Teoria sistemului cognitiv

Note de curs / Psihologia personalitatii/ Lect.dr. Romeo Zeno Cretu

Teoria sistemului cognitiv-afectiv al personaliții (CAPS)

În 1995, Walter Mischel şi Yuichi Shoda au reuşit să integreze unitar elemente din

abordarea idiografică sub forma modelării condiţional-dispoziţionale, din teoria social-

cognitivă şi din domeniul neuroştiinţelor cognitive, sub umbrela a ceea ce a căpătat titulatura

de Teoria Sistemului Cognitiv-Afectiv al Personalităţii, vehiculată în literatura de specialitate

sub acronimul CAPS. Deşi CAPS integrează un volum impresionant de direcţii de cercetare,

aşa cum vom vedea, autorii au reuşit să comprime esenţa acestei teorii într-o reprezentare

sistemică, ultrasimplificată, dar comprehensivă, pe care o redăm şi noi în figura 1.

Figura 1. Ilustrarea proceselor cognitiv-afective ce mediaza aparitia patternurilor comportamentale distinctive.

În cadrul CAPS, sistemul personalităţii este redus la două tipuri de unităţi: cognitive şi

afective. Aceste unităţi, aşa cum se poate vedea, sunt multiplu interconectate, unităţile pot fi

considerate neuroni artificiali, iar legăturile care intră şi pleacă dintr-o unitate pot fi

considerate ca analoge dendritelor şi axonilor neuronali reali. Individul uman ar putea fi redus

la un număr indefinit de astfel de unităţi de procesare cognitiv-afectivă, iar unicitatea

personalităţii sale ar fi dată de patternurile stabile după care se conduce activarea reţelei

neuronale sub acţiunea situaţiilor-stimul. Situaţiile-stimul pot fi obiectiv-externe (obiecte,

scene sociale etc.) sau subiectiv-interne (gânduri, emoţii, expectanţe despre obiectele şi

scenele sociale etc.). O astfel de modelare prin neuroni şi conexiuni interneuronale artificiale,

Sistemul Cognitiv Afectiv al Personalitatii (CAPS)Atribute

situationale

Co

mp

orta

me

nte

Procese

de encodare

Procese de

generare

comportamentala

Interactiuni intre mediatori

Unitati cognitive

Unitati afective

Sistemul Cognitiv Afectiv al Personalitatii (CAPS)Atribute

situationale

Co

mp

orta

me

nte

Procese

de encodare

Procese de

generare

comportamentala

Interactiuni intre mediatori

Unitati cognitive

Unitati afective


în psihologia cognitivă poartă numele de reţea neuromimetică. Astfel, din punct de vedere al

concepţiei CAPS, sistemul personalităţii este nu altceva decât o reţea interconectată de unităţi

cognitiv-afective care, activată de stimulii interni sau externi, îşi defineşte de-a lungul

experienţei individuale moduri sau patternuri unice de procesare psihologică reflectată în

răspunsurile comportamentale.

Modul de organizare a interrelaţiilor pe de-o parte ghidează, iar pe de altă parte constrânge

activarea cogniţiilor, emoţiilor şi a comportamentelor corelate, atunci când individul

procesează trăsăturile (elementele trigger ale unei situaţii stimul). Conform CAPS, se asumă

că la nivel intra-individual organizarea sistemului personalităţii dispune de stabilitate şi

unicitate de expresie. Sistemul personalităţii fiecăruia, odată format, reflectă diferenţele

interindividuale, disponibilitatea şi predilecţia de activare a anumitor patternuri de procesare

şi răspuns. Întrucât în mod virtual nu există doi indivizi cu acelaşi mod de interconectare la

nivelul unităţilor cognitiv-afective, patternurile existente vor exercita o funcţie de direcţionare

şi constrângere în fluxul activărilor dinamice ce se produc la un moment ulterior în sistem.

Astfel, scopurile de viaţă, strategiile de adaptare sau comportamentele de urmărire a

scopurilor care diferenţiază net indivizii între ei sunt dependente de constrângerile impuse de

organizarea preexistentă în reţea. Conexiunile din figura prezentată ar ilustra în opinia lui

Mischel şi Shoda (1995) patru aspecte:

1) deşi virtual în reţea orice unitate poate fi conectată cu orice altă unitate, în mod real

doar unele unităţi se vor interconecta;

2) unităţile de procesare sunt dublu activate prin acţiunea situaţiilor-stimul externe sau

prin acţiunea reprezentărilor-stimul interne;

3) unităţile de procesare dispun de bucle de feedback, ceea ce întreţine o activare

permanentă, recurentă a sistemului de-a lungul timpului;

4) unităţile activate în sistem activează alte unităţi în funcţie de logica organizării lor

interne, în final generând un răspuns comportamental observabil.

Faptul că sistemul operează doar activarea anumitor unităţi, şi nu a tuturora, corespunde

principiului economiei de utilizare a resurselor şi celui a specializării funcţionale. Trebuie să

precizăm clar că deşi CAPS a fost discutată prin analogie cu reţelele neuronale reale, unităţile

neuromimetice propuse (cognitiv-afective) sunt de fapt constructe psihologice abstracte.

Teoria se focalizează pe macrostructuri psihologice (reprezentări afectiv-cognitive) şi nu pe

microstructurile biologice care asigură suportul fiziologic necesar apariţiei celor dintâi.

Cercurile din figură nu corespund unităţilor biologice (neuronilor reali). În fapt, o unitate

psihologică (fie ea cognitivă sau afectivă) ar putea fi reprezentată la nivel biologic prin

diferite patternuri de activare ale aceluiaşi set de unităţi biologice subiacente, într-o formă mai

degrabă distribuită cerebral, şi nu restrânsă local.

Această diferenţiere în psihologia cognitivă apare cu claritate în conceptele de nivel

reprezentaţional (psihologic) şi nivel implementaţional (biologic) (Hinton, McClelland şi

Rumelhart, 1986; Miclea, 1999; Miclea şi Curşeu, 2003). Aşa cum la nivel biologic există

dovezi clare că densitatea conexiunilor interneuronale atinge cote de redundanţă maximă în

perioada de viaţă de la 2 la 3 ani, după care conexiunile redundante se diminuează

semnificativ la vârsta adolescenţei, tot astfel, prin analogie, se poate admite că la nivel

conceptual conexiunile redundante dintre unităţile cognitiv-afective sunt dizolvate, fiind

păstrate doar cele care au valoare adaptativă pentru persoană (uneori chiar şi într-o formă

patologică), aşa cum vom vedea.

Mischel şi Shoda (1995) ofereau următorul exemplu care ar permite înţelegerea

procesărilor dinamice sui generis care au loc în sistem. O persoană care aşteaptă răspunsul la

un test medical scanează şi se focalizează pe anumite elemente prezente în situaţia la care este

expusă. Acestea pot produce activarea anumitor reprezentări ale individului, cu un conţinut de

ameninţare la adresa sănătăţii personale şi care pot trezi mai departe anxietatea individului şi

expectanţele negative cu privire la viitorul personal. Aceste stări odată activate duc la o

scanare suplimentară în vederea identificării elementelor ameninţătoare, oferind un feedback


ce reactivează modul negativist de reprezentare a situaţiei. Percepţia ameninţării activează

credinţa că situaţia este incontrolabilă, fiind potenţate anxietatea şi expectanţele negative.

Acestea din urmă pot activa comportamental planuri defensive. Astfel de procesări pot fi

paralel distribuite în sistem (McClelland şi Rumelhart, 1986).

În ultimă instanţă, comportamentele individului depind de interacţiunea dintre

caracteristicile situaţionale şi patternul de activare al reţelei de procesare. Aşa cum am arătat,

CAPS integrează elemente din modelul condiţional-dispoziţional (MCD) elaborat de Wright

şi Mischel (1987).

Una din asumpţiile MCD prevede că personalitatea funcţionează după patternuri de tipul

„dacă...atunci...”, în care un răspuns comportamental poate fi prezis în măsura în care anterior

este stabilită probabilitatea sa de asociere (activare) cu o categorie condiţională (stimul).

CAPS asumă că sistemul personalităţii generează patternuri stabile de tipul situaţie-

comportament (dacă...atunci...), distincte ca formă şi amplitudine de variaţie, sensibile la

modificările survenite în structura de atribute (psihologice) care dau configuraţia situaţiei

stimul. Altfel spus, CAPS asumă variaţia situaţională a răspunsurilor oferite de sistemul

personalităţii (ca necesitate adaptativă impusă de mediu), dar această variaţie nu este nici pur

aleatoare, nici variaţie medie comună tuturor indivizilor. Dimpotrivă, variaţia stabilă în timp a

comportamentului în raport cu modificarea situaţiilor reflectă patternul predictibil al

sistemului de personalitate individual.

Gândurile, emoţiile şi comportamentele se modifică flexibil în funcţie de situaţia dată, dar

organizarea lor subiacentă poate rămâne stabilă în mai multe tipuri de situaţii care au aceeaşi

configuraţie de ingrediente active. Diferenţele interindividuale stabile în modul de organizare

a relaţiilor dintre unităţile de procesare şi dintre acestea şi situaţiile stimul, configurează

amprenta sau semnătura comportamentală unică a fiecărui individ. Amprenta

comportamentală traduce aşadar forma după care se produc variaţiile comportamentale cross-

situaţionale, intraindividuale stabile.

Un alt pilon conceptual care susţine CAPS este dat de Teoria Social-Cognitivă elaborată

de Mischel (1973). La nivelul acestei teorii au fost introduse cinci tipuri de variabile-

persoană care ar media impactul pe care situaţiile-stimul îl au în răspunsul comportamental.

Spre deosebire de trăsăturile de personalitate, care au fost operaţionalizate ca etichete

sumative aplicate unor seturi comportamentale covariante, operaţionalizarea în forma

variabilelor-persoană surprinde aspecte procesuale strict caracteristice şi reprezintă un pas

înainte spre accesul la factorii care pot susţine predicţia dinamicii comportamentale

individuale.

Cele cinci variabile-persoană se referă la:

1) Schemele de encodare, ca specie a variabilelor-persoană, sunt acele constructe pe care

individul le aplică asupra propriei persoane, asupra altor oameni sau evenimente şi

situaţii (externe sau interne).

2) Expectanţele şi credinţele se referă la probabilitatea ca anumite rezultate să fie

asociate anumitor comportamente în anumite situaţii, respectiv la aspecte de self-

eficacitate şi control al propriilor comportamente.

3) Afectele şi emoţiile subsumează procesările şi răspunsurile emoţionale, inclusiv în

forma reacţiilor fiziologice.

4) Scopurile şi valorile descriu rezultatele dezirabile şi stările afective, precum şi

proiectele de viaţă.

5) Competenţele de autoreglare includ comportamentele potenţiale, planurile, strategiile

de organizare a acţiunii în vederea atingerii unor rezultate şi stări interne.

Există astăzi o literatură suficient de amplă care a confirmat faptul că variabilele persoană

sunt înalt diferenţiatoare interindividual sub aspectul modului de procesare şi coping

comportamental. Datele empirice culese în mai multe cercetări au ilustrat modul în care


afectele şi emoţiile pot influenţa procesarea informaţională, autoreglarea şi urmărirea

scopurilor pe termen lung (Forgas, 1995; Smith şi Lazarus, 1990; Mischel et al., 1995). Smith

şi Lazarus (1990) observau că orice experienţă care presupune beneficii sau daune individuale

generează reacţii emoţionale fierbinţi (hot), astfel încât procesările cognitive şi credinţele vor

avea o mare încărcătură emoţională. Pe de altă parte, reacţiile afective sunt modulate de

structurile cognitive prin care individul le etichetează şi interpretează (Beck, 1976). Foarte

devreme, Kelly (1953) a ilustrat faptul că modul subiectivat de encodare pe care individul îl

aplică în forma constructelor despre sine şi lumea cu care interacţionează dictează dinamica

acţiunilor subsecvente. Diferenţele interindividuale în modul de construire a semnificaţiei

evenimentelor sociale depind de schemele de encodare (constructe personale), de scopurile şi

valorile activate. Dintre variabilele-persoană, scopurile, datorită funcţiei lor complexe, au

primit o atenţie deosebită în ultimii ani. Ele ghidează şi structurează proiectele pe termen lung

şi motivaţia persistentă aferentă acestora. Mai mult, situaţiile la care individul se expune sau

pe care individul le generează în interacţiunea socială sunt controlate de scopurile personale

(Creţu şi Amza, 2007; Ozer şi Benet-Martinez, 2006). Reacţiile cognitiv-afective ale

individului aflat în situaţie sunt modulate de natura scopurilor activate (Bargh şi Gollowitzer,

1994; Higgins, Linville şi Carlston, 1994). Mai multe studii au arătat că în final, dincolo de

aceste procesări, reacţia individului este dependentă de recuzita de competenţe şi strategii de

autoreglare pe care individul le-a dezvoltat cu succes de-a lungul experienţei (Gollowitzer,

1993).

CAPS integrează toate aceste varibile-persoană, dar în forma condensată a unităţilor

cognitiv-afective care mediază relaţia input-output a sistemului personalităţii. În interacţiune

cu variabilele situaţionale, procesarea informaţională este vectorizată pe anumite direcţii

comportamentale constrânse de forma de organizare a reţelei cognitiv-afective. Wright şi

Mischel (1987) arătau că organizarea răspunsurilor reţelei este dependentă de clasele

situaţionale formate de individ după principiul echivalenţei funcţionale a unor situaţii-stimul

eterogene. Dincolo de diferenţierea interindividuală puternică care s-ar produce prin

interacţiunea acestor variabile-persoană, coexistenţa indivizilor în aceeaşi nişă ecologică ar

permite şi puncte de comunalitate a membrilor ca urmare a asimilării unor modele sociale

generalizate de tratare a situaţiilor stimul.

Totuşi, CAPS este eminamente o abordare idiografică interesată de desprinderea

legităţilor individuale care permit întemeierea demersurilor de explicare şi predicţie a

evoluţiei comportamentale. Asumpţia principală este că indivizii diferă consistent în patternul

gândurilor şi emoţiilor activate sub incidenţa situaţiilor-stimul. Dar în măsura în care ei

sortează şi encodează echivalent triggerii situaţionali, vor avea şanse să dezvolte amprente

comportamentale relativ similare pe anumite secvenţe ca urmare a activării unor procesări

similare. Altfel, având în vedere că procesările sunt activate şi de scopuri şi valori personale şi

moderate de expectanţele subiective, şansa unor patternuri comune scade dramatic.

Comportamentele performate de fiecare individ produc consecinţe personale diferite şi

alterări la nivelul ingredientelor active care dau configuraţia situaţiilor sociale la care

individul este expus. Prin astfel de tranzacţii continue, patternul comportamental construit de

individ devine unul din factorii-cheie care va contribui la reconfigurarea atributelor

situaţionale cu impact asupra dinamicii procesărilor din sistemul personalităţii. Aşa cum

spuneau Mischel şi Shoda, „...reprezentările cognitive şi stările afective interacţionează

dinamic şi se influenţează reciproc, organizarea relaţiilor dintre ele fiind esenţa structurii de

personalitate ce ghidează şi constrânge impactul lor” (p. 253, 1995).

Validări empirice CAPS

Chiar dacă simulările prin reţele neuromimetice constituie o formă acceptată de

validare stiinţifică a unei teorii, frecvent ele sunt contestate sub aspectul validităţii ecologice.

La ora de faţă, există un număr relativ restrâns de cercetări proiectate şi derulate explicit


conform CAPS, dar există un număr mult mai mare de cercetări care aduc rezultate

compatibile cu postulatele CAPS.

Baldwin et all. (1993) au aplicat CAPS în studiul stilului de ataşament şi implicaţiile

sale în expectanţele interpersonale. Ei au testat modul în care cogniţiile şi afectele despre sine

şi despre alţii interacţionează între ele într-o reţea asociativă prin expunerea la contexte

interpersonale. Rezultatele obţinute arată că indivizii caracterizaţi de un stil de ataşament

evitant folosesc propoziţii condiţionale relaţionale (de forma: “daca am încredere în

partenerul meu, atunci acesta ...”) în care primează expectanţele negative (“...mă va rani”).

Atunci când aceştia folosesc propoziţii condiţionale nonrelaţionale (exemplu: “dacă spăl

vasele, atunci partenerul meu va...”) nu mai predomină expectanţele negative. În contrast,

persoanele caracterizate printr-un stil de ataşament securizant, vor avea activate expectanţe

pozitive la propoziţiile relaţionale. Datele obţinute confirmă faptul că patternurile de

procesare diferite sunt expresia activării selective şi diferenţiale a unităţilor cognitiv-afective.

Rezultate convergente au fost raportate de Downey et all.(2002) care au descoperit că

persoanele caracterizate de o sensibilitate mărita faţă de rejecţia celorlalţi au activate mental

expectanţe anxioase în raport cu rejecţia virtuală. La persoanele de acest tip, reacţia la stimuli

surpriză (startle response) a fost exagerată, fapt explicat de autori ca activare a sistemelor

motivaţionale de defensă şi a arousal-ului negativ. Astfel de reacţii exagerate au fost

înregistrate atunci când persoanele au fost expuse la imagini ce conţineau scene de rejecţie. În

schimb, atunci când au fost expuse la imagini cu scene negative, dar care nu erau

interpersonale, reacţiile nu s-au înregistrat. Ca atare, se poate spune că patternul de

sensibilitate la rejecţie este amplificat condiţional doar atunci când există un mediu

interpersonal de expunere reală sau simbolică.

Zayas şi Shoda (2005) au descoperit pentru persoanele cu stil de ataşament anxios şi

evitant prevalenţa reprezentărilor negative implicite asupra partenerilor de relaţie la nivelul

reţelei mnezice asociative. Pentru aceasta, ei au utilizat testul de asociere implicită (IAT

Greenwald, McGee şi Schwartz, 1998) măsurând tăria asocierilor automate între conceptul

ţintă (partenerul romantic) şi anumite atribute (exemplu: încredere). Într-o astfel de sarcină,

apariţia unor asocieri automate puternice între ţintă şi un anumit atribut, indică faptul că

obiectul ţintă este reprezentat de individ prin atributul respectiv. Viteza de asociere pentru

ţintă scade însă în cazul altor atribute, care nu sunt semnificative pentru modul de

reprezentare practicat de subiectul respondent. De asemenea, s-a descoperit că self-report-

urile celor cu stil de ataşament anxios şi evitant au corelat cu răspunsuri automate mai

puternice între două concepte ţintă (partenerul romantic şi mama respondentului) şi cu

atributele negative personale. În cazul persoanelor cu stil de ataşament insecurizant,

expunerea la numele mamei sau al partenerului romantic, a atras asocieri automate de atribute

negative, demonstrând activarea reprezentărilor cognitiv-afectiv negative în raport cu astfel de

stimuli.

Aceeaşi autori ( Zayas şi Shoda 2002a) raportau un pattern diferit de procesare pentru

persoanele cu stil de ataşament securizant. Folosind aceeaşi tehnică descrisă mai sus, ei au

observat că persoanele securizate au reacţii asociative pozitive mai puternice pentru partenerul

romantic sau pentru mamă.

Dutton si Browning (1988) au investigat aspectele situaţionale care atrag violenţa

domestică a bărbaţilor. Ei au descoperit că barbaţii violenţi atribuie în mai mare măsură

intenţiile negative, motivaţia egoistă şi vina asupra soţiilor comparativ cu bărbaţii nonviolenti

în contextele care presupun rejecţie sau gelozie. Aceiaşi bărbaţi manifestă mai multă ostilitate

când vizionează înregistrări video ce prezintă conflicte între bărbaţi şi femei, în care scenariul

presupune o pierdere anticipată pentru relaţie. Reacţia bărbaţilor violenţi nu diferă de cea a

celor nonviolenţi atunci când în situaţie nu sunt prezente semne de rejecţie.

Multe studii au arătat că indivizii contribuie prin stilul lor comportamental la

modificarea formei reţelei sociale în care evoluează. Aceasta nu doar că poartă amprenta

stilului lor de procesare cognitiv-afectivă, dar prin bucle de feed-back asigură o întărire

permanentă. Individul poate influenţa mediul prin selecţie, evocare sau manipulare,


modificările produse în situaţiile de viaţă experimentate amplificând tendinţele personale

stabile reflectate în patternurile cogniţiilor, emoţiilor, scopurilor şi valorilor. De exemplu, într-

un studiu longitudinal bazat pe tehnica agendei zilnice, Gable, Reis şi Elliot (2000) au testat

dacă diferenţele între dominanţa sistemelor cerebrale – BIS, sistem inhibitor comportamental

şi BAS, sistem de abordare comportamentală – atrag după sine autoexpuneri diferite la

evenimente calitativ distincte şi dacă acestea din urmă atrag procesări emoţionale de naturi şi

intensităţi diferite. Ipoteza autorilor a fost că persoanele caracterizate de BAS, întrucât sunt

senzitive la stimuli de recompensă, vor experimenta mai multe evenimente pozitive în viaţa

cotidiană şi nivele mai înalte de emoţii pozitive comparativ cu persoanele caracterizate de

BIS, centrate pe evitarea pedepselor. O alternativă de cercetare a fost aceea că persoanele

caracterizate de BAS doar vor resimţi mai multe emoţii pozitive în confruntarea cu acelaşi

număr de evenimente pozitive în comparaţie cu persoanele la care predomină BIS. Rezultatele

înregistrate au confirmat faptul că persoanele cu BAS predominant, au avut o autoexpunere la

un număr semnificativ mai mare de evenimente pozitive. În constrast, persoanele cu BIS

predominant, s-au autoexpus la un număr semnificativ mai mare de evenimente negative. De

asemenea, autorii au descoperit că la cei din urmă, reactivitatea emoţionala faţă de

evenimentele negative a fost mai mare.

Downey şi Feldman (1996) au descoperit că în timpul conflictului, bărbaţii cu

sensibilitate crescuta la rejecţie tind să devină geloşi şi dominanţi, în timp ce femeile de

acelaşi fel tind să fie nonsuportive şi ostile. Ca reacţie la aceste comportamente, partenerul de

cuplu va afişa nivele crescute de enervare, resentimente şi insatisfacţii, ajungându-se la

rejecţia propriu-zisă. Expectanţele de rejecţie sunt activate în timpul conflictului la cei cu

senzitivitate de acest tip, conducând la performarea unor comportamente negative care vor fi

luate ca input de către partenerul de cuplu, care, prin raspunsul sinonim, va produce o

reîntărire a fricii iniţiale, perpetuând teama de rejecţie.

MODELAREA NEURONALA

Amprenta comportamentală, ca element invariant al personalităţii, a ridicat problema

raportului dintre static si dinamic. Dacă personologii care au luat trăsăturile ca unităţi

elementare de analiză a personalităţii au favorizat o abordare mai curând statică, cei care au

conceptualizat-o ca pattern de gânduri, emoţii şi comportamente, au pledat pentru necesitatea

introducerii unor demersuri de tip interacţionist. Astfel, pentru ideea că fiecare individ ar

dispune de o structură stabilă de trăsături, trebuia să fie găsit un mod de racordare la evidenţa

empirică a oscilaţiei persoanei de la un context la altul chiar în cadrul aceleiaşi trăsături. Dacă

gândurile, emoţiile şi comportamentul se schimbă de la un moment la altul, cum ar putea

cercetătorul să identifice elementele invariante care ar da esenţa personalităţii?

Mischel şi Shoda (1995) în teoria CAPS arătau că ceea ce rămâne invariant, atât în

timp cât şi în spaţiu, este nu comportamentul, gândul sau emoţia în sine, ci structura

neuropsihologică subiacentă care controlează activarea, modulaţia şi descărcarea tensiunilor

din reţeaua neuronală. Dar conceperea personalităţii ca sistem neuromimetic exprimat prin

patternuri dinamice de activare invariante ridică problema modului de conjuncţie a acestuia cu

variabilele contextuale. Personalitatea, ca structură subiacentă care controlează patternurile de

evoluţie dinamică, poate să-şi autogenereze stări stimulatoare sau poate să se ajusteze în

raport cu stările externe activatoare. Având în vedere această dublă posibilitate de activare

(internă sau externă), modelarea prin reţele neuromimetice a personalităţii trebuie să surprindă

multiplele bucle de feedback. Modelarea personalităţii în forma reţelelor recurente este mult

mai adecvată decât cea în forma celor cu propagare unidirecţională (feed-forward).

Fiecare individ dispune de o serie de variabile-persoană înalt diferențiatoare (Mischel,

1973; Bandura, 1986), care surprind modul de encodare a situațiilor-stimul în forma

reprezentărilor mentale precum și procesările cognitiv-afective derivate din acestea. În cadrul

unuia și aceluiași individ, activarea unităţilor cognitiv-afective nu e constantă, ci variază în


funcţie de situaţie, asumpție ce se situează în opoziție cu abordările structurale (exemplu: Big

Five).

Shoda et al. (2002) arătau că toate aceste variabile-persoană sunt interconectate

dinamic în fluxul comportamental. Probabilitatea ca un gând A al persoanei să conducă la un

alt gând B şi la o emoţie C ar fi ghidată de reţeaua asocierilor dintre cogniţii şi afecte care sunt

activate la un moment dat. Fiecare unitate poate fi virtual interconectată cu oricare alta din

reţea, perechea formată fiind caracterizată distinct de magnitudinea asocierii dintre acestea.

Prin modul de conectare şi prin ponderile distincte de activare dintre unităţi, se ajunge la

patternuri de procesare informaţională strict individuale. Astfel, personalitatea poate fi

modelată în forma unei reţele neuromimetice de tip recurent. O astfel de reţea tinde să-şi

stabilizeze în timp anumite patternuri de activare, răspunzând coerent constrângerilor impuse

de evenimentele procesate.

Mischel şi Shoda (1995) au sintetizat aceste consideraţii în forma CAPS. Conform

acesteia, sistemul personalităţii fiecărui individ ar putea fi încapsulat printr-o reţea

neuromimetică compusă din unităţi cognitive, afective, asocieri şi ponderi de asocieri strict

specifice. O reprezentare simplificată este ilustrată de autori în figura nr.2

Figura 2. Modelarea in forma CAPS a personalitatii prin apelul la o retea neuromimetica

Aşa cum se poate observa, reţeaua se compune din unităţi de detecţie (input), unităţi

de procesare şi unităţi de răspuns comportamental (output). Reţeaua intră în contact cu

stimulii externi dar şi cu cei interni, de exemplu, în forma reprezentării unor scopuri

personale. Prin acest contact, unităţile de detecţie sunt activate. Activarea lor capătă un

pattern corespunzător trăsăturilor stimul. De la aceasta, activarea se propagă către unităţile de

procesare prin intermediul legăturilor formate în cursul experienţei anterioare. Procesarea va

genera noi cogniţii şi emoţii dependente de istoria şi ponderea activărilor anterioare. Evident,

acestea s-ar finaliza în forma unor reacţii comportamentale în plan concret sau simbolic.

În figura prezentată, când două unităţi sunt legate printr-o linie continuă, cea dintâi va

creşte valoarea de activare a celei din urmă, la o magnitudine egală cu grosimea săgeţii. Când

interconectarea a două unităţi se realizează printr-o linie discontinuă, prima unitate va produce

o descreştere a magnitudinii activării celei de-a doua unităţi, proporţională cu grosimea

săgeţii.

Reţeaua de asociaţii dintre cogniţii şi afecte (structura personalităţii) care

caracterizează persoana, poate fi invariantă între situaţii, dar răspunsul comportamental se

expectează să varieze într-un mod predictibil de la o situaţie la alta. De la un context la altul,

cogniţiile şi afectele activate se schimbă, dar patternul după care se produc activările de la un

context dat la altul reflectă structura invariantă a fiecărei persoane. Expresia comportamentală

Sistemul personalitatii

Cara

cte

ristic

i situatio

nale

Com

port

am

ente

Unitati de detectie Unitati de procesare Unitati de raspuns comportamental


Cara

cte

ristic

i situatio

nale

Com

port

am

ente



Cara

cte

ristic

i situatio

nale

Com

port

am

ente



a unui astfel de sistem poate fi comprimată în relaţii de tipul „dacă ... atunci” care descriu

modul coerent de variaţie cross-situaţională a persoanei.

Shoda et al. (2002) au testat asumpţiile teoriei CAPS prin simularea unor reţele

neuronale recurente. Aşa cum s-a văzut, activarea unităţilor reţelei este dată nu doar de stimuli

externi ci şi de stimuli interni (gânduri, emoţii, expectanţe), fapt ce creşte complexitatea

sistemelor modelate. Întrebarea autorilor a fost dacă o astfel de simulare neuronală ar permite

indentificarea unor patternuri stabile de procesare şi răspuns comportamental, în ciuda

activării unor cogniţii şi afecte diferite de la un moment dat la altul.

Prin apelul la simularea computerizată, Shoda şi Mischel (1998) au construit un sistem

virtual de personalitate compus din cinci unităţi de detecţie, zece unităţi de procesare şi cinci

unităţi de răspuns comportamental. Unităţile de procesare au fost total interconectate, formând

o reţea recurentă (ca in figura nr.2). Autorii au simulat patruzeci de personalităţi virtuale,

ponderile fiecărei conexiuni între două unităţi au fost iniţial setate în mod aleator la o valoare

cuprinsă în intervalul de la -1 până la 1. Fiecare reţea a fost apoi expusă la câte o sută de

situaţii-stimul.

Din punct de vedere neuromimetic, situaţia a fost operaţionalizată ca pattern de câte

cinci valori de activare a unităţilor de detecţie luate aleator în intervalul continuu de la -1 la 1.

Aşa cum arătau autorii, simularea aplicată stimulilor situaţionali, în aceeaşi manieră, este

analogă expunerii persoanei la stimuli sociali din mediul real de viaţă. Activarea a fost

distribuită în fiecare reţea, de la unităţile de detecţie la cele de procesare cognitiv-afectivă şi

apoi la unităţile de răspuns comportamentale. Reţelele au fost lăsate să-şi ajusteze liber

ponderile asociative dintre unităţi. În medie, au fost necesare două sute cincisprezece cicluri

pentru ca acestea să ajungă la stări-atractor (stări în care reţeaua se stabilizează, astfel încât un

nou ciclu nu mai produce modificări semnificative la nivelul ponderilor asociative). Valorile

finale de activare au fost analizate cu un algoritm de clusterizare (bazat pe nivelul minim de

disimilaritate dintre indivizii ce aparţin clusterilor diferiţi) fiind identificate stările-atractor

pentru fiecare reţea.

Figura 3 Starile atractor obtinute prin activarea retelei CAPS pentru o persoana virtuala „W”

Niveluri de activare pentru unitatea de detectie 1 / unitatea de raspuns1Niv

elu

ri d

e a

ctiva

re p

entr

u u

nitate

a d

e d

ete

ctie 2

/ u

nitate

a d

era

spuns 2


elu

ri d

e a

ctiva

re p

entr

u u

nitate

a d

e d

ete

ctie 2

/ u

nitate

a d

era

spuns 2


Figura 3 ilustrează dinamica reţelei de-a lungul celor o sută de situaţii stimul. Starea

finală de activare este reprezentată bidimensional întrucât reprezentarea concomitentă a zece

planuri dimensionale nu este posibilă. Pe coordonata X fiecare triunghi de la capătul fiecărei

linii reprezintă valoarea finală de activare a primei unităţi de răspuns. Axa Y corespunde

nivelului final de activare a celei de-a doua unităţi output. Cercurile reprezintă stările iniţiale

după expunerea sistemului la stimuli situaţionali pentru primele două unităţi de detecţie

superimpozate pe aceleaşi axe X, Y. Poziţia grafică a cercurilor sugerează că valorile de

plecare au fost distribuite aleator. Cu toate acestea, pentru cele o sută de situaţii-stimul,

reţeaua a condensat procesările în patru clusteri de stări finale (reprezentate de cercurile mai

mari). În termenii teoriei CAPS, fiecare cluster reflectă un grup de situaţii-stimul de tipul

„dacă...atunci” care, fiind reprezentate în sistem ca funcţional echivalente, primesc acelaşi

răspuns: „atunci”. În medie, fiecare personalitate virtuală simulată şi-a definit 2,18 stări-

atractor, însă diferite ca locaţie şi mărime.

Simularea prin reţele neuronale ilustrată de autori reprezintă o confirmare a faptului că

personalitatea funcţionează ca pattern dinamic de cogniţii, emoţii şi comportamente, care are

însă o formă de variaţie predictibilă. Chiar dacă gândurile şi emoţiile activate intrapersoană se

schimbă de la un moment dat la altul, organizarea internă a sistemului de procesare cognitiv-

afectivă rămâne relativ invariantă de la situaţie la situaţie, cel puţin pe termen scurt. În măsura

în care individul percepe o varietate de stimuli ca fiind funcţional echivalenţi, el va comprima

procesările informaţionale într-un număr redus de patternuri de răspuns sau stări-atractor.

Astfel, explicaţia şi predicţia patternurilor comportamentale specifice persoanei,

bazate pe invocarea trăsăturilor de personalitate (ca scor compozit obţinut la un self-report)

riscă să ocazioneze erori majore. Este de aşteptat ca aceste demersuri să crească în acurateţe

atunci când cercetătorul are la dispoziţie un algoritm de identificare a asocierilor invariante de

tipul „dacă...atunci” între categoriile situaţionale şi cele comportamentale mediate de

procesările cognitiv-afective.

Shoda et al. (2002) au demonstrat că această modelare neuronală, fundamentată pe

teoria CAPS, poate fi un instrument valid de identificare a dinamicii sistemului de

personalitate chiar şi atunci când acesta se află în interacţiune socială.

O formă elementară de interacţiune este cea diadică, care are loc între partenerii unui

cuplu. Dacă în prima simulare persoanei virtuale i-au fost aplicaţi stimuli externi, asumându-

se că procesările reţelei vor fi realizate izolat de orice alte influenţe externe, în simularea

diadică aceleaşi procesări ale stimulilor externi vor fi efectuate în dependenţă de procesările

partenerului diadic.

Procesările unei reţele izolate sunt calitativ diferite de cele ale unei reţele conectată

diadic. Cele dintâi sunt similare cu situaţia în care o persoană urmăreşte singură şi procesează

ştirile de la jurnalul tv. Prima ştire, să zicem de politică externă, va fi procesată conducând la

o anumită stare atractor a reţelei. Dacă persoana urmăreşte o a doua ştire, care să admitem, de

această dată este din sportul autohton, printr-o nouă procesare informaţională reţeaua

neuronală se va stabiliza la o altă stare atractor, diferită însă de prima. În acest caz, fiecare

ştire este un factor extern, dar procesarea primei ştiri în mod uzual nu influenţează trăsăturile

celei de-a doua ştiri ca stimul extern independent.

În cazul diadei, procesările fiecărui partener sunt influenţate de procesările celuilalt

partener. De exemplu, în cadrul relaţiilor diadice romantice, o singură încruntare sau o fină

schimbare de ton verbal a partenerei poate duce la schimbări dramatice în procesările

emoţionale ale partenerului şi invers.

Întrebarea autorilor a fost dacă o simulare neuromimetică a două sisteme dinamice

interconectate (diada) va fi sensibilă şi va reflecta acest aspect. Din punct de vedere tehnic,

pentru a putea verifica acest aspect, cercetătorii au setat noi conexiuni, astfel încât, unităţile de

răspuns ale fiecărei reţele au fost conectate la unităţile de detecţie ale reţelei pereche din


cadrul diadei. Astfel, dincolo de alte stimulări externe, output-ul comportamental al fiecărui

partener a devenit stimul (input) pentru partenerul diadic (vezi figura nr. 4).

Figura 4. Reprezentarea grafica a modului de interconectare in sistem a doua persoane virtuale

Aşa cum s-a văzut deja (Shoda si Mischel, 1998), fiecare reţea izolată a confirmat

apariţia unor patternuri cognitiv-afective stabile în forma stărilor atractor, strict caracteristice.

În diadă, ipoteza a fost că fiecare partener, chiar dacă va primi exact aceleaşi stimulări

aplicate în studiul iniţial, nu va mai ajunge la aceleaşi stări-atractori la care reţeaua s-a

stabilizat iniţial. Dimpotrivă, fiecare partener se va stabiliza după stimulare la alte stări-

atractor specifice diadei, semnificativ diferite de stările atractor individuale.

Cele patruzeci de reţele (personalităţi virtuale) stimulate iniţial în mod izolat, au fost

acum interconectate formându-se douăzeci de perechi diadice. Cele cinci unităţi output ale

primului partener diadic au fost conectate cu cele cinci unităţi de detecţie ale celui de-al doilea

partener diadic şi vice-versa. Prima persoană din diadă, etichetată cu A, a primit exact aceleaşi

o sută de stimulări ca în studiul iniţial. Dar, având în vedere că de această dată persoana a fost

interconectată cu un partener, etichetat cu B, outputurile din A au devenit inputuri în B şi

succesiv, outputurile din B au devenit inputuri în A. Ca atare, procesarea informaţională a fost

influenţată atât de buclele de feedback intraindividuale cât şi de cele interindividuale. După

administrarea fiecărui stimul, reţelele interconectate au fost lăsate să parcurgă un număr

suficient de cicluri, până când ambele reţele s-au stabilizat, stările interne ajungând la un prag

de variaţie nesemnificativ. Exact acelaşi tratament a fost aplicat şi pentru partenerul B. Pentru

fiecare partener, stările atractor la care s-a fixat în diadă (obţinute conform algoritmului

descris în studiul anterior), au fost comparate cu stările-atractor la care s-a fixat atunci când

simularea a fost efectuată in mod izolat. Figura 5 ilustrează evoluţia stărilor-atractor în diadă

pentru aceeaşi persoană virtuală ale cărei stări atractor au fost inițial analizate în mod

independent (de influența partenerului diadic) la nivelul figurii nr 3.

Persoana 1

Persoana 2

Situatie Comportament


Persoana 1

Persoana 2




Figure 5. Starile atractor obtinute pentru persoana virtuala „W” atunci cand a fost inclusa intr-un sistem diadic

Se poate observa că şi de această dată persoana evoluează predictibil şi nu haotic, în

raport cu stimulările primite. Totuşi, de această dată, atât numărul stărilor-atractor (3) cât şi

poziţia grafică a acestora sunt statistic diferite. Pentru acest caz ilustrativ, puterea diferenţei

măsurată a fost e =.96 iar în medie, pentru ansamblul diadelor, aceasta a fost e=.51. Din punct

de vedere psihologic, faptul poate fi interpretat ca o dovadă că şi în interacţiunea diadică

persoana îşi defineşte patternuri comportamentale predictibile, chiar dacă gândurile şi emoţiile

ei variază funcţie de contextele diferite pe care diada le tranzitează. Mai mult, patternul

procesărilor cognitiv-afective este acum sensibil diferit, el reflectând ajustarea flexibilă a

fiecărui partener la constrângerile psihologice impuse de celălalt partener diadic.

Simularea computerizată realizată de Shoda et al. (2002) este una din multiplele

forme de validare de care teoria CAPS a beneficiat. Teoria CAPS constituie un cadru

conceptual robust pentru întemeierea demersurilor explicative şi predictive la nivelul

dinamicii personalităţii. Aşa cum reiese din studiile bazate pe simulări, aceasta reuşeşte să

surpindă foarte bine dinamica intraindividuală, patternurile de procesare cognitiv-afectivă şi

cele de răspuns comportamental ajustat la constrângerile situaţionale.

Tratarea explicită a contextului situaţional, în ecuaţia dinamicii comportamentale, este

un up-grade semnificativ faţă de teoria trăsăturilor, care pur şi simplu ignoră contextul, sau

faţă de teoria interacţionist-mecanică care operaţionalizează situaţia în termenii unor calităţi

preponderent fizice. CAPS reuşeşte să acceseze modul de encodare a variabilei situaţionale

prin prisma atributelor psihologice constitutive, dar CAPS îşi dovedeşte versatilitatea prin

faptul că poate, la fel de bine, să fundamenteze simulările diadice. Astfel, patternurile

comportamentale intraindividuale dinamice, dar predictibile, pot fi surprinse şi analizate în

raport cu stimulările duble provenite din exterior şi de la partenerul diadic. Interacţiunea

dintre acestea două impune constrângeri calitativ diferite în dinamica sistemului de

personalitate, aspecte de care teoria CAPS ţine cont. În plus, CAPS permite fundamentarea

demersurilor diferenţiale sub aspectul numărului şi calităţii stărilor atractor ce caracterizează

distinct fiecare individ. Aceste diferenţe, o dată identificate, permit predicţia

comportamentelor stabile ce pot fi expectate de la o anumită persoană, într-un context dat.


elu

ri d

e a

ctiva

re p

entr

u u

nitate

a d

e d

ete

ctie 2

/ u

nitate

a d

era

spuns 2


elu

ri d

e a

ctiva

re p

entr

u u

nitate

a d

e d

ete

ctie 2

/ u

nitate

a d

era

spuns 2

Teoria sistemului cognitiv

Documents

Transcript of Teoria sistemului cognitiv