Tema 1. Esenţa dreptului protecţiei sociale

1. Conceptul protecţiei sociale2. Evoluţia istorică a sistemului de protecţie socială. Reforma sistemului de protecţie

socială din Republica Moldova3. Formele de organizare şi finanţarea protecţiei sociale4. Funcţiile protecţiei sociale5. Noţiunea, obiectul şi metoda de reglementare ale dreptului protecţiei sociale6. Sistemul dreptului protecţiei sociale

Conceptul protecţiei socialeIndiferent de epoca istorică oamenii întotdeauna au întreprins anumite măsuri în scopul preântâmpinării survenirii unor situaţii dificile care ar pune în pericol dezvoltarea normală a individului, precum şi în scopul minimalizării sau înlăturării consecinţelor negative produse de către astfel de situaţii. Analizând aceste măsuri, la etapa actuală se utilizează mai multe noţiuni: protecţie socială, securitate socială, asigurare socială, asistenţă socială.

Noţiunea de securitate socială este mai puţin utilizată în legislaţia internă a Republicii Moldova, ea fiind prezentă însă, în actele internaţionale ratificate de către ţara noastră. Astfel, art.22 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art.12 al Cartei Sociale Europene Revizuite, art.9 al Pactului Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, art.26 al Convenţiei privind drepturile copilului, proclamă dreptul persoanei la securitate socială. În actele interne este însă, mai mult utilizată noţiunea de protecţie socială. În acest sens, evidenţiem prevederile art. 47 al Constituţiei Republicii Moldova conform cărora fiecărei persoane îi este garantat dreptul la asistenţă şi protecţie socială, statul fiind obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală şi serviciile sociale necesare. Reieşind din aceste prevederi legale, pe plan teoretic se impune evidenţierea deosebirilor existente între noţiunile protecţie socială şi securitate socială.

Protecţia socială constituie ansamblul instituţiilor, structurilor şi reţelelor de servicii, al acţiunilor destinate creării unor condiţii normale de viaţă pentru toţi membrii unei societăţi şi mai ales pentru cei cu resurse şi capacităţi reduse de autorealizare. Ea cuprinde acţiuni îndreptate spre asigurarea veniturilor pentru categoriile de persoane care nu pot dobândi resurse prin muncă proprie: bătrâni, şomeri, persoane afectate de maladii cronice severe şi alte deficienţe, protecţia populaţiei faţă de efectele crizelor economice, protecţia faţă de criminalitate, protecţia faţă de calamităţile naturale sau conflictele armate, asigurarea ordinii publice, apărarea drepturilor civile, protecţia faţă de orice situaţie de risc, aceste prestaţii fiind acordate atât de către instituţiile de stat cât şi de către organizaţiile societăţii civile şi de către Biserică. Obiectivele protecţiei sociale sunt realizate în principal prin intermediul măsurilor de securitate socială.

Biroul Internaţional al Muncii defineşte securitatea socială ca protecţie pe care societatea o acordă membrilor săi prin ansamblul de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţă în caz de pierdere sau reducere importantă a câştigurilor datorită bolii, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului, precum şi acordarea îngrijirilor medicale şi de alocaţii familiilor cu copii.

Analizând aceste două noţiuni, observăm că securitatea socială constituie o parte componentă a protecţiei sociale, din cadrul acesteia din urmă făcînd parte şi alte elemente. Astfel, asigurarea unui mediu înconjurător sănătos, asigurarea respectării drepturilor în domeniul educaţional, locativ precum şi în alte domenii sociale constituie deasemenea măsuri de protecţie socială realizate prin intermediul politicii sociale a statului. Mai mult decât atât, dacă acţiunile de securitate socială sunt reglementate de către normele dreptului securităţii sociale ( la noi în republică această ramură de drept este numită dreptul protecţiei sociale) şi sunt îndreptate spre protecţia persoanelor aflate într-o situaţie de risc, celelalte măsuri de protecţie socială se realizează prin intermediul normelor juridice ale altor ramuri de drept ( drept civil, drept locativ, dreptul familiei ş.a.) şi au ca scop protecţia tuturor membrilor societăţii.

În scopul analizei detaliate a securităţii sociale se impune evidenţierea asemănărilor şi deosebirilor existente între asigurarea socială şi asistenţa socială – părţi componente ale sistemului de securitate socială.

Spre deosebire de asigurarea socială care presupune, conform regulii generale, acordarea prestaţiilor sociale persoanelor care anterior au achitat contribuţii de asigurări sociale, asistenţa socială funcţionează după un alt principiu şi are o arie de cuprindere mult mai extinsă . Ea derivă din noţiunea de “nevoie”, se acordă persoanelor aflate în situaţii de risc nefiind, de regulă, necesară o contribuţie anterioară din partea acestora şi se bazează pe fonduri provenite din bugetul statului, bugetele locale, donaţii ale organizaţiilor internaţionale şi ale voluntarilor. Totodată, atât prestaţiile de asigurare socială cât şi cele de asistenţă socială se acordă persoanelor aflate într-o situaţie de risc social.

Riscul social constituie un eveniment ce influienţează sistemul economic al individului prin diminuarea veniturilor sau majorarea cheltuielilor acestuia. Principalele riscuri sociale (boala, maternitatea, invaliditatea, bătrîneţea, accidentul de muncă şi boala profesională, decesul, protecţia juridică a urmaşilor, sarcinile familiale, şomajul) sunt prevăzute în Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 102 cu privire la normele minime ale securităţii sociale, adoptată la 4 iunie 1952 dar, neratificată încă de către Republica Moldova.

În legislaţia internă a Republicii Moldova (art. 1 al Legii asistenţei sociale) riscul social este definit ca un pericol pentru persoană sau familie de a fi afectată de consecinţele economice negative ale pierderii potenţialului fizic, statutului ocupaţional sau social ( boală, accident, disabilitate, îmbătrînire, deces, maternitate, şomaj, inadaptare socială etc.). Analizînd riscurile sociale evidenţiem mai multe categorii ale acestora. Astfel, de exemplu, bătrîneţea, invaliditatea, boala constituie riscuri fizice ce împiedică obţinerea unui venit normal din exercitarea unei activităţi profesionale, şomajul – un risc economic, iar sarcinile familiale, cheltuielile medicale – riscuri care condiţionează creşterea cheltuielilor, determinând astfel scăderea nivelului de trai.

În concluzie evidenţiem, că protecţia socială poate fi abordată atât lato senso cât şi stricto senso. Lato senso ea include în sine măsuri de protecţie a tuturor membrilor societăţii, iar stricto senso – doar măsurile de protecţie a persoanelor aflate în situaţie de risc şi este sinonim cu noţiunea de securitate socială. Reieşind din faptul că la noi în republică ramura dreptului securităţii sociale este denumită dreptul protecţiei sociale, în continuare vom utiliza doar noţiunea de protecţie socială abordând-o evident, în sens îngust.

1. Evoluţia istorică a sistemului de protecţie socială. Reforma sistemului de protecţie socială din Republica Moldova

Deşi despre nişte sisteme bine consolidate de protecţie socială, despre nişte acte normative care au avut drept scop reglementarea nemijlocită a acestor relaţii se vorbeşte mult mai tîrziu, omenirea, încă de la începuturile sale, a încercat să înlăture aceste probleme sociale.

Astfel, cu mult timp înainte de Hristos, Moise îndeamna poporul lui Israel să aibă grijă de cel străin, de cel sărac, de orfan sau de văduvă. Încă în 1750 î. Hr. Codul regelui Hammurabi prevedea obligaţia poporului de a-i ajuta pe cei ce sînt în suferinţă, iar în anul 300 î. Hr. în China „Analectele” lui Confucius declară oamenii fiinţe sociale şi afirmă că ei pot spera la o formă de simpatie, ca expresie de ajutorare a celor nevoiaşi.

Despre apariţia şi evoluţia protecţiei sociale putem vorbi prin prisma celor două elemente constitutive ale acesteia :

1. Asistenţă socială

2. Asigurare socială

Apariţia asistenţei sociale. Literatura istorică ne informează că pe vremea împăraţilor Nerva, Traian, Hadrian, sec. I-II d. Hr., erau ajutoraţi copiii săraci şi orfani, în special băieţii, iar dintre aceştia aveau prioritate cei legitimi şi cei legitimaţi, sprijinindu-se, astfel, creşterea natalităţii legale prin căsătorie. Pe timpul primilor împăraţi romani existau fundaţiuni alimentare care ajutau copiii sărmani. Cele mai vestite par a fi cele ce au funcţionat pe vremea împăratului Traian. Totodată, ocrotirea copilului dezavantajat social, pauper, deficient, orfan, nelegitim (extraconjugal), natural (din părinţi necunoscuţi) este inegal prevăzută în documentele istorice de drept. Privilegiat, într-un fel, era copilul orfan, care avea şansa ocrotirii prin înfiere sau tutelă. Erau însă defavorizaţi copiii pauperi, deficienţi, naturali, abandonaţi.

Deşi despre unele aspecte ale asistenţei sociale se vorbeşte încă în timpuri atît de îndepărtate, totuşi la popoarele antice copiii erau sacrificaţi cu uşurinţă zeilor şi era permis sau tolerat infanticidul. Abia în era Creştinismului apar instituţii de ocrotire fondate de către împăraţi, Biserica creştină, avînd în acest sens, o deosebită importanţă. Astfel, iubirea aproapelui, ajutorarea celui flămînd, însetat, străin, gol sau bolnav sînt principii care stau la baza întregii doctrine creştine. Biserica Veche a organizat din primele timpuri asistenţa socială prin instruirea diaconilor şi diaconiţelor a căror principală atribuţie era îngrijirea orfanilor, văduvelor şi săracilor. De asemenea, Biserica este aceea care a asigurat distribuirea ajutoarelor, principiul acestei acţiuni fiind datoria carităţii creştine.

Instituţiile de asistenţă socială apar încă la începutul sec. al IV-lea d. Hr., iar legiferarea creştinismului de către Constantin cel Mare în anul 313, prin Edictul de la Milano, a constituit o posibilitate reală de dezvoltare a acestora în continuare. Cel dintîi ierarh care a întemeiat pe lîngă Biserică astfel de instituţii a fost Sfîntul Vasile cel Mare. El creează lîngă Cezareea un complex de asistenţă socială supranumit Vasiliada, pe care Sfîntul Grigore îl aşază mai presus de cele şapte minuni ale lumii. Printre instituţiile de asistenţă socială create de către Sfîntul Vasile cel Mare se evidenţiază: azilurile, ospătăriile, casele pentru reeducarea fetelor decăzute şi spitalele.Primele forme prin care a acţionat Biserica pentru ocrotirea celor oropsiţi au fost: comunităţile bisericeşti cu proprietate de obşte, comunităţile bisericeşti sub formă de colegii, corporaţiile sau asociaţiile admise de lege şi comunităţile fără proprietate de obşte, care aveau reţea de societăţi religioase şi instituţii de asistenţă socială. Conform dovezilor păstrate, principalele instituţii de asistenţă socială în Biserica Veche au fost: Brefotrofiile (leagăne de copii părăsiţi sau găsiţi), Partenocomiile (case de adăpost pentru fecioare), Ghirocomiile (aziluri pentru văduve), Orfanotrofiile (orfelinate) etc.. Astfel, începînd din perioada primară de existenţă, Biserica creştină a acordat preferenţial atenţie asistenţei sociale.

În sec. al VI-lea d. Hr. pe timpul împăratului Iustin al II-lea tot la Constantinopol a luat fiinţă Orfelinatul „Sfinţii Petru şi Pavel”, urmînd mai apoi fondarea acestora în majoritatea cetăţilor romane: Roma, Alexandria, Antiohia, Tesalonic etc.

Activitatea orfelinatelor era gestionată de către un administrator numit fie de către episcop, fie de către ctitorii Bisericii şi obligat să raporteze periodic Bisericii despre modul de desfăşurare a activităţii în cadrul orfelinatului. Deşi activau pe lîngă Biserică, orfelinatele erau autonome, fiind autorizate prin lege să primească şi donaţii pentru a spori ajutorarea orfanilor. Cu timpul, orfanotrofiile fuzionează cu brefotrofiile, acestea din urmă existînd în continuare doar ca secţii ale orfelinatelor.

În afară de instituţiile de asistenţă socială, în scopul ajutorării celor aflaţi în nevoie o deosebită importanţă la acea perioadă o aveau societăţile religioase, dintre care cele mai vechi au fost ale văduvelor, fecioarelor, presbiterelor şi diaconiţelor care constituiau grupări de femei devotate Bisericii şi activau în scopul ajutorării aproapelui. O altă Societate religioasă, despre care nu există documente sigure decît în Biserica Alexandriei, a fost „parabolanii”, care formau un corp de sanitari creştini laici, care aveau grijă de tămăduirea celor bolnavi.

Sentimentul de milă şi datoria de ajutorare a aproapelui nu au fost străine nici poporului nostru. Fiind un neam născut cu principiile creştine, putem conchide că opera filantropică a

Bisericii Vechi s-a extins pe teritoriul populat de strămoşii noştri încă din primele secole de existenţă a creştinismului, ea înscriindu-se „într-o preistorie a procesului de formare a politicilor de asistenţă socială” . Deşi cronicile şi documentele ce descriu trecutul românesc arată foarte puţine instituţii pe care astăzi le-am putea considera începuturi ale asistenţei sociale, istoriografii români cred că pe aceste pămînturi în vechime au existat chiar şi spitale, dar năvălirile barbare le-au distrus. Astfel, în toate timpurile, una dintre preocupările de bază ale societăţii a fost protecţia copilului aflat în dificultate, chiar dacă acţiunile de ajutorare a celui aflat în nevoie, inclusiv a copilului, au avut un caracter privat.

În Evul mediu asistenţa copilului aflat în dificultate se realizează prin aziluri-spitale de pe lîngă biserici şi mănăstiri. Mult timp aşezămintele spitaliceşti îndeplineau şi funcţii de asistenţă socială a copiilor părăsiţi şi orfani, separarea acestora avînd loc mai tîrziu. Relaţiile de familie în această perioadă erau reglementate de legiuiri domneşti şi boiereşti, una dintre măsurile primordiale de protecţie a copiilor socotindu-se înfierea sau „darea în feciorie”.

Mai tîrziu, în sec. al XVII-lea, sînt elaborate două opere juridice de importanţă deosebită pentru acea perioadă: „Cartea românească de învăţătură de la pravilile împărăteşti”a lui Vasile Lupu (1646) şi „Îndreptarea legii” a lui Matei Basarab (1652) . Conform acestor acte, ocrotirea copilului se realiza prin sprijinirea natalităţii, exercitarea puterii părinteşti, asigurarea tutelei de către rude sau de către ispravnic, înfierea sau „fecioria de suflet”.

În afară de aceste acţiuni ce se realizau în baza actelor enunţate mai sus, în scopul protecţiei persoanelor defavorizate, funcţii de asistenţă socială încep să fie exercitate puţin mai tîrziu şi de către spitale.

Dacă pînă la începutul sec. al XIX-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru constituie parte componentă a „Moldovei lui Ştefan cel Mare”, din 1812 el se dezvoltă în cadrul Imperiului rus, devenind parte a României Unite doar în 1918. Ţinînd cont de aceste şi alte evenimente, distingem cîteva etape istorice care au influenţat dezvoltarea asistenţei sociale pe teritoriul ţării noastre:

– perioada de pînă la 1812;– 1812 – 1918, dominaţia Imperiului rus;– 1918 – 1940, Basarabia în cadrul României Unite;– 1940 – 1945, războiul al doilea mondial;– 1945 – 1990, dominaţia regimului sovietic;– din 1991, declararea Republicii Moldova ca stat independent.

Deşi, nici pînă la 1812, după cum am văzut mai sus, nu se constată o dezvoltare continuă şi bine organizată a asistenţei sociale, perioada ce a urmat acestui an a fost una de stagnare. Totodată, ea prezintă interes prin faptul că în perioada existenţei regimurilor diferite, aici au fost aplicate o multitudine de acte normative, uneori cu reglementări ce ţineau de două regimuri politice: cel român şi cel ţarist. În acest sens, Regulamentul Organic care este considerat „embrionul asistenţei sociale româneşti”, fiind aplicat din 1831 în Ţara Românească şi din 1832 în Moldova, a fost utilizat şi în Basarabia. Acest act conţinea prevederi privind copiii abandonaţi, spitalul „Sfântul Spiridon” şi şcolile publice, referindu-se anume la modul de organizare a acestora. cu chipul cuviincios felului său, în casă unde să poată dobândi cu cinste” .O deosebită importanţă a avut crearea în 1813 a Eparhiei Chişinăului condusă de Gavriil Bănulescu–Bodoni, care a ostenit la înfiinţarea şcolilor, orfelinatelor şi spitalelor. Abia mai tîrziu, către 1870, se instaurează zemstvele, organe de administraţie judeţeană, în a căror gestiune intrau bisericile, şcolile, oficiile de asistenţă socială. Prin îngrijirea administraţiei guberniale în 1818 se înfiinţează Spitalul central din Chişinău iar mai tîrziu, la 05.07.1895 este deschis Spitalul de psihiatrie din Costiujeni, pacienţii fiind trecuţi în această instituţie din secţiile de psihiatrie ale Spitalului de zemstvă .

Pentru a avea o viziune mai clară asupra evoluţiei asistenţei sociale, considerăm că este necesară o analiză mai detaliată a reglementărilor juridice din acea perioadă. Prima dimensiune istorică a asistenţei sociale din Basarabia după 1812 cuprinde diverse acte de caritate din partea

statului, sub formă de „ucazuri”, legi sau decrete. Ca exemplu, la 1834 a fost adoptată Legea regională din Basarabia privind îngrijirea socială. Acest act a fost emis în baza Decretului Senatului Executiv al Rusiei din 16 septembrie 1834, care susţinea tutelarea şi îngrijirea de către gubernie a caselor de copii, spitalelor, organizaţiilor obşteşti de caritate. Decretul obliga guvernatorul Basarabiei să respecte şi să inspecteze finanţarea instituţiilor sus-numite.

La 2 iunie 1897 a fost adoptată Legea cu privire la adăpostirea minorilor delicvenţi de către mănăstiri. La început, cheltuielile pentru întreţinerea acestora revenea mănăstirilor, dar mai tîrziu aceste cheltuieli au început să fie suportate de stat. În 1900 s-a decis transferarea acestor minori într-o colonie, deoarece condiţiile de supraveghere în mănăstiri erau nesatisfăcătoare .

După Marea Unire din 1918 începe o etapă însemnată în evoluţia asistenţei sociale din Basarabia. În această perioadă au fost elaborate numeroase legi şi alte acte normative privind asistenţa socială, au fost întreprinse variate acţiuni de caritate. În Chişinău exista Înalta Comisiune de Asistenţă Socială a Municipiului, care aloca sistematic sume de bani, inclusiv pentru invalizi, copii orfani, văduve. În 1921 au intrat în vigoare Legea privind protecţia copilului, care prevedea implicarea tuturor structurilor administrative (regionale sau locale) în soluţionarea diverselor probleme ce ţineau de situaţia minorilor şi Regulamentul cu privire la lichidarea vagabondajului, cerşetoriei şi la protecţia copilului care stipula că asistenţa socială constituie o obligaţiune a comunelor, acestea fiind obligate să prevadă în bugetele lor un fond special pentru asistenţă socială, alimentat fie din venituri ordinare, fie din taxe sau alte recompense. În 1928, a fost emisă Legea cu privire la protecţia copilului şi a femeii, iar în 1937 – Legea cu privire la organizarea Eforiei Generale a Invalizilor, Văduvelor şi Orfanilor de Război şi Foştilor Luptători . Asistenţa socială s-a intensificat după primul război mondial, în entuziasmul evenimentelor ce au urmat, şi anume: îndeplinirea visului românilor de pretutindeni, reunirea României. În această perioadă de impuls economic s-a înregistrat cel mai mare număr de instituţii de asistenţă socială din întreaga perioadă a României moderne, înfiinţate din iniţiativă particulară. Noul cadru legal a facilitat dinamica fenomenului de multiplicare organizaţională a sectorului ce grupa activităţi nonprofit. Cel de al doilea război mondial a însemnat schimbări radicale pentru Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (în continuare RSSM). În timpul războiului, asistenţa socială s-a impus cu o mai mare urgenţă. La 26.03.1946 Narcomitetul Asistenţei Sociale al RSSM a fost reorganizat în Ministerul Asistenţei Sociale al RSSM, care conducea secţiile de asistenţă socială orăşeneşti şi raionale, coordona activitatea caselor pentru copiii invalizi etc.

În 1972 a fost aprobat Regulamentul Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM, conform căruia acesta era un organ republican, activitatea lui fiind subordonată Sovietului de Miniştri al RSSM. Potrivit acestui Regulament, Ministerului Asistenţei Sociale al RSSM îi revenea obligaţia de a dezvolta prin toate mijloacele asistenţa socială, în scopul satisfacerii cît mai depline a nevoilor sociale. În 1990 acest minister se desfiinţează, fiind instituit Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale al RSSM.

Referindu-ne la reglementările legale în domeniul asistenţei sociale a copilului şi a familiei cu copii, ce au existat după cel de al doilea război mondial, ţinem să accentuăm că acestea se reduceau, cu prioritate, la prestaţiile băneşti oferite acestor categorii de persoane. Astfel, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (în continuare URSS) din 08.07.1944 a fost ameliorarat modul de protecţie a mamelor cu mulţi copii, stabilindu-se dreptul la indemnizaţie pentru mamele care năşteau cel de-al treilea copil şi nu al şaptelea, cum fusese stabilit anterior. Acest decret a mai stabilit dreptul la indemnizaţii de stat pentru mamele solitare. Prin Hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist şi a Sovietului de Miniştri al URSS despre ridicarea bunăstării poporului sovietic, aprobată la 26.09.1967 a fost introdusă o nouă indemnizaţie pentru invalizii din copilărie de gradul I şi II, care au atins vîrsta de 16 ani. Puţin mai tîrziu, la 12.08.1970 a fost aprobată Hotărîrea Sovietului de Miniştri al URSS cu privire la modul de stabilire şi plată a indemnizaţiilor femeilor însărcinate, mamelor solitare sau celor cu mulţi copii, prin care s-a stabilit o procedură unică de asigurare cu o astfel de indemnizaţie a tuturor femeilor – mame, inclusiv colhoznice . În linii generale modul de acordare a prestaţiilor

băneşti nu a suferit în această perioadă schimbări radicale. Totodată, la 01.01.1980, au fost majorate indemnizaţiile acordate invalizilor din copilărie şi au fost stabilite indemnizaţii pentru copiii invalizi pînă la 16 ani.

Sistemul de servicii sociale în această perioadă se baza în special pe instituţiile rezidenţiale care presupuneau izolarea persoanelor de societate. Deşi în Rusia au avut loc cîteva congrese care se refereau la instruirea publică, protecţia copiilor, profilaxia deficienţei mintale, a vagabondajului şi criminalităţii infantile, copiii deficienţi rămîneau totuşi izolaţi de societate. În fosta URSS apare un tip specific de învăţămînt special – internatul, care, de fapt, era o instituţie de izolare a copiilor deficienţi. Copiii cu handicap înscrişi în internate erau izolaţi de familie şi de semenii lor sănătoşi.

Declaraţia de independenţă din 1991 a Republicii Moldova a condiţionat, pe lîngă toate celelalte schimbări radicale survenite în societate, şi schimbări în domeniul asistenţei sociale. În acest sens, după intrarea în vigoare la 22.07.1999 a Strategiei de reformă a sistemului de asistenţă socială, aprobată de către Parlamentul Republicii Moldova, au fost adoptate un şir de alte acte normative menite să reformeze sistemul de asistenţă socială existent în Republica Moldova. Un rol important îl are asistentul social, care este persoana cheie de conectare permanentă între mediu şi beneficiari. E de remarcat faptul că în anul 1998 profesia de asistent social e inclusă în nomenclatorul de profesii. Odată cu adoptarea Legii asistenţei sociale, nr.547 din 25 decembrie 2003 şi Hotărârii cu privire la eficientizarea sistemului de asistenţă socială, nr.1117 din 27.10.2005, evoluţia sistemului de asistenţă socială moldovenesc trece într-o nouă etapă, când accentul se pune nu numai pe depăşirea stării de dependenţă socială sau pe înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale, cu respectarea principiului autonomiei, dar şi reintegrarea socială a persoanei sau a familiei cu statut social lezat este orientată spre restabilirea şi îmbunătăţirea relaţiilor acestora în societate.

Asigurarea socială. Spre deosebire de asistenţa socială, asigurarea socială apare mult mai tîrziu. Ţinînd cont de specificul asigurărilor sociale, se evidenţiază două tipuri tradiţionale de asigurări: bismarkian şi beveridgean. Fiecare din aceste tipuri deţin caracteristici specifice. Sistemul de asigurări de tip Bismarck, a fost introdus pentru prima dată în anul 1880 în Europa de Otto von Bismark, cancelarul Germaniei. Specificul asigurărilor sociale de tip Bismark constă în faptul că pun accentul pe fondul de asigurări sociale independent de bugetul de stat şi a cărui administrare cade în sarcina mai multor instituţii sociale (patronat, guvern şi sindicate) iar cuantumul beneficiilor este corelat direct cu cel al contribuţiilor. Cea mai importantă observaţie pentru acest sistem este aceea că se bazează pe principiile ajutorului reciproc, solidar şi obligatoriu. Modelul dat funcţioneză în Franţa, Italia, Grecia, Germania, Austria.

Caracteristicele principale ale acestui model sînt:- resursele financiare sînt, în principal, reprezentate de contribuţiile obligatorii plătite; - de asemenea, există resurse care provin din subvenţii de la bugetul de stat (local sau

naţional) sau alte tipuri de subvenţii;- Instituţiile care administrează fondurile de asigurări sociale sunt nonprofit;- gestionarea şi folosirea fondurilor de asigurări sociale sunt făcute la nivel naţional şi

prin direcţii locale;- finantarea se face prin contribuţii sociale bazate pe salarii. Asigurările sociale de tip Beveridge presupun acordarea unor beneficii relativ constante

întregii populaţii, fiind finanţate din bugetul public, iar unicul administrator al sistemului este statul care stabileşte atît tipul cît şi nivelul venitului.Sistemul de asigurari de tip Beveridge este un sistem caracterizat de beneficii relativ reduse şi fixe, finanţate din bugetul de stat, din taxe şi impozite generale, reprezentînd un nivel minim de protecţie combinat adesea cu sisteme de asigurări private. 

Raportînd aceste două teorii la sistemul actual de asigurări sociale din Republica Moldova, constituit în baza Legii privind sistemul public de asigurări sociale, ajungem la concluzia că acesta este de tip bismarckian.

Reforma sistemului de asigurări sociale a început odată cu adoptarea la 23.09.1998 de către Parlamentul RM a Strategiei reformei sistemului de asigurare cu pensii din RM. La 01.01.1999 a intrat în vigoare Legea RM privind pensiile de asigurări sociale de stat, iar la 01.07.2000 - Legea RM privind sistemul public de asigurări sociale. În baza Legii RM privind sistemul public de asigurări sociale a fost creată:

Casa Naţională de Asigurări Sociale a Republicii Moldova Registrul de Stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale

(REVIND).Conform art.43 din legea enunţată mai sus, Casa Naţională de Asigurări Sociale este instituţie publică autonomă de interes naţional cu personalitate juridică, ce administrează şi gestionează sistemul public de asigurări sociale. Statutul Casei Naţionale de Asigurări Sociale este reglementat prin Hotărîrea Guvernului RM cu privire la aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări Sociale.

Conform art.1 din Legea RM privind sistemul public de asigurări sociale Registrul de Stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale (REVIND) constituie baza unică de date despre persoanele fizice şi persoanele juridice contribuabile la bugetul asigurărilor sociale de stat, precum şi despre beneficiarii de prestaţii de asigurări sociale. Regulamentul acestui registru a fost aprobat prin Hotărîrea Guvernului RM cu privire la crearea Registrului de Stat al evidenţei individuale în sistemul public de asigurări sociale.

3. Formele de organizare şi finanţarea protecţiei socialeRealizarea dreptului la protecţie socială prevăzut de către art.47 al Constituţiei RM este posibilă prin anumite forme de organizare a protecţiei sociale. La baza identificării acestor forme stau mai multe criterii:

1. cercul persoanelor protejate2. modalitatea de formare a fondurilor3. categoriile prestaţiilor acordate4. modul de acordare a prestaţiilor şi serviciilor5. organele competente să ofere prestaţia sau serviciul social

Analizînd aceste criterii, evidenţiem următoarele forme de organizare a protecţiei sociale

Asigurarea socială Asistenţa socială

Asigurarea socială presupune acordarea prestaţiilor sociale:

- din cadrul bugetului asigurărilor sociale de stat persoanelor aflate într-o situaţie de risc social, care anterior au achitat contribuţii de asigurări sociale de stat. La baza reglementării acestor relaţii stau două acte legislative:

a) Legea RM privind sistemul public de asigurări sociale, care reglementează mecanismul general de organizare şi funcţionare a sistemului public de asigurări sociale;

b) Legea Bugetului de Asigurări Sociale de Stat a RM, care se adoptă în fiecare an şi stabileşte mecanismul de achitare a contribuţiilor de asigurări sociale, de creare a fondurilor de asigurări sociale, categoriile persoanelor obligate să achite contribuţii de asigurări sociale şi a celor care pot face acest lucru benevol, categoriile prestaţiilor oferite din acest buget.

Asistenţa socială. Dreptul la asistenţă socială nu este condiţionat de achitarea contribuţiilor de asigurări sociale, motiv pentru care se acordă din mijloacele bugetului de stat, bugetelor locale, fondului republican şi fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, donaţiilor, sponsorizărilor. La baza reglementării relaţiilor de asistenţă socială stă Legea asistenţei sociale a RM. Obiectivele asistenţei sociale constau în depăşirea stării de dependenţă socială sau în înlăturarea stării de dificultate a persoanelor sau a familiilor şi în asigurarea integrării lor sociale. Aceasta intervine în scopul de a sprijini pe cei aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutîndu-i să-şi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru o funcţionare socială corespunzătoare.

Finanţarea protecţiei sociale se realizează din cadrul bugetului de stat, din cadrul bugetului de asigurări sociale de stat, din cadrul bugetelor locale, din cadrul fondului republican şi a fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei, din donaţii şi sponsorizări.

4. Funcţiile protecţiei sociale

Funcţiile protecţiei sociale le putem diviza în două categorii mari: principale sau de bază, din care fac parte: funcţia economică, socială, politică, demografică şi auxiliare: de producţie, protectoare, organizatorică, informativă.

În opinia savanţilor ruşi M. Zaharov, Ă. Tucikova, esenţa funcţiei economice rezultă din faptul că statul utilizează protecţia socială în calitate de mijloc de distribuire a produsului intern brut, în acest fel influienţând asupra echivalării veniturilor persoanelor prin acordarea pensiilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor etc., în schimbul salariului pierdut sau paralel cu acesta, odată cu survenirea riscurilor sociale enumerate în lege. Realizarea acestei funcţii are loc prin redistribuirea PIB-ului prin acumularea mijloacelor financiare în surse cu destinaţie socială (bugetul asigurărilor sociale, bugete locale, fonduri cu destinaţie socială, etc.).

Savantul N. Romandaş evidenţiază importanţa funcţiei economice prin faptul că „ea ţine de nivelul de trai, venitul deplin sau parţial sau de altă sursă de existenţă folosită în dependenţă de vârstă, capacitatea de muncă, pierderea întreţinătorului. Acordarea unui venit suplimentar în cazul apariţiei anumitor circumstanţe neprevăzute, precum şi acordarea unui ajutor minimal material sau bănesc sunt de mare folos persoanelor defavorizate.” Transpunerea în viaţă a funcţiei economice are loc prin distribuirea fondurilor cu menire socială, iar scopul primar al fiecărui stat constă în garantarea existenţei mijloacelor suficiente pentru finanţarea protecţiei sociale. Este logică presupunerea că odată cu mărirea cuantumului acestor fonduri se va mări şi cuantumul prestaţiilor sociale, care, din păcate, nu corespund standardelor internaţionale prevăzute în Convenţia O.I.M. 102/1952 cu privire la securitatea socială (standarde minime).

Concluzionând, susţinem că obiectivul principal al oricărui stat constă în crearea condiţiilor socio-economice optime, datorită cărora cetăţenii ar fi cointeresaţi în contribuire la fondurile sociale, garantându-şi dreptul la asigurare socială contra riscurilor sociale.

Funcţia politică reprezintă fundamentul stabilităţii politice a oricărui stat. Ţinând cont că populaţia statului sunt copiii şi părinţii lor, bătrânii, salariaţii şi şomerii, care reprezintă subiecţii principali ai protecţiei sociale, ne dăm seama cât de importantă pentru un stat este funcţionarea efectivă a sistemului de protecţie socială.

Funcţia demografică se realizează prin influienţa sistemului de protecţie socială asupra unor procese demografice (stimularea creşterii natalităţii, reducerea mortalităţii, etc.) iar cea de

reabilitare presupune aplicarea măsurilor de integrare socială a persoanelor care beneficiază de protecţie socială, inclusiv a măsurilor de ordin moral şi psihologic.

5. Noţiunea, obiectul, şi metoda de reglementare ale dreptului protecţiei sociale.

Dreptul protecţiei sociale constituie o totalitate de norme juridice ce reglementează raporturile sociale de repartizare a unei părţi a produsului intern prin intermediul sistemului de protecţie socială în scopul acordării unor anumite prestaţii sau servicii sociale persoanelor prevăzute de lege. Dreptul protecţiei sociale reglementează şi raporturile sociale ce apar ăn legătură cu realizarea, apărarea sau restabilirea drepturilor persoanei în domeniul protecţiei sociale.

Obiectul de reglementare al dreptului protecţiei sociale constituie totalitatea raporturilor juridice reglementate de normele dreptului protecţiei sociale.

Clasificare:

- raporturi juridice materiale- raporturi juridice procedural- raporturi juridice procesuale

Raporturi materiale – relaţiile prin intermediul cărora se realizează nemijlocit dreptul persoanelor la protecţie socială.

Raporturi procedurale – apar în legătură cu stabilirea faptelor juridice care duc la apariţia, modificarea sau stingerea drepturilor în domeniul protecţiei sociale.

Raporturi procesuale - apar în legătură cu apărarea drepturilor persoanelor în domeniul protecţiei sociale.

Metoda reglementare a dreptului protecției sociale reprezintă o totalitate de mijloace utilizate de legiuitor pentru a reglementa mai eficient un complex de raporturi sociale. Pentru reglementarea raporturilor juridice de protecție socială se utilizează metoda imperativ - dispozitivă, pondere avînd aspectele imperative. Abordînd metoda de reglementare a dreptului protecției sociale evidențiem următoarele aspecte:

1. drepturile cetățenilor – subiecți ai raporturilor juridice de protecție socială, au un caracter absolut;

2. pentru stabilirea unor drepturi în domeniul asigurărilor sau asistenței sociale este necesară o manifestare expresă a voinței titularului de drept.

6. Sistemul dreptului protecţiei socialeAbordînd sistemul dreptului protecţiei

sociale evidenţiem că acesta poate fi analizat din mai multe perspective:

1. sistemul dreptului protecţiei sociale ca ramură de drept

2. sistemul dreptului protecţiei sociale ca ştiinţă

3. sistemul dreptului protecţiei sociale ca disciplină de studii

4. sistemul legislaţiei din domeniul dreptului protecţiei sociale.