Stilul personal de comunicare al lui Le Corbusier

Introducere

Le Corbusier a fost un arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician i scriitor elveian. Acesta este faimos pentru contribuiile sale importante la curentele arhitecturale ce astzi poart numele de modernism, brutalism sau stilul internaional n arhitectur, alturi de Ludwig Mies van der Rohe, Walter Gropius i Theo van Doesburg. Le Corbusier este, de asemenea, cunoscut ca teoretician i promotor al Purism-ului, respectiv al conceptului de arhitectur adaptat proporiilor i nevoilor fireti ale corpului uman, precum i fora motrice a seriei de congrese dedicate arhitecturii, care au influenat pentru mai multe decenii drumul arhitecturii secolului al XX-lea.

Pentru Le Corbusier, arhitectura a constituit o arta nobila, o chemare in care arhitectul a combinat inventia plastica, speculatia intelectuala, si matematici superioare care au mers mai presus de simpla nevoie utilitara dincolo de stil, pentru a obtine o pura creatie a spiritului care a stabilit relatii emotionale prin intermediul materialelor brute. Le Corbusier si-a expus teoriile tehnice si estetice, viziunile asupra industriei, economiei, relatia formei cu functia, spiritual productiei in masa si multe altele. Acesta a creat unele din cele mai celebre cladiri ale secolui XX: Capela de la Ronchamp, Caminul elvetian de la Cite Universitaire, Paris, Unitate de locuire, Marseilles, si multe altele.

Le Corbusier a contribui cu multe pasiune si inteligenta la aceste esee care ii prezinta ideile intr-o forma foarte concise, stil pregnant, impanzint cu epigram e si adesea observatii provocatoare : Inginerii americani coplesesc cu clalculelor arhitectura noasta expirata, Arhitectura este inabusita de dogme. Este singura profesie in care progresul este considerat necesar, Roma este blestemul celor cu o educatie precara. A trimite student arhitecti in Roma este o trauma pentru viata lor

Programul de locuinte

Le Corbusier a cautat modalitati eficiente de a crea facilitati de spatiu locativ pentru un numar mare de oameni ca raspuns la criza locuintelor urbane. El credea ca formele arhitecturale noi si moderne ar putea oferi o solutie noua de organizare, care poate contribui la ridicarea calitatii vietii pentru clasele de jos ale societatii.

Le Corbusier isi prezenta principiile sale in La ville contemporaine (1922) si La ville radieuse (1933), ca rezolvare a problemelor existente.

Intuitia lui cu privire la cresterea numarului de autoturisme a condus la ideea unor bulevarde largi care sa treaca prin centrul orasului insa nu a tinut cont de locurile de parcare sau de mutilarea mediului. Marimea si pozitionarea unitatii de locuit depindea de meseria locatarului. Astfel n centru erau birourile pentru elite, industriasii, oamenii de stiinta, artistii. In exteriorul acestui centru se vor gasi apartamentele de lux construite in cladiri pe cadre de beton cu 6 nivele, cu POT-ul 15% si blocuri pentru muncitori cu curti interioare si un POT-ul de 52%. Blocurile pentru muncitori trebuiau sa fie construite in masa, iar Le Corbusier le denumeacelule de locuit.

Sfarsitul razboiului a insemna o alt filozofie de a rezolva problema oraselor si implicit cea a locuintelor. Orasele distruse au fost demolate si reconstruite dupa principii noi. Guvernul englez a fost nevoit sa acorde asistena sociala celor care au rmas fara locuinta. La inceputul acestei noi ere, Abercrombie si Forshaw au sustinut ca pentru familiile cu copii este de preferat oferirea unei locuinte colective. In aceste conditii s-a decis ca o treime din propuneri sa fie case individuale si doua treimi locuinte colective. Iar pentru realizarea proiectului s-a renuntat la inaltimea maxima pentru locuit de cca 26 de metri din planul de dezvoltare din 1951.

Insa aceste noi atitudini au fost criticate chiar de la inceput prin anul 1953 pentru lipsa unui urbanism coerent. Cu toate acestea trebuia sa se apeleze la un sistem industriazat prin care spatiul rural sa nu fie afectat ci poate chiar extins si acest lucru se putea face doar prin constructia pe inaltime si prin compacteizarea oraselor. Asadar s-a inceput subventia cladirilor inalte pentru a se demara n anul 1955 un program masiv de demolare a mahalalelor si creerea de centuri verzi in jurul tuturor oraselor. Subventia cladirilor inalte a inceput din 1956 cu un procentaj de trei ori mai mare la cladirile cu mai mult de 15 etaje decat pentru casele individuale. Costurile terenurilor au explodat dup 1959, ceea ce fost interpretat ca singura solutie ramasa era constructia pe inaltime.

Toate aceste facilitati au determinat constructia intr-un numar tot mai mare a blocurilor cu multe etaje. Primul cartier corbusianist a fost construit la sfritul anilor 50 n Alton West, Roehampton.

Intre 1964 si 1974 au fost construite peste 375 de astfel de turnuri zvelte. Insa cercetatorii au aratat ca existau foarte multe neajunsuri si totodata s-a incercat remedierea acestora prin aplicarea unor noi principii din care amintim: separarea circulatiei pietonale de cea auto prin realizarea unor dale de beton; in blocurile existente erau functiuni multiple, locuinte si spatii comerciale; gasirea unor identitati proprii pentru noile ansambluri.

Caderea in dizgratie a acestui tip de constructii a inceput in anul 1968 cand o cladire inalta a explodat in estul Londrei. Desi procedeul subventiilor a inceput sa fie redus deja cu un an inainte, totusi momentul acestei explozii a constituit momentul declansarii tuturor criticilor impotriva blocurilor inalte. S-a descoperit brusc ca totul era defectuos cu privire la ele: peretii erau acoperiti de condens, tevile explodau, lifturile nu functionau, copiii le distrugeau, doamnele in varsta traiau cu teama. Esecul provenea din faptul ca cei saraci si cu familii numeroase nu-si puteau intretine apartamentele. Cei bogati au putut trai in continuare in blocuri inalte, acestia beneficiau totodata de toate serviciile adiacente la parter si mezanin in conformitate cu ceea ce isi dorea de la inceput Le Corbusier. Pentru familiile sarace si cu multi copii cel mai convenabil a ramas constructia de case individuale, dar care necesitau investitii publice pe care administratiile locale nu si le puteau permite.