I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

407

THE ALTERITY OF THE AQUATIC SPACE

Maximiliana Ștefan

PhD Student, ”1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia

Abstract:The article deals with problem of water in terms of intertextuality and symbolism, relying on

literature and culture in the current research. We started by explaining the meaning of the the

symbolism of aquatic space in literature and to demonstrate that this aquatic simbols are not chosen just a simple decoration, they are consubstantial to the character and essential with a remarkable

literary potential. In literature the symbols of water reveals complicated percepts and beliefs, sharing

information and sparked strong emotions. The water represents the first element of the universe, with beneficial or destructive effects; a space of transformation, meditation, transcendental space, or

initiation, too.

In the second part of the essay we made a classification of waters in terms of relevance of the good water - bad water opposition.

Keywords: aquatic, space, symbol, myth, intertextuality

Apa și pământul sunt două dintre cele patru elemente fundamentale, materiile

primordiale din care a fost închegată lumea, cărora, în cele ce urmează dorim să le surprindem

atât caracterul ambivalent, cât și valențele de natură mai subtilă. Apa ,,[...] e liant universal,

dar și un element care separă și dizolvă. E un simbol al inconstanței și perisabilității formelor

și al scurgerii neîncetate a timpului.”1 Pământul ,,[...] în raport cu apa, reprezintă un pol

pozitiv. Pământul (glia) e asociat cu pântecul matern, este o stihie a fecundității și

regenerării. [...] e atât un paradis, prin bogăția și varietatea naturii, [...] dar și un spațiu

infernal, tărâm al suferinței și morții.”2

Întreg universul este definit din punctul de vedere al apei, deoarece este considerat

primul element antecosmic și oferă posibilitatea eliberării, a libertății, a cunoașterii depline.

Chiar în Vechiul Testament apa este proiectată în centrul scenei Genezei: ,,La început a făcu

Dumnezeu cerul și pământul. Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra

adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.” (Facerea, cap.1)

Spațiile delimitate de ape pot fi spații care insuflă liniște, armonie, intimitate, refugiu

sau, dimpotrivă, amenințare, dezechilibru, desacralizare, din cauza presentimentului neantului

pe care îl sugerează și a potențialei amenințări. Conform Dicționarului de simboluri, apa are

semnificații pe cât de variate, pe atât de contradictorii: origine a vieții, mijloc de purificare,

centru de regenerare, semn al binecuvântării, al sacralității, al imaginarului, dar și instrument

al morții, al maleficului, al stagnării prin înghețare.

Simbolul insulei nu poate fi analizat decât în contextul simbolismului apei, după cum

afirma și Mircea Eliade. ,,[...] apele simbolizează substanța primordială din care toate

formele se nasc și în care toate se reîntorc, prin regresiune sau prin cataclism.”3 ,,Dacă apa

Ŕ și îndeosebi cea oceanică Ŕ reprezintă în foarte multe tradiții haosul primordial de dinainte

de creație, insula simbolizează manifestarea, Creația. Întocmai ca și lotusul din iconografiile

1 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 2001, p. 13. 2 Ivan Evseev, op. cit., p. 143. 3 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, trad. de Mariana Noica, Editura Humanitas, București, 1992, p.

283.

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

408

asiatice, insula implică stabilirea fermă, centrul în jurul căruia s-a creat lumea întreagă.”4

Romulus Vulcănescu în Mitologie română, consemnează trei aspecte esențiale ale Haosului:

Haosul ca matrice precosmogonică în care Apele primordiale plutesc înnegurate asemeni unor

nori și penumbre;

preexistența semințelor tuturor performerilor ontologice din aceste Ape primordiale;

coexistența cu Haosul și Apele primordiale a unor făpturi supranaturale, care alcătuiesc forța

demiurgică a tuturor zidirilor posibile.

Așadar, Apele primordiale, Pământul și tenebrele sunt primele elemente ante- și

extracosmice: ,,În dimensiunea acvatică îți regăsești, adesea, originile arhetipale, dar și

predispozițiile informale ale imaginarului abisal. [...], de a-ți regăsi apoi condiția, de a-ți

regăsi obârșiile.”5Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având

tărâmuri și adâncimi necunoscute și mistice, dar există o relaționare între cele două elemente,

insula neputând fi definită decât prin relația sa cu apa, căci insula este pământul înconjurat de

ape, cel mai adesea simbolizând centrul primordial, ,,Dumnezeu e închipuit legănându-se într-

un <<leagăn aurit>>, agățat de crengile unui copac care crește în centrul <<insulei

primordiale>>.”6

În literatură, apa este un subiect intertextual cu un bogat registru de simboluri și cu

proprietăți purificatoare, fiind un element al nemuririi, al tinereții veșnice, al invincibilității,

corelaționat cu viața sau cu trecerea în altă lume. Ea asigură energia creatoare

individualizându-i pe cei ce se scufundă în ea. Antoine de Saint-Exupery afirma despre apă:

,,Apă, tu ești nu numai necesară vieții, ci ești însăși viața; ești bogăția fără seamăn pe

Pământ, tu ești cea mai delicată, cea mai pură, tu ești sufletul Pământului.”

Simbolismul apei este completat de elementul pământ, împreună oferind cadrul

propice ființei umane aflate într-o permanentă căutare de răspunsuri la marile probleme

existențiale, individul având posibilitatea de a se (auto)construi în periplurile sale acvatice. În

consecință, spațiul terestru înconjurat de apă nu poate fi discutat omițând limitele, ,,evocarea

insulei coincide cu invocarea <<mării>> care se cască, asemeni abisului, până la ea. Ceea

ce înseamnă că orice insularitate bine conturată Ŕ ca suprafață terestră Ŕ există în

îmbrățișarea cu totul nedeterminată a unui abis marin.”7

Acest fapt ne este sugerat chiar de religie, care consideră apa purificatoare și sacră.

Relația dintre oameni și apă este una mistică, apa este divinizată, fiind purificatoarea

sufletelor păcătoase. În bisericile creștine, botezul este făcut cu apă, prin care omul este

re-creat, reînnoit, ,,[...] în apă orice formă este anulată, orice <<istorie>> asemenea,

existând posibilitatea restaurării <<integrității aurorale>>.”8 În religia iudaică sau islamică,

decedații sunt purificați printr-o baie rituală. În Biblie (Sfânta Scriptură), apa apare

menționată de 442 de ori. În Vechiul Testament apa este, mai presus de toate, simbol al vieţii.

În Noul Testament ea devine simbol al Duhului Sfânt. Iisus Hristos îi arată samariteanului că

este Stăpânul apei vii (Ioan, 4, 10). El este izvorul: „Dacă însetează cineva, să vină la mine şi

să bea” (id., 7, 37-38). Apa ţâşneşte din pieptul Lui ca din stânca lui Moise, iar când,

răstignit, este străpuns cu lancea, din rană Îi curg apă şi sânge. Apa vie vine de la Tatăl şi ea

4 Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, în vol. Insula lui Euthanasius, ediția a II-a, Editura Humanitas,

București, 1993, p. 14. 5 Iulian Boldea, Subversiunile acvaticului, în Revista Apostrof, 2012, nr. 7 (266), anul XXIII, p. 21. 6 Andrei Oișteanu, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, Editura Minerva,

Bucerești, 1989, p. 160. 7 Virgil Ciomoș, ,,Înspațiere și insularitate. Figuri analogice ale individuațieiŗ în Insula. Despre izolare și limite

în spațiul imaginar, Lucian Boia, Anca Oroveanu, Simona Corlan-Ioan (coord.), Centrul de istorie al

imaginarului și Colegiul Noua Europă,1999, p. 165. 8 Corina (Bistriceanu) Pantelimon, Reprezentările binelui și răului în mitologia populară românească, teză de

doctorat, Universitatea din București, 2007, cood. științific, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cap. Cultul apelor,

pământului și cerului, p. 81.

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

409

se transmite prin Hristos, Dumnezeu care S-a făcut om, sau prin harul Duhului Sfânt care,

potrivit unui imn de Rusalii, este font vivus (izvor de apă vie), ignis caritatis (focul iubirii),

Altissimi donum Dei (dar al Atotputernicului). Sfântul Atanasie precizează sensul acestei

doctrine: „Tatăl fiind izvorul, Fiul este numit fluviu, iar noi ne adăpăm din Duh” (Ad

Serapionem, 1, 19).

Se știe că de-a lungul timpului elementul acvatic a primit însemne simbolice diverse,

devenind ,,o paradigmă esențială, cu remarcabil potențial literar.”9Spațiul acvatic nu mai

poate fi considerat un simplu tablou de fundal sau un simplu decor, ci este conceput în raport

cu personajul, devenind consubstanțial cu acesta și se caracterizează prin transparență,

fluiditate, limpezime, puritate cu mare capacitate de a transgresa limitele impuse de celelate

componente ale imaginarului material. Apa are forța regenerării: ,,apa este stăpâna limbajului

fluid, a limbajului fără contraste, a limbajului continuu, a limbajului care mlădiază ritmul și

conferă o materie uniformă unor ritmuri diferite.”10

Orice element al planului acvatic are un

circuit natural firesc, după fiecare existență având capacitatea de a se regenera.

Astfel, apa poate fi văzută în mai multe ipostaze:

• Apa primordială ca element al genezei, matrice cosmică, incluzând în sine

principiul creației universale, o întâlnim atât în mitologie, cât și în literatură. Bachelard

considera că traversarea înot a unei ape semnifică un nou început, ,,marchează toate etapele

de trecere într-o nouă stare a omului.”11

În această situație, apa echivalează cu principiul

matern, al genezei. Apa nu este doar un însemn iconic al omului, ci și un constituent

fundamental al ființei umane, a cărei structură chimică este preponderent acvatică. În

mitologia greacă apa este mediul din care se naște Afrodita, mai exact, din spuma mării

punându-se astfel în evidență puritatea și frumusețea. Apa este poarta prin care se reface

legătura dintre cer și pământ, respectiv dintre om și Dumnezeu, restabilind unitatea

primordială. În mitologia sumeriană, egipteană sau iraniană, dintr-o întindere vastă de ape se

ivește lumina, cerul și pământul, deci, viața: ,,Apele primordiale, în starea lor de disoluție

nediferențiată sau de emulsie haotică, conțin în ele toate elementele și forțele ordonării lor

exemplare sub impulsul unor demiurgi care au apărut deasupra lor și au creat apoi

Cosmosul. În această accepțiune general-ctnomitologică Apele primordiale precedă crearea

Cosmosului, care la rândul lui precedă orice formă materială și spirituală de viață.”12

• Apa miraculoasă ca element al vieții sau al morții o regăsim în literatura

populară, în special în basme sub două forme: apă vie/apă moartă. Apa vie este folosită de

eroi pentru a prinde putere pentru a-și învinge rivalul, iar apa moartă ucide conducând eroul

negativ în lumea umbrelor. Apa ca simbol al vieții este element binefăcător, iar ca simbol al

morții este un indiciu al neputinţei omului de a se salva prin sine însuşi. În mitologia

românească, apa este elementul purificator al materiei și sufletului, deodată. Cea mai mare

putere de refacere, de anulare a morții, de transformare a ei într-o existență înnoită, o are

tocmai apa stătută, mâloasă. Bolnavii tratați cu apă neîncepută, puși în contact cu substanța

primordială, au șansa regenerării. Purificarea prin apă înseamnă nu o transfigurare, o

metamorfoză, ca în cazul purificării prin foc; ea exclude distrugerea, dispariția substanței, ci

înseamnă reluare, este renașterea, cu toate atributele nașterii inițiale.

Modelul reînvierii eroului din basmele românești, care în urma unei morți

năprasnice este scăldat în două ape Ŕ apa vie și apa moartă Ŕ ilustrează această restaurare. Ca

9 Iulian Boldea, op. cit., p. 21. 10

Gaston Bachelard, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, trad. de Irina Mavrodin, Editura Univers,

București, 1995, p. 209. 11 Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 1999, p. 18. 12Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987,p. 218,

https://www.scribd.com/document/335204389/Vulcanescu-Romulus-Mitologie-Romana (accesat la data de

08.09.2018)

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

410

și aceasta din urmă, nici prima dualitate nu este antitetică, ci complementară. Moartea nu se

opune vieții, ci o completează și o condiționează chiar Ŕ reciproca este de asemenea valabilă,

iar funcția apei moarte nu o contrazice pe aceea a apei vii.

Apele miraculoase exprimă o supradimensionare a virtuților, de aceea, factorul

acvatic are rol de revigorare, fortifiere și regenerare.

• Apa ca element al vieții veșnice și al invincibilitățiiapare în mitul lui Ahile.

Zeiţa Thetis, mama eroului grec Ahile, îl are în grija ei de a-l apăra de orice primejdie, de

aceea l-a cufundat în Styx, râu din Infern, a cărui apă îl făcea invulnerabil. Dar zeiţa, când l-a

scăldat în apă, l-a prins de călcâi, aşa încât Ahile a devenit invulnerabil, cu excepţia

călcâiului. În mitologia românească există fântâni cu apă ce conferă tinerețe veșnică celui care

o bea.

• Apa ca element al metamorfozei, produs al magiei, are influență asupra

mentalului uman. Marea devine un spațiu al transformărilor, iar personajul parcurge acest

traseu cu scopul de a-și descoperi propriul trecut, originea sau propriul viitor Ŕ noul început.

În acest caz, apa poate fi echivalentă cu principiul matern, al renașterii. Conform lui

Bachelard, există și o apă halucinogenă cu ,,reflexe și umbre”13

, care distorsionează percepția

asupra lumii și sensibilizează excesiv simțurile, producând dezechilibre interioare. Acest tip

de apă îl putem numi apă-oglindă a cărei suprafață reflectorizantă are efecte fantomatice și

hipnotice, precum în mitul lui Narcis, care s-a metamorfozat într-o narcisă, datorită

proprietăților magice ale apei și are revelația identității și a dualității sale masculine și

feminine.

Apele fantastice sunt rodul magiei sau sunt în vase cu puteri miraculoase

confecționate din metale prețioase, de aici denumirea de apă de aur sau apă de argint.

• Apa ca element distructiv, cu rol apocaliptic, apare în primul rând în mitul

potopului trimis de forța divină, care scufundă întreaga lume, în afară de piscurile muntoase

salvatoare. ,,După mitologia românească, [...] sfârșitul pământului va începe cu cataclisme

fără seamăn, [...]; din cerurile sparte se vor revărsa diluvii; pământul rupt în mai multe

bucăți se va scufunda în Apele primordiale din care a fost extrasă inițial săminția [...]; după

diluvii astrele se vor risipi și vor aprinde restul cosmosului într-un incendiu universal [...];

apoi se va așterne iar întunericul compact al Haosului, în care vor rătăci ca niște nori vagi

Apele primordiale înghițind toate stihiile lumii [...].”14

Elementul acvatic poate avea forțe malefice, distructive, care pot amenința cu

dispariția întreg universul. Forța distructivă a apei generează anumite crize în narațiune, fie că

este vorba despre manifestarea unor ființe acvatice, fie despre fenomene naturale. Teama de

forțele incontrolabile ale apei au proiectat în imaginarul colectiv numeroase legende, care

constituie o adevărată mitologie a ploii și a inundațiilor. În astfel de situații de criză pe care

apa le generează, personajele care încearcă să înfrunte forțele copleșitoare nu mai resimt

natura ca pe o locuire, ci, dimpotrivă, se simt amenințate și în mod direct sunt condamnate la

moarte. Acvaticul atotprezent, devine un univers alienant și sugerează dizolvarea lucrurilor şi

fiinţelor sub imperiul apei distructive, iar în același timp cu disoluția materiei are loc și

dezagregarea ființei ce cade treptat în neantul apelor. Filosoful Gh. Vlăduțescu observă faptul

că ,,potopul nu are sens numai ca supremă sancțiune a omului; el, în toate mitologiile,

distruge o lume care devenea irațională în așezarea ei existențială, pentru a o înlocui cu alta,

rațională, deci pentru a face dreptate și altor forme de a fi.”15

• Apa ca element transcedental sugerează conexiunea dintre pământ și apă și e

semnalat, în mitologie, în mitul luntrașului Charon. În literatură, acest tip de apă a apărut în

13 Gaston Bachelard, op. cit., p. 30. 14 Romulus Vulcănescu, op. cit.,p. 23, https://www.scribd.com/document/335204389/Vulcanescu-Romulus-

Mitologie-Romana (accesat la data de 08.09.2018) 15 Gh. Vlăduțescu, Filosofia legendelor cosmogonice, Editura Minerva, București, 1982,p. 7.

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

411

secolul al XIX-lea și împreună cu pământul securizant semnifică opoziția dintre un stil de

viață premodern și unul tehnologizat. Acest tip de apă înconjoară o insula transcendentă,

simbol narativ al ieșirii din ordinea timpului istoric (profan) și al reintegrării în ordinea

sacrului (paradisul recuperat). Dacă apa, în special apa oceanică înseamnă haosul primordial

de dinaintea Creației, insula simbolizează manifestarea, Creația. Insula este centrul în jurul

căreia s-a creat lumea întreagă. La fel ca apa, insula poate simboliza și un tărâm transcendent,

o realitate absolută, paradisiacă. Insula lui Euthanasius din nuvela Cezara de Mihai Eminescu

face parte din categoria insulelor transcendente, deoarece este accesibilă anumitor oameni,

celor care tind cu întreaga lor fiinţă către realitatea şi beatitudinea începutului, a stării

primordiale și care şi-au depăşit condiţia umană.

• Apa devine element purificator și are o valoare spirituală deosebită fiind un

simbol cu profunde semnificații creștine. Apa sfințită este pregătită printr-o acțiune religioasă

și are puterea de a primeni în special sufletul credinciosului care o bea sau se scaldă în ea; de

exemplu Isus când spală picioarele apostolilor săi, exprimă purificarea prin umilință. Un alt

exemplu elocvent din Vechiul Testament este îmblânzirea apei mării de către Dumnezeu,

marea aici simbolizând puterea nebiruită și devine element purificator, sfințitor, care „spală”

poporul evreu de existenţa lui trecută, pentru a-l „naşte” într-o nouă identitate. Prin urmare,

apa are puterea de a reînnoi materia și de a purifica sufletul, apa este un spațiu de refacere al

energiilor, după cum remarcă și Mircea Eliade, că în apă orice formă este anulată, orice istorie

asemenea, existând posibilitatea restaurării integrităţii aurorale. În mitologie, absența apei este

asociată cu lumea de dincolo, Infernul însuși, datorită lipsei factorului regenerator.

Radu Alexandru în articolul Cultul apelor în mitologia românească16

afirmă că apa,

pământul și cerul sunt materiile primordiale din care a fost realizată lumea și distinge două

tipuri de apă:

• Apa Ŕ izvor originar, conform mitului cosmogonic, când la începuturi nu era

,,nimic”, mai apoi, acest nimic a luat forma unui ,,noian întins de ape”, căci, ,,din început era

numai apa”, deci, apa a constituit materia primă fiind ipostaza primară a oricărei existențe, în

toate riturile familiale sau sociale.

• Apa Ŕ ,,sângele purificator și transfigurator al pământului”. În această clasificare

intervine funcția sacrală, magică și purificatoare a apei. Apa, ca ,,sânge purificator”, este

rezultatul acțiunii conștiente a omului asupra pământului care, rănit fiind sângerează. Apa

purificatoare prezentă în ritualul botezului copilului sau spălării mortului înainte de înhumare

are și valențe de transfigurare spirituală, refăcând trupul și sufletul pentru trecerea într-o nouă

existență.

Datorită vastei simbolistici, apa stimulează imaginația, fiind un revelator al sinelui

și dă naștere la reverii marine, alimentează dorul latent de călătorie spre necunoscut sau

stârnește, în subconștient, spaime și coșmaruri, introducând în literatură ideea destinului aflat

sub zodia acvaticului, un destin sublim, dar și zbuciumat. Reveriile acvaticului nu prezintă

doar accente euforice, ci favorizează și sentimente de spaimă și neliniște datorită potențialelor

pericole pe care le adăpostește, de aceea, Bachelard considera că o călătorie de aventură pe

mare este în realitate o aventură a inconștientului, care atrage după sine confruntarea eului cu

pericolul. Din această cauză, apa reprezintă o unitate complexă datorită valențelor sale

contradictorii; ea poate fi percepută cu dublu sens: de bine și de rău. Spațiile acvatice și

spațiile insulare reflectă resorturile interioare ale psihicului uman, iar o călătorie imaginară

prin aceste spații poate spune tot despre spiritul uman lăuntric. Se face o distincție între

spațiul fizic și spațiul psihologic, iar accentul cade pe cel psihologic cu caracter subiectiv

putându-se desprinde modul în care spațiul fizic este perceput. Din acest motiv se poate vorbi

despre un proces de insularizare al spațiilor și individului, fiind o formă modernă de izolare.

16 Radu Alexandru,Cultul apelor în mitologia românească, https://www.crestinortodox.ro/(accesat la data de

08.09.2018)

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

412

J. Chevalier, în Dicționarul de simboluri, stabilește o dublă conotație a apei ce

funcționează în regim dual: apa cu conotație pozitivă și apa cu conotație negativă.

Teoreticianul reduce simbolul apei cu conotație pozitivă la trei tipuri: apa Ŕ ca origine a vieții,

apa Ŕ ca mijloc de purificare cu valoare morală și apa Ŕ ca centru de regenerare.

Apele, din punct de vedere al relevanței opoziției bine Ŕ rău, pot fi clasificate în ape

dulci/ape sărate, ape curgătoare/ape stătătoare, în registrul apelor bune înscriindu-se apele

dulci, precum ploaia, izvorul, fântâna, râul, fluviul, iar în registrul apelor rele înscriindu-se

apele subterane și stătătoare, precum mlaștina, balta, lacul, marea, oceanul.

Izvorul și fântâna (apa dulce, limpede, rece) sunt considerate surse principale de

apă, o binecuvântare pentru om. Cu toate că lichidul vital se află în locuri greu accesibile, atât

izvorul, cât și fântâna sunt îmbietoare, prietenoase, generoase, au un farmec deosebit ce

îndeamnă la visare. Bachelard afirmă că ,,Forța vine din izvor. Imaginația nu ține seama de

afluenți. Visătorul care vede apa curgând evocă originea legendară a fluviului, izvorul

îndepărtatat.”17

Astfel, izvorului i se atribuie o sarcină majoră de a alimenta neîncetat râul și

fluviul, pentru a nu surveni încetarea curgerii apelor. În cultura tradițonală, ,,izvorul

simbolizează sursa vieții, începutul și originea puterii, grației, cunoașterii, inspirației,

geniului. [...] Apa de izvor e și simbolul purității, apa neîncepută e folosită în toate riturile de

purificare.”18

Fântâna, spațiul de captare al izvorului, considerată tot o apă vie, spre deosebire de

acesta, are o calitate în plus, și anume, este o oglindă naturală, de care omul este atras pentru

a-și cunoaște chipul, de aici narcisismul. Fântâna, ca spațiu încărcat cu valențe sacre, numită

fântână a tinereții veșnice, are proprietăți miraculoase, vindecătoare și întremătoare,

simbolizând nemurirea și întinerirea perpetuă. ,,Cel ce bea din ea se eliberează de rigorile

condiției temporale și, printr-o tinerețe mereu reînnoită, obține longevitatea, pe care o

produce de altminteri elixirul vieții alchimice.”19

Săpatul în adâncuri are sensul căutării, al cunoașterii. În mitologia românească,

fântâna poate ascunde duhuri rele, apa acesteia fiind considerată o apă grea, blestemată, fără

valențe vitalizatoare și necesită sfințirea.

Printr-o analogie între curgerea timpului și cursul apelor curgătoare, metaforic

interpretate, râul și fluviul reprezintă marea trecere a vieții, ,,simbolizează existența umană și

scurgerea acesteia cu toate dorințele, sentimentele, năzuințele sale și nenumăratele lor

modificări.”20

Apa, în curgerea ei, depășește o serie de obstacole, menținând un ritm

neîntrerupt, iar omul, asemeni apei, răzbește prin viață, urmând propriul flux existențial.

Această interpretare se datorează mișcării apelor care participă la circuitul universului, ele

cutreieră lumea celor vii și se varsă în lumea celor morți, ducând cu ele păcatele lumești. Ioan

Botezătorul i-a botezat pe creștini în Iordan, astfel trimițând pe apele curgătoare păcatele lor

trupești și sufletești.

Elementul hidric nu reprezintă întotdeauna un factor de dezvoltare, putând fi un

factor de distrucţie, disoluţie, adică moarte. Din categoria apelor rele semnalăm

balta/mlaștina, simboluri ale morții, datorate adâncurilor întunecate, cu apă mocirloasă, de

culoarea plumbului, cu vârtejuri primejdioase. În credința populară se afirmă că în astfel de

ape își are locașul diavolul și alte făpturi demonice. Adâncimea, staticul, mâlul atribuie

mlaștinii și lacului semnificația unui centru misterios, păstrător de taine, inaccesibil

cunoașterii umane. Balta ,,preia simbolismul apei stătute, dar și al mâlului ca materie

informă; [...] de unde începe dezagregarea, moartea.”21

17 Gaston Bachelard, op. cit.,p. 172. 18 Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara, 2001, p. 88. 19 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 397. 20 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 404. 21 Ivan Evseev, op. cit., p. 19.

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

413

Marea și oceanul sunt imaginea arhetipală a oricărui început și a oricărui sfârșit,

datorită întinderii aparent nemărginite, simboluri ale impetuozității, ale forțelor nestăvilite. În

multe mitologii, apele oceanelor sunt locul nașterii pământului: ,,Creația, chiar și cea a

zeilor, s-a ivit din apele primordiale.”22

Călin-Andrei Mihăilescu observa faptul că, până în secolul al XVIII-lea, marea este

percepută ca ,,spațiu demonic, limitativ natural și moral, un spațiu fără loc, lipsit de

structură, un memento al Creației neterminate”23

, dar și un spațiu al pericolului și al

aventurii, ca mai apoi să devină un spațiul al visării, al tuturor posibilităților. Apa mării

trezește imaginația, din care rezultă visul și reveria caracteristice spiritelor echilibrate sau

spaima și coșmarul caracteristice celor ce percep latura primejdioasă a apei. Această

schimbare de percepere a spațiului acvatic marin se reflectă îndeosebi în literatură. ,,În

literatura mistică, marea simbolizează lumea sufletului uman, sediu al pasiunilor și al

păcatelor”24

, dar funcția mitologică dominantă este legată de primordialitate.

O remarcă importantă este aceea a disponibilităților edificatoare ale apei, cu alte

cuvinte, prezența acestei figuri simbolice unificatoare conferă universului stabilitate, armonie,

echilibru și simț al durabilității. În absența ei imaginarul primește conotații negative, se

produce un dezechilibru, o stare de nesiguranță. Datorită proprietăților sale, apa contribuie la

abundența și fertilitatea insulei sau, dimpotrivă, poate naște dezechilibre și amenințări.

În literatură, apa a devenit principalul mijloc de inițiere a personajului, de la

Odiseea lui Homer, Eneida lui Vergiliu sau medievalul Tristan al lui Gottfried, la

binecunoscutul Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe și Moby Dick al lui Melville sau

romanele lui Jules Verne. În romantism, acvaticul devine element central.

Datorită izolării acvatice, insula devine un punct final al unui test de inițiere, iar

drumul înspre acest punct devine o călătorie miraculoasă pe care nu oricine este îndreptățit să

o facă, ci doar cei aleși. Traversarea devine o călătorie inițiatică și cu cât este mai complicată,

cu cât obstacolele sunt mai numeroase și mai grele, cu atât mai mult eroul se transformă,

dobândește un nou sine și este recompensat, atingând astfel un alt nivel în evoluția sa

spirituală. Odată sosit pe noul pământ, este echivalent cu regăsirea originilor, cu renașterea

prin refixarea spațiului și timpului în punctul „zeroŗ; sau, din contră, eroul poate fi luat prin

surprindere de capcana traseului spre insula ce îi poate deveni închisoare sau mormânt, iar în

această situație locurile delimitate de acest tip de apă devin spații desacralizate. Limitele

acestui tip de spațiu sunt fixate de apa ce îl înconjoară și cu care interacționează, insula

nefiind altceva decât produsul apei. Fiind un teritoriu închis de apă, insula a devenit un

concept ficțional, datorită posibilității de suprapunere a realității cu o serie de caracteristici

imaginare. Prin urmare, insula nu poate fi abordată ca spațiu imaginar în absența limitei

acvatice, astfel că ,,evocarea insulei coincide cu invocarea mării [...]. Ceea ce înseamnă că

orice insularitate bine conturată Ŕ ca suprafață terestră Ŕ există în îmbrățișarea cu totul

nedeterminată a unui abis marin.”25

Datorită acestui abis marin, spațiile insulare devin spații ale trăirilor interioare

profunde, ale iubirii ideale, oferind un cadru cu natură feerică, ocrotitoare, sau, dimpotrivă,

devin tărâmuri înconjurate de adâncimi necunoscute, mistice, locuite de creaturi

înspăimântătoare, care trezesc spaimă și reprezintă loc al izolării și al încercărilor.

Din cele relatate desprindem că pe lângă simbolurile străvechi ale apei (viață/moarte,

regenerare/descompunere), există și simboluri analitice, care exprimă ideea de curs al

22 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 637. 23Călin-Andrei Mihăilescu, ,,Ficto-spații”, în vol. Spațiul în romanul anglo-saxon contemporan.

Heterocosmosuri/heterotopii, coord. Pia Brînzeu, Editura Art, București, 2011, p. 21. 24Călin-Andrei Mihăilescu, op. cit., p. 21. 25 Virgil Ciomoș, op. cit., p. 165.

I.Boldea, C. Sigmirean, D.-M.Buda

THE CHALLENGES OF COMMUNICATION. Contexts and Strategies in the World of Globalism

414

existenței umane, al dorințelor și sentimentelor, oferind spații ale tuturor posibilităților de

existență, determinante pentru identitatea personajului.

BIBLIOGRAPHY

Repere teoretice și critice

Bachelard, Gaston, Apa și visele. Eseu despre imaginația materiei, trad. de Irina Mavrodin,

Editura Univers, București, 1995.

Boldea, Iulian, Subversiunile acvaticului, în Revista Apostrof, 2012, nr. 7 (266), anul XXIII.

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Polirom, Iași, 2009.

Ciomoș, Virgil, ,,Înspațiere și insularitate. Figuri analogice ale individuațieiŗ în Insula.

Despre izolare și limite în spațiul imaginar, Lucian Boia, Anca Oroveanu, Simona Corlan-

Ioan (coord.), Centrul de istorie al imaginarului și Colegiul Noua Europă,1999

Evseev, Ivan, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, Timișoara,

2001.

Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timișoara,

1999.

Eliade, Mircea, Insula lui Euthanasius, în vol. Insula lui Euthanasius, ediția a II-a, Editura

Humanitas, București, 1993.

Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, trad. de Mariana Noica, Editura Humanitas,

București, 1992.

Mihăilescu, Călin-Andrei ,,Ficto-spațiiŗ, în vol. Spațiul în romanul anglo-saxon contemporan.

Heterocosmosuri/heterotopii, coord. Pia Brînzeu, Editura Art, București, 2011.

Oișteanu, Andrei, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească,

Editura Minerva, Bucerești, 1989.

Pantelimon, (Bistriceanu), Corina, Reprezentările binelui și răului în mitologia populară

românească, teză de doctorat, Universitatea din București, 2007, cood. științific, prof. univ.

dr. Ilie Bădescu, cap. Cultul apelor, pământului și cerului.

Vlăduțescu, Gh., Filosofia legendelor cosmogonice, Editura Minerva, București, 1982.

Bibliografie electronică:

Alexandru, Radu, https://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/cultul-apelor-

mitologia-romaneasca-122814.html (accesat la data de 08.09.2018)

Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei, București, 1987,p. 218,

https://www.scribd.com/document/335204389/Vulcanescu-Romulus-Mitologie-Romana

(accesat la data de 08.09.2018)