Teoria Economica de Cojuhari 2

Tema 9

Produsul naţional ca rezultat al activităţii economice şi utilizarea lui

Planul temei

1. Avuţia naţională şi produsul naţional.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi

acceleratorul investiţional.

9.1. Avuţia naţională şi produsul naţional

Avuţia naţională reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale create şi acumulate în societate şi de care dispune ea la momentul respectiv. În aspect structural avuţia naţională include: a) bunurile materiale acumulate prin muncă; b) resursele naturale utilizate sau utilizabile în procesul de producţie; c) resursele umane; d) potenţialul de cercetare, învăţământ şi cultură.

Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme: avuţie individuală, care include bunurile aflate în proprietate particulară; avuţie colectivă, care include bunurile ce aparţin întreprinderilor,

cooperativelor, diferitor organizaţii obşteşti, etc.; avuţie publică, care include bunurile ce aparţin administraţiilor de stat şi

locale existente la momentul dat.Avuţia naţională determină potenţialul economic, care la rândul său

cuprinde: resursele de muncă sub aspect cantitativ, calitativ şi structural; resursele naturale atrase şi utilizate în procesul de producţie; stocurile de capital fix şi circulant, inclusiv investiţiile în curs de valorificare; bunurile populaţiei; soldul dintre creanţele şi angajamentele externe; potenţialul creativ şi patrimoniul ştiinţific cultural.

Rezultatele sintetice ale dezvoltării economice îşi găsesc expresia în următorii indicatori macroeconomici:

Produsul Global Brut (PGB) reprezintă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp (de regulă, într-un an). PGB include şi elementele de consum intermediar (valoarea materiei prime, semifabricatele, energia etc.).

Produsul Intern Brut (PIB) exprimă mărimea valorii adăugate a bunurilor economice produse în interiorul ţării de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIB se determină ca o diferenţă între PGB şi consumul intermediar(Ci): PIB=PGB - Ci. PIB nu include: plăţile transferate populaţiei în formă de pensii, ajutoare, indemnizaţii ş. a., deoarece persoanele care se bucură de aceste plăţi nu participă la crearea produsului intern brut; plăţile de transfer particulare în formă de subsidii bancare, sponsorizare, binefacere,

deoarece aceste plăţi deja au fost înregistrate în formă de venituri la agenţii economici respectivi; afacerile cu hârtiile de valoare, cumpărarea şi vânzarea acţiunilor, care la fel nu majorează PIB-ul; realizarea obiectelor parţial utilizate, deoarece valoarea lor iniţială a fost înregistrată în anii precedenţi.

Produsul Intern Net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final. Produsul intern net este creat în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini în timp de un an. PIN=PIB-A(amortizarea).

Produsul Naţional Brut (PNB) exprimă în formă bănească rezultatele activităţii agenţilor economici autohtoni care activează în interiorul ţării sau în afara acesteia. PNB poate fi mai mare sau mai mic ca PIB, în dependenţă de soldul (pozitiv sau negativ) dintre PIB-ul obţinut de agenţii economici autohtoni în afara graniţelor ţării şi PIB-ul obţinut de agenţii economici străini care activează pe teritoriul ţării: PNB=PIB±soldul valorii adăugate brute.

Produsul Naţional Net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni: PNN=PNB-A(amortizarea).

Venitul Naţional (VN) include veniturile de la utilizarea factorilor de producţie (salariul, renta, profitul, dobânda). VN=PNN - Ii (impozitele indirecte).

Principalul indicator macroeconomic este produsul intern brut. PIB-ul calculat în preţuri curente este denumit nominal, iar PIB-ul calculat în preţuri fixate (preţuri comparabile) este numit real. Raportul dintre PIB-ul nominal şi PIB-ul real reflectă deflatorul PIB-ului. Deflatorul PIB-ului exprimă modificările survenite în nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.

Produsul intern brut poate fi calculat prin trei modalităţi: 1) metoda de producţie, care constă în determinarea volumului producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. În actuala economie de piaţă fiecare produs până a ajunge la consumator, trece prin diferite stadii de producere şi distribuire cu implicarea mai multor agenţi economici în acest proces; 2) metoda veniturilor, care constă în sumarea veniturilor provenite de la remunerarea factorilor de producţie (salariul, profitul, dobânda, renta) cu alocaţiile de la consumul de capital fix; 3) metoda cheltuielilor, care constă în sumarea tuturor cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală (pentru consumul privat şi public, pentru formarea brută a capitalului fix şi variaţia stocurilor, pentru exportul net de bunuri).

Produsul intern brut poate fi calculat ca mărime absolută (la nivelul economiei naţionale) şi ca mărime care revine pe cap de locuitor (tab. 9.1)

Tabelul 9.1Produsul intern brut al Republicii Moldova pe principalele tipuri de

activităţi economice(în preţuri curente; mln. lei)

1995 1998 1999 2000 2001 2002Valoarea adăugată brută

din care:5744,1 7718,7 10998,6 14022,1 16774,0 19193,0

Agricultura, economia vânatului, sevicultură şi

pescuit

1896,8 2350,6 3065,7 4070,5 4272,0 4630,0

Industria 1618,6 1521,8 2093,2 2613,9 3564,0 4097,0Construcţii 228,2 288,6 409,0 432,7 583,0 642,0

Comerţ 517,8 941,5 1884,7 2002,7 2287,0 2537,0Transporturi şi comunicaţii 333,2 670,6 1012,7 1527,7 1974,0 2252,0

Alte activităţi 1293,1 2381,3 3226,4 3754,1 4527,0 5494,0Serviciile intermediarilor

financiari indirect măsurate-143,6 -435,7 -693,9 -379,5 -433,0 -459,0

Impozitele nete pe produs şi import

735,6 1403,4 1323,0 1997,5 2278,0 2847,0

Produsul intern brut 6479,7 9122,1 12321,6 16019,6 19052,0 22040,0

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 252; Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 8.

Produsul intern brut al Republicii Moldova, calculat pe cap de locuitor, a constituit în anul 2002 – 6091 lei sau 451 dolari americani.

9.2. Consumul: esenţa, formele, funcţiile, factorii, tendinţele

Acea parte din venitul naţional care rămâne după plata impozitelor directe şi indirecte constituie venitul disponibil. Venitul disponibil este destinat pentru consum şi economii.

Consumul reprezintă partea din venitul disponibil cheltuită pentru procurarea de bunuri materiale şi servicii, destinate satisfacerii directe a nevoilor populaţiei şi societăţii.

Consumul se manifestă în următoarele forme: în dependenţă de subiectul consumului el se divizează în consum

privat (care se referă la o persoană, familie sau asociaţie) şi în consum public, care se referă la achiziţiile de stat şi ale administraţiilor publice locale;

în funcţie de obiectul consumului se distinge consum material (consum de produse alimentare şi nealimentare) şi consum nematerial (consum de servicii);

în dependenţă de durata consumului el se împarte în consum de folosinţă curentă (pâine, lapte etc.) şi consum de folosinţă îndelungată (îmbrăcăminte, mobilă, televizoar etc.);

în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate consumul se divizează în consum de bunuri marfare

(procurate prin cumpărare – vânzare) şi în autoconsum (consumul de bunuri şi servicii create de sine stătător).

Consumul exercită următoarele funcţii:1. consumul serveşte ca mijloc direct de satisfacere a cerinţelor

oamenilor în obiecte şi servicii de consum;2. consumul serveşte ca pârghie de influenţă asupra dinamicii producţiei

(consumul poate accelera sau din contra, poate frâna procesul de producţie);

3. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra gradului de utilizare a factorilor de producţie;

4. consumul serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi dinamismului economic. În viziunea lui J.M. Keynes „consumul este singurul scop al oricărei activităţi economice”.

Asupra consumului influenţează două grupuri de factori – obiectivi şi subiectivi. La factorii obiectivi se referă: mărimea şi dinamica veniturilor disponibile; modificarea aşteptărilor referitor la cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinate de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de unele riscuri; modificările neprevăzute, care afectează preţul diferitor elemente de capital fix şi capital circulant, cauzate de uzura morală; modificările politicii fiscale care influenţează nivelul consumului personal. La factorii subiectivi se referă: dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute (ca urmare, cheltuielile pentru consumul curent se micşorează în favoarea unui consum viitor); acumularea de economii băneşti pentru asigurarea bătrâneţei sau protejarea anumitor persoane (pentru copii, nepoţi etc.); dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin procurarea de acţiuni, hârtii de valoare sau participarea la unele afaceri; instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin majorarea treptată a cheltuielilor de consum în baza unor rezerve băneşti formate din timp; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; manifestarea la unele persoane a zgârceniei reflectată în scăderea cheltuielilor de consum curent.

În evoluţia consumului s-au conturat următoarele tendinţe: a) scăderea ponderii cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii, calităţii consumului produselor de valoare ridicată (autoturisme prestigioase, televizoare japoneze etc.); b) menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi confort personal; c) creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii, îndeosebi a celor legate de sporirea nivelului de cultură şi educaţie. Pornind de la analiza acestor tendinţe ale consumului economistul austriac E. Enghel a formulat legea potrivit căreia „partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare cu cât venitul este mai mic, şi invers, cheltuielile pentru îmbrăcăminte rămân relativ constante, indiferent de mărimea veniturilor; partea cheltuielilor pentru locuinţă are o pondere relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreiere creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari”1.

1 Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, pag. 233.

Raportul consumului faţă de venit şi tendinţa acestuia se exprimă prin înclinaţia spre consum medie şi marginală. Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului) exprimă raportul dintre valoarea totală a consumului şi

valoarea totală a venitului disponibil: = ; unde: C – rata medie a

consumului; C – valoarea totală a consumului; V – valoarea totală a venitului disponibil. Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumului)

reprezintă raportul dintre variaţia consumului şi variaţia venitului: = ;

unde: Cm - rata marginală a consumului; - variaţia consumului; - variaţia venitului disponibil. Potrivit concepţiei lui J.M. Keynes, dacă venitul disponibil creşte, atunci creşte şi consumul, dar în măsură mai mică decât venitul, iar dacă venitul scade, atunci scade şi consumul, dar iarăşi în măsură mai mică decât venitul.

Despre nivelul consumului raportat la un locuitor ne mărturisesc datele statistice din tab. 9.2.

Tabelul 9.2Nivelul consumului pe locuitor în diferite ţări în anul 2001(kg)

Republica Moldova Olanda Germania S.U.A.Carne şi produse din carne 24 88 86 114Lapte şi produse din lapte 155 271 442 305Ouă (bucăţi) 139 175 226 239Peşte 5,8 12,6 15,1 10,0Zahăr 19,0 36 34 30Ulei vegetal 8,2 29,2 18,3 24Cartofi 65 83 77 57Legume 103 119 90 119Fructe 31 176 136 105Produse de panificaţie 139 57 78 112

Sursa: Calculat după Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 516 – 517.După cum rezultă din tab. 9.2 structura consumului calculat pe cap de

locuitor diferă substanţial de la ţările economic dezvoltate, îndeosebi în domeniul consumului de carne, produse lactate, peşte şi fructe.

9.3. Economiile: esenţa, rata medie şi marginală, motivele

După cum s-a menţionat în compartimentul 9.2, venitul disponibil este destinat pentru consum şi pentru formarea economiilor nete. Economiile nete reprezintă surplusul de venit peste cheltuielile de consum. Deci: E=V – C, unde: E – economiile nete; V – venitul disponibil; C – consumul. Dacă la economiile nete se adaugă amortizarea, atunci se formează economiile brute. Deci: Eb=En+A, unde: Eb – economiile brute; En – economiile nete; A – amortizarea capitalului fix.

Între consum şi economii există un raport invers proporţional: cu cât creşte consumul, cu atât trebuie să se reducă economiile, şi invers, cu cât cresc economiile, cu atât trebuie să se reducă consumul. Dacă consumul este egal cu 1, atunci: E=1-C, iar C=1-E.

Raportul dintre economiile nete şi venitul disponibil reflectă înclinaţiile spre economie medie şi economie marginală. Înclinarea medie spre economii (rata medie a economisirii) exprimă raportul dintre economiile nete şi venitul

disponibil: , unde: e – rata medie a economisirii; E – economiile nete; V

– venitul disponibil. Rata medie de economisire ne demonstrează cât se economiseşte dintr-o unitate monetară de venit. Înclinaţia marginală spre economii (rata marginală a economisirii) exprimă raportul dintre variaţia

economiilor şi variaţia veniturilor: , unde: em – rata marginală a

economisirii; - variaţia economiilor; - variaţia veniturilor. Rata marginală a economisirii ne demonstrează cu câte unităţi variază economiile la variaţia cu o unitate a venitului.

Economiile pot fi divizate după următoarele criterii: după sursele de finanţare economiile pot fi grupate în economii din sectorul privat şi în economii din sectorul public; după modul cum se iau deciziile de economisire economiile pot fi grupate în economii libere şi economii forţate (legate de necesitatea rezistenţei la concurenţă).

Motivele de economisire sunt diverse şi sunt influenţate de mai mulţi factori, printre care pot fi menţionaţi:

dorinţa de organizare raţională a cheltuielilor în timp (renunţarea de la îndestularea imediată a unei nevoi în favoarea îndestulării în viitor a altei nevoi mai preferate);

dorinţa de îmbogăţire (dorinţa de a acumula mijloace, care vor aduce la creşterea veniturilor în viitor, cum ar fi acumularea capitalului, monedei, imobilului etc.);

preferinţa pentru lichiditate (pentru cumpărături curente, cheltuieli neprevăzute ş. a. ).

Potrivit datelor statistice cu privire la ratele de economisire (nete şi brute) şi ritmurilor de creştere economică, s-a constatat că S.U.A. au cel mai scăzut nivel al economiilor brute (ponderea economiilor în PNG) şi sunt pe ultimul loc la nivelul economiilor nete (ponderea economiilor în PNN) dintre ţările dezvoltate (Japonia, Germania, Anglia, Italia, Canada) în perioada anilor 1981-1987. De asemenea, s-a remarcat că ţările ce au cele mai mari rate de economisire au şi cele mai rapide ritmuri de creştere economică. În intervalul anilor 1981-1987, rata economiilor nete a fost de 20,2% în Japonia, 10,7% în Germania, 9,4% în Canada, 7,5% în Italia, 6,2% în Anglia, 3,9% în S.U.A.1.

Rata de economisire poate fi analizată nu numai la nivel macroeconomic, dar şi la nivelul unei firme sau a unei familii. Rata de economisire a unei familii este definită ca totalul economisirii exprimat ca procent din venitul

1 Economie. Ediţia a V-ea. Editura economică. Bucureşti, 2000, p. 239.

disponibil familial şi ea diferă de la an la an. De ex., în Marea Britanie, modificările ratei de economisire în perioada anilor 1978 – 1997 a fost: punctul maxim de peste 13% a fost atins în 1980, iar punctul minim de numai 5,6% în 19881. Cauzele care au condus la această variaţie sunt:

rata inflaţiei. Creşterea preţurilor reduce valoarea reală a economisirilor anterioare şi generează nesiguranţă cu privire la valoarea viitoare a averii. Oamenii economisesc mai mult şi consumă mai puţin într-o încercare de a restabili valoarea reală a activelor;

rata dobânzii. De regulă, o rată înaltă a dobânzii încurajează economisirea şi reduce consumul;

averea familială. O creştere a averii familiale, datorată unei reevaluări a titlurilor de valoare sau a locuinţei, ar putea determina diminuarea economiilor, întrucât este nevoie de mai puţin timp pentru a atinge un nivel stabil al deţinerii de proprietăţi.

creşterea venitului familial. O majorare a ratei de creştere a venitului familial concomitent cu o creştere a economisirilor totale, poate determina o diminuare a ratei de economisire. Cu cât veniturile se majorează mai repede, cu atât indivizii ajung la concluzia că pot atinge un nivel propus de bunăstare economisind un procent mai mic din veniturile lor.

9.4. Investiţiile: esenţa, factorii, rolul economic. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţional

Investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor destinate pentru procurarea bunurilor de capital în vederea dezvoltării economice.

Investiţiile pot fi divizate în dependenţă de următoarele criterii: a) în dependenţă de modul de folosire investiţiile se împart în investiţii

de înlocuire a capitalului fix uzat, sursa cărora o constituie fondurile de amortizare şi investiţii pentru dezvoltare, numite investiţii nete, sursa cărora o constituie la nivel macroeconomic venitul naţional.Investiţiile de înlocuire luate în ansamblu cu investiţiile pentru dezvoltare formează investiţiile brute de capital, ce contribuie la formarea capitalului real. Investiţiile brute sunt destinate pentru formarea capitalului fix şi modificarea stocurilor de materii prime, semifabricate şi produse finite pentru vânzare;

b) în dependenţă de forma de proprietate investiţiile pot fi divizate în investiţii private, efectuate de sectorul privat şi investiţii publice, efectuate de către stat;

c) în dependenţă de locul de efectuare investiţiile se împart în investiţii interne, efectuate în interiorul ţării respective şi investiţii externe, efectuate în alte ţări;

d) în dependenţă de ramura în care se efectuează investiţiile se disting investiţii industriale, agricole şi comerciale etc.

1 Economie politică modernă. Editura „Polirom”. Bucureşti, 2002, p.453-455.

La nivel macroeconomic economiile şi investiţiile, de regulă, sunt egale. Pentru ca înclinaţia spre economii să constituie un factor de progres, afirmă J.M.Кeynes, este necesar ca economiile să se transforme în investiţii (E=I).

Asupra procesului de investire a capitalului influenţează următorii factori1:

cererea de investiţii, randamentul viitor al bunului de capital; fluctuaţiile profitului la investiţiile existente, politica statului în

domeniul investiţiilor; starea generală a economiei naţionale; conjunctura economiei mondiale; perioada de rambursare a investiţiei; cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital

realizate; tipul de progres tehnic dominant şi gradul de accelerare a inovaţiilor şi

invenţiilor; dimensiunea stocurilor bunurilor de capital în raport cu evoluţia

producţiei cerute pe piaţă; anticipările investitorilor în legătură cu evoluţia vânzărilor şi

profiturilor în domeniul unde se investeşte; gradul de fiscalitate în raport cu profitul; eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii, situaţia când rata

profitului de la capitalul investit este egală cu rata dobânzii; riscurile acumulate de întreprinzător şi împrumutător.

Investiţiile joacă un rol important în activitatea economică: contribuie la sporirea şi modernizarea capitalului ca factor de producţie; servesc ca sursă materială în crearea noilor locuri de muncă; contribuie la sporirea înzestrării tehnice a muncii, la aplicarea tehnicii moderne în producţie; contribuie la creşterea productivităţii factorilor de producţie; servesc ca mijloc de creştere economică şi de sporire a venitului naţional.

Între consum, economii şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă. Aceste interdependenţe sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.

Multiplicatorul investiţional reprezintă un număr prin care trebuie să se multiplice voinţa de investire netă pentru a se obţine suma corespunzătoare de

variaţie a venitului. Formula multiplicatorului investiţional: , unde: k

– multiplicatorul investiţional; - variaţia venitului; - variaţia investiţiilor. Multiplicatorul investiţiilor ne arată de câte ori sporul de investiţii se cuprinde în sporul de venit, adică unei anumite creşteri a investiţiilor îi corespunde creşterea venitului de n ori.

Acceleratorul investiţional reflectă relaţia directă între variaţia volumului de investiţii nete şi variaţia venitului naţional. Formula


acceleratorului investiţional: , unde: A – acceleratorul investiţional; -

variaţia volumului de investiţii; - variaţia venitului naţional. Principiul acceleratorului exprimă efectul creşterii venitului asupra investiţiilor.

În Republica Moldova în ultimii ani se observă o înviorare a investiţiilor în capitalul fix (tab. 9.3).

Tabelul 9.3Evoluţia indicatorilor principali ai activităţii investiţionale

în Republica Moldova (mln. lei)

1995 1998 1999 2000 2001 2002Investiţii în capital fix – total 844,8 1444,4 1591,8 1759,3 2315,1 2074,7Investiţii în construcţia obiectelor de menire:

- productivă 448,2 987,4 1293,5 1437,8 1622,8 1572,6- neproductivă 396,6 457,0 298,3 321,5 692,3 502,1

Investiţii în capital fix pe forme de proprietate:

- publică 348,6 416,5 617,2 763,1 715,2 787,4- privată 460,7 458,2 352,7 392,9 667,9 604,1- mixtă (publică şi privată) 11,6 114,8 68,5 81,8 148,1 73,0- străină 16,0 83,2 49,3 93,2 219,8 100,8- a întreprinderilor mixte 7,9 371,7 504,1 428,4 564,1 509,3

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 351 – 353; Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 22-23.

Din tab. 9.3 rezultă, că procesul de investire în capitalul fix în ultimii ani s-a stabilizat, iar în anul 2002 a avut tendinţa de scădere faţă de anii precedenţi.

Prezintă interes analiza investiţiilor în capitalul fix după sursele de finanţare (tab. 9.4).

Tabelul 9.4Investiţii în capitalul fix pe surse de finanţare în R. Moldova (mln. lei)

1995 1998 1999 2000 2001 2002Investiţii în capital fix – totaldin care finanţate din contul:

844,8 1444,4 1591,8 1759,3 2315,1 2074,7

- bugetului republican 124,6 72,3 60,5 57,3 94,5 102,0- bugetelor locale 9,2 75,3 32,8 86,5 103,4 80,0- mijloacelor proprii ale

întreprinderilor515,2 807,1 758,8 992,5 1320,5 1352,5

- mijloacelor populaţiei 145,9 113,9 93,6 66,9 91,7 98,7- mijloacelor investitorilor străini 48,0 283,7 591,8 445,3 450,2 271,6- altor surse 1,9 92,1 54,3 110,8 254,8 169,9

Sursa: Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, „Statistica”, 2002, p. 355; Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 22.

Analiza tab. 9.4 ne permite să concludem că în ultimii ani investiţiile în capitalul fix din sursele bugetului republican şi bugetelor locale s-a stabilizat, iar

din contul mijloacelor proprii ale întreprinderilor investiţiile au tendinţa de sporire. Structura investiţiilor în capitalul fix, pe surse de finanţare, a constituit în Republica Moldova în anul 2002: mijloacele întreprinderilor – 57%; investiţiile străine – 19%; mijloacele bugetare şi ale populaţiei – câte 4%; alte surse – 12%.

Tema 10

Fluctuaţiile ca legitate a creşterii economice

Planul temei

1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice.2. Natura fluctuantă a creşterii economice. Ciclurile economice.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie.

10.1. Factorii, formele şi tipurile creşterii economice

Referitor la conţinutul noţiunii „creştere economică” în literatura de specialitate există mai multe abordări: economistul american S. Kuznets defineşte creşterea economică ca o sporire a capacităţii unei ţări de a produce în măsură crescândă diferite bunuri economice, capacitate bazată pe tehnologii noi şi pe adaptări instituţionale şi ideologice; un alt economist american H. Arndh consideră, că creşterea economică este o sporire a venitului naţional absolut sau pe cap de locuitor; economistul francez Fr. Perroux consideră, că creşterea economică înseamnă sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în ansamblul bunurilor şi servicilor obţinute pe parcursul unei perioade de timp. Dacă acest spor cantitativ se obţine pe termen scurt, aceasta constituie o expansiune, iar dacă se obţine pe termen lung – constituie o creştere economică.

Actualmente, cel mai fregvent este utilizată noţiunea, că creşterea economică reprezintă „o majorare a capacităţii de producţie a unei ţări, identificată prin creşterea susţinută a venitului naţional real în decursul mai multor ani1”.

Noţiunea de „creştere economică” nu trebuie confundată cu noţiunea „dezvoltare economică”. Dezvoltarea economică a unei ţări reflectă ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce se produc în structurile social-economice şi tehnico-ştiinţifice, în mecanismele economice şi în comportarea economică a indivizilor. Creşterea economică, de regulă, reflectă latura cantitativă a activităţii economice (sporirea produsului intern brut în ansamblu şi calculat pe cap de locuitor). Creşterea economică şi dezvoltarea economică luate în ansamblu reflectă noţiunea de progres economic şi social. Progresul economico-social reflectă: un nivel înalt de productivitate a factorilor de producţie, mărimea venitului naţional pe locuitor, gradul de eficienţă al producţiei, nivelul de trai etc.

Creşterea economică poate fi: pozitivă, zero şi negativă. Creşterea economică pozitivă înseamnă sporirea cantitativă a rezultatelor economiei naţionale. Creşterea pozitivă nu exclude oscilaţii conjuncturale şi relaţii economice temporare. Creşterea economică zero reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice absolute şi populaţia totală sporesc, în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant. Creşterea economică

1 Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 546.

negativă evidenţiază situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere.

În ansamblu, asupra creşterii economice influenţează două grupe de factori: direcţi şi indirecţi. La categoria factorilor direcţi, care determină creşterea economică se referă:

1. creşterea forţei de muncă (factorul uman). Creşterea forţei de muncă depinde, la rândul ei, de: a) sporul „natural” demografic, care este determinat de o rată a natalităţii mai mare decât rata mortalităţii; b) migraţia internaţională, fluxul de lucrători care se plasează dintr-o ţară în alta. Imigraţia netă conduce la sporirea forţei de muncă dintr-o ţară, pe când emigraţia netă tinde să o diminueze. Mobilitatea forţei de muncă depinde de disponibilităţile locurilor de muncă, de şansele de promovare a lucrătorului, cât şi de actele legislative care reglementează imigrarea; c) rata de ocupare, procentul din populaţia activă economic raportat la totalul populaţiei. O creştere a ratei de ocupare va avea drept consecinţă suportul de forţă de muncă;

2. creşterea stocului de capital. O creştere a stocului de capital al unei ţări prin investiţii nete va contribui la creşterea stocului de resurse productive din ţara respectivă şi, astfel, va servi ca sursă posibilă de creştere economică;

3. progresul tehnic reprezintă o sursă importantă de creştere economică, care se manifestă în forma unor tehnologii noi de producţie, a unor echipamente îmbunătăţite, invenţii sau perfecţionări profesionale. Scopul progresului tehnic este sporirea productivităţii factorilor de producţie (a muncii şi a capitalului);

4. resursele naturale de care dispune ţara dată (factorul natural). De regulă, cu cât ţara va dispune mai mult de surse energetice, minerale, terenuri fertile, bogăţii subterane etc., cu atât mai mult se vor crea condiţii de o creştere economică durabilă. Totodată trebuie să menţionăm, că unele ţări au resurse naturale limitate, însă asigură o creştere economică accelerată, deoarece dispun de capitaluri voluminoase (Japonia, Elveţia, Izrael ş. a.);

5. sistemul informaţional. Sistemul informaţional constituie o sursă economică activă, ce se manifestă printr-un mod specific de administrare şi de utilizare a proceselor de producţie;

6. sistemul tehnologic, care contribuie în mare măsură la reducerea costurilor de producţie şi la utilizarea mai profitabilă a resurselor naturale;

7. sistemul de reparaţie a bunurilor economice. Dacă reparaţia se efectuează în corespundere cu proprietatea asupra factorilor de producţie, atunci se crează condiţii reale de stimulare a creşterii economice.

La categoria de factori indirecţi, cu acţiune imediată asupra creşterii economice, se referă: dimensiunea cererii agregate şi capacitatea de absorbţie a pieţei interne; eficienţa sistemului financiar-bancar; rata economiilor şi rata investiţiilor; mediului ambiant; conjunctura pieţei mondiale; competitivitatea produselor; coraportul din export şi import, politica bugetară şi fiscală a statului.

Creşterea economică poate fi preponderent extensivă sau intensivă. Creşterea economică extensivă înseamnă sporirea preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor de producţie la creşterea produsului intern brut sau al altor indicatori macroeconomici (de ex. pentru dublarea volumului de producţie se cere dublarea resurselor de muncă, materiale, financiare).Creşterea economică intensivă înseamnă sporirea preponderentă a laturilor calitative ale factorilor de producţie la creşterea indicatorilor macroeconomici (utilizarea unor mijloace de producţie mai productive, ridicarea nivelului de calificare a lucrătorilor, perfecţionarea formelor de organizare a muncii etc.). Creşterea economică extensivă este caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare, iar pentru ţările avansate economic este specifică creşterea economică intensivă.

Creşterea economică trebuie analizată sub două aspecte: ca beneficii şi ca costuri. Beneficiile creşterii economice constau în următoarele: contribuie la ridicarea nivelului de viaţă a populaţiei; conduce la scăderea sărăciei; contribuie la redistribuirea veniturilor în favoarea păturilor vulnerabile. Costurile creşterii economice se manifestă în costuri sociale, anume: a) creşterea economică presupune modificări care pot atrage beneficii pentru unii şi efecte negative pentru alţi membri ai societăţii. De ex., progresul tehnologic crează noi locuri de muncă, însă, în acelaşi timp, duce la dispariţia altor locuri de muncă şi generează şomaj structural; b) creşterea economică are un cost de oportunitate. De ex., cu cât o ţară alocă mai multe resurse pentru producţia de bunuri de investiţii, cu atât mai mare se aşteaptă să fie rata creşterii economice şi, respectiv, cantitatea de bunuri de consum de care se va beneficia în viitor. În acest caz, consumul curent va fi sacrificat pentru a se obţine o rată mai mare a consumului pe viitor; c) creşterea economică continuă nu poate fi posibilă pe termen lung, deoarece resursele naturale planetare sunt limitate şi, în cea mai mare parte, neregenerabile; d) creşterea economică provoacă externalităţi negative, deoarece ea poate impune societăţii costuri care se referă la poluare, zgomot şi aglomerări urbane din ce în ce mai mari.

Referitor la dezvoltarea economică există mai multe teorii1, principalele fiind:

Teoria clasică prezentată de A.Smith şi D.Ricardo. Potrivit acestei teorii principala cauză a dezvoltării economice este rata investiţiilor, care depinde de repartizarea profitului în cadrul venitului naţional. Cu cât este mai sporită rata profitului, cu atât creşte rata investiţiilor şi rata dezvoltării economice.

Teoria marxistă prezentată de K.Marx, potrivit căreia factorul determinant al dezvoltării economice este rata de acumulare a plusvalorii datorate muncii, ceea ce înseamnă rata de profit însuşită de către capitalişti de la muncitori.

Teoria stadiului de dezvoltare a lui W.Rostow, potrivit căreia trecerea de la stadiu de economie slab dezvoltată la o economie dezvoltată este posibilă numai prin parcurgerea mai multor etape. Cea mai importantă

1 Introducere în economia politică modernă. Polirom, 2002, p. 559-567.

dintre ele este etapa de desprindere, în care economia este capabilă să atingă o rată ridicată de creştere economică datorată existenţei unor condiţii favorabile, cum ar fi stocul crescut de capital de capital şi pieţele în expansiune.

Teoria keynesistă a lui J.M.Keynes, potrivit căreia venitul naţional creşte ca răspuns la creşterea cererii agregate.

Teoria Harrod-Domar, potrivit căreia există trei rate de creştere economică: a) rata de facto, care reflectă nivelul de creştere economică existent; b) rata garantată de creştere economică, situaţia în care stocul de capital este utilizat deplin; c) rata naturală de creştere, care reflectă sporirea forţei de muncă.

Teoria dezvoltării economice dintr-o perspectivă modernă, care analizează dezvoltarea economică în funcţie de reducerea sărăciei, a inegalităţilor dintre venituri şi a ratei şomajului printr-o strategie aleasă şi proiecte de dezvoltare. Această teorie prevede pentru ţările slab dezvoltate următoarele măsuri: reforma funciară, modernizarea modalităţilor de cultivare a pământului şi liberul acces al fermierilor la facilităţile de creditare; modificarea de atitudine şi mentalitate a fiecărui individ şi grup social referitor la problemele grave cu care se confruntă societatea; îmbunătăţirea accesului la pieţele de bunuri şi de capital ale ţărilor dezvoltate economic; transferul de tehnologii şi resurse financiare de la ţările dezvoltate la ţările aflate în curs de dezvoltare.

Teoria populaţiei optime. Populaţia optimă a unei ţări reprezintă acea dimensiune a populaţiei, care permite maximizarea venitului pe cap de locuitor. Dacă o ţară are o populaţie sub nivelul optim, ea poate fi considerată subpopulată, ceea ce înseamnă, că ea nu deţine resurse suficiente de forţă de muncă pentru a putea exploata în întregime resursele şi asigura o creştere economică, iar dacă ţara are o populaţie peste valoarea optimă, ea este considerată suprapopulată, ceea ce înseamnă scăderea ritmurilor de creştere a venitului naţional pe cap de locuitor.

Teoria rolului comerţului internaţional în creşterea economică. Comerţul internaţional este principalul producător de valută: el oferă ţărilor în curs de dezvoltare posibilitatea de a-şi folosi fondurile obţinute din export pentru a plăti imorturile de hrană, bunuri de capital şi tehnologie. Însă majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare exportă produse cu grad scăzut de calitate, materii prime şi unele produse finite. În consecinţă, deficitul comercial în astfel de ţări creşte enorm, ce se reflectă negativ asupra ritmului de creştere economică.

Teoria rolului investiţiilor private străine în creşterea economică. Investiţiile private străine în ţările în curs de dezvoltare sunt realizate, în majoritatea lor, de corporaţii multinaţionale, mai ales în industria extractivă şi de prelucrare. Transferurile de capital, de tehnologii şi a echipamentului de ultima generaţie contribuie la crearea noilor locuri de muncă şi la creşterea economică.

Teoria ajutorului pentru dezvoltare. Potrivit acestei teorii, ajutorul (sau asistenţa) pentru dezvoltare vine direct din partea ţărilor dezvoltate sub formă de împrumuturi fără rambursare, subvenţii sau asistenţă tehnică. Ţările dezvoltate oferă, de asemenea, un ajutor indirect prin intermediul agenţiilor internaţionale, cum ar fi Banca Mondială, Asociaţia Internaţională pentru dezvoltare şi altele.

Teoria rolului instituţiilor în creşterea economică, potrivit căreia există factori transnaţionali comuni şi un mecanism de interacţiune prin care creşterea economică modernă se produce în lume. Printre astfel de factori pot fi menţionaţi: sistemul de producţie bazat pe utilizarea potenţialului tehnologic şi ştiinţa modernă; dorinţele şi aspiraţiile umane de a atinge standardele mai ridicate de performanţă economică şi un nivel de trai mai ridicat; mărimea şi localizarea resurselor naturale, religia, moştenirea istorică etc.

10.2. Natura fluctuantă a creşterii economice şi ciclurile economice

Economia naţională în orice ţară se dezvoltă fluctuant, neuniform. Periodic economiile naţionale sau unele ramuri ale acestora cunosc stări de criză, expansiune sau prosperare. Deci, în evoluţia activităţii economice au loc anumite fluctuaţii. Fluctuaţia economică reprezintă o formă a dinamicii economice care reflectă diferite faze ale activităţii economice (creştere, scădere, înviorare, declin).

Fluctuaţiile economice pot fi divizate:a) fluctuaţii sezoniere determinate de cauze naturale (secetă, inundaţii,

cutremure, etc.). Aceste fluctuaţii, de regulă, durează până la un an, fiind însoţite de reducerea volumului de producţie în agricultură, a ocupării forţei de muncă, a scăderii activităţii economice în general;

b) fluctuaţii întâmplătoare determinate de factori sociali (războaie, tensiuni sociale, etc.)

c) fluctuaţii ciclice, repetabile la anumite intervale de timp, cauzate, de regulă, de factori economici. Asemenea fluctuaţii se repetă permanent începând din prima jumătate a sec. XIX.

Fluctuaţiile economice reflectă dezvoltarea ciclică a economiei. Ciclicitatea economică reprezintă un proces de schimbare permanentă a creşterii şi scăderii activităţii economice, care reflectă: oscilaţia nivelului de producţie; ocuparea forţei de muncă; inflaţia.

Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp, care se scurge de la începutul unei crize economice până la începutul crizei următoare. El cuprinde anumite faze, care se deosebesc una de alta, dar care se reproduc într-o anumită succesiune. Anume ciclul economic reflectă fluctuaţiile în domeniul economic.

Ciclurile economice se manifestă în trei forme: ciclurile economice lungi, ciclurile economice medii şi ciclurile economice scurte.

Ciclurile economice lungi numite “seculare” sau Kondratiev (de la numele economistului rus care primul a analizat astfel de ciclu) au o durată de 40-60 de ani şi caracterizează pe termen lung: dinamica economiei; schimbarea factorilor şi a neofactorilor de producţie; modificarea rezultatelor activităţii economice. Ciclurile economice lungi (numite în literatură “unde economice lungi”) reflectă un anumit sistem tehnic de producţie, care corespunde inovaţiilor tehnologice majore.

În literatura economică sunt evidenţiate patru cicluri lungi (tab. 10.1).Tabelul 10.1

Evoluţia ciclurilor economice lungi

Perioada ciclului lung Faza ascedentară Faza descedentară1790 – 18441845 – 19001901 – 19481949 – 2000

1790 – 18101845 – 18721901 – 19281949 – 1973

1811 – 18441873 – 19001929 – 19481974 – 2000

Cauza principală a ciclului lung o constituie progresul tehnico-ştiinţific şi inovaţiile tehnologice, cât şi schimbările structurale care parcurg în economie.

Ciclul economic lung, după cum rezultă din tab.10.1, cuprinde două faze:faza ascedentară şi faza descedentară.Faza ascedentară are următoarele trăsături:- prosperitate economică;- ritmul relativ ridicat de creştere a venitului naţional;- creşterea investiţiilor de capital;- creşterea profiturilor agenţilor economici;- creşterea nivelului de trai a populaţiei.Faza descedentară are următoarele trăsături:- reducerea ritmului de creştere a investiţiilor de capital;- scăderea ritmului de creştere a producţiei;- reducerea nivelului de trai a populaţiei;- creşterea şomajului;- creşterea inflaţiei.

Ciclurile economice medii sau decenale apar pe fondul ciclurilor economice lungi. Ciclul decenal pentru prima dată a fost studiat de economistul francez C. Juglar. Acest ciclu are o durată de la 4-5 ani până la 10-12 ani.

Ciclul decenal include patru faze: expansiune, declin economic (criză), depresiune, reluare (înviorare economică) – fig. 10.1.

reluare

declin

depresiune

reluare

expansiune

declin

expansiuneexpansiune

Fig. 10.1. Fazele ciclului decenal

Prima fază a ciclului decenal este faza de expansiune, care se caracterizează prin:

- tendinţa generală de creştere a producţiei;- majorarea investiţiilor de capital;- creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă;- reducerea şomajului;- creşterea masei monetare în circulaţie;- creşterea salariilor, profiturilor şi a dobânzii.

A doua fază a ciclului decenal este faza de declin economic, care are următoarele trăsături:

- reducerea ratei profitului în urma scumpirii a unor factori de producţie;- mărirea stocurilor de mărfuri nerealizate în urma dezechilibrului dintre

cerere şi ofertă;- scăderea volumului de investiţii în urma reducerii plasării capitalurilor în

afaceri;- reducerea creditelor bancare în urma neachitării la termen a unor credite şi

creşterea ratei dobânzii.A treia fază a ciclului decenal este faza de depresiune economică, care

are următoarele caracteristici:- falimentul unor întreprinderi nerentabile;- reducerea cererii de mărfuri şi servicii;- majorarea costurilor de producţie;- diminuarea volumului de producţie;- scăderea ratei profitului;- reducerea nivelului de trai a populaţiei.

A patra fază a ciclului decenal este faza de reluare (înviorare), care se caracterizează prin:

- stimularea investiţiilor de capital;- reducerea şomajului; - sporirea cererii agregate;- creşterea volumului de producţie;- creşterea veniturilor.

Privite în ansamblu fazele ciclului decenal au următoarele particularităţi: a) fazele ciclului decenal se deosebesc între ele după durata şi intensitatea lor (în unele cicluri faza de declin sau reluare este mai mare sau mai mică); b) în faza de expansiune nu-s excluse fenomene de dezechilibru, de diminuări parţiale ale producţiei, iar în faza de declin economic nu-s excluse unele creşteri în anumite ramuri ale producţiei; c) fiecare fază a ciclului decenal, în desfăşurarea sa, crează concomitent condiţii de trecere la faza următoare; d) fazele de declin şi depresiune economică au totodată rolul de a restabili echilibrul economic, de a concorda cererea şi oferta agregată. Fazele de înviorare şi boohm economic sunt numite expansiune economică, iar fazele de declin şi depresiune – recesiune economică (sau criză economică).

Ciclul economic scurt sau mic are o durată de la 6 luni până la 3-4 ani şi se desfăşoară în cadrul ciclului decenal. Ciclul scurt are două faze: expansiune şi încetinire a creşterii economice. Faza de expansiune se manifestă prin creşterea preţurilor şi a profiturilor, creşterea investiţiilor de capital, sporirea ofertei. Faza de încetinire (reducere) reflectă situaţia, când apare un surplus de bunuri nerealizate, generând scăderea preţurilor şi reducerea investiţiilor de capital. Ca forme de cicluri scurte pot servi: ciclul inflaţionist, ciclul variaţiei stocurilor de mărfuri etc.

Fazele de recesiune economică sau crizele economice reflectă o stare de dereglare a economiei naţionale şi se manifestă în următoarele forme:

Crizele de subproducţie, care reflectă deficitul sau insuficienţa de produse cauzate de fenomene naturale (secetă, inundaţii, alunecări de terenuri etc.). Astfel de crize au fost tipice până la începutul secolului XIX, dar ele nu sunt excluse nici în prezent, îndeosebi în ţările subdezvoltate economic.

Crizele de supraproducţie (numite crize ciclice) reflectă situaţia, când mărfurile fabricate nu pot fi realizate, ceea ce duce inevitabil la scăderea producţiei. Astfel de crize au început în secolul XIX şi se repetă la anumite intervale de timp până în prezent.

Crizele neciclice, reflectă stări de dereglare ce nu se caracterizează printr-o anumită regularitate în timp. La această categorie de crize se referă: a) crizele parţiale ce se manifestă prin reducerea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă într-o ramură de activitate (în industrie, transport, etc.); b) crizele agrare, care au o durată mai mare (20-30 ani); c) crizele intermediare sau structurale, care se manifestă prin insuficienţa unor resurse în raport cu posibilităţile de acces spre obţinerea lor, ca şi prin creşterea preţurilor nejustificate economic. În calitate de crize structurale sunt considerate: crizele de materie primă, crizele energetice, crizele valutar-financiare, crizele alimentare, crizele alimentare, crizele ecologice etc.

Criza economică din Republica Moldova din anii 1990 – 2000 a avut următoarele particularităţi:

ea a adus la scăderea bruscă a volumului produsului intern brut şi altor indicatori macroeconomici;

ea a contribuit la scăderea substanţială a nivelului de trai a populaţiei şi la divizarea societăţii în bogaţi şi săraci;

ea a fost însoţită de criza sistemului politic, administrativ şi ideologic.Pentru a diminua impactul negativ al fazelor de recesiune a ciclurilor

economice guvernele din ţările respective adoptă măsuri şi promovează politici anticiclice (anticriză). Politicile anticiclice pot fi grupate în: politici bazate pe cererea agregată şi politici bazate pe oferta agregată1.

Politicile anticiclice bazate pe cererea agregată prevăd exercitarea următoarelor măsuri: a) majorarea în fazele de expansiune a cheltuielilor

1 Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 279-281.

publice în scopul favorizării cererii agregate (majorarea achiziţiilor de stat, investiţiilor cu caracter socio-cultural, acordarea ajutoarelor de şomaj ş. a.); b) reglarea ratei dobânzii, creditului şi a masei monetare. Astfel la fazele de expansiune se promovează politica de sporire a ratei dobânzii, de aplicare a unor restricţii la acordarea de credite, majorarea rezervelor obligatorii în băncile comerciale, controlul riguros asupra masei monetare, iar la fazele de recesiune se aplică măsuri contrare: reducerea ratei dobânzii, facilităţi pentru sporirea volumului creditului, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale; c) reglarea politicii fiscale. La fazele de recesiune economică se aplică politici de reducere a presiunii fiscale, iar la fazele de expansiune, dimpotrivă, se promovează politica de majorare a fiscalităţii (a impozitelor, taxelor).

Politicile anticiclice bazate pe oferta agregată prevăd aplicarea următoarelor măsuri şi politici: a) efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere; b) folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi sporească oferta de bunuri (reducerea ratei fiscalităţii, scăderea ratei dobânzii ş. a.).

10.3. Necesitatea, cauzele şi metodele intervenţiei statului în economie

Necesitatea intervenţiei statului în activitatea economică este condiţionată de următorii factori: a) insuficienţa sectorului privat de a rezolva problemele de interes general; b) complexitatea problemelor care apar în perioadele dificile (războaie, crize, calamităţi naturale); c) satisfacerea nevoilor publice (apărarea naţională, păstrarea ordinii publice, dezvoltarea sferei sociale etc.).

În faţa la orice ţară stau un set de probleme macroeconomice, care pot fi realizate numai prin intervenţia directă a statului, printre care pot fi menţionate: asigurarea echilibrului dintre cererea şi oferta agregată şi ridicarea nivelului de trai a populaţiei; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă; asigurarea economiei naţionale cu monedă; realizarea politicii bugetare şi fiscale; asigurarea balanţei comerciale şi balanţei de plăţi externe active; integrarea economiei naţionale în cadrul economiei mondiale.

Intervenţia statului în activitatea economică îşi găseşte expresia în elaborarea şi realizarea diferitor politici economice, care pot fi clasificate după următorele criterii1:

în dependenţa de domeniu de aplicare politicile economice pot fi grupate în politici de creştere economică, politici de ocupare a forţei de muncă, politici anticriză, politici antiinflaţioniste;

în dependenţa de instrumentele folosite în promovarea politicii se disting politici de reglare indirectă (politica monetară, politica bugetară) şi politici de reglare directă (politica de venituri, politica de preţuri etc.)

1 Niţă Dobrotă. Economie politică. Editura Economică. Bucureşti, 1997, pag. 286-287.

în dependenţă de durata de extindere a politicii ele pot fi divizate în politici conjuncturale şi politici structurale (restructurare a economiei naţionale, a ramurilor şi domeniilor de activitate);

în dependenţă de gradul de influenţă a statului asupra agenţilor economici politicile economice pot fi divizate în politici de limitare a creditelor, politici de majorare a cotezaţiilor sociale, politici de acordare a subvenţiilor;

în dependenţă de amploarea domeniului de activitate se disting politici economice globale, politici sectoriale (politica de protejare a complexului agroindustrial, politica de susţinere a micului business);

în dependenţă de orientarea doctrinară politicile economice pot fi divizate în politici liberale, politici girijiste, politici protecţioniste etc.Una din formele de implicare a statului în activitatea economică este

programarea economică1, care constă în elaborarea de programe de dezvoltare naţională, zonală sau regională, concretizate pe domenii şi sectoare respectiv în rezolvarea unor probleme social-economice dificile (creşterea economică sau relansarea acesteia, ameliorarea ocupării resurselor de muncă, combaterea inflaţiei etc.). Programarea economică presupune implicarea statului, a instituţiilor sale specializate în direcţia elaborării de recomandări pentru unităţile economice, a constituirii resurselor necesare, respectiv a alocării acestor resurse după anumite criterii economice, ecologice, sociale, naţionale etc.

Elementul principal în programarea economică îl constituie planificarea, care se prezintă sub următoarele forme: a) planificare indicativă, prin care statul elaborează unele recomandări pentru a se atinge obiectivele preconizate; b) planificare imperativă în care statul ordonă îndeplinirea prevederilor; c) planificare incitativă, în care se aplică pârghiile care avantajează agenţii economici (reducerea impozitelor, acordarea subvenţiilor); d) planificarea strategică, în care se urmăreşte trasarea tendinţelor principale într-o anumită perioadă de timp. Actualmente planificarea economică este larg utilizată în Franţa, Japonia şi în alte ţări cu economie mixtă.

Principalele forme ale reglării de stat a economiei sunt:1. Reglarea cadrului juridic de funcţionare a economie naţionale, care include:

adoptarea de către Parlament al legilor respective referitor la domeniile de activitate economică, elaborarea de către Guvern a actelor normative de funcţionare a unităţilor economice.

2. Reglarea activităţii întreprinderilor monopoliste care prevede: adoptarea legilor antimonopol; adoptarea actelor legislative cu privire la susţinerea concurenţei; divizarea companiilor mari monopoliste în întreprinderi mai mici în scopul creării mediului concurenţial.

3. Reglarea administrativă a activităţii economice, care prevede: înregistrarea de stat a întreprinderilor, determinarea standardelor şi normativelor ce reflectă măsurile de volum, greutate şi calitate a mărfurilor şi serviciilor; interzicerea realizării mărfurilor false şi a reclamei neobiective.

1 Dicţionar de economie. Editura Economică. Bucureşti, 1999, p. 374.

4. Reglarea proceselor de stabilizare macroeconomică, care prevede: asigurarea creşterii durabile a economiei naţionale; asigurarea ocupării depline a forţei de muncă; atingerea nivelului stabil al preţurilor. În realizarea acestor previziuni statul aplică următoarele instrumente: orientează politica fiscală spre stimularea agenţilor economici; reduce cheltuielile de stat care nu sunt legate în direct de activitatea de producţie; stimulează investiţiile de capital; aplică măsuri anticiclice.

5. Reglarea de stat în calitate de antreprenor. Statul este proprietarul multor întreprinderi; deţine capitaluri voluminoase, deţine pachetul de acţiuni a mai multor întreprinderi. În calitate de antreprenor statul cumpără şi vinde mărfuri şi servicii (în unele ţări statul devine monopolist în realizarea produselor alcoolice, de tutun, armament etc.), construieşte întreprinderi noi cu destinaţie strategică.

6. Reglarea bugetară, care prevede: reglarea surselor de formare a veniturilor bugetare, determinarea direcţiilor de utilizare a mijloacelor bugetare; reglarea deficitului bugetar şi a datoriilor publice.

7. Reglarea creditară şi monetară, care prevede: reglarea ratei dobânzii; reglarea operaţiunilor pe piaţa deschisă (vânzare şi cumpărarea acţiunilor şi altor hârtii de valoare); reglarea ratelor obligatorii de rezerve la băncile comerciale; reglarea emisiei monetare.

8. Reglarea de stat a resurselor, care prevede: aplicarea înlesnirilor fiscale în utilizarea resurselor economice respective; limitarea resurselor necompetitive, limitarea resurselor care aduc daună mediului ambiant.

9. Reglarea de stat a veniturilor, care prevede: susţinerea păturilor slab remunerate (prin aplicarea impozitelor progresive); exercitarea plăţilor de transfer (pensiilor, indemnizaţiilor, ajutoarelor etc.); realizarea diferitor programe sociale de stat (de susţinere a păturilor vulnerabile); susţinerea învăţământului, culturii, ocrotirii sănătăţii etc.

10. Reglarea de stat a relaţiilor economice externe, care prevede: reglarea exportului şi importului de mărfuri şi servicii; reglarea tarifelor vamale; reglarea relaţiilor valutare; reglarea politicii economice externe.

Tema 11

Finanţele publice

Planul temei

1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitul bugetar şi datoria publică.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova.

11.1. Finanţele publice: esenţa, trăsături şi funcţii

Finanţele reprezintă un anumit tip de relaţii de repartiţie a produsului social şi în special a venitului naţional, concretizate în transferuri băneşti de la agenţii economici şi persoane fizice către bugetul statului, de la bugetul de stat către agenţii economici, instituţii sau persoane fizice, precum şi între agenţii economici, între instituţii şi chiar în interiorul diverselor structuri economice, cu prilejul formării sau utilizării diverselor fonduri.

De regulă astfel de transferuri nu au loc întâmplător, ci în mod organizat, legal, contractual şi cu caracter de continuitate.

Caracteristicile transferurilor financiare:- sunt definitive;- transferurile se realizează fără contraprestaţie directă şi imediată;- există o anumită prestaţie, dar ea este indirectă, mijlocită;- fără titlu rambursabil.

Funcţiile finanţelor:1. funcţia de repartiţie;2. funcţia de control.

Funcţia de repartiţie are două faze:a) constituirea fondurilor;b) distribuirea fondurilor.Constituirea fondurilor constă în formarea fondurilor publice. Participarea

la consolidarea fondurilor îmbracă diverse forme: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurări sociale, vărsăminte, venituri din valorificarea unor bunuri proprietate de stat etc.

Resursele care alimentează fondurile publice, în majoritatea lor covârşitoare îşi au izvorul în PIB. Aceste resurse provin din toate ramurile economiei naţionale, însă în proporţii diferite, în funcţie de gradul de dezvoltare a acestora.

Distribuirea resurselor financiare reprezintă, de fapt, stabilirea cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume:

- pentru învăţământ, sănătate, cultură, artă;- pentru asigurări sociale şi protecţie socială;- gospodărie comunală şi locuinţe;- apărare naţională;

- ordine publică;- acţiuni economice etc.

În cadrul fiecărei destinaţii resursele se defalcă pe beneficiari, obiective şi acţiuni, conform clasificaţiei bugetare a cheltuielilor.

Necesitatea funcţiei de control a finanţelor publice decurge din faptul că fondurile de resurse financiare constituite la dispoziţia statului aparţin întregii societăţi şi societatea este ,deci, interesată în:

- asigurarea resurselor financiare necesităţilor satisfacerii nevoilor colectivităţilor (obşteşti);

- gestionarea resurselor respective cu luarea în consideraţie a priorităţilor stabilite de organele competente;

- utilizarea resurselor financiare în condiţii de maximă eficienţă economică, socială şi de altă natură;

- armonizarea intereselor imediate ale societăţii cu cele de perspectivă.Controlul financiar de stat este exercitat de organele specializate:

- Controlul financiar parlamentar este exercitat de către Curtea de Conturi;

- Controlul financiar guvernamental este exercitat de către Inspectoratul Fiscal Principal de Stat; de către Departamentul Controlul Financiar şi Revizie; Departamentul Vamal;

- Controlul financiar independent este exercitat de către Firmele de audit.

Resursele financiare publice includ:1. resursele administraţiei de stat centrale, care cuprind: impozite şi

taxe, venituri nefiscale, împrumuturi, alte resurse cu caracter întâmplător;2. resursele administraţiei publice locale (a unităţilor administrativ-

teritoriale), care cuprind: venituri proprii, încasări de mijloace speciale, defalcări de la veniturile generale de stat, transferuri de la bugetul de stat, fonduri extrabugetare, împrumuturi;

3. resursele întreprinderilor publice, care cuprind: resurse proprii,resurse primite de la buget, resurse procurate pe piaţa capitalului de împrumut;

4. resursele asigurărilor sociale de stat, care provin din contribuţii obligatorii pentru asigurările sociale şi din alocaţii de la bugetul de stat.

11.2. Bugetul de stat şi structura lui. Deficitulbugetar şi datoriea publică

Sistemele bugetare diferă de la un stat la altul în funcţie de structura organizatorică a acestuia: state de tip unitar, state de tip federal.

Sistemul bugetar, care este o parte integrantă a sistemului de finanţe publice ale statului, constituie Bugetul Public Naţional şi include:

a) bugetul de stat, care cuprinde totalitatea veniturilor şi cheltuielilor necesare pentru implementarea strategiilor şi obiectivelor Guvernului;

b) bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (UAT), constituite din: bugetele satelor (comunelor), oraşelor (municipiilor), raioanelor, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special şi municipiului Chişinău.

Bugetele UAT sunt de nivelul întâi şi de nivelul doi:- bugetele locale, care reprezintă bugetele satelor (comunelor), oraşelor

(municipiilor), cu excepţia municipiului Chişinău sunt bugetele UAT de nivelul întâi;

- bugetele raionale, bugetul central al unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special şi bugetul municipal Chişinău sunt bugetele unităţilor administrativ-teritoriale de nivelul al doilea.

Ca elemente independente, Bugetul de Stat şi Bugetele unităţilor administrativ teritoriale formează Bugetul Consolidat al Ţării.

c) Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat;d) Fondurile extrabugetare.Bugetul de stat reprezintă un instrument de stabilizare a economiei, prin

care forţa politică influenţează cererea agregată, volumul producţiei şi nivelul general al preţurilor, asigură protecţia socială; el este o formă concretă de manifestare a finanţelor şi de înfăptuire a politicii financiare a statului, constituind mijlocul principal prin care se formează veniturile statului şi prin care se efectuează cheltuielile publice.

Bugetul îndeplineşte trei funcţii:1. Controlul cheltuielilor, prin care este supravegheată executarea

bugetului de către autorităţile publice;2. Gestiunea eficace a activităţii publice, prin care executanţii se asigură

de utilizarea eficace a resurselor financiare şi a personalului pus la dispoziţie pentru a conduce şi realiza activităţile prevăzute şi autorizate prin buget.

3. Proiectarea activităţii statului, prin care obiectivele urmărite sunt formulate în diferite programe alternative, însoţite de posibilităţile de finanţare.

Importanţa acestor funcţii se modifică în timpul anului bugetar. Funcţia de control domină iniţial, deoarece se urmăreşte evitarea abuzului de putere din partea Executivului, accentul punându-se apoi pe o bună gestiune a resurselor publice, ca în final să se încerce o planificare mai bună a cheltuielilor conform nevoilor şi cerinţelor manifestate în timp.

Scopurile bugetului de stat sunt:1. implementarea strategiilor şi obiectivelor economice, sociale şi de altă

natură ale Guvernului;2. formarea fondurilor băneşti necesare pentru finanţarea acţiunilor

Guvernului;3. asigurarea echilibrului bugetar necesar pentru menţinerea unei situaţii

macroeconomice stabile a statului;4. asigurarea administrării efective, calitative şi responsabile a finanţelor

aflate la dispoziţia Guvernului;5. expunerea în mod explicit a strategiilor şi obiectivelor Guvernului, care vor

fi realizate de buget.Pentru organizarea unei gestiuni clare şi riguroase a finanţelor publice

este necesar de respectat anumite principii, care au fost elaborate la începutul sec. al XIX-lea. Aceste principii bugetare sunt:

1. principiul unităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie să conţină toate veniturile şi cheltuielile statului într-un document unic;

2. principiul anualităţii – conform acestui principiu bugetul trebuie elaborat şi votat în fiecare an;

3. principiul specializării – autorizarea de a efectua cheltuielile nu este globală, ci detaliată pe categorii de credite;

4. principiul echilibrului bugetar, considerat „regula de aur a finanţelor publice”, când există egalitate între nivelul veniturilor şi cel al cheltuielilor.

Executarea bugetară, într-o perioadă sau alta, se poate prezenta în una din următoarele trei situaţii:

a) excedentară, când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari ca cheltuielile;

b) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute;c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile sau

încasările bugetare realizate.5. principiul publicităţii bugetului – potrivit acestui principiu bugetul

trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice.Procesul bugetar. Procesul bugetar poate fi definit ca ansamblu de

activităţi integrate coerent şi care derulează stadial cuprinzând: elaborarea proiectului de buget, adoptarea acestuia, execuţia bugetului, încheierea, aprobarea contului de execuţie bugetară, controlul bugetar.

Aceste activităţi se desfăşoară într-un cadru constituţional (legal) şi administrativ-instituţional care prezintă particularităţi de la ţară la ţară, determinate de evoluţia istorică a fiecăreia dintre ele.

Indiferent de particularităţi şi condiţionalităţi, procesul bugetar prezintă însă şi trăsături comune, şi anume:

- este un proces de decizie, întrucât esenţa sa constă în alocarea resurselor bugetare limitate pentru bunuri publice care, de regulă, se caracterizează printr-o presiune a cererii;

- este un proces predominant politic, deoarece deciziile de alocare a resurselor bugetare nu sunt determinate de forţele pieţei, ci de cetăţeni, de grupuri de interese prin mecanismul reprezentativităţii şi a votului;

- este un proces complex, cu mii de particularităţi (instituţii publice, administraţii publice, organizaţii politice şi sindicate);

- este un proces ciclic, se desfăşoară într-o ordine temporală bine precizată, fiind o consecinţă a principiilor bugetare, îndeosebi a principiului anualităţii şi a principiului publicităţii.

Elaborarea principalelor decizii bugetare se deplasează la nivelul Guvernului, al organismului său specializat – Ministerul Finanţelor, adoptarea

proiectului de buget de către Parlament constituind un compromis în favoarea Executivului.

Structura bugetului de statRolul economic al statului se afirmă prin promovarea politicii bugetare şi

prin politica fiscală. Creşterea cheltuielilor publice şi atenuarea recesiunilor, redistribuirea veniturilor de către stat, încercarea de a controla şi de a direcţiona mersul economiei, a evita şocurile etc. sunt condiţionate, în mare măsură, de bugetul de stat.

Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe, care cuprinde două mari capitole: veniturile sau încasările băneşti ale statului şi cheltuielile prevăzute a se efectua în perioada respectivă.

Veniturile bugetare se constituie din impozite (impozitele pe venit, impozitele pe proprietate), taxe (taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxa vamală),alte încasări, care sunt specificate de legislaţie. Veniturile bugetare nu includ împrumuturile de stat.

Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, investiţii de capital, cheltuieli pentru finanţarea activităţilor social-culturale (învăţământ, cultură,sănătate, ştiinţă, protecţia socială), cheltuieli privind finanţarea activităţii externe, apărării naţionale, menţinerii ordinii publice, cheltuieli cu caracter economic etc.

Bugetul este o previziune, deoarece conţinutul lui, atât la venituri cât şi la cheltuieli, este prezentat ca o anticipare în perioada respectivă. Aceasta însemnă că ceea ce sa planificat la capitolul venituri trebuie acumulate pe parcursul anului fiscal, şi numai atunci va fi posibil de efectuat cheltuielile autorizate în buget.

Dintre pârghiile de care dispune puterea publică pentru a acţiona asupra economiei, bugetul de stat este cea mai influentă.

Astfel, prin cheltuielile publice bugetare statul poate să asigure funcţionarea serviciilor publice (şcoli, spitale, drumuri publice etc.), să susţină păturile vulnerabile prin distribuirea ajutoarelor sau subvenţiilor (ajutoare sociale, compensaţii nominative), subvenţionarea agriculturii etc.

Bugetul de stat este o realitate în economia oricărei ţări, este oglinda ei.

Rolul bugetului de stat şi a politicii bugetarePrin politica bugetară,fiind o parte componentă a politicii financiare

macroeconomice, statul poate utiliza instrumentele ei pentru relansarea economiei.

1. O politică bugetară pozitivă reprezintă un concept realizat printr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni ale statului, prin care cheltuielile publice şi impozitele sunt orientate şi folosite în direcţia creşterii economice, a realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru.

Cheltuielile publice şi impozitele au un impact esenţial asupra relansării economiei prin caracterul lor multiplicativ, fenomen explicat şi afirmat de teoria keynesiană.

Aceste instrumente de politică bugetară, cum sunt cheltuielile publice şi impozitele influenţează pozitiv cererea agregată (AD), producţia şi venitul (Y), consumul (C).

Se disting trei tipuri de multiplicator:a. de cheltuială publică;b. fiscal;c. al bugetului echilibrat.Multiplicatorul de cheltuieli publice constă în mărirea cheltuielilor

publice, şi prin aceasta, stimularea activităţii economice, creşterea cererii agregate, a producţiei, a venitului şi consumului, a nivelului angajării forţei de muncă etc.; el are acelaşi rezultat ca şi multiplicatorul investiţiilor.

Dacă, în acest caz, se presupune constant volumul impozitelor, atunci creşterea cheltuielilor publice duce la o creştere echivalentă a deficitului bugetar.

Multiplicatorul fiscal reflectă mărirea producţiei şi veniturilor prin diminuarea impozitelor, a prelevărilor efectuate de către stat, presupunând totalul cheltuielilor nemodificat.

Astfel, impozite mai reduse măreşte posibilitatea producătorului să lărgească producţia, investind mai mult, să propună mai multe locuri de muncă, crescând producţia şi venitul.

Din aceste două mecanisme de influenţă economică a statului prin politica bugetar-fiscală, mai rezultativ ar fi creşterea cheltuielilor publice, admiţând un deficit bugetar acoperit temporar prin împrumuturi.

Diminuarea impozitului nu este un garant al statului că consumatorul sau producătorul va face economisiri şi va investi suplimentul de venit în producţie, cum spune o vorbă veche: „calul îl poţi duce la apă, dar nu-l poţi impune să bea. Aceasta se poate întâmpla şi din considerentul să statul nu poate controla acest proces, şi poate să nu dea rezultatele scontate.

Teoretic aceste două efecte sau analizat separat, dar în practica economică ele se utilizează simultan, modificându-se în proporţii diferite şi în sensuri diferite, obţinându-se un efect global.

Multiplicatorul bugetului echilibrat îşi exercită influenţa asupra nivelului producţiei prin mărirea în proporţie egală şi simultană atât a cheltuielilor, cât şi a încasărilor statului.

Creşterea echilibrată a bugetului conduce la o creştere a nivelului activităţii egală cu creşterea bugetului.

Factorii de multiplicare măresc venitul, prin urmare este necesar de mărit masa monetară. Nerespectarea acestui raport poate naşte fenomene inflaţioniste.

2. Bugetul de stat are şi un important rol în prevenirea şi atenuarea inflaţiei. Fenomenul inflaţionist poate fi resorbit prin excedent bugetar, creat pe baza diminuării cheltuielilor sau a creşterii încasărilor fiscale.

3. Prin finanţarea cheltuielilor sociale statul intervine direct prin buget la ameliorarea bunăstării, luând asupra sa asigurarea securităţii sociale.

Deficitul bugetar – acesta e un fenomen financiar, când cheltuielile întrec veniturile, nefiind numaidecât raportat la un fenomen extraordinar, a unor întâmplări deosebite.

În lumea contemporană nu există stat, care într-o perioadă ori alta istorică să nu se fi lovit cu deficitul bugetar. Însă calitatea deficitului poate fi diferită:

deficitul poate fi legat de necesitatea efectuării unor mari investiţii capitale ale statului în dezvoltarea economiei. În aşa caz el nu va reflecta procesul de criză în economie, însă va fi utilizat ca un instrument de reglare statală a conjuncturii economice. J. M. Keynes a fundamentat ideea posibilităţii admiterii creşterii cu precădere a cheltuielilor publice faţă de venituri la anumite etape a dezvoltării societăţii, fenomen care în consecinţă contribuie la creşterea venitului;

deficitul poate reflecta fenomene de criză din economie, declinul economiei, relaţiile financiar-creditare neeficiente, incapacitatea Guvernului de a ţine sub control situaţia financiară din ţară.

În aşa caz deficitul este un fenomen excepţional de periculos care cere luarea unui şir de măsuri de urgenţă şi acţiuni economice dar şi decizii politice corespunzătoare.

În condiţiile dezvoltării dinamice a economiei şi relaţiile stabile şi eficiente cu străinătatea, deficitul bugetar, desigur, la un nivel cantitativ admisibil nu este un pericol. Cu toate acestea cantitatea nu trebuie să treacă în calitatea negativă, adică suma datoriilor statului nu trebuie să se aşeze ca o povară grea pe umerii economiei ţării, pe umerii contribuabililor, fiind însoţit de reducerea programelor sociale.

În Republica Moldova în anii de tranziţie a crescut deficitul şi concomitent datoria publică. Dacă şi s-a redus în anumite perioade, apoi prin reducerea cheltuielilor bugetare, adoptându-se un buget auster.

Dinamica deficitului bugetar în PIB

Anul 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004PIBn,

mlrd. lei6,5 7,7 8,9 9,1 12,3 16,0 19,0 22,1

25,2 (plan.)

27,7 (plan.)

% deficitului

în PIB6,7 7,6 7,5 3,3 3,2 1,0 1,5 1,4 0,8

Excedent de 340 mln. lei

Cauzele creşterii deficitului bugetar:1. nivelul jos al eficienţii producţiei;2. structura neraţională a cheltuielilor bugetare;3. nivelul scăzut al investiţiilor în tehnică şi tehnologie performantă;4. mecanismul bugetar neeficient care nu ia permis statului să utilizeze

bugetul ca instrument stimulativ de influenţă asupra dezvoltării economie şi stării sociale.

Pentru reducerea şi înlăturarea deficitului bugetar este necesar de dezvoltat economia, deoarece fără asigurarea dinamicii în dezvoltarea

economică, ridicarea eficienţii ei nu se poate obţine o stabilizare financiară în ţară.

Căile de reducere a deficitului bugetar: schimbarea politicii de investiţii în favoarea ramurilor prioritare; folosirea mai pe larg a facilităţilor şi a sancţiunilor; reducerea sectorului public prin privatizare şi astfel a finanţărilor din

partea statului a activităţilor neeficiente; finanţarea de către stat numai a programelor sociale; Banca Naţională a Moldovei să nu finanţeze deficitul bugetar deoarece

aceasta este emisie de monedă. Orişice credit al BNM oferit Guvernului trebuie să fie înregistrat ca o datorie publică acoperită cu hârtii de valoare de stat.

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor băneşti pe care le are statul la un moment dat faţă de creditori interni şi externi, rezultat din împrumuturi în monedă naţională şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung, contractate de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv obligaţiile faţă de trezoreria proprie pentru sumele avansate temporar pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.

Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, şi anume: rambursarea, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje speciale acordate creditorilor.

Datoria publică se stabileşte şi se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei:

datorie publică internă (faţă de creditori interni); datorie publică externă (faţă de creditori externi).

În funcţie de termenul pentru care se contractează împrumuturi, datoria publică se clasifică:

datorie publică pe termen scurt (flotantă); datorie publică pe termen mediu şi lung (consolidată).

În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi: datorie publică brută, fiind dată de valoarea totală a împrumuturilor,

indiferent unde sunt plasate acestea; datorie publică netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate

la instituţiile statului.Cheltuielile anuale reprezentând plăţi exigibile (care trebuie plătite

numaidecât, urgent, la scadenţă)în contul datoriei publice formează în ansamblul lor serviciul datoriei publice. Acesta se stabileşte în cele două forme:

serviciul datoriei publice interne; serviciul datoriei publice externe.

În cazul datoriei externe se stabileşte distinct serviciul datoriei externe, care include toate plăţile exigibile provenind din datoria publică şi privată externă, garantată de către stat.

Datoria publică internă este generată de:

împrumuturi pe termen scurt ale statului primite de la Banca Centrală (BNM) pentru echilibrarea în execuţie a bugetului de stat (rambursările din resurse bugetare – dacă nu se rambursează , se prelungeşte termenul, se consolidează şi rămân în datoria publică de sfârşit de an);

emisiunea de bonuri de tezaur, în acelaşi scop, rambursările din resurse bugetare, până la sfârşitul anului,dacă nu se pot răscumpăra , se emit noi înscrisuri, determinând consolidarea datoriei publice (statul rămâne dator);

plasarea de înscrisuri pe termen mediu şi lung, prin subscripţie publică, pentru procurarea de resurse necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual (acoperirea tuturor cheltuielilor pe seama deschiderii de credite bugetare); şi acestea se pot consolida mărind datoria publică a statului;

garanţii acordate de stat la credite bancare interne ale agenţilor economici sau ale autorităţii locale pentru necesităţi legate de obiective de maximă importanţă, pentru economia naţională; volumul acestor garanţii intră în datoria publică internă.

Statul îşi constituie fonduri bugetare şi extrabugetare pentru a putea onora această componentă a datoriei publice interne, cu toate costurile legate de aceasta.

Indicatorii de apreciere a datoriei interne sunt: Ponderea datoriei publice interne (DPI) în PIB; Ponderea dobânzilor în PIB; Ponderea serviciului datoriei publice interne (SDPI) în PIB; Ponderea SDPI în totalul cheltuielilor bugetului de stat.

Datoria publică externă (DPE) poate fi definită după forme: DPE contractată direct de stat. Datoria publică externă – obligaţiile

externe contractate prin debitori publici, inclusiv guvernul naţional, serviciile sale şi organismele publice autonome.

DPE garantată de către stat. Datorie cu garanţie publică – obligaţiile externe contractate prin debitori privaţi, ai căror rambursare este garantată printr-un organism public.

Datoria externă privată negarantată – obligaţiile externe contractate de debitori privaţi.

Datoria externă cuprinde: Datoria externă brută în sens larg – toate obligaţiile ţării faţă de

străinătate. Datoria externă netă – diferenţa dintre activele publice şi private ale

rezidenţilor unei ţări în străinătate şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată. În acest fel, datoria externă netă include numai creanţele lichide sau uşor realizabile faţă de străinătate.

Active ale rezidenţilor ţării în străinătate cuprind: disponibilităţi valutare, împrumuturi acordate, investiţii directe, titluri, alte creanţe, alte valori.

Active ale rezidenţilor străini în ţara considerată cuprind: împrumuturi primite de la organisme publice (Guvern, agenţii guvernamentale); credite de la bănci, organisme financiare şi alţi creditori; titluri, disponibilităţi valutare; investiţii de capital; alte valori aparţinând persoanelor străine.

Aceşti indicatori se folosesc de către ţări care apar în dubla ipostază: creditoare şi debitoare faţă de străinătate.

Datoria publică consolidată a Guvernului Republicii Moldova, inclusiv a Băncii Naţionale a Moldovei la începutul anului 2003 a alcătuit cca. 1,4 mlrd. dolari. Din suma aceasta 969,56 mln. alcătuieşte datoria de stat, iar 361,42 mln. dolari S.U.A. – privată.

Datoria de stat internă la finele anului 2004 va atinge suma de 3715,4 mln. lei sau 13,4 la sută din PIB, crescând cu 200 mln. lei faţă de anul 2003. Majorarea datoriei de stat interne se explică prin emiterea, în suma respectivă, a hârtiilor de valoare de stat, veniturile de la comercializarea cărora vor fi îndreptate la rambursarea împrumuturilor externe.

Datoria de stat externă administrată de către Guvern la situaţia din 31 decembrie 2004 va constitui cca. 727,8 mln. dolari S.U.A. (cca. 40% din PIB).

Conform angajamentelor, pentru plata dobânzilor şi rambursarea împrumuturilor directe şi garantate, în anul 2004 vor fi necesare mijloace în sumă de cca. 76,9 mln. dolari S.U.A. (1170,4 mln. lei) sau 20,8% din veniturile bugetului de stat, inclusiv:

Pentru plata dobânzii: Datoria directă – 22,7 mln. dolari S.U.A. (345,6 mln. lei) Datoria garantată – 1,7 mln. dolari S.U.A. (26,3 mln. lei) Total: 24,4 mln. dolari S.U.A. (371,9 mln. lei)

Pentru rambursarea împrumuturilor: Datoria directă – 41,6 mln. dolari S.U.A. (633,1 mln. lei) Datoria garantată – 10,9 mln. dolari S.U.A. (165,4 mln. lei) Total: 52,5 mln. dolari S.U.A. (798,5 mln. lei)

11.3. Politica fiscală şi specificul ei în Republica Moldova

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a principiilor, formelor şi metodelor de stabilire, modificare şi anulare a acestora prevăzute de legislaţie, precum şi totalitatea măsurilor ce asigură achitarea lor.

Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului, în vederea acoperirii cheltuielilor avansate. Prelevarea se face:

- în mod obligatoriu;- cu titlul nerambursabil şi definitiv;- fără contraprestaţie directă şi imediată din partea statului;- în caz de neplată, statul te poate urmări din punct de vedere juridic.

Funcţiile impozitelor:1. funcţia fiscală (financiară) – scopul constă în completarea (formarea,

umplerea) visteriei satului – bugetul de stat;2. funcţia de reglare-stimulare – în acest caz impozitul se transformă

dintr-un instrument fiscal într-o pârghie financiar-economică de intervenţie în activitatea economică;

3. funcţia de redistribuire – impozitul îşi manifestă rolul său pe plan social.

Elementele impozitului: subiecţii impunerii; obiectul impunerii; cotele impozitelor şi taxelor; modul şi termenii de achitare; facilităţile, etc.

Principiile impuneriiCu peste 200 ani în urmă Adam Smith a formulat 4 principii care trebuiau

să stea la baza politicii fiscale a statului, fiind valabile şi astăzi. Un bun impozit, spunea Adam Smith trebuie să aibă următoarele caracteristici:

1. să fie echitabil, adică să aibă în vedere capacitatea de plată a fiecărui contribuabil;

2. să fie economicos, un bun impozit nu trebuie să fie scump de administrat, pentru că cea mai mare parte posibilă din suma încasată trebuie să contribuie la creşterea veniturilor statului;

3. să fie comod, convenabil pentru plătitor, atât prin metoda cât şi prin frecvenţa plăţii;

4. să fie cert, sigur, adică impunerea să fie astfel făcută încât plătitorul să fie sigur asupra sumei pe care trebuie s-o plătească şi asupra momentului plăţii impozitului.

Mai târziu practica a demonstrat că este necesar de ţinut cont şi de alte principii ca:

5. un bun sistem de impozitare trebuie să fie flexibil, adică prompt adoptat circumstanţelor schimbătoare;

6. un bun sistem fiscal trebuie să aibă la bază principiul bunăstării, adică dimensiunea fiecărei taxe să fie în corelaţie cu ceea ce i se oferă contribuabilului sub forme de servicii din partea statului;

7. principiul celui mai mic sacrificiu – incomodităţile pentru contribuabil trebuie să fie minime;

8. principiul avantajului social-maxim – un sistem fiscal funcţionează pe baza acestui principiu dacă sacrificiul plătitorului este minimalizat iar bunăstarea oferită de stat este maximalizată;

9. un bun sistem de impozitare trebuie să se bazeze pe principiul egalităţii prin impozit – acest principiu presupune diferenţierea sarcinilor fiscale de la persoană la persoană în funcţie de o serie de criterii, cum ar fi:

mărimea absolută a materiei impozabile; situaţia personală a subiectului impozabil; natura şi provenienţa veniturilor.

Clasificarea impozitelorImpozitele se pot clasifica după mai multe criterii:1. după modul cum sunt afectate

veniturile sunt: impozite directe – se suportă nemijlocit de către cei care le

plătesc, cum ar fi, de exemplu, impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul funciar;

impozite indirecte –sunt cuprinse în preţurile mărfurilor şi sunt încasate o dată cu vânzarea acestora, fiind suportate de către consumatorii finali, la cumpărarea mărfurilor şi serviciilor, de exemplu, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, ect.

2. după obiectul impunerii sunt: impozit pe venit; impozit pe avere;

impozit pe consum (pe cheltuieli).3. în funcţie de scopul urmărit pot fi:

impozite financiare; impozite de ordine.

4. după frecvenţa realizării lor pot fi: impozite permanente; impozite incidentale

5. după instituţia care le administrează pot fi:

impozite federale; impozite ale statelor; impozite ale provinciilor sau regiunilor membre ale

federaţiei; impozite locale.

În scopul simplificării sistemului fiscal şi a respectării principiilor impunerii în Republica Moldova începând cu anii 1994 – 1995 s-a început reforma fiscală, care a contribuit la adoptarea unui document unic al fiscalităţii – Codul Fiscal. Codul Fiscal este alcătuit din 7 titluri:

Titlul I „Dispoziţii generale” în care se stipulează că în Republica Moldova se percep impozite şi taxe de stat şi locale.

Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:a) impozitul pe venit;b) taxa pe valoarea adăugată;c) accizele;d) impozitul privat;e) taxa vamală;

f) taxele percepute în fondul rutier.

Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:a) impozitul funciar;b) impozitul pe bunurile imobiliare;c) impozitul pentru folosirea resurselor naturale.

Taxele locale includ:a) taxa de amenajare a teritoriului;b) taxa pentru dreptul de a organiza licitaţii şi loterii pe teritoriul unităţii

administrativ-teritoriale;c) taxa de amplasare a publicităţii;d) taxa pentru dreptul de a folosi simbolica locală;e) taxa de eliberare a autorizaţiei pentru amplasarea unităţilor

comerciale;f) taxa de piaţă;g) taxa hotelieră;h) taxa de staţiune.

Titlul II „Impozitul pe venit”;Titlul III „Taxa pe valoarea adăugată”;Titlul IV „Accizele”;Titlul V „Administrare fiscală”;Titlul VI „Impozitul pe bunurile imobiliare”;Titlul VII „Taxele locale”.

Fiecare stat îşi alege tipul şi numărul de impozite în funcţie de mai mulţi factori, şi anume:

1. structura administrativ-teritorială a statului;2. politica bugetar-fiscală ca parte componentă a politicii financiare a

statului ş. a.Politica bugetar-fiscală reprezintă ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora

guvernul influenţează procesele social-economice. Alături de politica monetară, ea este o componentă a politicii financiare.

Promovând politica bugetar-fiscală, statul tinde să distribuie rezultatele producţiei sociale între cetăţenii săi mai uniform decât aceasta ar putea-o face piaţa.

Transferurile (dotaţiile) redistribuie resursele între diferite pături ale populaţiei şi peste un anumit timp şi între generaţii.

Politica bugetar-fiscală, sistemul de impozite şi transferuri (dotaţii) nu este altceva decât distribuirea mijloacelor în timp: din perioada activismului nostru profesional în beneficiul copilăriei şi bătrâneţii.

Sistemul de stat de impunere fiscală şi dotaţii (transferuri) poate fi privit ca o asigurare. Numai statul poate deţine şi manevra un asemenea mecanism complicat cum este politica bugetar-fiscală. Aceasta este o manipulare conştientizată a bugetului de stat, îndreptată spre stabilizarea dezvoltării economice.

J. M. Keynes şi adepţii săi consideră politica bugetar-fiscală drept cel mai eficient instrument de influenţă asupra creşterii economice, asupra nivelului ocupării şi dinamicii preţurilor.

Principalele instrumente de promovare a politicii bugetar-fiscale sunt impozitele şi cheltuielile publice.

Fiecare Guvern îşi construieşte o strategie a sa specifică în domeniul politicii bugetar-fiscale, reieşind din sarcinile sale de dezvoltare economico-sociale. Pe lângă aceasta, politica bugetar-fiscală, elaborată de Guvern, stă la baza elaborării bugetului de stat, a politicii bugetare în domeniul veniturilor şi în domeniul cheltuielilor.

Studiu de caz: Politica bugetar-fiscală a Guvernului RepubliciiMoldova pe anul fiscal 2004.

Astfel, dacă ne referim la elaborarea bugetului de stat pentru anul 2004, el este aprobat la venituri în sumă de 5 mlrd. 646 mln. lei, cheltuieli – de 5 mlrd. 307 mln. lei, şi un proficit (excedent) – de 340 mln. lei.

Politica fiscală pentru anul bugetar 2004 a determinat anumite particularităţi în politica de venituri ale bugetului de stat, şi anume:

1. S-au făcut modificări de ordin fiscal privind impozitul pe venitul persoanelor fizice şi pe venitul persoanelor juridice.

a) În anul 2004, veniturile persoanelor fizice se impozitează după cum urmează:

până la 16.200 lei anual – la cota de 10%; de la 16.200 până la 21.000 lei anual – la cota de 15%; peste 21.000 lei anual – la cota de 22%.Pentru comparaţie, în anul 2003 impozitarea se efectuează precum

urmează:- până la 12.180 lei anual – la cota de 10,5%;- de la 12.180 până la 16.200 lei anual – la cota de 15%;- peste 16.200 lei anual – la cota de 25%.

În scopul protejării persoanelor cu venituri mici, pragul impozitării se majorează de la 12.180 până la 16.200 lei anual.

b) Pentru anul 2004, cota standard a impozitului pe venit din activitatea de întreprinzător se stabileşte în mărime de 20%, faţă de 22% în anul 2003, diminuându-se cu 2 puncte.

2. S-a simplificat sistemul de impozitare în agricultură. În agricultură vor fi plătite doar trei impozite: taxa pe valoarea adăugată, impozitul funciar şi taxele rutiere.

3. TVA se exclude din categoria veniturilor regularizatoare de stat, fiind încasat integral la bugetul de stat (excepţie făcând Găgăuzia, pentru care TVA şi accizele colectate în teritoriu său sunt regularizatoare de stat).

4. Ca şi în anii precedenţi, ponderea cea mai mare în veniturile fiscale ale bugetului de stat aparţine impozitelor indirecte, ele alcătuind 16,4 la sută în PIB, faţă de 14,9 la sută în anul 2003, pe când ponderea impozitelor directe în PIB constituie 4,8 la sută şi 4,6 la sută în 2003.

5. În cheltuielile totale ale bugetului consolidat, cheltuielilor cu caracter social-cultural le revin 48%, pentru plata dobânzilor la împrumuturile interne şi externe – 13%, de ordin economic – 9,6%, menţinerea ordinii publice şi securităţii statului – 9,1%.

6. Începând cu anul 2004, cheltuielile pentru ocrotirea sănătăţii efectuate anterior de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale vor fi finanţate din bugetul de stat.

Tema 12

Dezechilibrele economice şi orientările sociale ale dezvoltării economice

Planul temei

1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare.2. Şomajul şi formele lui de manifestare.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele. Măsuri antiinflaţioniste.4. Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale. Nivelul şi calitatea vieţii.

12.1. Teoria echilibrului economic general şi formele lui de manifestare

Istoria universală demonstrează că atât în natură, cât şi în societate, inclusiv în economie, acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru. În acest context general, în domeniul economic se manifestă o multitudine de opinii referitor la conceptul de echilibru, precum şi la acţiunea tuturor agenţilor economici pentru asigurarea şi menţinerea acestuia.

Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe economice optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu.

Conceptul de echilibru are, în diferite domenii ale ştiinţei, interpretări specifice. Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine „aegus” (egal) şi „libre” (balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile, reversul stării de egalitate fiind desemnat prin conceptul de dezechilibru. Din punct de vedere teoretic echilibrul la nivel macroeconomic reflectă acea stare a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului de cerere sau de ofertă. Diversitatea diferită a factorilor ce condiţionează evoluţia cererii şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu se întâlnească efectiv niciodată, economia tinzând spre ea ca spre ceva ideal. Aşa cum în realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul macroeconomic există mai întâi ca un concept teoretic. În condiţiile economiei cu piaţa concurenţială, echilibrul economic se manifestă sub forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de producători-vânzători şi de cumpărători-consumatori. Agenţii economici producători urmăresc maximizarea profiturilor lor, în timp ce agenţii economici consumatori – satisfacerea trebuinţelor lor. De aici şi reiese esenţa conceptului de echilibru economic general.

Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului) caracterizată printr-o concordanţă relativă a cererii şi ofertei agregate, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, nesemnificative pentru producerea de dificultăţi, de dezechilibre.

Echilibrul economic se manifestă sub o multitudine de forme, care se clasifică după anumite criterii:

a) după modul de manifestare în timp se distinge: echilibrul economic static, care se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar o ipoteză, neexistând practic în realitate şi echilibrul economic dinamic, ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă şi care poate fi privit ca un echilibru pe termen scurt (se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau al modificării unor restricţii posibil de ameliorat pe termen scurt) şi pe termen lung (admite posibilitatea schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie, ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui);

b) din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul economic poate fi parţial şi general;

c) în raport cu nivelurile agregării economiei naţionale se distinge: echilibrul microeconomic, care se referă la nivelul verigilor primare, al agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale de bază; echilibrul mezoeconomic, care se referă la structurile de ramură şi zone teritoriale (judeţe, landuri etc.); echilibrul macroeconomic, care integrează agregat primele două forme de echilibru pe ansamblul economiei naţionale şi al teritoriului naţional;

d) în funcţie de conţinutul proceselor economice şi de modul de exprimare a rezultatelor se distinge: echilibrul economic material, care exprimă acea stare de concordanţă relativă între volumul, structura şi calitatea producţiei (oferta globală), pe de o parte, şi nevoile de consum final şi de producţie (cerere globală), sub aspect cantitativ, structural şi calitativ, pe de altă parte (de ex., pentru a asigura o anumită cantitate de energie electrică e necesară o cantitate determinată de combustibil, într-o anumită structură şi putere calorică); echilibrul economic valoric, care exprimă concordanţa relativă între diferite structuri valorice ale rezultatelor economice, între acestea şi eforturile depuse, şi în cadrul căruia se disting următoarele forme speciale: echilibrul bănesc (monetar), care exprimă concordanţa relativă dintre expresia bănească a volumului de bunuri economice existente pe piaţă şi cantitatea de bani aflată în circulaţie; echilibrul financiar, care reflectă concordanţa relativă între sursele financiare şi necesităţile de plată ale agenţilor economici; echilibrul bugetar, care reflectă concordanţa relativă între veniturile şi cheltuielile bugetare; echilibrul valutar, care evidenţiază concordanţa relativă între încasările şi plăţile în valută; echilibrul resurselor de muncă, care exprimă concordanţa relativă dintre cantitatea, structura şi calitatea factorului uman activ disponibil şi necesităţile de resurse de muncă ale utilizatorilor (mai ales ale unităţilor economice).

În unitatea lor, aceste forme concrete de manifestare a echilibrului economic asigură desfăşurarea procesului creşterii economice, concretizat în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice.

Starea de echilibru economic este o expresie a compatibilităţii, a concordanţei relative a deciziilor luate de agenţii economici producători şi, respectiv, consumatori, aceasta menţinându-se într-o anumită perioadă de timp, până în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acţiune contrarie.

Pentru ca economia unei ţări să se afle în stare de echilibru este necesară respectarea anumitor condiţii, în cazul diferitelor pieţe:

a) în cazul pieţei bunurilor economice oferta agregată de mărfuri şi servicii trebuie să fie egală cu cererea agregată de mărfuri şi servicii;

b) în cazul pieţei monetare oferta monetară agregată trebuie să fie egală cu cererea monetară agregată;

c) în cazul pieţei muncii oferta de locuri de muncă trebuie să fie egală cu cererea de locuri de muncă la nivel macroeconomic.

Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu, sunt formulate şi obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung.

Economia în orice ţară este dominată de dezechilibrare. Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor şi tehnologiilor, a restricţiilor consumatorilor privind cumpărarea de bunuri şi servicii, inclusiv a unor greşeli de politică economică generală pe termen lung, reflectând neconcordanţa dintre cererea şi oferta agregată. Dinamica forţelor care se interacţionează conferă dezechilibrelor economice un caracter permanent, normale sau anormale din punctul de vedere al intereselor agenţilor economici, în calitatea lor de vânzători, sau de cumpărători. Dezechilibrul economic se manifestă în formă de crize economice, de deficit bugetar, şomaj şi inflaţie.

12.2. Şomajul şi formele lui de manifestare

Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-sociale şi şomajul reprezintă modul cum funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat. Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă indispensabilă a politicilor marcoeconomice şi macrosociale.

Şomajul reprezintă un fenomen social-economic concretizat dintr-un dezechilibru important al pieţei muncii, prin care apare un excedent al ofertei forţei de muncă (cererea de locuri de muncă) faţă de cerere (oferta de locuri de muncă).

Şomeri sunt considerate persoanele care fac parte din categoria populaţiei active disponibile şi care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, cât şi acele persoane care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noile generaţii de ofertanţi de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.

Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii (organizaţie din sistemul Naţiunilor Unite), sunt persoanele de 15 ani şi peste care în cursul perioadei de referinţă corespund simultan următoarele condiţii:

a. sunt apţi de muncă;b. nu au loc de muncă şi desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor

venituri;c. sunt disponibili de muncă salariată;d. sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele săptătmâni

diferite metode pentru a-l găsi.Sunt incluse, de asemenea:

a. persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă;

b. persoanele care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (copii, elevi, studenţi, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să înceapă lucrul.

Şomerii înregistraţi sunt persoanele apte de muncă, care nu au loc de muncă, un alt venit legal şi sunt înregistraţi la oficiile forţei de muncă ca persoane în căutare de lucru şi care dau dovadă că doresc să se încadreze în muncă.

În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de acea care poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.

Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.

Principalele caracteristici ale şomajului sunt următoarele: Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului la un moment dat, care

constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor, care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor, care sunt apte şi doresc să lucreze. Se măsoară fie în expresie absolută (prin numărul celor neocupaţi din populaţia activă), fie în expresie relativă (prin rata şomajului). Rata şomajului este raportul procentual dintre numărul şomerilor şi populaţia activă ori ocupată, sau dintre numărul şomerilor şi cel al salariaţilor:

unde: Rş – rata şomajului;Nş – numărul şomerilor;Pa – populaţia activă;Po – populaţia ocupată;S – numărul salariaţilor.

Rata şomajului exprimă ponderea persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei apte de muncă (activă, ocupată, numărul salariaţilor).

Ocuparea deplină presupune o populaţie ocupată în proporţie de 95% sau o rată a şomajului de 5%.

Ponderea persoanelor neocupate în perioada în care ele se află în procesul de schimbare a locului de muncă sau a celor care nu se adaptează la condiţiile de muncă poartă denumirea de rată naturală a şomajului. În funcţie de această rată deosebim:

a. starea de subocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mare decât cea naturală, adică se iroseşte munca socială);

b. starea de supraocupare a forţei de muncă (când rata efectivă este mai mică decât cea naturală);

c. starea de ocupare normală a forţei de muncă (când rata efectivă este egală cu rata naturală).

În procesul măsurării şomajului se pot întâlni aşa procese ca subevaluarea şomajului şi supraevaluarea lui. Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj excluzând alte categorii ca: tinerii care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoanele aflate în şomaj deghizat. Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi nu au intenţia de a se încadra în muncă; persoane care au un loc de muncă însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care nu doresc să lucreze din motive personale; persoanele care au mai multe locuri de muncă determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi etc.

Intensitatea şomajului – gradul în care este prezentă imposibilitatea de angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă;

Durata şomajului – intervalul de timp din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea normală a muncii. Deoarece durata şomajului de la o persoană sau categorie de persoane la alta este diferită se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului (care se poate calcula ţinându-se seama de numărul şomerilor şi ritmul intrărilor (persoanele concediate, persoanelor care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoanele casnice ş.a.), respectiv, ieşirilor în şi din şomaj (persoanele care găsesc noi locuri de muncă, persoanele care preferă să îngrijească copii, persoanele care emigrează, pensionarii ş.a.)).

Structura sau componenţa şomajului relevă componentele acestuia ţinând seama de diferite criterii, gradul de calificare pe ramuri şi subramuri economice, vârstă, rasă, sex etc.

Şomajul se manifestă în următoarele forme:1. Din punct de vedere al intensităţii:

a. şomaj total – constă în pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii;

b. şomaj parţial – presupune diminuarea perioadei de muncă, în special prin reducerea duratei zilei sau săptămânii de lucru sub cea legală;

c. şomaj deghizat – se referă la acele persoane care au o activitate aparentă cu o productivitate mică.2. Conform originii şomajului:

a. şomaj conjunctural (ciclic) – persoanele eliberate din funcţie în urma declinului (crizei) economic;

b. şomaj structural – persoanele eliberate din funcţie în urma modificării structurii socio-profesionale;

c. şomaj tehnologic – persoanele eliberate din funcţie în urma aplicării tehnologiilor noi;

d. şomaj sezonier – persoanele, care activează în ramurile economiei naţionale ce depind de factori sezonieri (agricultură, construcţii, lucrări publice);

e. şomaj fricţional – persoanele care se află în căutarea noilor locuri de muncă;

f. şomaj de discontinuitate – persoanele, care îşi întrerup temporar activitatea de muncă (motive familiale, concediu de maternitate);

g. şomaj flotant – persoanele care au pierdut lucrul temporar în legătură cu schimbarea locului de lucru sau de trai;

h. şomaj latent – persoanele care activează în agricultură;i. şomaj speculativ – lucrătorii-şomeri, care primesc indemnizaţii de şomaj,

însă lucrează în sfera serviciilor sau în comerţ;j. şomaj stagnat – lucrătorii care şi-au pierdut calificarea şi traiesc pe contul

lucrului ocazional;k. şomaj imaginar – persoanele care se ocupă de gospodăria auxiliară sau de

educarea copiilor.3. Ţinând cont de ansamblul de cauze complexe:

a. şomaj voluntar – persoanele, care se află în căutarea locurilor de muncă mai prestigioase;

b. şomaj involuntar – persoanele neocupate, care sunt dispuse să se angajeze la orice muncă salariată.Formarea şomajului are la bază două mari procese social-economice:a. pierderea locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate (la

bază stau cauze directe ce dau naştere unor forme particulare de şomaj: ciclic, structural, tehnologic, sezonier etc.);

b. creşterea ofertei de muncă, prin afirmarea pe piaţa muncii ca populaţie activă disponibilă a noilor generaţii sau a noilor segmente mai vârstnice de populaţie care n-au mai lucrat. Acest proces generează

şomaj datorită stării economice, care nu poate asigura cererea de locuri de muncă în concordanţă cu sporirea ofertei de muncă.

Şomajul este un factor negativ, deoarece impune trei feluri de costuri unei ţări: mai întâi, un cost social datorat efectului psihologic pe care şomajul îl poate avea asupra indivizilor şi problemelor sociale pe care le poate crea; în al doilea rând, un cost financiar constând în ajutoarele plătite şi în pierderea veniturilor rezultate din impozitare şi asigurări naţionale; în al treilea rând, este costul economic determinat de pierderea de producţie ca urmare a subutilizării forţei de muncă. Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem în vedere şi legea Okun: dacă rata şomajului e mai mare ca şomajul natural cu 1%, atunci produsul naţional brut se reduce cu 2,5%. Deci, această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale produsului naţional brut, pe de altă parte.

În orice ţară pentru combaterea şomajului se elaborează politici antişomaj (ansamblu de măsuri luate de către societate (stat) şi agenţii economici în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi diminuării sau chiar resorbirii acestuia).

Există următoarele politici de reducere a şomajului:a. politici care privesc nemijlocit şomerii (recalificarea şomerilor, angajarea

şomerilor la lucrări publice, acordarea indemnizaţiilor de şomer, angajarea parţială a şomerilor în câmpul de muncă, acordarea ajutorului social, crearea de noi locuri de muncă);

b. politici referitoare la populaţia ocupată (ridicarea nivelului de calificare a lucrătorului în conformitate cu cerinţele tehnologice, interzicerea angajării în câmpul muncii a imigranţilor);

c. alte politici (contracte de scurtă durată etc.).

12.3. Inflaţia: esenţa, cauzele, formele, consecinţele.Măsuri antiinflaţioniste

Unul dintre cele mai perverse dezechilibre marcoeconomice actuale o prezintă inflaţia. În unele ţări şi perioade, inflaţia a fost şi este pericolul (inamicul) numărul unu al dezvoltării şi progresului economic.

Termenul inflaţia a apărut la sfârşitul secolului XIX şi era asociat cu dereglarea în circulaţia monetară.

Deoarece inflaţia este un proces monetar, precizarea naturii lui se poate face în corelaţie cu formele de bani cunoscute în evoluţia societăţii.

Istoriceşte procesul inflaţionist s-a manifestat astfel:a. inflaţie sub forma devalorizării (falsificării) banilor – metale preţioase

(separarea conţinutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conţinutul lor real (mai mic, diminuat prin falsificări repetate şi pe căi diverse));

b. inflaţie a banilor de hârtie convertibili în aur (atâta timp cât banii de hârtie înlocuiau realmente aurul monetar, mişcarea semnelor valorii oglindea legea circulaţiei banilor-aur cu valoare deplină, precum şi mărirea acestora. Dacă banii de hârtie întreceau încă propria lor măsură, respectiv, cantitatea de bani aflată în circulaţie o depăşea sensibil pe acea care rezulta din raportul dintre masa aurului monetar şi etalonul aur, atunci surplusul de bani de hârtie antrena creşterea preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie);

c. inflaţie a banilor de hârtie neconvertibili în aur şi/sau neconvertibili în general (pe plan extern) (acum existenţa funcţională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială. În condiţiile în care singurele elemente de stabilitate şi normalitate monetară decurg din cursul forţat al banilor şi din încrederea populaţiei în buna funcţionare a sistemului monetar, inflaţia poate să apară şi, de fapt, apare ca un excedent de ofertă monetară).Referitor la natura inflaţiei în literatura de specialitate există numeroase

puncte de vedere, totodată identificându-se câteva trăsături specifice ale inflaţiei contemporane:

a. un proces de depreciere a banilor, respectiv diminuarea puterii de cumpărare a banilor aflaţi în circulaţie, incluzând diminuarea lor prin acţiunile agenţilor economici specializaţi;

b. reprezintă o creştere durabilă a tuturor preţurilor;c. reflectă mutaţiile colective structurale în ansamblul sferei circulaţiei;

relevă un excedent al masei monetare în circulaţie în raport cu oferta de mărfuri;

d. deşi este evidentă în sfera circulaţiei băneşti, se prezintă ca un proces monetaro-material; fluxurile monetare şi de credit, autonomizate, le dublează pe cele reale;

e. exprimă un dezechilibru monetar-material;f. disfuncţie acceptată de agenţii economici ca un rău necesar al creşterii

economice; inflaţiei moderată, controlată de instituţiile bancare, menţinută în limite suportabile de salariaţi cu măsuri fixe; oferă şanse de progres general;

g. proces structural, ce include ansamblul macrosocial; el are efecte restructurante mari sau mici, mai dureroase sau pozitive.

Reieşind din cele menţionate mai sus putem concluziona că:Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-

material, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce antrenează creşterea generală a preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor (deprecierea lor).

Trebuie de menţionat că nu fiecare majorare a preţurilor duce la inflaţie. Ea are loc atunci, când cresc costurile de producţie şi, respectiv, preţurile în toate ramurile economiei naţionale, adică la nivel macroeconomic. Inflaţia trebuie deosebită de deflaţie, aceasta din urmă reflectând scăderea masei monetare în circulaţie şi stoparea majorării preţurilor.

Cauzele inflaţiei sunt următoarele:

1. inflaţie prin monedă – creşterea excesivă a masei monetare în raport cu cantitatea de mărfuri existente pe piaţă.

Cauzele care aduc la creşterea excesivă a masei monetare:- finanţarea necontrolată, prin deficit bugetar, a unor cheltuieli publice;- dezvoltarea exagerată a creditului bancar;- intrarea în circulaţie activă a unor sume de bani care anterior au fost ţinute în

rezervă;- intrarea masivă de devize, ca urmare a unui excedent al balanţei plăţilor

curente;- creşterea vitezei de rotaţie a banilor;- o politică salariată nefondată conform criteriilor economice, care umple

canalele circulaţiei cu bani fără acoperire;2. inflaţie prin cerere – existenţa unui dezechilibru durabil dintre

cerere şi ofertă ca urmare a creşterii cererii agregate.Cauze care pot duce la exces de cerere:

- scăderea înclinaţiei spre economisire;- detezaurizarea, determinată şi întreţinută de instabilitate economică şi

politică;- intrarea de devize stărilor suplimentare (excedentul balanţei comerciale etc.);- sporirea cheltuielilor neproductive (a celor militare);- dezvoltarea excesivă a creditului de consum;- creşterea excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi servicii;- creşterea demografică susţinută;

3. inflaţie prin costuri – apare în situaţia în care costurile de producţie cresc independent de cererea agregată. Dacă firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor răspunde parţial prin creşterea preţului de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii.

Cauze care pot duce la creşterea costurilor de producţie:- creşterea preţurilor la materia primă şi sursele energetice;- creşterea impozitelor şi altor plăţi obligatoare; - creşterea mai rapidă a salariilor decât cea a productivităţii;- costul datoriei publice;- devalorizarea monedei naţionale;- costul importurilor;

4. inflaţie structurală – presupune o situaţie gravă din economie în care cererea şi oferta agregate se modifică în sens contrar: cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea este atât o continuare între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale concomitent cu reducerea altor elemente ale ofertei globale.

Pentru determinarea dimensiunilor procesului inflaţionist, se foloseşte un sistem de indicatori şi indici, fiecare concretizând o latură sau alta a inflaţiei.

Criteriul cel mai consistent de măsurare a procesului inflaţionist este decalajul absolut şi relativ dintre cererea solvabilă nominală şi oferta reală de mărfuri şi servicii. Cererea solvabilă include cheltuielile totale dintr-o ţară (ale agentului agregat consumator pentru bunuri de consum personale, ale firmelor, producătorilor pentru bunuri investiţionale; ale administraţiilor publice şi private pentru bunurile sociale; ale agentului economic din străinătate (exporturile acestuia)). Oferta agregată se compune din: bunurile materiale şi serviciile produse şi respectiv prestate într-un an; soldul pozitiv sau negativ ale acestora; bunurile oferite de străinătate (impozitul). Decalajul absolut îşi găseşte expresie în excedentul de masă monetară, în volumul de semne monetare în circulaţie, care nu au acoperire în mărfuri necesare şi solicitate de populaţie, sau în diferenţa dintre cererea absolută nominală şi cantitatea reală de mărfuri şi servicii puse în circulaţie. Decalajul relativ se măsoară ca raport procentual dintre mărimea absolută arătată şi masa ofertei reale de bunuri.

Indicii şi coeficienţii măsurării inflaţiei contemporane:- indicele general al preţurilor (IGP) sau deflatorul PIB, PNB,

care este calculat prin raportarea PIB sau PNB, calculat în preţurile curente, la PIB sau PNB, calculat în preţurile perioadei de bază:

Rata inflaţiei (Ri): .- indicele preţurilor de consum (IPC) exprimă modificarea medie

ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie medie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă, în concordanţă cu nivelul şi structura nevoii sociale istoriceşte determinate:

unde: Q0 – reprezintă structura coşului de bunuri ce reflectă nevoia socială în perioada de bază;P0, P1 – preţul curent şi cel de bază.- indicele puterii de cumpărare a banilor se determină ca raport

procentual dintre puterea de cumpărare a banilor în perioada curentă şi puterea de cumpărare a banilor în perioada anterioară.

Din punct de vedere al ritmului mediu anual de creştere a preţurilor deosebim următoarele forme ale inflaţiei:

1. inflaţie rampantă sau târâtoare – se caracterizează printr-o creştere medie a preţurilor cu 3-4% anual;

2. inflaţie moderată – creşterea preţurilor între 5-10% anual;3. inflaţie rapidă – creşterea preţurilor cu peste 10% anual, fiind însoţită

de o creştere economică lentă sau chiar de stagnare şi diminuarea producţiei.

4. inflaţie galopantă – preţurile sporesc cu peste 15% anual;

5. hiperinflaţia – formă excesivă de inflaţie, care generează disfuncţii grave în economia naţională cu efecte sociale negative.

În afară de inflaţia legată de majorarea preţurilor mai există:1. inflaţie echilibrată – situaţia când concomitent cu creşterea

preţurilor are loc creşterea salariilor şi veniturilor;2. inflaţia neechilibrată – situaţia când se petrece creşterea bruscă a

preţurilor în unele ramuri, veniturile rămânând neschimbate;3. inflaţie anticipată – situaţia când procesele inflaţioniste sunt

prognozate de către stat;4. inflaţie neanticipată – situaţia când procesele inflaţioniste nu sunt

prognozate de către stat şi se caracterizează prin creşterea bruscă a preţurilor;

5. inflaţie controlată – situaţia când statul poate încetini sau accelera ritmul de creştere a preţurilor pe termen mediu;

6. inflaţie necontrolată – când statul nu are pârghii reale pentru corectarea inflaţiei.

O asemenea tipologie a inflaţiei a devenit în ultimul timp (după escaladarea inflaţiei în fostele ţări socialiste) puţin reală. De aceea, în noile condiţii, intensitatea inflaţiei trebuie corelată şi cu indicatorii de exprimare a dinamicii macroeconomice:- creşterea economică neinflaţionistă semnifică o inflaţie moderată

(controlată de guverne şi alţi factori de decizie macroeconomică), însoţită de o rată de creştere relativ înaltă (rate de creştere economică este mai mare decât cea a inflaţiei);

- creşterea economică inflaţionistă relevă sporul indicatorilor macroeconomici însoţit de o rată a inflaţiei ce depăşeşte acest spor;

- stagflaţia semnifică acea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie rapidă şi prin lipsa de creşterea economică, adesea prin „creştere zero” şi prin recesiunea economică;

- slumpflaţia caracterizează un declin economic (o scădere a producţiei naţionale), de pe o parte, şi o inflaţie rapidă sau chiar galopantă, pe de altă parte;

- hiperinflaţie – când creşterea preţurilor depăşeşte 50% (trebuie să fie analizată, de asemenea, în corelaţie cu indicatorii macroeconomici).

Consecinţele inflaţiei:a) inflaţia influenţează negativ asupra nivelului de consum a populaţiei;b) inflaţia agravează dezechilibrul dintre ramurile economiei naţionale;c) inflaţia complică funcţionarea sistemului credito-financiar şi contribuie

la extinderea schimbului de barter;d) inflaţia influenţează negativ asupra sistemului fiscal;e) inflaţia depreciază acumulările băneşti ale populaţiei;f) inflaţia duce la redistribuirea venitului naţional şi la diferenţierea socială

a populaţiei.E necesar de menţionat că

inflaţia influenţează asupra ocupării

Infl

aţia

ŞomajulFig. 12.1. Dependenţa şomajului

de inflaţie

1

2

CurbaPhillips

forţei de muncă (a populaţiei). S-a demonstrat că între inflaţie şi somaj există o dependenţă invers proporţională, autorul fiind economistul englez Phillips, care a propus următoarea curbă (fig. 12.1). Din fig. 12.1 se observă că la creşterea inflaţiei şomajul se reduce, şi invers: la micşorarea inflaţiei are loc creşterea nivelului şomajului.

Politicile antiinflaţioniste sunt măsuri antihiperinflaţioniste şi urmăresc prevenirea, diminuarea şi controlul inflaţiei, precum şi protecţia subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor.

Mijloacele de combatere a inflaţiei se înscriu, de regulă, pe traiectoria inversă a cauzelor care au generat-o:

1. Măsuri contra inflaţiei prin cerere şi ofertă.Căile de restabilire a echilibrului cerere-ofertă pot fi găsite fie prin

reducerea excesului de cerere tensionată pentru politica de preţuri, fie prin impulsionarea ofertei.

Susţinerea ofertei se poate realiza înlăturând cauzele care generează scăderea producţiei:

a) crearea noilor capacităţi de producţie;b) folosirea raţională maximală a resurselor existente;c) înlăturarea nedorinţei de angajare în muncă;d) înlăturarea deficienţilor organizatorice;e) punerea la timp în funcţiune a obiectelor investiţionale;f) asigurarea unor reforme economice coerente;g) încadrarea eficientă în structurile comerţului internaţional.

Excesul dezechilibrat de cerere poate fi temperat prin: „amânarea” cererii pe calea reducerii vânzărilor în rate; „îngheţarea”salariilor; încurajarea economisirii prin dobânzi majorate la depuneri şi prin

asigurarea unui climat de stabilitate economică şi politică; creşterea impozitelor şi taxelor directe care „subţiază” veniturile; reducerea cheltuielilor publice; ofertarea unor bunuri de folosinţă îndelungată sau de lux, care absorb

veniturile populaţiei; reducerea creditelor acordate firmelor; creşterea ratei dobânzii.

2. Măsuri contra inflaţiei prin costuri:a) găsirea de înlocuitori la enrgie şi la materiile prime scumpe;b) politică de salarizare fondată numai pe criterii economice;c) distribuirea raţională a veniturilor pe categorii şi grupuri socio-

profesionale;

d) blocarea preţurilor etc.3. Măsuri de factură monetară şi financiară:a) deflaţia – prin care statul urmăreşte blocarea sau temperarea creşterii

preţurilor, precum şi majorarea puterii de cumpărare a monedei prin diminuarea cantităţii de monedă în circulaţie;

b) revalorizarea – măsură prin care statul urmăreşte reîntoarcerea monedei naţionale la cursul iniţial, mai mare;

c) devalorizarea – adaptarea egală a cursului oficial al monedei naţionale, mai mare, la cel al pieţei, mai mic (ieftinirea exportului, stabilirea preţurilor pe baza unor criterii care rezultă din adevăratele raporturi valorice);

d) manevrarea taxei scontului sau a ratei dobânzii – ca formă de existenţă a dobânzii, scontul poate fi folosit ca instrument în lupta împotriva inflaţiei;

e) reducerea impozitelor şi taxelor indirecte – s-a constatat că reducerea sau scutirea firmelor de povara unei fiscalităţi ridicate dă posibilitate statului să încaseze mai mult din această sursă;

f) indexarea preţurilor – stabilirea unui raport de interdependenţă cu cel al veniturilor şi al puterii de cumpărare;

g) reducerea deficitelor bugetare.Politicile antiinflaţioniste cuprind şi măsuri de protecţie socială a

subiecţilor economici de creşterea preţurilor şi de diminuarea puterii de cumpărare a banilor:

indexarea salariilor, a pensiilor, a altor venituri; acordarea de compensări de către stat şi întreprinderi pentru angajaţi etc.

Strategiile antiinflaţioniste trebuie să fie flexibile, să formeze un sistem unitar de măsuri care să se completeze cât mai bine.

12.4 Interacţiunea dezvoltării economice şi sociale.Nivelul şi calitatea vieţii

Orice ţară, ţinând cont de condiţiile ei economice şi sociale, elaborează politica sa socială specifică. Politica socială a statului constă în reglarea condiţiilor social-economice de viaţă a societăţii. Politica socială a statului prevede: susţinerea relaţiilor normale dintre diferite grupe şi pături sociale ale populaţiei; crearea condiţiilor de ridicare a nivelului de trai a membrilor societăţii; acordarea garanţiilor sociale tuturor cetăţenilor în activitatea de muncă; apărarea drepturilor civile a populaţiei. Direcţiile politicii sociale:

1) crearea condiţiilor necesare pentru majorarea veniturilor populaţiei;2) reducerea inegalităţilor economice şi a nivelului de sărăcie în

societate;3) asigurarea unui nivel înalt a calităţii vieţii în ţară;4) ridicarea nivelului de trai a populaţiei;5) asigurarea echităţii sociale în ţară;6) exercitarea protecţiei sociale a populaţiei.

Una din direcţiile principale în politica socială a statului este majorarea veniturilor nominale, disponibile şi reale a populaţiei. Veniturile familiale se formează din următoarele surse:

a) veniturile de la factorii de producţie în formă de salariu, rentă şi profit;b) veniturile băneşti de la operaţiunile financiar-creditare în formă de

dobânzi şi dividende;c) veniturile obţinute din conturile programelor sociale în formă de

pensii, indemnizaţii, ajutoare etc. Inegalitatea veniturilor inevitabil duce la apariţia sărăciei. Criteriile sărăciei: nivelul scăzut de venituri a familiei (mai jos de coşul de consum; numărul mare de membri ai familiei inapţi de muncă (copii, bolnavi, bătrâni)); minimul mijloacelor de existenţă în ţară la etapa dată (nivelul coşului de consum).

Calitatea vieţii reprezintă ansamblu condiţiilor naturale, tehnice, economice, politice, culturale, etice care asigură integritatea biologică, socială şi spirituală a fiinţei umane. Principalele componente ale calităţii vieţii sunt:

1) calitatea mediului ambiant;2) starea demografică;3) calitatea condiţiilor de muncă;4) mărimea şi structura veniturilor populaţiei;5) accesul la instruire, educaţie, cultură, sport;6) mediul social-politic din ţară;7) starea de sănătate a populaţiei;8) existenţa timpului liber pentru recuperarea fizică şi intelectuală a forţei

de muncă;9) existenţa programelor sociale de protecţie a populaţiei.

Calitatea vieţii este influenţată de următorii factori: calitatea solului şi subsolului; progresul tehnico-ştiinţific şi economic; mărimea, structura şi dinamica avuţiei naţionale şi a venitului naţional; starea mediului ambiant; gradul de acces la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Principala componentă a calităţii vieţii o constituie nivelul de trai a populaţiei. Indicatorii nivelului de trai: durata medie a vieţii; rata mortalităţii; starea de sănătate a populaţiei; nivelul de instruire a populaţiei; rata analfabetismului; gradul de ocupare a forţei de muncă şi rata şomajului; condiţiile, spaţiul locativ şi confortul locuinţei; numărul mediu al orelor de muncă pe zi şi săptămână; durata timpului de transport la locul de muncă; concedii anuale plătite; timpul liber şi modul de utilizare a lui; nivelul, structura şi dinamica consumului de bunuri materiale şi coşul de consum; nivelul şi dinamica venitului; nivelul şi evoluţia preţurilor; nivelul sărăciei; poluarea aerului, solului, apei; nivelul zgomotului ş.a.

Tema 13

Economia în tranziţie şi reforma economică în Republica Moldova

Planul temei

1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă.2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova.3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare.

13.1. Necesitatea şi modelele de tranziţie la economia de piaţă

Tranziţia de la economia supercentralizată de comandă la economia de piaţă constituie un proces complex şi dificil, ce se caracterizează prin profunde schimbări în toate domeniile economiei naţionale şi ale vieţii sociale.

Tranziţia la economia de piaţă este condiţionată de următorii factori:1. De necesitatea abandonării sistemului neeficient şi falimentar al

economiei centralizate de comandă, care era însoţit de dezechilibre economice şi de un nivel relativ jos de trai.

2. De necesitatea creării unui sistem economic nou, care va da posibilitatea: de a echilibra economia naţională; de a orienta producţia spre cerinţele consumatorului şi ridicării nivelului de trai a populaţiei; de a asigura libertatea economică a producătorilor; de a crea condiţii favorabile pentru o muncă creatoare şi de înaltă productivitate; de a crea condiţii de aplicare largă a tehnicii şi tehnologiilor noi; de a integra economia ţării în cadrul economiei mondiale.

3. De necesitatea ieşirii ţării din profunda criză social-economică, care a cuprins toate ramurile şi domeniile de activitate şi a adus la: scăderea bruscă a volumului produsului intern brut; reducerea substanţială a volumului producţiei industriale şi agricole; diminuarea investiţiilor de capital; scăderea bruscă a nivelului de trai şi divizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Pentru a înlătura aceste fenomene negative ale crizei a fost necesar de: restructurat economia naţională în conformitate cu cerinţele pieţei; de stimulat activitatea producătorilor autohtoni prin reducerea impozitelor directe şi indirecte; atras investiţii străine în sectoarele de producţie; lărgit cooperarea economică cu ţările economic dezvoltate; ameliorat situaţia social-politică din ţară.

4. De necesitatea înlăturării greşelilor comise în perioada de tranziţie, care au contribuit la diminuarea potenţialului economic. În Republica Moldova printre greşelile comise pot fi menţionate: a) lipsa unei concepţii argumentate ştiinţific de tranziţie la economia de piaţă. În toţi anii de tranziţie a dominat principiul de „încercări şi căutări”, fără a ţine cont de specificul ţării, ce au adus la spontanitate în economie şi la o scădere considerabilă a producţiei; b) înlăturarea statului de la metodele active de reglare a vieţei economice. A fost lichidat sistemul centralizat

de planificare şi aprovizionare a întreprinderilor fără a introduce metode noi de reglare, cum ar fi planificarea indicativă; c) liberalizarea preţurilor înainte de a înfăptui privatizarea şi lipsa de control asupra procesului de majorare a preţurilor; d) înfăptuirea privatizării nelegitime prin sistemul de arendă şi răscumpărare; e) aplicarea unei politici fiscale neargumentate care stimula activitatea economică şi micul business; f) aplicarea unei politici neargumentate în domeniul investiţiilor de capital, ceea ce a adus la stoparea construcţiilor industriale şi a locuinţelor; g) aplicarea faţă de sfera socială a politicii de „restanţă” în domeniul finanţării ce a condus la destrămarea sistemului de învăţământ; culturii şi ocrotirii sănătăţii; h) admiterea unor greşeli în activitatea economică externă (acordarea licenţelor nemotivate pentru export – import, aplicarea tarifelor vamale înalte la exportul de mărfuri); l) aplicarea unei politici nejustificate în domeniul protecţiei sociale a populaţiei (în domeniul de indexare a veniturilor, în domeniul de protejare a păturilor vulnerabile, în distribuirea ajutorului social, de binefacere şi umanitar). Greşelile susmenţionate au contribuit în mare măsură la încetinirea procesului de creştere economică şi la durata fazelor de recesiune economică în republică.

Durata de tranziţie de la economia centralizată de comandă la economia de piaţă nu este identică pentru toate ţările, ci depinde de condiţiile social-economice specifice fiecărei ţări. Însă există probleme comune care cer rezolvare pentru orice ţară aflată în tranziţie. Procesul de tranziţie la economia de piaţă include patru etape1:

Prima etapă cuprinde stabilizarea macroeconomică internă şi externă. Această etapă implică întărirea politicilor fiscale şi de credit şi redresarea dezechilibrelor din sistemul monetar.

A doua etapă este marcată de introducerea pieţelor competitive şi de prezenţa reformei preţurilor care însoţesc aceste pieţe. Reforma preţurilor implică în mod tipic scăparea lor de sub controlul de stat şi extinderea pieţelor pentru bunuri şi servicii care în schimb necesită o restructurare şi o demonopolizare a comerţului şi a schimbului de mărfuri. La această etapă se cere: crearea pieţei muncii; pieţei financiare; reforma comerţului internaţional; crearea mediului concurenţial.

A treia etapă o constituie reforma întreprinderilor şi restructurarea activităţilor subordonate ei. La această etapă se prevede modificarea relaţiilor de proprietate în baza privatizării, extinderea proprietăţii private şi funcţionarea pluralismului formelor de proprietate şi gospodărie.

A patra etapă prevede măsuri de reorientare a rolului statului în activitatea economică. Rolul statului se va evidenţia în: reglarea masei monetare prin intermediul băncii naţionale; stabilirea taxelor şi impozitelor; dimensionarea cheltuielilor bugetare; reorientarea sistemului de securitate socială; aplicarea măsurilor antiinflaţioniste, anticiclice şi antişomaj.


În practica mondială nu există modele aprobate de tranziţie de la economia de comandă centralizată la economia de piaţă. În literatura de specialitate sunt analizate diferite căi şi modele de tranziţie la economia de piaţă. Vom analiza unele din modelele de tranziţie la economia de piaţă experimentate în unele ţări exsocialiste.

Modelul tranziţiei rapide sau „terapia de şoc”, autorul căruia este economistul polonez L. Baliţerovici. Acest model prevede: a) transformări radicale, complexe şi rapide în organizarea, conducerea şi instituirea mecanismelor economice şi sociale; b) „îngheţarea” (stoparea) creşterii salariilor şi a veniturilor băneşti ale populaţiei; c) liberalizarea preţurilor; d) trecerea rapidă la convertibilitatea monedei naţionale; e) majorarea considerabilă a ratei dobânzii pentru credit; f) privatizarea accelerată a întreprinderilor de stat.

„Terapia de şoc” din Polonia la prima etapă a avut consecinţe negative: volumul de producţie a scăzut cu 40%; numărul de şomeri a crescut până la 2 mln.; s–a micşorat substanţial nivelul de trai a populaţiei în urma sporirii preţurilor la mărfuri şi servicii. La următoarele etape de tranziţie acest model a contribuit la: stabilizarea economiei; apariţia echilibrului dintre cererea şi oferta de mărfuri şi servicii; lichidarea deficitului multor mărfuri industriale şi de consum; reducerea ratei inflaţiei şi a şomajului.

Modelul „tranziţia paşilor mărunţi”, care prevede unele transformări treptate, mai puţin radicale: decentralizarea dirijării economice şi extinderea autonomiei unităţilor economice şi transferarea lor la sistemul de autogestiune deplină; dezvoltarea întreprinderilor private în sfera serviciilor şi industriei mici; darea în arendă a pământului.

Modelul de „tranziţie graduală”. Acest model prevede: aplicarea în termen de 2-3 ani a mecanismelor economice şi juridice specifice economiei de piaţă; asigurarea protecţiei sociale a populaţiei.

Modelul de tranziţie a „celor două sectoare” de activitate. Acest model prevede crearea unui sistem de economie în care concomitent vor funcţiona două mecanisme economice: primul va cuprinde sectorul public, bazat pe planificarea centralizată şi pe preţuri fixate de stat, iar al doilea va cuprinde sectorul privat bazat pe relaţii de piaţă. Aceste două sectoare în perspectivă se vor contopi într-un singur sector – economie mixtă. Acest model a fost experimentat în Iugoslavia, care în consecinţă a adus la dezechilibre economice şi la destrămarea statului iugoslav.

Republica Moldova nu dispune de un model argumentat de tranziţie la economia de piaţă, ci aplică diferite elemente din alte modele şi experienţa avansată a ţărilor, care au obţinut rezultate majore în acest proces complicat de tranziţie.

13.2. Direcţiile reformei economice în Republica Moldova

Scopul principal al reformei economice prevede următoarele realizări: crearea unui sistem economic nou bazat pe principii democrate şi

relaţii de piaţă;

restructurarea economiei naţionale în conformitate cu cerinţele economiei de piaţă;

asigurarea libertăţilor economice producătorilor şi consumatorilor; reformarea relaţiilor de proprietate şi gospodărire; ridicarea substanţială a nivelului de trai al populaţiei.

Reforma economică în Republica Moldova a început în anul 1990 în baza Concepţiei de tranziţie la economia de piaţă şi se prelungeşte până în prezent.

Principalele direcţii de realizare a reformei economice în Republica Moldova sunt:

1. Crearea cadrului legislativ şi normativ a reformei economice, care va asigura tranziţia la economia de piaţă. Aceasta cere adoptarea de către Parlament a unui set de legi şi acte normative, care vor contribui la înfăptuirea reformei economice şi funcţionarea normală a agenţilor economici.

2. Stabilizarea macroeconomică şi relansarea economiei naţionale, care poate fi asigurată prin: elaborarea şi promovarea unor programe de stabilizare macroeconomică; oprirea declinului economic; reducerea deficitului bugetar; reducerea subvenţiilor publice; stoparea creşterii şomajului; protejarea pieţei interne; stabilirea unui control sever asupra bugetelor publice, masei monetare şi proceselor inflaţioniste. Efectele stabilizării macroeconomice asupra producţiei şi ocupării forţei de muncă depind într-o mare măsură de flexibilitatea şi capacitatea de adaptare a ofertei la cerere.

3. Restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, care prevede: restructurarea proprietăţii de stat şi crearea pluralismului formelor de proprietate în toate sectoarele economiei naţionale; retehnologizarea şi modernizarea aparatului de producţie; restructurarea sectorului agricol şi aplicarea diferitor forme de gospodărire; restructurarea transporturilor şi telecomunicaţiilor; restructurarea activităţii economice externe etc.

4. Privatizarea, care reprezintă un proces de înstrăinare a bunurilor statului în proprietatea cetăţenilor şi asociaţiilor lor. Privatizarea nu trebuie însă percepută ca un scop în sine, ci ca o componentă substanţială a reformei economice în ansamblu. În Republica Moldova procesul de privatizare în masă a fost exercitat în baza următoarelor principii:

- asigurarea protecţiei sociale a populaţiei în procesul de privatizare;- luarea în considerare a părerii colectivului de muncă al obiectului

supus privatizării (20% din acţiunile nominale sunt distribuite colectivului întreprinderii);

- egalitatea drepturilor cetăţenilor la primirea unei cote din bunurile statului, ce urmează a fi privatizate;

- înstrăinarea bunurilor statului atât contra plată, cât şi în mod gratuit;

- asigurarea publicităţii largi şi a unui înalt grad de informare a populaţiei asupra procesului de privatizare.

Principalele mijloace (surse) ale privatizării în Republica Moldova au fost:

- bonurile patrimoniale, care au fost realizate astfel: 59% au fost alocate în fondurile investiţionale şi companiile de trast, 9% - în acţiunile întreprinderilor, 8% - în privatizarea fondului locativ, 3% - au fost vândute, iar 12% n-au fost utilizate;

- mijloacele băneşti ale populaţiei şi agenţilor economici;- valuta străină a investitorilor străini.

Privatizarea în Republica Moldova s-a realizat în următoarele forme:- înstrăinarea proprietăţii de stat prin sistemul de concurs;- înstrăinarea proprietăţii de stat prin licitaţie (aucţion);- înstrăinarea proprietăţii de stat prin vânzare la licitaţie a acţiunilor

întreprinderilor supuse privatizării;- înstrăinarea proprietăţii de stat prin înscrierea la acţiuni a

întreprinderilor supuse privatizării. În Republica Moldova privatizarea prin înscrierea la acţiuni a fost principala formă de înstrăinare a proprietăţii de stat.

Privatizarea în Republica Moldova s-a efectuat în două etape: prima – privatizarea în baza bonurilor patrimoniale, care s-a încheiat în noiembrie 1995; a doua – privatizarea contra bani şi valută, care continuă până în prezent în baza programelor de privatizare.

5. Demonopolizarea, care parcurge în baza privatizării întreprinderilor mari monopoliste şi divizarea lor în subdiviziuni concurenţiale. În anul 2002 în Republica Moldova funcţionau circa 80 întreprinderi monopoliste, activitatea cărora este reglată de către stat, în special reglarea preţurilor la mărfuri şi servicii. În conformitate cu legislaţia în vigoare, în Republica Moldova se interzice crearea întreprinderilor mari monopoliste sau încheierea unor acorduri ilegale, care ar conduce la monoplizarea producţiei sau a pieţei de desfacere, şi care ar limita mediul concurenţial.

6. Reformarea sistemului credito – financiar, care prevede: reorganizarea în anul 1991 a Băncii de Stat în Banca Naţională a Moldovei; crearea băncilor comerciale (în anul 2002 funcţionau 20 de bănci comerciale); comercializarea creditului (determinarea ratei dobânzii la licitaţie); introducerea unităţii monetare naţionale (leul moldovenesc a fost introdus în circulaţie la 29 noiembrie 1993) şi asigurarea convertibilităţii ei interne; crearea companiilor de asigurare (în anul 2002 funcţionau circa 40 companii).

7. Restructurarea activităţii economice externe, crearea condiţiilor favorabile de investire a capitalului străin în economia naţională; lărgirea drepturilor agenţilor economici în relaţiile export – import de mărfuri şi servicii; crearea întreprinderilor mixte cu participarea

capitalului străin (în anul 2002 în Republica Moldova funcţionau 1703 unităţi); stimularea exportului de mărfuri tradiţionale.

8. Atragerea capitalului străin în înfăptuirea reformei economice. Actuala economie de piaţă nu poate fi concepută fără ajutorul financiar internaţional. Finanţările externe sunt necesare pentru a asigura rezervele valutare, pentru a armoniza impactul stabilizării pe termen scurt şi a facilita dezvoltarea infrastructurii. Ţările dezvoltate pot contribui la realizarea reformei economice pe următoarele căi1: a) îmbunătăţirea accesului la pieţe, care este de o importanţă vitală pentru a asigura o creştere rapidă. Foarte important este ca ţările industrializate să-şi deschidă pieţele şi pentru produsele exportate din Moldova; b) asigurarea sau facilitarea de asistenţă tehnică. Nevoile ţărilor în curs de restructurare, la care se referă şi Republica Moldova, sunt foarte mari, având în vedere gradul înalt de pregătire al forţei de muncă şi numărul ridicat al populaţiei calificate, o asistenţă tehnică bine orientată şi intensivă, poate da roade relativ repede. Foarte utilă este şi asistenţa directă, la nivel de întreprindere orientată spre nevoile diferenţiate ale unităţii economice; c) oferta de asistenţă financiară. Crucial pentru Republica Moldova ar fi accesul permanent la capitalul străin, în vederea finanţării proceselor de reformare a economiei naţionale în perioada de tranziţie la economia de piaţă; d) perfecţionarea metodelor de coordonare a asistenţei, deoarece eforturile actuale de acordare a asistenţei sunt, de cele mai multe ori, ineficient coordonate, ceea ce impune o perfecţionare a metodelor practice de coordonare a asistenţei (financiare, tehnice, economice, de management etc.).

Realizarea direcţiilor sus-menţionate ale reformei economice din Republica Moldova presupune anumite costuri sociale. Experienţa ţărilor aflate în tranziţie, inclusiv experienţa ţării noastre, ne mărturisesc clar de existenţa unui impact social puternic asupra majorităţii populaţiei, demonstrând că, cel puţin pe termen scurt, costurile sociale sunt ridicate. Aceste costuri sociale se manifestă în scăderea nivelului de viaţă a unei pături considerabile a populaţiei, creşterea dimensiunilor sărăciei, şomajului etc. Costurile sociale obiective sunt determinate de: costurile macrostabilizării; costurile pentru susţinerea datoriilor externe; costurile sociale produse de erorile de politică economică determinate de strategiile partidelor aflate la guvernare şi incompetenţa factorilor de decizie.

13.3. Reforma agrară şi modificarea relaţiilor agrare

Una din direcţiile principale ale reformei economice este reforma agrară. Reforma agrară din Republica Moldova are următoarele scopuri:


- schimbarea radicală a relaţiilor economice, organizaţionale şi juridice în sectorul agrar, dezvoltarea diferitor forme de proprietate şi gospodărire;

- ridicarea eficienţei producţiei agricole şi îndestularea cerinţelor populaţiei în produse alimentare şi industria în materii prime. Eficienţa economică a sectorului agrar în Republica Moldova este relativ scăzut: productivitatea muncii rămâne în urmă de la nivelul S.U.A. aproximativ de 5 ori;

- asigurarea protecţiei sociale a ţăranimii;- păstrarea echilibrului ecologic;- dezvoltarea infrastructurii sociale la sate şi apropierea ei de

normativele ştiinţific argumentate.

Reforma economică în Republica Moldova trece prin două etape: prima etapă cuprinde anii 1992 – 1993. La această etapă fiecare familie a primit gratuit pământ câte 10 ari la locuitor, dar nu mai mult de 75 ari la familie; a doua etapă cuprinde perioada anilor 1994 – 2001. La această etapă are loc: reformarea colhozurilor şi sovhozurilor în societăţi pe acţiuni şi alte forme de gospodărire; împroprietărirea ţăranilor cu terenuri agricole; determinarea cotei ţăranilor în patrimoniul gospodăriilor colective; formarea gospodăriilor ţărăneşti (fermieri); transformarea pământului în marfă (în obiect de vânzare – cumpărare).

Reforma agrară în Republica Moldova a fost exercitată în baza următoarelor principii:

- pământul trebuie atribuit celora, care-l prelucrează;- dezvoltarea egală a tuturor formelor de proprietate şi gospodărire;- activitatea economică liberă a producătorilor pe baza relaţiilor de

piaţă;- păstrarea şi ridicarea fertilităţii solului, ca bogăţie naţională

principală a ţării;- dezvoltarea socială a satului.

În procesul reformei agrare în Republica Moldova au fost aplicate următoarele mecanisme:

- anularea actelor primite anterior cu privire la darea în posesiune veşnică colhozurilor şi sovhozurilor a terenurilor; inventarierea fondului funciar al republicii, stabilirea hotarelor dintre gospodării;

- determinarea terenurilor supuse privatizării şi a celor ce vor rămâne în proprietatea de stat;

- transferarea în competenţa organelor de administrare publică locală a funcţiilor de repartizare a terenurilor proprietăţii de stat pe teritoriul respectiv;

- determinarea terenului minim garantat de care poate dispune gratuit orice cetăţean al Republicii Moldova: în oraşe – 0,04-0,07 ha; la sate – 0,12-0,20ha. Acest teren devine proprietate privată, care poate fi vândută, moştenită, dăruită etc.

Reforma agrară în Republica Moldova s-a desfăşurat în următoarele direcţii:

demonopolizarea proprietăţii de stat asupra pământului şi reformarea relaţiilor de proprietate în sectorul agrar, transformarea pământului în obiect de cumpărare – vânzare;

constituirea relaţiilor de piaţă în sectorul agroindustrial: dezvoltarea concurenţei între agenţii economici din sectorul agroindustrial; formarea burselor de produse agricole; crearea întreprinderilor specializate de deservire tehnică a agriculturii; stabilirea relaţiilor financiare echitabile dintre producătorii din sectorul agrar şi cel industrial; crearea băncilor comerciale agricole;

atragerea capitalului străin în ramurile complexului agroindustrial; crearea companiilor publice şi private cu privire la asigurarea

producătorilor agricoli de la diferite calamităţi naturale (secetă, inundaţii, furtuni, alunecări etc.);

dezvoltarea infrastructurii sociale la sat (reţeaua de şcoli, grădiniţe de copii, spitale, instituţii culturale etc.).

Principalele rezultate ale reformei agrare în Republica Moldova constau în următoarele1:

1. Conform situaţiei la 1 ianuarie 2003, de la începutul reformei agrare au primit în natură sectoare de pământ în proprietate privată pentru organizarea gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) peste 617 mii persoane. Suprafaţa terenurilor atribuite în contul cotelor de teren echivalent de la începutul procesului de privatizare constituie 836 mii ha.

2. Conform datelor statistice la 1 ianuarie 2003, din numărul cetăţenilor cărora le-au fost atribuite sectoare de pământ în contul cotelor de teren echivalent, peste 354 mii persoane (57% din toate) au format şi înregistrat peste 268 mii gospodării ţărăneşti (de fermier). Suprafaţa terenurilor agricole în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) constituie peste 520 mii ha. Suprafaţa medie pe republică a terenurilor în folosinţa gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) atribuite în contul cotelor de teren echivalent constituie 1,93 ha, din care: 1,64 ha – teren arabil, 0,14 ha – livezi şi 0,15 ha – vii.

3. Circa 263 mii cetăţeni din cei căror le-au fost atribuite separat sectoare de teren (43% din numărul total) până la sfârşitul anului 2003 nu şi-au înregistrat în modul stabilit gospodăria lor agricolă, prelucrând pământul individual sau transmiţându-l în folosinţa temporară altor deţinători de terenuri (gospodăriilor agricole sau întreprinderilor cu activitate auxiliară agricolă). În proprietatea acestor persoane se află peste 316 mii ha terenuri agricole. Din persoanele sus numite 93 mii

1 Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 12.

(35%) au transmis sectoarele de teren în folosinţă altor persoane fizice sau juridice.

4. De la începutul reformei agrare, peste 430 mii persoane – posesori ai titlurilor de deţinători de teren (cărora nu le-au fost atribuite sectoare de teren în natură în mod individual) au transmis în folosinţa altor persoane juridice sau fizice peste 686 mii ha. Aceste terenuri au fost transmise în folosinţă la 1252 formaţiuni, din care 365 – gospodării ţărăneşti (de fermier) şi 744 – societăţi cu răspundere limitată.

Reforma agrară din Republica Moldova, pe lângă laturile pozitive, a avut şi unele consecinţe negative: unităţile agricole în mersul reformei n-au fost asigurate suficient cu tehnică performantă, tehnologii avansate, cu carburanţi necesari, ceea ce a adus la neprelucrarea unor terenuri de pământ şi la scăderea eficienţei economice în sectorul agrar; în lipsa unei bănci agrare specializate, producătorii agricoli nu s-au bucurat de credite preferenţiale necesare producţiei agricole; agravată a rămas şi problema comercializării producţiei agricole atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă; reforma agrară n-a condus la îmbunătăţirea infrastructurii de producţie şi sociale; politica agrară a statului s-a dovedit a fi insuficientă. Privită în ansamblu, reforma agrară n-a contribuit la ridicarea nivelului de trai a populaţiei rurale, ci a accelerat procesul de emigrare a forţei de muncă din acest sector de activitate.

Tema 14

Economia mondială şi integrarea Republicii Moldova încircuitul economic mondial

Planul temei

1. Conţinutul şi stuctura economiei mondiale contemporane.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă.4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională.5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază.6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în

circuitul economic mondial.

14.1. Conţinutul şi structura economiei mondiale contemporane

Economia mondială reprezintă ansamblul economiilor naţionale şi al relaţiilor economice internaţionale generate de diviziunea mondială a muncii.

În aspect structural economia mondială include: a) sistemul instituţional (organismele economice internaţionale); b) comerţul internaţional de mărfuri şi servicii; c) mişcarea internaţională a capitalului şi a investiţiilor străine; d) migrarea internaţională a forţei de muncă; e) relaţiile credito-financiare; f) cooperarea economică internaţională; g) integrarea economică internaţională; h) schimbul dintre ţări în domeniul ştiinţei şi tehnicii.

Economia mondială are următoarele trăsături:- unităţile de bază a economiei mondiale le constituie economiile naţionale;- principalele subsisteme ale economiei mondiale sunt: piaţa mondială,

diviziunea mondială a muncii, circuitul economic mondial;- economia mondială întruneşte ţări care din punct de vedere economic se află

la difeite niveluri de dezvoltare;- în actuala economie mondială există trei Centre de putere economică: Europa

Occidentală, America de Nord, Asia de Sud-Est.Una din componentele de bază a economiei mondiale este diviziunea

mondială a muncii, care exprimă relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi locul şi rolul fiecărui stat în circuitul economic mondial.

Diviziunea mondială a muncii îşi găseşte expresia în specializarea în producţie a diferitor ţări. Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă, la cerinţele pieţei mondiale. Specializarea internaţională a economiei naţionale depinde de următorii factori: a) condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (petrol, cafea, fructe etc.); b) mărimea teritoriului şi a populaţiei (ţările cu un număr mare de populaţie se pot specializa în producerea unor mărfuri care cer mai multă forţă de muncă); c) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare (depinde de nivelul de calificare a forţei de muncă, de volumul de

capital etc.); d) tradiţiile naţionale, care pot stimula specializarea în producţia anumitor mărfuri; e) factori extraeconomici (războaie, asuprire colonială, păstrarea unor rămăşiţe tradiţionale din sistemele vechi de gospodărire).

În actuala economie mondială există mai multe forme de specializare, principalele fiind: - specializarea intersectorială, care reflectă divizarea ţărilor în ţări industriale şi

ţări agrare, în ţări extractive şi ţări de prelucrare a materiei prime;- specializarea interramurală în sectorul industrial. De ex., în ramura de

construcţie a tractoarelor S.U.A. se specializează în producerea tractoarelor cu dimensiuni mari, Marea Britanie – în producerea tractoarelor cu dimensiuni medii, iar Germania – în producera microtractoarelor;

- specializarea tehnologică. Din punct de vedere al specializării tehnologice ţările lumii pot fi grupate: în ţări inovatoare, care exportă tehnologii noi; în ţări imitatoare de tehnologii noi; în ţări importatoare de tehnologii noi.

Specializarea internaţională depinde de criteriul avantajului absolut, formulat de A.Smith, potrivit căruia fiecare ţară se specializează în producerea acelor produse, pentru care dispune de costuri absolute mai mici, comparativ cu străinătatea.

Între ţările lumii există diferite legături economice, care poartă denumirea de fluxuri economice internaţionale. Prin flux economic internaţional se înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale de la o ţară la alta. Totalitatea fluxurilor economice privite în strânsa lor interdependenţă, formează circuitul economic mondial. Circuitul economic mondial cuprinde următoarele fluxuri:- fluxurile comerciale internaţionale, determinate de exportul şi importul de

mărfuri dintre ţări;- fluxurile de investiţii de capital dintre ţări;- fluxurile de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice şi de tehnologii (sub formă de

licenţe pentru folosirea de brevete);- fluxurile de prestări de servicii: turism, transport, telecomunicaţii, asigurare,

servicii bancare, asistenţă tehnică etc.;- fluxurile de cooperare economică internaţională;- fluxurile de forţă de muncă (migrarea internaţională a forţei de muncă);- fluxurile valutar-financiare internaţionale.

Din punct de vedere geografic se destind următoarele fluxuri: fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate, numite fluxuri Nord-Nord; fluxuri de schimb dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, numite fluxuri Nord-Sud; fluxuri de schimb dintre ţările Europei de Est şi ţările dezvoltate, numite fluxuri Est-Vest; fluxurile de schimb dintre ţările în curs de dezvoltare, numite fluxuri Sud-Sud.

În conformitate cu prevederile Organizaţiei Naţiunilor Unite toate ţările globului pământesc sunt divizate în trei grupe mari: ţările subdezvoltate, ţările în curs de dezvoltare (la care se referă şi Republica Moldova) şi ţările industrial dezvoltate.

În dependenţă de nivelul Produsului Intern Brut, care revine pe cap de locuitor, ţările lumii pot fi grupate după următoarele criterii1:- ţări cu venit scăzut (< 785 dolari pe an), din care fac parte: Angola, Burundi,

Etiopia, Mozambic, Mongolia, Vietnam, India, Albania, Armenia, Moldova, Nicaragua ş. a.;

- ţări cu venit mediu (786 – 3125 dolari pe an), din care fac parte: Namibia, China, Indonezia, Belarus, Bulgaria, România, Ucraina, Iran, Siria, Egipt, Cuba ş. a.;

- ţări cu venit peste mediu (3126 – 9655 dolari pe an), din care fac parte: Bostwana, Gabon, Malaesia, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Malta, Arabia Saudită, Oman, Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, Venezuela ş. a.;

- ţări cu venit ridicat (> 9656 dolari pe an), din care fac parte: Australia, Japonia, Noua Zelandă, Singapore, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Suedia, Izrael, S.U.A., Canada ş. a.

Tabelul 14.1Clasamentul primelor 15 puteri economice ale lumii, anul 20002

ŢaraPopulaţia(mln. loc.)

Produsul intern brut (mlrd. dol.)

Produsul naţional brut (dol. locuitor)

1. S.U.A.2. Japonia3. Germania

27029912641082047

8230,43782,92134,2

293403136025850

Tabelul 14.1 (continuare)4. Franţa5. Anglia6. Italia7. China8. Brazilia9. Canada10.Spania11.India12.Olanda13.Australia14.Mexic15.Rusia

588475905557589

12437451658743030139371979673156981875195846146909

1424,01357,21171,9959,0778,2580,6553,2430,0381,8261,7293,5276,6

24210214102009075046301917014100440

247802064038492200

14.2. Comerţul internaţional. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Un rol de frunte în sistemul relaţiilor economice internaţionale şi a fluxurilor de schimb îl ocupă comerţul internaţional. Comerţul internaţional a apărut încă în antichitate, însă până la începutul sec. XVIII el a jucat un rol secundar în economiile naţionale. Revoluţia industrială din sec. XVIII a

1 Economistul, 27 aprilie 1999.2 Adevărul economic. 2001, nr. 19, p. 34.

contribuit la extinderea schimburilor de mărfuri dintre ţări şi la dezvoltarea comerţului internaţional.

Comerţul internaţional are următoarea structură:- schimburile de mărfuri şi servicii efectuate de agenţii economici;- serviciile de transporturi şi de expediţii;- acţiunile de proiectare şi executare a lucrărilor de construcţie;- serviciile de asistenţă tehnică în dependenţă de folosirea brevetelor de

invenţii;- serviciile de reprezentanţă comercială;- prestaţiile şi serviciile turistice;- alte acte de comerţ efectuate între agenţii economici din diferite ţări.

Actualmente în comerţul internaţional s-au conturat mai multe tendinţe, printre care pot fi menţionate: creşterea accelerată a exporturilor mondiale; sporirea ponderii exportului de mărfuri în produsul naţional brut în ţările dezvoltate; intensificarea diversificării comerţului mondial (apariţia de noi pieţe de microprocesoare, roboţi industriali, videotehnică etc.); creşterea ponderii ţărilor industriale în exporturile mondiale (în anul 2000 ea a constituit 70% din totalul exporturilor); aplicarea unor noi restricţii tarifare şi netarifare de limitare a comerţului internaţional (aplicarea taxelor vamale majorate, restricţii la import, ambalaj, calitate etc.); creşterea ponderii ţărilor noi industriale în comerţul internaţional (Coreea de Sud, Hong-Kong, Singapore, Taiwan etc.); instituţionalizarea schimburilor internaţionale (crearea unor instituţii de reglare a comerţului internaţional, cum ar fi Organizaţia Comerţului Mondial).

Comerţul internaţional este influenţat de următorii factori:- specializarea ţărilor în fabricarea unor grupe de produse în dependenţă de

condiţiile naturale, economice şi tradiţionale;- integrarea economică internaţională atât în Europa, cât şi în alte zone ale

lumii;- extinderea societăţilor şi companiilor transnaţionale (de ex. firma italiană

“Fiat” are filialele sale în 24 de ţări);- repartizarea planetară a capitalului, resurselor naturale şi a forţei de muncă;- nivelul de dezvoltare a transporturilor şi telecomunicaţiilor, a instituţiilor

valutar-bancare.În cadrul economiei mondiale există mai multe forme de pieţe

internaţionale: a) burse internaţionale, care se divizează în burse generale şi burse specializate. Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri, precum şi tranzacţii de hârtii de valoare şi valute. De regulă, bursele generale funcţionează în centrele comerciale (Paris, Chicago, Londra, Zürich etc.). Bursele specializate se divizează în trei grupe: burse pentru anumite produse (cafea, zahăr, bumbac, animale etc.); burse de valori, care efectuează operaţiuni legate de realizarea hârtiilor de valoare şi a metalelor preţioase; burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional (operaţiuni de asigurări şi navluri); b) pieţe zonale ale unor produse industriale (mărfuri

electronice, video-audio-vizuale); c) pieţe internaţionale de licitaţie; d) târguri internaţionale (Plovdiv, Drezden ş. a.).

Preţurile aplicate pe piaţa mondială pot fi grupate după următoarele criterii:- în dependenţă de felul mărfurilor destinate pentru comerţul extern se disting

preţuri mondiale ale mărfurilor corporale (materii prime, produse prelucrate) şi preţuri mondiale ale serviciilor (preţurile la serviciile de transport, la serviciile turistice etc.);

- în dependenţă de direcţia fluxurilor comerciale externe preţurile se divizează: în preţuri de import şi în preţuri de export;

- în dependenţă de poziţia celor care le stabilesc preţurile pot fi grupate în: preţuri de acord (acorduri internaţionale); preţuri fixate de producător (de ex., preţurile stabilite de OPEC); preţuri fixate de cumpărător; preţuri de monopol;

- în dependenţă de tehnica de comercializare a mărfurilor se disting: preţuri sau cotaţii la bursele internaţionale de mărfuri; preţuri de licitaţie; preţuri ajustate (preţuri care pot fi corectate în funcţie de conjunctura pieţei);

- preţuri de listă sau catalog, care sunt stabilite de exportatori şi sunt difuzate importatorilor în vederea negocierii contractelor de vânzare-cumpărare (astfel de preţuri pot fi modificate în dependenţă de starea pieţei);

- preţuri director, care se formează pe piaţa principală a unui produs sau pe piaţa cu cel mai mare volum de desfacere (cafea, bumbac);

- în dependenţă de etapele tranzacţiilor preţurile pot fi divizate în: preţuri de ofertă, preţuri de negociere, preţuri de tranzacţie (de vânzare-cumpărare).

În ultimii ani în dinamica preţurilor mondiale s-au conturat două tendinţe: creşterea preţurilor la mărfurile industriale şi scăderea lor la cele primare (materia primă), fiind determinate de conjunctura economică pe piaţa mondială.

În domeniul comerţului internaţional s-au conturat două forme de politici comerciale: politica liber-schimbistă şi politica protecţionistă. Politica liberului schimb constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state. Politica protecţionistă constă în stimularea producătorilor autohtoni şi limitarea importurilor de mărfuri străine, care pot fi confecţionate în ţara dată. Protecţionismul comercial se realizează prin aplicarea tarifelor vamale ridicate şi a măsurilor netarifare (politici de dumping, aplicarea normelor sanitare de ambalare a mărfurilor etc.).

În politica comerţului internaţional larg este aplicată “clauza naţiunii celei mai favorizate”, care constă în faptul, că statele semnatare îşi oferă reciproc toate privilegiile pe care le acordă ţărilor terţe (în domeniul taxelor vamale, eliberării licenţelor de import sau export, tranzitului, navigaţiei maritime şi fluviale). Clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi acordată atât în cadrul bilateral, cât şi multilateral, prin Organizaţia Mondială a Comerţului. Republica Moldova, ca membru al acestei organizaţii internaţionale, se bucură de clauza naţiunii cele mai favorizate în baza contractului încheiat cu Statele Unite ale Americii.

Un rol important în comerţul internaţional îl are balanţa comercială. Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care se înregistrează şi se compară în formă bănească exportul şi importul de bunuri economice, efectuate de o anumită ţară pe durata unui an. Balanţa comercială dare două componente: exportul, care formează activele şi importul, care formează pasivele. Balanţa comercială este activă, dacă exportul depăşeşte importul, este pasivă, dacă importul depăşeşte exportul şi este echilibrată, dacă importul şi exportul sunt egale. Balanţa comercială poate fi: generală, atunci când cuprinde ansamblul legăturilor externe ale unei ţări; parţială, atunci când reflectă relaţiile import-export ale unei ţări sau grup de ţări. Despre dinamica balanţei comerţului exterior al Republicii Moldova ne mărturisesc cifrele de mai jos (tab. 14.2).

Tabelul 14.2.Balanţa comerţului exterior al Republicii Moldova1 (mln. dolari)

1996 2000 2001 2002Export-totaldin care:

în ţările C.S.I.în ţările U.E.în ţările Europei Centrale şi de Estîn alte ţări

794,9

543,178,1129,244,5

471,4

276,0102,263,229,8

570,1

346,7122,362,039,0

592,5

322,6138,079,152,8

Tabelul 14.2 (continuare)Importul-total

din ţările C.S.I.din ţările U.E.din ţările Europei Centrale şi de Estdin alte ţări

1072,2652,6177,2138,9103,3

776,4259,7225,9190,2100,3

897,1340,4249,0190,5117,1

928,5358,8245,0180,7144,0

Soldul balanţei comerciale-total -277,2 -304,9 -327,0 -336,0Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi – total, % 74,1 60,7 63,6 63,8

În anul 2002 în structura exporturilor au predominat produsele alimentare, băuturi şi tutun (39,9%), materiale textile şi articole din acestea (18,4%), produse vegetale (15,7%), iar în structura importurilor au predominat produsele minerale (22,3%), maşini şi aparate (13,5%), produse chimice (11,3%).

Un rol important în relaţiile de schimb internaţional îl are balanţa naţională de plăţi externe. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economico-statistic, în care se includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an). În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea.

În conformitate cu actele normative ale Fondului Monetar Internaţional balanţa de plăţi externe cuprinde două grupe de indicatori:

1 Anuarul statistic al Republicii Moldova, 2002. Chişinău, 2002, p. 403. Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 36.

Grupa I, numită Balanţa curentă sau Contul curent, include:- balanţa comercială, care reprezintă în formă valorică încasările din export şi

plăţile pentru importul de mărfuri corporale;- balanţa serviciilor, care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii

internaţionale de transport, telecomunicaţii, turism, tranzit, operaţiuni bancare etc.;

- balanţa veniturilor, care reprezintă încasările şi plăţile cu titlul de venituri (dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc.);

- balanţa transferurilor curente, care reflectă transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, donaţiile, transferurile în contul acordurilor dintre ţări, ajutoarele publice sau private.

Grupa II, numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital şi financiar, include:

- transferuri de capital pe termen scurt, care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an:

- investiţii directe de capital pe termen lung, care reflectă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub formă de investiţii;

- investiţii de portofoliu sub formă de titluri de creanţă şi titluri de angajamente;

- activele de rezervă ale statului, care reflectă rezervele valutare ale statului.Balanţa de plăţi externe poate fi: echilibrată, atunci când încasările sunt

egale cu plăţile externe; excedentară sau activă, atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile respective; deficitară, atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate.

Balanţa de plăţi externe joacă un rol important în viaţa economică: ea reprezintă un instrument de bază prin care se înfăptuieşte politica valutară şi de comerţ exterior al unei ţări; balanţa de plăţi reprezintă un document de sinteză privind relaţiile economice internaţionale ale unei ţări, reflectând volumul şi structura încasărilor şi plăţilor în valută în relaţiile cu străinătatea pe o anumită perioadă de timp; balanţa de plăţi reflectă multiple aspecte economice, financiare şi chiar politice ale ţării. O balanţă activă poate reflecta faptul că mărfurile produse sunt competitive; balanţa de plăţi pe o perioadă mai îndelungată reflectă tendinţele care se manifestă în activitatea economico-socială a ţării. Despre dinamica balanţei de plăţi al Republicii Moldova ne mărturisesc următoarele date statistice (tab. 14.3).

Tabelul 14.3

Dinamica balanţei de plăţi a Republicii Moldova1 (mln. dolari)

1998 1999 2000 2001 2002Contul curentBalanţa comercialăBalanţa serviciilorBalanţa veniturilorTransferuri curenteContul de capital şi financiarTransferuri de capitalInvestiţii directeInvestiţii de portofoliuActive de rezervă ale statului

-334,71-388,09-46,5434,5065,42357,55-0,3376,25-59,11225,78

-68,46-137,17-42,3224,2686,7772,940,3337,84

-140,06-48,70

-96,76-293,64-39,0474,00161,92107,42116,61128,9892,46-47,42

-95,01-311,30-43,40101,61158,0882,754,27

155,80-25,39-9,47

-103,14-378,25-38,80159,27154,6481,30,32

110,39-21,26-26,96

14.3. Migrarea internaţională a forţei de muncă

Un loc important în fluctuaţiile economice internaţionale îl ocupă migrarea internaţională a forţei de muncă. Prin migrarea internaţională a forţei de muncă se înţelege procesul de trecere a forţei de muncă dintr-o ţară în alta. Migrarea internaţională a forţei de muncă include: emigrarea forţei de muncă din ţară şi imigrarea forţei de muncă în ţara respectivă.

Cauzele migrării forţei de muncă:- inegalitatea proceselor de investire a capitalului în diferite ţări, ce contribuie

la cantitatea şi calitatea locurilor de muncă;- existenţa deosebirilor naţionale în nivelul de salarizare. Se ştie, că în ţările

dezvoltate economic nivelul salariului e mai ridicat decât în ţările aflate în curs de dezvoltare;

- situaţia social-politică nestabilă la fel contribuie la migrarea internaţională a forţei de muncă;

- motivele de ordin religios, după cum mărturiseşte practica ţărilor africane, influenţează substanţial asupra procesului de migrare a forţei de muncă.

Migrarea internaţională a forţei de muncă poate fi divizată în patru etape: prima etapă – cuprinde sec. XVII-XIX. La această etapă avea loc emigrarea forţei de muncă din Irlanda şi Anglia în Statele Unite ale Americii, unde avea loc dezvoltarea furtunoasă a industriei, care cerea forţă de muncă suplimentară; a doua etapă – cuprinde sec. XIX şi începutul sec. XX. La această etapă direcţia migrării forţei de muncă era exercitată din ţările coloniale în ţările Europei de Est şi în S.U.A.; etapa a treia – cuprinde anii ’50-’80 ai sec. XX. La această etapă are loc imigrarea în ţările Europei Occidentale (în anul 1980 numărul muncitorilor străini în aceste ţări a atins cifra de peste 3 mln.) şi imigrarea în ţările Orientului Apropiat în scopul valorificării bogăţiilor petroliere. Fără ajutorul specialiştilor străini era imposibil de realizat această problemă; a patra etapă cuprinde sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI. La această etapă are loc emigrarea masivă a forţei de muncă din ţările Europei de Vest în S.U.A.,

1 Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 87-90 din 23 mai 2003.

Canada, Germania, Grecia, Portugalia, Italia, Izrael şi în alte ţări. E destul să menţionăm, că numai din Republica Moldova în această perioadă de timp au emigrat circa 600 mii persoane.

Migrarea internaţională a forţei de muncă se manifestă în mai multe forme. Organizaţia Naţiunilor Unite a determinat următoarele forme de migraţiune:- migranţi permanenţi – persoanele care pleacă în alte ţări în căutarea noilor

locuri de muncă pe un termen nu mai mult de un an;- migranţi frontalieri – persoanele care zilnic trec hotarul în scopul de a lucra

în ţara vecină;- migranţi ilegali – persoanele care activează în alte ţări fără permisiunea

autorităţilor respective;- migranţi tehnico-ştiinţifici, aşa-numită “scurgerea creierilor” – persoanele de

înaltă calificare, care pleacă din ţările aflate în curs de dezvoltare spre ţările dezvoltate economic în căutarea locurilor de muncă mai prestigioase.

Migrarea internaţională a forţei de muncă are următoarele consecinţe economice:- imigrarea este convenabilă ţărilor importatoare de forţă de muncă (îndeosebi

“importul de creieri”), deoarece economisesc mijloace pentru pregătirea forţei de muncă. De ex., S.U.A., în urma imigrării forţei de muncă, a economisit în ultimul sfert al sec. XX circa 15 mlrd. dolari necesari pentru pregătirea cadrelor;

- imigrarea forţei de muncă e avantajoasă pentru antreprenori, deoarece, de regulă, ei plătesc muncitorilor străini un salariu de 2-3 ori mai mic decât muncitorilor autohtoni;

- imigrarea forţei de muncă complică problema ocupării lucrătorilor în ţara respectivă, deoarece ea provoacă concurenţă neloială între muncitorii autohtoni şi cei străini (aceste fenomene negative actualmente se evidenţiază în Germania, Franţa, S.U.A., Izrael şi în alte ţări);

- emigrarea forţei de muncă se reflectă negativ asupra ţării de unde pleacă forţa de muncă (ţara de unde emigrează forţa de muncă suferă pierderi financiare legate de pregătirea cadrelor calificate şi suportă insuficienţă de specialişti calificaţi necesari pentru asigurarea prosperităţii economiei naţionale).

Dimensiunile mari ale migrării internaţionale a forţei de muncă condiţionează aplicarea unor măsuri de reglare şi reglementare al acestui proces complicat: elaborarea şi implementarea în practică a legilor juridice şi a actelor normative referitor la migrarea internaţională a forţei de muncă; încheierea acordurilor bilaterale şi multilaterale cu privire la reglementarea migrării forţei de muncă; interzicerea migrării ilegale a forţei de muncă.

14.4. Cooperarea şi integrarea economică internaţională

Cooperarea economică internaţională reprezintă o formă de colaborare între state desfăşurată pe baze contractuale, vizând unirea eforturilor materiale, financiare, tehnologice şi de cadre ale partenerilor, pentru efectuarea unor

activităţi comune în scopul obţinerii de avantaje reciproce. Cooperarea poate fi: macroeconomică, care se desfăşoară între state prin relaţii interguvernamentale (între guverne, ministere, departamente) şi microeconomică, care se desfăşoară între firme, instituţii de cercetare etc.

Cooperarea economică internaţională se manifestă în următoarele forme:- cooperarea în producţie, care include: specializarea interstatală a

producţiei; construirea de obiecte prin livrarea de utilaje, tehnologii şi documentaţii pe credit; construirea în comun a obiectelor de destinaţie productivă;

- cooperarea tehnico-ştiinţifică realizată în cadrul unităţilor şi programelor comune de cercetare, de acordare de asistenţă tehnică, de schimbul de informaţie tehnico-ştiinţifică etc.;

- cooperarea în domeniul comercializării şi marketingului realizată în aşa forme, cum ar fi: cooperarea pe terţe pieţe; schimbul reciproc de informaţie comercială; studierea în comun a pieţelor şi a conjuncturii; elaborarea programelor comune de marketing; acţiunile comune de reclamă;

- cooperarea financiar-bancară realizată în cadrul băncilor mixte, a băncilor regionale şi consorţiilor bancare;

- cooperarea în domeniul serviciilor de turism, transporturi şi asigurări internaţionale.

Una din componentele de bază ale economiei mondiale este integrarea economică internaţională. Integrarea economică este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitor state, şi este determinată de un ansamblu de factori, între care un rol esenţial îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană.

Integrarea economică nu trebuie confundată cu noţiunea de globalizare economică, care se manifestă în: internaţionalizarea producţiei şi a tehnologiei; globalizarea pieţelor de mărfuri; internaţionalizarea pieţelor de servicii; integrarea pieţelor financiare mondiale.

Cauzele principale ale integrării economice1 sunt:- apariţia şi manifestarea în forme tot mai acute a contradicţiei dintre

posibilităţile de sporire a producţiei şi capacitatea restrânsă a pieţelor naţionale;

- gradul înalt de concentrare a producţiei şi de centralizare a capitalurilor, pe de o parte, limitele şi restricţiile mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, pe de altă parte;

- necesitatea capitalurilor din ţările situate într-o anumită zonă de a-şi promova “în comun” interesele ameninţate de concurenţi internaţionali foarte puternici;

- constituirea de mari firme (de stat sau mixte) care, prin activitatea lor, depăşesc graniţele naţionale;

1 Niţă Dobrotă, coordonator. Dicţionar de economie. Editura economică, Bucureşti, 1999, p. 249-250.

- interesele comune ale ţărilor dezvoltate de a menţine şi extinde relaţiile cu fostele ţări coloniale devenite independente.

În literatura de specialitate sunt analizate cinci tipuri de integrare economică1:

crearea unei zone de comerţ preferenţial, care prevede reducerea barierelor comerciale în relaţiile cu ţările din zonă;

crearea unei zone de comerţ liber ce presupune eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului dintre ţările din cadrul zonei, menţinând însă barierele stabilite prin decizie naţională în comerţul cu ţările nemembre;

crearea uniunii vamale, care prevede eliminarea barierelor din comerţul între ţările membre plus stabilirea uni tarif extern comun în comerţul cu ţările nemembre;

crearea pieţei comune, care prevede extinderea comerţului liber dintre ţările membre de la mărfuri şi servicii şi la factorii de producţie (forţa de muncă şi fluxurile de capital). Membrii pieţei comune menţin rate de schimb fixe între valutele lor naţionale;

crearea uniunii economice, ce implică politici economice comune şi o unitate monetară comună. Actualmente astfel de integrare constituie Uniunea Europeană.În aspect regional există mai multe grupări de integrare economică

(tab. 14.4).

Tabelul 14.4Grupări de integrare economică regională2

Denumire Nivelul de integrare Ţări membre

Pactul Andin Zonă de comerţ liberBolivia, Columbia, Peru, Ecuador, Venezuela

Consiliul Arab de Cooperare

Zonă de comerţ preferenţial

Egipt, Irac, Iordania, Yemen

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

Zonă de comerţ preferenţial

Brunei, Indonezia, Filipine, Malayesia, Singapore, Thailanda

Benelux Uniune vamală Belgia, Olanda, Luxemburg

Piaţa Comună Central-Americană

Piaţă comunăCosta Rica, Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama

Comunitatea Est-Africană Uniune vamală Kenya, Tanzania, UgandaUnuinea Europeană Uniune economică şi

monetarăBelgia, Olanda, Danemarca, Luxemburg, Franţa, Grecia, Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Italia,

1 Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 408-409.2 Economie. Ediţia a V-ea. Editura Economică. Bucureşti, 2000, p. 400.

Spania, Portugalia, Austria, Finlanda

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)

Zonă de comerţ liberIslanda, Norvegia, Elveţia, Liechtenstein

Asociaţia de Integrare Latino-americană

Zonă de comerţ liber

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Uruguay, Venezuela

Uniunea Maghreb Piaţă comunăMaroc, Algeria, Mauritania, Tunisia, Libia

Mercosur Uniune vamalăArgentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay

Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA)

Zonă de comerţ liber Canada, Mexic, S.U.A.

Acordul de Comerţ Liber S.U.A.-Canada

Zonă de comerţ liber Canada, S.U.A.

Acordul de Comerţ Liber S.U.A.-Izrael

Zonă de comerţ liber Izrael, S.U.A.

Integrarea economică internaţională are următoarele avantaje: a) integrarea asigură o productivitate mai înaltă a muncii sociale şi o creştere a nivelului general de viaţă; b) pe o piaţă unificată concurenţa este mai intensă şi consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute şi de o mai mare varietate de bunuri; c) piaţa unică permite o producţie de serie mare, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie; d) piaţa unică poate contribui la optimizarea investiţiilor de capital; e) piaţa unică permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea liberă a capitalurilor este însoţită de o mişcare liberă a forţei de muncă.

Din toate grupările de integrare economică regională rolul principal îl ocupă Uniunea Europeană (UE), care în anul 2002 dispunea de 2241000 km2 şi o populaţie de 367,8 mln. locuitori, cu un produs intern brut de 5767,2 mlrd. de unităţi monetare (ceea ce reprezintă aproximativ 25% din PIB mondial) şi un PIB pe cap de locuitor de circa 15 mii de unităţi monetare. Actualmente Uniunea Europeană realizează aproximativ 2/5 din comerţul mondial, fiind cel mai mare importator de produse agricole, textile şi îmbrăcăminte. În anul 2004 la cele 15 ţări-membre ale Uniunii Europene vor adera încă 10 ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia, Cipru, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, iar în anul 2007 vor deveni membri ai Uniunii Europene România şi Bulgaria.

Principalele mecanisme care au contribuit la formarea Uniunii Europene sunt:

a) uniunea vamală, care s-a format prin reducerea treptată a tarifelor vamale între ţările membre ale UE, precum şi stabilirea unui tarif vamal extern comun faţă de ţările terţe,

b) liberalizarea circulaţiei capitalurilor, ce contribuie la dezvoltarea armonioasă a ramurilor economiei naţionale;

c) libera circulaţie a forţei de muncă, ceea ce contribuie la migrarea forţei de muncă în cadrul UE şi resorbirii în unele perioade ale şomajului;

d) piaţa comună agricolă, care prevede pe plan intracomunitar: libera circulaţie a produselor la preţuri unice pentru fiecare produs; achiziţionarea cu prioritate a produselor din comunitate; instituirea unui sistem de garanţii pentru producători împotriva fluctuaţiei preţurilor; responsabilitatea financiară colectivă faţă de cheltuielile necesare în vederea susţinerii pieţelor şi a modernizării agriculturii; pe plan extracomunitar: protecţia producătorilor faţă de concurenţii din ţările terţe (aplicarea taxei vamale pentru produsele agricole străine); stimularea exporturilor agricole în afara UE prin acordarea de subvenţii; aplicarea unei strategii comune în domeniul agrar în cadrul UE;

e) uniunea monetară europeană şi introducerea în circulaţie a monedei EURO.

Principalele organe instituţionale de dirijare a UE sunt:- Consiliul de miniştri (minişti de relaţii externe) al UE, care adoptă toate

deciziile majore. Funcţiile Consiliului: coordonarea politicilor economice ale ţărilor membre a UE;

- Comisia Executivă a UE, care urmăreşte scopul ca deciziile adoptate de Consiliul de miniştri să fie realizate. Comisia Executivă elaborează proiecte pentru aprobare la Consiliul de miniştri;

- Curtea de Justiţie a UE, care decide dacă actele Consiliului de miniştri, ale Comisiei Executive sau a altor organe corespund Tratatului UE;

- Parlementul European, care examinează toate problemele importante ale politicii comunitare. Parlementul European e format din membrii parlamentelor naţionale.

În cadrul UE funcţionează şi alte instituţii cu caracter consultativ, cum ar fi: Comitetul economic şi Social, Banca Europeană de Investiţii, Fondul Monetar de Dezvoltare, Fondul European pentru Orientarea şi Garantarea Agricolă, Fondul European de Cooperare Monetară ş.a.

14.5. Sistemul monetar internaţional şi elementele lui de bază

Sistemul monetar internaţional (SMI) reprezintă ansamblul de reguli şi instituţii care reglează schimburile de monede între ţări şi fluxurile valutar-financiare.

Sistemul monetar internaţional în ultimul centinar a trecut prin trei etape:Prima etapă – sistemul etalon aur, care a funcţionat din jumătatea

secolului XIX până în prima jumătate a secolului XX. La această etapă plăţile internaţionale erau efectuate în aur, care servea ca instrument de reglare a soldurilor balanţelor de plăţi externe şi ca monedă de rezervă. Valoarea

monedelor naţionale era definită în raport de aur. Aurul circula liber atât pe plan intern, cât şi pe plan extern.

A doua etapă – sistemul etalon aur-devize, care a funcţionat din 1944 până în 1976. Acest sistem a fost adoptat în 1944 la Conferinţa Monetară Internaţională de la Bretton-Woods (S.U.A.), care a pus bazele sistemului monetar actual. În conformitate cu hotărârile acestei Conferinţe dolarul era definit în aur, iar guvernul american se angaja să menţină paritatea monedei sale, precum şi convertirea ei, în aur. La cererea Băncilor Centrale dolarul putea fi schimbat în aur la un preţ fix de 35 dolari uncia (1 uncie = 31,1 g aur).

În scopul funcţionării eficiente a Sistemului Monetar Internaţional în 1945 au fost create două instituţii internaţionale: Fondul Monetar Internaţional (FMI), care avea ca scop realizarea convertibilităţii tuturor valutelor ţărilor membre, acordarea de împrumuturi pentru asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi externe şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), numită mai târziu Banca Mondială, care urmărea scopul să acorde credite pentru reconstrucţie şi dezvoltare.

A treia etapă – sistemul etalon-devize, care a fost adoptat la Conferinţa Monetară Internaţională de la Kingston (Jamaica) în 1976. Prin hotărârea acestei Conferinţe sistemul etalon aur-devize a fost înlocuit cu sistemul valutar-devize. Aurul a fost eliminat din funcţia de etalon monetar internaţional. Acest sistem prevede: demonetizarea definitivă a aurului; reglementarea şi introducerea cursurilor valutare liber fluctuante (ca urmare, raporturile de schimb valutar se modifică continuu); introducerea unei monede artificiale DST (drepturi speciale de tragere), calculată prin combinarea valorii a cinci valute (dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez, lira sterlină engleză).

Sistemul monetar Internaţional inclşude următoarele elemente:- cadrul juridic al relaţiilor valutar-financiare: normele de drept şi

reglementările internaţionale (regimul valutar, condiţiile de circulaţie a hârtiilor de valoare străine; impozitele pe venituri de la firmele străine, regimul investiţiilor străine etc.); acordurile şi convenţiile bilaterale (acorduri de plăţi, acorduri de credit etc.); acordurile în domeniul valutar-financiar (acordul de creare a Sistemului Monetar European, acordul de creare a Uniunii Monetare a Africii Centrale ş.a.);

- instituţiile financiar-bancare cu caracter regional şi universal. Aici se referă: a) instituţiile valutar-financiare regionale (Fondul European de Cooperare Monetară, Fondul Monetar Arab, Banca Asiatică de Dezvoltare ş. a.); b) instituţiile valutar-financiare mondiale (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Corporaţia Financiară Internaţională ş. a.);

- instrumentele şi mecanismele economice de tehnică valutar-financiară, la care se referă: a) cursul valutar de schimb, care reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă monedă. Cursul valutar poartă denumirea de cotare monetară; b) mijloacele de plată (valuta, deviziile, unităţile de cont internaţional);

- piaţa valutar-financiară, care include: a) piaţa valutară, unde au loc tranzacţiile de vânzare-cumpărare de devize (piaţa din Londra, Paris,

Chicago, Bruxelles, Tokyo ş. a.); b) piaţa financiară sau piaţa de capital, care include: investiţiile externe directe de capital (pentru construirea de noi întreprinderi); creditele externe, prezentate atât la nivel de stat, cât şi la nivelul unor firme particulare; investiţiile externe de portofoliu (procurarea pachetului de control al acţiunilor în ţările străine).

14.6. Căile de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană şiîn circuitul economic mondial

În conformitate cu Tratatul de la Maastricht (Olanda) din anul 1991 orice ţară europeană are posibilitatea să devină membru al Uniunii Europene, dacă îndeplineşte următoarele condiţii:

- are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democraţiei;- adoptă o politică economică în concordanţă cu principiile economiei de

piaţă şi concurenţei libere;- primeşte avizul favorabil al Consiliului Europei.

Uniunea Europeană în anul 1993 a stabilit pentru ţările central şi est-europene, candidate la aderare, anumite criterii, cunoscute drept „criteriile de la Copenhaga”. Aceste criterii sunt:

- stabilirea democraţiei şi a instituţiilor sale (existenţa statului de drept, a sistemului multipartid, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor, pluralism);

- existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabilă să facă faţă presiunilor competitive din Piaţa Unică;

- capacitatea asumării drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din calitatea de membru în UE.Ţările care doresc să se integreze în UE trebuie să ţină cont de

următoarele cerinţe: rata inflaţiei să nu depăşească 1,5 puncte procentuale în comparaţie cu rata medie a inflaţiei (în anul 2002 rata medie a inflaţiei în ţările europene industrializate a constituit 3%); deficitul bugetar să nu depăşească 3% din produsul intern brut; rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% rata medie (rata medie a constituit în anul 2002 3,75%); datoria publică internă şi externă să nu depăşească 60% din produsul intern brut; ratele de schimb ale monedei naţionale să rămână inferioare marjelor de fluctuaţie autorizate de Banca Centrală Europeană timp de 2 ani înainte de aderare.

În baza Strategiei de pregătire a aderării Republicii Moldova la UE se prevăd următoarele măsuri de integrare în structurile europene:

- aderarea la Acordul de Asociere la Uniunea Europeană, care prevede: dialogul politic între Parlamentul European şi Parlamentul Republicii Moldova; crearea unei zone de liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor; constituirea infrastructurii pieţei contemporane;

- elaborarea programelor naţionale ce vizează armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi crearea structurilor instituţionale ce permit accesul la Piaţa Internă a UE;

- participarea la dialogul structurat cu instituţiile Uniunii Europene;

- asigurarea managementului procesului de integrare odată cu depunerea cererii de aderare.Aderarea Republicii Moldova la structurile economice şi politice ale UE

este imposibilă fără restabilirea integrităţii teritorial-administrative a ţării şi rezolvarea problemei transnistrene.

Aderarea Republicii Moldova la UE va crea posibilităţi reale de obţinere a unui puternic efect economic pe plan intern şi noi oportunităţi de pătrundere accelerată pe pieţe solvabile şi previzibile; va contribui la un puternic aflux de investiţii şi tehnologii avansate; va stimula valorificarea experienţei mondiale în domeniul organizării şi managementului activităţilor economice.

Procesul de aderare la UE nu exclude valorificarea eficientă a oportunităţilor oferite de colaborarea regională interstatală prin intermediul următoarelor structuri şi organizaţii: Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Cooperarea economică a Mării Negre, Comunitatea de lucru a Statelor Dunărene, Comisia Economică a ONU pentru Europa.

Integrarea Republicii Moldova în cadrul UE presupune: crearea şi dezvoltarea unei economii funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile economiilor moderne; exercitarea unor schimbări şi ajustări structurale; adoptarea unor decizii optime şi echilibrate în promovarea politicilor bugetar-fiscale, monetar-creditare, investiţionale, de dezvoltare a concurenţei şi a relaţiilor economice externe.

În procesul de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană politicile macroeconomice vor fi orientate spre realizarea următoarelor obiective:

1. Politica bugetară va fi direcţionată spre: asigurarea onorării obligaţiilor financiare ale statului la toate nivelurile; susţinerea stabilităţii financiare ale statului; eliminarea elementelor nestimulatoare şi dezvoltarea elementelor stimulatoare ale procesului bugetar; optimizarea cheltuielilor publice; ameliorarea condiţiilor de funcţionare a sferei social-culturale; ajustarea în continuare a cheltuielilor bugetare la posibilităţi reale de acumulare a veniturilor la buget şi obţinerea unei stabilităţi bugetare.

2. Politica fiscală va fi orientată spre stimularea producătorului autohton. Obiectivele principale ale politicii fiscale sunt: diminuarea presiunii fiscale; asigurarea transparenţei; simplificarea şi stabilizarea sistemului fiscal; extinderea în continuare a bazei de impozitare.

3. Politica monetar-creditară, promovată de Banca Naţională a Moldovei, va fi orientată spre: menţinerea stabilităţii monedei naţionale; reducerea nivelului inflaţiei; stabilizarea pieţei valutare; consolidarea sistemului bancar; perfecţionarea mecanismelor de creditare de către sfera bancară a proiectelor şi programelor prioritare.

4. Politica investiţională va fi direcţionată spre restructurarea sectorului real al economiei, crearea climatului favorabil pentru investitorii autohtoni şi străini, care ar asigura majorarea plasamentelor investiţionale în modernizarea fondurilor fixe şi relansarea economiei naţionale.

5. Politica statului în domeniul relaţiilor economice externe se va axa în mod prioritar pe dezvoltarea schimburilor comerciale externe, promovarea exporturilor reprezentând o prioritate naţională, precum şi pe consolidarea cooperării internaţionale, în particular, în domeniul financiar şi investiţional, având drept scop integrarea continuă a ţării în economia mondială şi asigurarea susţinerii creşterii economice durabile. Obiectivul strategic în relaţiile economice externe este echilibrarea schimburilor externe prin promovarea şi stimularea exporturilor şi optimizarea politicii importurilor, reducerea deficitului balanţei comerciale şi balanţei de plăţi externe în baza extinderii exportului de mărfuri şi servicii.Procesul de integrare economică a Republicii Moldova are loc nu numai

la nivel regional, dar şi la nivel mondial. Una din direcţiile principale de integrare a economiei naţionale în cadrul economiei mondiale este dezvoltarea comerţului exterior. Republica Moldova în anul 2002 a exportat mărfuri în 112 ţări şi a importat produse din 148 ţări.

Ponderea principală a exportului cuprinde 9 ţări (87% din totalul exportului)1. Anume:

RusiaUcrainaItaliaRomâniaGermania

– 37%– 9,5%– 9,4%– 8,4%– 8,0%

BelarusS.U.A.FranţaUngariaAlte ţări

– 6,2%– 5,4%– 1,6%– 1,5%– 13,0%

În structura exportului 10 grupe de mărfuri deţin 93% din totalul exportului, anume:

- produse alimentare, băuturi şi tutun – 39,9%;- materiale textile şi articole din acestea – 18,4%;- produse vegetale – 15,7%;- maşini şi aparate – 4,2%;- piei, blănuri şi articole din acestea – 3,4%;- încălţăminte, pălării, umbrele – 2,4%;- grăsimi şi uleiuri animale şi articole din acestea – 2,3%;- animale vii şi produse animaliere – 2,3%;- articole din piatră, ciment, ceramică, sticlă – 2,3%;- mijloace şi materiale de transport – 2,2%.

Principala pondere în import le aparţin celor 14 ţări partenere2, care constituie 83,4% din ansamblul importului, anume:

UcrainaRusiaRomâniaItalia

– 19,6%– 14,8%– 9,1%– 8,6%

PoloniaFranţaBulgariaUngaria

– 2,4%– 2,1%– 2,1%– 1,6%

1 Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 37,39.2 Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 40,42.

GermaniaS.U.A.BelarusTurcia

– 8,5– 5,0%– 3,9%– 3,1%

BraziliaCehiaAlte ţări

– 1,4%– 1,2%– 16,6%

În structura importului 11 grupe de mărfuri constituie 90,6% din totalul importului, anume:

- produse minerale – 22,3%;- maşini şi aparate – 13,5%;- produse chimice – 11,3%;- materiale textile – 10,3%;- produse alimentare, băuturi şi tutun – 7,6%;- materiale plastice şi articole din acestea – 4,9%;- metale şi articole din acestea – 4,8%;- mijloace şi materiale de transport – 4,8%;- pastă de lemn, hârtie, carton – 4,3%;- produse vegetale – 4,2%;- articole din piatră, ciment, sticlă – 3,1%.

O altă cale importantă de integrare a Republicii Moldova în circuitul economic mondial este atragerea investiţiilor străine şi crearea întreprinderilor mixte cu participarea capitalului străin. În anul 2002 în Republica Moldova erau înregistrate 1654 întreprinderi cu participarea capitalului străin şi 1039 întreprinderi străine. Investiţiile sumare în capitalul statutar au constituit 635 mln. dolari, din care 60% au fost alocate de către investitorii străini din 85 de ţări. Cele mai semnificative investiţii (93%) au fost alocate în economia naţională de către următoarele ţări1:

mln. dolari

RusiaSpaniaS.U.A.GermaniaFranţaOlandaAngliaLiechtensteinIrlanda

– 148,6 (38,9%)– 46,2 (12,1%)– 36,7 (9,6%)– 17,6 (4,6%)– 17,0 (4,5%)– 14,6 (3,8%)– 13,3 (3,5%)– 10,5 (2,8%)– 8,2 (2,2%)

GreciaElveţiaCipruCanadaItaliaRomâniaDanemarcaAlte ţări

– 8,0 (2,1%)– 7,8 (2,0%)– 7,2 (1,9%)– 6,4 (1,7%)– 5,2 (1,4%)– 5,0 (1,3%)– 4,9 (1,3%)– 24,3 (7,0%)

Cea mai mare parte a investiţiilor străine a fost alocată în următoarele activităţi:

- energie electrică, gaze şi apă – 47,5%;- industria prelucrătoare – 21,2%;- comerţ cu ridicata şi cu amănuntul – 10,4%;- transporturi şi comunicaţii – 9,8%.

1 Situaţia social-economică a Republicii Moldova în anul 2002. Chişinău, 2003, p. 13-14.

În anul 2002 la întreprinderile mixte cu participarea capitalului străin activau peste 36 mii lucrători. Întreprinderile mixte în majoritatea cazurilor (69%) au un capital statutar mic, care nu depăşeşte volumul de la 200 dolari până la 10 mii dolari, şi numai 7% din întreprinderile mixte şi străine au un capital statutar mai mult de 500 mii dolari. Majoritatea întreprinderilor mixte sunt situate în mun. Chişinău.

O direcţie importantă de integrare a Republicii Moldova în cadrul economiei mondiale este obţinerea creditelor străine şi a altor ajutoare financiare (tab. 14.5).

Tabelul 14.5Dinamica împrumuturilor externe Republicii Moldova1 (mln. dolari)

1999 2000 2001 2002Împrumuturi ale organelor financiar-creditare (BNM de la FMI)

69,90 12,03 11,94 12,36

Împrumuturi guvernamentale 96,49 206,83 34,14 43,58Împrumuturi bancare 18,82 11,15 16,40 16,35Împrumuturi ale altor sectoare 96,66 74,60 50,29 79,82Total 281,87 304,61 112,77 152,11

Împrumuturile acumulate au contribuit la creşterea datoriei externe a Republicii Moldova constituind în anul 2002 1334,87 mln. dolari. Despre specificarea datoriei externe a Republicii Moldova ne mărturisesc următoarele date statistice (tab. 14.6).

Tabelul 14.6Datoria externă a Republicii Moldova2 (la sfârşitul anului; mln. dolari)

1999 2000 2001 2002Datoria publică

din care:împrumuturi de la FMI

Datoria guvernamentală directă- împrumuturi- titluri de valoare

Datoria garantată de guvern

934,66

175,37671,86596,8675,0087,43

997,49

154,07761,32592,94168,3882,10

930,29

145,89704,71568,37136,4479,59

971,26

151,42737,83599,12138,7182,01

Datoria privată 141,76 229,77 294,92 363,61Total datorie externă 1076,42 1227,26 1225,21 1334,87Datorie pentru resurse energetice 415,43 316,37 287,18 300,89

1 Balanţa de plăţi a Moldovei pentru anul 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 87-90 din 23 mai 2003.

2 Balanţa de plăţi a Moldovei pentru anul 2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Nr. 87-90 din 23 mai 2003.

Creditele acordate sectorului public în marea lor majoritate au fost preconizate pentru ajustările structurale, pentru acoperirea deficitului bugetar şi a deficitului balanţei de plăţi externe. Datoria externă raportată la produsul intern brut a constituit în anul 2002 – 82,2%.

Teoria Economica de Cojuhari 2

Documents

Transcript of Teoria Economica de Cojuhari 2