Suveranitate Și Entitate Națională
-
Upload
alina-toma -
Category
Documents
-
view
216 -
download
1
Transcript of Suveranitate Și Entitate Națională
Suveranitate și entitate națională
Profesor Coordonator : Student: Toma Gina Alina Prof. Univ. Bran Florina
Introducere
Orice om – se spune – dispune de o aparteneta. Aceasta inseama ca el este parte a ceva ce se
afla dincolo de el, fiindca acel ceva este intregul pe cand omul nu e doar decat o parte. Acest ceva
apare ca fiind un excedent calitativ, fiindca ii reuneste si ii identifica pe toti cei care vin din aceiasi
sfera. Daca omul apare, ca fiind parte componenta a unei natiuni, el beneficiaza de un excedent in
comparatie cu ceea ce el reprezinta de unul singur, acesta fiind totodata, excedentul datorita caruia
natiunea reprezinta mai mult decat un om luat singur .
Orice entitate socială, fie ea individuală sau colectivă, îşi împlineşte rolul esenţial doar
atunci când dobândeşte într-un referenţial spaţio-temporal conştiinţa de sine, dublată, cu necesitate,
de conştiinţă pentru sine.
Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Răspunsul la aceste întrebări cruciale
reprezintă, cel mai adesea, o sarcină anevoioasă. Suntem şi nu suntem ceea ce părem a fi. Suntem
atât de asemănători şi totuşi atât de diferiţi de ceilalţi. Suntem parte a unui tot, dar în acelaşi timp ne
refuzăm cu bună ştiinţă condiţia apartenenţei la acest tot în care individualitatea noastră risca să se
piardă, să se estompeze până la indistincţie.
Identitatea naţională face recurs la un principiu unificator, în funcţie de care membrii unei
comunităţi nu convieţuiesc oricum ci subordonându-se presiunilor generate de afilierea la anumite
modalităţi topice de a gândi, de a acţiona şi care conferă indivizilor sentimentul solidarităţii,
conştiinţa apartenenţei cu necesitate la respectiva comunitate.
Polisemia notiunii de “natiune” a reprezentat de-a lungul vremii si sursa unor confuzii si
dificultati in intelegerea sensului in care elemental identitar national se substituie altor ipostaze
identitare la nivelul indivizilor si agregatelor socio-umane.
“Natiunea nu este o notiune simbolica, ci o realitate tangibila, un fapt al experientei sociale,
un obiect de constatari precise: ea este un complex de raporturi si relatii, o unitate sintetica.
Ca tot vietuitor natiunea se afrma intr-o structura economica si sufleteasca specifica si se
mentine printr-o organizare politica si juridica caracteristica totului.
Asa se explica pentru ce o natiune tinde in mod irezistibil de a da unitatii sale economice si
sufletesti o consacrare politica si juridica, care este organizatia de stat national.
Statul national este personificarea politica si juridica a natiunii, el este natiunea (sufleteasca
si economica) concreta vazuta prin prisma organizatoare a categoriilor politice si juridice. Statul are
menirea de a da o forma de centralizare fortei de descentralizare a natiunii.”1
1 Dimitrie Gusti, Sociologia natiunii si a razboiului, Editura Floare Albastra, Bucuresti, 1995. p.33-34.
Intr-o viziune moderna, natiunea este asociata ideii de putere si suveranitate a poporului
constituit in stat. Statul formeaza o natiune si fiecare cetatean este membru al natiunii.
Cele mai multe definitii ale natiunii opereaza cu criterii obiective de democratie, o natiune
distingandu-se de alta prin limba, civilizatie, religie, rasa, drepturi istorice, frontiere naturale,
interese economice sau geopolitice. Altele, insa fac apel la dimensiuni subiective ale existentei in
comun a unor indivizi si grupuri, la sentimentul comunitar, la vointa impartasita a acestora de a fi o
natiune.
De exemplu, John Stuart Mill, ca exponent al liberalismului, este tentat sa descopere esenta
nationalitatii intr-o mutuala simpatie a aderentilor la o astfel de alcatuire umana, in dorinta lor de a
se unifica sub o guvernare proprie, recuperand o istorie comuna, o politica, sentimentele si
experientele avandu-si radacini in trecut.
Ernest Renan mergea chiar mai departe afirmand ca nu rasa, religia, limba, statul, civilizatia
ori interesele economice sunt cele care fac o natiune sa fie ceea ce este. Ideea nationala eate
intemeiata pe un trecut eroic, exemplificat de mari conducatori, sip e o glorie proprie. Natiune este
o comunitate de vointa, o imensa solidaritate a indivizilor bazata pe constiinta sacrificiilor facute
de-a lungul istoriei dar si a sacrificiilor viitoare. Existenta unei natiuni este, altfel spus, un plebicist
repetat zi de zi.
O indentitate nationala este un fapt de constiinta. Constiinta nationala este o forma complexa
a constiintei de grup, o forma de solidarizare afectiva si rationalizata pentru atingerea unor obiective
commune, superioare ce transcend interesele immediate ale indivizilor. Ea este si reflexul unor
mentalitati collective ce perpetueaza in memoria istorica a unui grup mituri constitutive, frustari,
anxietati si, nu de putine ori, traume ale unor evenimente si epoci de minerat.
Identitatea nationala nu este doar o proiectie in trecut si si una intr-un viitor nedefinit, un
orizont de aspiratii.
Frederick Hertz semnala faptul ca aceste aspiratii se centreaza pe nevoia de unitate
nationala, inclusive politica, economica, sociala, religioasa, pe unitate culturala; ca ele sunt
indisociabile de libertatea national ace presupune independenta, refuzul dominatiei straine, o
libertate interioara in raport cu fortele taxate ca nenationale sau care deroga de la imperativele
nationale.
Privita prin prisma distinctiei intre datul individualitatii originare si procesul de asumare a
unei conditii proprii, prin impartasirea unei zestre si/sau experiente comune, identitatea nationala
evidentiaza faptul ca mecanismele de socializare primara (in familie, in grupul etnic de apartenenta,
in interiorul comunitatilor locale) si de socializare secundara (la nevelul institutiilor, grupurilor de
refetinta), ca de altfel si interactiunile ce marcheaza, modeleaza indivizii si colectivitatile sunt
determinate in configurarea “supraidentitatii” europene.
Identitatea pe care o avem, sentimentul unicitatii cu care ne revendicam o determinare
spatio-temporala in registrul existentei noastre ca entitati inconfundabile in sistemul de coordonate
etno-culturale, constientizarea faptului ca suntem de altii in plan identitar, prin limba, etnie,
devenire istorica nu sunt de ajuns pentru a ne conferi acea calitate distincta cu care ne impacam sau
ne mandrim. Este nevoie ca aceasta calitate sa fei validate de ceilalti. Etalata sau intrata in
competitie cu entitati similare, dar straine si exterioare ei, identitatea nationala nu isi este siesi
suficienta2.
O identitate nationala reclama ca fiecare individ apartinand unui grup larg, ce se defineste
prin caracteristicile sale entice, sa adopte un cod existential internalizat si acceptat de ceilalti
indivizi a caror similaritate o impartaseste. Daca ea s-ar rezuma doar la un set de reprezentari si
motivatii interne, atunci ar fi o constructie fragile, saraca in semnificatii care risca sa accentueze o
stare de izolare.
Daca motivatiile si reprezentarile sunt externe, nutrindu-se din contactele cu indivizi,
grupuri si institutii ce-si alatura si articuleaza experientele existentiale, atunci indentitatea nationala
prezinta un grad de coagulare mai pronuntat, intrucat ea face recurs la un principiu ordonator situate
deasupra identitatilor individuale.
Fiecare indentitate nationala se intemeiaza pe un fond organic originar, pe o mitologie
constitutive si pe complexul unor reprezentari ale sinelui colectiv, pe un ethos popular.
De exemplu, identitatea romaneasca se sprijina pe o mostenire genetica avand ca figuri
emblematice pe Traian, Decebal, marii voievozi – Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Constantin
Brancoveanu si altii - si isi trage substanta din valorile civilizatiei agreste si protocolare, din valorile
crestine ale Ortodoxiei; se atesta invocand principiul continuitatii istorice si functioneaza pe baza
anumitor autoreprezentari confirmate ale unor virtuti ancestrale
Din aceasta cauza, identitatea romaneasca, aidoma altor identitati nationale, se defineste prin
afirmarea unor calitati si trasaturi etno-psihologice innascute sau dobandite, recunoscute si prin
respingerea sau incriminarea unor defecte. O identitate nationala este rezultanta unor judecati si
prejudecati, a unor procese de asimilare difuza sau de eorcizare a acelor elemente considerate
straine ethosului propriu.
Frontierele departajarii identitatii nationale proprii de cele ale altor popoare sunt mai mult
sau mai putin fluide. Dar in imaginarul colectiv, national, ele sunt cu pretentii de imuabilitate. De
aceea o identitate nationala nu se poate dispensa de anumite stereotipuri ridicate la rang de postulate
etno-culturale si psihologice.
Stereotipul ecraneaza judecata de valoare, lucida si nepartinitoare, alimentand combustia
unei operatiuni justificative a acceptarii sau respingerii unor indivizi,grupuri de alte etnii, ori a unor
2 Mihai Milca, Identitate romaneasca si europeana, Editura Ager, Bucuresti, 2005, p.
operatiuni selective, in plan atitudinal, folosind criterii simple de discriminare a propriei identitati
de identitatile straine.
Identitatea nationala a putut fi reflexul unei stari de jubilatie si mandrie orgolioasa, o
demnitate castigata, decurgand dintr-o istorie glorioasa, intemeiata pe victorii, impliniri si
recunoasteri in timp, o experienta tonifianta in umbra unei exceptionalitati adanc inradacinate in
constiinta colectiva a fiecarui individ in parte.
Suveranitatea. Notiunea de suveranitate
Suveranitatea constituie una din trasaturile puterii de stat de a fi suprema in raport cu oricare
alta putere sociala interna si independenta fata de puterea oricarui alt stat sau organism
international.
Desi este o notiune unitara in esenta ei, suveranitatea implica totusi doua elemente
componente:
● Suveranitate externa
● Suveranitate interna
Suveranitatea externa semnifica independenta absoluta a statului si a fost exprimata ca
principiu pentru prima oara de Juan B. in 1576 in lucrarea “Despre Republica”. Potrivit acestei
conceptii, statul este eliberat de orice subordonare fata de o putere exterioara lui. Boden arata ca
suveranitatea este absoluta, perpetua si individuala.
Suveranitatea interna semnifica dreptul statului de a isi organiza puterea publica si anume:
dreptul de a legifera, de a infaptui justitia si politia. Cu alte cuvinte, este vorba de suprematia de stat
care se concretizeaza in dreptul statului de a adopta norme juridice, reguli obligatorii pentru toti
cetatenii sai si de a le asigura aplicarea. Constituind una din trasaturile de stat, suveranitatea a
aparut odata cu statul, si in decursul istoriei a evoluat, modificandu-si continutul in raport cu
dezvoltarea sociala, economica si politica a statelor.
Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoaşterea reciprocă, pe temeiul egalitati juridice şi nu
trebuie să confundăm concepţional suveranitatea cu libertatea de actiune,la mijloc existând
circumstanţe determinate de relaţiile inegale de putere.
Doctrina suveranităţii s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa într-
un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Pacea din
Westfalia, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a reprezentat prima întâlnire diplomatică la nivel
european (primul congres european), cu această ocazie fiind consacrate principiile echilibrului
politic, al raţiunii de stat şi al dreptului popoarelor.
A fost construită în scopul de a mulţumi pe toatã lumea, de a asigura o pace durabilă în Europa
stabilind în mod practic ceea ce istoricii, politicienii şi militarii aveau să numească setul principiilor
ce definesc suveranitatea naţională.
Apariţia conceptului de suveranitate a avut loc paralel cu apariţia similară a ideii de proprietate
privată, ambele punând accentul pe drepturile exclusive concentrate într-un singur posesor, fixarea
suveranităţii ca autonomie internă a principelui — care ieşise învingător asupra Papalităţii,
egalitatea statelor în relaţiile dintre ele,introducerea conceptului de echilibru între puteri ca mijloc
de menţinere a păcii.
Jean Jacques Rousseau spunea, în Contractul Social3, că „suveranitatea este inalienabilă şi
indivizibilă”, dar recunoştea apoi faptul că politicienii „neputând împărţi suveranitatea în principiul
ei, o împart în obiectul ei, o împart în forţă şi voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă, în
drepturi de impozite, de justiţie şi de război, în administraţie interioară şi în puterea de a trata cu
străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă”.
Deşi Iluminismul, prin teoreticienii contractului social, a stabilit cert modul în care suveranitatea
poporului este delegată guvernanţilor, în prezent, suveranitatea puterii de stat este descrisă drept
supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă de
stat, deosebită fiind de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională4.
Una dintre cele mai complete interpretări contemporane ale suveranităţii a adus-o Stephen
Krasner, profesor la Stanford University, care propunea o sistematizare a definiţiilor anterioare
într-o structură cvadripartită5, vorbind despre suveranitatea westfaliană – care în accepţiunea
lui se referă la organizarea politică bazată pe excluderea actorilor externi din procesul de
exercitare a autorităţii asupra propriului teritoriu al unui stat, suveranitatea internă – referinduse
la organizarea formală a autorităţii politice în cadrul statului şi abilitatea autorităţilor publice
de a exercita un control eficient înăuntrul graniţelor sale, suveranitatea externă – care include
practicile de recunoaştere reciprocă între entităţile teritoriale care au o independenţă juridică
formală, şi suveranitatea interdependenţei – înţelegând prin aceasta abilitatea autorităţilor
publice de a reglementa circulaţia informaţiei, ideilor, bunurilor, populaţiei, poluării sau
capitalului dincolo de graniţele sale.
Krasner face apoi o importantă distincţie între autoritate şi control, elemente care se regăsesc în
cele patru laturi ale suveranităţii, explicând şi relaţia dintre ele. Autoritatea implică un drept
reciproc recunoscut actorilor în relaţiile dintre ei (stat şi societate; stat şi alt stat; stat şi sistem
internaţional) care le permite să se angajeze în diferite activităţi. Dacă respectivul actor dă
3 Jean Jacques Rousseau, Contractul Social, Bucureşti, Cartea Noastră, p. 274 Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti, 2001, p.2885 Krasner Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press, 1999, p 4, 9-25
dovadă de o autoritate eficientă, forţa sau constrângerea nu vor fi niciodată exercitate6.
Pe de altă parte, controlul poate fi realizat simplu prin folosirea forţei brute, fără a exista o
recunoaştere reciprocă a autorităţii. Pierderea controlului de către actorul interesat (de regulă
statul) pentru o anumită perioadă de timp poate duce la pierderea autorităţii (cazul puterii
sovietice în 1991), în schimb exercitarea eficientă a controlului poate genera noi sisteme de
autoritate.
Majoritatea specialiştilor sunt de acord, totuşi, că suveranitatea poate fi împărţită în latura sa
politico-economică - izvor al afirmării conceptului dar şi iniţiator al schimbărilor de-a lungul anilor
şi latura juridică – şi anume încercarea de normativizare a idealurilor politice şi
transpunerea lor în teoria juridică. Vom parcurge sintetic, aceste componente, pe rând,
abordând în acelaşi timp suveranitatea în diacronie.
6 Krasner Stephen D., Sovereignty: Organized Hypocrisy, Princeton University Press, 1999, p 10.