ISTORIA TEATRULUI UNIVERSAL

Teatrul antic elin si Latin

Teatrul antic Grec

Pentru a gasi originile teatrului trebuie sa ne adresam timpurilor foarte indepartate de noi – timpurilor anitce.

Doua mari societati au marcat lumea antica: societatea greceasca si cea latina.

Pentru istoria teatrului, unele din manifestarile religioase – Dionisiacele - legata de cultul unuia din cei mai iubiti zei – Dionysos – prezinta o importanta deosebita fiindca in cadrul lor se situeaza originile teatrului.

Aceste manifestari religioase cu unele elemente de spectacol, aveau loc in templul zeului, situat intr-o valcea: in partea de jos a valcelei, in mijlocul ei se afla altarul pe care se aduceau jertfele; pe pantele care dominau valea credinciosii intonau imnul in cinstea lui Dionysos insotind cantul lor cu gesturi care accentuau solemnitatea momentului. In aceste sarbatori preocuparea esentiala era religioasa, cea dramatica si artistica aparand fara ca participantii s-o urmareasca in mod deliberat.

Cadrul si conditiile in care se desfasurau manifestarile religioase – dramatice au impresionat atat de puternic pe spectatorii greci, incat atunci cand s-a ajuns la spectacole teatrale propriu-zise, intreaga atmosfera sarbatoreasca si solemna s-a pastrat iar cladirile de teatru aminteau de locul de bastina al teatrului ( cu templul zeului in fundul vaii si spectatorii stand pe pante ca pe treptele unui amfiteatru.

Cele mai CELEBRE TEATRE au fost cele din Atena, Efes si Epidaur.

EPIDAUR

EFES

ATENA

Dupa indicatiile lui Vitruviu teatrul grec se prezenta astfel:

Orchestra – un spatiu semicircular sau de doua treimi dintr-un cerc, in mijloc; in care evolua corul; intr-o parte se afla altarul zeului Dionysos;

Parodoi - doua deschideri laterale de cele doua parti ale orechestrei; prin care intrau coreutii;

Proscenium – o platforma inalta in partea orchestrei opusa arcului de cerc; rezervata jocului actorilor;

Scena - in spatele prosceniumului; in care se pastra recuzita si se imbracau actorii;

Amfiteatrul – in jurul semicercului; rezervat publicului.

Schita de teatru grec

Viata teatrului grec – Teatrul lui Dionysos

Corul a constituit , la inceputurile tragediei, factorul esential al manifestarii teatrale. Cu timpul, a pierdut din ce in ce mai mult din importanta, ajungand la Euripide un element aproape conventional. Dar chiar in aceste conditii, corul introduce in ansamblul scenic miscare, armonie si este considerat ca fiind expresia opiniei publice. Toate miscarile corului in timpul spectacolului se efectuau sub conducerea corifeului.

Pregatirea profesionala a actorilor era temeinca, desi preotii au devenit cei mai influenti dintre primii actori amatori religiosi.

Actorii trebuiau sa aiba in primul rand o statura impunatoare potrivita cu personajele marete pe care aveau sa le reprezinte.

O grija deosebita era acordata dictiei si formarii vocii, ce trebuia sa aiba suplete, si forta, pentru a trece prin toate situatiile dramatice, in care se cerea declamatia lirica.

Cantul, dansul, miscarile ritmate, plastica atitudinii constituiau elemente indispensabile ale pregatirii profesionale a actorilor. Jucand in teatre de proportii uriase, s-a simtit nevoia de a da actorilor mai multa prestanta, inaltand statura lor cu ajutorul unor sandale cu talpa foarte groasa – coturni.

Zeul Dionysos

Masca in teatrul grec

Fiind imposibil sa se distinga trasaturile fetei, actorii purtau o masca, mai mare ca figura lor si avand zugravit pe ea sentimentul eroic, durerea, spaima – avandu-se grija ca armonia figurii sa nu fie alterata.

Masca avea si un carcater conventional, un detaliu al ei putand indica pozitia sau caracterul personajului.

Ea servea si la amplificarea vocii, printr-un dsipozitiv specila, cerinta indispensabila intr-un teatru imens.

Trebuie sa amintim ca:

Ceea ce constituie valoarea nemuritoare a tragediei elene este adancul fond de gandire filozofica si perfectiunea artistica cu care acest fond este dramatizat.

Studiul structurii tragediei clasice grecesti ne este inlesnita de “Poetica” lui Aristotel, care in sec.al IV lea, plecand de la analiza aprofundata a capodoperelor tragediei a ajuns la generalizari valoroase, stabilind legile de baza ale creatiei tragice.

Aristotel insista in mod deosebit asupra unei trasaturi importante a tragediei, pe care o numeste catharsis.

Prezentarea in forma dramatica a pasiunilor - mila si teama – are darul de a vindeca pe spectatori de aceste pasiuni si de a le crea un echilibru sufletesc.

Operele care au servit ca model lui Aristotel sunt marile tragedii ale lui Eschil, Sofocle si Euripide, care au triumfat in toate marile teatre grecesti.

.

Trebuie sa amintim ca:

Uneori autorii tragici interpretau ei insisi operele lor.

Este cazul lui Eschil,Sofocle si Euripide, iar Aristofan, negasind un actor care sa indrazneasca a juca rolul lui Cleon, l-a jucat el insusi, fara masca, fiindca nici un mester nu voise sa confectioneze masca demagogului atotputernic.

Thespis, este primul actor profesionist european; se considera ca a jucat un rol important in perfectionarea structurala a tragediei; se crede ca a inventat actorul si dialogul dintre acesta si cor; lui i se atribuie si introducerea mastilor. A scris si a jucat propriile sale piese, dintre care mentionam : Phorbus; Preotii; Tinerii si Pentheus.

Prima corporatie a actorilor a fost o uniune speciala denumita “ Maestrii sau Artistii lui Dionysos” – 277 i.e.n

TRAGEDIA GREACA

ESCHIL (471-405 i.e.n)

EURIPIDE (525-456 i.e.n)SOFOCLE (485-406 i.e.n)

ESCHIL: “Persii” ; “Broastele”; ”Cei sapte contra Tebei”

Opera lui s-a inspirat din izvoare de o deosebita valoare poetica; sunt povestile mitologice, marile legende nationale, in care fabulosul se amesteca cu autenticul istoric; sunt poemele homerice pentru care admiratia sa este nemarginita, Eschil insusi considerand intreaga sa opera drept “ firmituri de la marele ospat al lui Homer”.

Cu toate ca nota religioasa este prezenta in opera lui, acesta nu mai este sclavul ideii religioase. El crede ca eroii lui sunt capabili de o gandire si de o hotarare proprie, avand constiinta valorii lor si confruntand cu mandrie destinul. Aceasta atitudinie a omului fata de destinul tiranic, este inceputul eliberarii sale, conditie necesara pentru progresul civilizatiei.

Tragicii latini – Ennius,Attius,Seneca – ii datoreaza mult; iar romanticii din sec. al XIX lea – Shelly si Hugo s-au inspirat tot din opera lui.

SOFOCLE: “Antigona”; “Electra”; “Oedip rege”

Izvoarele din care s-a inspirat nu sunt deosebite de cele ale predecesorului sau: faptele legendare legate de istoria Tebei ca si cele despre razboiul troian.

Drama dureroasa si mareata a lui Oedip inseamna un moment important din inaltarea omului pe scara valorilor morale, inseamna aparitia constiintei etice si a simtului de raspundere personala care face pe om mai exigent fata de sine si mai convins de obligatia lui de a se perfectiona mereu din punct de vedere moral. Lupta este grea, ea cere sfortari imense, omul trebuind sa rupa o parte din fiinta lui si aceasta nu se poate fara o sfasaiere profunda.

Influenta sa asupra poetilor dramatici a fost considerabila, in toate timpurile si este evidenta la tragicii latini, in timpul renasterii ai a epocii clasice.

EURIPIDE: “Medeea”; “Bacantele”; “Hecuba”Euripide coboara tragedia din sfera supranaturalului

pe pamant; el cauta sa arate ca in fiinta omului este un tragism tot atat de puternic si dureros si uneori tot atat de maret ca silentele lui de a se elibera de forta implacabila a destinului.

Dramatismul este in felul acesta mult mai impresionant. Punand pe primul plan tragismul din om.

Euripide duce la limita cea mai inaintata procesul de laicizare a tragediei.

De aceea, chiar personajele inzestrate cu pasiuni puternice, colpesitoare cum sunt: Medeea, Clitemnestra, Hecuba nu ofera un profil moral unic si nici nu pastreaza fixitate de stanca, asa cum sunt eroii lui Eschil.

El a pus de acord tragedia cu mentalitatea si sensibilitatea timpului sau, cu evolutia gandirii grecesti care tindea sa se elibereze de conceptiile religioase si de grandoarea poemelor homerice, pentru a privi viata cu un ochi mai critic si cu un mai dezvoltat simt al realitatii sociale.

Comedia elenaComedia isi are originea, ca si tragedia, in manifestarile

de cult in cinstea zeului Dionysos. Bine dispusi de bautura abundenta, oamenii se incadrau in cortegii vesele, care strabateau satele, cu costume grotesti, cu fata unsa cu drojdie de vin sau acoperita cu masti caraghioase, cu dansuri si cantece de multe ori obscene. Aceasta petercere zgomotoasa si indicenta era numita de greci “comos” (orgie) – de aici si numele de comedie – cantul despre comos; in care se organizau mici scene bufone, pantomime, in care se introduceau chiar personaje ale vietii publice plasate in situatii ridicole.

Comedia astfel conceputa devine o creatie teatrala capabila sa participe la educarea publicului prin satirizarea defectelor si viciilor.

Aristofan a scris un grup de comedii legate direct tabloul social de moravuri al Atenei acelei vremi. Realismul comediei este justificat de datele istorice care confirma adancimea si curajul cu care Aristofan a criticat degenerarea vietii publice la Atena : “Pasarile”; “Viespile”; “Cavalerii”; “Acarnienii”;”Norii”

ARISTOFAN (456 – 386 i.e.n)

TEATRUL LATINReligia a jucat un rol important in viata poproului roman. Ea a fost puternic influentata de

religia greaca si de cele mai mult ori divinitatile romane erau niste simple replici ale celor grecesti, avand doar nume romane. Spiritul practic al romanilor, preluand aceste divinitati, le-a lipsit de poezia gratioasa, de fantezie si profunda umanitate si le-a dat un caracter uscat, de precizie juridica in raporturile cu oamenii.

Manifestarile de teatru populare au fost opera unor istrioni, care strabateau satele si targurile si reprezentau in conditii cu totul primitive momente de viata populara, pe gustul maselor.

Primele forme de teatru popular au fost fesceninele si satura - productii romane originale; erau specatcole improvizate, cu un material variat – dialoguri, cantece, danusuri, glume libere si chiar grosolane – toate cu o nota satirica foarte violenta.

Mai raspandite, cu o mai mare durabilitate si influenta pentru dezvoltarea teatrului au fost atellanele si mimii.

Atellanele aveau un caracter de improvizatie, putand fi considerate “stramosul” commedia dell’arte ; personaje fixe, asemanatoare mastilor din commedia improvizata : Pappus ( batranul odios ); Maccus (prostul); Bucco (lacomul); Dossenus ( parazitul).

Mimul - productie de teatru strans legata de viata populara, a exprimat poate mai exact mentalitatea si sensiblitatea maselor; istrionii - numiti mimi – purtau masti similare celor din atellane dar cu o nuanta mai accentuata de grotesc.

O atractie deosebita in jocul mimilor il constituia pantomima bogata si expresiva , ca si prezenta femeilor care jucau.

MACCUS BUCCO

Trebuie sa amintim ca:Cand au ajuns in contact cu civilizatia greaca, romanii au fost impresionati si au adoptat odata

cu operele dramatice, modelul lor de spectacol: constructii, scena, tehnica, costumatie si joc actoricesc.

La romani, construcţiile propriu-zise au urmat în mare liniile edificiilor greceşti, aceştia adoptând nu numai operele dramatice, ci şi tehnica şi costumaţia grecilor. Dar, dacă în vechea Eladă teatrul era amplasat în natură, într-un cadru adecvat originii sale, fiind astfel conceput încât spectatorii să admire dincolo de scenă un peisaj natural, la Roma teatrele erau nişte clădiri independente în mijlocul oraşului. Proporţiile edificiilor erau impresionante, ruinele rămase stând mărturie pentru capacităţile uriaşe ale acestora: de exemplu, teatrul construit de Scaurus avea o capacitate de 80.000 de persoane. În aceste clădiri imense erau organizate în epoca imperială şi lupte de gladiatori şi fiare sau lupte navale, cu decoruri şi costume bogate şi cu o coregrafie avansată.

Considerat ca un simplu saltimbanc amuzant, actorul era privit ca o fiinta inferioara la marginea societatii.

Roma a cunsocut doua nume mari de actori : Roscius si Aesopus.

“Arta poetica” a lui Horatiu, fara a se putea compara cu “Poetica” lui Aristotel, are totusi unele idei care nu sunt lipsite de interes. In primul rand este de apreciat conceptia inalta a lui Horatiu despre teatru – care trebuie sa se bazeze pe o cunoastere profunda a vietii in toate domeniile. Pentru a putea realiza o opera de teatru valoroasa se cere o mare inaltime de spirit, un ideal superior.

Misiunea teatrului este de a instrui, nu numai de a amuza.

Schita de teatru roman

Edificiu de teatru roman

TRAGEDIA LATINA

Primul nume ce se mentioneaza este Livius Andronicus (sec. al III lea i.e.n ), care pe langa tragedii a mai scris si comedii; a fost autor si actor.

Un oarecare progres pe calea crearii unei tragedii romane a fost realizat de alti trei autori – Naevius, Ennius si Pacuvius - cu o jumatate de secol mai tarziu.

Cel mai important nume este cel al lui Seneca; cunoscut mai ales ca filozof, desi n-a dat opere dramatice de mare valoare, a avut o influenta importanta asupra teatrului din epoca Renasterii si si din Clasicism.

Gasim in opera lui Seneca un ecou al preocuparilor si gandurilor sale, atunci cand, la inceputul tragediei, da sfaturi de modestie, de intelepciune, care asigura fericirea.

Dintre operele sale amintim: “Troienele”; “Medeea”; “Hercule pe Oeta”; “Octavia”.

COMEDIA LATINARamane marele merit al lui Naevius de a fi deschis prin operele lui calea unei

comedii romane, pe care s-au angajat cei doi mari autori comici: Plaut si Terentiu.

PLAUT (250 – 184 i.e.n)

Daca legatura intima cu viata poporului i-a furnizat insasi substanta operei sale, ambianta spirituala din Roma in momentul cand el a inceput sa scrie si-a pus pecetea pe creatia sa.

Domeniul care constituie universul comediilor lui Plaut este tabloul de moravuri al societatii romane.

Scopul pe care Plaut si-l propune in aceste comedii este de a lovi viciile si nedreptatile, de a da o lectie de morala.

“Aulularia” (Ulcica cu bani) si “Miles Gloriosus” sunt cele mai celebre dintre comediile sale.

“Aulularia” a servit ca inspiratie operei lui Moliere “Avarul”, una dintre comediile cele mai profunde si cu cea mai larga semnificatie din literatura universala.

“Menaechmi” (Gemenii) este, una dintre comediile lui Plaut care a fost cel mai des imitata in teatrul modern; de Shakespeare “Comedia erorilor” si de Regnard in “Menaechmi”.

TERENTIU (195 – 159 i.e.n)

Este o comedie cu o observatie lipsita de profunzime, cu o morala foarte ingaduitoare, cu o viziune optimista asupra vietii si cu o arta rafinata.

El este partizanul educatiei blande, ingaduitoare, care creaza climatul necesar pentru insusirea virtutilor, pe cand severitatea nu poate decat sa inurajeze ipocrizia, falsa virtute.

“Formio” a devenit celebra prin faptul ca a inspirat lui Moliere una din cele mai reusite farse ale sale “Vicleniile lui Scapin”.

Terentiu da in teatrul sau un foarte bun tablou al societatii romane; cu calitatile ei solide dar cam banale, avand ca unica preocupare imbogatirea; totul in aceasta societate este mediocru: nici inteligente remarcabile, nici prea eroice virtuti, nici vicii prea condamnabile, nici pasiuni arzatoare; este imaginea unei lumi fara relief si fara culoare, a unei societati de huzur.

O idee pretioasa reise din intreaga sa opera, anume ca ceea ce trebuie sa calauzeasca pe om este modestia, moderatia, dragostea si respectul pentru om.

“Sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain”E vorba mai curand de o comedie induiosatoare si sentimentala, anticiparea comediei

larmoaiante.Teatrul francez, italian, englez si spaniol datoresc multe lui Terentiu.

TEATRUL DE PAPUSI IN ANTICHITATEDaca antichitatea greaca constituie un prim moment de stralucire in istoria teatruluui universal,

se poate constata aCelasi lucru si in cazul evolutiei papusii catre catre conceptul de “actor-papusar".

Unii cercetatori stabilesc cu certitudine o anumita perioada istorica consfintand aparitia papusii articulate cu o functie teatrala evidenta in secolul V i.e.n. prin marionetistul Potin , atenian contemporan cu Euripide. Aceste figurine erau numite "nevrospastas" (figurine miscate cu ajutorul firelor), confectionate din lut ras, uneori din metal (bronz sau argint).

"Nevrospatia" era denumit un obicei al aristocratiei ateniene din perioada serbarilor dionisyace, un divertisment premergator spectacolului de marionete din acceptia noastra.

Potin isi prezenta "spectacolele" in timele teatrului lui Dionysos sau pe skene. Intr-o perioada anterioara, asemanatoare cultului mortilor de la Egipteni, figurinele serveau drept ofrande zeilor.

Prezenta marionetei in univesul gandirii unor mari filozofi - Platon si Socrates - sunt suficiente argumente in sprijinul etapei superioare pe care antichitatea greaca o constituie in procesul evolutiv al teatrului de papusi si marionete.

In antichiteatea romana, s-ar parea ca termenul de "papusa" deriva din latinul "puppa" (fetita) ; iar termenul in limba elina are aceeasi semnificatie "kore“ (papusa,fetita),mestesugarul papusar fiind numit "Karaplathos"

Deci, insasi etimologia desemneaza legatura dintre functia rituala si cea profana a papusii. Pe cand in Grecia exista dovezi incontestabile privind spectacolele papusarilor, nu acelasi lucru se poate afirma in cazul antichitatii latine .

O ipoteza interesanta este aceea conform careia, mastile comediei romane (Pappus, Maccus, Bucco, Dossenus) nu ar fi aparut in urma schitarii lor de actori, ci actorii le-ar fi preluat de la marionete.

Concluzii: In general, creatiile spirituale romane, in orice domeniu, au suferit influenta greaca uneori

in asa masura incat ele par niste simple imitatii; In timp ce la Atena teatrul a avut un loc primordial in viata cetatenilor, la Roma el nu s-a

bucurat niciodata de un asemenea prestigiu; Arta actorului grec continea fara indoiala anumite elemente sau nuante nationale, care

depaseau puterea de intelegere a latinilor; Arta dramatica romana nu isi avea originile (decat rareori) in ritualuri religioase, ea era

pentru romani doar o forma de amuzament; Atmosfera in care aveau loc spectacolele romanilor era cu totul inferioara cele grecesti; Anticii impersonalizau rolurile conferindu-le un caracter general-uman; Romanii au ajuns la o forma cu adevarat artistica de comedie, numai in momentul in care

influenta comediei grecesti s-a facut simtita, ridicand la un nivel artistic elementele furnizate de modelel populare ale genului;

Esentialul in tragedia greaca era unitatea de impresie; Numai grecii s-au manifestat cu stralucire in arta dramatica; romanii n-au fost la inceput

decat simplii traducatori ai pieselor de teatru grecesti, si le-au imitat mai apoi dar fara a obtine succese constante in acest gen;

Pentru a intelege cu adevarat teatrul in profunzimea sa si a-i cunoaste radacinile trebuie sa incepem cu teatrul antic, el este cel mai relevant filon al teatrului universal.

Bibliografie:

Duerr Edwin ……………….“Intinderea si profunzimea teatrului” Gheorghiu Octavian………. “Teatrul antic grec si latin” Margineanu Ioana………….”Istoria teatrului de papusi” Zamfirescu Ion………………”Istoria universala a teatrului” www.eteatru.ro www.wikipedia.com

Participanti:

Mirela Buhus, Papusi – Coordonator proiect, documentare,redactare, editare proiect,prezentare;

Ana Calita, Papusi – documentare Ioana Margineanu;

Adriana Bitoiu, Regie – documentare poze; redactare;

Smaranda Belciug, Scenografie – confectionare masti;