţăranilor din aceasta regiune : viguroasa, fara dezordinea frământărilor, ea se consacra atingerii scopului sau într-un mod eficace sa potolească foamea.

   Porcul exercita o nemiloasa si interesanta dictatura, ceea ce face spiritele mai sucite din fire sa creadă ca acest lucru se datorează prezentei saşilor în regiune timp de mai multe secole. Preparatele din carne de porc specifice regiunii sunt : câmatul, cartabosul, toba, slănina afumata. Maghiarii au adus si ei o adiere de fantezie si de paprica în prepararea cărnii de porc. însă, cele care, prin talentul lor, salvează Transilvania de la o tragedie culinara sunt bucataresele românce.

Ţăranul din aceasta regiune este foarte pragmatic. El lucrează din greu si în condiţii aspre ; prin urmare, el trebuie sa se hrănească pe potriva. Masa sa este consistenta, rustica, de o rafinata simplitate si, nu în ultimul rând, delicioasa. Mâncăruri ca mămăliga cu brânza si slănina sau papara merita sa fie cunoscute, ele întruchipând o anumita filozofie a vieţii. Mesele românilor din inima munţilor reflecta în fapt inventivitatea si simplitatea acestora.

Mămăliga este, la rândul ei, unul dintre felurile de mâncare specifice bucătăriei româneşti. In zona Transilvaniei, unii tarani obişnuiesc sa amestece faina de porumb cu cartofi zdrobiţi, ceea ce conferă mămăligii un gust deosebit. Aceasta varianta a mămăligii dacice însoţeşte foarte bine pestele, ciupercile, carnea cu sos. Poate fi servita si doar cu smântână si brânza alba. Coapta cu brânza si slănina, ea este nu numai delicioasa ci si suficient de hrănitoare pentru a îndestula ţăranul care lucrează pe câmp.

Sarmalele constituie o mâncare clasica a bucătăriei carpato-balcanice. Ele se consuma în orice anotimp, în orice situaţie. Unii le consuma calde, alţii le prefera reci. Varianta româneasca de sarma este servita calda si învelita într-o gama larga de frunze : de varza proapata sau murata, de vita-de-vie, de sfecla, de loboda, de podbal. Pentru a rezuma, sarmaua este un fel de frunza umpluta ce se poate tine în palma si a cărei mărime variază în funcţie de regiune.

  Zacusca este unul din mijloacele prin care gospodinele dispun de legume pentru iama sau dau un gust aparte lungilor posturi de Crăciun si de Paşti. Ea reprezintă un amestec de legume (în principal vinete, gogosari si ardei) care sunt mai întâi coapte, iar apoi fierte îndelung. Nu exista o regula pentru acest preparat ; se poate utiliza ce avem la îndemâna : ciuperci, morcovi, conopida... Exista si alte feluri de mâncare specifice perioadei postului si care dau o savoare deosebita

meselor ţărăneşti : mămăliga fierbinte cu compot de prune uscate ; ciorba de chimen ; mâncare de prune uscate cu sos dulce.

Brânzeturile. Tara Făgăraşului este numita adesea « tara brânzei ». Caşul , urda , telemeaua , laptele si smântână păstrează în ele aromele plantelor de pe pajiştile muntoase.     Cozonacul. Acest sortiment culinar este permanent prezent de sărbători, la aniversari sau înmormântări. Diferenţa de gust a cozonacului este data nu atât de specificul regiunii, cât de mâna bucătăresei, stabilitatea căldurii din cuptor si umplutura cu care se garniseşte interiorul : pasta de nuci sau de mac, stafide, rahat sau bucatele de ciocolata.     Un ospat pentru gurmanzi pregătit după specificul zonei ar putea consta în: supa de găina cu taitei; sarmale; miel umplut, preparat la cuptor sau la frigare; pastrama de oaie; vânat pregătit după reţete vânatoresti; păstrăvi pane sau la grătar.     Un meniu pentru vegetarieni ar putea include: hribi pane cu urzici facaluite; salata de leurda ; ciuperci murate; bulz (straturi de rnamaliga, brânza si smântână puse la cuptor).

In România, cultura vinului are o tradiţie de secole. Vinurile româneşti sunt extrem de aromate. Ciorba, sarmalele, precum si rnulte alte preparate locale pe baza de carne de porc pot fi însoţite cu succes de un vin roşu sec.

StudentFilipas Paula Cristiana

Geografia Turismului an III

Bibliografie:

www.vacantafagaras.ro/www.primaria-fagaras.ro/