INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Răspunderea funcţionarilor publici este un concept şi o

instituţie centrală a ştiinţei şi practicii administrative, căci cheia eficienţei administrative se află

anume în domeniul ei, întrucît restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea de către

funcţionarii publici a normelor juridice se face prin intermediul răspunderii juridice.

În condiţiile actuale de tranziţie este necesară o cercetare ştiinţifică şi practică, atît a

conceptului integral al răspunderii funcţionarilor publici, dar mai cu seamă a elementelor

răspunderii contravenţionale (administrative), pentru a putea lărgi orizonturile de cunoaştere a

acestui fenomen complex, dar şi pentru a oferi practicii unele soluţii legislative, îmbogăţite cu

experienţa altor state.

Multă vreme, răspunderea specifică dreptului administrativ era interpretată tradiţional prin

referire la noţiuni şi instituţii specifice dreptului civil, sau, dupa caz, dreptului muncii. De exemplu,

răspunderea cu caracter patrimonial a administraţiei publice, era calificată prin referire la

răspunderea civilă delictuală, abatarile administrative săvîrşite de personalul din administraţie

reprezentau încălcări ale dreptului muncii, sancţionate ca atare, iar din punct de vedere practic,

formele de răspundere specifice dreptului administrativ nu şi-au conturat multa vreme

identitatea, existînd şi în prezent autori care le contesta, şi controverse, la nivel doctrinar, dar uneori

şi jurisprudenţial, cu privire la existenţa lor şi regimul juridic care le guvernează.

Astfel, subiectul pe care-l propunem spre dezbatere în prezenta lucrare necesită o analiză

temeinică sub aspect doctrinar, metodologic, legal şi practic al particularităţilor răspunderii

contravenţionale a funcţionarilor publici invocînd argumente în calificarea acesteia ca formă a

răspunderii administrative, în vederea eficientizării procesului administrativ din Republica

Moldova, prin stabilirea locului şi rolului acestei instituţii.

Actualitatea răspunderii contravenţionale, dar şi a răspunderii juridice în general, a

funcţionarilor publici se justifică de asemenea, prin faptul că schimbările radicale şi procesele ce au

loc în sfera administrativă ne obligă să reevaluăm scopul, principiile teoretice şi elementele de bază

legate de răspunderea funcţionarilor publici, în ştiinţa administrativă lipsind unitatea de opinii în

privinţa definiţiei, esenţei, conţinutului, temeiurilor răspunderi contravenţionale şi

responsabilităţilor funcţionarilor publici în timpul activităţii administrative. Cu atît mai mult, că

3

sunt înaintate raţionamente diferite în privinţa calificării răspunderii contravenţionale, drept

răspundere administrativă, unele stabilind între ele o relaţie de sinonimie, altele un raport de parte -

întreg, care fiind analizate şi identificînd elementele răspunderii contravenţionale ne vor ajuta să

stabilim cea mai corectă şi oportună abordare, prin formularea propriilor viziuni.

Gradul de cercetare a temei. În scopul unei investigaţii de succes a temei propuse spre

cercetare am pornit de la studierea şi analiza suportului teoretico-ştiinţific. Utilizînd lucrările unor

doctrinari în domeniu din România, cum ar fi Corneliu Manda,1 Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşan

și Ion Popescu,2 Verginia Vedinaş,3 Hotcă Mihai Adrian,4 etc, de la care am aflat unele aspecte

generale privind răspunderea juridică, unele aspecte conceptuale, condiţii ce permit apariţia

răspunderii administrativ-contravenţionale a funcţionarilor publici, dar şi elementele faptei ilicite

contravenţionale.

Răspunderea contravenţională a fost studiată şi abordată şi de autori autohtoni, printre care:

Guţuleac Victor,5 Furdui Sergiu,6 Ion Creangă,7 Maria Orlov şi Ştefan Belecciu,8 etc. Aceşti autori

au publicat o serie de lucrări făcînd referinţă la activitatea funcţionarilor publici, tratînd nemijlocit

şi răspunderea contravenţională a acestora, principiile răspunderii, expunîndu-se asupra cauzelor

care înlătură răspunderea contravenţională, precum şi asupra sancţiunilor aplicabile funcţionarilor

publici.

În efectuarea studiilor, un rol deosebit l-a jucat legislaţia contravenţionlă, adică nemijlocit

Codul contravenţional al Republicii Moldova, care ne-a ajutat să ne formăm unele păreri asupra

temei studiate, să identificăm scopul răspunderii contravenţionale, contravenţiile care pot fi săvîrşite

de funcţionrii publici în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cauzele de înlăturare a răspunderii, dar şi

sancţiunile contravenţionale aplicabile ca urmare a săvîrşirii faptelor ilicite prevăzute de cod.

Scopul şi obiectivele cercetării. Scopul acestei lucrări este de a analiza răspunderea

contravenţională (administrativă) a funcţionarului public ca mecanism de eficientizare a procesului

administrativ, identificînd rolul acesteia în domeniul administrative.

Pentru realizarea scopului indicat, ne-am propus spre investigare următoarele obiective:

identificarea şi analiza răspunderii contravenţionale în cadrul formelor de

răspundere administrativă;

1 Manda Corneliu. Drept administrativ. Tratat elementar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001,2 Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion, Dinică Dragoş. Drept administrativ. - Bucureşti: Editura Economică, 2002,3 Vedinaş Verginia.Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. - Bucureşti: Lumina Lex, 2002,4 Hotcă Mihai Adrian. Drept contravenţional. Partea generală. - Bucureşti: Editas, 2003,5 Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia centrală”, 2009,6 Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005,7 Creangă Ion, Drept administrative. Vol.I. - Chişinău: Epigraf, 2003,8 Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. - Chişinău, 2005,

4

elucidarea elementelor definitorii ale contravenţiei, ca temei juridic al răspunderii

contravenţionale;

determinarea faptelor săvîrşite de funcţionarii publici, care cad sub incidenţa legii

contravenţionale;

stabilirea cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea

contravenţională a funcţionarilor publici;

studiul sancţiunilor contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici;

realizarea unui studiu comparativ dintre răspunderea contravenţională a

funcţionarilor publici la nivel naţional faţă de funcţionarii publici la nivel comunitar;

implementarea aspectelor doctrinare şi metodologice ale răspunderii

contravenţionale, în practică, în activitatea funcţionarilor publici din instituţiile administrative din

Republica Moldova.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării. În această lucrare au fost utilizate

mai multe metode de analiză care au permis structurarea informaţiei, dar şi formularea concluziilor

în domeniu. Printre ele, metoda structural-organizatorică, cu ajutorul căreia am abordat

răspunderea funcţionarilor publici ca structură, determinînd elementele ei componente şi

principalele tipuri distincte ale acesteia, cu referire nemijlocită la răspunderea contravenţională;

metoda comparativă a permis compararea reglementărilor răspunderii contravenţionale a

funcţionarilor publici la nivel comunitar cu cele naţionale, şi compararea particularităţilor

răspunderii contravenţionale în unele ţări europene; metoda deductivă a fost utilizată pentru

stabilirea locului răspunderii contravenţionale, în cadrul formelor de răspundere administrativă,

pornind de la răspunderea juridică în aspect general; metoda analitică folosită la dezvoltarea

conceptului de răspundere contravenţională, descompunîndu-l în diverse elemente: contravenţia

(fapta ilicită), scopul, principiile, faptele contravenţionale, cauzele care înlătură răspunderea şi

sancţiunile aplicabile; metoda coprehensivă, a permis interpretarea raţionamentelor specialiştilor

din domeniu, precum şi în mod obligator a reglementărilor legale, nemijlocit cele cuprinse în Codul

contravenţional, şi metoda sistemică, care a determinat generalizarea informaţiei acumulate şi

încadrarea ei într-un conţinut logic şi coerent, oferind posibilitatea formulării concluziilor la fiecare

etapă de cercetare;

Noutatea ştiinţifică şi valoarea aplicativă a lucrării. În lucrare se exprimă viziuni şi

opinii, concluzii şi recomandări, în scopul de a eficientiza procesului administrativ de activitate a

funcţionarului public folosind răspunderea contravenţională a acestuia în activitatea desfăşurată. De

asemenea, prin opiniile înaintate demonstrăm că răspunderea contravenţională, constituie o formă

distinctă a răspunderii administrative, aceste două instituţii intersectîndu-se parţial, doar în ceia ce

5

priveşte calitatea persoanei fizice de funcţionar public. Totodată, credem că prin faptele abordate şi

viziunile exprimate în această lucrare vom reuşi să cultivăm o atitudine atentă a funcţionarilor

publici faţă de acţiunile pe care le manifestă în timpul serviciului, evitînd săvîrşirea contravenţiilor,

şi asigurînd realizarea desfăşurării unei activităţi administrative eficiente, menite să satisfacă

intersul public general.

Volumul şi structura tezei. Volumul lucrării cuprinde 61 de pagini. Teza dată cuprinde trei

capitol, introducere, concluzii, recomandări, bibliografie şi anexe. Capitolul I este unul introductiv

şi se referă la conceptele de răspundere juridică, răspundere administrativă, şi răspundere

contravenţională ca formă a celei administrative, ulterior fiind identificate şi analizate scopul şi

principiile răspunderii contravenţinale a funcţionarilor publici. În cadrul acestui capitol, mai este

analizată noţiunea de contravenţie, ca temei de atragere la răspundere contravenţională, fiind

stabilite elementele componente ale acesteia, şi caracteristicile lor specifice.

În Capitolul II am analizat nemijlocit faptele contravenţionale, care pot fi săvîrşite de

funcţionarii publici în exercitarea atribuţiilor de serviciu, precum şi obligativitatea survenirii

responsabilităţii, prin aplicarea sancţiunilor contravenţionale stabilite de lege, pentru fiecare faptă

săvîrşită, pe care de asemenea le-am analizat în cadrul acestui capitol, alături de cauzele care

înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, identificate şi

dezvoltate în aspect teoretico-legal, în capitolul respectiv.

Capitolul III prevede un studiu asupra cazurilor de răspundere a funcţionarilor publici din

cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale din Republica Moldova şi anume din cadrul

Ministerului Justiţiei şi Ministerului Industriei Alimentare şi Agriculturi. Conform celor cinci

anexe, fiind analizate cazurile în care funcţionarii publici comit contravenţii și care sunt sancţiunile

pe care le primesc aceștia. În cadrul aceluiaşi capitol am efectuat o analiză comparativă a

răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici la nivel naţional şi funcţionarii publici din

unele ţări europene.

6

CAPITOLUL I: CARACTERISTICA GENERALĂ A RĂSPUNDERII

CONTRAVENŢIONALE - FORMĂ A RĂSPUNDERII ADMINISTRATIVE

Instituţia răspunderii funcţionarului public este un pilon în cadrul unei instituţii publice.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, aceasta are un singur scop, de a stabili acele încălcări ce au

avut loc în cadrul unei autorităţi publice şi de a aplica sancţiunile cuvenite acelor funcţionari ce au

săvîrşit abateri în timpul activităţii publice.

Astfel, în cadrul acestui capitol ne vom referi nemijlocit la una din formele de răspundere a

funcţionarilor publici – răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii administrative, vom

identifica principiile şi scopul acestui tip de răspundere şi vom analiza contravenţia ca unic temei

juridic al răspunderii contravenţionale.

1.1 Identificarea şi analiza răspunderii contravenţionale în cadrul formelor de răspundere

administrative

Personalul ca parte componentă a unui organ al administraţiei publice, constituie instituţia

care este elementul cel mai important în cadrul acesteia, fiind forţa vie a sistemului din care face

parte. Serviciul public în accepţiunea sa de „corp profesional”9 îşi realizează activitatea şi sarcinile

ce îi revin printr-un personal competent, care trebuie să fie capabil de a reacţiona rapid şi eficient la

dinamica schimbărilor sociale. Acest corp profesional este alcătuit din funcţionari publci, care în

conformitate cu reglementările Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public

nr.158-XVI din 04.07.2008, sunt definite în calitate de persoane fizice numite într-o funcţie

publică.10 Astfel, un funcţionar public îndeplineşte mai multe roluri (anexa 1) în activitatea sa, care

pot fi realizate prin acumularea cunoştinţelor şi aplicării practice a acestora, în vederea satisfacerii

intereselor publice.

În acest context, în vederea eficientizării activităţii funcţionarului public, stabilim că unul

din mecanismele de bază în acest sens, este răspunderea funcţionarilor publici asupra sarcinilor de

activitate înaintate de către autoritatea publică. Apare, astfel, răspunderea juridică (penală, civilă,

9 Manda Corneliu. Ştiinţa administraţiei. - Bucureşti : Lumina Lex, 2004, p.150,10 Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008, art.2 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008,

7

administrtivă) a funcţionarilor publici, care indiferent de ramura de drept la care ne raportăm are atît

un scop preventiv-educativ, cît şi sancţionar, înţelegînd prin acest ultim aspect şi caracterul

reparator în cazul în care s-au produs daune materiale şi/ori morale.

Profesorului M. Costin, consideră că răspunderea juridică îşi are temeiul în faptul ilicit, iar

consecinţa constă în aplicarea sancţiunii juridice, reprezentînd un complex de drepturi şi obligaţii

care formează conţinutul raportului juridic de constrîngere ce se leagă între stat, ca unic subiect

activ şi autorul faptei ilicite, subiectul pasiv al raportului juridic respectiv.11 Într-o altă opinie,

răspunderea juridică a fost definită ca fiind o situaţie juridică de avertizare expresă a anumitor

subiecte de drept despre consecinţele juridice ale încălcării sau nerespectării normelor de drept în

vigoare, de aplicare a constrîngerii de stat în modul corespunzător încălcării constatate.12

În baza acestor opinii, răspunderea juridică a funcţionarilor publici poate fi definită ca

ansamblul de drepturi şi obligaţii care se nasc în temeiul legii, ca urmare a săvîrşirii unor fapte

ilicite şi care se realizează de către stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în vederea asigurării

normalităţii raporturilor de funcţie şi a îndrumării acestora în spiritul respectării ordinii de drept.

Cu referire la activitatea administraţiei publice, stabilim că în procesul de administrare

funcţionarii publici răspund pentru activitatea şi abaterile ce le săvîrşesc, prin formele răspunderii

juridice administrative, care spre deosebire de răspunderea civilă şi de cea penală, cunoscute, în

anumite forme, încă din antichitate, este relativ tînără, avînd aproximativ două secole.

Profesorul M. Preda defineşte „răspunderea administrativă ca o formă a răspunderii juridice,

care intervine cînd, încălcîndu-se normele dreptului administrativ, s-a săvîrşit o abatere

administrativă de către funcţionarii publici”, iar după profesorul I. Iovănaş, răspunderea

administrativă poate fi definită ca fiind forma condamnării statale, ce constă în obligaţia de a

suporta şi a executa o privaţiune represivă (patrimonială sau de natură morală), care intervine atunci

cînd au fost încălcate obligaţiile ce constituie conţinutul unui raport de drept administrativ, al cărui

regim juridic de stabilire concretă este prevăzută de normele dreptului administrativ.13

Generalizînd, opiniile acestor doctrinari, conchidem că răspunderea administrativă

reprezintă o formă a răspunderii juridice a funcţionarilor publici prin care aceştia sunt sancţionaţi

pentru încălcările săvărşite în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, care poate antrena diferite forme.

În acest sens, continuăm prin a remarca că majoritatea autorilor autohtoni şi români,

menţionează că în funcţie de fapta comisă şi de consecinţele sale, identificăm trei mari forme de

răspundere, specifice dreptului administrativ:

11 Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion . Drept administrativ. - Bucureşti: Editura Economică, 2002, p.30,12 Pogoneţ Galina. Pogoneţ Galina. Răspunderea juridică: un fenomen social // Administraţie publică- Revistă metodico- ştiinţifică trimestrială nr.1-2(41-42). - Chişinău, 2004, p.83,13 Orlov Maria. Drept administrativ. - Chişinău: Epigraf, 2001, p.123,

8

1. săvîrşirea ilicitului administrativ propriu-zis, care poartă denumirea de abatere disciplinară,

determină intervenţia primei forme de răspundere din dreptul administrativ, şi anume răspunderea

disciplinară;

2. cea de-a doua formă de ilicit administrativ poartă denumirea de contravenţie şi determină

intervenţia celei de-a doua forme de răspundere specifică dreptului administrativ, şi anume

răspunderea contravenţională;

3. ultima formă de ilicit este ilicitul cauzator de prejudicii materiale sau morale a cărui săvîrşire

atrage ultima formă de răspundere aparţinînd ramurii dreptului administrativ, anume răspunderea

patrimonială.14

În acelaşi timp precizăm că nu toţi autorii contemporani recunosc cele trei forme de

răspundere, a căror existenţă, în doctrina actuală, a fost fundamentată de profesorul A.Iorgovan, la

al cărui concepţie ne raliem. Astfel, profesoara R.N. Petrescu analizează doar două forme de

răspundere: contravenţională şi patrimonială a autorităţilor administraţiei publice,15 fără a

recunoaşte răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici, ca o formă specifică concretă, legată

direct de exercitarea atribuţiilor de serviciu a acestora, clasificare care în opinia noastră este

insuficientă şi incorectă, deoarece răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici reprezintă un

mecanism legal menit să organizeze funcţionarul public pentru a avea un comportament şi o

deontologie adecvată funcţiei publice deţinute, respectiv reieşind din raporturile de serviciu

specifice, atît în cadrul autorităţii, cît şi cu cetăţenii, din acest considerent aspectul disciplinar

reprezintă un segment important în activitatea administrativă.

O altă opinie, o găsim la Emil Bălan, care menţionează că componenta administrativă a

răspunderii juridice cuprinde următoarele forme: răspunderea administrativ-teritorială; răspunderea

administrativ-contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială.16

Ca urmare a acestor clasificări, conchidem, că răspunderea administrativă cuprinde

următoarele forme: răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-

contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială. Dintre care ulterior ne vom referi

nemijlocit, la răspunderea contravenţională ca formă specifică a răspunderii administrative.

Pentru început, vom menţiona că unii doctrinari invocă opinia conform căreia răspunderea

contravenţională nu reprezintă o formă tipică a răspunderii administrative (represive), ci forma

atipică, imperfectă, specificînd că folosirea uneori a atributului de “administrativ” pentru

răspunderea contravenţională este total neadecvat, deoarece sancţiunile contravenţionale nu se 14 Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. III. Ediţia a III-a, restructurată, revăzută şi adăugită. – Bucureşti: All Beck, 2002, p.360,15 Vedinaş Verginia. Drept administrativ. Ediţia a V-a. Revăzută şi actualizată. – Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2009, p.248,16 Bălan Emil. Instituţii administrative. – Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008, p.196,

9

aplică numai de către organele administraţiei de stat, ci şi de cele judecătoreşti şi atunci termenul de

sancţionare administrativă nu mai are semnificaţia corespunzătoare. Din punct de vedere al

sinonimiei dintre răspunderea administrativă şi cea contravenţională părerile sunt diferite, există în

schimb unanimitate de opinie în sensul că temeiul răspunderii contravenţionale, faptul ilicit care o

declanşează, îl constituie contravenţia.17

Cu referire la această opinie, considerăm că totuşi răspunderii contravenţionale îi poate fi

folosit atributul de administrativ, din considerentul că funcţionarului public în afară de persoană

fizică ca subiect al răspunderii contravenţionale, îi pot fi atribuite săvîrşirea unor contravenţii ce ţin

de atribuţiile de serviciu, şi aici are loc comasarea celor două componente şi calificarea răspunderii

la care este atras funcţionarul drept una administrativ-contravenţională, deoarece a apărut în baza

raporturilor administrative, în urma săvîrşirii unei/unor contravenţii.

În aspect comparativ, într-o altă opinie este înaintat raţionamentul conform căruia

răspunderea contravenţională intervine pentru comiterea contravenţiei, pe cînd cea administrativă se

fundamentează pe încălcarea unui raport administrativ, iar constrîngerea aplicabilă contravenţiilor,

în principiu, se manifestă sub formă de sancţiuni contravenţionale ce pot fi privative de libertate, în

timp ce în cazul abaterilor administrative au o formă mai diluată, cu un grad de severitate mai redus

şi urmăresc nu sancţionarea vinovatului, ci constrîngerea acestuia la respectare şi executarea actului

administrativ pe care, prin conduita sa, l-a încălcat.18 În acest context, nu negăm faptul caracterului

distinct al răspunderii contravenţionale ca o formă a răspunderii juridice, însă remarcăm că aceasta

poate fi în acelaşi timp calificată ca o formă a răspunderii administrative, în aspectele în care

funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor administrative, este subiectul care comite o

contravenţie şi este pasibil de ai fi aplicată o sancţiune contravenţională. În susţinerea acestei păreri,

vom expune mai jos unele aspecte ale acestui raţionament.

Subiect al răspunderii contravenţionale poate fi: statul, organele administraţiei publice,

funcţionarii publici şi particularii, persoanele fizice sau persoanele juridice, pentru săvîrşirea de

fapte administrative ilicite sau, într-o exprimare specifică dreptului administrativ, prin săvîrşirea

unor fapte contravenţionale ilicite.19 Drept urmare, răspunderea contravenţională în cazul

funcţionarului public, intervine atunci cînd, în timpul executării funcţiei sale, acesta săvîrşeşte o

contravenţie administrativă, adică nu îndeplineşte sau îndeplineşte defectuos o funcţie, iar

17 Ţiclea Alexandru, Tărăcilă I.D., Stan I.N., Rujoiu C., Corbu M. Răspunderea contravenţională / Citat după Cravcenco Tatiana. Răspunderea contravenţională ca formă distinctă a răspunderii juridice // Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar „Dreptul contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept”, 3 septembrie 2010. – Chişinău: „Notograf Prim” SRL, 2011, p.207 ,18 Fistican Eugenia, Pascari Anastasia, Climova Ala, Furdui Sergiu, Stella Bleşceaga. Administrarea cauzelor de contencios administrativ. Administrarea cauzelor contravenţionale. Suport de curs. Cartea a VIII-a. – Chişinău: ELAN POLIGRAF S.R.L., 2009, p.112,19 Prisăcaru Valentina. Actele şi faptele de drept administrativ. - Bucureşti: LuminaLex, 2001, p. 383,

10

sancţiunile administrative pot fi aplicate pentru săvîrşirea contravenţiilor cum ar fi: încălcarea

legislaţiei muncii, încălcarea legislaţiei funciare, încălcarea regulilor şi a normelor sanitaro-igienice

şi sanitaro-antiepidemice, încălcarea legislaţiei cu privire la petiţii etc.20

De asemenea, răspunderea contravenţională ca formă a celei administrative se angajează fie

prin adoptarea ori emiterea de acte administrative prin care se vatămă drepturile, recunoscute de

lege, ale particularilor, fie prin neemiterea unor acte în termenul prevăzut de lege, fie prin săvîrşirea

de fapte administrative ilicite prevăzute şi sancţionate de actele normative prevăzute de lege.

Un ultim aspect prevede că, răspunderea contravenţională este o varietate a răspundeii

juridice, care apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei şi se manifestă prin

aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia

contravenţională. Această caracteristică se referă la toate categoriile de bază ale răspunderii

juridice: penale, disciplinare, civile, dar şi administrative,21 respectiv în baza acestei opinii putem cu

uşurinţă califica răspunderea contravenţională ca o formă distinctă a răspunderii administrative.

Ca urmare a acestor aspecte, dorim să facem referire la scopul răspunderii contravenţionale,

precum şi la principiile care guvernează această instituţie, motiv pentru care facem trimitere la

normele Codului Contravenţional, unde se stipulează că: “scopul legii contravenţionale constă în

apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei, apărarea proprietăţiii, ordinii publice, a

altor valori ocrotite de lege, în soluţionarea cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea

săvîrşirii de noi contravenţii.”22 În acest fel, bazîndu-ne pe reglementările respective observăm că

scopul răspunderii contravenţionale, ca formă a răspunderii administrative constă în apărarea

drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei, apărarea proprietăţiii, ordinii publice, a altor valori

ocrotite de lege, în soluţionarea cauzelor contravenţionale, precum şi în prevenirea săvîrşirii de noi

contravenţii de către funcţionarii publici, în timpul şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, avînd

drept obiectiv creare unui corp de funcţionari profesionişti pentru sporirea eficienţei administrative.

În realizarea scopului, răspunderea administrativ-contravenţională, determină sarcini

specifice, definindu-le prin elemente ce realizează calificarea faptelor la timp şi sub toate aspectele,

cercetarea deplină şi obiectivă a împrejurărilor fiecărui caz, soluţionarea lui în strictă conformitate

cu legislaţia, asigurarea îndeplinirii hotărîrii adoptate, precum şi stabilirea cazurilor şi condiţiilor

care au contribuit la comiterea contravenţiilor administrative, prevenirea contravenţiilor respective,

educarea cetăţenilor în sprijinul respectării legilor, întăririi legalităţii.23 Evidenţiem însă, că

20 Osoianu Tudor, Osoianu Ion. Statutul juridic al funţionarului public. - Chişinău: Unversitatea de Criminologie, 2003, p. 60,21 Guţuleac Victor. Drept contravenţional. – Chişinău: ULIM, 2006, p.105,22 Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.2 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009,23 Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.309,

11

existenţa sarcinilor, ce ajută la realizarea scopului răspunderii contravenţionale, nu este de ajuns

pentru garantarea unei proceduri perfecte de realizare a lor, de aceea răspunderea contravenţională

se bazează pe nişte idei fundamentale şi reguli diriguitoare, numite principii, în concordanţă cu care

se vor desfăşura cerinţele şi realizarea optimă a scopului.

Astfel, răspunderea contravenţională se bazează pe două tipuri de principii: principii

generale şi principii specifice.

Principiile generale, reprezintă prescipţiile fundamentale, diriguitare aplicabile tuturor

tipurilor de răspundere juridică, şi anume: legalităţii, egalităţii, dreptăţii, umanismului, garantării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi neretroactivităţii legii. Respectarea acestor principii

asigură echilibrul întregului sistem de drept, fiind aplicate în toate ramurile atît a dreptului privat,

cît şi a celui public, ele garantînd survenirea corectă a tuturor formelor de răspundere: civilă, penală,

dar şi contravenţională, rolul lor constînd în cazul celei din urmă în asigurarea protecţia celor

nevinovaţi, dar şi sancţionarea celor vinovaţi în conformitate cu normele contravenţionale.

Principiile specifice răspunderii contravenţionale sunt acele idei directoare şi reguli de drept

care îşi găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii contravenţionale, şi guvernează

această instituţie juridică în materia corectitudinii aplicabilităţii ei. Astfel, spre deosebire de

principiile generale, principiile specifice sunt direcţionate nemijlocit spre realizarea scopului

răspunderii contravenţionale, prin sancţionarea obiectivă a acelor vinovaţi. Anume aceste principii

vor fi analizate de noi mai detaliat în continuare.

Principiul răspunderii contravenţionale personale, prevede că atît obligaţia ce decurge

dintr-o normă juridică de a avea o anumită conduită, cît şi răspunderea ce decurge din nesocotirea

acestei obligaţii revin numai persoanei care nu şi-a respectat obligaţia şi a săvîrşit o fată interzisă de

lege.24

Principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi a pedepsei contravenţionale, care

presupune că răspunderea contravenţională trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea

contravenţiei, şi de persoana vinovatului, pentru a asigura atît sancţionarea corectă a

contravenientului, cît şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale.25

Principiul: contravenţia - unic temei al răspunderii contravenţionale, specifică că

răspunderea va exista numai dacă va fi săvîrşită o contravenţie, o încălcare asupra unei valori

sociale reglementate de normele juridice contravenţionale, ceea ce determină că numai săvîrşirea

unei contravenţii, care se deosebeşte de alte fapte ilicite, prevede atragerea la răspundere

24 Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia centrală”, 2009, p.32,25 Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.105,

12

contravenţională şi aplicarea sancţiunii în conformitate cu caracterul şi componentele acesteia,

aspect pe care le vom trata ulterior în cercetare.

Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale, care presupune că oricine comite o

contravenţie trebuie să suporte răspundere contravenţională, care, la rîndul ei, este o consecinţă

inevitabilă a comiterii contravenţiei, sancţionarea vinovatului nefiind facultativă, cu atît mai mult că

pedeapsa este finalul procedurii contravenţionale care începe de la încălcarea unei valori sociale,

care îşi are justificarea în necesitatea restabilirii odinii sociale care a fost perturbată de contravenţia

săvîrşită, repararea pagubei pricinuite, educarea persoanei care a comis contravenţia, prevenirea

comiterii unor noi contravenţii.

Principiul celerităţi tragerii la răspundere, presupune asigurarea finalităţii răspunderii

contravenţionale – cu cît activitatea de tragere la răspundere contravenţională se realizează la un

moment mai apropiat de descoperirea contravenţiei şi a persoanei vinovate, cu atît valorile sociale

vor fi mai asigurate şi mai curînd restabilite – finalităţi legate de eficienţa răspunderii

contravenţionale,26 prin realizarea scopului general al acesteia.

În literatură mai sunt identificate şi alte principii aplicabile răspunderii contravenţionale,

printre care prescriptibilitatea răspunderii contravenţionale, interdicţiei dublei sancţionări

contravenţionale, unicităţii răspunderii contravenţionale, aflării adevărului obiectiv,

contradictorialităţii, garanţiei dreptului de apărare, folosirii limbii materne şi principiul publicităţii.27

Drept urmare, menţionăm că răspunderea contravenţională, ca formă a răspunderii juridice

are un scop clar determinat, menit de a asigura buna funcţionare a adminstraţiei şi funcţionarilor

publici, care este garantat prin respectarea unor sarcini şi principii folosite în descoperirea şi

sancţionarea faptelor contravenţionale săvîrşite, astfel, devenind unul din instrumentele de

eficientizare a activităţii administrative, deoarece prin mecanismele legale folosite tinde să

disciplineze funcţionarul public prin educarea, prevenirea, sancţionarea acestuia prin atragerea la

răspunderea contravenţională cu aplicarea pedepsei corespunzătoare.

Astfel, concluzionăm, că trăsătura caracteristică a răspunderii administrative constă în faptul

că în funcţie de fapta comisă şi de consecinţele sale, ea îmbracă trei forme clasice de răspundere

specifică dreptului administrativ: răspunderea administrativ-disciplinară, răspunderea administrativ-

contravenţională şi răspunderea administrativ-patrimonială. În acest context, apare necesitatea de a

remarca că răspunderea contravenţională reprezintă o formă a răspunderii administrative, între ele

fiind imposibilă relaţia de sinonimie (întîlnită greşit în literatură, unde adesea răspunderea

contravenţională se identifică cu răspunderea administrativă), ci doar de interdependenţă reciprocă,

26 Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.106,27 Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.310,

13

prin săvîrşirea de contravenţii în dreptul administrativ, nemijlocit în activitatea administrativă a

funcţionarului public. În fine, putem formula că răspunderea contravenţională ca componentă a

răspunderii juridice, se poate manifesta distinct ca o formă a răspunderii administrative ce se

angajează în cazul în care funcţionarii publici au săvîrşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu

sarcinile de servicu exercitate.

1.2 Temeiul juridic al răspunderii contravenţionale – contravenţia

Răspundere juridică decurge în mod obiectiv, din savîrşirea unei fapte ilicite care naşte

dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de actul normativ înălcat şi obligaţia făptuitorului

de a suporta consecinţele juridice ale faptei comise. Aşa de exemplu, încalcarea unei norme de drept

penal va atrage răspunderea penală şi aplicarea unei pedepse prevazută de legea penală, pe cînd

încalcarea unei norme juridice de drept administrativ va determina răspunderea administrativă a

făptuitorului şi aplicarea unei sancţiuni administrative.

În literatura juridică, uneori se pune semnul egalităţii între răspunderea administrativă şi cea

contravenţională, alte ori răspunderea contravenţională este considerată o formă a răspunderii

administrative, contravenţia fiind o formă de manifestare a ilicitului administrativ, forma cea mai

gravă, iar regimul său juridic este în mod preponderent un regim al dreptului administrativ.Este

necesară în acest sens o analiză a definiţiilor date de literatura de specialitate şi a încadrării juridice

a contravenţiei în Codul Contravenţional al Republicii Moldova.

Profesorul Dumitru Brezoianu defineşte contravenţia, ca o faptă antisocială, stabilită de lege,

săvîrşită cu vinovăţie, de către o persoană fizică sau o persoană juridică,28 concept care în opinia

doctrinarului Corneliu Manda este tratat mai larg, stabilind că contravenţia reprezintă orice faptă

contrară ordinii de drept, ce constituie o manifestare a conduitei umane exteriorizate în societate,

adică în ansamblul de acte ale omului sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Definiţie continuată prin

concretizarea că, caracterul illicit al faptei contravenţionale există numai atunci cînd subiectul

acţiunii umane, a avut în mod obiectiv, libertatea de a alege o conduită ce se înfăţişează ca o acţiune

social negativă, în raport cu ordinea de drept.29 O definiţie mai amplă este oferită de profesorul V.

Guţuleac, care susţine următoarele: ”contravenţia este fapta (acţiunea sau inacţiunea), ilicită, cu un

pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale

28 Brezoianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. – Bucureşti: Editura Universităţii Titu Maiorescu, 2002, p.184,29 Manda Corneliu. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p.339-341,

14

ocrotite de normele contravenţionale materiale şi pentru a cărei comitere legea prevede pedeapsa

contravenţională”30

În raport cu această definiţie reproşăm faptul că instituţia contravenţiei nu trebuie privită în

comparaţie cu infracţiunea, care este fapta ilicită prevăzută de normele dreptului penal, şi suntem de

părerea că formularea potrivit căreia contravenţia prezintă un pericol social mai redus decît

infracţiunea, prezintă o abordare neştiinţifică, deoarece în această exprimare ar rezulta, în esenţă că

cea mai gravă contravenţie prezintă, avînd în vedere aspectul teoretic, un pericol social mai redus

decît cele mai uşoare infracţiuni, aspect cu care nu suntem de acord.

Menţinînd aceiaşi părere facem trimitere şi la reglementările Codului Contravenţional al

Republicii Moldova, care de asemenea utilizează aceiaşi sintagmă, care în opinia noastră nu este

corectă, stipulînd: “Constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de

pericol mai redus decît infracţiunea săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite

de lege, care este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.”31 În

urma acestei norme, observăm suprapunerea apoximativ totală între definiţia dată de profesorul

V.Guţuleac şi legiuitorul Republicii Moldova, şi putem determina că în mare parte normele legale

fiind interpretate de doctrinarii din Republica Moldova, duc la apariţia noţiunilor bazate pe

reglementările acestora. Cu toate aceastea trebuie de remarcat, că noţiunea oferită de acutualul Cod

contravenţional, caracterizează în mod deplin conceptul de contravenţie, luînd în consideraţie, atît

aspectul vinovăţiei, cît şi pe cel al culpabilităţii, ca elemente constitutive ale componenţei

contravenţionale, spre deosebire de reglementările din codul anterior

În rezultatul acestor opinii şi raţionamente, după părerea noastră contravenţia poate fi

definită ca o faptă ilicită, antisocială, prevăzută expres de legislaţie, săvîrşită cu vinovăţie, care

prezintă un pericol social şi este constatată şi sancţionată de un şir de autorităţi ale administraţiei de

stat şi de persoane cu funcţii de răspundere.

Contravenţia, ca fenomen social distinct şi ca specie a faptei ilicite se caracterizează prin

anumite aspecte:

1. material, deoarece este o manifestare exterioară obiectivă a persoanei, aptă să producă

modificări în realitatea obiectivă;

2. social, deoarece este o activitate periculoasă pentru valorile sociale şi generează raporturi

conflictuale dintre subiectele raportului contravenţional;

30 Solomon Elena. Contravenţia ca unicul temei al răspunderii contravenţionale. – Chişinău: „Notograf Prim”SRL // Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar din 3 decembrie 2010. Dreptul contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept, p.58,31 Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.10 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009,

15

3. moral – politic, deoarece este expresia atitudinii etice şi celei civile faţă de valorile social –

juridice;

4. juridic, deoarece reprezintă o încălcare a obligaţiei de confirmare înserată în norma de

stabilire şi sancţionare a contravenţiei, încălcare ce produce efecte juridice.32

Ca urmare a definiţiilor elementelor citate anterior putem constata următoarele trăsături ale

contravenţiei: caracterul antisocial al faptei, caracterul ilicit, vinovăţia, prevederea de către legislaţie

a răspunderii pentru fapta dată.33 În mod logic, în lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta

nu poate fi calificată drept contravenţie, aceste elemente reprezentînd garantul depistării

contravenţiilor şi sancţionării persoanei vinovate pentru săvîrşirea acestora. Din acest considerent,

acestea vor fi analizate în continuare:

a) Caracterul antisocial al faptei contravenţionale presupune că fapta care a fost savîrşită,

aduce atingere valorilor sociale care sunt ocrotite de legea contravenţională. Potrivit savantului

român Marin Preda, pericolul social se apreciază, în primul rînd, în funcţie de acţiunea sau

inacţiunea făptuitorului, iar în al doilea rînd, pericolul social vizează o atingere adusă valorilor

sociale. Pe de altă parte, gradul de pericol social al unei fapte este determinat de importanţa

valorilor sociale încălcate prin săvîrşirea contravenţiei.34

Observăm, că cunoaşterea gradului de pericol social al faptei, reprezintă un aspect important

atît pentru legiuitor cît şi pentru cel chemat să aplice legea. Se consideră că odată stabilită

contravenţia, existenţa pericolului social nu mai trebuie dovedită. În mod concret, se va aprecia

gradul de pericol social al faptei de către cel chemat să aplice legea.

b) Caracterul ilicit este o altă trăsătură caracteristică contravenţiei. Contravenţia este o faptă

ilicită, adică o faptă care contravine prevederilor legale. Stabilind sau interzicînd o anumită

conduită, normele juridice urmăresc realizarea sau apărarea unor interese personale sau generale.

Toţi membrii societăţii sunt obligaţi să se conformeze acestor norme, orice acţiune contrară fiind

calificată drept ilicită, iar persoana vinovată va fi sancţionată.

c) Vinovăţia. Ca orice altă faptă ilicită, contravenţia are relevanţă juridică, doar dacă este

săvîrşită cu vinovăţie. În materie contravenţională, prin vinovăţie se înţelege starea de conştiinţă a

făptuitorului în momentul încălcării unei dispoziţii legale prevăzute de legea contravenţională.35

Vinovăţia implică un act de conştiinţă, care presupune înţelegerea consecinţelor săvîrşirii

unei fapte sancţionată de lege (factor intelectiv), şi în al doilea rînd, acceptarea şi urmărirea

32 Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova. – Chişinău: Elena V.I, 2005, p.150,33 Guţuleac Victor.Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.P.”Tipografia centrală”, 2009, p.99,34 Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.270,35 Ţiclea Alexandru. Reglementarea contravenţiilor. Ediţia a II–a, revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.8,

16

producerii consecinţelor negative, deci actul de voinţă (factor volitiv). În cazul în care fapta a fost

săvîrşită fără vinovăţie, în stare de iresponsabilitate, în condiţiile extremei necesităţi, legitimei

apărări, constrîngerii fizice şi/sau psihice, riscului întemeiat şi cazului fortuit, nu poate fi vorba

despre o contravenţie.36

d) Răspunderea legal prevăzută. Contravenţia fără pedeapsă nu are sens juridic

contravenţional, drept urmare apare o ultimă trăsătură a contravenţiei şi anume prevederea de către

legislaţie a răspunderii pentru fapta dată. În partea specială a Codului contravenţional al Republicii

Moldova sancţiunile tuturor normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale

pasibile de aplicare. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvîrşirea contravenţiilor, legea

contravenţională îşi realizează scopul.

Menţionăm însă, că trăsăturile esenţiale ale contravenţiei oferă doar criteriile generale de

diferenţiere ale acesteia de alte forme ale ilicitului juridic (infracţiuni sau abateri), dar ele nu pot

servi la deosebirea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce compun contravenţia.

De aceea este necesar ca fapta contravenţională să fie analizată sub aspectul conţinutului ei.

Prin conţinutul contravenţiei se înţelege totalitatea elementelor şi trăsăturilor caracteristice,

stabilite în normele de drept contravenţional, de existenţa cărora depinde calificarea faptei ilicite ca

contravenţie.37

În activitatea de prevenire, constatare şi sancţionare a contravenţiilor, o importanţă deosebită

o are necesitatea analizării fiecărei fapte în parte, în sensul de a vedea dacă sunt întrunite sau nu

aceste elemente constitutive ale unei anumite contravenţii, respectiv: obiectul, latura obiectivă,

subiectul şi latura subiectivă. Drept urmare afirmăm, că pentru a fi în prezenţa unei contravenţii

trebuie ca toate aceste elemente să fie întrunite cumulativ. Lipsa unuia dintre ele determină

inexistenţa contravenţiei şi, implicit, imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.38

Obiect al contravenţiei îl constituie cele mai diverse raporturi sociale, care sunt ocrotite prin

normele de drept. Însă nu toate raporturile reglementate prin norme juridice, sunt ocrotite prin

sancţiuni juridice, astfel în calitate de obiect al contravenţiei administrative, pot fi numai acele

raporturi care sunt ocrotite prin sancţiuni administrativ – contravenţionale. Aşadar, obiectul reflectă

acele valori şi relaţii sociale la care a atentat subiectul. Pentru a stabili mai corect obiectul fiecărei

fapte ilicite, însemnătatea acestuia, pentru a califica obiectiv fiecare faptă şi a alege pedeapsa

potrivită, este nevoie de o clasificare a obiectului contravenţiei. Obiectul faptei contravenţionale

poate îmbrăca diverse forme: obiect juridic şi obiect material.39

36 Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.19-31 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009,37 Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Op.cit., p.160,38 Vedinaş Verginia. Drept administrativ şi instituţii politico–administrative. - Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 594,39 Negruţ Vasilica. Drept administrativ. Ediţie revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Lumina Lex, 2004, p.335,

17

1. Obiectul juridic, la rîndul său, se poate prezenta sub mai multe forme: obiect general,

obiect generic, obiect nemijlocit (specific) şi obiect complex, toate astea vizînd valorile sociale

ocrotite de normele contravenţionale. În literatura de specialitate se afirmă că ar mai exista şi un

obiect juridic multiplu care constă în lezarea mai multor obiecte juridice printr–o singură acţiune şi

care întruneşte elementele constitutive ale unei contravenţii unice.40

2. Obiect material al faptei contravenţionale îl constituie un lucru fizic sau persoana

împotriva căreia se îndreaptă consecinţele negative ale contravenţiei. Acest obiect nu există la orice

tip de contravenţie, ci doar la acele contravenţii, la care valoarea socială ocrotită se exprimă într–o

entitate materială. În cazul contravenţiilor formale, obiectul material nu există, ci doar putem

constata obiectul juridic.

Latura obiectivă constituie acţiunea sau inacţiunea generatoare de urmări socialmente

periculoase sau care ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime, fiind

prevăzută în actul normativ de stabilire şi sancţionare a faptelor considerate contravenţii.41

Ca element al contravenţiei, latura obiectivă este alcătuită din următoarele semne

componente: elementul material (fapta cu pericol social ce se poate manifesta prin acţiune sau

inacţiune); rezultatul periculos (lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei

prin comiterea faptei cu pericol social şi se manifestă prin vătămare efectivă sau stare de pericol);

raportul de cauzalitate (legătura care apare între fapta săvîrşită şi rezultatul social periculos) şi

unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări (condiţiile în care se săvîrşesc unele contravenţii,

care au mai mult un caracter facultativ, stabilirea cărora au importanţă pentru calificarea juridică

corectă a contravenţiilor şi pentru stabilirea unei pedepse adecvate).

Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu noţiunea de subiect al

dreptului contravenţional, deoarece aceasta din urmă formează un tot întreg, iar noţiunea de subiect

al contravenţiei constituie parte componentă a acestuia. Astfel, în dreptul contravenţional, putem

deosebi în calitate de subiect, persoana fizică şi persoana juridică, inclusiv persoana cu funcţii de

răspundere.

Persoana fizică ca subiect al contravenţiei. Subiecţii contravenţiei sunt persoanele trase la

răspundere contravenţională sau contravenientul – subiect activ şi victima – subiect pasiv (doctrina

românească acordă o atenţie deosebită anume subiectului pasiv al contravenţiei).

Subiect activ al contravenţiei reprezintă persoana fizică care săvîrşeşte o faptă prevăzută de

legea contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate.42 Deci, poate

40 Furdui Sergiu. Drept contravenţional. - Chişinău: Editura Cartier, 2005, p.92,41 Negruţ Vasilica. Op.cit., p.335,42 Hotcă Mihai Adrian. Drept contravenţional. Partea generală. - Bucureşti: Editas, 2003, p.124,

18

deveni contravenient persoana fizică care a participat la comiterea unei fapte ilicite în calitate de

autor, instigator sau complice, cu condiţia ca această faptă să fie consumată.

Putem deosebi subiect activ general şi subiect activ special.

Pentru ca o persoană să poată deveni subiect activ general al unei contravenţii, ea trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

1. Vîrsta – făptuitorul trebuie să aibă la momentul săvîrşirii faptei ilicite vîrsta de 18 ani, iar

pentru anumite fapte care sunt prevăzute expres de legea contravenţională, făptuitorul poate avea

între 16 şi 18 ani.

2. Responsabilitatea adică capacitatea persoanei de a judeca caracterul faptelor sale, de a

înţelege semnificaţia lor socială şi de a prevedea consecinţele acestor fapte.

3. Libertatea de acţiune şi de voinţă adică făptuitorul să nu fie supus vreunui tip de

constrîngere (fizică sau psihică) la momentul săvîrşirii faptei contravenţionale.

Subiectul activ special al contravenţiei, pe lîngă condiţiile obligatorii pentru subiectul activ

general, trebuie să întrunească şi o condiţie suplimentară – să aibă o anumită calitate şi anume să fie

o persoană cu funcţie de răspundere (art.16, alin.(6), din Codul Contravenţional al Republicii

Moldova), să fie posesor al permisului de conducere, al permisului de posesor de armă individuală

etc. Anume aici, la categoria de subiect activ special putem atribui şi funcţionarul public, însă cu

privire la contravenţiile săvîrşite în afara serviciului şi fară legătură cu sarcinile de serviciu,

menţionăm că acestea nu sunt supuse regimului juridic al răspunderii administrative a funcţionarilor

publici, deoarece pentru savîrşirea celorlalte contravenţii funcţionarii publici răspund ca orice

persoană fizică.

Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică care a suferit un prejudiciu

material sau moral prin săvîrşirea unei contravenţii. Acesta de obicei reprezintă victima sau

persoana vătămată.

Persoana juridică ca subiect al contravenţiei. Codul contravenţional al RM, stabileşte că

subiect al răspunderii contravenţionale poate fi şi persoana juridică. Art.17, alin.(1) al acestui cod

stipulează că este pasibilă de răspundere contravenţională persoana juridică, cu excepţia autorităţilor

publice şi instituţiilor publice, în cazurile prevăzute de prezentul cod, pentru contravenţiile săvîrşite

în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de reprezentanţii acestora dacă aceasta

corespunde condiţiilor.

Latura subiectivă a contravenţiei reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta

săvîrşită şi consecinţele ei. Această trăsătură se referă doar la persoana fizică, în cazul aplicării

sancţiunii contravenţionale, faţă de persoana juridică, acest element al contravenţiei nu poate exista.

19

Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi formele ei, intenţia şi imprudenţa.

Fără vinovăţie nu există componenţa contravenţiei, deci lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea

pedepsei contravenţionale.

Legea contravenţională defineşte formele vinovăţiei astfel: contravenţia se consideră

săvîrşită cu intenţie dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al

acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod

conştient survenirea acestor urmări, şi respectiv contravenţia se consideră săvîrşită din imprudenţă

dacă persoana care a săvîrşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii

sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate,

ori nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut

posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.43

Generalizînd, cu referire la funcţionarul public, putem afirma că contravenţia în noţiunea

generică de faptă antisocială, reprezintă o atingere adusă unor relaţii sociale, care se stabilesc în

sfera activităţii executive a statului, avînd un grad de pericol mediu, fiind prevăzută şi sancţionată

prin norme de drept administrativ şi contravenţonal, iar stabilirea elementelor constitutive ale

contravenţiei are o semnificaţie deosebită deoarece anume aceste elemente stau la baza răspunderii

contravenţionale. De asemenea, acestea constituie criteriul de delimitare a contravenţiei de alte

fapte antisociale (infracţiunea, abaterea disciplinară şi abaterea administrativă). Doar prin stabilirea

acestor elemente se poate efectua o calificare juridică obiectivă a contravenţiei, se poate determina

categoria, gradul de pericol social şi limitele sancţionării acesteia. Totodată constatarea

contravenţiilor este necesară pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei,

apărarea proprietăţii, ordinii publice şi a altor valori ocrotite de legea contravenţională.

Cu titlu de concluzie a acestui capitol, afirmăm că răspunderea contravenţională este o formă

a răspunderii juridice la general şi a răspunderii administrative la particular bazată pe existenţa unui

suport juridic de drept administrativ, ce apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei,

în cazul nostru al funcţionarului public, şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor

juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională, avînd ca temei săvîrşirea

contravenţiilor, şi fiind guvernată de principiile diriguitoare menite să garanteze aplicabilitatea

corectă a responsabilităţii contravenţionale.

1.3 Funcţionarul public - subiect al răspunderii contravenţionale

43 Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008, art.14, alin.(2), (3) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009,

20

Personalul angajat în autorităţile administraţiei publice prezintă o deosebită însemnătate,

deoarece activitatea acestora nu este altceva decît ansamblul activităţilor desfăşurate în scopul

realizării serviciilor publice, iar în ultimă instanţă a interesului general. De calitatea activităţii

funcţionarilor publici depinde însăşi calitatea activităţii administraţiei publice în ansamblu.

De multe ori în cadrul exercitării atribuţiilor funcţionarii publici săvîrşesc acţiuni sau

inacţiuni care încalcă legea şi duc la apariţia răspunderii juridice, la baza căreia stă săvîrşirea unor

fapte ilicite, care cad sub incidenţa legii contravenţionale.

Personalul ca parte componentă a unui organ al administraţiei publice, constituie instituţia

care este elementul cel mai important în cadrul acesteia, fiind forţa vie a sistemului din care face

parte. Serviciul public în accepţiunea sa de „corp profesional”44 îşi realizează activitatea şi sarcinile

ce îi revin printr-un personal competent, care trebuie să fie capabil de a reacţiona rapid şi eficient la

dinamica schimbărilor sociale.

Astfel, personalul din serviciul public constituie factorul uman primordial în procesul de

democratizare, în realizarea misiunii şi obiectivelor autorităţilor publice. Totodată personalul şi

statutul juridic al acestuia constituie o garanţie pentru buna funcţionare a serviciilor publice prin

instituirea funcţiilor publice şi a calităţii de funcţionar public pentru persoanele care le exercită.

„Funcţia publică este acea grupare de atribuţii, puteri şi competenţe stabilite potrivit legii,

din cadrul unui serviciu public, înfiinţat în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent, de

către funcţionarii publici, numiţi sau aleşi în aceste funcţii, a intereselor generale ale societăţii.”45

Statutul juridic al funcţiei publice include drepturile, obligaţiile, responsabilitatea

funcţionarului public, exigenţele faţă de pregătirea lui profesională. La rîndul său, conceptul de

funcţie publică este strîns legată de noţiunea de activitate desfăşurată de un funcţionar public, numit

într-o funcţie publică, şi de autoritatea publică în care a fost instituită funcţia publică, autoritatea

care este constituită, de regulă de trei elemente: competenţă, mijloace materiale şi personal, iar

acesta din urmă este structurat pe compartimente, linii ierarhice şi funcţii. Din acestea, numai unele

sunt desemnate ca funcţii publice, iar titularul acestora este funcţionarul public investit în cadrul

unui serviciu public, cu atribuţii stabilite prin lege, prin numire ori alegere, în vederea realizării în

mod continuu şi permanent, a unui interes general. Din cele relatate mai sus reiese că funcţia în

cadrul organelor administraţiei publice poate fi definită ca un ansamblu de atribuţii stabilite prin

lege sau prin actele juridice emise pe baza şi în executarea legii, atribuţii pe care le îndeplineşte o

44 Manda Corneliu. Ştiinţa administraţiei. - Bucureşti : Lumina Lex, 2004, p.150,45 Prisăcaru Valentin I. Tratat de drept administrativ // Citat după: Platon Mihai. Administraţia publică. – Chişinău: Universul, 2007, p.530,

21

persoană fizică angajată într-un organ al administraţiei publice şi care are abilitatea legală de a

îndeplini aceste atribuţii ale administraţiei publice.46

Pornind de la cele menţionate, în legătură cu funcţia publică, accentul îl vom pune asupra

legalităţii calităţii celor care acţionează în numele administraţiei publice. Astfel, în conformitate cu

legea persoanele fizice care ocupă funcţiile publice din cadrul serviciilor publice, se numesc

funcţionari publici. Deci, funcţionarii publici, constituie personalul serviciului public sau cum

întîlnim în prezent expresia de resurse umane. Aceste resure umane fiind foarte importante pentru

serviciul public, deoarece de profesionalismul şi gradul lor de pregătire depinde în mare parte

eficienta serviciului public.

Funcţionarul public este persoana numită sau aleasă într-o funcţie de decizie sau de

execuţie din structura unei autorităţi publice.47 El îşi desfăşoară activitatea în baza unui statut, unui

regulament, unei legi care stabileşte drepturile şi obligaţiile acestuia în virtutea îndeplinirii

sarcinilor funcţiei publice.

Profesorul Ion Creangă, cu referire la această noţiune stabileşte 2 sensuri de definire:

În sens larg, prin funcţionar public înţelegem persoana ce deţine în condiţiile legii o funcţie

în organele autorităţilor publice. Acest sens cuprinde toate atribuţiile şi sarcinile pe care le au cei ce

lucrează în organele autorităţilor publice centrale şi locale.

În sens restrîns, noţiunea de funcţionar public determină la modul concret funcţia respectivă

instituită de actul juridic respectiv. Deja în acest sens, persoana ce tinde să ocupe o funcţie publică

trebuie să îndeplinească cerinţele funcţiei pretinse. Cu alte cuvinte, în fiecare caz concret putem

determina noţiunea funcţionarului public concret. Pentru a ocupa o funcţie publică în cadrul

serviciului public, persoana ce tinde a se numi funcţionar public trebuie să corespundă unor

parametri stabiliţi de lege, pentru funcţia concretă, pornind de la ocupaţie, studii, vîrstă, cetăţenie,

cunoaşterea limbii oficiale etc.48

Însă continuarea aceleiaşi idei menţionăm, că nu orice persoană care lucrează în

administraţia de stat face parte din categoria funcţionarilor publici, astfel că persoanele angajate în

organizaţii nestatale vor fi pur şi simplu funcţionari, deoarece aceştia sunt specialişti în economie,

sferă social-culturală şi nu sînt implicaţi în activitatea gestionară de stat, aceasta reprezentînd

diferenţa dintre serviciul public şi celelalte servicii prezente.

Drepturile, obligaţiile, îndatoririle şi toate aspectele ce ţin de funcţia publică şi statutul

funcţionarului public sunt reglementate prin Legea cu privire la funcţia publică şi statutul 46 Negoiţă Alexandru. Drept administrativ // Citat după: Negruţ Vasilica. Drept administrativ. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.95,47 Orlov Maria, Negru Boris. Quo vadis Moldova? Administraţia publică. - Chişinău: F.E.P. „ Tipografia centrală”, 2002, p.87,48 Creangă Ion. Curs de drept administrativ. Vol.II. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.183,

22

funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008, care defineşte funcţionarul public, persoana fizică

numită într-o funcţie publică.49 Astfel, legea organizează funcţia cu atribuţiile stabilite pentru

aceasta şi oricare persoană care întruneşte condiţiile legii poate aspira la accesul şi exercitarea

funcţiei respective, şi avea calitatea de funcţionar public.

În conformitate cu reglementările acestei legi, funcţionarului public i se instituie registrul şi

dosarul personal, care este completat de serviciul de cadre al autorităţii publice, care conţine

informaţii despre acesta şi despre modalităţile în care acesta îşi exercită atribuţiile, acces la care are

dreptul funcţionarul.

Observăm că resursele umane, alături de celelalte resurse ale serviciului public, joacă un rol

important în cadrul autorităţilor administraţiei publice. Drept urmare, rezultă că un funcţionar public

îndeplineste mai multe roluri (anexa 1) în activitatea sa, care pot fi realizate prin acumularea

cunoştinţelor şi aplicării practice a acestora.

Se înţelege faptul că rolul funcţionarului public se schimbă mereu, ca urmare a schimbărilor

statale, sociale, economice etc. Schimbarea însă, trebuie să decurgă în limitele logicii evoluţiei şi în

dependenţă de interacţiunea celor două noţiuni cardinale: durabilitatea şi flexibilitatea. În această

privinţă scopul este clar: administraţia trebuie să devină maleabilă, fără a pierde nimic din

stabilitatea sa. Este posibil ca dezvoltarea să ducă la divizarea ei în 2 straturi:

- stratul dependent de politică : funcţionari superiori de stat;

- stratul dependent de cercurile largi ale consumatorilor : funcţionari de diferite ranguri.50

Iată de ce este necesar de a asigura succesul muncii funcţionarului, prin înlăturarea

barierelor interioare din structura administraţiei. Afirmăm că calitatea serviciului public depinde de

mijloacele materiale sau financiare, însă în mai mare măsură de potenţialul său uman, adică de

personalul în domeniu, care trebuie să fie cel mai calificat, cel mai competent şi profesionist,

deoarece cum afirma O.Bismark: „Cu legi rele şi funcţionari buni administrarea mai este încă

posibilă, dar cu funcţionari răi nu vor ajuta nici un fel de legi.”

În continuarea acestei idei menţionăm că un sistem de administrare, oricît de bun şi eficient

ar fi, necesită perfecţionare permanentă, dat fiind faptul că viaţa înaintează necontenit noi exigenţe

faţă de organele administraţei publice. Exigenţele noi sunt generate de apariţia firească a

problemelor cauzate, la rîndul lor, de evoluţia permanentă a vieţii sociale şi de progresul societăţii.51

Aceste exigenţe impunîndu-se anume corpului de funcţionari ce activează în instituţiile publice, în

vederea creării unui proces eficient de administrare a cetăţenilor.

49 Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din 04.07.2008, art.2 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.18.2008,50 Platon Mihai. Administraţia publică. - Chişinău: Universul, 2007, p.558,51 Sîmboteanu Aurel. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova. - Chişinău: Museum, 2001, p.15,

23

După cum am evidenţiat anterior, unul din mecanismele de bază ale eficientizării activităţii

administraţiei publice este răspunderea funcţionarilor publici asupra sarcinilor de activitate înaintate

de către autoritatea publică. În lupta cu diverse încălcări ale funcţionarilor publici este importantă

nu doar certitudinea aplicărei pedepselor, ci şi preîntîmpinarea lor, inclusiv profilaxia, scop urmărit

de răspunderea juridică în ansamblul.

Răspunderea juridică, în mod tradiţional, este analizată ca o instituţie fundamentală a

dreptului, instituţie care tinde să ocupe centrul dreptului. Ea se regăseşte în fiecare materie, în toate

direcţiile se ajunge la această problemă a răspunderii, în dreptul public şi în dreptul privat, în

domeniul persoanelor sau a familiei, cît şi în acela al bunurilor, ea este a tuturor momentelor şi a

tuturor situaţiilor, răspunderea devine punctul nevralgic comun al tuturor instituţiilor noastre.52

Răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm are drept scop

preventiv-educativ, cît şi sancţionar, înţelegînd prin acest ultim aspect şi caracterul reparator în

cazul în care s-au produs daune materiale şi/ori morale. Prin oricare dintre formele răspunderii se

restabileşte ordinea încălcată ca urmare a săvîrşirii faptei ilicite, iar aplicarea sancţiunii şi stabilirea

despăgubirii îl face pe autorul faptei să conştientizeze consecinţele faptei săvîrşite şi să nu mai

săvîrşească astfel de fapte.53 Funcţionarul public avînd datoria de a avea un interes pentru

sadisfacerea necesităţilor cetăţenilor, adică un interes public, ce cere responsabilitate, transparenţă,

integritate, fidelitate şi bună- credinţă,54 nu ar trebui să săvîrşească abateri disciplinare ce ar duce la

răspunderea acestuia.

Răspunderea juridică nu are în vedere doar omul social, ci şi colectivităţile şi unităţile

economico-sociale, prin cei care îi conduc şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul lor, şi însuşi statul,

răspunderea fiecăreia din cele trei puteri ale statului, cu toate instiuţiile existente şi funcţionarii

acestora. În urma stabilirii că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii juridice

administrative, vom stabili că răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici reprezintă o

formă a răspunderii sociale particularizată prin faptul că intervine în urma încălcării normelor

contravenţionale.

Elementul esenţial în antrenarea acestei răspunderi este săvîrşirea de către funcţionarul

public a unui fapt illicit - contravenţia, a unei conduite contrare reglementărilor Codului

contravenţional de către personalul din cadrul autorităţilor administraţiei publice. Acestă răspundere

este un mecanism extraordinar care reglează pulsul societăţii, menţinîndu-l în limitele normalului

52 Manda Corneliu. Drept administrativ. Tratat elementar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001, p.255,53 Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion . Drept administrativ. - Bucureşti: Editura Economică, 2002, p.294,54 Ciobanu Tatiana. Unele aspecte ale deontologiei parlamentarului. //Administraţie publică- Revista metodico-ştiinţifică trimestrială nr. 2-3 (66-67) aprilie-septembrie 2010. - Chişinău: Universul, 2010, p.30,

24

sau restabilind normalitatea,55 alături de celelalte forme de răspundere caracteristice funcţionarului

public. Prin urmare, putem defini răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici drept acea

formă a răspunderii administrative ce constă în complexul drepturilor şi obligaţiilor conexe care se

nasc ca urmare a săvîrşirii unor contravenţii şi care constituie cadrul în care se realizează sancţiunile

contravenţionale menite să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate.

Observăm că funcţionarul public poate fi subiect al răspunderii contravenţionale, ca urmare

a săvîrşirii unei contravenţii în timpul exercitării funcţiei sau în legătură cu neexercitarea acesteia.

Prin urmare contravenţia săvîrşită în timpul exercitării funcţiei sau în legătură cu aceasta constituie

temeiul răspunderii contravenţionale a funcţionarului public.

În concluzie, considerăm că instituţia răspunderii contravenţionale a funcţionarului public

este una pe cît de complexă, pe atît de necesară, deoarece prin intermediul acesteia sunt stabilite

nişte forme legale de constrîngere a funcţionarului public în modul corespunzător încălcărilor

săvîrşite de ei, şi duce la stabilirea echilibrului social şi pedepsirea celor vinovaţi, în funcţie de

contravenţia săvîrşită. Astfel, prin intermediul răspunderii juridice în general, dar şi a celei

contravenţionale în mod particular aplicabile funcţionarului public, se încearcă de a crea un corp de

funcţionari publici profesionişti, responsabili, loiali autorităţii publice şi societăţii, care prin

comportamentul lor atît în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cît şi în afara acestuia să fie corecţi

în acţiuni şi să respecte reglementările legale.

CAPITOLUL II: SPECIFICUL RĂSPUNDERII CONTRAVENŢIONALE A

FUNCŢIONARILOR PUBLICI

De multe ori în cadrul exercitării atribuţiilor specifice funcţiei publice deţinute, funcţionarii

publici săvîrşesc acţiuni sau inacţiuni care contravin unor reglementări legale, care în rezultat duc la

55 Zaharia T. Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor I., Alexandrescu Tudor. Drept administrativ. - Iaşi: Junimea, 2002, p.354,

25

apariţia răspunderii juridice, la baza căreia stă săvîrşirea unor fapte ilicite, care în cazul cercetării

noastre cad sub incidenţa legii contravenţionale, pe care le vom analiza în acest capitol, împreună

cu determinarea şi studiul sancţiunilor aplicabile funcţionarului pentru săvîrşirea contravenţiilor.

Totodată pentru a asigura obiectivitatea şi corectitudine procedurii de sancţionare a

funcţionarilor publici, se ţine cont şi de unele condiţii atenuante, cunoscute sub formă de cauze care

înlătură caracterul contravenţional, care au impus funcţionarul să acţioneze într-un mod ilicit, care

de asemenea vor fi analizate de noi în cadrul acestui capitol.

2.1 Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii contravenţionale

Răspunderea contravenţională o regăsim reglementată în Codul Contravenţional al

Republicii Moldova, care menţionează la art.16, alin.(6) că „Persoana cu funcţie de răspundere

(persoana căreia într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat, autoritate publică centrală sau

locală, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin lege, prin numire, alegere sau în virtutea unei

însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţiilor publice sau a

acţiunilor administrative de dispoziţie, organizatorice sau economice) este pasibilă de răspundere

contravenţională pentru săvîrşirea unei fapte prevăzute de prezentul cod”56. În cadrul aceluiaşi

articol, sunt menţionate cazurile în care funcţionarii publici sunt traşi la răspundere

contravenţională, şi anume: folosirea intenţionată a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu,

depăşirea vădită a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege, precum şi neîndeplinirea sau

îndeplinrea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, iar la art.32 fiind menţionate sancţiunile

contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici ca măsuri de constrîngere statală şi reeducare ce se

aplică în numele legii persoanei ce a săvîrşit o contravenţie.

În acest context facem trimitere la capitolul XVI din Codul Contravenţional al Republicii

Moldova, care stabilişte în mod expres contravenţiile care pot fi săvîrşite de funcţionarii publici în

exercitarea atribuţiilor de serviciu şi care afectează activitatea autorităţilor publice.

Astfel, funcţionarii publici răspund contravenţional pentru abuzul de putere sau abuzul de

serviciu, ceea ce semnifică folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu într-un mod care contravine

intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice şi juridice,57

cu condiţia ca acestă faptă ilicită să nu întrunească elementele constitutive ale infracţiunii, adică să

aibă un pericol social cu efect mai redus, deoarece cunoaştem că legislaţia penală de asemenea

56 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,57 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.312 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

26

prevede această faptă ca temei de atragere la răspundere penală a funcţionarului public, dar în alte

condiţii decît legea contravenţională. Cu privire la acestă faptă, specificăm că în conformitate cu

reglementările legale funcţionarului public îi este aplicată sanţiunea contravenţională, doar în cazul

săvîrşirii cu intenţie a abuzului de putere sau de serviciu, respectiv, în cazul în care autorul ei a

acţionat cu vinovăţie. Indiferent de formele pe care le îmbracă, vinovăţia reprezintă o atitudine a

subiectului activ al faptei faţă de ilicitul comis şi urmările pe care acesta le are sau ar putea să le

aibă. Ea relevă faptul că subiectul de drept (cu excepţia neglijenţei) este conştient că fapta sa este

contrară legii, că ea produce anumite urmări periculoase pentru societate şi, dar totuşi el o comite.

În acest caz, ca şi în cazul infracţiunii, vinovăţia constituie latura subiectivă a contravenţiei.58

Observăm, că vinovăţia este atitudinea psihică a unui funcţionar public faţă de fapta ilicită

săvîrşită de acesta, precum şi faţă de urmările acestei fapte. În situaţia în care funcţionarul public

prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin comiterea faptei, avem de a face cu

intenţia directă, iar cînd producerea urmărilor a fost numai admisă, acceptată, intenţia este indirectă,

dar în ambele cazuri ea poate atrage răspunderea contravenţională a acestuia, dacă a fost săvîrşit

orice acţiune de abuz de putere sau abuz de serviciu

Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, reprezintă altă contravenţie ce poate

fi săvîrşită de funcţionarii publici, care prevede că săvîrşirea unei acţiuni care depăşeşte în mod

vădit limitele drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege şi care contravine intereselor publice sau

drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice, şi care de asemenea nu

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii,59 constituie o faptă a funcţionarilor publici ce

cade sub incidenţa legii contravenţionale.

Pe baza acestor reglementări remarcăm că acţiunea constituie cea mai frecventă modalitate

de realizare a conduitei ilicite. În cazul în care un funcţionar public proferează injurii la adresa unui

cetăţean, acesta are o conduită ilicită exprimată printr-o acţiune. Acţiunea este voinţa conştientă,

exteriorizată a omului, mişcarea lui voluntară către un scop, încălcarea unei norme de drept cu

caracter prohibitiv. De exemplu, atunci cînd se încheie un act fără să se respecte condiţiile legii,

funcţionarul public atentează la cinstea, onoarea şi integritatea corporală a cetăţeanului, prin

comiterea unei fapte pe care norma juridică o interzice.60 Observăm că excesul de putere sau

depăşirea atribuţiilor de serviciu apar doar ca urmare a săvîrşirii unei acţiuni, inacţiunea fiind

inoportună şi imposibilă de a fi realizată în acest caz.

58 Vedinaş Verginia.Drept administrativ şi instituţii politico-administrative. - Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p. 600,59 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.313 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,60 Pogoneţ Galina. Op. cit., p. 85,

27

Cu referire la acestă faptă ilicită contravenţională, completăm menţionînd că presupune nişte

implicaţii legale, care i-au forma concretă al unor acţiuni, şi anume: protecţionismul, nedeclararea

conflictului de interese şi excesul de putere privind actele permisive.

Protecţionismul, vizează sprijinul la soluţionarea problemelor persoanelor fizice sau juridice

neprevăzut de actele normative, indiferent de motive, care nu conţin elemente de infracţiune,

acordat în exerciţiul funcţiunii de către persoana care activează în cadrul unei autorităţi publice,

instituţii publice, întreprinderi de stat sau municipale, ori în cadrul unei societăţi comerciale cu

capital de stat majoritar 61 În opinia noastră, protecţionismul poate viza fie un interes propriu direct

funcţionarului public care activează în toate instituţiile enumerate mai sus pentru a obţine un avantaj

personal sau pentru membrii familiei, rude, prieteni, fie un interes propriu indirect, prin obţinearea

unor avantaje în urma soluţionării problemelor unor persoane fizice sau juridice care sunt străine

funcţionarului public, de cele mai dese ori de ordin material.

Nedeclararea conflictului de interese de către persoana care activează în cadrul unei

autorităţi publice, instituţii publice, întreprinderi de stat sau municipale ori în cadrul unei societăţi

comerciale cu capital majoritar de stat, reprezintă o altă formă a excesului de putere sau depăşirii

atribuţiilor de serviciu. În acest context observăm că funcţionarul public este obligat să informeze

imediat, dar nu mai tîrziu de trei zile de la data constatării, în scris, şeful ierarhic sau organul

ierarhic superior despre interesul, al său ori al persoanelor apropiate, legat de decizia pe care trebuie

să o ia personal sau la luarea căreia trebuie să participe, ori de acţiunea pe care trebuie să o

întreprindă în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu sau despre calitatea, a sa ori a persoanelor

apropiate, de fondator, acţionar, asociat, membru al consiliului de administraţie, membru al

comisiei de control sau de revizie a unei persoane juridice (comerciale sau necomerciale), dacă

această persoană juridică a primit de la organizaţia publică în care activează bunuri, inclusiv

mijloace băneşti, credite garantate de stat ori de autoritatea administraţiei publice locale sau o

comandă de achiziţie publică,62 în caz contrar prin neexecutarea acestor reglementări funcţionarul

public este tras la răspundere contravenţională, după cum am menţionat iniţial fiindu-i aplicată

sancţiunea prevăzută de legea contravenţională. Remarcăm că prin această faptă contravenţională se

urmăreşte scopul respectării interesul general al societăţii, ca persoanele care deţin funcţii publice să

ia, în îndeplinirea atribuţiilor lor de serviciu, decizii imparţiale şi legitime, satisfăcînd interesul

public şi nu realizînd interesele personale, servind societatea.

61 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.3131 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,62 Legea Republicii Moldova nr.16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese, art.9, alin.(1) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.94-96 din 30.05.2008,

28

În ceea ce priveşte excesul de putere privind actele permisive, atunci acesta se referă

nemijlocit la tergiversarea nemotivată şi/sau depăşirea perioadei de timp stabilite pentru eliberarea

actului permisiv, precum şi eliberarea actului permisiv pe un termen de valabilitate mai mic decît

termenul prevăzut de Nomenclatorul actelor permisive, precum şi cererea de a deţine şi/sau

eliberarea unui act permisiv care nu este inclus în Nomenclatorul actelor permisive, stabilirea şi/sau

aplicarea unei plăţi pentru eliberarea actului permisiv într-un cuantum mai mare decît plata

prevăzută de Nomenclatorul actelor permisive, refuzul nemotivat de eliberare a actului permisiv,

invocarea şi aplicarea unor cerinţe şi proceduri de eliberare a actelor permisive care nu corespund

legii, precum şi retragerea nemotivată a actului permisiv.63

Avînd la bază aceste prevederi legale, vom specifica că prin act permisiv se înţelege un

document sau înscris constatator, prin care autoritatea emitentă constată unele fapte juridice şi/sau

învesteşte solicitantul cu o serie de drepturi şi obligaţii pentru iniţierea, desfăşurarea şi/sau încetarea

unor activităţii sau a unor acţiuni aferente acestei activităţi. Actul permisiv avînd formă de:

autorizaţie, permis, certificat, aviz, aprobare, coordonare, brevet, de atestat de calificare. De

asemenea cu titlu de specificare remarcăm că prin Nomenclatorul actelor permisive se are în vedere

listă oficială a actelor permisive, stabilită de lege, în care se specifică termenul lor de valabilitate,

taxa ce urmează a fi încasată, precum şi autorităţile emitente abilitate cu dreptul de eliberare a

acestor acte.64

Această faptă prevăzută de Codul contravenţional are scopul de a disciplina funcţionarul

public şi de al determina să acţioneze în mod obiectiv, evitînd orice abuz legat de actele permisive,

garantînd eliberarea lor în baza condiţiilor legale prevăzute. Ţinînd cont de cele identificate şi

analizate mai sus, generalizăm prin a menţiona că excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de

serviciu, împreună cu cele trei forme prevăzute de legea contravenţională, reprezintă fapte ilicite

pentru săvîrşirea cărora, în cazul în care nu întrunesc elementele infracţiunii, li se aplică sancţiuni

contravenţionale specifice.

O altă faptă care determină apariţia răspunderii contravenţionale pentru funcţionarul public

se referă la tăinuirea unui act de corupţie ori a unui act conex acestuia sau neluarea măsurilor de

rigoare, faţă de funcţionarii din subordine care au săvîrşit astfel de acţiuni, şi totodată nesigurarea

măsurilor de protecţie a funcţionarului public care informează cu bună-credinţă despre comiterea

actelor de corupţie şi a celor conexe, a faptelor de comportament corupţional, despre nerespectarea

63 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.3133 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,64 Legea Republicii Moldova nr.160 din 22.07.2011 privind reglementarea prin autorizare a activităţii de întreprinzător, art.2 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-175 din 14.10.2011,

29

regulilor privind declararea veniturilor şi a proprietăţii şi despre încălcarea obligaţiilor legale

privind conflictul de interese.65

Cu referire la acestă contravenţie, vom specifica în mod necesar că prin act de coruţie, se are

în vedere coruperea activă, coruperea pasivă, traficul de influenţă, luarea de mită, darea de mită,

primirea de recompensă ilicită, iar ca acte conexe de corupţie se prevede abuzul de putere sau

abuzul de serviciu, excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu, legalizarea veniturilor

obţinute din acte de corupţie, împiedicarea înfăptuirii justiţiei, însuşirea de bunuri, cauzarea de

daune materiale prin înşelăciune sau prin abuz de încredere, distrugerea sau deteriorarea de bunuri,

protecţionismul şi falsificarea rezultatelor votării.66

De asemenea, menţionăm că în statele postsovietice, de rînd cu formele tradiţionale de

mituire a persoanelor oficiale, sunt folosite şi altele noi: achitarea călătoriilor peste hotare, credite

avantajoase, oferirea diverselor servicii, funcţii înalt plătite după eliberarea din aparatul de stat,

includerea în componenţa consiliilor structurilor comerciale ori în calitate de cofondatori.67

Observăm, conform acestor reglementări că funcţionarii publici care i-au cunoştinţă de un

act de corupţie sau un act conex, trebuie să informeze superiorul sau organele abilitate în acest sens,

fiindui asigurată protecţia, toate aceste acţiuni, împreună cu prevederea lor de către Codul

contravenţional au drept scop de a disciplina funcţionarul şi de a omite orice forme de influenţare a

acestuia în luarea deciziilor, asigurînd imparţialitatea, corectitudinea, respectarea normelor legale şi

a interesului public în activităţile desfăşurate.

Următoarea faptă ilicită a funcţionarului public care cade sub incidenţa legii

contravenţionale la care vom face trimitere, este strîns legată de cea anterioară analizată şi prevede

primirea de recomensă nelegitimă sau de folos material,68 în exerciţiul funcţiunii, care nu este

altceva decît un act de corupţie direct săvîrşit de funcţionarul public care este în contradicţe cu rolul

funcţionarului public, de a se afla în serviciul cetăţeanului.

Ţinînd cont de contextul dat apelăm la normele legale care stabilesc interdicţia pentru

funcţionarul public de a solicita sau a accepta cadouri servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt

avantaj, destinate personal acestuia sau familiei sale, stabilind în acelaşi timp excepţia în cazul

65 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.314, art.3141 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,66 Legea Republicii Moldova nr.90 din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, art.16 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 103-105 din 13.06.2008,67 Borşevski Andrei, Istrati Andrei. Bazele de contracarare a corupţiei. Recomandării metodice. – Chişinău: Pontos, 2008, p.28,68 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.315 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

30

cadourilor simbolice, celor oferite din politeţe sau primite cu prilejul anumitor acţiuni de protocol şi

a căror valoare nu depăşeşte limitele stabilite de Guvern.69

Totodată, pentru a evita aplicarea sancţiunii contravenţionale pentru primirea de recompensă

nelegitimă sau de folos material, funcţionarul public trebuie să ia măsurile necesare pentru a-şi

asigura protecţia, prevăzute nemijlocit de lege, şi anume:

1. să refuze avantajul necuvenit, acesta nu trebuie acceptat pentru a fi folosit ca probă;

2. să se asigure cu martori, inclusiv dintre colegii de serviciu;

3. să înscrie detaliat aceste acţiuni într-un registru special;

4. să raporteze imediat această tentativă autorităţilor competente;

5. să-şi desfăşoare activitatea corespunzător, în special cea pentru care i s-a oferit avantajul

necuvenit.70

Drept urmare, cu referire la această faptă prevăzută de legea contravenţională, conchidem că

urmăreşte prestarea unor servicii publice şi realizarea activităţilor administrative în modul cel mai

corect şi legal posibil acordate beneficiarilor, iar pentru a evita răspunderea contravenţională pe

baza săvîrşirii acestei contravenţii funcţionarului public nu-i rămîine decît să respecte normele

legale din domeniu.

Vom mai identifica următoarele fapte ale funcţionarului public care cad sub incidenţa legii

contravenţionale şi sunt pasibile de răspundere contravenţională, conform aceluiaşi capitol din

Codul contravenţional: neîndeplinirea cerinţelor legitime ale deputatului în Parlament (art.316);

neexecutarea obligaţiilor prevăzute de Codul de executare (319); încălcarea modului de folosire a

simbolurilor de stat (art.322); divulgarea datelor despre măsurile de securitate (art.325); încălcarea

regulilor de păstrare, de completare, de evidenţă şi de folosire a documentelor de arhivă (art.328);

încălcarea termenelor de declarare a veniturilor şi a proprietăţii sau a intereselor personale

(art.3302); alte fapte prevăzute în cadrul acestui capitol al Codului contravenţional.

Referindu-ne la contravenţiile ce pot constitui temei de atragere la răspundere

contravenţională a funcţionarilor publici, menţionăm că şi alte capitole din Codul contravenţional,

prevăd fapte ilicite ce constituie temei al sancţionării contravenţionale a funcţionarilor publici. Din

aceste considerente, vom viza în mod obligator capitolul VI, care prevede contravenţiile ce

atentează la drepturile politice, de muncă şi la alte drepturi constituţionale ale persoanei fizice, unde

subiecţi ai răspunderii contravenţionale, în cazul comiterii cu vinovăţie a faptelor ilicite încadrate în

acest capitol sînt şi persoanele cu funcţie de răspundere (art.47, 49, 52, 55, 56, 57 etc.); capitolul

VII ce stabileşte contravenţiile ce atentează la sănătatea populaţiei, sănătatea persoanei, la starea

69 Legea Republicii Moldova nr.16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese, art.23, alin.(1), (2), (3) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.94-96 din 30.05.2008,70 Ibidem, art.23, alin.(5),

31

sanitar-epidemiologică, şi unde persoanele cu funcţie de răspundere pot fi subiecte a răspunderii

contravenţionale în condiţiile prevăzute (art.79, 80, 81, 82, 83, 84, 86, 87, 90, 91); capitolul VIII

privind contravenţiile ce atentează la drepturile reale, conform cărora persoana cu funcţii de

răspundere, de asemenea, poate fi subiect al răspunderii (art.92, 95, 96, 97, 100, 102; art. 107 alin.

(1), (2)); şi capitolul IX, contravenţii în domeniul protecţiei mediului, unde funcţionarul public

răspunde conform legii, la fel ca şi în cazul celorlalte tipuri de fapte contravenţionale prevăzute în

cod care pot fi aplicate funcţionarului public în calitate de subiect al răspunderii contravenţionale şi

care pot fi săvîrşite de acesta în exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor de serviciu.

Este necesar de remarcat că în lipsa condiţiilor speciale prevăzute pentru funcţionarii

publici, în cazul în care aceştia sunt vinovaţi de săvîrşirea unei contravenţii, ei răspund conform

dispoziţiilor generale a legii contraveţionale.

Generalizăm, prin a menţiona că Codul contravenţional stabileşte în mod expres faptele

săvîrşite de funcţionarii publici care cad sub incidenţa reglementărilor din domeniu, reieşind din

calitatea specială a acestor subiecţi ai răspunderii contravenţionale şi din atribuţiile de serviciu

exercitate, în toate celelalte cazuri funcţionarii publici răspund ca orice persoană fizică.

2.2 Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională

a funcţionarilor publici

Codul Contravenţional al Republicii Moldova, după cum am mai menţionat, stipulează

expres trăsăturile esenţiale pe care trebuie să le întrunească o faptă, săvîrşită de către o persoană,

pentru ca aceasta să aiba caracter contravenţional, şi condiţiile pe care aceasta trebuie să le

întrunească ca să poată fi încadrată în dispoziţiile acestuia. Prezenţa acestor trăsături este strict

obligatorie, iar absenţa oricărei din ele conduce la excluderea caracterului contravenţional al faptei,

iar ca urmare duce şi la dispariţia răspunderii contravenţionale.

În acest context, facem din nou referire la unul din principiile răspunderii contravenţionale –

inevitabilităţii răspunderii şi a pedepsei contravenţionale – care prevede că sancţionarea

contravenţională a persoanei vinovate pentru comiterea unei contravenţii este obligatorie, însă cu

unele excepţii prevăzute de legislaţie. În acest sens apare un element component al răspunderii

juridice în general, şi în cazul celei contravenţionale în special, ce constă în cauzele care înlătură

caracterul contravenţional al faptei săvîrşite.

32

Astfel, cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele stări,

împrejurări, situaţii, cazuri, condiţii prevăzute de lege a căror existenţă în timpul comiterii faptei

face imposibilă realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale contravenţiei.71

Cu privire la aceste cauze, menţionăm că în doctrina administrativă, diferiţi autori prevăd

diferite cauze. În acest sens, Ion Corbeanu evidenţiază următoarele cauze: legitima apărare, cazul

fortuit, starea de extremă necesitate, constîngearea fizică şi psihică, beţia involuntară completă,

eroarea de fapt, iresponsabilitatea, infirmitatea, minoritatea, ordinul autorităţii ierarhice, acordul

unităţii şi prescripţia, care după cum susţine autorul este de 6 luni, pentru aplicarea amenzii

contravenţionale, şi în cazul contravenţiei continue, începe să decurgă de la data constatării faptei.72

Eroarea de fapt, beţia accidental, voluntară, completă, ocazională şi cronică, legitima

apărare, starea de extremă necesitate, constrîngerea fizică şi psihică, cazul fortuit, iresponsabilitatea,

infirmitatea şi minoritate, în opinia lui Mircea Preda sînt toate cauzele care înlătură caracterul

contravenţional al faptei,73 iar cu referire la autorii autohtoni vom face referire la juristul Ion

Creangă, care enumeră următoarele cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei: extrema

necesitate, legitima apărare, iresponsabilitatea, constrîngerea fizică şi psihică, eroarea de fapt,

infirmitatea, cazul fortuit şi beţia accidentală completă.74

Astfel, observăm că în unele cazuri distincte răspunderea contravenţională şi caracterul

contravenţional al faptei pot fi înlăturate, avînd la bază condiţii obiective, care dacă nu ar fi

intervenit, subiectul nu ar fi săvîrşit abaterea contravenţională respectivă

Ca urmare a acestor categorii de cauze, ne vom referi nemijlocit la cele care înlătură

caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, prevăzute în art.19 din Codul

contravenţional al Republicii Moldova, şi anume: starea de iresponsabilitate; legitima apărare;

starea de extremă necesitate; constrîngerea fizică şi/sau psihică; riscul întemeiat şi cazul fortuit.

Bazîndu-ne pe prevederile legale, vom analiza succint fiecare dintre cauze, prima dintre care

fiind starea de iresponsabilitate, care prevede că “este în stare de iresponsabilitate persoana care

săvîrşeşte o faptă aflîndu-se în imposibilitatea de a conştientiza sau de a dirija acţiunile sale din

cauza unei boli psihice cronice, unei tulburari temporare a activităţii psihice, a alienării mintale sau

a unei alte stări psihice patologice.”75

Astfel, iresponsabilitate înseamnă incapacitatea unor persoane de a-şi da seama de sensul şi

de urmările faptelor lor sau de a-şi dirija în mod normal voinţa în timpul săvîrşirii acţiunii sau

71Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005, p.99,72 Corbeanu Ion. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002, p.201,73 Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. – Bucureşti: Lumina Lex,2002, p.279,74 Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003, p.315,75 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.20 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

33

incţiunii ilicite. Iresponsabilitatea este o cauză de scutire de răspunderea contravenţională,

întemeiată pe lipsa de vinovăţie din partea persoanei care a săvîrşit contravenţia. Această stare de

incapacitate poate fi constatată numai pe cale medicală, medicii specialişti fiind cei care se pronunţă

asupra capacităţii persoanei de a-şi dirija acţiunile sau incţiunile în împrejurări concrete. Nu trebuie

să confundăm iresponsabilitatea cu starea de afect, care este considerată drept circumstanţă

atenuantă, la care poate ajunge şi o persoană perfect sănătoasă sub aspect psihic.76

Remarcăm că pentru iresponsabilitate se cer întrunite, cumulativ, patru condiţii: să existe

starea de incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul să nu-şi poată da seama de acţiunile

(inacţiunile) sale sau să nu le poată stăpîni; incapacitatea psihică să existe la momentul săvîrşirii

contravenţiei, cît şi la momentul aplicării sancţiunii contravenţionale; starea de incapacitate psihică

să fie determinată de alienaţie mintală sau de alte anomalii care nu permit receptivitate psihică şi o

ultimă condiţie prevede ca fapta comisă să fie prevăzută de legea contravenţională.77

Menţionăm cu referire la funcţionarii publici care se află într-o situaţie de iresponsabilitate,

că în momentul săvîrşirii faptei ilicite, aceştia nu conştientizează pericolul social al acesteia,

respective nu sunt receptivi la ameninţarea sancţiunilor contravenţionale, iar teama de sancţionare

nu are influenţă asupra comportării lor, motiv pentru care săvîrşesc faptele ilicite contravenţionale.

Legitima apărare este o altă cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei.

Trăsătura esenţială care lipseşte fapta săvîrşită în stare de legitimă apărare este vinovăţia, lipsa

căreia duce la absenţa pericolului social necesar pentru existenţa contravenţiei.

Legea contravenţională consideră că fapta a fost săvîrşită în legitimă apărare, numai dacă

sunt îndeplinite următoarele cerinţe: să existe un atac care să provină din partea unei persoane fizice

responsabile; atacul să fie material, respectiv, să se concretizeze în acte de violenţă fizică sau

verbală susceptibile a fi percepute pe cale senzorială; atacul să fie direct, adică să provină din partea

celui împotriva căruia se îndreaptă riposta persoanei în stare de legitimă apărare; atacul să fie

imediat, adică în curs de dezlănţuire sau pe punctul de a se produce; să fie injust, adică să se

realizeze printr-un fapt ilicit; atacul să fie îndreptat împotriva persoanei, a drepturilor sale ori

împotriva unui interes obştesc; să fie periculos, adică să pună în pericol grav persoana sau drepturile

celui atacat ori un interes public, în sensul că produce urmări ireparabile sau greu de remediat;

riposta să fie necesară, înţelegînd prin aceasta că finalitatea actelor de apărare urmăreşte înlăturarea

atacului; riposta să fie spontană.78

Deci, în legitimă apărare apare funcţionarul public care săvîrşeşte fapte pentru a înlătura un

atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unei interes

76Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: E.F.-P. “Tipografia centrală”, 2009, p.118,77Furdui Sergiu. Dreptul contravenţional. - Chişinău: Cartier juridic, 2005, p. 101,78 Creangă Ion. Op. cit., p. 317,

34

public şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public şi dacă în

aceste cazuri n-au fost depăşite limitele legitimei apărări.

O altă condiţie ce înlătură răspunderea juridică a funcţionarilor publici este starea de

extremă necesitate, care există atunci cînd funcţionarul public, pentru a-şi apăra propria viaţă în faţa

unui pericol imitent sub semnul întrebării, sacrifică altă persoană sau sacrifică bunurile altei

persoane, pentru apărarea bunurilor sale, atunci cînd în mod natural nu există altă soluţie.

Starea de necesitate, spre deosebire de legitima apărare, priveşte un pericol creat de diferite

întîmplări sau evenimente neprevăzute, cum ar fi un cutremur, o inundaţie, un incediu etc. iar

funcţionarul public trebuie să acţioneze ilicit. În acest caz pericolul trebuie să îndeplinească

cumulativ, următoarele condiţii: să fie imitent (pe punctul de a produce un rău); să fie îndreptat

contra unei valori sociale ocrotite de lege (viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altora sau

un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc), avîndu-se în vedere atunci cînd ne

referim la un bun, natura, destinaţia, raritatea, valoarea şi indispensabilitatea sa, dar şi diferenţa de

valoare dintre bunul salvat şi bunul distrus sau deterioarat în urma acţiunii de salvare; să fie

inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat altfel, justificînd în acest fel fapta săvîrşită în scop de

salvare, ţinînd seama de împrejurările concrete în care sa ivit pericolul şi starea psihologică a

persoanei care a efectuat acţiunea de salvare.79

Menţionăm cu privire la această cauză, că dacă funcţionarul public care în momentul

săvîrşirii faptei, şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut

produce dacă pericolul nu era înlăturat, fapta nu se consideră comisă în stare de necesitate. De

remarcat este şi faptul că, de regulă, starea de necesitate înlătură numai caracterul contravenţional al

faptei, nu şi consecinţele juridice de altă natură.

O altă condiţie ce înlătură răspunderea funcţionarilor publici este constrîngerea fizică şi

psihică. Autorii din domeniu consideră că nu este considerată fapta săvîrşită de o persoană, în cazul

în care au fost exercitate asupra făptuitorului presiuni, acţiuni coercitive spre a-l obliga să

săvîrşească contravenţia, deoarece funcţionarul public pus într-o asemenea situaţie nu-şi mai

dirijează singur voinţa, făcînd-ul în acest fel nevinovat pentru fapta săvîrşită.

Constrîngerea se poate realiza fie sub aspect fizic, făptuitorul neputînd rezista acesteia, fie

sub aspect moral, prin ameninţarea cu un pericol grav pentru persoana sa ori a altei persoane, ce nu

putea fi înlăturat în alt mod decît prin săvîrşirea contravenţiei. Constrîngerea fizică trebuie să existe

sub forma unei forţe străine, ca să exercite o constrîngere asupra fizicului celui ce se consideră

constrîns, iar acesta să se afle în situaţia de a nu putea reacţiona sau opune rezistenţă., iar

79 Zaharia Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor, Alexandrescu Tudor. Drept administrativ. - Iaşi: Junimea, 2002, p. 363,

35

constîngerea morală trebuie să evidenţieze faptul că s-a acţionat asupra psihicului persoanei în

cauză, prin ameninţare, aceeasta fiind expusă la un pericol grav, care a produs asupra sa o puternică

temere (frică) ce a determinat-o să săvîrşească fapta contravenţională, pericolul neputînd fi înlăturat

în alt mod (denunţarea în timp util, chemarea altor persoane în ajutor etc.).80

Menţionăm, că între răul cu care se ameninţă şi consecinţa săvărşirii contravenţiei trebuie să

existe o anumită proporţie, în sensul că valoarea socială vătămată prin săvîrşirea contravenţiei, în

cazul nostru de către funcţionarul public, să nu fie mai mare decît valoarea socială ocrotită prin acea

faptă.

Riscul întemeiat, reprezintă o altă condiţie care exonerează funcţionarii publici de

răspunderea contravenţională şi înlătură caracterul contravenţional al faptei, presupunînd o acţiune

cu posibile consecinţe dăunătoare şi în privinţa căruia Codul contravenţional, în art.24 prevede că

“nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de prezentul cod, care a cauzat daune intereselor

ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri socialmente utile.”

Tot în acelaşi articol se menţionează că riscul se v-a considera întemeiat numai în cazul în

care scopul socialmente util nu putea fi atins fară acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc, iar persoana

care a riscat, a luat (a epuizat) toate măsurile de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite de

legea contraventională. Drept urmare considerăm că v-a înlătura caracterul contravenţional al faptei

şi răspunderea contravenţională doar acea acţiune (inacţiune), autorul căreia nu a găsit altă

modalitate de a atinge scopul socialmente util.

Ultima condiţie ce înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea

contravenţională este cazul fortuit, care există atunci cînd acţiunea sau inacţiunea funcţionarului

public are loc datorită unor împrejurări străine neprevăzute, neaşteptate (forţa majoră), adică

acţiunile au fost întreprinse la intervenţia unei împrejurări ce în condiţiile concrete nu putea fi

prevăzută sau înlăturată.81

După cum menţionează şi alţi autori, cazul fortuit poate fi pus în discuţie atunci cînd

acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public a produs un rezultat neurmărit şi neacceptat de acesta

şi ca urmare a unei împrejurări care nu putea fi prevăzută. Cazurile fortuite cel mai adesea întîlnite

sunt fenomenele naturii, accidentele tehnice, schimbările bruşte intervenite în starea de sănătate a

funcţionarului public, însă momentul producerii rămîne neprevăzut, cel puţin la nivelul ştiinţei

actuale. Totodată, între împrejurarea fortuită şi rezultatul acţiunii sau inacţiunii funcţionarului

public, este necesar să existe o legătură de cauzalitate, adică împrejurarea fortuită să fi contribuit la

producerea rezultatului neprevăzut al faptei. În aceste condiţii, funcţionarul public este exonerat de

80 Zaharia Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor, Alexandrescu Tudor. Op.cit., p.364,81 Creangă Ion. Op. cit., p.319,

36

răspundere, deoarece nu a avut posibilitatea să prevadă factorul extern care a determinat producerea

rezultatului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public nu a prevăzut rezultatul, care putea fi

prevăzut în mod obişnuit de orice persoană.

În aceiaşi ordine de idei, cu privire la cauzele care înlătură caracterul contravenţional al

faptei şi răspunderea contravenţională, încheiem prin a menţiona că aceastea prevăd nişte situaţii

concrete, stări şi condiţii care prin ele însele au presupus săvîrşirea unei contravenţii. Bazîndu-ne pe

aceată ideie, ne dăm seama că nu ar fi uman ca legea să nu admită posibilitatea apărării şi deci

exonerării de răspunderea contravenţională pentru o faptă săvîrşită ca urmare a unor condiţii

obiective neprevăzute, dar care în acelaşi timp trebuie aplicate şi utilizate cu cel mai înalt grad de

corectitudine şi oportunitate.

Cu titlu de concluzie, afirmăm că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii

juridice la general şi a răspunderii administrative la particular bazată pe existenţa unui suport juridic

de drept administrativ, ce apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei şi se manifestă

prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia

contravenţională, avînd ca temei săvîrşirea contavenţiilor şi fiind guvernată de principii diriguitoare

menite să garanteze aplicabilitatea corectă a responsabilităţii contravenţionale.

2.3 Sancţiunile contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici

Răspunderea administrativă intervine atunci cînd, în timpul executării funcţiei sale,

funcţionarul public săvîrşeşte o contravenţie administrativă, adică nu îndeplineşte sau îndeplineşte

defectuos una sau mai multe sarcini. Această răspundere se angajează fie prin adoptarea ori

emiterea de acte administrative prin care se vatămă drepturile, recunoscute de lege, ale

particularilor, fie prin neemiterea unor acte în termenul prevăzut de lege, fie prin săvîrşirea de fapte

administrative ilicite prevăzute şi sancţionate de actele normative prevăzute de lege. Apare în acest

context, noţiunea de sancţiune administrativă aplicabilă funcţionarului public.

Menţionăm, cu referire la răspunderea contravenţională ca formă a celei administrative, că

numărul prea mare de sancţiuni nu contribuie în mod inevitabil la eficienţa acesteai şi în general la

eficienţa activităţii sistemului administrativ, dat fiind faptul, că unele din ele produc un efect

minimal, avînd, în acelaşi timp, o procedură anevoioasă (de exemplu, ridicarea contra echivalent).

Sancţiunile contravenţionale sunt de natură represivă şi au ca scop lichidarea contravenţiilor şi

educarea funcţionarilor publici în spiritul respectării normelor de drept, conţinutul lor constituindu-l

37

pedeapsa. Pedeapsa, însă nu poate fi considerată drept scop, ci doar o funcţie a răspunderii

administrative, în particular, şi a constrîngerii administrative în general.82

Conform opiniei autorilor Maria Orlov şi Ştefan Belecciu, sancţiunea contravenţională „este

o măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării funcţionarului public, care a comis o

contravenţie administrativă, în spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni

comiterea unor noi contravenţii”.83

În acelaşi context, profesorul Victor Guţuleac defineşte sancţiunea contravenţională drept o

măsură de constrîngere statală prevăzută de legea contravenţională şi aplicată contravenientului în

modul stabilit de lege pentru săvîrşirea cu vinovăţie a contravenţiei, avînd drept scop ocrotirea

valorilor sociale, formarea unei conduite civice corecte a făptuitorului, prevenirea comiterii unor noi

contravenţii atît de către contravenientul însuşi, cît şi de către alte persoane,84 specificînd că la baza

aplicării acesteia se află următoarele principii: legalitatea sancţiunilor contravenţionale,

individualizarea sancţiunilor contravenţionale, personalităţii, compatibilităţii sancţiunilor

contravenţionale cu morala şi concepţia juridică a societăţii.

Ca urmare, din punct de vedere al naturii lor, întîlnim două categorii de sancţiuni

contravenţionale:

1. principale: avertismentul, amenda, prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii;

2. complementare: confiscarea, suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau

a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea unităţii; blocarea contului bancar;

suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite

operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv, etc.,85 în doctrină acestea

fiind clasificate diferit ca urmare a caracterului legal diferit în diferite perioade şi în diferite ţări.

Codul contravenţional al Republicii Moldova, la art.32 stabileşte următoarele forme de

sancţiuni aplicabile funcţionarul public: avertismentul, amenda, privarea de dreptul de a desfăşura o

anumită activitate, privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie, aplicarea punctelor de

penalizare, privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul de a deţine armă şi de

a purta armă), munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul contravenţional, sancţiuni care

vor fi analizate în continuare.

Avertismentul constă în atenţionarea funcţionarului asupra pericolului faptei săvîrşite şi în

recomandarea de a respecta pe viitor dispoziţiile legale. Sancţiunea avertismentului, se aplică de

către agentul constatator fără remiterea cauzei contravenţionale în instanţa de judecată.82 Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova. – Chişinău: Elena V.I, 2005, p.141,83 Ibidem, p.141,84 Guţuleac Victor. Drept contravenţional. – Chişinău: „Bons Offices”, 2006, p.114,85 Vedinaş Virginia. Drept administrativ. Revăzut şi actualizat. – Galaţi: Universitatea „Dunărea de Jos”, 2006, p.66,

38

În acest context, sancţiunea contravenţională nu prezintă un scop în sine, ci un mijloc de

ocrotire a relaţiilor sociale şi de formare, a unui spirit de responsabilitate, motiv pentru care

avertismentul este, ca natură, o sancţiune pur morală aplicabilă unor contravenţii ce prezintă un grad

de pericol social redus, iar contravenienţii o periculozitate scăzută. Avertismentul este o variantă

modernă a sancţiunii mustrării, sancţiune morală aplicată în dreptul român, în dreptul canonic şi în

dreptul medieval. Avertismentul se adresează oral, atunci cînd contravenientul este prezent la

constatarea contravenţiei, şi este aplicat de agentul constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se

socoteşte executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, cu rezoluţia

corespunzătoare.86 Ţinînd cont de această opinie, vom specifica că în Republica Moldova în

conformitate cu legislaţia din domeniu, avertismentul se aplică numai în formă scrisă, evitînd

situaţia aplicării verbale a acestuia.

Totodată, avertismentul este cea mai blîndă sancţiune contravenţională principală, care de

cele mai dese ori este evitată de agenţii constatatori, care abuzează prin aplicarea de amenzi

contravenţionale chiar şi celor mai neînsemnate contravenţii, unde ar fi trebuit în mod logic să se

acorde avertismente. Astfel, s-a stabilit o exigenţă sporită în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor

contravenţionale şi se merge chiar spre limita maximă a amenzilor nicidecum spre aplicarea

avertismentului. De aceea, se impune ca organele competente să înţeleagă că orice sancţiune

juridică, inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de reglare a

raporturilor sociale, de formare a unui spirit de responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie ca

în toate cazurile să se aplice sancţiunea amenzii, existînd şi alte forme, care pentru contravenţiile

neînsemnate întotdeauna este avertismentului.

Observăm, ca rezultat că avertismentul primit de către funcţionarul public este deci o

sancţiune fără efecte juridice, asemănătoare unei sancţiuni morale, aplicîndu-se în cazul unor fapte

de mică gravitate şi cînd se apreciază că persoana în cauză, chiar şi fără aplicarea unei sancţiuni mai

aspre, nu va săvîrţi alte contravenţii. Avertismentul se poate aplica chiar şi atunci cînd actul

normativ prin care a fost stabilită acea contravenţie nu prevede o asemenea sancţiune, lăsîndu-se la

aprecierea celui ce constată contravenţia aplicarea acestei sancţiuni.87

Amenda, reprezintă o sumă unică plătită în beneficiul statului ca urmare a săvîrşirii unui

ilicit. Ca sancţiune contravenţională este una din cea mai răspîndită măsură de influenţare şi se

aplică, practic, pentru toate contravenţiile prevăzute de legislaţie. Aceasta poartă un caracter

material, fiind o sancţiune juridică de natură administrativă, care presupune restituirea de către

făptaş a pagubei materiale şi se aplică indiferent de faptul dacă prin fapta contravenţională s-a adus

86 Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. II. – Bucureşti: All Beck, 2002, p. 409,87 Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion. Drept administrati. - Bucureşti: Editura Economică, 2002, p.320,

39

sau nu un prejudiciu material.88 Amenda constă în plata unei sume de bani care variază în funcţie de

natura şi gravitatea faptei. De regulă, actele normative prevăd, pentru fiecare contravenţie, o limită

minimă şi una maximă a acesteia, pentru ca amenda să poată fi aplicată ţinîndu-se seama de

împrejurările concrete în care a fost săvîrşită contravenţia, cu alte cuvinte, pentru ca sancţiunea să

poată fi individualizată. Atfel, în baza analizei normelor legale, stabilim că valoarea amenzii nu

poate depăşi 150 unităţi convenţionale pentru persoanele fizice, şi se aplică de la 10 la 500 unităţi

convenţionale în cazul persoanelor juridice şi persoanelor cu funcţie de răspundere, respectiv şi

funcţionarilor publici.

Remarcăm de asemenea, că amenda are un caracter legal. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o

sancţiune într-un cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza

altor criterii decît cele reglementate. Mai trebuie precizat că amenda contravenţională spre

deosebire de cea penală nu atrage decăderi sau interdicţii pentru persoanele sancţionate şi nici nu

constituie antecedent care să influenţeze asupra unei eventuale sancţionări viitoare.

Pe lîngă faptul că amenda este cea mai răspîndită sancţiune contravenţională, ea este

considerată şi cea mai eficientă. Prin libertatea de mişcare între limita minimală şi cea maximă, care

este atît de mare, la stabilirea amenzii pentru o contravenţie concretă se poate ţine seama, în acelaşi

timp, de importanţa raportului juridic încălcat şi de pericolul social pe care îl prezintă.

Următoarele sancţiuni care pot fi aplicate funcţionarului public ca urmare a săvîrşirii unei

contravenţii sunt privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate sau de a deţine anumite

funcţii, care prevăd interzicerea temporară persoanei fizice de a desfăşura o anumită activitate,

inclusiv prin privarea acesteia de dreptul special. Sancţiunea privării de dreptul de a desfăşura o

anumită activitate poate fi aplicată în cazul în care activitatea a fost folosită la săvîrşirea

contravenţiei sau în cazul în care contravenţia reprezintă o încălcare a regulilor de desfăşurare a

acestei activităţi.89

În această ordine de idei, stabilim că prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate se înţelege un post într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat

sau a administraţiei publice locale ori o subdiviziune, filială a lor, în care persoana respectivă, prin

numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări deţine anumite drepturi şi obligaţiuni în vederea

exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie sau

organizatorico-economice.90

88 Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova. – Chişinău: Elena V.I, 2005, p.143,89 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.35, alin.(1) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,90 Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, art.123, 124 // republicat Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009,

40

Astfel, ajungem la opinia că sancţiunea privind privarea dreptului de a ocupa anumite funcţii

sau de a desfăşura o anumită activitate se referă nemijlocit şi funcţionarului public, care în timpul

exercităţii atribuţiilor de serviciu a săvîrşit o faptă contravenţională, respectiv ca măsură de

pedeapsă poate fi aplicată faţă de persoanele care se află în serviciu în autorităţile de stat, teritoriale,

autonome sau în administraţia publică locală, precum şi faţă de cele care gestionează organizaţii

comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.

Anume prin aplicarea acestei sancţiuni se urmăreşte scopul de a asigura o activitate eficientă

a administraţiei publice, prin înlăturarea, dar şi interzicerea funcţionarilor publici vinovaţi de a mai

ocupa unele funcţii publice pe o anumită perioadă de timp, în acest fel oferindu-I funcţionarului

sancţionat şansa ca duă această perioadă, în urma conştientizării faptei sale contravenţionale

săvîrşite, şi a convinderii psihice de a nu mai săvîrşi contravenţii, pentru a nu rămîine din nou fără

serviciu, în opinia noastră această sancţiune ar avea rolul de precedent judiciar, atît pentru

funcţionarul pubic vinovat, cît şi pentru cei care vor lua ca exemplu cazurile respective, de aplicare

a acestei sancţiuni.

O altă pedeapsă contravenţională, care poate fi alicată funcţionarului public prevede arestul

contravenţional, care reprezintă o sancţiune contravenţională exepţională, care constă în privarea de

libertate pe un termen stabilit prin hotărîre judecătorească, ce se aplică de regulă, pentru săvîrşirea

unei fapte care ameninţă sau pune în pericol real sănătatea ori integritatea corporal a persoanei sau

în cazul neexecutării intenţionate a unei alte sancţiuni contravenţionale şi care se execută în

condiţiile prevăzute de Codul de executare. Avînd la bază aceleaşi reglementări remarcăm că durata

arestului contravenţional este de la 3 la 15 zile, iar în cazul concursului de contravenţii sau al

cumulului de hotărîri de sancţionare, pentru care, conform legii, se prevede în calitate de sancţiune

arestul contravenţional, instanţa de judecată poate aplica această sancţiune pe un termen de pînă la

30 de zile, durata reţinerii contravenţionale fiind inclusă în durata arestului contravenţional.91

De asemenea, menţionăm că legea contravenţională mai prevede şi alte sancţiuni

contravenţionale, printre care: aplicarea punctelor de penalizare, privarea de dreptul special, munca

neremunerată în folosul comuntăţii, expulzarea, care în opinia noastră nu pot fi aplicate

funcţionarului public, în calitatea sa de titular al unei funcţii publice, ci doar în calitate de persoană

fizică în afara exercitării atribuţiilor de serviciu.

Drept urmare a stabilirii sancţiunilor contravenţionale aplicabile funcţionarilor publici,

evidenţiem în mod obligator că pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă scopul preventiv,

ea trebuie aplicată în raport cu fiecare contravenţie şi cu calitatea persoanei trasă la răspundere.

91 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.38 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

41

Regulile generale de aplicare a sancţiunii sînt, potrivit art. 41 din Codul contravenţional al

Republicii Moldova, următoarele:

1. aplicarea sancţiunii numai întru atingerea scopului prevăzut de legea contravenţională;

2. aplicarea pedepsei numai în limitele sancţiunii contravenţiei comise;

3. să se ţină seama de elementele care caracterizează persoana: starea psihologică a acesteia,

modul în care s-a dezvoltat, trăieşte şi activează;

4. se ţine cont de caracterul valorilor atenuante şi agravante.

Aceste reguli generale au rolul de a ajuta organul competent de a stabili o sancţiune eficientă

şi corespunzătoare faptei ilicite, deoarece nu conţin altceva decît nişte informaţii, condiţii despre

săvîrşirea contravenţiei. Circumstanţele care vin în folosul contravenientului se referă la

circumstanţele atenuante din care fac parte: prevenirea consecinţelor prejudiciabile sau repararea

benevolă prejudiciului; contribuţia la descoperirea contravenţiei; săvîrşirea contravenţiei într-un

concurs de împrejurări personale sau familiale, ş.a.

Spre deosebire de circumstanţele atenuante există alte circumstanţe care agravează situaţia

contravenientului aşa numitele circumstanţe agravante reglementate, în art.43 al codului:

continuarea comportării ilicite, contrar somaţiei de a se pune capăt unei astfel de comportări;

săvîrşirea contravenţiei profitîndu-se de condiţiile unor calamităţi naturale sau ale altor stări

excepţionale; săvîrşirea contravenţiei în stare de ebrietate produsă de alcool sau de alte substanţe,

precum şi alte situaţii prevăzute de legea contravenţională.

Menţionăm, că legiutorul stabileşte şi regulile aplicării sancţiunii contravenţionale în cazul

săvîrşirii mai multor contravenţii. Astfel, în cazul în care una şi aceiaşi persoană săvîrşeşte două sau

mai multe contravenţii, se aplică cîte o sancţiune pentru fiecare contravenţie. În acelaşi context,

dacă persoana este declarată vinovată în săvîrşirea a două sau mai multe contravenţii, şi cazul este

examinat de unul şi acelaşi organ, atunci se stabileşte sancţiunea mai întîi a contravenţiei cu un grad

mai periculos pentru societate, sancţiunile celorlalte contravenţii vor fi considerate ca sancţiuni

suplimentare.

Totodată, cu privire la aplicarea sancţiunii contravenţionale, stabilim că în conformitate cu

Codul contravenţional, aceasta poate fi aplicată nu mai tîrziu de trei luni de la descoperirea ei, iar în

cazul contravenţiilor în domeniul impozitelor, taxelor, primelor de asigurare şi disciplinei

financiare, sancţiunea se aplică nu mai tîrziu de un an de la data comiterii contravenţionale.92

Observăm, că orice contravenţie atrage după sine o pedeapsă, care constă dintr-o sancţiune

ce trebuie aplicată obligatoriu, dar nu înotdeauna contravenţia atrage după sine aplicarea unei

92 Codul Contravenţional al Republicii Moldova nr. 218 din 24.10.2008, art.30 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 3-6, din 16.01.2009,

42

sancţiuni, căci există momente cînd ea a fost săvîrşită fără vinovăţie ( contravenţia săvîrşită în stare

de necesitate, legitimă apărare, constrîngere fizică sau psihică, etc.)

Generalizăm, stabilind că prevederile tipurilor de sancţiuni contravenţionale fac ca persoana

fizică, instituită cu statut de funcţionar public să evite încălcarea normelor legale în timpul

activităţii sale. Încercînd de a evita aplicarea acestor sancţiuni, prin activitatea disciplinată

funcţionarul public va eficientiza procesul de administrare, precum şi întregul sistem de activitate

administrativă.

Cu titlu de concluzie a acestui capitol identificăm că răspunderea funcţionarului public este

o instituţie centrală a ştiinţei şi practicii administrative, prin intermediul ei evidenţiindu-se eficienţa

administrativă, întrucît restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea de către funcţionarul

public a normelor juridice se face prin intermediul răspunderii juridice, o formă distinct a căreia o

constituie răspunderea contravenţională, care apare ca urmare a săvîrşirii unor fapte ilicite de către

funcţionarii publici care sunt sancţionate în conformitate nu normele legale. Aşa dar, diferenţa

dintre faptele ilicite presupune şi diferenţa între sancţiuni. Sancţiunea fiind măsura de constrîngere

statală şi un mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică în numele legii, persoanei care a săvîrşit o

contravenţie, în cazul nostru nemijlocit funcţionarului public, legiuitorul stabilind şi excepţii în

cazul aplicării pedepselor contravenţionale, determinate sub forma unor condiţii obiective care

înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, care dacă nu s-ar fi

produs, funcţionarul public nu ar fi săvîrşit fapta ilicită guvernată de normele contravenţionale. Cele

mai eficiente dintre acestea ar fi amenda contravenţională şi privarea de dreptul de a ocupa funcţia

publică pe o anumită perioadă, deoarece acestea în opinia noastră au atît caracter de sancţionare, cît

şi de educare, prin prevenirea săvîrşirii noilor contravenţii.

CAPITOLUL III: ASPECTE DE DREPT COMPARAT ŞI PRACTICE PRIVIND

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Răspunderea contravenţională, reieşind din specificul acesteia este tratată şi aplicată diferit

în multe state, ca urmare a tradiţiei stabilite în domeniul dreptului administrativ, în mod particular,

dar şi a instituţiei dreptului în ansamblu. Bazîndu-ne pe acest raţionament, în acest capitol ne vom

familiariza cu unele aspecte ale răspunderii contravenţionale a funcţionarului public la nivel

european, dar şi vom realiza un studiu de caz pentru a analiza contravenţiile pe care le săvîrşesc unii

43

funcţionari din cadrul unor autorităţi publice din ţară, şi sancţiunile aplicate acestora în

corespundere cu caracterul grav al faptei săvîrşite.

3.1 Particularităţile răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici la nivel eurpean

Funcţionarul public are obligaţia de a asigura un serviciu de calitate, în beneficiul

cetăţenilor, prin participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică. De

asemenea, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a

asigura transparenţa administrativă pentru a cîştiga şi menţine încrederea publicului în integritatea,

imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice, standarde specifice funcţionarilor

publici din majoritatea ţărilor. Din acest considerent ne-am propus, avînd la bază ca obiect de

cercetare răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici să cercetăm prezenţa şi specificul

acestei instituţiei răspunderii juridice în general în unele state europene, prin identificarea

specificului formei răspunderii contravenţionale în cadrul acestor ţări.

Astfel, statele europene îmbină patru forme de răspundere a funcţionarilor publici: penală,

civilă, financiară dar, mai ales disciplinară.93 Drept urmare, vom stabili că răspunderea

contravenţională în majoritatea statelor europene este dispersată în cadrul a trei forme de

răspundere: penală, sub aspectul faptelor care pot constitui contravenţii şi financiară, la nivel de

sancţiuni pecuniare aplicabile pentru săvîrşirea faptelor ilicite contravenţionale, care îmbină în final

şi unele elemente disciplinare.

Respectiv, funcţionarii publici la nivelul statelor europene pot fi traşi la răspundere în caz

de:

1. obţinere a unor materiale sau a postului vacant prin intermediul unei fraude; acţiuni

ruşionoase sau alte modalităţi ilicite;

2. tratarea inacceptabilă a unui client, cetăţean sau a oricărui alt individ al societăţii;

3. falsificare a documentelor;

4. necompetenţă, performanţă neefectivă la postul de lucru, irosire a materialelor;

5. solicitarea sau acceptare a mitei sau altor lucruri de preţ pentru a influenţa adoptarea sau

respingerea anumitor decizii;

6. folosirea postului de lucru în interese personale, cu excepţia cazurilor permise de

regulament;

93 Tofan Dana Apostol. Instituţii administrative europene. – Bucureşti: C.H.Beck, 2006, p.185,

44

7. angajarea în activităţi care intră în conflict cu interesele autorităţii în care activează, 94

inclusiv alte cauze care atrag celelalte forme de răspundere, noi selectîndu-le doar pe cele care pot

face obiectul unei eventuale răspunderi contravenţionale dacă aceasta ar fi prevăzută în mod

implicit.

Afirmînd că răspunderea contravenţională, reprezintă în cazul Republicii Moldova o formă

distinctă a răspunderii juridice administrative, considerăm că şi procedura contravenţională, cu

referire la funcţionarul public reprezintă o procedură administrativă specială, însă făcînd trimitere la

dreptul administrativ în alte state europene, vom aprecia că aceasta nu poate fi interpretată ca o

instituţie fundamentală a dreptului administrativ, atîta timp, cît în multe din ele contravenţiile pot fi

calificate, lato sensu, ca fapte penale, aşa cum s-a statuat în practica Curţii Europene a Drepturilor

Omului. Potrivit interpretării Curţii, pentru ca o faptă să aparţină „ materiei penale” trebuie avute în

vedere trei criterii: calificarea faptei potrivit dreptului naţional, natura faptei incriminate şi natura

şi gravitatea sancţiunii. Aceste criterii nu trebuie neapărat a se aplica cumulativ, fiind suficient ca

fapta să fie una penală din punct de vedere al Convenţiei ori să fie expus făptuitorul la o sancţiune

care prin natura şi gravitatea sa aparţine sferei penale, astfel încît, chiar dacă fapta este reglementată

în dreptul intern drept contravenţie, ea poate fi calificată ca aparţinînd materiei penale datorită

naturii sale juridice şi a sancţiunii aplicate, neputîndu-se recunoaşte unui stat posibilitatea de a

sustrage anumite fapte aplicării prevederilor Convenţiei.95

Referitor la primul criteriu enunţat, C.E.D.O remarcă caracterul relativ al indicaţiilor

furnizate de dreptul intern cu privire la scoaterea de sub ilicitul penal al contravenţiilor de către

statele moderne. Statele europene au scos din sfera ilicitului penal infracţiunile considerate mai

uşoare şi mai puţin periculoase pentru societate transferîndu-le în sfera contravenţiilor pentru ca

organele administrative să le poată sancţiona, astfel degrevînd şi instanţele judecătoreşti. Trebuie

amintit aici că, în trecut, dreptul penal avea un conţinut trihotomic alcătuit din: crime, delicte şi

contravenţii. Analizînd cel de-al doilea criteriu arătat mai sus, C.E.D.O afirmă că nimic nu

împiedică statele să-şi realizeze rolul de gardieni ai interesului public prin distincţii proprii între

diferitele tipuri de infracţiuni, şi nu se opune tendinţei de dezincriminare existentă în statele

membre ale Consiliului Europei. Ar fi în contradicţie cu scopul şi obiectul art. 6 din Convenţie,

dacă o categorie de fapte ar fi excluse din sfera lui de aplicare, pe motivul că statele, prin legislaţia

lor internă, le califică drept contravenţii.

94 Platon Mihai. Administraţia publică. Curs universitar. – Chişinău: Editura „Universul”, 2007, p.694,95 Ursuţa Mircea. Scurte consideraţii cu privire la caracterul autonom al răspunderii contravenţionale // Materiale ale sesiunii de comunicări ştiinţifice „Teorii şi practici ale guvernării democratice”, 2010, 23-24 octombrie. – Chişinău: S.n. „Tipografia Elena – V.I.” SRL, 2011, p.410,

45

În ceea ce priveşte ,,natura şi gradul de severitate al sancţiunii aplicate”, Curtea arată

că ,,ratio legis” a amenzii contravenţionale nu este asigurarea unei reparaţii pecuniare a unui

eventual prejudiciu, ci caracterul punitiv al acesteia. Aceasta din urmă reprezintă principala

caracteristică distinctă a sancţiunii penale. Sancţiunile contravenţionale, de regulă, nu privesc un

grup de persoane, ci au ca beneficiari toţi indivizii pentru realizarea scopului preventiv, dar şi

represiv al sancţiunii, respectiv în cazul nostrum şi a funcţionarilor publici. Astfel, se dezvăluie încă

o dată în plus caracterul de natură penală al faptei contravenţionale.

Curtea de la Strasbourg a stabilit în mai multe hotărîri pe care le-a pronunţat, o serie de

precizări ca, de exemplu:

1. cuantumul redus al amenzii nu constituie un criteriu ce poate caracteriza fapta săvîrşită ca

nepenală;

2. sub acest aspect este luată în considerare sancţiunea aplicabilă şi nu cea efectiv aplicată.

Criteriile de apreciere a unei contravenţii ce poate fi calificată drept acuzaţie în materie

penală, nu se cer a fi îndeplinite şi respectiv analizate neapărat cumulativ, dar în condiţiile în care,

analizate distinct, nu pot stabili caracterul penal sau nepenal al acuzaţiei, ele urmează a fi analizate

coroborat.96 În acest sens, vom stabili că chiar şi în prezent există legislaţii penale europene care

menţin caracterul tripartit al faptelor penale: crime, delicte şi contravenţii. Aceste state sunt: Franţa,

Belgia, Luxemburg, San-Marino, Grecia, ş.a., respectiv aplicarea sancţiunilor contravenţionale ca

urmare a săvîrşirii contravenţiilor atît de funcţionarii publici, cît şi de alte persoane fizice cad sub

incidenţa legii penale.

În acest context, observăm că la nivelul reglementărilor comunitare europene, răspunderea

contravenţională se cuprinde în cadrul celei penale, nefiind considerată o instituţie autonomă ca în

cazul Republicii Moldova, sau chiar a României, după cum vom observa ulterior, unde chiar şi

temeiurile răspunderilor sunt stabilite independent, menţionîndu-se că se consideră contravenţie,

fapta ilicită periculoasă cu un pericol social mai redus decît infracţiunea, creîndu-se în acest fel o

delimitare şi o bază obiectivă de calificare a unei abateri drept contravenţie, respectiv infracţiune.

Cu referire la sancţiunile aplicabile funcţionarilor publici europeni, care comit fapte

asemănătoare cu cele contravenţionale, stabilim că practica internaţională ne demonstrează că

sancţiunile variază în diferite sfere executive, de la sisteme care nu prevăd nici un fel de sancţiuni

specifice, în cazurile cînd funcţionarii publici comit aceste abateri (de ex. Spania), sisteme care

96 http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/argumenteinsustinerea-prezumtiei-de-nevinovatie-in-materie-contraventionala (accesat la data de 18.03.2012),

46

prevăd sancţiuni morale şi politice (de ex. Germania), şi sisteme care aplică sancţiuni juridice

severe, inclusiv demiterea din funcţie (de ex. Franţa, Portugalia, Italia).97

La nivelul Uniunii Europene, conform Regulamentului CE Euroatom, nr. 1261/2005 din

20.08.2005, studiat şi analizat în cadrul Jurnalului Oficial al Comunităţilor Europene, funcţionarii

publici comunitari se conduc de aceleaşi reglementări, însă în unele cazuri ele diferă de la stat la

stat, şi pe diferite categorii de funcţionari publici.

Astfel, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către un funcţionar sau de către

un fost funcţionar a obligaţiilor ce îi revin, cu intenţie sau din neglijenţă, îl face pasibil de aplicarea

sancţiunilor din domeniul răspunderii din care face parte ilicitul comis, în cazul nostru fie din

domeniul penal, fie disciplinar, atunci cînd fapta poate fi calificată contravenţie. În cazul în care

autorităţilor împuternicite să facă numiri sau Oficiului European Antifraudă li se aduc la cunoştinţă

elementele de probă privind eventualitatea neîndeplinirii a obligaţiilor de serviciu, acestea pot

deschide o anchetă administrativă pentru a verifica abaterea presupusă.

De îndată ce în cadrul unei anchete conduse de Oficiul European Antifraudă reiese că există

posibilitatea implicării personale a unui funcţionar sau a unui fost funcţionar al unei instituţii într-un

caz, acest fapt este adus la cunoştinţa persoanei respective, cu condiţia ca acest lucru să nu aducă

atingere bunei desfăşurării a anchetei. La încheierea anchetei nu pot fi formulate concluzii cu

privire la un anumit funcţionar fără ca acestuia să i se fi oferit posibilitatea de a-şi prezenta

observaţile referitor la faptele care îl privesc. În concluziile anchetei se face referire la aceste

observaţii.

Vom menţona că, în cadrul Comunităţii Europene, sancţiunea aplicată funcţionarilor publici

este proporţională cu gravitatea abaterii comise. Pentru a stabili gravitatea abaterii şi pentru a decide

ce sancţiune să fie aplicată, se iau în considerare, în special: natura faptei şi circumstanţele în care a

fost comisă; importanţa prejudiciului adus integrităţii, reputaţiei sau intereselor instituţiilor ca

urmare a comiterii ilicitului; măsura în care fapta a fost comisă cu intenţie sau din neglijentă;

motivele care l-au determinat pe funcţionarul public să o comită, gradul şi vechimea în muncă a

funcţionarului public; gradul de răspundere personală a funcţionarului public; dacă funcţionarul

public se află la prima abatere sau a comis abateri în trecut; conduita funcţionarului public pe

parcursul întregii sale cariere.98 Observăm că toate aceste criterii, pot fi considerate ca principii ale

aplicării unei sancţiuni proporţionale, în cazul nostru cu contravenţia, săvîrşită.

97 Ciobanu Tatiana. Modernizarea administraţiei publice prin aplicarea principiilor deontologice a funcţionarilor publici din sfera executivă. // Materiale ale secţiunii a treia din cadrul conferinţii ştiinţifice internaţionale „Ştiinţa politică în Republica Moldova: realizări şi perspective” consacrată aniversării a XV- cea a FRIŞPA, 15-16 octombrie 2010. - Chişinău: CEPUSM, 2010, p. 185,98 Regulamentul (CE Euroatom) nr.1261/ 2005 din 20.07.2005 // Jurnalul Oficial al Comisiei Europene L 357 din 02.08.2005,

47

În continuare, vom realiza un studiu comparativ pe baza reglementărilor legale a răspunderii

juridice le considerăm cu caracter contravenţional din unele ţări membre ale Uniunii Europene, şi

anume din România, Belgia şi Germania.

8. Consituţia Germaniei, prevede că încălcarea obligaţiilor rezultate din raportul de funcţie,

atrage răspunderea statului sau autorităţii din care funcţionarul face parte, acţiunea intentîndu-se

pentru o faptă intenţionată sau neglijenţă gravă şi nu exclude o acţiune în daune-interese. Astfel, în

Germania a fost instituiă o procedură, conform căreia sancţiunile minore, ca avertismentul, sunt

decise şi aplicate de autoritatae ierarhică, în celelate cazuri, sancţiunea cu caracter pecuniar

(amenda) şi cea de demitere fiind decisă de un corp de magistraţi profesionişti şi reprezentanţi ai

personalului, care vor stabili sancţiunea adecvată faptei comise; în egală măsură, sancţiunea poate fi

sesizată şi aplicată de un procuror disciplinar federal care are în acest caz rolul unui procuror

obişnuit în materie penală. În acelaşi sens, constituţia Belgiei, stipulează, că funcţionarii publici pot

fi traşi la răspundere “pentru fapte din administrarea lor”, printre acestea obţinere unor materiale

sau a postului vacant prin intermediul unei fraude; acţiuni ruşionoase sau alte modalităţi ilicite,

tratarea inacceptabilă a unui client, cetăţean sau a oricărui alt individ al societăţii, falsificare a

documentelor, necompetenţă, performanţă neefectivă la postul de lucru, irosire a materialelor, etc.99

În România, raportul juridic în care apare răspunderea funcţionarilor publici este un raport

juridic specific dreptului administrativ, reglementat de principiile şi normele dreptului

administrativ, respectiv raportului juridic de subordonare ierarhică superioară. Art. 65 din Legea cu

privire la statutul funcţionarului public precizează că răspunderea juridică a acestuia se atrage odată

cu încălcarea cu vinovăţiei de către funcţionarul public a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei

publice pe care o deţine şi a normelor de conduită profesională şi civică revăzute de lege. Asfel,

Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici prevede că încălcarea de către funcţionarul

public, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională sau

penală, după caz.100

Ca urmare observăm că, în cazul României, ca şi în cazul Republicii Moldova, răspunderea

contravenţională, nu se identifică cu cea penală, respectiv contravenţiie nu sunt considerate potrivit

dreptului intern drept fapte penale, precum în majoritatea statelor europene, acestora neaplicîndu-se

procedura penală, ci o procedură specifică contravenţională, care se completează cu dispoziţiile

Codului de procedură civilă, fiind vorba în acest fel de o procedură extrapenală.

Trebuie de menţionat, în acest context, faptul că sancţionarea contravenţiilor este făcută în

anumite state după regulile procedurii penale, în timp ce în alte ţări sancţionarea acestora este

99 Tofan Dana Apostol. Op.cit., p.186,100 Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici // Monitorul Oficial al României nr. 251 din 22.03.2004,

48

reglementată printr-o procedură specială. De asemenea, îmtîlnim şi sisteme de drept în cadrul cărora

unor contravenţii le sunt aplicabile dispoziţiile procesuale penale, în timp ce majoritatea

contravenţiilor au fost depenalizate fiind sancţionate după o procedură extrapenală, cum este cazul

Italiei.101

Generalizînd, observăm că răspunderea contravenţională a funcţionarului public este tratată

diferit în diferite state europene, aceasta fie existînd în mod autonom, cu o procedură de aplicare

proprie, fie fiind o parte componentă a celei penale.

3.2 Studiu de caz practic privind răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici din

cadrul autorităţilor administraţiei publice centrale: Ministerului Agriculturii şi Industriei

Alimentare şi Ministerului Justiţiei

Pentru a identifica reperele practice de atragere la răspundere contravenţională a

funcţionarilor publici şi pentru a analiza contravenţiile care pot sta la baza emiterii actelor de

sancţionare, ne-am propus în cadrul acestui subcapitol de a efectua un studiu de caz privind

identificrae şi analiza practică a unor contravenţii săvîrşite de funcţionarii publici în exercitarea

atribuţiilor de serviciu. Luînd în considerarea aspectul că în autoritatea în care am desfăşurat

practica de licenţă (Primăria s.Costeşti, r-nul Ialoveni), nu au fost emise acte de sancţionare

contravenţională, vom aborda în cadrul studiului cazurile care s-au desfăşurat în Ministerul

Agriculturii şi Industriei Alimentare şi Ministerului Justiţiei.

Actualitatea studiului. Identificarea şi cunoaşterea practică a cazurilor de răspundere

contravenţională a funcţionarilor publici reprezintă o importanţă deosebită la etapa actuală,

deoarece în primul rînd contribuie la consolidarea raţionamentului apartenenţei acestei răspunderi

ca fiind una din formele răspunderii administrative, demonstrînd aplicabilitatea practică a acesteia

prin sancţionarea corespunzătoare a contravenţiilor săvîrşite de funcţionari în exercitarea

atribuţiilor, avînd scop educativ şi preventiv, şi nu în ultimul rînd contribuind la edificarea unui

serviciu public corect, eficient şi profesionist. Astfel, studiul dat este actual şi notoriu pe baza

stabilirii gradului de utilizare practică a normelor contravenţionale în activitatea administrativă din

Republica Moldova, alături de celelate forme juridice de răspundere a funcţionarilor publici (penală,

civilă, disciplinară), reflectînd cerinţa aplicării acesteia la toate nivelele de administraţie, dar mai cu

seamă, la nivel central.

Scopul studiului. În conformitatea cu utilitatea şi necesitatea cercetării particularităţilor

practice ale răspunderii contravenţionale şi a caracterelor aplicative actuale ale acesteia, ne-am

101 Ursuţa Mircea. Op. Cit., p.410,

49

stabilit ca scop identificarea şi analiza unor cazuri concrete de tragere la răspundere

contravenţională a funcţionarilor publici din cadrul a două ministere: Justiţiei şi Agriculturii şi

Industriei Alimentare.

Sarcinile studiului de caz. Tinînd cont de factorul teoretico-empiric ne-am propus să

realizăm următoarele sarcini de bază:

1. identificarea cazurilor de răspundere contravenţională din carul Ministerului Justiţiei şi

Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare;

2. analiza actelor constatatoare a contravenţiilor şi aplicării sancţiunilor contravenţionale;

3. stabilirea funcţionarilor publici care au fost traşi la răspundere contravenţională şi a

perioadei în care aceştia au fost sancţionaţi;

4. determinarea naturii contravenţiilor care au fost săvîrşite cel mai des;

5. formularea concluziilor şi evaluarea rezultatelor studiului.

Obiectul investigat. Obiectul studiat îl constituie contravenţiile care au fost săvîrşite în

două autorităţi ale administraţiei publice centrale: Ministerului Justiţiei şi Ministerului Agriculturii

şi Industriei Alimentare.

Subiectul cercetării. Subiectul investigaţiei reflectă răspunderea contravenţională a

funcţionarilor publici din cadrul Ministerului Justiţiei şi Ministerului Agriculturii şi Industriei

Alimentare, care au săvîrşit contravenţii, şi au fost sancţionaţi în conformitate cu reglementările

legale.

Metodologia cercetării. Drept instrumente de studiu au fost utilizate şi integrate diverse

metode de cercetare, şi anume: metoda realist-empirică, folosită în identificarea cazurilor practice

de răspundere contravenţională a funcţionarilor publici la etapa actuală, în cele două autorităţi

analizate; metoda comparativă, utilă la identificarea analogiilor dintre contravenţiile săvîrşite în

cele două autorităţi şi sancţiunile aplicate; metoda logică, prin expunerea ordonată şi sistematizată a

informaţiei analizate, precum şi observarea aplicării sancţiunilor contravenţionale, bazate pe

interpretarea normelor legale constatatoare; metoda sistemică, prezentă în stabilirea relaţiei de cauză

- efect, dintre contravenţie – sancţiune contravenţională.

Baza informaţională. Suportul informaţional al acestui studiu de caz îl constituie actele

administrative (ordine) aplicabile de sancţiuni contravenţionale, emise de miniştrii Justiţiei şi

ministrul Agriculturii şi Industriei Alimentare.

Structura studiului de caz. Studiul dat cuprinde un singur compartiment, în care au fost

analizate ordinele de aplicare a sancţiunilor contravenţionale, identificate contravenţiile care se

regăsesc în mai multe cazuri, de asemenea fiind stabilit caracterului sancţiunilor contravenţionale

aplicabile funcţionarilor publici sancţionaţi.

50

Conţinutul studiului de caz. Orice sistem administrativ cunoaşte unele deficienţe. În

autorităţile publice din Republica Moldova, atît conducătorii cît şi funcţionarii publici de execuţie

încearcă să sporească buna funcţionare a autorităţilor şi în special a funcţionarilor publici care se

abat de la normele legale. Pentru aceasta în cadrul fiecărei instituţii publice au loc diferite proceduri

de sancţionare a funcţionarilor publici ca urmare a săvîrşirii unor fapte ilicite, în cazul nostru a

săvîrşirii unor contravenţii, avînd ca scop prevenirea, pedepsirea şi educarea acestora, prin tragerea

la răspundere contravenţională. Pentru a demonstra aceasta ne-am propus să venim cu nişte repere

analitice a unor cazuri de răspundere contravenţională a funcţionarilor publici din cadrul a două

autorităţi administrative de nivel central, iar ca obiect de cercetare am ales Ministerului Justiţiei şi

Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, pe perioada anilor 2009- 2011.

Pe parcursul perioadei analizate, în instituţiile respective au fost sancţionaţi cinci funcţionari

publici, din cadrul diferitor direcţii, contravenţiile săvîrşite fiind diverse, ca şi sancţiunile aplicate,

după cum putem observa din anexele prezentei lucrări. Astfel, în cadrul Ministerului Agriculturii şi

Industriei Alimentare au fost sancţionaţi trei funcţionari publici pentru săvîrşirea contravenţiilor în

exercitarea sarcinilor de serviciu, şi anume: d-na Cristina Grigoriţă (specialist coordinator, Direcţia

în lucrul cu petiţiile), a fost sancţionată pentru nerespectarea reglementărilor şi a normelor tehnice

din domeniul tehnologiilor informaţionale; d-nul Victor Lungu (specialist principal, Direcţia

îmbunătăţiri funciare şi fond funciar), pentru primirea recompensei nelegitime şi d-nul Iurie Dulap

(consultant superior, Direcţia siguranţa alimentelor de origine animală şi vegetală) pentru

neprezentarea raportului privind epizootiilor care au avut loc în republică pe parcursul anului 2009,

pe baza rapoartelor primite de la direcţiile raionale. (anexa 2, 3, 4).

Toate aceste contravenţii au fost săvîrşite în perioada 2009-2010, de atunci în minister nu

au mai fost emise ordine de sancţionare contravenţionale, doar unele cu caracter disciplinar. De

asemenea, vom menţiona stabilind că contravenţiile care au fost săvîrşite de funcţionarii publici de

mai sus sunt cuprinse în Capitolele XIV şi XVI al Codului contravenţional, nemijlocit la art. 250 -

nerespectarea reglementărilor şi a normelor tehnice din domeniul tehnologiei informaţiei, art.315 –

primirea de recompensă nelegitimă sau folos material şi art.327 – încălcarea termenelor de

prezentare a dărilor de seamă Agenţiei Rezerve Materiale. Legea contravenţioală stabileşte pentru

fiecare contravenţie o pedeapsă proporţională cu prejudicial estimate cauzat, respectiv pentru

încălcarea art.250, ca sancţiuni se apică avertismentul sau amenda în valoare de la 50 la 70 unităţi

convenţionale, art.315 - se sancţionează cu amendă de la 100 la 500 de unităţi convenţionale

aplicată persoanei cu funcţie de răspundere, cu destituirea din funcţie şi cu privarea de dreptul de a

ocupa funcţii în serviciul public pe un termen de la 3 luni la un an, iar pentru încălcarea art.327 – se

51

aplică sancţiunea amenzii de la 10 la 20 de unităţi convenţionale aplicată persoanei cu funcţie de

răspundere.

Analizînd cazurile de mai sus în parallel cu normele legale am ajuns la concluzia că toate

dintre ele au ca temei contravenţii diferite, respectiv şi sancţiunile aplicabile au fost diferite, şi

anume: avertismentul, care a fost aplicat d-nei Cristina Grigoriţă; amenda în valoare de 10 unităţi

convenţionale, d-nului Iurie Dulap; şi destituirea din funcţie cu privarea dreptului de a ocupa funcţii

publice pe un termen de 6 luni, aplicabilă dnului Victor Lungu. Pe baza acestora observăm, că dacă

în primele două cazuri, sancţiunile au mai mult un caracter simbolic, avînd ca scop educarea

funcţionarilor publici care au săvîrşit contravenţiile respective, atunci în cel de-al treilea caz

sancţiunea are un caracter definitiv, avînd urmări grave pentru contravenient, care încetează să mai

exercite funcţia deţinută pînă la comiterea contravenţiei, dar şi este privat de dreptul de a mai ocupa

oricare altă funcţie publică pentru o perioadă de 6 luni. Putem trage concluzia, că această ultimă

sancţiune este prevăzută ca pedeapsă pentru un act de corupţie, şi ne face să observăm tendinţa prin

aplicarea acesteia de a înlătura acest fenomen vicios din cadrul activităţii funcţionarilor publici din

cadrul ministerului.

În cazul celei de-a doua autorităţi analizate, Ministerul Justiţiei, am depistat două ordine de

tragere la răspundere contravenţională, şi anume: d-nului Ion Axentie (consultant superior în cadrul

Direcţiei economico-financiare), pentru tăinuirea unui act de corupţie de care a luat cunoştinţă în

timpul exercitării funcţiei sale, aplicîndu-i-se o amendă în valoare de 100 unităţi convenţionale şi d-

nei Valentina Gurău (specialist principal, Direcţia apostilă), pentru obţinerea recompensei

financiare nelegitime, care a fost sancţionată prin destituirea din funcţie.(anexa 5, 6)

Menţionăm, că ambele cazuri de sancţionare contravenţională depistate în cadrul

Ministerului Justiţiei sunt prevăzute la art.314 şi respectiv art.315 al Capitolul XVI a Codului

contravenţional, fiind săvîrşite în anul 2011, în lunile martie şi septembrie, adică ultimul chiar

recent, unul din ordine fiind emis de fostul ministru Alexandru Tănase, iar cel de-al doilea de

actualul ministru al justiţiei Oleg Efim.

Pe baza acestor cazuri, observăm că ambele sancţiuni au fost aplicate pentru actele de

corupţie, ca şi în cazul d-nului Victor Lungu, din cadrul Ministerului Agriculturii şi Industriei

Alimentare, doar că sancţiunile aplicabile sunt diferite, în cazul dnului Ion Axintie, avînd un rol

educativ şi disciplinîndu-l pe viitor de a nu săvîrşi şi el acte de corupţie, iar în cazul d-nei Valentina

Gurău, sancţiunea avînd un character mai moderat decît în cazul dnului Victor Lungu, rezumîndu-se

doar la destituirea din funcţie, cu menţinerea posibilităţii ulterioare de angajare.

Astfel, observăm că din cinci acte aplicabile a răspunderii contravenţionale, trei au la bază

contravenţia privind recompensa financiară ilicită, două persoane fiind implicate activ, în final fiind

52

demise, iar cea de-a treia pasiv, prin luarea la cunoştinţă a recompensei respective însă

nedenunţarea cazului cunoscut. Drept urmare vom stabili faptul că organele ierarhic superioare şi

funcţionarii responsabili de sancţionarea funcţionarilor publici din cadrul Ministerul Justiţiei şi

Ministerului Agriculturii şi Industriei Alimentare, au încercat pe parcursul perioadei 2009-2011,

care a fost analizată de noi, să înlăture acele lacune ce îi impiedică pe funcţionarii publici să

activeze conform legii, sancţionîndu-i pe acei funcţionari care au dat dovadă de incapacitate în

exercitarea atribuţiilor de serviciu. Fiind un exemplu bun şi pentru alte autorităţi publice atît

cebtrale, cît şi locale. De asemenea, susţinem, în acest sens, programul de activitate a Guvernului

pentru anii 2011-2014, care are stabilit la una din priorităţi: întărirea responsabilităţii personale a

deţinătorilor funcţiei publice prin introducerea contractelor de performanţă, precum şi asumarea de

către demnitari a responsabilităţilor pentru cazurile grave de corupţie din instituţiile statului în care

îşi desfăşoară activitatea pînă la demisia din funcţie.102 Deorece majoritatea cazurilor de abatere a

funcţionarilor publici este în special acceptarea recompensei ilicite în autorităţile publice, ambele

ministere vizate de noi în prezenta lucrare, dar şi celelate autorităţi publice, care se ciocnesc cu

acest fenomen, trebuie să se bazeze pe ideea formării unui corp de funcţionari publici profesionist,

integru şi motivat pentru garantarea calităţii activităţilor desfăşurate.

Concluzia studiului. Ca urmare a identificării şi analizei unor cazuri practice a răspunderii

contravenţionale a funcţionarilor publici, vom stabili că acestea sunt puţine la număr, în autorităţile

publice funcţionarilor fiindu-le mai des aplicate sancţiuni disciplinare Cu toate acestea vom

generaliza că într-un final, am reuşit să depistăm cinci ordine de sancţionare contravenţională, două

din Ministerul Justiţiei şi trei din Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare, în urma analizei

cărora am observat că prevalează contravenţiile ce prevăd primirea de recompensă ilicită (trei la

număr), una legată de nerespectarea reglementărilor şi normelor tehnice din domeniul tehnologiilor

informaţionale, şi ultima vizînd neprezentarea raportului Agenţiei rezervelor materiale, toate aceste

fapte ilicite fiind sancţionate în conformitate cu prevederile codului contravenţional.

Cu titlu de concluzie, a respectivului capitol vom menţiona că răspunderea contravenţională

a funcţionarului public are caracter diferit în diferite state europene, în majoritatea din care fiind

tratată ca o formă / parte componentă a răspunderi penale (Franţa, Belgia, Luxemburg, Grecia, etc.),

ca şi în cazul comunităţii europene, pe cînd în alte state aceasta este privită ca o instituţie distinctă

(Republica Moldova, România, Italia, etc.), respectiv şi sancţiunile aplicabile sunt de natură penală,

şi administrtaiv-contravenţionale. Cu referire nemijlocită, la aspectul practic al răspunderii

contravenţionale a funcţionarului public, am observat că cazurile în domeniu, atît la nivel central,

102 Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova, Integrare Europeană: Libertate, Democraţie, Bunăstare, 2011-2014, Chişinău, 2011 // www.gov.md (accesat la data de 21.02.2012).

53

dar mai cu seamă la cel local, sunt reduse ca număr, fiind bazate mai mult pe contravenţiile cu

conotaţie financiară.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

În procesul tratării răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici din Republica

Moldova s-au conturat o serie de viziuni asupra sensului şi esenţei acesteia. La baza divizării sau

ramificării acestor concepţii stă abordarea diferită a esenţei conţinutului răspunderii administrative a

funcţionarilor publici. Motiv pentru care această instituţia este una pe cît de complexă, pe atît de

necesară, deoarece prin intermediul acesteia sunt stabilite nişte forme legale de constrîngere a

funcţionarului public, în modul corespunzător încălcărilor contravenţionale săvîrşite de el, ducînd la

stabilirea echilibrului social şi pedepsirea celor vinovaţi, în funcţie de caracterul faptei ilicite

54

săvîrşite. Astfel, prin intermediul răspunderii juridice funcţionarului public, în ansamblu, se

încearcă de a crea un corp de funcţionari publici profesionişti, responsabili, loiali autorităţii publice

şi societăţii.

Aşa dar, putem concluziona, că răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii

juridice la general şi a răspunderii administrative la particular bazată pe existenţa unui suport juridic

de drept administrativ, ce apare în toate cazurile de comportament ilegal al persoanei, în cazul

nostru al funcţionarului public, şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor juridice

corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională, avînd ca temei săvîrşirea

contravenţiilor, şi fiind guvernată de principiile diriguitoare menite să garanteze aplicabilitatea

corectă a responsabilităţii contravenţionale.

În acelaşi context, identificăm că răspunderea funcţionarului public este o instituţie centrală

a ştiinţei şi practicii administrative, prin intermediul ei evidenţiindu-se eficienţa administrativă,

întrucît restabilirea ordinii de drept încălcate prin nerespectarea de către funcţionarul public a

normelor juridice se face prin intermediul răspunderii juridice, o formă distinct a căreia o constituie

răspunderea contravenţională, care apare ca urmare a săvîrşirii unor fapte ilicite de către funcţionarii

publici care sunt sancţionate în conformitate nu normele legale. Aşa dar, diferenţa dintre faptele

ilicite presupune şi diferenţa între sancţiuni. Sancţiunea fiind măsura de constrîngere statală şi un

mijloc de corectare şi reeducare ce se aplică în numele legii, persoanei care a săvîrşit o contravenţie,

în cazul nostru nemijlocit funcţionarului public, legiuitorul stabilind şi excepţii în cazul aplicării

pedepselor contravenţionale, determinate sub forma unor condiţii obiective care înlătură caracterul

contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională, care dacă nu s-ar fi produs, funcţionarul

public nu ar fi săvîrşit fapta ilicită guvernată de normele contravenţionale.

Cu referire la nivelul reglementărilor comunitare, dar şi la legislaţia unor ţări europene în

domeniu, stabilim că răspunderea contravenţională se cuprinde în cadrul celei penale, cu unele

excepţii (Italia, România), nefiind considerată o instituţie autonomă ca în cazul Republicii Moldova,

unde chiar şi temeiurile răspunderilor sunt stabilite independent, menţionîndu-se că se consideră

contravenţie, fapta ilicită periculoasă cu un pericol social mai redus decît infracţiunea, creîndu-se în

acest fel o delimitare şi o bază obiectivă de calificare a unei abateri drept contravenţie, respectiv

infracţiune. Totodată, la capitolul răspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici Republica

Moldova cunoaşte o bogată reglmentare legislativă, ce reprezintă garantul unei activităţi a

funcţionarului public corecte şi eficiente, cu toate că deficienţele în respectarea acestor norme au

fost şi continuă să fie.

Bazîndu-ne pe cercetările problemelor doctrinare, metodologice şi aplicative ale răspunderii

contravenţionale a funcţionarului public, care au devenit deosebit de actuale în condiţiile

55

democratizării statului şi care ne-au servit drept obiectiv al investigaţiei noastre, venim cu

următoarele recomandări:

1. Considerarea răspunderii contravenţionale, pe lîngă caracterul distinct, ca formă a

răspunderii administrative, în aspectele în care funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor de

serviciu, este subiectul care comite o contravenţie şi este pasibil de ai fi aplicată o sancţiune

contravenţională, în afara serviciului acesta răspunzîndîn calitate de persoană fizică;

2. Modificarea definiţiei legale a contravenţiei din: “Constituie contravenţie fapta – acţiunea

sau inacţiunea – ilicită, cu un grad de pericol mai redus decît infracţiunea, săvîrşită cu vinovăţie,

care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, care este prevăzută de Codul şi este pasibilă de

sancţiune contravenţională” în “Constituie contravenţie fapta – acţiunea sau inacţiunea – ilicită,

care nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii, săvîrşită cu vinovăţie, care atentează la

valorile sociale ocrotite de lege, care este prevăzută de prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune

contravenţională”;

3. Desfăşurarea cursurilor de instruire a funcţionarilor publici, în vederea conştientizării esenţei

şi naturii răspunderii contravenţionale, formării unui corp de funcţionari publici profesionist,

integru şi motivat pentru calitatea activităţilor desfăşurate;

4. Întărirea responsabilităţii personale a deţinătorilor funcţiei publice prin introducerea

contractelor de performanţă, precum şi asumarea de către funcţionarii publici a responsabilităţilor

pentru cazurile grave de corupţie din instituţiile statului în care îşi desfăşoară activitatea, ceea ce ar

duce la micşorarea numărului de abateri ale funcţionarilor publici;

5. Crearea unei reţele informaţionale interne a fiecărei instituţii publice în vederea asigurării

transparenţei cazurilor de răspundere contravenţională (inclusiv şi a celorlalte tipuri de răspundere

juridică) a funcţionarilor publici, precum şi a modalităţilor prin care acestora le vor fi aplicate

sancţiuni disciplinare, cu scopul de a crea precedente pentru ceilalţi funcţionari, evitînd ulterior

săvîrşirea de noi contravenţii, dar şi sporind gradul de încredere al societăţii în autorităţile publice.

În final, împărtăşim părerea că domeniul de cercetare al răspunderii contravenţionale a

funcţionarilor publici este unul puţin valorificat în Republica Moldova, prezenta lucrare încercînd

să contribuie la acoperirea golului informaţional în acest sens, atît din punct de vedere metodologic,

cît şi practico-aplicativ, şi tindem să credem că pe viitor se va crea o structură viabilă în cadrul

administraţiei publice capabilă de a activa corect în domeniul aplicării răspunderii contravenţionale

şi creării unui corp de funcţionari publici profesionist, în vederea eficientizării procesului

administrativ în Republica Moldova.

56

BIBLIOGRAFIE

Acte normative internaţionale:

1. Regulamentul (CE Euroatom) nr.1261/ 2005 din 20.07.2005 // Jurnalul Oficial al

Comisiei Europene L 357 din 02.08.2005;

2. Legea nr.188/1999 privind statutul funcţionarilor publici // Monitorul Oficial al

României nr. 251 din 22.03.2004.

Acte normative naţionale:

57

3. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.1994 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.1 din 12.08.1994; (cu modificările ulterioare);

4. Codul Contravenţional nr.218-XVI din 24.10.2008 // Monitorul Oficial al Republicii

Moldova nr.3-6 din 16.01.2009,

5. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18.04.2002, art.123, 124 // republicat

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-74/195 din 14.04.2009,

6. Legea Republicii Moldova nr.160 din 22.07.2011 privind reglementarea prin autorizare

a activităţii de întreprinzător // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.170-175 din 14.10.2011;

7. Legea Republicii Moldova nr.16 din 15.02.2008 cu privire la conflictul de interese //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.94-96 din 30.05.2008;

8. Legea Republicii Moldova nr.90 din 25.04.2008 cu privire la prevenirea şi combaterea

corupţiei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 103-105 din 13.06.2008;

9. Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public nr.158-XVI din

04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.230-232/840 din 23.12.2008;

10. Legea cu privire la petiţionare nr.190-XIII din 19.07.1994 // Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr.6-8 din 24.03.2003;

11. Hotărîrea de Guvern nr.201 privind punerea în aplicare aprevederilor Legii nr.158-XVI

din 4 iulie 2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public din 11.03.2009 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.55-56 din 17.03.2009;

12. Programul de activitate al Guvernului Republicii Moldova, Integrare Europeană:

Libertate, Democraţie, Bunăstare, 2011-2014, Chişinău, 2011 // www.gov.md (accesat la data de

21.02.2012).

Literatură de specialitate:

13. Alexandru Ioan, Cărăuşan Mihaela, Popescu Ion. Drept administrativ. - Bucureşti:

Editura Economică, 2002;

14. Bălan Emil. Instituţii administrative. – Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2008;

15. Borşevski Andrei, Istrati Andrei. Bazele de contracarare a corupţiei. Recomandării

metodice. – Chişinău: Pontos, 2008;

16. Brezoianu Dumitru. Drept administrativ. Partea generală. – Bucureşti: Editura

Universităţii Titu Maiorescu, 2002;

17. Corbeanu Ion. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002;

18. Creangă Ion. Curs de drept administrativ. – Chişinău: Editura Epigraf, 2003;

58

19. Fistican Eugenia, Pascari Anastasia, Climova Ala, Furdui Sergiu, Stella Bleşceaga.

Administrarea cauzelor de contencios administrativ. Administrarea cauzelor contravenţionale.

Suport de curs. Cartea a VIII-a. – Chişinău: ELAN POLIGRAF S.R.L., 2009;

20. Furdui Sergiu. Drept contravenţional. – Chişinău: Cartier juridic, 2005;

21. Guţuleac Victor. Drept contravenţional. – Chişinău: „Bons Offices”, 2006;

22. Guţuleac Victor. Tratat de drept contravenţional. – Chişinău: F.E.-P. „Tipografia

centrală”, 2009;

23. Hotcă Mihai Adrian. Drept contravenţional. Partea generală. - Bucureşti: Editas, 2003;

24. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. II. – Bucureşti: All Beck, 2002;

25. Iorgovan Antonie. Tratat de drept administrativ. Vol. III. Ediţia a III-a, restructurată,

revăzută şi adăugită. – Bucureşti: All Beck, 2002;

26. Manda Corneliu. Drept administrativ. Tratat elementar. - Bucureşti: Lumina Lex, 2001;

27. Manda Corneliu. Drept administrativ. – Bucureşti: Lumina Lex, 2002;

28. Manda Corneliu. Ştiinţa administraţiei. - Bucureşti : Lumina Lex, 2004;

29. Negruţ Vasilica. Drept administrativ. Ediţie revăzută şi adăugită. - Bucureşti: Lumina

Lex, 2004;

30. Orlov Maria, Belecciu Ştefan. Drept administrativ. Academia „Ştefan cel Mare” a MAI

al Republicii Moldova. – Chişinău: Elena V.I, 2005;

31. Orlov Maria. Drept administrativ. - Chişinău: Epigraf, 2001;

32. Osoianu Tudor, Osoianu Ion. Statutul juridic al funţionarului public. - Chişinău:

Unversitatea de Criminologie, 2003;

33. Platon Mihai. Administraţia publică. Curs universitar. – Chişinău: Editura „Universul”,

2007;

34. Preda Mircea. Drept administrativ. Partea generală. - Bucureşti: Lumina Lex, 2000,

35. Prisăcaru Valentin. Actele şi faptele de drept administrativ. - Bucureşti: LuminaLex,

2001;

36. Sîmboteanu Aurel. Reforma administraţiei publice în Republica Moldova. - Chişinău:

Museum, 2001;

37. Tofan Dana Apostol. Instituţii administrative europene. – Bucureşti: C.H.Beck, 2006;

38. Ţiclea Alexandru. Reglementarea contravenţiilor. Ediţia a II–a, revăzută şi adăugită. -

Bucureşti: Lumina Lex, 2003;

39. Vedinaş Verginia. Drept administrativ şi instituţii politico–administrative. - Bucureşti:

Lumina Lex, 2002;

59

40. Vedinaş Verginia. Drept administrativ. Ediţia a V-a. Revăzută şi actualizată. –

Bucureşti: Editura Universul Juridic, 2009;

41. Vedinaş Virginia. Drept administrativ. Revăzut şi actualizat. – Galaţi: Universitatea

„Dunărea de Jos”, 2006;

42. Zaharia Gheorghe, Zaharia Odette Eanu, Budeanu Tudor, Alexandrescu Tudor. Drept

administrativ. - Iaşi: Junimea, 2002.

Publicaţii periodice:

43. Ciobanu Tatiana. Modernizarea administraţiei publice prin aplicarea principiilor

deontologice a funcţionarilor publici din sfera executivă. // Materiale ale secţiunii a treia din cadrul

conferinţii ştiinţifice internaţionale „Ştiinţa politică în Republica Moldova: realizări şi perspective”

consacrată aniversării a XV- cea a FRIŞPA, 15-16 octombrie 2010. - Chişinău: CEPUSM, 2010;

44. Ciobanu Tatiana. Unele aspecte ale deontologiei parlamentarului. // Administraţie

publică- Revista metodico-ştiinţifică trimestrială nr. 2-3 (66-67) aprilie-septembrie 2010. -

Chişinău: Universul, 2010;

45. Pogoneţ Galina. Pogoneţ Galina. Răspunderea juridică: un fenomen social //

Administraţie publică- Revistă metodico- ştiinţifică trimestrială nr.1-2(41-42). - Chişinău, 2004;

46. Solomon Elena. Contravenţia ca unicul temei al răspunderii contravenţionale. –

Chişinău: „Notograf Prim”SRL // Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar din 3

decembrie 2010. Dreptul contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept;

47. Ţiclea Alexandru, Tărăcilă I.D., Stan I.N., Rujoiu C., Corbu M. Răspunderea

contravenţională / Citat după Cravcenco Tatiana. Răspunderea contravenţională ca formă distinctă a

răspunderii juridice // Materialele simpozionului ştiinţific studenţesc universitar „Dreptul

contravenţional ca ramură distinctă a sistemului de drept”, 3 septembrie 2010. – Chişinău:

„Notograf Prim” SRL, 2011;

48. Ursuţa Mircea. Scurte consideraţii cu privire la caracterul autonom al răspunderii

contravenţionale // Materiale ale sesiunii de comunicări ştiinţifice „Teorii şi practici ale guvernării

democratice”, 2010, 23-24 octombrie. – Chişinău: S.n. „Tipografia Elena – V.I.” SRL, 2011.

Surse electronice:

49. www.gov.md (accesat la data de 22.03.2012);

50. www.justice.md (accesat la data de 09.04.2012);

51. www.justice.gov.md (accesat la data de 09.04.2012);

52. www.maia.gov.md (accesat la data de 09.04.2012);

60

53. http://www.aafdutm.ro/revista/anul-ii/argumenteinsustinerea-prezumtiei-de-nevinovatie-

in-materie-contraventionala (accesat la data de 18.03.2012).

61