Murarescu Andrei-Cristian Clasa a XI-a E

Studiu de caz: Latinitate si Dacism

1. Originile si evolutia limbii romane

Lingvisti romani si straini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus in evidenta, in decursul timpului, date si documente de limba care statueaza originea limbii romane, originea si caracterul ei.

In urma razboaielor dintre daci si romani, Dacia a fost transformata in provincie romana, si va ramane stapanita timp de 165 de ani (106-271) de romani. Romanizarea populatiei bastinase s-a desfasurat relativ rapid si usor. Peste 2600 de inscriptii scrise in latineste si descoperite pe teritoriul tarii noastre arata limpede acest lucru. In afara masurilor cu caracter administrativ, printre factorii ce au contribuit la romanizare pot fi enumerati:

a) serviciul militar in care tinerii daci se inrolau

b) casatoriile intre soldatii veterani romani si femeile dace, copiii nascuti beneficiind de avantajele cetateniei romane

c) crestinismul raspandit in limba latina; drept dovada stau cuvintele de baza ale credintei crestine, care se regasesc in romana, prin mostenirea directa a unor termeni din latina: Dumnezeu (din domine deus), crestin (din christianus), biserica (din basilica), botez (din baptism), rugaciune (din rogationem), preot (din presbiterius), cruce (din crucem), pacat (din pecatum), inger (din duiangelus), etc.

Influenta patrunderii de meseriasi, agricultori, negustori in Dacia, inca de dinainte de cucerirea de catre Traian, se face simtita si astazi, prin termenii din domeniu, pastrati din latina: sat (fossatum, localitate intarita printr-un sant), a ara (arare), a semana (seminare), grau (granum), secara (secale), orz (hordeum), legume (legumen), canepa (canepa), in (linum), aur (aurum), argint (argentum), sare (salem), cal (caballus), vaca (vaca), vie (vinea), vita (vitea), poama (poma), etc.

Se poate vorbi de o perioada de bilingvism, cand se folosesc concomitent limbile geto-daca si latina, pana la impunerea definitiva a acesteia din urma.

In "Dacia felix" se continua procesul de romanizare si dupa plecarea oficiala a armatei si a administratiei romane in 271., prin intensificarea patrunderii limbii latine in masele largi rurale.

Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).

Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a icetat sa mai fie folosita.

Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.

Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie iar metoda cu ajutorul careia lucram se numeste metoda istorico-comparativa.

Folosind aceasta metoda s-au stabilit reguli fonetice, asemanari si deosebiri intre limba romana si latina sau intre romana si celelalte limbi romanice. Iata cateva din regulile de evolutie a limbii:

I) un 'l' simplu, intre doua vocale, pronuntat aspru, devine 'r'

Sursa: Colegiul National „Alexandru Lahovari”, Ramnicu-Valcea, clasa a XI-a I

Murarescu Andrei-Cristian Clasa a XI-a E

lat. filum >fir; lat. gula >gura; lat. palus >par.

Totusi, 'l' dublu, nepronuntat aspru, nu devine 'r'

lat. callis >cale; lat. olla >oala

II) orice 'm', 'n', 's' si 't' din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:

lat. filum >film >fira >fir

III) 'b' intre doua vocale cade:

caballus >caballu >calu >cal

sebum >sebu >seu

tibi >tie

Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cucele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.

Sintaxa limbii romane simplifica timpurile si modureile verbale, modifica topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza aceeasi latina populara.

Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66% de origine latina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ 100 de cuvinte izolate (abur, brad, barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si 2200 de nume proprii (Arges, Cris, Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) de cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare ce au trecut pe aici au lasat influente si in fondul principal de cuvinte. Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de cuvinte) cleste, boala, mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba; din maghiara: chip, fel, gand, oras; din turca: alai, cismea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iar din franceza: bancnota, a defini, geniu, stil etc (germana si latina -scoala ardeleana).

Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 "Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung". Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte de vanzare si cumparare, foi de zestre, insemnari, etc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, cele mai multe la Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse in Maramures, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.

Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea. Cu toate ca erau si carti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 1600 se scriu direct in limba romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau, se copiau de mana si circulau in mai multe copii.

Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se numeste limba literara.

Limba literara se deosebeste de vorbire/limba populara prin aceea ca nu ingaduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pa in loc de pe, da in loc de de, ghine su bini in loc de bine), intrebuintarea unor cuvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -maces) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit iacana, gagiu, misto).

Sursa: Colegiul National „Alexandru Lahovari”, Ramnicu-Valcea, clasa a XI-a I

Murarescu Andrei-Cristian Clasa a XI-a E

Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai este si limba a literaturii artistice. In literatura artistica, baza este limba literara, ca limba a culturii. Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura populara sau folclorica, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literara, limba literaturii artistice poate sa intrebuinteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara, cat si din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbii cu scopul de a ilustra intentia scriitorului.

Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunarii), aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istroromana (vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).

In cadrul dacoromanei se pot identifica unele deosebiri, cea ce face sa se vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala) a limbii: muntean, moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste si despre graiuri: vrancean, oltean, etc.

In secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav in cancelaria domneasca, limba romana fiin scrisa cu caractere chirice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin.

Dezvoltarea literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele mai bun in formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi cultivarea limbii nationale. La baza ei stau cercetarea si valorificarea vocabularului, a fiecarui cuvant, a fiecarui termen stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau exprima idei prin viu grai de a patrunde intelesul adanc al cuvintelor.

2. Dacii

Primele informatii referitoare la locuitorii Daciei nord-dunarene sunt tributare istoriei pe care Herodot incearca sa o realizeze. Istoricul afirma privitor la geti: „cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, rezolvandu-se astfel problema apartenentei etnice a daco-getilor. Acestia fac parte din ramura nordica a marelui neam tracic, ramura distincta a familiei indo-europenilor. Informatia clarifica, dar aduce la lumina si noi controverse legate de intrebarea cine sunt dacii, daca sunt un popor distinct sau ce limba vorbeau? Pentru a raspunde la aceste chestiuni trebuie sa se determine evolutia tracilor, poporul de origine al dacilor si getilor.

Porniti din Muntii Carpati, presupusa lor locuinta primitiva, tracii au populat o regiune intinsa, care mergea, la est pana la Nikolaiev, dincolo de Nipru, cuprindea, la sud, Dobrogea de astazi si cobora pana la Vardar si Morava, la poalele Muntelui Olimp si insulele din Marea Egee, iar la vest se intindea pana la Dunarea de mijloc. In epoca aceasta, partea de nord a Peninsulei Balcanice era impartita in doua zone de civilizatie: regiunea moravo-pontica, de civilizatie traca si cea moravo-adriatica, de civilizatie ilira.

Expansiunea tracilor s-a produs de-a lungul timpului. In Dacia, tracii au asimilat populatiile iranice, agatirsii, asezati in Ardeal pe ambele maluri ale Muresului. Astfel, expansiunea teritoriala a tracilor, confirmata de descoperirile arheologice efectuate ulterior, sustine teoria conform careia, poporul roman s-a format atat la nordul cat si la sudul Dunarii mijlocii si de jos. Aceasta se numeste „Teoria originii carpato-blacanice a romanilor”.

Exista o alta teorie, promovata de multi invatati germani, unguri si chiar de romanii E. Hurmuzachi, R. Rosetti si A. Philippide. Conform acestei teorii, poporul roman s-ar fi format exclusiv la sudul Dunarii, deoarece dupa parasirea Daciei de catre romani, in Dacia nu s-ar mai fi vorbit latineste. Se numeste „Teoria originii balcanice sau exclusiv balcanice a romanilor”. Aceasta teorie a originii exclusiv balcanice a fost creata de Franz Joseph Sulzer si a capatat o argumentare noua la R. Roesler, P.

Sursa: Colegiul National „Alexandru Lahovari”, Ramnicu-Valcea, clasa a XI-a I

Murarescu Andrei-Cristian Clasa a XI-a E

Hunfalvy, G. Weigand. Aceste doua variante au fost sustinute sau nu de oamenii de specialitate din Romania. Asadar, putem distinge patru teorii importante:

• continuitatea dacoromânilor la nordul Dunării, în Dacia, fără nicio admigraţie de la sudul Dunării, susţinută de B.P.-Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, V. Pâvan;

• continuitatea românilor în Dacia, cu o admigraţie din sudul Dunării, susţinuta de D. Onciul, Ov. Densusianu, T. Papahagi;

• migraţia dacoromânilor în a doua jumătate a Evului Mediu, de pe presupusul său teritoriu primitiv, din sudul Dunării, la nordul acestui fluviu, unde nu ar fi existat deloc români la început, promovata de Roesler, Tomaschek, Hunfalvy, Weigand, Tamás;

• migraţia românilor pe teritoriul Daciei înainte de cucerirea maghiară a Transilvaniei, susţinută de Miklosich, Jireček, Philippide. Istoria se bazează pe principiile dihotomice dintre evoluţie şi involuţie. Istoria unui popor nu se poate cunoaşte fără a cunoaşte limba acestuia. Limba este un reflex al gândirii. Prin intermediul acesteia se poate analiza gradul de emancipare al unei seminţii. Evoluţia lingvistică este cea mai adecvată modalitate pentru observarea modului de funcţionare sociala a poporului respectiv. Elementele de natură lingvistică impreună cu cele de factură economică, socială şi politică alcătuiesc o structură unică şi unitară funcţionând şi condiţionându-se reciproc. Este dificil să analizezi transformările unei limbi din care au mai rămas doar puţine urme. Aceasta este situaţia pe care o oferă limba dacilor. Prezintă doar câteva cuvinte izolate care nu fac decât să izoleze posibilitaţile de cunoaştere a funcţiilor lexemelor. Reconstituirea vocabularului este o muncă dificilă şi aproape de nerealizat pentru că materialul de care se dispune e puţin şi incert. Nu rămâne decât să se realizaze o prezentare a caracterului general al limbii daco-gete în ansamblul limbilor indo-europene. Este limba daco-getă aceeaşi cu cea tracă? Este primă problemă care trebuie rezolvată. Studiile de limbă au demonstrat că limbile sunt înrudite doar la nivelul originii comune. Se diferenţiază în primul rând în ceea ce priveşte sistemul fonetic. Deosebirile reale şi notabile dintre cele doua limbi se pot observa la nivelul terminaţiilor din structura numelor de localitaţi: multe din numele tracice de aşezari se termină în -para, de exemplu, Bendipara, iar multe nume dacice în -dava, de exemplu, Sucidava. În stadiul actual al cunoştinţelor noastre se consideră că există o singură limbă traco-dacică şi cu doua dialecte ale ei - unul geto-dacic şi unul tracic propriu-zis. Lipsesc aproape cu desăvârşire textele, oricât de scurte şi de modeste, în limba geto-dacă. La Grădiştea Muncelului s-a găsit un vas de lut ars cu o inscripţie în limba dacică. Inscripţia constă în trei cuvinte dintre care două sunt nume proprii. Din străvechea limbă s-au păstrat doar fragmente neînsemnate. Există câteva glose dacice, cuvinte izolate carora li se da echivalentul grecesc. Ele nu pot da, însă, etimologii sigure. S-au găsit mai multe tăbliţe de lut care marchează existenţa scrierii la daci. Cele mai multe dintre tăbliţe sunt scrise, alternativ sau concomitent, cu două seturi de semne, ambele alfabetice (numite de dl.Romalo, după forma literelor, alfabetul clasic şi cel arhaic), ambele cu câteva variante. Alte seturi de semne, folosite foarte rar, se vor a fi silabice ori/şi ideografice (de aspect hieroglific). Câteva tăbliţe, deşi folosesc preponderent caracterele cunoscute, le leagă în aşa fel încât ele sunt foarte greu de citit, constituind mai degrabă un sistem tahigrafic decât alfabetic.Primul alfabet, cel clasic, este într-adevăr alfabetul clasic grecesc folosit pe la începutul mileniului I în scrierea epigrafică funerară şi monumentală.

3. Romanii

În legenda romană, când grecii au dus războiul împotriva Troiei, prinţul Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia şi a fondat Lavinium. Fiul său Iulus a mers mai departe, punânâd bazele oraşului Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni Romulus şi Remus, care au purces în fondarea oraşului Roma în 753 î.Hr. Republica Romană (Res Publica Romanorum) a fost

Sursa: Colegiul National „Alexandru Lahovari”, Ramnicu-Valcea, clasa a XI-a I

Murarescu Andrei-Cristian Clasa a XI-a E

guvernarea republicană a oraşului Romei şi a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Cezar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de August. Imperiul Roman este termenul utilizat în mod convenţional pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr. sub Gaius Julius Caesar Octavianus (Caesar Augustus). Secolul I d.Hr., după domnia lui Augustus, a fost o epocă de mari expansiuni pentru Imperiu, care a crescut prin cucerirea şi anexarea de noi teritorii. În secolul II d.Hr. însă, împăratul Hadrian a renunţat la anumite teritorii nesigure, pentru a putea administra mai uşor restul imperiului. Fiecare provincie avea propriul guvernator şi propria Constituţie, ajungând într-o mare măsură să se autoguverneze.

Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost adusă în Peninsula Italică în timpuri preistorice de italicii ce migrau din nord. Latina este un membru al subfamiliei italiene de limbi indo-europene; printre limbile indo-europene non-italice, se înrudeşte cu sanscrita şi greaca şi cu subfamiliile germanice şi celtice. În Italia, latina a fost la început dialectul regiunii din jurul Romei. În limbile italice, latina, faliscana şi alte dialecte formau un grup latin diferit de celelalte limbi italice cum ar fi oscana şi umbriana. Vechi inscripţii în limba latină au supravieţuit din secolul VI î.Hr.; cele mai vechi texte scrise în latina romană datează din secolul III î.Hr. Latina a fost influentaţă de dialecte celtice din nordul Italiei, de limba non-indoeuropeana etrusca din centrul Italiei şi de elină, care a fost vorbită în sudul Italiei din secolul VIII î.Hr. Sub influenţa limbii şi literaturii greceşti, care a fost tradusă pentru prima dată în latină în a doua jumatate a secolului III î.Hr., latina s-a transformat treptat într-o mare limbă literară. Denumirea de limbă latină îşi are punctul de plecare în regiunea Latium, o zonă situată în vestul Peninsulei Italice, în care locuiau latinii, populaţie pe care, conform legendei, au supus-o troienii conduşi de Aeneas la sosirea lor pe aceste meleaguri. Fireşte, latina pe care o vorbeau strămoşii noştri romani nu este latina cu care s-au întâlnit troienii. Stratului iniţial i s-au adăugat cu siguranţă influenţele numeroaselor neamuri cu care a luptat sau a coabitat acea populaţie amestecată a Latium-ului din perioada secolului al XII-lea î.Hr. Cercetările lingvistice au demonstrat că limba latină, cea a începuturilor, era o limbă înrudită cu limbile popoarelor învecinate.

4. Tracomanie

1. Promovează pseudo-teorii şi false argumente, uşor invocabile şi uneori chiar invocate de adversarii istoriei naţionale române şi ai unora din ideile politice pentru care au luptat minţi luminate ale românilor ("Noi nu suntem urmaşii Romei" este o gogomănie de-acum amuzantă; ea nu mai este "periculoasă" pentru că nici un filolog, istoric ori om politic, de oriunde ar fi şi oricât de mare adversar al românilor şi al istoriei lor, nu mai poate pune la îndoială acest lucru, fără să se descalifice şi să-şi arunce propriile idei în derizoriu.) Există teorii de acum dovedite în fundamentele lor şi acceptate de comunitatea ştiinţifică internaţională, precum gravitaţia universală ori evoluţia speciilor. Aceste teorii, fără nici o îndoială perfectibile în detaliu, sunt un bun câştigat pentru omul modern. Romanitatea românilor este unul dintre ele. A o contesta este ca şi cum ai reveni la teoria creaţionistă şi la modelul universului cu pământul în centru. Nu te împiedică nimeni să o faci, dar nimeni nici nu te mai ia în seamă. Este dovada clară că nu vrei sau nu poţi să gândeşti raţional şi că opţiunea ta este să extinzi asupra tuturor aspectelor existenţiale îndemnul biblic crede şi nu cerceta.

2. Promovează ideea că lingvistica istorică, critica de text şi alte ştiinţe anexe ale istoriei nu ar fi în realitate nişte ştiinţe şi că, prin urmare, oricine îşi poate da cu presupusul când vorbeşte de daci şi de originile românilor. Nu trebuie să ai cine ştie ce pregătire ca să te ocupi de ele, ci trebuie doar să ai imaginaţie, timp liber şi să-ţi placă rebusul. Şi să mai zicem că nu suntem balcanici! Tocmai noi care distrugem cu atâta spor temeliile, şi tăiem rădăcinile nevăzute ale propriei noastre istorii, dar am fi în stare să le dăm cu ceva în cap celor care ar îndrăzni să spună vreo vorbă nelalocul ei cu privire la trecutul nostru.

Sursa: Colegiul National „Alexandru Lahovari”, Ramnicu-Valcea, clasa a XI-a I

Murarescu Andrei-Cristian Clasa a XI-a E

5. Daco-romanii

Cu prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. are loc trecerea culturii dacice spre cultura geto-dacă <clasică>. Aflaţi deja în cea de-a doua vârstă a fierului, epoca Latène, autohtonii ridică primele aşezări de tip dava. Ele sunt asemănătoare centrelor protourbane ale celţilor. În secolul al II-lea î.Hr., când rolul civilizator al celţilor scade pe aceste meleaguri, în lumea geto-dacă pătrund primele elemente de civilizaţie romană.

Încă din secolul lui Pericle, Sofocle îl menţionează într-o tragedie pe Charnabon, care domneşte peste geţi. Alt conducător politic şi militar al acestora poate fi considerat acel anonim rex Histriorum, rege al istrienilor, al autohtonilor de pe malurile Dunării de Jos. Acest rex se confruntă cu sciţii conduşi de Atheas. Şefii militari ai uniunilor tribale din spaţiul getic sunt confirmaţi arheologic prin morminte princiare şi tezaure datate în secolele al IV-lea-al III-lea î.Hr.

Mari uniuni de triburi getice sunt raportate la tipuri monetare mai importante, emise in secolele al III-lea si al II-lea i.Hr. Una dintre aceste uniuni il are in frunte pe Dromichaites, un basileu al tracilor din secolul al III-lea, mentionat in izvoare narative ulterioare. Din acelasi veac este si Zalmodegikos, mentionat intr-un decret histrian. In secolul I i.Hr. bastranii sunt aliatii getilor. Impreuna apara Histria si celelalte orase grecesti vest-pontice in fata unei armate trimise de Roma. Dupa victoria asupra romanilor, Burebista este indemnat de preotul Deceneu sa unifice triburile geto-dacice. Potrivit lui Strabon, Burebista este un barbat get. Iordanes, care mentioneaza sosirea lui Deceneu la una din resedintele conducatorului militar ce avea sa devina cel dintai si cel mai mare dintre regii din Tracia.

În jurul nucleului organizat de preoţii Deceneu, Comosicus şi Coryllus, cu capitala la Sarmisegetusa Basileion, Decebal reuneşte celelate formaţiuni politice din teritoriile neocupate încă de romani. Dacia redevine un stat mai puternic. Domnia lui Decebal reprezintă perioada de apogeu a procesului istoric pe care Nicolae Iorga îl consideră prima sinteză autohtonă - Regatul dacilor. Influenţele care vor marca existenţa populaţiei din spaţiul carpato-danibiano-pontic se vor manifesta în trei etape şi vor veni din partea romanilor. Într-o primă fază, care ţine de la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., până la instituirea celui de-al doilea triumvirat, aspecte materiale romane pătrund în Dacia pe o cale neoficială, în general paşnică. Tot mai intens, schimbul de produse cu reprezentanţii civilizaţiei Romei este însoţit de o noua preocupare a autohtonilor - tezaurizarea denarilor republicani de argint. A doua etapă a lungului proces istoric de pătrundere a elementelor civilizaţiei romane în spaţiul daco-moesic începe în jurul anului 43 d.Hr. şi se încheie în timpul împăratului Vespasian. Alături de relaţiile paşnice, de colaborare economică, se extind cele politice şi militare. Expediţiile iniţiate sub acelaşi conducător al Romei, împotriva lui Dapyx, Dicomes şi Zyraxes, ilustrează al doilea mod de manifestare politico-militară amintit. Perioada anilor 69-106 d.Hr., pentru autohtonii din dreapta Dunării, este o etapă care suprapune primele decenii din opera de romanizare oficială (Nicolae Iorga), în cadrul căreia geţii din Dacia scitică învaţă limba latină şi se fac romani (cum scrie Vasile Pârvan). Noi elemnte de viaţă materială şi spirituală romană pătrund, concomitent, în stânga Dunării. Astfel, în timpul lui Decebal, începe utilizarea scrierii cu alfabet latin, de către o minoritate foarte firavă a societăţii dacice, care cuprinde preoţimea, funcţionarii cancelariei regale, constructorii, şefii de atleiere (M.Bărbulescu). În anul 106 începe ultima etapă, decisivă, de pătrundere a civilizaţiei romane în Dacia, îndeosebi în teritoriile cucerite de Traian. În urma mai multor conflicte miliare, cele mai importante fiind în timpul războaielor traiane (101-102, 105-106), regatul dac a fost cucerit. În anul 106, o mare parte din teritoriul său a fost transformată în provincie romană. Procesul de romanizare început de la primele contacte cu lumea romană s-a accentuat, retragerea stăpânirii romane (271-175) lăsând în urmă o populaţie ireversibil romanizată - daco-romanii.

Sursa: Colegiul National „Alexandru Lahovari”, Ramnicu-Valcea, clasa a XI-a I