Spații culturale nr 53/2017

Spații culturale, nr. 53, iulie/august 2017

0

Redactor-şef:

VALERIA MANTA TĂICUŢU

Colectivul redacțional:

CAMELIA MANUELA SAVA

DIANA VRABIE

NICOLAI TĂICUŢU

PETRACHE PLOPEANU

STAN BREBENEL

Secretar de redacţie :

SILVIA IOANA SOFINETI

SPAŢII CULTURALE nr. 53 / 2017

Apare sub egida Asociaţiei

Culturale „Valman”, cu

sprijinul Centrului Cultural

„Florica Cristoforeanu” şi al

Primăriei Râmnicu Sărat

Redacţia şi administraţia:

Str. Gh. Lupescu, nr. 67,

Rm. Sărat, 125300,

jud. Buzău

Cuprins

Editorial: (Contra)servicii literare/ pag. 1 Magda Ursache: Lovituri de stânga/ pag. 2 Sandu Tudor: Poeme creștine/ pag. 4 Maria Toacă: Melancolice bucurii…/ pag. 5 Lucian Mănăilescu: Poeme/ pag. 7 Doina Cernica: Povești de călătorie/ pag. 8 Adrian Munteanu: Povești fără sfârșit/ pag. 11 Fapte culturale: „Alecsandriada”/ pag. 14 Daniela Toma: Poeme/ pag. 15 Mihaela Malea Stroe: O zi la New York/ pag. 16 Adrian Botez: Supremul paradox/ pag.18 Florin Costinescu: Finaluri de sonete/ pag. 18 Ion Cristofor: Interviu cu Doina Onica/ pag. 19 Mihai Cimpoi: Radu Cărneci. Eros, Logos, Ontos/ pag 21 Ion Roșioru: Traduceri din literatura universală/ pag. 24 Leo Butnaru: Din miniatura poetică rusă/ pag.26 Virgil Diaconu: Muntele/ pag. 28 Ovidiu Bufnilă: Imaginea celuilalt și deconstrucția autorității/ pag. 29 Camelia Manuela Sava: Poeme/ pag. 30 Petrache Plpeanu: Sonete/ pag. 31 Iulian Moreanu: Lecturi obligatorii/ pag. 32 Nicolai Tăicuțu: Poeme/ pag 35 Nina Elena Plopeanu: Băiatul și tocul de vioară/ pag. 35 Leon Iosif Grapini: Nuntă pe uliță/ pag.37 Cristina Ștefan: Poem/ pag. 38 Ionel Popa: Neamul Șoimăreștilor/ pag. 38 Vasile Ghica: În ghearele râsului/ pag. 43 Florentin Popescu: Ajutoare europene/ pag. 44 Marian Ruscu: Secunda rănită/ pag. 47 Maria Calleya: Poeme/ pag. 47 Marin Moscu: Poeme/ pag. 49 Tudor Cicu: Prozopoeme/ pag. 51 Valeria Manta Tăicuțu: Poeme/ pag. 52 Mioara Băluță: Poeme/ pag. 53 Sorin Călin: Metamorfoză/ pag. 54 Cărți prezentate de: Petre Isachi (pag. 55), Mihaela Meravei (pag. 58), Ionel Popa (pag. 59), Valentina Becart (pag. 61), Güner Akmolla (pag.63), Valeria Manta Tăicuțu (64), Stan Brebenel (pag. 66), Silvia Ioana Sofineti (pag. 67) Nicolai Tăicuțu: Raftul cu cărți/ pag.68 Valentin Tufan: Poeme/ pag. 70 Reviste literare/ pag. 71

TELEFOANE:

0765-797.097 0726-106.582

e-mail :

[email protected]

Tipar executat de EDITGRAPH Buzău

Revista nu-şi asumă responsabilitatea pentru punctele de vedere conţinute de materialele

publicate

mailto:[email protected]


1

(Contra)servicii literare

Maniheismul antic împărțea tranșant toate cele

ale lumii muritoare (și, uneori, nemuritoare) între bine și

rău, fără cale de mijloc. Dar cum ar fi putut mintea mai

mult sau mai puțin luminată a purtătorilor de arme,

unelte și condei să accepte, de pildă, că soarele e bun

fiindcă îi ține pe toți în viață, dar să ignore că același

soare pârjolește holdele, aduce seceta și ucide? Sau cum

să accepte că apa e rea, fiindcă vine duium și înghite și

recolte, și case, și vite, și tot ce stă sub soare ori nori,

dar să treacă sub tăcere că este vorba despre un

principiu vital, în absența căruia nimic nu trăiește mai

mult de două-trei zile?

Lecția anticilor a fost corectată pe parcurs și

nuanțată. A apărut aurita cale de mijloc, cea gri, între

alb și negru. Nici elementele lumii noastre și ale

universului întreg, nici noi înșine nu suntem buni în

totalitate sau răi în totalitate. Și/și a obținut de mult

victoria decisivă asupra lui sau/sau. Cu toate acestea, în

țara noastră postdecembristă și, mai cu seamă, în țara

noastră literară, principiile maniheiste sunt la mare preț.

Se face o distincție clară între scriitorii care au colaborat

cu regimul și cei care n-au colaborat, n-au scris, n-au

publicat. Primii sunt răi, ceilalți sunt buni, merită

osanale, premii, traduceri, burse, indemnizații de merit

etc., adică ceea ce au avut colaboraționiștii. Noua

ierarhie literară ar trebui suspectată, însă, de confuzie și

rea-credință, atâta vreme cât amestecă dinadins criteriile

de departajare. Când stabilim valoarea unui scriitor,

luăm în calcul biografia, caracterul și opera, sau numai

opera? Îi punem în aceeași oală pe Mihai Beniuc și pe

D. R. Popescu? Păi unul n-avea talent deloc, iar celălalt

avea - și are – cu carul. Atunci nu cumva îi aducem la

același nivel din motive extraliterare, reabilitându-i,

totuși, printre alții, pe Dan Deșliu și pe Nina Cassian,

care și-au albit după revoluție (sau ce-o fi fost ea) CV-

ul, prostind o lume întreagă? Între „Nică fără frică” și

„Rezervația de pelicani” ori „Vânătoarea regală” este o

distanță ca de la cer la pământ, criteriul de apreciere a

distanței fiind opera, nu viața dedicată conducătorului

iubit și mărețelor lui realizări.

Mai nou, îi adunăm printre cei răi cu desăvârșire

și pe scriitorii trecuți prin temnițele comuniste. Fiindcă

erau fără vină (și V. Voiculescu, și Radu Gyr, și Valeriu

Gafencu, și…), un pseudoistoric, pe numele lui,

Alexandru Florian, le înfige o etichetă falsă-n operă și-n

biografie și-i aruncă printre legionarii-naționaliștii-

misticii-criminalii neamului; prin lege, sunt scoși din

manuale, din librării, din memoria și așa selectivă și

precară a așa-zisei noastre elite culturale, dar și, mai

ales, din cea a consumatorilor de hamburgeri, bere și

manele. „A fost legionar, nu-l citesc” – se mai

sclifosește câte-o talkshowistă, chit că ea oricum nu

citește nimic și, deși poartă ie cu altiță peste ruptăciunile

de blugi „de firmă”, că e în trend, nu prea știe de ce-o

poartă. Maestrul Florian interzicea portul popular pentru

că ar fi incorect politic într-o Europă fără mofturi, în

care „ori vorbește cum ți-e vorba, ori te poartă cum ți-e

portul”, adică respectul față de neam, tradiție și specific

național e, uite-așa, frunză verde-n vânt (pardon, voiam

să zic „nimic toată”, că frunza verde e interzisă, duce cu

gândul la legionari, în gândirea profundă a aceluiași

„istoric” pus, din păcate, să comită legi și abuzuri în

numele lui political correctness). Bun: „Ridică-te,

Gheorghe, ridică-te, Ioane” merge sub preșul unde i-am

înghesuit pe „legionari” cu tot cu operele lor (printre ei,

Mircea Vulcănescu – nevinovat, Petre Țuțea –

nevinovat, Mircea Eliade – nevinovat și atâția alții în

aceeași situație), dar acceptăm ca foști securiști,

torționari, cântăreți ai epocii (a fost altceva, de exemplu,

un Adrian Păunescu?) să se bucure în pace de funcțiile

lor, de editurile lor, de viluțele/ mașinile/ moșiile lor, de

tipărirea/ traducerea/ promovarea operelor complete,

revizuite și adăugite, cu note biografice care au strașnic

miros de „Ace”-înălbitor universal, precum și de pensii

nesimțite, urmând ca, la trecerea spre judecata de apoi,

să aibă parte inclusiv de înmormântare cu onoruri

militare, pentru servicii (le-aș zice „contraservicii”)

aduse patriei. Mor neștiuți de nimeni atâția scriitori

care-ar fi meritat să intre în istoriile noastre literare (nu

numai în cele de azi pe mâine) și noi lăsăm ca locul din

care i-am izgonit să fie ocupat de nulități, chipurile, fără

dosar pătat în arhivele de la „securițica” (cuvânt

împrumutat de la Magda Ursache).

E greu să umbli cu cioara vopsită în literatură și

să-i amesteci pe cei albi cu cei negri, pe cei buni cu cei

nebuni, pe disidenți cu purtătorii de carnet roșu, fără să

te bazezi pe ceva. Ierarhiile ar trebui să aibă criterii

valabile pentru toți. Ori luăm în calcul numai „dosarul”

și atunci, da, avem buni și răi, ori luăm în calcul numai

opera și atunci, da, „Nică fără frică” pierde, „furnalele

din Reșița-l slăvesc pe Stalin” și mărul de lângă drum și

fără gard, pe deasupra, merg la coșul de gunoi, acolo

unde n-ar trebui să fie nici „Frații Jderi” și nici alte și

alte capodopere scoase din manuale, de pe piață și din

viață.

Valeria M.T.

EDITORIAL


2

Magda URSACHE

Lovituri de stânga

Directorul Institutului „Elie Wiesel” duce de ani

mulţi, cam doisprezece, o campanie împotriva martirilor

şi eroilor neamului românesc. Aş zice chiar că e vorba

despre o campanie a urii, a intoleranţei, dacă bate război

cu sfinţii care şi-au căpătat prin chin, în puşcăriile

dejisto-paukeriste, libertatea interioară.

Românul Valeriu Gafencu a murit din iubire de

semen: evreul Wurmbrand, pe care l-a salvat de la

moarte cu preţul vieţii sale. Mircea Vulcănescu a murit

tot din iubire de semen: l-a salvat de la moarte pe un

tânăr bolnav, nu importă din ce etnie. Aşadar, domnul

Alexandru Florian ar scoate, rând pe rând, din ceruri,

un martir, un erou, faptă destul de anevoioasă de vreme

ce sunt mulţi martiri şi eroi acolo, sus.

Ce-i pasă domnului Alexandru Florian că acad.

Nicolae Breban a propus ca savantul Mircea Vulcănescu

să fie numit membru postum al Academiei? Ce-i pasă că

Petre Ţuţea, patriot absolut, a fost reabilitat de justiţie?

La fel Nichifor Crainic, acuzat şi de hitlerism, şi de

fascism, condamnat la „detenţie grea pe viaţă”, din nou

membru al Academiei, după câte ştiu, sau ar trebui să

fie. Şi de ce bagă atâta zâzanie între români şi evrei

domnul Florian? Dacă şi torţionarii Părintelui Arsenie

Boca au fost capabili de metanoia, de ce domnul Florian

nu poate avea o brumă de respect faţă de martirii

închisorilor?

O stradă din Mangalia nu poate fi numită Vintilă

Horia, nici o şcoală din Segarcea, pentru că se opune

domnul Florian; un liceu din Bucureşti nu poate fi numit

Mircea Vulcănescu pentru că se opune domnul Florian;

o stradă din Cluj nu poate fi numită Radu Gyr,

legionarul care a înfiinţat Teatrul Evreiesc Baraşeum,

condamnat la moarte pentru un poem anticomunist,

pentru că se opune domnul Florian.

În 10 iunie, domnul Florian nu s-a dus la

Mănăstirea Petru Vodă, unde fusese invitat de stareţul

Hariton Negrea, la pomenirea de 4 ani a arhimandritului

Justin Pârvu. N-avea grija schitului, de vreme ce

prioritatea sa era harta interdicţiilor, care trebuia

completată. Şi cum să se ducă, dacă acolo se află crucea

lui Radu Gyr (m. 1975) şi a Florei Gyr (m. 1984)?

Motivul refuzului a fost agenda încărcată. Domnul

Florian era ocupat să mai propună demolarea unei

statui, a unui bust, îndepărtarea unor plăci memoriale,

montate cu atâta greutate de Ion Lazu, să declare

inoportun numele unei şcoli, să interzică vânzarea unor

tricouri, cu chipul lui Petre Ţuţea, conform nefericitei

legi 217. Teologul Radu Preda, directorul Institutului de

Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria

Exilului, a fost contestat pentru atitudine incorect

politică în problema legii liberticide din 2015. Cât pe ce

să-şi piardă postul. Mai precaut, istoricul Adrian

Cioroianu a susţinut - pe numărate? - că au fost mult

mai mulţi evrei contra comunismului decît cei pro

Stalin. Mă rog. I-am căutat cu lumânarea pe diriguitorii

culturnici de etnie română, din vremi proletcultiste.

Cine mai urmează de pus pe lista neagră? Cumva

membrii grupării „Rugul aprins”, Daniil Sandu Tudor,

Vasile Voiculescu, Paul Sterian, Andrei Scrima, Al.

Mironescu, Barbu Slătineanu, Bartolomeu Anania...

Doar în lucrarea de tinereţe marxistă, Cunoaşterea

ştiinţifică şi apusul Zeilor, apărută la Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică în 1975, în colecţia „Ştiinţa pentru

toţi”, pleda pentru „făurirea unei civilizaţii ateiste”,

având ca puncte de sprijin ciocul lui Lenin şi mustaţa lui

Stalin. Sau nu-i lucrarea lui? Din CV a dispărut! Zice

Andrei Pleşu în Despre inimă şi alte eseuri, Humanitas,

2017, şi-l aprob: „Despre un asemenea subiect

(existenţa lui Dumnezeu, nota mea Magda Ursache) nu

te grăbeşti să te pronunţi „materialist dialectic” decât

dacă eşti, pardon, bou”.

Stareţul îi oferise 15 minute să-şi explice poziţia,

în faţa miilor de pelerini. Într-un comunicat lansat cu

câteva zile în urmă, domnul Florian spusese că marele

duhovnic, ctitorul mănăstirii, „a contribuit la

respingerea democraţiei şi la instituirea antisemitismului

ca politică de stat”, plus alte grozăvenii ca „apologia

legionarismului” şi „negarea Holocaustului”. Încremenit

în aceste acuze grave, domnul Florian a refuzat dialogul.

Să-l ierte „băsearica”!

Institutul guvernamental „Elie Wiesel” s-a

constituit într-un soi de Tribunal al Poporului ilegitim.

Sau, poate, trebuie create tensiuni etnice, condiţii

anume, ca românii, numiţi cu atâta zel xenofobi, să fie

împinşi la atitudini antisemite, datorită unor declaraţii

iresponsabile venite dinspre directorul INSHR - „EW”.

Numit de premier (atunci, Ponta), tot premierul l-ar

putea demite pe domnul Florian, motive fiind cu

prisosinţă.

S-ar încheia cu aceste sesizări trimise ultimativ la

ministerul de Interne şi de acolo la Primării şi la

Prefecturi, ca să mai cadă un bust (al mitropolitului

Visarion Puiu, de la Mănăstirea Putna), o statuie, cum

am aflat dintr-o emisiune curată a lui Octavian Hoandră,

om normal în anormalitatea actuală; s-ar încheia

vânătoarea de oameni mari, genii ca Vintilă Horia ori

Mircea Vulcănescu. Care o fi planul de ţară culturală al

domnului Florian? O să ceară modificarea art. 33 din

Constituţie, punctul a : „Accesul la cultură este garantat

în condiţiile legii”? Eu aş adăuga acolo şi accesul la

istorie.

În Cornova, peste Prut, s-a acordat savantului

Vulcănescu titlul de cetăţean de onoare, participant în

Basarabia, alături de Anton Golopenţia, Iosif Berman şi

Henri Stahl, la o anchetă sociologică. Dincoace de Prut,


3

primarul Băluţă de la Sectorul 4 a decis, la reclamaţia

domnului Florian, să se schimbe denumirea Liceului

Tehnologic „Mircea Vulcănescu”, înfiinţat în 1992, în

„Traian Popovici”. O să ceară şi dărâmarea bustului

„criminalului de război”, de o corectitudine exemplară

ca secretar al Direcţiei Vămilor şi Datoriei Publice, din

curtea liceului, sculptură datorată Valentinei Boştină?

Oare ştie acest Băluţă că Măriuca Vulcănescu a fost

arestată la 19 ani şi trimisă în lagăr pentru vina de a fi

doar fiica martirului? O să i se ceară iertare pentru

această cedare la pretenţiile domnului Florian? Mă

îndoiesc. De precizat că Primăria Sectorului 2 a rezistat:

bustul lui Mircea Vulcănescu a rămas la locul său de

drept. Doar nu ne aflăm sub regim represiv, ca pe

vremea gubernizării României de Armata Roşie.

Cred că Domnul Florian nu-l place nici pe

Steinhardt, salvat în închisoare de la boală şi de la

moarte tot prin iubirea semenilor: având o gravă

problemă gastro-intestinală, colegii de carceră renunţau,

pentru el, la fărâma lor de pâine. De ce nu-l agreează

domnul Florian pe monahul de la Rohia? Presupun că

n-o fi antisemit! Cumva pentru că l-a numit pe Valeriu

Gafencu „Sfântul închisorilor”? INSHR - „EW” a

solicitat, cum se ştie, retragerea titlului de cetăţean de

onoare. Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” a contestat

solicitarea domnului Florian. „IGO” versus „Wiesel”,

cîştigător „Wiesel”. A produs „Sfântul închisorilor”

crime contra evreilor, dezordine publică, devastări de

bunuri evree? Nimic din toate astea. Acuzele nu sunt

dovedite, nefiind nici măcar scrise în dosarul

condamnării. Închis, Valeriu Gafencu s-a comportat ca

un martir, a închis ochii ca un martir. La fel, Mircea

Vulcănescu. Din lotul lui au făcut parte: Mircea

Cancicov, liberal, ministrul Economiei Naţionale, mort

la Aiud de Crăciunul lui ’59 şi Ion Arbore, mort tot de

Crăciun, la Văcăreşti, în ’54, italienistul Alexandru

Marcu, în ministerul Propagandei al guvernului

Antonescu, mort la Văcăreşti în ’55, Gheron Netta,

ministru de Finaţe, mort la Aiud în ’55, general Grigore

Georgescu, ministru al Lucrărilor Publice sub

Antonescu, mort la Sighet în ’52, general de corp de

armată, Ion Sichitiu, ministru al Agriculturii şi al

Domeniilor, mort la Aiud, în ’52. Generalul Const.St.

Costache, subsecretar de stat la Ministerul Apărării

Naţionale, a avut noroc: a murit la proces, în februarie

1948. Elita dreptului a pledat gratis pentru arestaţi. A

intrat şi ea în puşcării.

Nu-i greu de constatat că fanatismul proletcult s-a

reşapat ca un cauciuc; vechiul injust a devenit cenzură

corect politică, iar miliţia gândirii nu iartă. Cine nu-i cu

noi e... „căpitan” (vocabula lui V. Tismăneanu despre

Mircea Platon), fundamentalist, legionaroid. Acuza de

antisemitism feroce e veche, de la Gherea cetire, care îi

scria lui Korolenko,în 1912: „Întreaga intelectualitate

română, cu excepţia lui P. Carp, al (sic) răposatului

Caragiale şi a încă doi-trei oameni mai puţin mari - toţi

au predispoziţii antisemite şi sînt saturaţi de spirit

antisemit.” Afirmaţia asta l-o fi făcut pe Zigu Ornea să

lupte pentru readucerea bustului Gherea în scuarul de

unde fusese dat jos, la ’89?

Tactica şi tonul „Scânteii” lui Brucan s-au

recuperat, iar discrepanţele de opinie primesc invective

în maniera vechilor „gloabe bolşevico-sioniste”, cum le

numeşte Goma în cartea-interviu cu Flori Bălănescu.

Spre exemplificare, îl citez pe tov. Leonte Răutu,

vituperând la Consfătuirea cu secretarii cu propaganda

ai comitetelor regionale de partid, din ’53, februarie 21,

contra istoricului Daicoviciu: „E un om despre care

toată lumea ştie că a umblat cu diagonală şi că e şi acum

un element naţionalist”. Tot din motive de diagonală a

fost interzis şi Ion Barbu, a cărui moarte nici n-a fost

anunţată de presa literară.

A fi „element naţionalist” e acuză grea şi-n zilele

noastre. Se recomandă să fie puşi la zid (index) toţi

suspecţii de naţionalism, morţi şi vii. Avem câţiva

poliţişti politici (unii, cu blog) care-i urmăresc pe

adversarii de idei ca la rugby, îi talonează până le iese

din cap atitudinea politic-incorectă. Patriotismul, ca

datorie, ca obligaţie, ca stare normală faţă de ţara ta, e

condamnabil. După perfect-socialist, trebuie să fii

perfect-occidentat, perfect-americanizat, perfect-

globalist, perfect-corect politic.

Dacă scrii pe o temă „inactuală”, „obosită”,

„expirată” ca românitatea, poţi fi acuzat că gândeşti

primitiv ori că te afli la limita antisemitismului; devii

„element potenţial-periculos”.

„Are dreptate Ion Coja. Să fii adversar al iudeo-

bolşevicilor nu înseamnă să fii antisemit, ci

anticomunist, s-a revoltat Petru Ursache. Aşa cum noi le

cerem iertare evreilor pentru crimele, suferinţele

provocate lor, şi ei trebuie s-o facă”.

Chiar la moartea lui Adrian Păunescu, Andrei

Cornea a aflat prilejul să-l atace pentru ceauşism pe cel

abia dispărut, când, în propria-i familie, s-a practicat

stalinismul barbar, care-i trimitea în temniţe pe

naţionalişti sau presupus naţionalişti, predilect unionişti,

ca „unelte contra ordinii sociale”. În revista „22”, bustul

poetului a fost etichetat unul dintre „monumentele

infamiei”, iar Vladimir Tismăneanu a vorbit de

fascismul lui Adrian Păunescu. Fapt demonstrat? Cum?

O fi fascist poemul Basarabia pe cruce?

Ideea „recrudescenţei” (termenul lui Ion Iliescu,

preşedintele intervievat de V. Tismăneanu într-o carte

de format gros) fenomenelor fasciste ori legionare, de

combătut cu bâtele minerilor, a prins teren. „Delirul

naţionalist” e boală gravă, de eradicat, pentru

globalizatorii care spun adio diferenţei dintre neamuri.

Scrie raportorul prim al procesului comunismului, în

Fantasmele salvării (1998), că regimul comunist nu mai

poate fi resuscitat. O fi mort? O fi, dar

internaţionalismul proletar, de unde provine ideea

„naţiunii universale”, nu moare aşa de uşor, nici

homozaurii, cum le spune un pamfletar redutabil, Marin

Ifrim. Direcţia pe care o dă politologul este că acum


4

trebuie luptat cu etnocentrismul (evreii - cinste lor - nu

sunt etnocentrici?), cu legionarii, cu antisemiţii. Mai

corect, cu cei declaraţi astfel.

Vă amintesc că, după arestarea lui Max

Goldstein, care pusese o bombă în Senat, au murit

atunci ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, un senator

şi un episcop greco-catolic; ministrul de Interne, Const.

Argetoianu (ţintă şi el al unui atac eşuat, în tren) a

susţinut ritos că în România s-a terminat cu

comunismul. Va sfârşi într-o puşcărie a regimului

comunist şi va fi zvârlit la groapa comună.

Cum stau lucrurile, „comunismu’ n-o muritu,

doar un pic s-o hodinitu”. Eu însămi am fost supusă

unor lovituri de stânga. Voi reveni.

Sandu TUDOR (Poet monah din secolul al XX-lea,

închis politic şi mort în închisoare)

Pentru marea noapte a Fecioarei

Bucură-te Seară a dorului deplin.

Inima, smerit ţi-a-ntrezărit şi cântă

înargintatu-ţi chip de răsură sfântă,

înflorit cu cearcăn de inel virgin.

Moartă-i frumuseţea florilor de lut,

De rugină faţa podoabelor lumeşti.

Numa Tu chivotul nestricăciunii eşti,

De-ai cuprins în Tine pe Cel ne-ncăput

Îmi jertfesc lumina ochilor mei Ţie,

Ca să trec lăuntric sub cer înnoptat,

Să-ţi privesc în cuget chipul ne-ntinat

Aşteptând doritul basm ce va să fie.

Peste seara minţii pecetia Ta,

Limpede, unică şi covârşitoare,

îmi stă sus în creştet, călăuzitoare,

în logodnă-albastră de stea-logostea.

Mână-mă de-a pururi din surâsu-Ţi lin,

Prin veacul viclean şi de împietrire,

La sorocul vieţii, un orb de uimire,

Să ating în praguri biblicul Amin.

Anahoretă

Mă închid ca floarea peste noapte

Sub petala gândului greu.

Mă îmbăt în lăuntrice şoapte

Din mirul Dumnezeului meu.

Bob de rouă, rugăciunea în mine,

Joacă uimitoarea luminare:

Mic sicriu cu oglinzile depline,

Mă repetă în larg de-alinare.

N-am nimic din păgânul Narcis

În tăgada ce o ţin pentru Rest.

Cu nădejdea învierii din vis

Din smerenii vieţuiesc fără gest.

Treisprezece stihuri pentru cutia mea de lemn

De când m-ai închis, Tu, în dunga de humă a zărilor,

Mă macină tortura măruntă a întrebărilor,

Mi se zbate în trup ţipătul uscat al muţilor,

Şchioapăt a zbor avântul înfrânt al zluţilor.

Aş vrea să sar peste stelara Cale a laptelui,

Către zodia de zămislire nouă a Faptului,

Să mă spăl cu limpezimea luminii dintâi,

Din care-şi obârşiră bătrânele lumi căpătâi.

Roata văzutului tot simt că nu mă adună

Mai mult decât pe un vierme universul lui de alună.

Pentru pământ trupul mi-arunc, din călcâie să se darme

greu.

Aştept să-mi putrezească lutul de pe linia chipului meu

Să râd slobod râsul capului de mort care sunt eu.

Suire lăuntrică

Citania-n ceaslovul cu roşii slove roase

în şopotirea celor şapte cuvinte joase

în suflet se scoboară sub lungul lumânării

şi scade-n surdul ison pe scara înserării.

Încet mă-nvăluieşte cântarea obosită.

Încet mă fură-aievea mireasma fumuită

de se descuie-n mine pornirea rugăciunii.

Cu-oglinzi m-au prididit cămările minunii.

Pătrund în mine însumi ca un pitic pierdut

între lumini de sticlă deschise-n nevăzut.

La margini dinlăuntru mă pierd în aţintire.

Îmi ţiuieşte ruga undiri de peste fire

ca un ghioc de scoică cu mările în ea.

Presimt aripi cât zarea cum paşnic, undeva,

în roată de sfială pe îngeri s-au culcat

E linişte de arc sub frunte încordat.

Mă zvârl, străpung în sus, în suliţă de viaţă.

O clipă-n ceas bătaia în miezul ei îngheaţă.

Sub fără fund de clopot vecii de hău se cască.

Oprit pe vârful vremii în pacea nefirească

ascult cum se ascultă cu-nfiptă ascuţire

pe alăuta veche o coardă în strunire.

Ascult la nesfârşit. Tot cerul îl ascult.

Şi-n ascultarea trează, strunită aşa de mult,

prin larga răsunare Te-aud îndepărtat

pe afunzimea lumii trecând în lung oftat.


5

Maria TOACĂ

(Cernăuți)

Melancolice bucurii, luminate de aura

Teilor Eminescieni

Rezistând la o coadă relativ scurtă pentru cei

care fac zilnic un du-te - vino prin vama din Siret, am

ieșit într-un sfârșit la drumulețul ce ducea spre Botoșani.

”Slavuta”, mica mașină condusă de Vasile Bâcu,

președintele Societății ”Mihai Eminescu”, ofta greu și

scârțâia din toate încheieturile, purtându-și anevoie

bătrânețile. Nouă, celor din spatele versatului ”șofer”,

puțin ne păsa de chinurile mașinii. Eram copleșiți încă

de emoțiile momentelor eminesciene trăite la Cernăuți –

la bustul Poetului din curtea Casei lui Aron Pumnul, la

statuia chipului său tânăr de Luceafăr din centrul

orașului, în universul cărților de la Biblioteca regională

”Myhailo Ivasiuk”… Și mai aveam o grijă mare: cum

va ajunge la Botoșani cel mai important invitat al

doamnei Elena Condrei... Or, pornisem la drum mai

mult de dragul lansării volumului ”Arheul eminescian la

Cernăuți” (interviuri ale scriitoarei Elena Condrei cu

membrul de onoare al Academiei Române, Vasile

Tărâțeanu), dar și pentru olaudatio scriitorului Mircea

Lutic, laureatul premiului ”Teiul de Aur” din acest an,

la secțiunea publicistică. Desigur, și ceilalți invitați –

poetul și redactorul-șef al Gazetei de Herța, Vasile

Bâcu, soția sa Ancuța, profesoară de română de la

Gimnaziul nr. 6 din Cernăuți (de curând, după

numeroase demersuri, poartă numele domnitorului

Alexandru cel Bun), și subsemnata – aveam câte o

misiune aparte la viabila sărbătoare a Teilor

Eminescieni, inițiată și desfășurată pe parcursul deja a

șaisprezece ani de directoarea editurii Geea, numită și

Doamna Teilor, Elena Condrei.

Dereglarea în cele puse la cale s-a ivit cu câteva

minute înainte de plecare, când un invitat la

manifestarea din Cernăuți, oaspetele din București,

profesorul eminescolog Dumitru Copilu-Copilin și-a

exprimat dorința de a porni cu noi la Botoșani. Fire

generoasă și ingenioasă, Vasile Tărâțeanu imediat i-a

cedat locul în mașină, liniștindu-ne că va trece pe jos

prin vamă, iar de acolo va prinde vreun mijloc de

transport spre Botoșani. La urma urmei, calea nu-i atât

de lungă, ca să nu ajungă până a doua zi la lansarea

cărții sale și îndeplinirea celorlalte datorii în care era

angajat.

Ora fiind târzie, din când în când apărea doar

câte o căruță pe drum pustiu. Însoțiți de-un fir de lumină

ce se subția sub geana apusului, am poposit la hotelul

Rapsodia cu regretul că trebuia să amânăm pentru a

doua zi dimineață plimbarea prin parcul din apropiere,

pe aleile principale unde se găsesc busturile celor mai

renumiţi oameni de cultură botoşăneni, în cel mai de

seamă loc aflându-se bustul lui Mihai Eminescu. Dacă

la Iaşi, în parcul Copou, este un singur tei, păstrat ca

ochii din cap de îndrăgostiţii de lirica eminesciană, în

grădina publică din oraşul înscris în biografia Poetului

ca locul de naştere şi de botez sunt nenumăraţi aceşti

arbori meliferi, cu frunze în formă de inimă. Ei l-au

primit la umbra lor şi i-au alinat durerile în ultima parte

a vieţii sale pline de suferinţe.

(MIRCEA LUTIC la „Teiul de aur”)

Cu gândul la frumoasa dimineață ce ne așteaptă

și la căldura îmbrățișărilor frățești ale prietenilor din

Constelația Teilor Eminescieni, întâlniți în fața și pe

holul hotelului, noaptea a trecut cât o clipire de vis. În

zorii următoarei zile, după micul dejun, l-am văzut în

carne și oase pe fratele nostru, cum îi place lui însuși să

se adreseze prietenilor, Vasile Tărâțeanu, lăsat seara

trecută pe deluțul ce urcă spre Siret. Stătea într-un

fotoliu de la intrarea în sala ”Mihai Eminescu”, ținând

în brațe, admirând, volumul care avea să inaugureze

ediția XVI-a Premiilor Eminescu – pentru Literatură,

Arte vizuale, Colecții și Colecționari Teiul de Aur și

Teiul de Argint. Printre altele, aventura sa cu drumul i-a

”dăruit” o înnoptare la Dumbrăveni (comună din

apropierea Sucevei), unde, în calitatea-i de cetățean de

onoare, întotdeauna este binevenit.


6

Binevenită, excelent primită a fost și cartea

apărută la lumina zilei grație a doi lucrători și slujitori în

universul eminescian – Elena Condrei, autoarea

întrebărilor și responsabilă de editarea volumului,

Vasile Tărâțeanu, intervievatul care a adunat picătură cu

picătură tot ce se referă la destinul tragic al Bucovinei,

la urmele și permanențele lui Eminescu în Cernăuți.

”N-am făcut decât să iau puținul din travaliul

înaintașilor, al celor care au cunoscut mai multe într-o

perioadă când Bucovina nu era tăiată. Am rămas rupți,

tăiați, înstrăinați. Ajutați-ne voi care sunteți aici, dacă

se mai poate, căci lumea românească este în mare

suferință de coloană vertebrală”, a răbufnit după

frumoasele aprecieri autorul răspunsurilor din această

carte.

Introduși în solemnitatea atmosferei de vocea

elegantă a dlui Traian Apetrei, directorul Teatrului

”Mihai Eminescu” din Botoșani, s-a simțit aievea

transferul de energie de la Poetul omagiat către cei aleși

să poarte medaliile sau care urmau să fie încununați cu

Teiul de Aur și Teiul de Argint. Nu știu cum s-a

procedat mai înainte, dar din cele trei ediții la care am

asistat, pentru prima dată am sesizat ca prezentarea unei

cărți să dureze mai mult decât ceremonia înmânării

premiilor. Prietena noastră din Suceava, scriitoarea

Doina Cernica, unica mesageră a sudului Bucovinei, a

venit cu impresii proaspete după o noapte albă de

lectură asupra volumului ”Arheul eminescian la

Cernăuți”, dar și cu sentimentele de o viață pentru

durerile nordul înstrăinat. A menționat că, după Grigore

Vieru, Vasile Tărâțeanu este cel mai cunoscut poet din

România de dincolo de graniță, că se poate să fii

luptător o zi, un an-doi, dar e greu să rămâi luptător

toată viața. Referitor la carte, a relevat că este o privire

asupra istoriei orașului Cernăuți, care a fost capitala

istorică a Bucovinei, că apropie orașul din documentele

istoricilor de cititorii îndrăgostiți deopotrivă de

Eminescu și Cernăuți și, totodată, este marcată de

implicarea lui V. Tărâțeanu în istoria prezentă a

Cernăuțiului. Atât întrebările publicistei Elena Condrei,

cât și răspunsurile intervievatului sunt o reîntoarcere în

memorie, cimentând o conversație între două

personalități care cunosc multe, gândesc și aspiră în

aceeași dimensiune a idealurilor naționale, pentru care

Eminescu înseamnă păstrarea identității, suportul

sufletesc al românilor din nordul Bucovinei și

Basarabia. Plus la acestea, cartea oferă un florilegiu al

celor mai bune și frumoase creații ale poeților

cernăuțeni, consacrate lui Eminescu. Doina a mărturisit

că, chiar după o lectură telegrafică, acest volum

onorează instituția Elenei Condrei și este cartea ei de

suflet din respectiva colecție. ”Totuși, nu ca un reproș,

am o mâhnire că în această carte atât de frumoasă, atât

de tragică, lipsește respirația sudului Bucovinei. Am

crezut că respirația solidară a sudului va trece măcar

cu numele lui Mircea Motrici, al lui Ion Beldeanu…

Înseamnă că sudul Bucovinei rămâne dator

nordului…”.

Deși numai ce apăruse de sub teascurile

tipografiei, în sală se afla primul cititor – cel mai

sensibil, mai competent, mai exigent – Mircea Lutic,

poet, traducător, publicist, marcant om de cultură. Mai

mult decât toate l-a impresionat titlul: ”Consider că un

asemenea titlu, care-i o trimitere la izvoarele

românismului în Bucovina, poate fi hărăzit, dăruit, o

singură dată în viață”. În postura-i de redactor și

cunoscător al trecutului, Mircea Lutic a menționat că

autorii au cuprins de la rădăcini până în prezent istoria

Bucovinei, marcată de Eminescu, fără a omite vreun

moment important. Revenind la condiția comunității

românești din Cernăuți și-a exprimat marea mâhnire că

Bucureștiul ne consideră oameni ai diasporei, deși trăim

de veacuri pe pământul dat de Dumnezeu. ”Am fost

lipsiți de teritoriu, dar nu și de inimă. E o mare tragedie

istorică pe care o simțim până în prezent, numai prin

Eminescu putem să ne tămăduim rănile. Faceți tot

posibilul ca această carte să apară într-un tiraj mai

mare, să ajungă în casa fiecărui bucovinean…”.

În cuvântul de răspuns, dna Elena Condrei a

promis că va suplimenta tirajul inițial de 250 exemplare,

cu sau fără sprijin din afară. Și o credem, căci mult timp

doar familia ei a sprijinit proiectul Teilor, de câțiva ani


7

având ca parteneri Primăria și Consiliul Municipal

Botoșani.

Nu găsesc cuvinte mai potrivite de a reveni la

invitații și premianții din acest an, decât cele rostite de

Mircea Lutic: ”E prima, dubla, tripla, multipla oră,

când de ani de zile, în diferite împrejurări, ne întâlnim

pentru Eminescu. Ne întâlnim cu oameni dragi

sufletului nostru. Pe mulți îi văd aici prima dată, dar

i-am cunoscut din lecturi. Toți cei prezenți sunt oameni

ai logosului artistic, ai artelor, de o mare elevație

culturală. În asemenea mediu distinct te simți mai mult

decât om, te simți, probabil, undeva în acea sferă a

fericirii eterne, care îi așteaptă pe cei aleși”.

Într-adevăr, doar în sferele celeste poți să te simți alături

de laureatul ”Teiului de Aur”, renumit în lumea

întreagă, compozitorul Eugen Doga și tinerii balerini

Tatiana și Nicolai Nazarchevici din Chișinău, care au

dansat un fragment din spectacolul ”Luceafărul”, pe

muzica vestitului lor concitadin. Dansul lor l-a făcut pe

pictorul Aurelian Antal să le dăruiască două dintre cele

mai dragi lucrări ale sale, care au împodobit sala. Pe

tărâmuri de baladă ne-a purtat medaliatul cu ”Teiul de

Argint”, tânărul interpret Ilie Caraș, născut în comuna

Ropcea din ținutul Cernăuțiului. E atașat de Botoșani

prin absolvirea Liceului de Arte din municipiu, după

care și-a definitivat studiile la Universitatea de Arte

”George Enescu” din Iași. Prin dorul de neamuri,

costumul popular de pe Valea Siretului, tezaurul

folcloric, este legat de vatra natală.

O figură olimpiană în eminescologie, Nicolae

Georgescu, București, a fost onorat cu ”Teiul de Aur” la

secțiunea literatură, fiind susținut de alți doi colegi de

elită – Theodor Codreanu și Lucia Olaru Nenati. În

grădina artelor vizuale, de data aceasta ramura ”Teiului

de Aur” a înflorit pentru prof. universitar, dr. Atena-

Elena Simionescu, purtătoarea unor prestigioase titluri

științifice, a extrem de numeroase premii și distincții

primite la expoziții personale din țară și străinătate. De

”Argint” s-a bucurat pictorul botoșenean, Liviu

Șoptelea, recunoscător familiei sale ”pentru că-l rabdă

și-i dă pace să facă ce-și dorește”.

Energia eminesciană atrage mari spirite,

pasionate de creație, în acest magnetism regăsindu-se și

lumea fascinantă a colecționarilor. În pleiada

colecționarilor de elită distinși cu ”Teiul de Aur” a fost

înscris numele episcopului Alexandriei și

Teleormanului, Galaction Stângă, membru fondator și,

în prezent, președinte de onoare al Asociației

Colecționarilor de Insigne din România. ”Teiul de

Argint” a îmbogățit colecția premiilor primite până

acum de Ivan Silviu Mihai, născut la Odobești, trăitor la

Focșani, care a molipsit-o și pe fiică de obsedanta sa

pasiune. Bine pregătit pentru meritata-i distincție, s-a

prezentat colecționarul de numismatică și filatelie,

Ludvic Schibinschi, un neostenit animator al vieții

culturale la Botoșani, mai ales în mediul tineretului. În

calitatea-i de creator al unor modele pentru generațiile

viitoare, ne-a dăruit surpriza de a-i asculta pe doi tineri,

Ștefan și Paula, participanți la Festivalul ”Seri

Melancolice Eminesciene”.

Doina cântată de Ilie Caraș ne-a amintit din nou

că venim de pe un pământ al pătimirilor și, oricât de

bine și frumos suntem de fiecare dată primiți la baștina

nașterii copilului Eminescu, întotdeauna ne întoarcem

cu drag și nestinsă dragoste la casa noastră, la Cernăuți

– locul nașterii Poetului și Luceafărului Eminescu.

Te iubesc…

Din materialul ăsta sintetic, teribil de rezistent,

se pot încropi poveşti nemuritoare

sau confetti de înlocuit fluturii

în primăverile în care eşti atât de frumoasă,

precum un vers de mătase scris de Dimov....

Şi ce singurătate, Dumnezeule,

să te pot privi şi acum, pe balansoarul din

veranda pustie, să ascult cum îţi leagănă

vântul lumina şi cum îţi înfloresc

culori prelungi printre gene!

Mai sunt şi altele, desigur: te poţi zidi

între aripi de păsări, poţi să uiţi,

sau poţi să închizi fereastra

şi să-ţi ascunzi faţa printre degetele

de la mâna stângă, atunci când te rog,

cu disperare: ucide-mă!

Joc cu spânzurătoare

Sub cerul de pânză roşie şi ovaţii

androizi de plastic se joacă de-a Patria,

inventează şuruburi care nu folosesc

la nimic, arbori cotiţi şi zaruri ale norocului.

Printre umbrele lor se alunecă, printre ei

levitează Ane cu catedrale pe umeri,

cineva uită să plângă, altcineva

fluieră, altcineva sapă şanţuri în osul frunţii.

„Noi...” - spun ei - cu mâinile întinse a rugă.

În timp ce frânele tramvaielor scâncesc

bâjbâind după străzile unei geometri delirante,

drapelele flutură frenetic, cuvintele se aud într-o

limbă tot mai străină, o adolescentă

traversează Calea Lactee, de la ferestrele

unui bloc turn un om oarecare, mai orb ca Homer,

sătul să tot privească în gol,

improvizează o frânghie şi răbdător

începe să se legene, măsurând timpul

care i-a mai rămas de murit…

Lucian MĂNĂILESCU


8

Doina CERNICA

Povești de călătorie: Roata mare

„Cristos înaintea lui Pilat”, „Ecce Homo!”,

„Golgota”. Este aproape întuneric. Și ar fi cu totul

întuneric fără deschiderile din ziduri, mici cât niște

hublouri dreptunghiulare, spre cerul Ierusalimului, din

primele două, și fără orizontul său de luminozitate din

ultimul. Sunt uriașe, peste patru metri pe mai mult de

șase metri fiecare, iar scena Răstignirii chiar pe aproape

cinci metri pe mai mult de șapte. Spațiul de expunere

este pe măsură, dar, cu toate acestea, mulțimile care

asistă la atrocitățile comise împotriva Mântuitorului fac

un pas înapoi, sunt în jurul meu, absorbind aerul, până

când sunt gata să-mi pierd respirația. Vígh István își

împarte privirea între „Trilogia lui Crist” și ochii mei

obligați să se închidă măcar pentru o clipă de odihnă și

de detașare. Sunt copleșită, și pictorul muralist din el

este mulțumit. Poate și debrețeanul care a devenit după

anul 1996, bucuros să ofere iubitoarei de artă și ziaristei

de la Suceava această întâlnire unică, și, din păcate

pentru oraș și țară, repede trecătoare, cele trei trei

tablouri în ulei ale lui Munkácsy Mihály împreună, în

premieră mondială. Născut în Ucraina, cu începuturile

picturii legate de Arad, cu studii la academiile de artă

din Viena, München și Dusseldorf și cu Medalia de Aur

a Salonului de la Paris din 1870, Munkácsy Mihály este

un artist de mare valoare, cum o valoare este și clădirea

în stil neobaroc care o găzduiește, Muzeul Deri în

ansamblu, cu expozițiile sale permanente, istorice, de

artă și din domeniul științelor naturii, străjuit de statuile

lui Medgyessy Ferenc, distinse cu Marele Premiu al

Expoziției Universale de la Paris din 1937. Mai târziu

aveam să constat cu părere de rău că fotografia cu Vígh

István în stânga mea, și cu tovarășii mei de drum,

Constantin-Emil Ursu, directorul general al Muzeului

Bucovinei, și consilierul superior, Ianos Horvath, în

dreapta, cuprindea prea puțin din muzeu și statui,

trecătorul căruia îi încredițasem aparatul gândindu-se în

primul rând la noi. Încercând după aceea să repar răul

imaginii nesatisfăcătoare, la Marea Biserică Reformată

m-am tot depărtat, până am înțeles că trebuie să renunț,

pentru distanța de la care aș fi putut s-o prind în

întregime, aparatul meu declarându-se învins. Așa că

m-am întors și am urcat cele câteva trepte discrete care

duceau la un mic magazin de suveniruri, hotărâtă să o

păstrez doar în memorie și în ilustratele de nepublicat

din cauza inevitabilului drept de autor. Fără să bănuiesc

surpriza care mă aștepta prietenoasă în vitrina sa:

reproduceri, și cu „Nagytemplom”, Marea Biserică

Reformată, și cu „Reformatus Kollégium”, Colegiul

Reformat, chiar și cu „Líciumfa”, arbustul legendar al

calvinismului de la Debrețin (căreia, cu noi în față,

însuși pictorul i-a făcut o poză mai reușită), după lucrări

în ulei de Vígh István.

Vigh Istvan: Colegiul reformat

I-am mărturisit încântarea, fiindcă știu cât de

rar găsești acest gen de recunoaștere populară în vremea

și în așezarea ta, dar artistul a ridicat ușor din umeri: în

lunga sa viață a avut parte de toate. Inclusiv de bogata

personală (pe trei niveluri în turnul Clopotului Rákóczi)

din această Mare Biserică Reformată, monument istoric,

reconstruită pe două rânduri de ruine, ale unei biserici

catolice și ale unui locaș protestant, la începutul

secolului XIX, devenind simbol al orașului după

semnarea aici, de către Kossuth și guvernul revoluționar

maghiar, a Declarației de Independență a Ungariei. A

fost momentul deplin al sentimentului rădăcinilor prinse

în Debrețin pentru arborele-călător Vígh István, după o

viață pe drumuri.

La venire, am urmat o cale scrisă și desenată de

artist, când ajungeți la tabla indicatoare DEBRECEN la

5 km, la vreo 3 km veți trece peste un pod de cale ferată.

După o intersecție mai mare, veți trece pe lângă o

biserică de cărămidă roșie și la prima intersecție mare

o luați la dreapta. Pe str. Burgundia, urmăriți

semafoarele și veți ajunge în spatele Bisericii Mari. Eu

vă voi aștepta acolo la timpul potrivit. Am păstrat-o,

fără să o fi folosit, „navigatorul” mașinii ne-a condus și

ne-a depus fără greș în parcarea întâlnirii, plăcut


9

impresionată de grija pictorului, dar și de neuitarea

limbii române, după decenii petrecute în alte spații

lingvistice, lângă o a doua și apoi o treia soție

unguroaice. Nu am să vorbesc despre prima, româncă, o

profesoară de care mă leagă frumoase amintiri, ca și de

talentatele sale fiică și nepoată, dar nu pot să uit

dimineața în care ne-a însoțit la Clinica Dermatologică a

unui Centru de Sănătate ținând de Universitatea din

Debrețin, împodobită cu două, nesfârșite parcă (150 mp)

picturi murale, „Secetă” și „Sărbătoarea primăverii”,

adică, ne-a explicat, ceva ce vedea, copil fiind întins pe

pământul gol oglindit pe bolta cerească. Darul lui Vígh

István făcut personalului medical de aici pentru calitatea

tratamentului și căldura omenească de care a avut parte

în lunga perioadă de suferință de dinaintea stingerii din

viață soția sa, Dukász Anna, actriță care a dat strălucire

teatrului maghiar din România și cu care, în ipostaza de

scenograf, dar și ca autor de expoziții de pictură, a

realizat manifestări care le-au adus aplauze și cronici

elogioase pe multe meridiane ale lumii.

Vigh Istvan: Marea biserică reformată

În martie, la ceasurile Echinocțiului, vremea e

de cele mai multe ori nehotărâtă, deși gros îmbrăcată,

m-am zgribulit la vederea unei magnolii în floare din

piața Marii Biserici Reformate. Apoi am depășit-o,

sperând că mărțișorul pe care l-am lăsat într-una din

ramurile sale delicate o va păzi de cuțitul înghețurilor

târzii, și am luat-o spre Colegiul Reformat, cu ilustratele

în mână evantai pentru a găsi unghiurile din care Vígh

István îl prinsese în tablourile sale. Previzibil, am

renunțat, greșeam esențial, nu încăpeau în aceeași

uitătură, era ca și cum aveam ochii pe tâmple ca

păsările, ca păsăruicile brune cu cioculețul galben care

săreau cântând pe lângă mine de cum intram în grădina

din spate, ca să ajung în spațiul său de cazare. Cu o

istorie de aproape jumătate de mileniu, această școală

teologică reformată este celălalt pilon la vedere pe care

se sprijină faima Debreținului de leagăn al calvinismului

și deopotrivă temelia pe care s-a dezvoltat universitatea

de azi. Dar motivul pentru care i-am trecut pragul a fost

altul, cu toate că am vizitat atentă și interesată expoziția

de artă religioasă deschisă în muzeul de aici: locul care

mă chema, mă ridica cu toată puterea pe treptele

străjuite de fresce, era Biblioteca. Șase sute de mii de

volume! Scriu cu litere și nu în cifre de teamă să nu se

piardă vreun zero și s-o sărăcesc în gândul cuiva. Biblia

în peste două sute cincizeci de limbi! Azuriul

coloanelor, al rafturilor, al lemnăriei balcoanelor

asociază în sufletul meu de cititoare ideea de carte cu

aceea de celest, nu spunea Borges că își imaginează

raiul ca pe un fel de bibliotecă?, și pentru a doua oară în

Debrețin, după întâlnirea cu Trilogia lui Crist de la

Muzeul Deri, respirația mă ține dreaptă doar mental.

Brusc – nu vom ști niciodată să ne descurcăm

cu adevărat în labirintul amintirilor, cred că o madlenă

nu e îndeajuns, nu poate fi atât de simplu! -, văd cu

ochii minții pe peretele Bibliotecii Bucovinei din

Suceava portretul poetului Constantin Ștefuriuc, fostul

meu coleg de redacție, desenat de Vígh István, și îl aud

pe Vígh István, care stă tăcut lângă mine, vorbindu-mi

cu cuvintele așternute pe hârtia unei epistole despre

Puștiul, „băiețelul sclipitor”: „Am avut cinstea ca

tânărul poet să mă invite să-i visez coperta primei

apariții, a primei cărți. Cenzorii timpului nu au acceptat

grafica mea, dar am primit după ´90 o tăietură din ziar

în care Puștiul publicase desenul meu cu cuvinte de

regret”. Rândurile sale cheamă din amintire un teanc de

scrisori, scrisori tip Vígh István, cu plicul și cu hârtia

preschimbate în file de album de reproduceri după

lucrările sale. Oare câți lucrători poștali nu-i vor fi

descifrat, poate și reținut numele, intrigați de podoaba

lor neobișnuită? Două dintre acestea, cu Nicolae Labiș

și casa părinților poetului din Mălini vorbesc de un alt

puști drag inimii sale. Ei nu mai sunt, „e-un cântec tot

ce sunt”. Și iată, dintr-odată, copleșitoarea Bibliotecă a

Colegiului Reformat din Debrețin, cu sutele sale de

biblii și miile sale de cărți vechi pline de înțelepciune

declamă, șoptește, murmură poezie în limba română!

Oriunde, cărțile cărți cheamă, le dislocă din memorie,

dar este nevoie de forța poeziei ca să le miște spre

sufletul nostru ca râurile curgând spre mare.

Doamna Julia, ziaristă de profesie, fiica unui

fost primar al Debreținului, ne așteaptă la cină, „vă

invităm la noi!” spune ferm artistul, așa că urcăm scările

blocului galben din zona universitară a orașului până la

primul etaj, cu amabilități și sărutări de mâini pentru

Doamna casei, care înțelege și surâde, deși nu vorbește

românește. Încăperea ar putea să fie spațioasă, dar nu

are cum, cu tablouri pe pereți, cu șiruri de lucrări cu fața

ascunsă sprijinite una de cealaltă, cu pânze, cartoane

rulate, care dublează grosimea zidurilor. Îmi imaginez

că un adăpost antiatomic sau o navă cosmică numai

pentru familia Vígh, tot așa ar arăta. Pictorul povestește,

noi îl ascultăm, Julia îl urmărește, reconstituind

narațiunea după expresia sa și a noastră. Când îl evocă

pe fostul său profesor, Baronul de Löwendal, îmi dau

seama cât de mult seamănă în dragostea comună pentru

spectacol, rol, teatru. Masa este plină de bunătăți, dar nu

reușesc să le savurez, cu ochii pierduți în tablouri, unele

prototip, altele variante, pe teme nu o dată de acasă:

„Halmeu. Biserica protestantă”, „Gurghiu: Brazi cât


10

vezi cu ochii”, „Adam și Eva de la Pojorâta”, „Toamnă

la Bacău”, din alte părți, „Ghețarul de la Atabascha, în

vecinătatea Alascăi”, „Sub Crucea Sudului (lângă

Melbourne)”, „Chalmieux (la poalele Alpilor

Francezi)”, și din acasa de acum, „Catedrală la Pădurea

Mare din Debrețin”, „Secetă în Hortobagy”. Și des,

motivul arborilor-oameni, cu rădăcinile în pământ și

ramurile în cer – „Vântul de primăvară, valuri aduce...”

Dar cel mai mult îmi creează cu misterul lor o

neașteptată tensiune interioară lucrările făcute sul,

întoarse, rotite în ele însele, gata să-și ia zborul din

apartament, precum mesajele încredințate mării,

oceanului timpului de căpitanii rămași ultimii pe puntea

corăbiei.

În camera cu tavanul foarte înalt de la Colegiul

Reformat, ceea ce dă o anume ambiguitate luminii,

cameră de trei paturi în care sunt singură, îmi desfac în

voie darul primit de la Vígh István, un dar extrem de

prețios, pe care aveam să-l răsfoiesc până înainte de

ivirea zorilor. Într-o casetă, pe 211 foi de hârtie cretată,

A 4, povestea vieții sale, „Din Halmeu, prin Suceava,

New York și Queanbeyan, la Debrețin”, dedicată Juliei.

Depănată în maghiară, pe revers, cu reproducerea, pe

avers, a 211 de lucrări, majoritatea, și a câtorva

fotografii ale pictorului sau ale unor prieteni cu lucrări

ale sale: pictură în ulei, grafică în tuș, pastel, sculptură,

frescă, mozaic, tehnici mixte. Firește, povestea nu pot să

o citesc, dar o știu în bună măsură, din interviuri, din

scrisori, din fragmentele traduse în românește și

publicate în paginile săptămânale de Literatură și Artă

pe care le realizez pentru cotidianul „Crai nou”

Suceava. În date, poate fi restrânsă la nașterea pe 13

august 1936 la Halmeu, în România, la perioada

studiilor (1954-1960) la Institutul de Arte Plastice

„Nicolae Grigorescu” București, cu un deceniu de

profesorat și muncă de metodist la Suceava, cu un lustru

la Direcția Monumentelor Istorice și de Artă și ca

scenograf la teatrul Maghiar de Stat din Sf. Gheorghe,

cu zece luni în Frankfurt pe Main, cu domiciliul

douăzeci de ani la New York, din care cinci, cu toții în

slujba artei, în Australia și Noua Zeelandă, ca în 1996 să

se stabilească în Debrețin. Membru al Uniunii Artiștilor

Plastici din România, membru al Societății Naționale a

Pictorilor Murali din SUA, precum și membru al al

Societății Artiștilor Plastici din Ungaria și al Societății

Pictorilor Maghiari. Multe peisaje, multe portrete,

compoziții. Toate sub semnul unei binefăcătoare

seninătăți și a unei clocotitoare bucurii de a trăi și de a

picta. Foarte multe cu arbori-oameni, fiindcă iubind

iubirea și arta, Vígh István iubește mai ales copacii,

vitalitatea, durabilitatea și frumusețea lor. Cu nostalgia

călătorului care visează limanul, statornicirea.

„Cum se numesc?” îl întreb, fermecată de

păsărelele negre cu cioculețul auriu care sar cântând

dulce pe lângă noi în grădinița Colegiului. Vígh István

își înalță mâinile, ca și cum s-ar preda: „Chiar nu-mi

aduc aminte cum li se spune în românește!”Apoi

schimbă vorba, vom merge în pustă, la Hortobagy, să-i

vedem picturile făcute pentru o grădiniță și spațiul

încărcat de memoria Annei, care vibrează încă de

versurile recitate de ea. Este plin de însuflețire, copiii,

educatoarele, personalul primăriei îl întâmpină cu drag,

și de dragul său și pe noi. Pentru mine totul se petrece

ca o înaintare printre lucrările de aici și ca o întoarcere

în cele din caseta albumului-carte. Cea de-a 212-a are

deja fața terminată, mai rămâne de scris reversul. Este o

lucrare de grafică, în tușuri color, și se intitulează

„Roata Mare”. Când am văzut-o prima dată, m-am

gândit la rotirea fără istov a roții unei mori pe apă de

odinioară, azi, câte mai sunt, închise în muzee ale

satului, ca zimbrii și alte făpturi pe cale de dispariție în

păduri-rezervații. Acum, după întâlnirea cu lucrările

rotite în jurul propriei povești ca ghemele de lână,

„Roata Mare” are ceva din drumul pictorului Vígh

István, al unui arbore în mers.

La Halmeu ne oprim, ca să-i vizităm expoziția

permanentă, donația făcută așezării natale. Anna în

costum de ceardaș, portrete, peisaje. Expoziția este

trecută pe cartea de vizită a localității. Autoritățile o

arată cu mândrie turiștilor, oaspeților. La Suceava, cele

mai la vedere sunt mozaicurile de marmură concepute și

realizate după absolvirea facultății, împreună cu

profesorul și colegii prieteni Ghiță Popescu, Nuni Dona,

Virgil Almășanu și Constantin Crăciun, pe fațadele a

patru blocuri de pe calea principală a orașului. Se

numesc „Baladă bucovineană”, „Arcașii lui Ștefan”,

„Dimineața”, „Tinerețe”, dar, când le privesc, fie de pe

trotuarul de vizavi, fie de lângă ele, înălțându-mi

privirea, îi văd numai pe cei cinci pe schele, entuziaști,

plini de elan și de încredere. Aveau o lume de cucerit, se

aflau acolo, pe oceanul timpului ca pe o corabie, iar la

Roata Mare a cârmei, Vígh István, cel mai tânăr dintre

toți, își flutura bereta de catifea, salutând viitorul.

Eram încă în expoziția din Halmeu, de-abia

acum luîndu-ne cu adevărat rămas bun de la artist, când

ușa s-a deschis aproape trântit de contabila de la

primărie, abia respirând din cauza grabei, dar bucuroasă

că a izbutit să ne mai prindă: „Doamnă, Maestrul Vígh

István m-a sunat din Ungaria și m-a rugat să vă spun

doar atât: «Mierlă». Se numește mierlă!” Uneori doar

așa sună, simplu, mesajul unui om, unui artist care nu se

lasă niciodată învins.


11

Adrian MUNTEANU

POVEŞTI FĂRĂ SFÂRŞIT

(jurnal de călătorie artistică în Canada)

Episodul 19

Marți, 1 iulie 2003, Montreal

Ziua Canadei. Ziua aleasă de nativii zonei pentru

a se muta. A se vedea relatarea pentru radio. Ziua

recunoașterii unei scăderi în tonusul călătoriei mele.

Fără telefon (încă neinstalat), fără Internet, fără un suflet

binevoitor care să mă scoată la întâlnire cu orașul, par

rupt de lume. În această situație mă îndrept spre Silvia.

Silvia cea bătută, cea bruftuluită, Silvia, un copil cu

suflet de adolescent, la cei 15 ani ai ei, Silvia care pare o

menajeră în casa în care locuiește numai cu bărbați.

Unul neajutorat, domnul G., care o întreabă pe ea până

și unde îi sunt slipii, care o caută și îi dă sarcini pentru

lucruri mărunte pe care le-ar putea face singur, iar tonul

cu care o face e deseori inacceptabil pentru mine.

Celălalt, tatăl ei, un om dur și rudimentar, dar care o

iubește în felul lui, cel ce țipă la ea și îi dă lecții de bună

purtare și de inițiativă casnică, când el însuși ar trebui să

primească astfel de lecții. Silvia pe care n-am văzut-o

ieșind din casă, structurată mai degrabă ca o închisoare

pentru ea, a venit spre mine ca o salvare de moment, iar

eu, în subsolul ce mi s-a rezervat, am stat de vorbă cu

ea, stăpânindu-mă cu greu să nu-mi arăt lacrima din colț

de suflet, mila însoțită însă de speranță. Am vorbit

amândoi o jumătate de zi, cu pauze impuse de poruncile

pe care le primea de sus. M-a întrebat la început cum am

făcut spectacolul pe care îl văzuse, iar eu i-am povestit

totul, ca unui om mare, începând cu publicarea cărților,

până la definitivarea recitalului și a turneului Adică

munca de documentare pentru a scrie 365 de basme în

versuri, energia de a reuși să scriu câte un basm în

fiecare zi, gândul de a realiza cu aceste basme o rubrică

radiofonică, ceea ce mi-a și reușit la Radio Târgu

Mureș, efortul de a distribui, prin popasuri la fiecare

școală generală din județul Brașov, câte 4000 de

exemplare din fiecare dintre cele trei cărți, colaborarea

cu copiii care au realizat unele ilustrații la basmele

mele, construirea recitalului selectând unele basme

scrise, având în atenție tematica diferită, de la lacrimă la

zâmbet, de la tristețe la bucurie și visare.

Am întrebat-o și eu apoi, solicitând-o să-mi

răspundă numai dacă vrea să vorbească despre asta cu

un străin ce eram, ce s-a întâmplat cu școala ei, de ce

n-a trecut clasa. A început să-mi spună totul, cu lux de

amănunte, cu plăcerea de a se destăinui cuiva care o

asculta cu suflet deschis și nu cu intenția de a-i aduce

noi reproșuri. O făcea cu tragere de inimă, ca și cum de

mult aștepta pe cineva căruia putea să i se destăinuiască.

Tatăl ei o înscrisese în clasa a VII-a la o școală privată

care este mult mai pretențioasă decât una de stat. Poate

că era un gest frumos de părinte care dorea ca fata lui să

învețe la cele mai bune școli. Din păcate, volumul de

muncă era unul ucigător, fără pauze și recapitulări,

bazându-se doar pe cunoștințele anterioare în totalitate

asimilate. La franceză mai ales, dar și la alte materii,

unde se pare că avea ceva probleme de scriere, au fost

suficiente câteva neînțelegeri acumulate pentru a nu mai

putea face față ritmului impus. Așa a ajuns să fie

declarată repetentă. M-am liniștit, pentru că îmi

băgaseră cei mari în cap ideea că e sărăcuță cu duhul.

Ce lipsă de înțelegere, ce superficialitate, ce catalogare

pripită și chiar răuvoitoare! Silvia mi se părea un copil

normal, chiar cu o sensibilitate specială. Poate nu era

cea mai sclipitoare inteligență din lume, dar nici la

extrema cealaltă nu era. Urmează acum să meargă la o

școală de stat. Singura ei jenă era de a nu afla noii ei

colegi că ea repetă clasa. Acasă simte că are probleme,

că e obositor să fii singură printre bărbați care nu au

capacitatea și bunăvoința de a o înțelege, cu problemele

specifice vârstei ei, și nici sentimentul că pot și trebuie

să o ajute. Cu toate acestea, ea îmi spunea că îi înțelege,


12

le iartă greșelile și ar dori să iasă cu ei în oraș ca o

adevărată familie, lucru care nu s-a întâmplat niciodată.

Nu se poate sprijini pe ei nici la lecții. Unul spune că e

prea ocupat, celălalt că nu pricepe. Într-adevăr, tatăl ei e

omul schelelor, al cărămizilor, și nu al hârtiei și

creionului. În această situație, o admir că are tăria să nu

se lase calcată în picioare și le răspunde deseori, sătulă

de atâtea reproșuri și chiar violențe, justificate sau nu.

Așa am aflat ce a generat ieri ploaia de lovituri care s-a

abătut pe capul ei. Domnul George avea clienți, veniți

chiar în ziua mutării. Cățelușul Lulu, o bombonică de

cățel, blând și afectuos, intrase și el în cameră, iar

domnul George a strigat după Silvia ca să-l scoată de

acolo. Când a ajuns Silvia, Lulu lingea mâna unuia

dintre musafiri. Înfuriat, domnul G. a luat în fața ei

cățelul și l-a izbit de perete, apostrofând-o pe fată că nu

vede ce face, că nu are grijă să-l țină deoparte. Pe loc,

din bărbia cățelușului, care a icnit cu spaimă,

deznădejde și surprindere, a început să se prelingă un

firicel de sânge. Mai târziu, s-a constatat că nu mai

poate călca pe un picior. Fata, într-un acces justificat de

furie față de tratamentul la care a fost supus cel mai bun

prieten, a ridicat cățelușul în brațe și a ieșit trântind ușa.

Imediat a năvălit afară din cameră domnul G. care, după

ce a ajuns-o pe Silvia, a început să o lovească peste cap,

spunându-i: să nu-mi mai trântești niciodată ușa în nas!

Ieși afară din casa mea! După umilință, a venit și replica

fetei, pe cât de surprinzătoare pentru vârsta ei, pe atât de

justificată, ca o salvare prin contraofensivă: Nu ies! Este

și casa mea!

Ar putea spune cineva că replica fetei este

insolentă? Ea conține, mai degrabă, o mostră a

instinctului de conservare. Între sentimente pentru

familia ei incompletă, de aceea deformată, și deziluzia

pentru lipsa de înțelegere și de suflet din jurul ei, Silvia

a găsit puterea să nu se lase călcată în picioare. Sincer

i-am admirat puterea și maturitatea și chiar dacă semăna

cu un complot împotriva celor mari, am îndemnat-o ca

și pe viitor să nu se lase, să-și spună cuvântul, chiar cu

riscul de a mai primi corecții fizice și înjurături. I-am

mai spus că viața o obligă să se maturizeze mai repede,

dar asta îi va aduce avantaje mai târziu.

O singură nemulțumire mai persista în sufletul

Silviei, care părea să fie de acord cu rezolvarea propusă

de mine. Va fi foarte greu când va avea un prieten. În

primul rând, va fi foarte greu să fie primit în casă,

considerat, mai degrabă, un intrus care vine să o fure

sau să-i facă rău. Apoi și dacă va intra, băiatul va fi

neplăcut surprins de felul în care vorbesc și se poartă

adulții casei, de bădărănia lor. Aceasta s-ar putea să-l

îndepărteze. I-am spus că va trebui să-l pregătească

înainte, să știe la ce se poate aștepta și să nu se mire.

Dacă ea va intra în casa unui băiat, deloc învățată cu așa

ceva, deloc sfătuită de acasă, Silviei îi e teamă că va

face o greșeală, că va spune ce nu trebuie, ceea ce o va

descalifica în fața părinților lui. La această problemă,

din nou sensibilă, eu am sfătuit-o să aibă încredere în

puterile ei, să fie mereu ea însăși și să fie convinsă că

sentimentele adevărate vor triumfa. I-am dat adresa

mea, îndemnând-o să-mi scrie dacă are nevoie să se

destăinuie cu ceva și promițându-i că-i voi răspunde,

sfătuind-o cum voi ști mai bine. O clipă m-am gândit că

aș fi dorit să-mi fie fiică. Probabil altele ar fi fost

relațiile de familie.

Toată ziua am simțit-o pe aproape. O căldură

binefăcătoare și necesară se instalase în noua casă de pe

15 Avenue. Dacă un alt ordin ar apărea sau un strigăt de

reproș, era suficient să-și îndrepte privire spre mine, să

ne privim în ochi, pentru ca liniștea să se așeze pe

chipul fetei de 15 ani.

A fost ziua Silviei din Montreal. O canadiancă zâmbind

frumos românește.

Seara, la grătarul instalat în curte, domnul George

îi spunea lui Petrică ce mult am vorbit eu astăzi cu fiica

ei, iar Petrică părea să-mi mulțumească pentru asta.

Atunci mi-am permis să le spun că Silvia e o fată bună,

sensibilă și că ar trebui să se gândească la vârsta ei și la

iubirea și grija pe care trebuie să o simtă în jurul ei. Mi

s-a părut că înțeleg și sunt de acord, lăudându-mi

calitățile pedagogice. Dar pentru cât timp?

Niciun foc de artificii pe cerul Montrealului de

ziua Canadei.

Miercuri, 2 iulie 2003, Montreal

O altă zi cu închisoarea în suflet. Din fericire, de

dimineață s-a repus telefonul în funcțiune, o șansă de a

mă strecura afară. Internetul însă, nu va funcționa până

când voi pleca eu. Primesc, în sfârșit, un telefon de la

Sorina. Are examene sâmbătă, a intrat total în ritmul de

aici, dar ne-am propus să ne vedem sâmbătă, după

spectacolul de la Val David.

Mă sună Sami Pirău să mă întrebe ce am mai

făcut. Ce puteam face fără telefon? Mi-a spus de Școala

românească și m-a îndemnat să multiplic afișele și să le

duc la magazinul Bourette, de unde se aprovizionează

românii. Am dat telefon la Școala românească și mi-a

răspuns doamna Alice Tofan care se întâlnește sâmbătă

cu copiii și părinții pentru a merge la un muzeu și îi va

îndemna să vină la spectacolul de duminică. Mi-a dat și


13

adresa unui brașovean. Cu el am discutat mai mult. Are

56 de ani, dar e cam bolnav.

Am fost cu domnul George la magazinul

românesc, după ce am multiplicat afișul în 20 de

exemplare. Un magazin modest ca aspect interior, dar

cu produse de-ale noastre: slănină excelentă, sărmăluțe

în foi de viță, varză murată etc. Domnul George a luat o

bucată de slănină și apă minerală Borsec.

Seara, un alt grătar, stropit cu bere. Mâncarea de

seară e multă, ca să suplinească faptul că nu se mânâncă

decât de două ori pe zi. Petrică îmi povestește viața

familiei lui dintr-un sat dâmbovițean și amintește de

grija pe care o mai poartă părinților. E din topor, dar are

suflet. Fratele Vasile bate câmpii. Când pleacă la

culcare, Petrică îmi mărturisește că s-a săturat de el, că

îl va trimite acasă, deoarece îi e rușine cu felul în care se

poartă, cu bețiile și inconștiența lui. În Canada trebuie

muncit pe brânci, trebuie să dovedești că ești de

încredere și gata de treabă la orice oră.

A trecut cam repede și fără folos o zi care ar fi

trebuit să fie importantă.

Joi, 3 iulie, 2003, Montreal

Ziua mea de evadare. Domnul George mă duce în

centru și mă lasă acolo toată ziua. Exact ca la Ottawa.

Lucrul mai bun este că mă voi duce unde voi vrea și voi

vedea cu ochii, iar seara dau un telefon, spun numele

intersecției unde mă aflu și voi fi pescuit. E simplu și

fără emoții. Dimineața mâncăm, îmi iau câteva

sandvichuri și apă și plecăm. Sunt lăsat la basilica Notre

Dame. Pare o copie a celei de la Paris. Intră grupuri de

străini, dar pentru vizitatorii ocazionali costă bani și

nu-mi permit nimic pentru distracția mea. Prin poarta

deschisă văd incinta imensă, cu o luminație albastră,

discretă și mirifică a sculpturilor de pe pronaos.

Câteva cheiuri pe care m-am plimbat: Jacques

Cartier, King Edward, Quai de l‘Horloge (este și piața

în care pictorii fac portrete), St. Denis, strada cu

restaurante, grădini și case la ușa cărora se ajunge pe

scări metalice. Mi se pare imaginea definitorie a

Montrealului.

Mă plimb pe străduțele din jurul catedralei. Văd

un magazin de cadouri. Ce mult l-am așteptat, pentru

suvenirurile necesare celor de acasă. Umblu prin el

îndelung, fără să știu că în Montreal sunt străzi întregi

cu asemenea suveniruri. Noroc că nu cumpăr nimic din

primul moment și am răbdare să văd ce se mai poate

găsi. Observ, în sfârșit, că străzile sunt înțesate cu

asemenea magazine, semn că turismul e înfloritor. Mă

uit prin cele mai multe pe care le întâlnesc, fără a le

putea epuiza. Dau de străzi ticsite cu galerii de artă, ca

și la Vancouver. E tărâmul artiștilor. Din păcate, la o

primă impresie, mi se par puține lucruri de valoare

incontestabilă. Mai mult încercări, experimente

contemporane. Multe încropeli cu iz comercial și

variante de artă naivă. Ajung și la faleza râului St.

Lorain, unul dintre cele mai mari din lume, cel care

ajunge până la Niagara și produce superbul spectacol

văzut cu numai câteva zile înainte. Stau înșirate yahturi

superbe, cu bărci cu motor și huse pentru geamuri. Sunt

destule vaporașe care fac curse de agrement.

Orașul e dominat de trăsuri dichisite, trase de cai

și conduse de vizitii care cunosc două limbi, dau

indicații călătorilor despre locurile în apropierea cărora

ajung. Stau pe iarbă o jumătate de oră, mănânc ce îmi

pregătisem în plasă și beau o jumătate din conținutul

sticlei de apă minerală. Mă mut apoi pe o bancă pentru a

scrie în jurnal o oră și jumătate. La un moment dat, se

întețește vântul și îmi zboară pe neașteptate câteva foi

adăugate agendei mele cu 365 de pagini, umplută cu

notațiile de până acum. Fug după ele. O foaie este prinsă

de o negresă care stă cu mine pe bancă, alta de o fată de

pe o bancă alăturată căreia îi spun în fugă „merci!” și

fug după ultima pagină pe care o prind pe șinele căii

ferate din apropiere. La întoarcere recuperez și celelalte

foi din mâna celor două tinere femei cărora le

mulțumesc cu o reverență. Plec apoi într-o nouă

descindere prin magazine până când dau de unul ceva

mai ieftin. Iau două farfurii cu decupaj, având ilustrate

din Montreal pe fund, patru cănițe, cât paharele de țuică,

cu însemnele Canadei, seturi de pixuri, pixul cu ursuleț

pentru Raluca, conserva din care iese un ursuleț pentru

Medeea, două bloc-notes-uri cu imagini din Montreal

imprimate discret pe fiecare pagină. De la un alt

magazin iau două perechi de cercei din argint aurit

pentru Viorica și Medeea, evident cu frunza de arțar ca

model. Din alt magazin, după îndelungi căutări, aleg un

tricou gros pentru Viorel, cam deschis la culoare, dar

singurul care mi s-a părut potrivit de mărime. Sper să-i

fie bun. Ajung din nou pe strada St. Denis care poartă

toate însemnele caracteristice ale Montrealului, de la

casele cu scări metalice, la terase și restaurante, unul

lângă altul, în stil european. Reușesc să intru și în

basilică. Spre orele serii nu mai este cu intrare. Are

însemnele clasicismului în exterior și ale barocului în

interior. O lumină discretă străbate rândurile de bănci și

îți țintuiește privirea asupra catapeteasmei, cu sculpturi

în mărime naturală ale lui Dumnezeu, ale sfinților pe


14

laturi, ale lui Iisus răstignit, asistat de cele două femei,

ale mielului. La bază, sunt sculpturi ale unei mase de

oameni care ascultă predicile lui Iisus și ale Cinei celei

de Taină. Lumina care le mângâie pe toate acestea e

discret dispusă, în nuanțe albăstrii. Pe laterale,

geamurile cu vitralii compun scene diverse, începând cu

Potopul, alternate cu picturi biblice de mari dimensiuni.

Grupuri de lumânări în tuburi colorate aduc atmosfera

de reculegere. Mă rog în tihnă, cu certitudinea că te poți

ruga oriunde, căci oriunde este Dumnezeu. Ajung într-o

piață unde se desfășura Festivalul Internațional de jazz.

Acorduri interesante, grupuri profesioniste, lume multă.

Din păcate, nu prea mai am timp mult de ascultat, se

face seară.

Pe la ora 19 dau telefon și după o jumătate de oră

mă ia domnul George. Acasă este domnul Mântulescu și

Carmen, fata cea mare. Ajutaseră în continuare la

aranjatul lucrurilor.

Mâine este o înmormântare la biserica unde voi

avea spectacol duminică și domnul Țăranu a dat telefon

indicându-ne să postăm acolo afișe cu spectacolul meu.

Am stabilit că o vom lua și pe Silvia. Apoi se profilează

o nouă descindere în oraș, de această dată însoțit de

tânăra mea prietenă. Ce mult își dorește să iasă din casă.

Picături de ploaie, binefăcătoare.

(Va urma)

FAPTE CULTURALE

„Alecsandriada”

Inițiativa – lăudabilă și îndrăzneață în egală

măsură – a unui universitar și critic literar, Ioan Dănilă,

precum și a unui poet cunoscut, Dumitru Brăneanu, a

făcut ca Bacăul să se bucure de un nou festival, dedicat

lui Vasile Alecsandri. În perioada 7-10 iunie, orașul a

găzduit manifestări care să-l readucă în atenția

publicului pe cel care a lucrat la temelia culturală a țării

și a intrat, de-o bună bucată de vreme, într-o nedreaptă

uitare.

Scriitori, critici literari, elevi și studenți din țară și

din Republica Moldova și-au dat întâlnire sub semnul

poeziei solare, în miros de tei, ca să colinde prin locuri

străbătute cândva de pașii „veselului Alecsandri”, să se

bucure și să se întristeze în egală măsură, căci, dacă

scrierile „bardului” au rezistat în timp, nu la fel s-a

petrecut cu casele prin care a trecut și pe care Bacăul nu

le-a putut conserva. Râvna profesorului Ioan Dănilă este

însă departe de a se fi sfârșit, așa că mai există un bob

de speranță: cine știe, poate că se va mai recupera măcar

casa dintre blocuri, suferindă sub ploi, zăpezi și atacuri

ale celor mulți și fără adăpost.

Vineri, 9 iulie 2017, în cadrul Reuniunilor

Culturale „Alecsandriada” au fost decernate premiile

concursurilor organizate sub egida acestui festival. De-a

lungul a două zile, manifestările au cuprins o serie

întreagă de activități constând în conferinţe („Geografie

literară: A-ul şi B-ul literaturii române, ivite în Bacău”),

colocvii („Alecsandri, azi”), dezbateri, spectacole,

expoziţii documentare („Alecsandri, băcăuanul”),

recitaluri, itinerarii turistice locale („La pas prin urbea

poetului şi a familiei sale”), lansări de carte şi publicaţii

(„Cărţi, reviste, autori”) ş.a. Creatori de literatură și, în

genere, creatori de cultură sau simpli consumatori ai

actului artistic, cu toții au participat, cu emoție și

entuziasm la sărbătorirea marelui poet, adevărat simbol

identitar al culturii române.

Festivitatea de premiere a marcat finalul ediției

din acest an, iar câștigătorii celor cinci secțiuni ai

concursului au fost:

Secțiunea „Debut poezie pentru tinerii creatori până în

35 de ani”:

1. Zetu Dana

2. Ionică Elena Valentina

3. Vieru Olga

Secțiunea ”Debut dramaturgie pentru tinerii creatori

până în 35 de ani”:

1. Diaconu Cosmin

2. Chifani Elena-Diana

Premiul de excelență ”V. Alecsandri” – poezie:

1. Nicolae Spătaru

Premiul de excelență ”V. Alecsandri”- dramaturgie:

1. Savin Viorel

Premiul de excelență ”V. Alecsandri”- pentru critică și

istorie literară

1. Crăciun Victor

Acest proiect cultural a fost organizat de către

Consiliul Judeţean Bacău, Primăria municipiului Bacău,

în colaborare cu Inspectoratul Școlar al judeţului Bacău,

Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău, Uniunea

Scriitorilor din România – filiala Bacău, Colegiul

Naţional „Vasile Alecsandri” şi Societatea Cultural-

Știinţifică „Vasile Alecsandri” Bacău.


15

Daniela TOMA

O Ană desculță desenează în aer prima

ninsoare

trasez linii lângă un zid,

ele se învârt în jurul meu şi mă ridică pe vârfuri,

se strâng tot mai mult peste coaste,

în văzul tuturor

de fapt, nu e decât apă limpede şi proaspătă

pe care n-o pot opri să nu subţieze lumina

îmi spune că mă numesc Ana,

că-mi va fi mereu sete şi voi rămâne singură

sfertul de ceas n-a venit astăzi,

eu am tot trasat linii lângă un zid

şi am tăcut

firul de sânge care se scurge de sus

e o femeie tânără ce-ţi oferă vin

şi-ţi şterge apoi fruntea

stai liniştit, Manole

şi zidurile încep de-acum să se înşele!

mă chem şi mă vreau lângă mine

ca o rădăcină din altă rădăcină

trupul meu, preludiu înviat, se face steag alb

şi mişcă tăcerea de aici spre alt refugiu

abia după aceea se uită la mine

nu ştiu de ce îmi doresc să dispar,

să profit de absenţa mea,

să nu fiu în locul spre care mă îndrept

mă chem,

mă las mie să-mi ţin de urât

ating cu degetele tot ce nu este în mine

mă iubesc ca şi când aş fi alta, Ană

de ce trebuie Ana să fie o femeie

când de fiecare dată toţi suntem înzidiţi

în pereţii imaginari ai unui trup pe care nu-l alegem

şiruri de ziduri

şi un Manole răsărit din fiecare dintre noi

înalţă

trup, ochi, minte, cuvânt

toate nişte biserici în care bâjbâim ceva numit

leagăn de zile amestecate bine

răsfoit de ochi, de palme și de buze

trupul Anei devine neîncăpător

zece mii de ochi uimiți

îl zidesc într-o beție nou-nouță

dintr-o altă viaţă

o ultimă poruncă se face auzită:

ridică-te femeie și umblă!

poţi tu să-mi spui acum dacă mâine aerul va fi împânzit

de toate Anele ridicate din moarte

ca dintr-un spectacol pentru soldaţi?

şi dacă vreuna dintre ele va striga către colecţionarii

de drame săptămânale: sunt mare! copiii mei

sunt trupul meu,

am un singur braţ şi o viaţă ce-mi cântă încă pe sub

haine,

o medalie din cârpă de doliu îmi atârnă greu pe piept,

mă vezi?

poate că nu mă vezi, dar ascultă: tuşesc pe trei voci,

cobor lumina în pivniţă ca un ţel suprem

şi sădesc o Ană mai mică sub zid

la început am fost aproape împreună cu umbra,

am mers cu spatele într-o icoană de sticlă

şi-am sărutat-o de multe ori

în mintea mea, ştiam cât durează înălţimea

corectă prezentată celor mulţi şi celor puţini,

în mintea mea, nu contează până când va rămâne închisă

culoarea celor două lanţuri ce strâng iadul,

în fiecare zi mai cuprind în mine o măsură de umeri şi

ziduri,

mă dezlipesc de pe oasele mele care nu tac,

nu mă gândesc la trupul meu sau la cel al Anei

decât atunci când i se face frig unui steag alb

sau mai degrabă unui fulger lacom înecat de ruleta

rusească

şi, aşa cum îi stă bine purtătorului de împuşcături pe

dinafară,

în cele din urmă, voi ameninţa o minune cu sfârşitul

lumii şi,

înainte de a ne înghiţi pe toţi,

o voi trezi blând şi adânc din somn

mă scoate din minţi că nebunii ăia cu pancarte au avut

dreptate!


16

Mihaela MALEA STROE

O zi la New York

Anno Domini 1980. Absolvisem, la Cluj,

Facultatea de filologie (română – franceză) şi, printr-o

minune pe care n-o pricep nici astăzi, primisem viza

română pentru o vizită de cinci săptămâni în Canada. Se

cuvine, totuși, să mărturisesc o ghidușie la care am

recurs înainte de primirea vizei. Dosarul pe care urma

să-l depun la miliție pentru pașaport și viză trebuia să

conțină, pe lângă alte acte, o cerere de plecare aprobată

de Universitate/ Rector (pe-atunci, dl. prof. Ion Vlad).

Legea interzicea, însă, astfel de aprobări pentru studenții

din ani terminali și absolvenți, prin urmare am primit

rezoluție negativă. Când am primit-o, mi-a fost limpede

că, depusă la dosar, mi-ar fi pecetluit refuzul

autorităților. M-am tot gândit ce să fac și, cum nu

trecuse mult de când încheiasem anul terminal de studii,

am riscat. Am rupt documentul, m-am dus la secretara

facultății, i-am povestit situația și am rugat-o cu cerul și

cu pământul să-mi elibereze o adeverință simplă,

antedatată, că sunt studentă în anul IV, s-o depun la

dosar în locul cererii respinse de Rectorat. Doamna,

foarte cumsecade, a acceptat, chiar i-a plăcut

„complicitatea”. Mizam pe faptul că milițienii nu vor ști

că, la filologie, anul IV era an terminal. Pesemne așa a

și fost, n-au știut, de vreme ce, după câteva săptămâni,

lucru oricum rarissim pe-atunci, dosarul a fost aprobat și

viza acordată. „Scăpam” interdicţiilor, ieşeam din ţară

în lume, eram uimită, curioasă şi fericită.

Nu mă opresc însă aici asupra periplului

canadian, ci asupra popasurilor la New York, prilejuite

de legăturile între cursele aeriene ce m-au purtat de la

Bucureşti la Saskatoon (în august) şi retur (în

septembrie). Adică vreo două ore la dus şi alte ore (23)

la întors. În total, 25 de ore la New York. Wow! Era

ceva, la vremea şi vremurile acelea!

Despre primele ore petrecute pe tărâm american

n-ar fi multe de spus. Poate doar că, deîndată ce am

coborât din avion pe aeroportul „J.F.K.”, am avut

sentimentul straniu că pătrund, prin pânza unui ecran

panoramic, într-un film ce devine parte a vieţii mele,

într-o lume supradimensionată, şocantă mai ales pentru

un european întâiași dată scăpat din țarcul comunist.

Am găsit de mirare că oamenii care populau această

lume nu erau de mărime direct proporţională cu aceea a

clădirilor trufaşe construite de ei. N-am fost copleşită de

emoţii admirative ci, mai degrabă, apăsată de

nepotrivirea dintre ce visasem şi ce aflam dincolo de

ocean. Aterizarea pe „J.F.K.” a fost, la propriu şi la

figurat, o coborâre din nori... cu picioarele pe pământ.

Întâlnirea cu primul cetăţean american a fost nu

atât plăcută, cât dilematică. Vameşul pus să verifice

bagajele călătorilor (în cazul meu – bagajul de mână, că

atât aveam!), făcuse figură de ofiţer auster şi meticulos,

aproape ostil, dar (paradox??!!) trecusem pe sub nasul

lui ca prin brânză, având în bagaj o interzisă sticlă cu

ţuică de (a)casă şi câteva caise, tot interzise, pe care o

mătuşă din Bucureşti mi le înghesuise în sacoşă la

plecare („că sunt proaspete, azi le-am cules din grădină,

le mănânci tu pe drum”). Nu le mâncasem. Şi nici nu le

menţionasem în declaraţia vamală. Îmi pregătisem o

scuză străvezie („I don’t understand english”) dacă aş fi

fost luată la întrebări. Dar n-a fost cazul. Nu mi-e

lămurit nici acum dacă vameşul cu pricina a fost

superficial şi neatent sub masca unei austere

meticulozităţi sau îngăduitor şi a încălcat voit, sub

masca ostilităţii, nişte restricţii semiabsurde.

Singura bucurie limpede, în primele ore de popas

american, a fost că, în aeroport, mi-am reîntâlnit, după

ani şi ani, o profesoară din gimnaziu. Ne-am recunoscut,

eleva şi dăscăliţa, ne-am îmbrăţişat şi am exclamat în

tandem „ce mică-i lumea!!!”. Era bucuria întâlnirii

printre străini cu cineva de-acasă. Fie şi o întâlnire

fulgurantă, într-o sală de aşteptare...

Cam atât a fost la dus. La întoarcere avea să fie

ceva mai mult şi ca timp, şi ca experienţă.

Era, cred, 11 septembrie ’80. Am ajuns, tot pe

„J.F.K.”, cu o cursă canadiană, pe la 7 p.m. Legătura

spre Bucureşti – abia a doua zi, la 6 p.m. Aşadar...

aproape o zi de petrecut în N.Y., cu vreo 40 de $ în

buzunar, pe lângă banii de cazare.

M-am instalat la un hotel din vecinătatea

aeroportului, i-am uitat numele. În cameră – aer umed,

cald, greu respirabil. Am dat drumul aparatului de aer

condiţionat. Alt necaz: aparatul, probabil defect,

hodorogea ca un motor de tractor. Cum să dormi? Nu

mi-a trecut prin gând să reclam la recepţie, nu aveam

exerciţiul revendicărilor.

Am aţipit abia spre zori când, între două rele, am

pus pace cu aerul umed şi am oprit „vocea” progresului

tehnic. M-am trezit târzior şi am ratat micul dejun inclus

în preţul cazării. Amănunt neglijabil, întrucât mă aflam

la N.Y., vremea era frumoasă, ispita de a vizita o parte

din marele oraş – irezistibilă, iar ocazia – unică. Ştiam

că, în câteva ore, nu voi descoperi duhul Americii, dar


17

metropola respira acolo, atât de aproape! Se cuvenea să

fructific şansa.

Am coborât la recepţie să predau cheia şi să cer

sfaturi turistice. Recepţionera, extrem de amabilă, ai fi

zis prietenoasă, m-a întrebat dacă mă aflam pentru

prima dată la N.Y. şi, cum am confirmat, a încropit o

schiţă a posibilului meu traseu: staţii de autobuz, de

metrou, străzi, câteva obiective... Schiţa a fost asezonată

călduros cu alte „ingrediente”: să nu-mi ţin poşeta

atârnată liber pe umăr, s-o ţin sub braţ, să evit gangurile,

să nu mă angajez în discuţii inutile sau, la nevoie, să am

maaare grijă cu cine intru în vorbă, să încerc să par

„de-a casei”, să cumpăr o hartă a N.Y., dar să o consult

cât mai discret etc., etc., etc. Ascultând-o, începuse să

mi se clatine hotărârea de a vizita oraşul, condiţia mea

privilegiată de turist aducând cu aceea a potenţialei

victime. Totuşi, am dat-o pe glumă şi, în engleza mea

modestă, i-am spus recepţionerei: „well, if I have to die

today in N.Y., so be it!” Ea a râs, eu am râs, am depăşit

momentul de ezitare şi am pornit all alone în mica

aventură.

Un taxi special, cu tarif standard (parcă 3 $) şi

traseu fix m-a dus până la prima staţie de metrou. Mă

aşteptam ca taximetristul să-mi spună o vorbă-două

despre ceea ce merita văzut din mers de-a stânga şi de-a

dreapta şoselei, dar omul, cu multă amabilitate, a repetat

avertismentele recepţionerei: poşeta, gangurile, intrarea

în vorbă, harta..., grija de a nu se vedea că sunt străină,

sau, Doamne fereşte!, dezorientată.

Aha, mi-am zis: nu-i vorba de o dulce prietenie

spontană „transoceanică”. Oamenii aceia erau amabili,

politicoşi, zâmbitori în virtutea meseriei, a statutului de

„funcţionar” şi, tot aşa, din rutină, îi îngrijora soarta

mea. Grija lor venea dintr-o obligaţie de serviciu de care

se achitau conştiincios, în vorbe învăţate pe de rost. Nu

ştiu ce sperasem, ce iluzii îmi făcusem, dar mă

cuprinsese o uşoară dezamăgire.

Am ieşit repede din starea aceea. Urma prima

mea călătorie cu metroul. Am coborât destul de

nonşalant în staţia indicată pe schiţa recepţionerei, am

identificat linia şi m-am aşezat la coadă la un ghişeu de

unde se cumpărau – nu mai reţin exact – bilete sau fise

de călătorie. Când am ajuns la rând – ghinion!

Vânzătoarea, o afroamericancă simpatică, dar tare

grăbită, mi-a returnat bancnota şi... Dumnezeule! Ce

debit verbal! Nu înţelegeam ce îmi tot cere, ba vorbind,

ba gesticulând. Clar: eram în impas. M-am dat la o

parte, simulând că aş căuta ceva în poşetă şi, pe furiş,

am studiat coada, să văd cui aş putea cere ajutor fără să

încalc recomandarea de a avea maaare grijă cu cine

intru în vorbă. Un domn cărunt, mititel mi-a inspirat

încredere şi, când a ajuns la ghişeu, l-am rugat să-mi

spună ce voia vânzătoarea de la mine. Ha, ha! Voia

„mărunt”, nu avea să-mi dea rest la bancnotă!

Americanul acela (evreu originar din Budapesta, aveam

să aflu) cunoştea unsprezece limbi, printre care –

norocul meu ! – şi franceza. În plus, urma să coboare la

staţia unde trebuia să cobor şi eu, iar de acolo o parte

din traseul meu coincidea cu drumul lui la banca unde

lucra. Amabil, politicos şi zâmbitor, mi-a venit în ajutor

şi... nu din obligaţie de serviciu. Conversaţia în franceză

a fost relaxantă. Domnul „bancher” mi-a arătat, din

mers, cam ce ar merita să văd în peregrinarea mea prin

city (Fifth Avenue, desigur), apoi am intrat într-o

librărie de unde a cumpărat şi mi-a dăruit o hartă a N.Y.

La un moment, dat am văzut o coadă enormă – peste

250 de persoane! Cozi, în ţara mea, da, erau la ordinea

zilei (la ulei, la zahăr, la făină, la carne, la pâine...). Dar

în plin centru new-yorkez?! Domnul cel mărunţel m-a

lămurit: era coada la o expoziţie de pictură: o

retrospectivă Picasso, un eveniment rar. Deh, cozi şi

cozi!!! Nu peste mult, m-am despărţit de ghidul meu ad-

hoc. Am rătăcit de una singură pe străzi. Cu poşeta

atârnând liber pe umăr, dar evitând gangurile şi

conversaţiile inutile, cosultând discret, când şi când,

harta şi ceasul, să nu pierd avionul de Bucureşti.

Privit de jos în sus, spre vârfurile zgârie-norilor,

N.Y.-ul mi se arăta rece, arogant, apăsător. Privit de sus

în jos, spre pulsul străzii, mi se arăta murdar, pestriţ,

foarte gălăgios, aglomerat peste măsură şi mult, mult

prea grăbit.

Mi se făcuse foame. Un prânz adevărat nu-mi

permiteam. Am dat o avere, vreo 3-4 $, pe două inele de

cocă prăjită în ulei ce aduceau cu papanaşii gustoşi de

acasă. Dar... bleah! Pe cât arătau de bine în rumeneala

lor, pe atât erau de necomestibile! După două tentative

din care m-am ales doar cu un oribil gust de amoniac,

am aruncat „achiziţia” la primul coş de gunoi. Nu că

strada ar fi fost curată. În privinţa mizeriei semăna cu

străzile de acasă, dar când toţi aruncă pe jos, parcă din...

spirit de frondă îţi vine să arunci la coş! Mi-am

cumpărat, apoi, patru nectarine uriaşe, dulci şi mustoase

(californiene, cred), care mi-au ţinut şi de foame şi de

sete până la masa din cursa de întoarcere.

M-am retras din zarva metropolei, am aprins o

lumânare, am tăcut în rugăciune şi m-am recules în

Catedrala St. Patrick. A fost clipita de tihnă în ziua

aceea. M-am simţit bine, ca acasă, un acasă în

conotaţiile lui sacre, de dincolo de vremelniciile

lumeşti.

În drumul-retur spre hotel au mai fost două

întâlniri de luat în seamă.

Una – în staţia de metrou, când m-am interesat

unde să cobor ca să iau autobuzul spre hotel.

„Selectând” dintre cei de pe peron o persoană de

încredere, m-am adresat unei doamne cu alură

intelectuală. Mi-a răspuns cu o bunăvoinţă mai presus

de convenienţe, am călătorit o parte din drum împreună,

ne-am împrietenit şi, câţiva ani buni după aceea, chiar

am corespondat. Era de origine poloneză. Nu ştiu de ce

s-a aşternut apoi tăcerea, dar, cu siguranţă, mi-ar fi

plăcut să mai ştim una de alta.

A doua întâlnire a fost pe stradă. Ieşisem din

subteran şi căutam staţia de autobuz. Pe trotuar – mai


18

nimeni. O doamnă, trecută bine de a doua tinereţe,

venea din sens opus. Am apreciat că e de încredere şi,

pe când să ne intersectăm, am zâmbit, am dat să întreb

unde e staţia, dar n-am apucat să spun decât „excuse me,

will you tell me...” că doamna a intrat vizibil în panică,

şi-a strâns (din reflex?!) poşeta sub braţ, şi, fără cuvânt,

a grăbit tare pasul, privind cu jumătate de chip întors

peste umăr (să vadă dacă nu cumva o urmăresc?!). În

timp ce se îndepărta, eu am rămas locului, cugetând ca

ardeleanu’, la scena abia petrecută. Figură fioroasă – nu

aveam. Îi zâmbisem firesc. Mă adresasem paşnic,

politicos. Lumina zilei stăpânea strada. Nu mulţi, dar

mai erau trecători prin zonă. Totuşi, biata femeie, a

întruchipat instantaneu groaza şi a luat-o urgent la

sănătoasa. În ce fel de lume trăia?! Era, lumea ei, mai

bună decât a mea?

Au reverberat atunci în gândul meu sfaturile

standard ale recepţionerei, ale taximetristului şi n-am

mai fost foarte sigură că America e paradisul visat.

Am găsit destul de uşor staţia, urmând indicaţiile

unei vânzătoare dintr-un magazin alimentar. Şi n-am

pierdut avionul întoarcerii la răul de acasă. Altul decât

răul din străini, poate mai rău, dar mai... familiar, mai

previzibil, un rău ştiut şi, de aceea, parcă mai uşor de

„păcălit”, de ocolit sau de sabotat. Între două pâini rele,

mi s-a părut atunci că... mai bună este cea de acasă.

(în Information Bulletin nr. 1, ian.-martie 2007, Jackson,

Michigan)

Florin COSTINESCU

Finaluri de sonete

Cercuri după cercuri...

Maria, cercuri după cercuri numeri,

fără sfârşit e jocul lor – mister...

le prinzi din ape, le-nvârteşti pe umeri,

când râzi le despleteşti în cer,

Şi-atunci în rara clipă-s fericite,

că universul le-a făcut orbite...

Mai pot spera o ploaie...

Mai pot spera o ploaie, o frunză lăcrimând,

pentru pământul care în palma lui mă ţine?

Când simt nevoie-n juru-mi de gestul unui sfânt,

eu îl provoc, Maria, şi el se naşte-n tine...

În fiecare clipă în ochii tăi cuminţi

oficiază tineri şi subţiratici sfinţi...

Mai ales seara

Seara mai ales, când

lucrurile îşi uită numele şi

se despart de marginile lor

intrând în iarba blândă

a crepusculului –

seara, mai ales

când privirea se lasă învinsă

de mirajul nesăţios

al umbrei –

mai ales seara,

mă restitui puţin câte puţin

folosind metoda adunării simple-

multe sunt de adunat

din incendiul zilei –

gesturi, cuvinte, presimţiri,

umilinţe,

câteodată chiar sânge…

Pe toate le adun

găsindu-le locul iniţial

şi atunci

o mică sărbătoare se-ntâmplă

în fiinţa mea întregită,

vai, doar,

până a doua zi…

SUPREMUL PARADOX

sunt

atotdistrugătorul: Dumnezeu

m-a pictat până şi-n

icoane

când am vrut să

distrug şi icoanele – Dumnezeu mi-a

zis: “aici este centrul

distrugerii a toate: nu poţi să

distrugi centrul atotdistrugerii – şi să rămâi

atotdistrugător”

am înţeles – deşi

cu amărăciune – privesc – mereu

la povestea dubioasă a

icoanelor: ştiu acum că

acolo mi-e atotputerea – că acolo e

de acolo mi se trage – acolo se

opreşte – la

hotar - atotdistrugerea – supremul

paradox

Adrian BOTEZ


19

Limba română este casa în care

locuiesc

Interviu cu poeta Doina Onica (Suedia)

- Pentru biografia oricărui scriitor, perioada formării

intelectuale, a studiilor și a lecturilor este importantă.

Ce vă aduceți aminte despre această etapă?

- Perioada mea de formare este legată de liceul de la

Siret, orășel din Bucovina unde am copilărit și am trăit

adolescența. Am trăit într-un mediu de familie în care se

punea mare bază pe învățătură, idee promovată mai ales

de tatăl meu. Am avut noroc și de profesori foarte buni.

Mulți au fost tineri și căpătaseră repartiție la Siret, dar

majoritatea au fost dascăli cu vechime și care

contribuiseră la păstrarea Siretului ca un loc de

învățământ important.

- Ați terminat o facultate cu profil științific, biochimia la

Universitatea din București. Cum v-ați apropiat de

literatură?

- M-am simțit totdeauna atrasă de literatură. Nu am

făcut însă nici o încercare de a scrie literar cu excepția

unui mic jurnal de elev care, din păcate, s-a pierdut. În

cariera mea de cercetător am scris însă numeroase

articole științifice. Deci aveam experiența scrisului, dar

în cu totul alt mod. Mi s-a întâmplat ca în momente de

mare emoție și suferință să scriu spontan versuri. Ele

veneau de la sine ca într-un șuvoi, o poezie era gata pe

nerăsuflate. Ele au fost găsite într-un sertar de soțul meu

și vor constitui, după 30 de ani, nucleul volumului

intitulat Poezii apărut în 2005. Durerea este atemporală

și se pare că mereu aceeași. Am luat în serios scrisul cu

mult mai târziu, odată cu dorința de a povesti istoria

familiei mele. Muriseră ambii părinți, mai era în viață

sora mamei și am zis „acum ori niciodată”. Aveam

nevoie de un interlocutor să mă ajute să pun cap la cap o

cronică de familie și să reconstitui cadrul istoric. Aveam

deja 52 de ani. A fost o muncă anevoioasă, de vreo cinci

ani, căci scriam doar seara câte puțin. Mătușa mea,

devenită interlocutorul meu, îmi răspundea la întrebări

pe măsură ce eu înaintam. Cum pe vremea aceea exista

doar poșta convențională, totul mergea încet. Soțul meu

este din Cluj și întâmplarea a făcut ca fratele lui din Cluj

să vină în vizită iar eu să-i spun, într-o doară, că scriu la

o carte deși știu că nu am cum să o public, dar scriu și

scriu căci nu mă pot opri. El a reacționat prompt. „Scrie,

te pot publica la Cluj” a spus, ceea ce s-a și întâmplat.

Așa am ajuns clujeancă și am „intrat” în literatură.

- Care sunt scriitorii care v-au modelat în tinerețe?

Care sunt scriitorii și cărțile pe care le citiți astăzi?

- În tinerețe mi-a plăcut Tudor Arghezi. Am și astăzi

volumele lui. Mi-a plăcut mult să citesc piese de teatru,

facultatea de chimie nu era departe de Teatrul Bulandra

și mergeam deseori la spectacole. De neuitat a rămas

să-l văd pe Liviu Ciulei în Play Strindberg de Friedrich

Dürrenmatt. Cred că teatrul mi-a oferit un fel de magie,

ca un dialog la care participam și eu în tăcere. Aș

menționa câteva cărți importante din perioada debutului

meu: Dunărea de Claudio Magris, În Patagonia de

Bruce Chatwin și Poezii de Giorgos Seferis (Premiul

Nobel pentru Literatură, 1963) numit și poetul pietrelor.

Astăzi citesc cu plăcere cărțile lui Lucian Boia, aș vrea

să știu mai multe despre România.

- Când ați părăsit România și în care circumstanțe?

- Am părăsit România în primăvara anului 1984. Am

participat la un simpozion de biochimie în Austria și de

acolo am plecat în Suedia. Pe vremea aceea Suedia nu

cerea viză pentru români. Aveam o prietenă în Suedia,

ea nu avea banii necesari pentru a-mi plăti un bilet de

avion de la Viena la Stockholm, dar a apelat la un

profesor de biochimie de la Facultatea de Medicină din

Uppsala. El mă cunoștea din activitatea mea științifică și

a plătit biletul de avion.

- Cum v-ați acomodat cu noua viață, cea din exil?

- Începutul a fost, puțin spus, șocant. Drum de

întoarcere nu exista. În timp m-am acomodat foarte

bine. Am învățat repede limba suedeză, iar știința cu

care m-am ocupat este universală. Cheia adaptării într-o

altă țară este limba și meseria. Biochimia este foarte

practică și se caută peste tot. A fost sprijinul meu

indiscutabil, a făcut parte din identitatea mea. Am putut

colabora cu alți biochimiști de la egal la egal. Mi-a dat

independență și prețuire. Este însă mai greu ca scriitor

unde dependența de limbă este cu mult mai mare și unde

trebuie să nimerești în cercurile potrivite care „te înalță

sau te coboară”. Am încercat să stabilesc contacte cu

scriitori suedezi, dar am eșuat ca să zic așa. Contactul cu

scriitori români care trăiesc în Suedia nu a fost nici el o

reușită, nu am putut depăși o stare de politețe și atât.

- Sunt mulți scriitori care își părăsesc limba maternă și

încearcă să se impună în cultura țării de adopție.

Dumneavoastră ați ales să scrieți în românește. Cum se

explică această alegere?

- A scrie în limba maternă mi-a dat un mare confort

sufletesc și stabilitate. Puteam să exprim nuanțe fără

șovăială. Limba este principala unealtă a unui scriitor.


20

Limba română este casa în care locuiesc. Asta nu

înseamnă că nu am încercat să scriu în limba suedeză.

Am publicat două cărți de poezii în limba suedeză. Am

constatat că dacă mă situam mental într-un cadru suedez

pe care vroiam să-l descriu, cuvintele suedeze veneau de

la sine, contextul cultural era suedez. Așa am văzut ce

încărcătură emoțională poartă o limbă, poartă locuri,

poartă timp, poartă oameni. O limbă nu este o sumă de

cuvinte, este cu mult mai mult. Limba suedeză se

exprimă mai concis decât limba română, ceea ce sună

banal în limba română poate suna interesant în limba

suedeză și invers. Am simțit că sunt român când scriu în

românește și sunt suedez când scriu în suedeză. Desigur

că este greu cu detalii și nuanțe în limba suedeză, porți o

permanentă stare de nesiguranță și îndoială, căci

niciodatănu poate deveni limba ta „maternă”.

- Când ați debutat și cum priviți azi debutul

dumneavoastră?

- Am debutat în anul 2003 cu O sută de ani în Bucovina.

Cronică de familie (Editura Mediamira, Cluj). Debutul

meu îl privesc cu mult respect. Mi-a fost teamă când am

publicat cartea și am ales un pseudonim, Doina M.

Teris. Teris vine de la Siret, citit invers. Nu este ficțiune.

Se bazează pe fapte reale, completate din imaginație în

unele locuri. Cred că scrisul meu nu duce lipsă de

stângăcii, dar pentru mine a contat adevărul celor scrise,

recompus din amintiri de familie, fotografii, mărturii,

publicații.

-Câteva din cărțile dumneavoastră, ca și ultimul volum

de poezie, “Pelerin” (2016) sunt fructul unor călătorii.

Ce rol are în dezvoltarea dumneavoastră intelectuală

călătoria?

- Călătoria este un stimulent cultural demn de luat în

seamă. Îți dezvoltă curiozitatea, dorința de a cunoaște,

îți oferă posibilitatea de comparații legate de cultură,

istorie, natură. Trăiești un fel de fascinație a locurilor

noi. De când mă știu am fost interesată de peisaje, de

diferențele uluitoare dintre munții maiestuoși și

monotonia zonelor de deșert, dintre peisajele acoperite

de gheață și fierbințeala tropicelor. Frumusețea și

spectacolul lumii sunt seducătoare, dar în același timp te

îndeamnă la reflectare. În timpul unei călătorii te

confrunți cu o gamă variată de sentimente, atât pozitive

cât și negative, treci prin putințe și neputințe. În final

posibilitatea de a călători este pentru mine un semn de

pace pe pământ.

- Cărei generații literare aparțineți, cu cine dintre

scriitorii români aveți afinități?

- Poate că mă puteți ajuta. Nu mă pot plasa. Am

experimentat puțin din toate de la memorialistică la

poezie și proză scurtă. Poezia este totuși predominantă.

Aș zice că e o poezie a peisajului sufletesc și fizic în

sensul larg al cuvântului. Aș dori să-l citez pe criticul

literar Constantin Cubleșan care într-o cronică în revista

Cetatea Culturală (Cluj-Napoca, august 2009, pag. 36),

referindu-se la paginile de proză din volumul meu În doi

(2009) le consideră poeme în proză: …„paginile de

proză (...) se rețin dintr-o dată prin nota de lirism

autentic, prin sinceritatea exprimării și mai ales prin

infuzia de meditație nostalgică asupra unor stări umane

esențiale. De fapt, avem de a face cu o literatură de cea

mai bună factură pe linia a ceea ce se numește poemul

în proză, specie introdusă în literatura noastră pe la

finele secolului al nouăsprezecelea (Unul din

protagoniști fiind Barbu Ștefănescu Delavrancea, urmat

de Al. Macedonski ș.a, din păcate azi cultivat foarte

puțin, ca să nu spun deloc).”

-Cum apreciați activitatea culturală a diverselor

asociații românești din Suedia, cu care dintre ele

colaborați?

- Nu colaborez cu nici o asociație românească. De fapt

nu cunosc decât Institutul Cultural Român și Clubul

seniorilor români. Nu cred că există vreo asociație a

scriitorilor români din Suedia, cum există de exemplu în

Canada.

- Ce legături mai păstrați cu țara de origine?

- După moartea părinților mei mi-a fost greu să vin în

România care devenise un loc dureros. Au trecut mulți

ani de atunci și încetul cu încetul am recăpătat

sentimente normale legate de locurile trecutului. Din

2013 încoace am fost de câteva ori în România și am

redescoperit-o „bucată cu bucată”. De abia acum am

avut posibilitatea să văd România cu adevărat, e drept

că cu ochi de turist. Anul acesta, 2017, am fost în Delta

Dunării și Dobrogea și am revenit cu amintiri de neuitat.

- Cum vedeți, din Suedia, evoluția societății românești

actuale?

- Nu mă pot pronunța asupra evoluției societății

românești actuale. Privită de aici, România pare un loc

foarte îndepărtat și greu de definit. Știrile care se

transmit în Suedia despre România sunt sărace. S-ar

părea că în întreaga Europă există o anumită reținere a

țărilor vestice față de țările din est, nu neapărat față de

România, atitudine care sper să dispară cu timpul. Cred

că România la rândul ei ar trebui să se afirme cu mai

mult curaj în toate domeniile, inclusiv să arate lumii

frumusețile sale naturale unice.

- Ce cărți pregătiți, ce proiecte stau pe masa dvs. de

scriitor?

- Masa mea de scriitor este goală, deocamdată.

Câteodată mă încearcă gândul că ar trebui să locuiesc

câteva luni în România să simt cum este ea cu adevărat.

Să trăiesc ca orice român din țară, implicat în viața de zi

cu zi, și nu ca unul din afară. Oare cum aș scrie atunci?

Nu sunt străină nici de ideea de a continua să scriu

poeme în proză. Inspirația vine însă și pleacă, își duce

viața ei, câteodată îți este tovarășă o bucată de drum ....

Interviu de Ion Cristofor


21

ISTORIE LITERARĂ

Mihai CIMPOI

Radu Cârneci: Eros, Logos, Ontos

Începuturile poetice ale lui Radu Cârneci stau sub

semnul unei solarități de tip hölderlinian, care, dincolo

de faptul că este o convenție a timpului, traduce o

ardoare senzuală care va deveni o dimensiune esențială

a creației sale. Prin urmare, trebuie să vedem în soare un

topos circumscris organic unui univers al trăirilor

ardente, existențiale prin însăși natura lor.

Din polivalența simbolică tradițională a soarelui

poetul alege atât semnificația de epifanie uraniană, de

manifestare generală a viului, cât și pe aceea de

cunoaștere, de gnosis, el însemnând ochiul zeului

suprem, spiritul universal, parte a Arborelui Lumii.

Fiind un element unificator, dătător de întreg

bine orânduit, revelația soarelui prilejuiește revelația

unui univers idilic pus sub dominația unei sympateia

absolute, totul comunicând sub semnul unității.

În mișcările universului este deslușită o «tainică

oficiere»: „Trupul meu intră în mișcarea Soarelui/

privirile în mișcarea păsărilor/ zborul mi se vrea de aer

lung/ și mă-ndrept spre pădurile de piatră“ (Tainice

oficieri). Așa se face că în tăcerea universală se mai

aude „chemarea tragică a Mioriței“, în timp ce, imnicul,

elegiacul, litanicul, baladescul, se întâlnesc în

contrapunct, deslușindu-se formule de orație și

descântec.

Caracterul de ceremonial al discursului

mitopo(i)etic se conturează limpede de pe acum. Mirii

caută un „patrăcoros“, orele dragostei sunt ca ploile

verii („frenetice și istovitoare“), pădurea e o „flacără

toată“, aerul e „o umbră roșie“, zăpezile se îmbrățișează

într-o „pădure de sticlă zeiască“. Este o acuitate a

simțurilor, un prag paroxistic al ardorii care presupune

topirea și con-topirea: „Aud tropotul mărunt al florilor /

pașii ierburilor / aripele pădurilor pe zări“ (Vers de

mire). Solaritatea are forță orfeică prin ea însăși,

devenind spontan cântec. Poetul „cântă dintr-un arbore“

și se simte unul dintre cei chemați în acest univers care

pare un arbore de taină: „În cele patru vânturi și între

ele/ noaptea se leagă de zi, ziua de noapte/ rotindu-se

planetă pentru mine/ și mă îndeamnă să trec – iar el

rămâne/ și sângele meu se vrea în setea lui neagră/ și mă

simpt dintre cei chemați...“ (Arbore de taină).

O poezie deosebit de sugestivă va traduce și

complexitatea dorului, a dorului de dor, recurgând la

simbolistica nocturnă a cucuvelei care vine să vorbească

despre o cunoaștere dureroasă, „de noapte“: „Cucuvea

cu pene roșii/ cucuvea cu pene verzi/ cazi din lună peste

dor/ adu-i cerul dedesubt/ pasăre cu ochi abrupt/ O

fereastră dreaptă, râde/ strâmbă, o fereastră plânge/

scade casa către zori/ moare carnea de-amintire/ și

fereastra intră-n mire/ O să cânte sânge-n vârf/ o să

plângă sânge-n vale/ trupul meu ocol să fie –/ intră-n

ierburi stea și moare/ dorul ei de dor./ Și doare“

(Pasărea cu ochi abrupt).

Cu timpul – în Umbra femeii (1968); Grădina în

formă de vis (1970); Cântarea Cântărilor (1973);

Heraldica iubirii (1975); Dorador (1997) – dragostea își

dezvăluie din ce în ce mai spectaculos și totodată mai

dureros, mai dramatic miezul ei de foc existențial, foc

negru care tensionează ființa, aruncând-o în neant: „De

jertfă pas și-n templul tău pătrund –/ e miez de vreme,

și-i tăcere foarte:/ sămânță e aici, de vis și moarte/ iar

râul Lethe-alături e, pe prund“ (Sonet în templul tău).

Conturul expresionist al versului se îngroașă,

îndemnurile blagiene de cufundare extatică în substratul

păgân al trăirilor se reiterează cu o putere vulcanică:

„iar sângele să cânte și să joace/ dezlănțuit de moartea

lui, dincoace.“ (Sonet, înainte de dragoste). Apare un

ciudat contrapunct al intensificării/ slăbirii, al

amplificării sunetelor/ surdinizării lor, în același registru

auzindu-se bătăi de clopote și șoapte de taină, „vuietul

blând“, explozia de foc proiectată cosmic și implozia de

lumină lină, de „gând de ploi, domol“. Pe de o parte

sunt invocate clopotele tunătoare: „Când clopotele-n

frunze au să tune“ (Sonet de priveghi), „flăcări înalte,

din aspre zăpezi“ (Sonet, iarna), „cădelnițarea de sfere“

(Sonet pentru mai târziu), hora cerului (Vârf de dor),

zborul, „prelungul înot“ (Noi doi); pe de altă parte,

gândul pur „vibrând ca o vioară“ (În noaptea mea ești

pururea fecioară), „clinchetul azuriu între pocale“


22

(Acum îți pun odăjdii triumfale), „unda dulce lung

legănătoare“ (Edenul meu de mugure și soare) „limba-n

imn șoptit“ și „izvorul subțire“ (Mereu nestins,

neprihănit).

Traducător excelent al lui Baudelaire și al

Cântării Cântărilor, Radu Cârneci se pătrunde până în

cele mai ascunse fibre ale sufletului de esența demonică

și totodată de esența zeiască a dragostei. Eros, după cum

se știe, ține de o simbolistică a unității contrariilor, de

coincidentia oppositorum. Pornirea instinctuală spre

Altul, ce trece printr-o complexitate de reacții senzoriale

și spirituale, prin binomul chinezesc Yang-Yng, prin

acea cosmică împrăștiere de forțe ce tind să formeze

totuși o ordine unică, o unitate, iubirea apare ca element

antagonist și totodată armonizator. Săgețile din tolba lui

Eros străpung și ele opusul sufletelor, unificându-le.

Dragostea apare, așadar, ca o cunoaștere de sine a

Ființei prin acel proces de revelații-șocuri, de conflicte

dintre Eros și Psyche, adică dintre suflet și sentimentul

iubirii ca atare. Pragul demonic și pragul zeiesc se

întâlnesc în această cunoaștere tulburătoare, care e

marcată atât derăzvrătirea păgână, ancestrală, carnală,

de Centaur („Centaurii de piatră-n mine iar/ Se

răzvrătesc de sub tăceri și juguri/ și carnea în aprinse

tăvăluguri/ mă chinuie cu spaimele-i, barbar“ (În

primăvară sângele dă muguri), cât și de actul purificării

prin invocarea duhului divin al iubirii: „Iubito, să

pătrundem în vasta catedrală/ ca sub înaltul toamnei

blând-luminat de zei/ să-ngenunchem la tronul iubirii cu

sfială/ și să uităm de oameni; de buni și de mișei...“

(Iubito, să pătrundem în vasta catedrală).

Există, însă și al treilea aspect al iubirii: este

suferința ca proiecție a miticei dureri a lui Orfeu

despărțit de Euridice: „În limpedele ochi bântuitoare/

durere-a lui Orfeu neistovit/ pe fruntea-i mândră aură-

sudoare:/ Euridice, fructul meu oprit...“ (Edenul meu de

mugure și soare).

Radu Cârneci se impune ca unul dintre cei mai

importanți poeți ai iubirii anume prin intuiția conlucrării

acestor trei aspecte: zeiescul, demonicul și orficul, cel

din urmă înțeles ca suferință produsă de desmembrarea

unității îndrăgostiților și ca înstăpânire, prin cântare, a

delicatei zone a trăirilor erotice. Erosul este arhetip al

întemeierii, al unirii lui animus cu anima, temei al

Ființei, principiu universal al înființării: „... da, alergăm

uimiți înspre idee:/ bărbatul înnoindu-se-n femeie/ când

Ea în El își află năzuința/ – ce alchimii le stoarce-atunci

ființa/ din care prunc se-arată: zeu ori zee! –/ da,

alergăm uimiți înspre idee// ... Oh, vine clipa să plecăm

în fire/ topindu-ne în cosmică topire/ de elemente iar

primordiale/ rotind în vegetații triumfale/ de libertate-n

veșnică rotire:/ oh, vine clipa să plecăm în fire...“ (În

cosmică topire).

Ca și pentru Ovidiu, pentru Radu Cârneci rostirea

iubirii, care ține de divinitate, de adâncurile Ființei, este

echivalentă cu rostirea Adevărului. Ea este realitatea

supremă, ce atinge Absolutul.

În acest fel, Erosul se confundă cu Logosul,

discursul erotic fiind totuna cu discursul poetic. Poezia

este Iubire și Iubirea este Poezie. Din această credință

apare o superbă definiție a actului liric: „...esențe

sublimându-se-n esență/ vis colorat în somnul

transparență/ tânjind în miezu-i spiralata formă/ spre-

a-nvrednici materia informă/ iris veghind cea tainică

prezență:/ esențe sublimându-se-n esență// desăvârșire

în desăvârșire/ frământ al meu, iubire de iubire/ mereu

mă subțiezi pân’ la idee/ precum frumosul intră-n

orhidee/ pisc irizând sublim apusul-mire:/ desăvârșire în

desăvârșire// gând al Naturii ferm năzuitoare/ fluid etern

dinspre și către Soare/ distanță măsurând cu ne-distanțe/

precum speranța însumând speranțe/ ființa ta mă-nalță și

mă doare/ gând al Naturii ferm năzuitoare...“ (O definire

a Poeziei).

Poetul merge deci, pe principiul general al iubirii

de iubire, al dorului de dor, imaginând un fastuos

epitalam cosmic în genul hemeneus-urilor grecești și

fescenimus-urilor romane, utilizând întreaga poetică

nupțială a Cântării Cântărilor, pe care o transpune în

cheie modernă, păstrându-i însă mijloacele senzual-

spirituale. În acest scop, naturismul este trecut prin grila

estetismului și galanteriei cavalerești, iar extazul

sympatetic cosmicizat se contopește până la urmă cu

ideea abstractă de Iubire, cu un construct idilic și

idealist. Trăirea ardentă devine, astfel, nudă identitate,

mit, gând alunecător prin regnuri, tărâmuri, zone, toate

acestea intens erogenizate. Elanurile nupțiale, odată

puse în „funcție“, transformă ars amandi în ars poetica,

înțeleasă ca ars combinatoria ce presupune un continuu

contrapunct al variațiilor, al alternării variantelor și

invariantelor într-o uriașă construcție barocă,

manieristă. Manifestările sentimentului de iubire și a

tuturor atitudinilor și reacțiilor psihologice față de el se

formalizează, se instrumentează, se ritualizează.

Fără-ndoială, există o intenție vădită, la Radu Cârneci,

de a obține un mare Text, un Metatext al Iubirii. De

aceea purcede la cuprinzătoare explorări alchimice,

magice, la teatralizare, chiar. Lumea e văzută ca teatru

al iubirii, ca teatrum amandi mundum. În mod rilkean,

este închipuit un imens pat conjugal al universului.

Unduirea nupțială este surprinsă în construcțiile de

coroane de sonete, în rondosonete și glossonete, în

oratorii și orații concepute serial în cânturi.

Totul este cuprins într-un vârtej cosmic amețitor,

atrăgător de plinuri și goluri, din miresme excitante, de

sunete și vuiete erogenizate, de lumini fragede, de

„petale cu cercei“, într-o îmbrățișare demonică a

cerului cu pământul: „... Ce vuiet se deșteaptă în pustie/

și se înalță ca un stâlp de fum/ semeț spre cer din smirnă

și tămâie/ miresme dând, înmiresmând un drum?// Căci

dac-ar arde chiar și o pădure/ de nalți cypreși n-ar

îndrăzni așa/ amețitor și cu esențe pure/ pământ și cer

deodată-n mireasma“ (corul bărbaților din Cântul 3: Pe

culmi de dor, din Cântarea Cântărilor). Toată

simbolistica arderii, mistuirii, supliciului și frământării


23

carnal-instinctuale – lumină miresme, ploi-alinătoare,

vânturi, zări încinse, aer sfânt incendiat și sunător,

ninsori – sunt prezente într-o orchestrație fină:

„Frumoasa mea, sunt Soarele, mă iată!/ Odorul meu

ridică-te să vezi/ cum iarna s-a topit și ploaia beată/

dansează peste fostele zăpezi.// Privește, frăgezind, cum

râd spre tine/ câmpiile și viile-nflorind/ și-n roiuri

turturele și albine/ se-ntrec iubind// În zare, marea cerul

își sărută/ albastre păsări se sărută-n zbor/ și pietrele în

bucurie mută/ Se auresc în proaspătul izvor/ În crângul

de smochini e mare nuntă/ – esențe de iubiri născând

iubiri –/ odorul meu, te scoală, ziua-i sfântă/ sosită-i

clipa mare-i împliniri.// Din cuibul tău în stânca

despicată/ o, porumbița mea, sosește-mi dar/ de muzici

șiroind mi te arată/ mărgăritar// și frunții mele dăruind

cunună/ în dreapta mea strălucitoare stând/ să-auzi cum

cerul și pământul sună/ spre tine blând...“ (Cântul 2, al

mirelui, „De muzici șiroind mi te arată“, din Cântarea

Cântărilor); „...Vuiau în mine neștiute cânturi/ lumini în

sânge scăpărau lumini/ dar în neprihănite așternuturi/ nu

te aflai la pieptul meu supin// Și-aproape adormisem

de-așteptare/ o, Domnul meu, dar inima veghea/ și

tresări, luceafărul de zare/ când coborî la ușa mea.//

Asemeni ești c-un chiparos în ploaie/ – ah, părul tău de

rouă încărcat! –/ iar genele-ți de picuri se-nconvoaie! O,

preafrumos, atât visat“ (Cântul 4: „Tânguirea miresei“).

Culmea virtuozității instrumentale la Radu

Cârneci sunt sonetele, adevărate giuvaiere în care apar

sub chip șlefuit și bine potrivit toate marile motive și

simboluri mitopo(i)eticeale iubirii. Cităm din glossa

Triumful iubirii sonetul-matcă (primul, care deschide

această coroană de frumuseți și înțelepciuni): „Iubirea

este atotstăpânitoare/ E vârf în dor și vis în rădăcină/

Chip nevăzut în chipul de lumină/ Precum tăcerea

mângâie și doare// De vremi și legi mereu biruitoare/

Iubirea doar Iubirii se închină/ Înnobilând și stăpânind

regină/ Ca iarba nesecatele-i izvoare// A duhului și-a

trupului măsură/ Iubirea se-nveșmântă în Iubire/ Petală

stând și veșnică armură// Născându-se pentru întreaga

fire/ În armonii cu legănare pură/ Iubirea-i viața fără de

pieire…“

Dantescul adagiu „iubirea naște sori și stele“ se

codifică, iată, într-un principiu axial mitologic modern,

în ideea de iubire, derivată din romanticul punct genetic

prim: „...la început ideea de iubire/ precum lumina

aburea în fire/ neliniște vibrând în elemente/ visând la

bucuriile absente/ chemând împreunări dorind a fire/ la

început ideea de iubire// (...) Iubirea-i axul cerurilor

toate/ în mari nuntiri cu muzici peste poate/ un semn al

ei și lumi cu lumi se-adună:/ idei dansează hăurile tună/

stele-n ghirlande leagănă-se roate/ iubirea-i axul

cerurilor toate...“ (din Prolog la Heraldica iubirii).

Adâncimea viziunii poetice se esențializează încă

în Pasărea de Cenușă (1986) și în special în amplele

poeme Omul cu barca și Jurământul în care Marele Tot,

ce contopește iubirea și iubirile capătă culoarea

existențială a Neantului, desacralizându-se. Pe ecranul

cosmic al acestuia se proiectează acum omul-monstru

aducător de moarte: „Să rămânem cu morții? Deasupra-i

teroare:/ câmpii otrăvite munții de bombe/ și păsări cu

aripi de sânge/ nerușinate imnuri destrăbălării de cuget,

acolo deasupra/ se fierbe sfârșitul ființei divine!/ să

râmânem cu morții?...“ (Omul cu barca). În contratimp

cu omul-monstru, poetul devine Omul cu barca, omul

purtător de putere și destin.

Marele Tot are acum și o fascinație neagră,

negativă, atingând demonicul, perechea plutitoare

transformându-se într-o unitate de două singurătăți ce se

îndepărtează unul de altul: Euridice e pierdută de Orfeu

în marele noian al Neantului, Cerul se transformă în

„apocalips frumos izbânditor“: „...Am semne dinspre

moarte:/ se desrobesc nălucile-n văzduh/ ca steaguri

largi desfășurate cețuri/ și Timpul-gâde îmi culege

clipa/ – când toate-s vii/ și sângele-i sonor –/ ci

neființa-și mugurește aripa/ Ah, unde ești?“

(Jurământul).

Viziunea asupra vieții – cu toate ale sale – se

întregește, așadar, asociind Erosului și Logosului,

Ontosul, adică însăși ființarea. Ars amandi se întrețese

nu doar cu ars poetica, ci cu ars ontologica.

Radu Cârneci rămâne, fără-ndoială, unul din cei

mai reprezentativi poeți români, impunând o viziune

adâncă asupra existenței.

CHIP NEŞTIUT

Cuprins adeseori de febre

mă-mbăt cu vinuri mari, de soi

și-mi stinge setea cel șuvoi

topindu-mi vechile tenebre.

M-ascund în cântece de voi

ca scribu-n cărțile celebre;

cuprins adeseori de febre


și râd, și plâng, și mă desfoi

îmi intră timpul în vertebre

dansează-n creieru-mi strigoi –


cuprins adeseori de febre...

Radu CÂRNECI


24

Traduceri din literatura universală

Rabindranath TAGORE

Rabindranath Tagore (Calcutta, 1861 -

Santiniketan, 1941), autor a peste o mie de poeme,

numeroase romane, piese de teatru şi cântece care au

avut o mare influenţă asupra literaturii moderne a Indiei.

Inspiraţia sa este mistică şi patriotică. A fost deopotrivă

un muzician şi un pictor de talent. În 1921 a fondat, la

nord de Calcutta, o universitate internațională

(Santiniketan) destinată promovării idealurilor indiene

de cultură şi de toleranţă. A primit Premiul Nobel pentru

literatură, în 1913. Dintre volumele sale de versuri

amintim: Coşul cu fructe, Iasomiile, Grădinarul

dragostei, Ofranda lirică etc.

Traducere și prezentare : Ion ROȘIORU

*

Într-o zi voi întâlni în mine Viaţa

Respectiv bucuria ascunsă în ea,

Oricât peste zile mi se coboară ceaţa

Să-mi facă fără milă poteca şi mai grea !

Prin fulgere-am recunoscut-o şi

Nesigurul ei suflu ajuns până la mine

Să mă învăluiască-n miresme reuşi

Şi-o clipă m-am simţit destul de bine!

O voi reîntâlni-o în afara mea

Ca bucurie după ecranul de lumină

Iar de voi fi sub solitudine grea

Doar Creatorul o să mă susţină!

Printre cei învinşi m-ai plasat

Şi ştiu că să-nving nu mi-i dat niciodată

Nici din luptă să ies nu mi-e dat

Nu tuturor scris li-i să bată!

Voi plonja în abisul ce capăt nu are deloc

Şi jocul înfrângerii mele-l voi faee

Şi toată averea o voi pune în joc

Jucându-mi chiar fiinţa s-aduc în suflet pace!

Numai aşa sunt sigur c-o să pot

Învinge renunţând de tot la tot!

*

De undele cântării mele stai totdeauna deoparte.

Valurile armoniilor îţi scaldă picioarele, dar dar nu ştiu

să le ating.

Iar ceea ce cânt pentru tine e o muzică ce vine de

departe,

Este durerea despărţirii pe care cu flautul aş dori s-o

înving.

Aştept ora când la ţărmul meu va sosi barca ta

Şi când, luându-mi din mâini instrumentul, din el vei

cânta!

Ascultă, inimă a mea, în flaut e o muzică înmiresmată

de flori

Sălbatice, de frunze care scânteiază, de apă care

străluceşte,

Muzica unor umbre sonore, a foşnetului albinelor în

zbor.

Flautul a sedus zâmbetul unui prieten şi acum îl

sporeşte.

Această iubire-ntre noi nu-i deloc vorbă goală sau vorbă

în vânt.

Furtunile s-au năpustit peste mine să-mi stingă nu o dată

lumina.

Îndoieli negre-s strânse, toate stelele cerului meu să le

şteargă pe rând,

Barajele s-au rupt şi holdele mele le-a păscut nemilos

şugubina.

Şi plânsetul şi disperarea mi-au sfâşiat cerul parte cu

parte,

Însă loviturile date iubirii nu duc niciodată la moarte!

*

Ah! aceste iasomii! aceste albe iasomii!

Cred că-mi mai aduc aminte prima zi când

mi-am umplut braţele cu aceste iasomii albe!

Am iubit lumina soarelui, cerul şi pământul verde.

Am auzit murmurul argintiu al râului în

întunericul de la miezul nopţii.

Toamna şi apusurile de soare m-au întâlnit

la cotitura unui drum,

în singurătate, ca o logodnică ridicându-şi vălul

spre a-şi întâmpina iubitul.

Totuşi, memoria mea a rămas înmiresmată

de aceste prime iasomii albe pe care

le-am ţinut în braţele mele cândva!

*

Să crezi în dragoste, chiar dacă aceasta-i sursă de

durere.

Zăvorul inimii nu-i bine să-l tragi în urma ta nicicând.

Vorbele tale, drag prieten, obscure sunt şi efemere

Şi ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!

Iubito, inima-i făcută oricând o lacrimă să nască

Şi respectiv un cântec mai mult sau mai puţin profund.

Vorbele tale, drag prieten, fac ceaţa-n jurul lor să


25

crească

Și ele-mi trec pe la ureche alunecând şi tremolând!

Bucuria e întocmai ca un bob fragil de rouă

Care, se cunoaşte bine, moare veşnic surâzând.

Vorbele tale, drag prieten, ascund orice iubire nouă


Preferă lotusul de-a pururi să se deschidă în plin soare

Şi nu se vede niciodată boboc în iarnă adăstând.

Vorbele tale, drag prieten, sunt tulburi şi înşelătoare


*

Ochii tăi mă-ntreabă cu tristeţe, căutând să-mi pătrundă

în gând,

Aşa cum luna ar vrea să cunoască pe dinlăuntru oceanul

profund.

Despuiată complet mi-am pus viaţa-ntreagă-n faţa ta

Fără s-ascund sau să omit ceva.

De aceea îţi rămân necunoscut, nu-i aşa?

Dacă viaţa mea ar fi o piatră colorată,

Atunci aş sfărâma-o-ntr-o sută de bucăţi şi ţi-aş face din

ele

Spre a-l purta la gât un şirag de mărgele.

De-ar fi o simplă floare, rotundă, mică, parfumată,

N-aş ezita nicio clipită s-o văd că-n păr ţi se desfată

Ci-i dar o inimă, iubito. De pe ce ţărm, din care lut?

Tu nu ştii limitele-acestui regat ce dar ţi-a fost făcut.

Dacă viaţa mea n-ar fi decât o clipă de plăcere

Ea ţi-ar surâde cu tot calmul şi ţi-ar aduce mângâiere.

Dacă n-ar fi decât durere, în lacrimi limpezi s-ar topi

Şi-ntregul ei secret, iubito, pe loc ţi s-ar dezvălui,

Dar viaţa mea e doar iubire şi-i şi plăcere şi durere,

E acel ceva ce este, nu se naşte şi nu piere.

Inima-mi îţi stă alături cum îţi stă şi viaţa ta

Fără-a o putea vr’odată pe de-a-ntregul descifra!

*

Lasă să subziste acest puţin din mine prin care

Să pot numi întregul meu.

Lasă să subziste acest puţin al voinţei mele

Prin care să te pot simţi de peste tot

Şi să vin la tine-n orice lucru, să-ţi ofer

Iubirea mea în orice clipă.

Lasă să subziste doar picul acesta de mine

Prin care pot să te ascund mereu.

Lasă-mi măcar această legătură infimă

Prin care de voinţa ta mă simt legat.

Pe unde intenţia ta se transmite în mine:

E legătura dragostei tale!

*

Simt că toate stelele palpită în mine.

Lumea ţâşneşte în viaţa mea ca o apă curgătoare;

Florile se vor deschide în fiinţa mea ;

Toată primăvara cu peisaje şi râuri

Urcă aidoma unui fum de tămâie în inima mea, şi suflul

Tuturor lucrurilor îmi cântă ca un flaut în gânduri.

Când pământul e adormit vin la uşa ta.

Stelele sunt mute şi mi-e teamă să cânt;

Aştept şi veghez până ce umbra ta

Trece pe balconul nopţii, atunci mă întorn

Cu inima plină de tine.

Apoi, în zori cânt pe marginea drumului;

Florile gardului viu îmi răspund, aerul proaspăt ascultă.

Călătorii se opresc deodată spre a mă privi

În faţă: toţi cred că i-am strigat pe nume.

*

Toate accentele bucuriei se amestecă în

cântecul meu suprem - bucuria care face pământul

să-şi descarce sufletul în nestăvilita risipă a ierbii;

bucuria care în lumea largă face să danseze

moartea şi viaţa laolaltă; bucuria care grăbeşte furtuna

atunci un râset trezeşte şi scutură viaţa;

bucuria care respiră liniştită printre lacrimi

în roşul caliciu al lotusului durerea;

în sfârşit bucuria care aruncă în praf tot ce este

şi nu ştie nimic.

*

Într-o prea lungă zi de lenevire,

timpul pierdut mi l-am plâns.

Dar, Doamne, el nu s-a pierdut niciodată!

Mi-ai prins în mâini fiecare moment al vieţii.

Ascuns în inima lucrurilor hrăneşti până la

germinare sămânţa,

până la înflorire bobocul

şi floarea până ce se preschimbă

în fruct consistent.

Eram acolo, lenevind în pat

şi-nchipuindu-mi că mi-am terminat lucrarea.

M-am trezit în zori şi mi-am aflat grădina

plină de minuni şi de flori!

*

De ce s-a ofilit floarea?

O strângeam la piept cu nelinişte şi iubire: iată de ce s-a

ofilit.

De ce a secat pârâul?

I-am făcut un baraj spre a-mi servi doar mie: iată de ce a

secat.


26

DIN MINIATURA POETICĂ RUSĂ (I)

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în

Patrie mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna

o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi

nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de

poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și

că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le

iubim și cărora le credem. (Anna Ahmatova)

În traducerea

lui Leo BUTNARU

Gheorghi ADAMOVICI(1894 – 1972)

***

O, viața mea! Să nu ne mai pripim,

Să nu ne plângem – în zadar ar fi.

În lume tihna vine – calmează-te și tu.

Aș vrea zăpada grea să se așeze,

Cerul să se întindă clar-albastru

Și eu să viețuiesc, pentru-a putea simți

Gheața – pe inimă și promoroaca-n pomi.

***

Acolo, undeva, cândva

La poala muntelui, pe țărm de râu

Sau după o trăsură hodorogită,

De obicei rătăcind prin ploaia piezișă,

Sub cerul tupilat, gri, interminabil

Sau poate mult mai târziu și

Cu mult, cu mult mai departe,

Nu știu nici ce, nici nu țin minte,

Dar undeva, cândva, posibil...

***

Ce frig e în câmp, ce gol e

Și nimic ce ar înveseli ochiul cât de cât;

Sărmane sate de izbe rusești

(Mai ales spre seară, azi și demult).

Casă sub pin, mlaștină,

Pârâu sub o pantă de smoală, parcă,

Nu e vesel să trăiești aici, dar cineva

Îmi tot spune: „Încearcă,

Săptămâni și ierni, și ani,

Lacrimile să-ți seci cât mlaștina toată,

Spre-a învăța de la natură

Indiferența față de soartă”.

***

N-ai cu cine să schimbi un cuvânt. Nu bea vin.

Părăsește-ți casa. Lasă-ți soție, frate.

Lasă oamenii. E timpul sufletul să se-ncredințeze

Că în trecut a se întoarce nu se poate.

Celor ce-au fost – retrage-le dragostea.

Pe urmă nici pentru natură n-o să ai iubire.

Spre-a fi zi de zi tot mai indiferent,

Prin săptămâni și ani în risipire.

Și alene vor muri speranțele, oricare.

Bezna va domina împrejurimea. Iar, drept semn,

În noua viață moarte vei vedea deslușit

Cununa de spini și, grea, crucea de lemn.

***

Geaca ponosită cu guler de blană

S-o uit ca din senin!

Leneșa voce cu-nalte ecouri

Cum s-o domin?

Noaptea, prăpădul bate-ndărătnic

În ușă, cu pumnul de scrum,

Stinge lumina... Biata mea fericire

Unde-ai fi acum?

La botez ți-am dat nume ne-nțeles,

Tu – uitare și hău.

Sau, poate, îmi zic CIANURĂ DE KALIU

E numele tău.


27

Viktor ADRAGA (n. 1970)

***

uneori eu uit

că

sunt om

după care

mult timp privesc în oglindă

căutându-mi o denumire potrivită

***

gândurile

o iau

care și încotro

asemeni

degetelor

unui pianist

virtuos

care curăță

cartofi

***

o nouă prostie

fixată pe hârtie

arată

mult mai bine

decât aceeași prostie

rostită cu voce tare

***

el avea un nume

răsucit spre interior

nimeni nu știa cum îl cheamă

nici chiar el însuși

***

în jurul meu

oameni

în halate negre

cântă

melodii ciudate

dau din mâini

sar

ba nu

nu sar

pur și simplu

vântul

flutură

privirea mea

***

niciodată

nu mi s-a întâmplat

să dau de vreun

cartof care vorbește

și totuși

de fiecare dată

când

la bucătărie

deschid

pachetul cu legume

trag cu urechea

dar dacă?...

Marina ADRIANOVA (n. 1960)

Vară în Komarovo

Ne-am scăldat în lac

apa caldă

nuferi galbeni

Îndărăt trecurăm pe lângă cimitir

buchetul ducându-i-l Ahmatovei

punându-l într-un borcan pe lespedea neagră

S-au apropiat de noi și ne-au certat pentru lotuși

cică-s introduși în Cartea Roșie

dar iată aici îi tot aduc

cu nemiluita nu alta

Posibil

cu Cartea Roșie să ne fi mințit

***

Iubesc când reușim

să ne întâlnim

să pălăvrăgim fără griji de una alta

Ah, și să iubim!

Chiar dacă el nu mai iubește

s-a obișnuit

a obosit


28

Olga ADROVA (n. 1969)

Moarte

Pentru nebunatica ta lume

Un singur răspuns – antract.

***

Sunt cu tine

Iar tu în mine

Suntem noi în El?

Asta e mai important

Decât dacă El e

În Noi.

Treimea rusă

Să punem întrebarea curmeziș –

Spune domnul.

Par sau impar, duh

Sau – iese, – trup?

Fiul, bând vodcă,

Se uită chiorâș la tata.

Sfântul duh

Curăță o voblă

Ce nu are față.

Viața mea

Pisica se distrează

cu stăpânul

sau stăpânul se distrează

cu pisica?

Oricum

expresia chipului pisicii

e mai diversă.

Virgil DIACONU

MUNTELE

Muntele nu poate fi decât singur.

El priveşte în jur şi spune: nimeni asemenea.

Aceasta este singurătatea, marea de ea!

Menirea muntelui este de a susţine cerul.

Câţiva munţi răspândiţi în lume fac cu adevărat acest

lucru.

Condiţia de stabilitate a cerului este ca munţii să fie la

mari depărtări unul de altul. Aşa şi este! Cerul se

sprijină pe câteva creste.

Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu

vorbesc între ei. Dar ei se întâlnesc întotdeauna în cer.

Muntele este cel mai stabil cu putinţă. Am auzit de

mări mişcătoare, de ţărmuri ce se mută în mare.

Muntele, nu! El nu vine niciodată la ţărm sau la

pietre. De aceea spuneau cei vechi: Să vină Mahomed

la munte!

Una dintre întâmplările cu munţi este aceea cu

Diogene, filozoful, cel care, pomenindu-se într-o

dimineaţă în uşa bordeiului său cu marele Alexandru,

i-a spus acestuia:

- Dă-te la o parte, soldatule! Nu acoperi răsăritul

Soarelui!

Diogene, muntele din Sinope, l-a gonit pe Alexandru,

care îi gonise pe greci, pe perşi şi pe ceilalţi, câţi or fi

fost.

Gonindu-l, el a vrut să fie singur.

Singur cu Soarele ce-i răsărea peste creste.


29

Ovidiu BUFNILĂ

Imaginea celuilalt şi deconstrucţia

autorităţii Lipsirea de istorie prin deconstrucţie a normei şi

reevaluarea atitudinală într-un iluzoriu continuum pare a

fi tendinţa sfârşitului de mileniu. Fragmentarea şi

simultaneizarea centru-periferie arestează elanul omului

de ştiinţă care decade din dreptul său natural. Nu marile

spaţii de lectură sociale vor fi ale sfârşitului de mileniu

iar sociologul nu va mai fi lectorul ideal. Nevăzând în

aceasta moartea sociologiei ci o metamorfoză, o

schimbare de ritm. Imaginea Celuilalt nu va mai fi

obiect de studiu şi nici eveniment al stării civile, el

nemaifiind al grupului ci al lui însuşi. Eul Multiplicant,

multiplicat în serii de comportamente şi atitudini, îl face

pe analistul conservator şi lipsit de orizont să creadă că

faptele sociologice nu vor mai fi, nivelare fiind prin

multiplicare. Societăţile nefiind pe moarte ci într-un

vârtej informaţional, structurile lor informaţionale

prăbuşindu-se în ele însele fie prin regim inflaţionist fie

prin constrângere la comportament copiat sau indus.

Schimbarea sentimentului religios atât prin schimbarea

obiectului cât şi prin reciclarea subiectului dau

îndreptări asupra tendinţelor. Unitatea diversităţii şi

descoperirea limbilor sunt iluzorii, unitatea nefiind căci

autoritatea se deconstruieşte construindu-se, aflându-se

în plin proces de eroziune. Aceasta fiind dinamica

haosului. Căci Eroul, fermentul sociologiei, şi actele

sale, fie erou exemplar prin comportament exemplar fie

erou al actelor sociale şi al prospecţiei sociologice prin

legătură şi atitudine, prin concept şi tendinţă, se

prăbuşesc în el însuşi. Nu reţeaua îl egalizează cu el

însuşi ci multiplicarea Celuilalt. Celălalt nu mai admite

Eroul ca funcţie socială negându-i funcţia. Societăţile nu

mai pot fi categorisite şi inventariate, numite şi definite.

Faliile nu sunt aşa cum nu sunt nici limitele sociologiei

ea nemaifiind ştiinţă ce poartă structura aparţinătoare

magicului. Noile comportamente, noile manifestări ale

spiritului religios, actele habitatului şi ploile acide

construiesc chipul Celuilalt. Sociologul nu va mai fi în

opoziţie. El nu va mai fi martorul. Rămânând martor el

se va sfârşi. Dăruindu-se acţiunii, el va fi Eroul. Eroul şi

Celălalt, norma. Războaiele de pe stadioane şi şarjele

antiglobaliştilor sunt sfârşirea sociologiei clasice şi

desuete. Ea nu va mai fi ştiinţă moartă ci artă militară.

Comunicarea nu este mijloc şi nici mediu aşa cum nici

tiparul nu a fost, nici televiziunea şi nici internetul.

Poate că sunt stări ale sociologicului, ele fiind corpul

analizei iar nu obiectul, ele fiind desfăşurarea.

Sociologia viitorului nu este a obiectelor moarte sau

simpla citire a scării valorice, valoarea nemaifiind un

construct static. Valoarea nu este un asumat şi nici un

dăruit aşa cum sociologia nu este periferic, ea fiind

corpul împotriva corporalităţii ca şi stigmat social.

Mesajul este aici şi acum. Evenimentul este mesajul iar

nu componentele lui, nu statisticile, nu anchetele penale,

nu sondajele şi nu actul politicii. Simultaneitatea este

cheia de boltă a noii sociologii care nu va fi a

proximităţii, a alăturării sau a limitei autorităţii ci va fi,

deconstruindu-se autoritatea, chiar aceasta. Sociologia

va fi Celălalt construindu-se pe sine şi subminând

autoritatea, evenimentul aici şi acum fiind al întregului.

Matricele societăţilor vor fi ale complexităţii şi ale

sfârşirii limitei, complexitatea fiind mai mult decât

structură complexă sau dinamică a obiectului social,

obiectul social nemaifiind. Marea construcţie, prin

deconstrucţia autorităţii, nu înseamnă disoluţia

socialului ci e calea către simultaneitate şi lipsire de

opoziţie, matricele societăţilor construindu-se odată cu

analiza sociologului, iluzorie fiind graniţa dintre

observaţie şi construcţie şi interpretare. Moartea

autorităţii este nimic altceva decât moartea discursivului

autoritar şi conservator şi moartea pasivului. Ieşit de sub

conul de lumină al academicului subordonat

ministerialului prin fonduri şi simpozion şi medalii ale

conjuncturii şi funestului carnaval al autorităţii

închistate, actul sociologului va fi al războinicului

demiurg care distruge pentru a construi. Punând în

lumină matricele socialului şi structurile dinamice ale

lumilor, sociologul va fi în noul său drept natural să

recompună partitura socialului nu pe potriva mesajului

sau împotriva lui, nu pe potriva instrumentarului şi

dicţionarului. El va fi acela care va schimba aici şi acum

instrucţiunile socialului reunind sentimentul religios cu

opinia publică şi construind astfel noul mesaj, noua

structură care şi ea va fi supusă derizoriului şi sfârşirii

într-o lume a vecinătăţilor şi nu a limitelor iluzorii şi

apocaliptice. Din această perspectivă, limbajul

sentenţios, dincolo de autoironia pură, nu se vrea

cuprins confuziei el nefiind predicţie şi nici măcar

profeţie. Limbajul sentenţios pare mai mult o prăbuşire

a semnului sprijinind eretica interpretare a

simultaneităţii.


30

Camelia Manuela SAVA

DESPRE FEMEIE

Eu sunt femeie

Aș putea deveni oricând acea soră mai mică

pe care nu o vei avea niciodată

deși ți-ai dorit atât de mult

Eu sunt o femeie

cu ochi de cafea

Sunt ultima femeie pe care ai vrea să o mai iubești

Să îi cerșești sufletul

Să îi mângâi trupul umflat de trecerea clipelor monotone

Sunt femeie

Și ai vrea să îți dau ceva – nu îți poți imagina nici tu

cum ar fi acel ceva...

Sunt femeia lângă care nu vei bea cafeaua dimineață de

dimineață

Sunt prietena cu care ai putea vorbi ore în șir la telefon

Fără să te plictisești

Sunt mama copiilor tăi nenăscuți

Fiindcă între noi nu au fost niciodată atingeri de îngeri

Niciodată nu m-ai privit la fereastră – niciodată nu m-ai

dezbrăcat

numai săruturi adolescentine, pline de patos

pline de patimi între noi au stat

Nu voi fi niciodată femeia pe care să o învelești seara la

culcare

Nu voi fi niciodată femeia care

să te mângâie pe frunte să îți înveselească viața

să-ți spună: „hai că poți!”

să te aștepte cu masa pusă la prânz, urându-ți poftă bună

Eu sunt doar o femeie ca oricare alta – o femeie credulă

felină

Sunt ea - la care vei jindui tot timpul, neștiind că pot fi

și dură și rea

destul de încăpățânată destul de feminină purtând rochii

lungi acoperindu-mi genunchii

destul de eu destul de nemachiată ciufulită mereu

prietenă cu vântul

Eu voi fi mereu iubita imperfectă care te va primi doar

în gândul parșiv

Tăvălind așternutul ei rece albastru

Eu nu voi fi acea femeie pe care să o îngrijești

când va fi fost fiind bolnavă

eu sunt acea femeie cu pielea moale, întinsă ca o hartă

iubitoare de ceai

cu ochi de chihlimbar măriți a mirare

eu aș vrea să fi fost femeia care stând mereu lângă tine

să te privească în livadă

cum tai pomii și sapi la rădăcină toate speranțele

eu sunt acea femeie care să te admire cât de mult aduni

în sufletul tău mare

clopoțeii sunând a păcat

eu am să fiu acea femeie după care să îți întorci privirea

în zadar

în intersecție

eu am să fiu acea iubită neprihănită

care să îți aducă un măr și să te învețe să redevii Adam

eu am să fiu o amică neastâmpărată ghidușă calină

eu am să îți pansez rănile, greșelile, trecutul

am să îți citesc mereu paginile sufletului tău obosit

eu am să fiu doar o voce lină

care să te încurajeze:

hai că poți, dragul meu!

TREPTE

urc zi de zi trepte până la picioarele lui Dumnezeu

ca apoi să cobor

în cel mai adânc hău

căutând perfecțiunea

căutându-te pe tine

Tu. Eu. Parcul

Ziua aceea cu străluciri de iris

era o lecție despre ce ar fi trebui să fie – și n-a fost

mergeam la întâmplare sărutându-ne

pașii se impregnau în asfaltul dureros

aleile parcului îți surâdeau cu subînțeles

vedeam cum cerul se întindea leneș ca un altoi al

timpului

Între liniile lui punctate de gândurile noastre

se scurgeau toate iubirile ce au curs șuvoi în mine

erai un bărbat cu stafii în gene

păreai născut într-o poveste fără sfârșit

eram femeia cu ochii încinși

te mângâiam scurtcircuitând neuronii plini de

patimi

mirosea tot parcul a tei a trandafiri a iubire târzie

podul ne adăpostea inimile bandajate cu margarete


31

Petrache PLOPEANU

sonete

pentru Cheile Tișiței

[se bulucesc popoare verzi și

nații]

Stau trunchiurile drepte ca

soldații,

cu mâini de crengi și unghii

înfrunzite

și ca-n parade-n ore prelungite,

se bulucesc popoare verzi și nații,

să vadă-aceste legiuni de lemne.

Sunt mame rădăcini ce își arată

mândria-n cârca lor, ce e cărată

spre soare, ploi și spre astrale semne,

sunt cei bătrâni cu trupuri doborâte,

ca poduri peste maluri dușmănoase

și-apoi puiet pe pante coborâte,

spre văi umbroase pline de lumină.

Acolo-n arșiți, palme răcoroase,

m-au mângâiat cu degete de tină.

[Eu clipa las să îmi inunde unda]

Îmi vâjâie șuvoiul în timpane,

dând lustru greu și gresiei tărie;

cât a trecut de când era pustie

această mare calmă în limane,

ce-a adunat grăunțele banale

și le-a culcat în grinduri infinite?

Nesfâșiind tăcerea din pepite,

s-a strecurat tăcut, săpând canale

în carnea pietrei netezind secunda

și-a scos luminii solzul metaforic.

Eu clipa las să îmi inunde unda

să mă adoarmă-n era cambriene

și-apoi cu darul ultim, teoforic,

să fiu străpuns de nemurire-n gene.

[Străpunge ochiul meu tăcerea pietrei]

Privesc la geometria înclinată

ce-nțelepțește trecerea prin lume:

sunt miliarde de eoni în spume

ce nu dau socoteală niciodată,

grăuntelui de viu și cugetare.

Și fac hamacuri muntelui, fântână

cascadei reci ce murmuru-și îngână

de zeci de ere vămuite-n soare,

de foc, de ploi, de vânturi și-mpietrire.

Străpunge ochiul meu tăcerea pietrei

ce strigă mut de-atâta netezire,

tortura picăturii de-altădată

primind-o drept chiar în mormântul vetrei,

ce-o arde, iar, în viitor vreodată.

[ocol greșit al unei false mierțe]

Stau și aștept clintirea să-mi aprindă

dorința amorțirii, ancestrală,

sunt împietrit în zodie astrală,

dar vreau ca apa stânca să-mi cuprindă

și să-mi adoarmă lipsa de mișcare.

Nu-i început și nici sfârșit de lume,

dar toate-acum au existență-n nume

și aparență are fiecare

în ochi deschis al cugetării terțe.

Pe fruntea mea brăzdează universul

ocol greșit al unei false mierțe,

când cremenea răsună în spărtură

așa cum face când imită versul

acel ce vrea să se măsoare-n gură.

[să fiu granit și moale alumină]

Și n-am știut de ce nevoie-adâncă

se macină lăuntru-mi luciferic,

să mă afund din stratul periferic

acolo unde stânca este stâncă

și-i neatinsă de solara rază.

În ascunziș de liniște apoasă

să las doar timpul trupul să îmi coasă

cum se-ntregesc cuvintele în frază,

din mici silice, piele de milenii

și să privesc egal la ceruri arse.

Să ies apoi precum acele genii

din fumul rocii sparte la lumină

să povestesc de miturile parse,

să fiu granit și moale alumină.

[s-au fost pictat și naosuri, altare]

Rugina vremii a-mbrunit tăria

acestei stânci călcate cu piciorul,

de mâna apei scăpată din ulciorul

acestui râu, ea, Tișița, Măria,

s-au fost pictat și naosuri, altare

și basilici sub codri și poiene.

Lumina pietrei albe din troiene,

ce-n ochii noștri crește-n tresăltare

cristal curat în inimă de munte

și noaptea prinsă-n straturi nisipoase,

însprâncenând privirile cărunte,

s-au adunat blagoslovind nuntirea.

Sub mirul ei turnându-se prin oase,

în adâncimi desăvârși unirea.


32

Iulian MOREANU

Lecturi obligatorii

Rareori mi s-a întâmplat ca, în momente de cruntă

tristețe, durere sufletească, ori numai simplă singurătate

să primesc un telefon care să mă scoată din aceste stări

și să acționeze ca un fel de pansament aseptic pus peste

o rană care altfel riscă să se infecteze. Venit la timp, am

văzut în el, întotdeauna, un fel de dovadă a milei cerești.

De regulă însă mă suna vreun idiot care greșise numărul

și închidea fără să-și ceară scuze, sau cineva care nu

zicea nimic ori îmi punea manele. Mai rar, eram

solicitat să răspund la cine știe ce sondaj de opinie;

două, trei minute, mi se spunea cu un ton ce suna a

implorare, dar acestea însemnau cam o jumătate de oră.

Răspundeam acestor chestionare numai la gândul că cel

ce suna mânca și el o pâine, și nu prea albă, având în

vedere înjurăturile pe care de regulă le primește, ori

miștoul la care este supus în cele mai multe asemenea

situații.

Așadar, ultima dată când mi s-a întâmplat să

primesc un asemenea telefon mai aveam puțin și mă

sinucideam. Bine, în sens figurat vorbind. Pentru că nu-

mi dau seama cum de mă căptușisem de câteva zile cu o

stare depresivă aproape severă, care mă împiedica să

mai mănânc, să pot citi ori să ies puțin spre a-mi găsi o

sursă de distracție. Mă sunau cunoscuți, colegi de

serviciu ori tot felul de fufe și le răspundeam tuturor în

dodii și închideam rapid. O asemenea situație de apatie

și lipsă de interes față de mai tot ce mă înconjura nu mă

încercase niciodată și nici nu credeam că este posibilă.

De câte ori auzeam despre cineva că i s-au înecat

corăbiile, că nu mai poate scăpa de nu știu ce necazuri

ori că nu-și mai revenea din supărările care-l năpădiseră,

și pe care eu le consideram niște lucruri absolut

controlabile, îmi spuneam că respectivul este o fire

slabă, care se lasă doborât la cea mai mică încercare a

vieții, indiferent din ce parte ar fi venit aceasta: serviciu

ori viață privată. Eram ferm convins că nu exista

problemă de viață fără rezolvare și că, în afara cazurilor

datorate unor situații extreme, ereditare etc., spitalele de

psihiatrie sunt absolut inutile, iar medicii respectivi niște

furnizori legal-penali, dacă se acceptă această sintagmă,

de substanțe psihotrope care te transformau în legume,

numind asta „tratament”.

Dar, ca să mi se întâmple mie așa ceva, dintr-o

dată, fără nici un motiv real ori imaginar, asta îmi fusese

cu neputință să concep. Și iată că totuși se întâmplase,

deși tot ce trăisem în ultima vreme erau lucruri ce nu se

puteau produce decât în viața unui om împlinit și fericit:

îmi apăruse o nouă carte care se vindea bine, îmi

cumpărasem un Yaris la mâna a doua, reușisem să-mi

acopăr un credit cu care mă chinuisem câțiva ani și mai

erau vreo trei săptămâni până când (tot ca urmare a unui

nou credit) și urma să plec în costisitoarea excursie în

țara din sud-estul Asiei, de unde voiam să vin cu

produse Samsung direct de la mama lor de-acasă. Asta

ca să mă rezum doar la câteva aspecte care aduceau

serios a bunăstare și nu ar fi trebuit să nemulțumească

pe nimeni.

Mă trezisem în urmă cu câteva zile cu o stare de

moleșeală de-ai fi zis că sunt din plastilină. Ochii mă

usturau, iar fruntea îmi ardea. Mi-am controlat

temperatura: 36,4 grade. Nu se putea, mi-am zis,

simțind cum îmi ardea tot corpul. Am pus din nou

termometrul: tot 36,4 grade. Nu cred că exista loc pe

trup care să nu mă doară, nici măcar un centimetru

pătrat. Era o durere surdă, mai mult un fel de febră

musculară generală. Un tremur inexplicabil, un frison ce

nu se mai oprea. Lipsă de poftă de mâncare. Stare de

lâncezeală. Incapacitate de concentrare asupra celor mai

mărunte lucruri. Momente de pierdere a memoriei.

Plictiseală, deși nu aveam nimic de făcut în mod

deosebit. Incapacitate de efort fizic; nu puteam nici să

strâng pumnul. Confuzie. O ușoară stare de anxietate.

Bineînțeles că nu m-am dus la medic. Neștiind ce

aveam, am căutat pe internet boli ce se manifestau prin

simptomele pe care le resimțeam sau asemănătoare.

Sindrom depresiv-anxios, acesta era verdictul spre care

convergeau toate cele citite. Am mai aflat că nu există o

cauză anume a numitului sindrom, și că mai degrabă un

întreg complex de factori concură spre a te ferici în final

cu ceva ce nu e neapărat o boală, dar mai greu decât o

boală. Am citit mai departe: depresia este determinată

de un dezechilibru chimic la nivelul creierului, care

poate fi restabilit cu ajutorul unor medicamente de

ultimă generație. Anxietatea, ca teamă irațională, fără un

temei real se poate rezolva cu anxiolitice și prin așa

numita metodă a înfruntării; adică să faci (eventual

asistat de un cadru de specialitate) ceea ce îți provoacă

în mod obișnuit teamă. Și totul asezonat cu psihoterapie.

Adică lungi discuții, atent dirijate de către un psiholog,

care, sondând subconștientul, să ajungă la cauza ascunsă

a tuturor acestor suferințe sufletești. Suferințe care,

netratate, pot ajunge să afecteze și organe. Altfel spus,


33

afecțiunile „pe funcție” se pot transforma în afecțiuni

„pe organe”.

Cred că la lucrurile astea mă gândeam, repetând,

de altfel, niște gânduri ce nu-mi mai dădeau pace, atunci

când a sunat acel telefon despre care va fi vorba în

continuare.

- Sunt Elena Rupea, mi-a răspuns o voce de femeie după

ce am răspuns printr-un „da?” cam nepoliticos.

- Sărut mâna!

Îmi era foarte cunoscut numele, deși nu-l mai

auzisem rostit de vreo patruzeci și ceva de ani. Aveam

niște îndoieli, dar inflexiunile vocii, chiar și după atâția

ani nu mă puteau înșela: mă sunase buna și fosta mea

prietenă din copilărie, Elena. Copii zănatici și fără

judecată fiind, multă vreme i-am zis „Selena”, o poreclă

ce venea de la un cuvânt ce nu aveam idee ce însemna.

Dar suna frumos: „Elena-Selena”. Asta până când Elena

a devenit, încet, încet o domnișoară cochetă și frumoasă

foc, căreia băieții se întreceau în a-i face curte și a

încerca să se afle mai tot timpul în preajma ei.

Familiile noastre locuiau în aceeași casă mare,

frumoasă și trainică pe care o ridicaseră pe vremuri

americanii veniți să exploateze petrolul din orașul care

avea sub el cantități uriașe din această bogăție. Din acest

punct de vedere, eram într-un evident avantaj față de

restul celor care urmăreau să-i intre în grații. Adică, în

caz că m-aș fi angajat într-o luptă pentru câștigarea

prieteniei ei, aș fi avut un fel de drept de preempțiune.

Problema era însă că eu nu o plăceam deloc pe Elena,

sau, mai precis, nu o plăceam într-un sens care ar fi

condus către o idilă. O știam dintotdeauna și locuiserăm

și ne jucaserăm în aceeași curte generoasă, împreună cu

fratele ei, cu care eram în aceeași clasă.

Elena era cu doi ani mai mică decât noi, și lucrul

acesta o nemulțumea teribil. Așa se face că, și atunci, în

gimnaziu fiind, iar ea începând deja să sucească mintea

tuturor băieților prin frumusețea și dichiseala ei, tot nu

vedeam nimic deosebit la ea și aveam impresia că,

oricând aș fi dorit, ea putea să devină iubita mea. Așa că

am tratat-o în continuare ca pe o bună prietenă și atât, cu

care puteam discuta orice. Chiar orice. Asta cu atât mai

mult cu cât, oricând îmi puteau reveni în minte imagini

cu ea de pe vremea când ne jucam fără a ne ascunde

goliciunea trupului atunci când pe la șase, șapte ani

umpleam o groapă septică din spatele casei pe care o

umpleam cu apă și imaginam în ea un ștrand din care

ieșeam murdari de noroi ca niște purcei. Însă și mai

numeroase au fost ocaziile în care ne jucam doar în

chiloți fiind, fără ca acest lucru să ne creeze vreo

problemă de genul reținerii de moment ori a inhibiției

totale.

Și iată că acum, după atâtea zeci de ani mă suna

Elena, femeia matură care precis nu mai avea mare

lucru din imaginea băiețoasei vecine, o cârnă pistruiată,

guralivă și pusă tot timpul pe harță pe motive de frondă

de dragul frondei.

- Cristian, am numărul tău de la Costi. Mi-a zis că te

întâlnești destul de des cu el.

Costi, diminutivul de la Constantin, e fratele ei. În

aceeași clasă cu mine, era, sub aproape toate aspectele,

diferit de Elena cu care nu era zi de la Dumnezeu să nu

se certe, ba să-și mai și tragă câte una. Deși foarte bun la

învățătură, a avut ghinion la admiterea la Medicină,

situându-se mereu la un loc sau două sub linia ultimei

medii, astfel că după trei eșecuri a urmat o școală de

asistenți medicali, specializându-se în radiologie. A

ajuns să știe tot atâta meserie cât și un medic, așa că cei

care mergeau la spital pentru a face o radiografie

spuneau „mă duc la Costi.”

- Sigur. Ne vedem destul de des. Chiar și săptămâna

trecută am vorbit…

- Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult, mă

întrerupse Elena.

Aș fi vrut să-i spun că apelasem la Costi pentru a

ajunge la un doctor internist. Câteva analize din cele pe

care le fac anual ieșiseră cu valori cam mari, mă

alarmasem, și pentru că medicul de familie mi-a

recomandat să le repet după o săptămână, două, la un alt

laborator, primul la care am apelat a fost el.

Cu siguranță că pe Elena nu ar fi interesat-o

aceste lucruri, ori mi-ar fi cerut amănunte și nu cred că

în acest caz discuția ar fi continuat într-un fel care să nu

mă enerveze. Fiindcă, atunci când ți-a scăpat

porumbelul cu analize medicale, interlocutorul nu se

lasă până nu te stoarce de informații, chestionându-te

despre tot felul de lucruri: de când suferi de (chiar dacă

nu suferi și e vorba doar de un puseu), la cine ai făcut

analizele și de ce nu te-ai dus la celălalt, ce ai de gând

mai departe, dacă ai început să ții regim, dacă te

internezi, când te internezi, la cine te internezi, să fii

atent și să nu te joci cu, pentru că nu e de glumă și așa

mai departe, mai urmează să te întrebe dacă ți-ai făcut

testamentul. Mă rog, tot ce-i posibil ca Elena să nu facă

parte dintre asemenea persoane sâcâitoare, dar, de unde

puteam ști cum evoluase în anii aceștia mulți care

trecuseră de când nu ne mai văzuserăm?

- Ce să fac? Cu treaba…

- Ai ieșit la pensie? căzu ca o măciucă întrebarea

imediată de care mă temeam cel mai tare.

Constatasem, cu o constanță care mă dispera, că,

de câțiva ani, cea mai frecventă întrebare ce mi se punea

când mă vedeam cu cineva cu care nu mă mai

întâlnisem de ceva vreme, după ce mă întreba neutru ce

mai fac, dar fără a-l interesa și răspunsul, era dacă am

ieșit la pensie. Ori, variante: cât mai am până la pensie,

chiar de când am ieșit la pensie, ori de-a dreptul cât am

pensia. Inițial nu am prea luat-o în serios, dar văzând că

gluma se îngroșa, am început să mă zburlesc, până la a

deveni refractar, întrebându-i la rându-mi pe respectivii

dacă le stau cumva în gât ori vor trebui să-mi plătească

ei pensia direct din buzunarele lor. Mi-am atras, evident,

antipatii, dar de-aia nu mai puteam eu.


34

Ce și cum ar fi trebuit să-i răspund Elenei? Și

dacă apoi va urma, fatal, tirul de întrebări cunoscute?

- Nu… am zis, având în glas ceva de vinovat care nu

știa cum să-și ceară iertare pentru o faptă reprobabilă.

- Nuuu??? se miră ea. Eu am ieșit de trei ani!

Am făcut rapid o socoteală, având în vedere

diferența de vârstă dinte noi, dar nu-mi ieșea, trebuie că

se pensionase anticipat. Nu voiam să intru în amănunte.

Precis că acum o să mă întrebe dacă am nepoți; o altă

obsesie a multora din cei de care ziceam mai devreme.

- Nepoți ai? nu se lăsă întrebarea așteptată, de parcă eu

însumi i-o trimisesem în minte.

- Nu. Nu am.

- De ce? a continuat Elena să mă chestioneze.

- Pentru că nu sunt însurat!

Deja simțeam cum încep să mă enervez. Nu

puteam deloc să înțeleg. Așadar, am copilărit împreună

cu doamna asta pe vremea când era o copilă și când vara

ne jucam mai mult despuiați, vorbeam la telefon după

zeci de ani în care nu ne mai văzuserăm, lucrul acesta

trezindu-mi deja niște amintiri plăcute, nu aveam idee

cum putea arăta, iar ea nu găsea altceva de făcut decât

să mă piseze cu întrebările astea tâmpite care mă

disperau? Vorbisem cu câțiva apropiați despre această

„temă” și mai toți mi-au spus că sunt întrebări firești,

nevinovate în fond, mai ales de la o vârstă încolo. Apoi,

cei ce te întreabă chestiile stea sunt ei, la rândul lor

pensionari și vor să facă o comparație. „Comparație, ca

să ce?” întrebam. „Așa…” mi se răspundea, lăsându-mă

nelămurit. O singură persoană, o doamnă școlită bine,

educată și informată peste poate mi-a zis că acelea sunt

întrebări prostești, puse de oameni proști, și pe care nu

trebuie să le iau în seamă. Ei, un asemenea răspuns m-a

răcorit și le-a compensat pe toate celelalte care-i scuzau

pe indiscreți.

Și iată că buna mea prietenă din copilărie,

doamna cu chip anonim, care-mi vorbea la telefon nu

încălca regula întrebărilor nesuferite puse ca să fie puse.

Iar acum o să mă întrebe cum de nu sunt însurat la

vârsta asta.

- Cum nu ești însurat? Nu se poate! La vârsta ta…

Ei, nu, că asta-i bună! mi-am zis. Iată, aflam că

bărbații de vârsta mea nu au voie să fie neînsurați. După

această replică m-am întrebat dacă nu cumva cea care

spusese că e Elena, chiar era Elena, și nu cumva o

impostoare care substituia o identitate despre care știa

că am cunoștință, nefăcând altceva decât să mă șicaneze

cu asemenea întrebări și nelămuriri. Dar nu, era Elena.

Simțeam însă tot mai mult cum încep să mă enervez. Nu

mă puteam hotărî să iau o decizie tranșantă, și anume să

pun capăt acestei discuții anoste și cu subiecte

indezirabile. Repet, după zeci de ani în care nu ne

văzuserăm.

- Ei, uite că la vârsta mea nu sunt însurat, am răspuns,

încercând să păstrez un ton cuviincios.

- Nu ai fost niciodată, ori s-a întâmplat ceva?...

Elena nu voia să rămână cu lacune despre

biografia mea, și chiar își schimbă tonul vocii când făcu

referire la „altceva”, în cazul în care asta ar fi însemnat

un divorț ori, mai rău, văduvie.

- Ba da, am fost însurat, însă…

- Și copii?

- Am un copil, un băiat.

- Și nepoți?

Altă întrebare de care mă temeam.

- Nu, nu am nici un nepot.

- Ooo… ce păcat! Eu am doi copii și patru nepoței.

- Bravo ție! Să-ți trăiască! i-am urat.

- Mulțumesc!

Știam ce avea să urmeze. O descriere a plozilor –

cum arată, cu cine seamănă și cât de isteți sunt. În multe

situații am asistat siderat cum foști colegi, buni prieteni

ori doar simple cunoștințe se aventurau în a-și imita

micile minuni și a reproduce, cu toate greșelile firești de

pronunție, replicile acestora. Îi priveam cât de

caraghioși erau în seriozitatea lor stupidă și-mi venea să

mă prăpădesc de râs. Dar zâmbetele mele, politicoase și

greu de stăpânit aveau efectul unor aplauze și le dădeau

și mai mare avânt interlocutorilor mei. Încercam să

schimb subiectul, spre niște treburi serioase, dar după

câteva secunde, respectivul revenea rapid la ceea ce-l

durea mai tare și-i adusese în viața sa anostă fericirea

supremă.

În mod curios, Elena nu a dat curs bănuielii mele,

ceea ce a făcut să mă simt ușor frustrat. Să fi reprezentat

ea excepția care totuși întărea regula? Dacă nu cumva

păstra aceste lucruri pentru momentul în care va

considera că discuția noastră se apropie de final,

servindu-mi astfel frișca, separat de prăjitură.

- Și tu, ce mai faci?... Mi-a zis Costi că te-ai apucat de

scris cărți.

Nu era cea mai fericită exprimare; după cum o

zisese, suna ca și cum îmi descoperisem un hobby de

duminică, de pildă, de făcut figurine din lemn ori

altceva asemănător. Însă am înțeles ce voia să spună.

Într-adevăr, scrisesem și publicasem câteva cărți. Nu

aveam neapărat veleități de mare scriitor, dar câteva

cronici favorabile în reviste literare provinciale m-au

încurajat și m-au făcut să continui. Două i le dăruisem și

lui Costi, care mi-a zis apoi, când ne-am mai întâlnit, că

îi plăcuseră mult, mai ales pentru că acțiunea multor

povestiri se producea în orășelul nostru, ușor

recognoscibil, ori aveau ca personaje copii, prototipul a

doi dintre ei fiind chiar el și sora lui, cea cu care, acum

maturizată bine, tocmai vorbeam la telefon.

- Da… Mai mult așa, ca să…

Nu o interesa motivul:

- Și nu-mi trimiți și mie câteva?

- Ba da. Chiar pe cele pe care i le-am dat și lui Costi.

Sunt două.

- Da, pe astea două. Mi-a zis Costi că sunt și eu în una

din ele.

- Ei, nu, treaba stă altfel…


35

- Ia un pix și scrie adresa mea, zise Elena fără a aștepta

să-i explic cum stătea treaba cu ficțiunea, prototipuri,

transfigurarea realității…

Din tonul ei ferm mi-am dat seama că nu aveam

de ales și m-am executat. Am cerut să-mi repete câteva

cuvinte pe care nu le-am înțeles din prima și i-am

repetat ce scrisesem, ca să mă conving că notasem

corect. Doar ce-am pus pixul deoparte și Elena și-a luat

la revedere, promițându-mi că va reveni cu un telefon

după ce va citi cărțile. Nici nu am avut timp să-i

răspund.

Nina Elena PLOPEANU

Băiatul și tocul de vioară

Concertul se încheiase de câteva ore. În

urechi îți răsunau încă ovațiile publicului. Altcineva în

locul tău s-ar fi simțit în al nouălea cer. Cu toate că

ajunseseși acolo unde ți-ai dorit, nu te simțeai împlinit.

Pe chip ți se plimbau umbre de remușcare. Îți era teamă

să aprinzi lumina. Chipul din geam îți amintea de parc și

de aleile lui, dar și de cel care îți deschisese drumul spre

succes.

Te-ai trezit pe lume ca un copil al nimănui. Ți-au

purtat de grijă medicii și asistentele de la spitalul

militar. Te-au îmbrăcat gradații de la Casa Armatei și

polițiștii de la rutieră. În adolescență erai foarte mândru

de hainele tale kaki sau bleumarin, de bocancii și de

șepcile date la casare pe care le primeai în dar. În fiecare

dimineață îți cumpărai o cafea de la chioșcul din colț și

te plimbai mândru de ținuta militaro-polițistă pe aleile

parcului. ”Îmi stă bine, nu-i așa?” îi întrebai în gând pe

trecătorii care te priveau zâmbind. Cei care treceau

zilnic prin parc se obișnuiseră cu tine și te întristai când

nu te băgau în seamă.

După fiecare concert, îți aminteai ziua aceea de

septembrie care ți-a schimbat viața. Un băiat de aceeași

vârstă cu tine, cu un toc de vioară în mână, străbătea

plictisit aleea din centrul parcului lovind, ca pe o minge,

cu vârful pantofului lustruit fiecare frunză moartă. L-ai

privit cu invidie, deși nu părea să fie prea bucuros. ”Este

elev la Liceul de muzică”, ți-ai spus sorbind din ochi

tocul în care bănuiai că se afla o vioară așa cum

văzuseși la concertele de la Casa Armatei. O vioară la

care învățaseși și tu să intonezi câteva game și arpegii în

pauzele dintre repetițiile fanfarei. Ai grăbit pasul și te-ai

apropiat de băiatul pe care nu-l trăgea inima să meargă

spre școală. V-ați oprit față în față și, ca într-un film de

comedie, v-ați zâmbit tâmp și v-ați frecat cu dosul

palmei la ochi. ”Oare unde am mai văzut chipul

o chestiune delicată

- câmpia română este peste tot

și peste satul meu

comună urbanizată acum –

pentru astăzi, la întâlnirea fiilor satului

câmpia a cerut

să i se asigure un loc discret

în partea umbroasă a sălii de protocol

undeva mai departe

să nu prea fie văzută de nimeni

de unde să nu prea deranjeze pe nimeni

… aşa a și fost:

totul a decurs cumsecade

fără ca ea să fie luată în seamă

fără ca ea să deranjeze pe cineva…

la sfârşit

s-a ridicat maiestuoasă

cu un cap deasupra celorlalţi

ca și absentă a servit de pe masa festivă

o felie de cozonac

a băut un pahar cu suc de cireşe

a privit apoi de jur-împrejur

i-a cuprins pe toţi cu privirea

şi mulțumită, a ieşit

dimineaţă de vară timpurie

marea bubuitură iscată

în momentul când se crapă de ziuă

este preluată, prin atenuare

de izbucnirea plantelor în floare

(stați liniștiți! asta

doar urechea poetului percepe)

Nicolai TĂICUȚU


36

acesta?” te-ai întrebat în același timp cu tipul identic din

fața ta. ”Cine ești?” v-ați auzit într-un singur glas,

vizibil speriați de asemănarea dintre voi.

”Și mie îmi place să cânt”, i-ai spus, arătând spre

tocul viorii. „Nu am studiat la școală. M-au învățat

prietenii mei de la Casa Armatei”. ”Ți-ar plăcea să

mergi la Liceul de muzică?” ”Da” i-ai răspuns fără să

stai pe gânduri. După câteva secunde de gândire,

elevul, cu două fulgere în ochi, ți-a zis ”Ce-ai spune

dacă te-ai duce în locul meu? Cred că n-ar observa

nimeni dacă ne-am schimba hainele între noi. Ne-am

întâlni aici în fiecare dimineață. Tu ai îmbrăca acest

costum, care parcă mă strânge pe la toate încheieturile și

ai merge la cursuri, eu aș îmbrăca hainele tale și m-aș

plimba fără nici o grijă până când te-ai întoarce și până

a doua zi fiecare și-ar vedea de treburile lui. ” Vorbești

serios? Sau vrei să-ți bați joc de mine?” Ca să-ți

demonstreze că nu glumește și-a scos sacoul și, arătând

spre pâlcul de arbuști de tuia din dreapta ta, a continuat.

”Iată un loc unde ne putem schimba” și, fără să mai

aștepte vreun răspuns, s-a îndreptat spre ascunziș, iar tu

l-ai urmat ca Vineri pe Robinson Crusoe. Ți-ai pus

costumul, ai luat tocul viorii și în pas vioi te-ai îndreptat

către Liceul de muzică. Cunoșteai drumul. Din

curiozitate trecuseși de câteva ori pe strada mărginită de

case vechi și elegante ce aminteau de alte vremuri și de

alți oameni. Cu cât te apropiai mai mult de școală, cu

atât îți intrai mai bine în rol. Răspundeai vesel băieților

și fetelor care te salutau. ”Colegii mei îți închipuiai,

desigur”.

Ai ajuns când soneria anunța începutul cursurilor.

Când ai intrat, pentru o clipă, ai simțit că holurile mari

și luminoase te strâng ca într-o menghină. Inima îți

bătea în piept ca tam tam-ul unei tobe, obrajii ți s-au

aprins ca florile arborelui văpaie, iar urechile îți vâjâiau

ca apa unei cascade. Ți-ai amintit că trebuie să străbați

culoarul din stânga până la capăt și să găsești sala de

vioară. Era cât pe ce să te întorci, dar o voce fermă te-a

îndemnat să intri. ”Hai mai repede. Este târziu”. Ai

întors capul și ai zărit o siluetă feminină cu un catalog

ale cărei coperți vișinii nu le-ai uitat niciodată. Era

profesoara de vioară. Între voi doi s-a legat de la început

o frumoasă prietenie. Ți-a fost mult timp aproape și te-a

încurajat să-ți îndeplinești visul, dar timpul și distanța

au creat între voi punți de netrecut.

Un chip zâmbitor de fată, colega ta de studiu, te-a

întrebat în șoaptă de ce ai întârziat. Ai ridicat din umeri

și ai încercat să-ți ascunzi teama. Acum zâmbești când

îți aduci aminte cât de speriat erai. Cu timpul, ai devenit

sigur pe tine. Când deschideai tocul viorii și așezai

instrumentul sub bărbie o liniște imensă îți lumina

chipul. Buricele degetelor îți deveneau cărbuni încinși

când plimbai arcușul pe corzile fine. Corpul cărămiziu

tresărea ca trupul unei femei mângâiate de mâinile

iubitului. Sunetul cald îți învăluia creierul, ți se scurgea

spre inimă și de aici ți se răspândea prin vene și artere

până la cea mai infimă extremitate. Nu ți-ai cunoscut

mama și nici iubita, dar sunetul viorii te făcea să simți

între dinți gustul laptelui matern și fiorul primului sărut.

Atunci, nu ți-ai fi închipuit că ai să ajungi să urăști

vreodată lemnul care cânta.

Băiatul, al cărui rol îl jucai, îți mulțumea că l-ai

scăpat de corvoadă împărțind cu tine o parte din banii de

buzunar. Părinții, plecați să strângă averi, mulțumiți de

rezultatele odraslei, îi trimiteau suficient ca să-și

permită să fie mărinimos.

După liceu, ai mers la Conservator. Nu mai

locuiai de mult pe străzi. Te mutaseși împreună cu Sosia

ta. Intrigat de asemănarea dintre voi, ai început să

cercetezi, mai întâi printre prietenii de la Casa Armatei,

de la poliție și de la Spitalul militar, iar apoi pe la Casa

de copii. Ai aflat că ați fost frați gemeni și că mama

voastră, o adolescentă fără părinți, v-a abandonat în

spital. Înainte să împlinească un an, fratele tău a fost

înfiat. Tu, pentru că erai bolnav, ai crescut o perioadă pe

lângă doctori și asistente, iar apoi ai fost dus la Casa de

copii, de unde fugeai foarte des, până când ți s-a pierdut

urma. Când ai înțeles că cel căruia îi furaseși viața îți era

frate, ai hotărât să pleci. Ai terminat conservatorul ca

șef de promoție și ai fost angajat de o mare orchestră din

străinătate. Ai plecat fără niciun cuvânt de rămas bun și

fără să privești în urmă. ”Și tu m-ai părăsit pe mine” i-ai

spus în gând fratelui tău. ”Descurcă-te singur! Așa cum

m-am descurcat și eu”. Ți-ai luat vioara din tocul ros de

timp, i-ai mângâiat coapsele, convins că erau înmuiate

în sângele păsării Phoenix și dus ai fost.

Nu te-ai întors în trecut decât în ocazii

asemănătoare cu cea din seara aceasta când n-ai avut cu

cine să-ți împarți bucuria. Vioara nu îți mai era de ajuns.

Cutia cu fața din lemn de pin și spatele din arțar nu

putea să te îmbrățișeze și nici să-ți spună o vorbă bună.

Degeaba blestemai lutierul care îi modelase cap, gât și

trup de femeie. Cinismul viorii te-a făcut să-ți fie dor de

asistentele și de medicii care te crescuseră, de profesori

și de foștii colegi. Ai fi vrut să-i suni, dar ți-ai dat seama

că nu le-ai știut niciodată numerele de telefon.

În seara aceea, ai revenit pe aleile parcului dintre

Spitalul militar, Casa armatei și Poliție. Era mijlocul

lunii septembrie. Ai început să pășești agale și să lovești

cu vârful pantofului lustruit frunzele moarte. Deodată ai

tresărit. Pe o bancă, la dreapta unui pâlc de arbori de

tuia, ai zărit un bărbat îmbrăcat în pantaloni bleumarin

și haină kaki. Lângă el, într-un toc de vioară ce

răspândea un iz puternic de alcool, zăcea mototolită o

șapcă veche de polițist.


37

Leon Iosif GRAPINI

Nuntă pe uliță (Fragment de roman în lucru)

În spatele casei noastre, pe aceeași parte, se afla

locuința lelei Marina, soacra Lucreției și bunica lui

Iochim, cea mai bătrână femeie de pe ulicioară, dacă nu

cumva și din sat, aduna în etate aproape o sută de ani,

Iochim, holtei multă vreme, s-a căsătorit cu o străină de

sat și a avut două fete, prea mici ca să se joace cu noi.

Am în amintire două întâmplări cu bătrâna Marina, una,

aflat în camera ei cu ceva treabă, trimis de bunica, ea

întindea pe blatul mesei cu sucitorul o turtă subțire

pentru tăiței, având basmaua căzută pe umeri și stând

aplecată, și-a prins cu sulul de lemn două fire de păr pe

care, neobservându-le, vârstă înaintată, ochi slăbiți, le-a

încorporat în foaia de aluat, turta subțire și aurie ca

soarele era străbătută de cele două firișoare albe și lungi,

când i-am spus mamei, s-a îmbolnăvit de greață, din

acest punct de vedere nu cunosc altă persoană mai

sensibilă ca mama, a doua, fiind întrebată de un gazetar,

venit tocmai pentru asta de la oraș, cum își explică ea

împlinirea acestei vârste, a răspuns simplu, multă

muncă, mâncare puțină, dar sănătoasă și un păhărel de

horincă seara, înainte de culcare. Peste drum de lelea

Marina, locuiau badea Dumitru, moldovean de origine,

soția sa, Reghina, și fata lor, Oltița, care, măritându-se

la ceva vreme, și-a ridicat o casă cu etaj, cu acest prilej

am văzut de pe balustrada târnațului nostru cum se tăia

bușteanul și devenea bârnă în peretele unei clădiri.

Trunchiul de copac, curățat de crengi și decojit, lung și

gros, era ridicat cu țapinele de câțiva bărbați pe două

suporturi înalte, așezate la capetele bușteanului, pe

urmă, se tăia cu joagărul, doi bărbați, unul urcat sus, cu

picioarele pe două scânduri aflate de o parte și de alta a

lemnului, celălalt rămas pe pământ, sub trunchi, trăgeau

de mânerele fierăstrăului ce urma cu dinții o linie trasată

cu o sfoară subțire, înmuiată în crușală, pe înțeles,

argăseală, și desfășurată de pe un băț cu rol de mosor,

după ce sfoara era întinsă de la un capăt al lemnului la

celălalt, un lucrător o prindea de la mijloc, o îndepărta

cât de cât, încordând-o, ca apoi să o lase din mână,

plesnind cu ea suprafața bușteanului, linia subțire și

neagră marcând traseul joagărului, astfel ieșeau din

lucrul muncitorilor bârne, rigle și scânduri de trebuință

la ridicarea imobilului. Îmbinarea bârnelor la colțuri se

făcea în coadă de rândunică, asta presupunea iscusință și

migală din partea meseriașului, aceste construcții de

lemn fiind sigure și trainice. Când Oltița și-a pus

pirostriile în cap, ulița s-a umplut de lume străină de sat,

gătită de sărbătoare, bărbații, cu cizme cătănești, cu

pieptare cusute cu fir de mătase și mărginite cu blană de

miel, femeile, cu fote negre de lână petrecute în jurul

trupului, ornamentate cu motive aurii sau argintii din fir

subțire de sârmă, cu ii și cu bundițe la fel ca ale

bărbaților, însă mai viu colorate, un port popular mult

diferit de al nostru, mai ales cel femeiesc, ulița s-a

umplut și de săteni înveșmântați în costume populare,

însă atenția ne era atrasă nu de oameni, din acest motiv

nu am insistat asupra tuturor straielor de sărbătoare, ci

de animale, mai exact de caii înhămați la șarete sau

călăriți de colăcari, bidivii împodobiți cu canafuri roșii

sau galbene de o parte și de alta a capului, cu țesături

multicolore și șei încrustate cu ciucuri pe spinare, cu

hamuri și frâie țintate, cu cozile împletite cu fir gros de

lână, de culoarea canafului. Noi, copiii, ne urcam în

trăsurile goale, dădeam bice imaginare hulubelor de la

care s-au deshămat caii, apoi ne-am găsit o altă

distracție, ne uitam sub poala fustei ca un clopot a

fetelor de la noi din sat, prinse în piruetele dansului

jucat în colbul uliței, adulții nu ne băgau în seamă, erau

preocupați cu ritualul miresei, însă ne luau la ochi tinerii

colăcari, din invidie, mai mult ca sigur, îndreptau

armăsarii spre noi și îi obligau să se ridice în două

picioare, ca să ne sperie, acțiune mai mult decât reușită,

grabnic ne ridicam de jos și alergam într-un suflet în

curtea cea mai apropiată, privind cu ciudă printre

leațurile porții la cei care ne-au stricat distracția, bai

mare nu a fost, am descoperit alta, flăcăii aflați în horă

chiuiau de mama focului, exprimându-și, astfel, bucuria

și plăcerea de a juca alături de aleasa inimii, noi le

țineam isonul, zbieram cu toată gura, feciorii fuduli se

foloseau de strigături pentru a-și arăta sentimentele față

de drăguță, Vai de mine multe știu, de mă mir unde le

țiu, dar le țiu într-o poiată și le slobod câteodată, când îi

mândra supărată, Uită-te cu cine joc, că miroase-a

busuioc, uită-te cu cine sar, că miroase a mărar, ar fi

mers, că miroase a santal, nu e rima perfectă, însă

mirosul e mult mai plăcut, chiuitorul și satul întreg nu

cunoșteau acest parfum, cum, în general, parfumurile nu

erau știute de către țărani, strigau și pentru a-l mustra pe

ceterașul considerat de ei mai puțin virtuos, Decât c-o

ceteră rea, mai bine cu gura mea, cetera-i cu patru

strune, și mai rele, și mai bune, gura mea toate le spune,

cetera mai și greșește, gura mea le potrivește, ori pentru

a se răzbuna pe îndrăznețul care i-a luat la joc fata dragă


38

lui, Frunză verde lemn uscat, vai cu cine ai jucat, frunză

verde și-un dudău, ce mai joc, ce mai flăcău, nalt și slab

și mutălău, frunză verde și-o cicoare, doar te calcă pe

picioare, răspunsul celui luat în răspăr nu se lăsa așteptat

mult, Cine strigă și când joacă, are gura ca o troacă, cine

joacă și chiuiește, multă minte îi lipsește, noi, de după

poartă, strigam alături de ei, cel puțin ultimul cuvânt al

versului, cine să ne audă, vacarmul era în toi, țâpurituri,

acorduri de vioară, de clarinet și acordeon, nechezat de

cai, discuții strigate între vecini, cumva trebuia să se

audă unul pe altul. Abia în seara zilei următoare, după

ce toată tevatura a luat sfârșit, străinii cu trăsuri și cu cai

fiind în drum spre locul de baștină, când liniștea a pus

stăpânire pe uliță, bunica, exprimându-și părerea despre

nunta asta mare și frumoasă, și-a făcut cruce și a zis,

Doamne-ți mulțam, bine că s-a gătat, de n-aș mai prinde

alta.

ISTORIE LITERARĂ

Ionel POPA

NEAMUL ŞOIMĂREŞTILOR

- pentru o mai dreaptă cinstire –

O nouă vizitare a operei lui Mihail Sadoveanu, cu

atenţia îndreptată asupra perioadei dintre debutul

furtunos din 1904 cu cele patru plachete de proze şi

Hanu Ancuţei, ne arată că până la capodopera din 1928,

Sadoveanu a publicat un volum de mare importanţă în

diacronia operei sale: Neamul Şoimăreştilor (1915).

Suferinţele tânărului roman au fost inventariate şi

judecate de exegeza sadoveniană, dar mai puţin meritele

lui. În cele ce urmează ne propunem să punem în

evidenţă acele aspecte ale romanului, care să justifice o

mai dreaptă cinstire a lui.

În raport cu ceea ce urmează după, N.Ş. este o

operă medie ca valoare, dar ea nu trebuie scoasă din

diacronia creaţiei scriitorului, deoarece ea înseamnă

început de drum sigur: “Cu Neamul Şoimăreştilor

cortina cade peste o etapă.” (Constantin Ciopraga)

După gestaţia destul de înceată şi chinuită

(Samson Bodnărescu, V.A.Urechia, Gh.Benescu-Silva,

Radu Rosetti şi chiar Sadoveanu cu Fraţii Potcoavă,

Şoimii, Vremuri de bejenie), cu NŞ se semnează

certificatul de naştere a romanului istoric românesc.

Chiar dacă este încă tributar canonului romantic

şi modelelelor (Dumas, Sienkiewicz etc.) NŞ

temperează izbucnirea tumultoasă a imaginaţiei şi a

vocaţieitânărului scriitor pentru evocarea istorică.

Desprinderea de modele şi păşirea pe propriul său drum

se face treptat, iar metamorfozarea romanului de capă şi

spadă (romanul aventurii, a luptei – atemporale şi

aspaţiale – dintre Bine şi Rău) în roman istoric original

şi românesc se face prin introducerea cu subtilă artă a

câtorva ingrediente specifice: elemente (motive,

structuri tipologice şi morale) de basm şi baladă, relaţia

specifică între uman şi natură (semnele naturii,

istoricizarea naturii), o anumită filosofie şi ideologie

asupra istoriei. Toate acestea îşi încearcă diapazonul în

NŞ. În el putem identifica germenii unui

Weltanschaunng sadovenian. O primă componentă a

concepţiei scriitorului este vechimea. Dacă prima este

de natură conceptual-istorică, a doua, răzăşimea,

(“Oamenii Măriei Sale – Ţara”) este de sens social-

politic. Pentru rapsodul nostru, istoria – cea orală şi cea

a documentului, dă mărturie despre vechimea,

permanenţa şi statornicia unui neam, despre năzuinţele

lui, care îi îndreptăţesc locul sub soare. De aceea istoria

trebuie evocată şi literar.

prundiș rămas

numai de mine știut

acasă este locul secret

nu știi nici tu

în câte alte locuri mă găsesc

dealul lutos de la Haret

spre poale unduia o colină

văioaga avea un stejăriș

trunchiuri uscate

mlădiau lăstari scarabei

și eu ascunsă-ntr-o carte

acasă era pe o străduță,

două cămăruțe frumoase

dar cărarea aceea cu petice

de iarbă subțire și prundiș colorat

mărginită-n coroane de nuci bătrâni

tot ascunziș

de taină împăturită în gând

acasă era sub masa mare

învelită de mama cu o față albă din damasc

pe covorul oltenesc albastru și galben, soare și cer

neștiută de nimeni

învățam povești

cu fiecare depărtare de tata

acum acasă e patul de boală

colțul pernei apretat de plâns

visul plecat cu un ciob de stea

prin dens întuneric

geamănul meu

neîntâmplat acasă

Cristina ȘTEFAN


39

În NŞ înmuguresc coordonatele viitoarelor

romane istorice ale marelui povestitor: cea eroică, cea

naţională, cea socială, cea a meditaţiei asupra destinului

uman în istorie. Sinteza lor deplină, cu adânci

semnificaţii naţionale şi universale, se realizează în

Fraţii Jderi. Două propoziţii cu caracter de apoftegmă,

scoase chiar din romanul despre care vorbim, pot fi puse

drept moto acestei secţiuni a operei lui Sadoveanu: “Noi

avem sub brazdă, ţărâna neagră mai mulţi decât cei care

trăiesc astăzi”; “Morţii poruncesc celor vii”.

Tematic şi ideologic romanul istoric sadovenian

merge pe două direcţii: cel care zugrăveşte “vârsta de

aur” - o societate patriarhală şi idilică, stabilă şi bogată,

societatea obştiilor săteşti, şi cel care descrie

“destrămarea paradisului” (N. Manolescu, Sadoveanu

sau utopia cărţii, 1976, p.183). Cele două vârste le

putem identifica deja în NŞ. Credem că putem face o

paranteză. În multe studii asupra operei lui Sadoveanu

s-a încercat explicarea şi chiar cosmetizarea

sămănătorismului scriitorului, fiind pus, printre altele,

pe seama influeţei lui Nicolae Iorga şi a colaborării la

“Sămănătorul”. Sămănătorismul scriitorului nu poate fi

negat, numai că el are cauze şi înţelesuri mult mai

complexe decât se crede şi estetic net superior

sămănătorismului din opera altor confraţi. Aici

menţionăm: în primul rând, demofilia – sub diferitele ei

haine ideologice este o coordonată puternică a literaturii

noastre până la Marea Unire şi chiar după; în această

tradiţie literară şi-a petrecut Sadoveanu “anii de

ucenicie”, în al doilea rând, “sămănătorismul” îi este

lui Sadoveanu ontologic; apropierea de Iorga,

colaborarea la revista “Semănătorul” şi alte situaţii de

acest gen au fos o “întâmplare”, un adaos care i-au

oferit cadrul de afirmare.

În urma luptei de la Cornul lui Sas, 1612,

victorios cu ajutor turcesc, Ştefan Tomşa dobândeşte

scaunul Moldovei înlăturându-i pe Movileşti, filopoloni.

Tudor Şoimaru, protagonistul romanului, e căpitan în

oastea lui Tomşa. În urma luptei între Tudor Şoimaru,

Simeon Bârnovă şi Cantemir, beiul tătarilor veniţi în

sprijinul Tomşei, se leagă, ca în romanul cavaleresc, o

puternică frăţie de cruce. După luptă, pentru credinţă şi

faptele de arme, Tudor nu cere noului domn decât o…

permisie pentru a merge în satul natal pentru care l-a

prins un mare dor. În călătoria spre locul naşterii e

însoţit de cei doi fraţi de cruce. În drumul spre casă

poposesc la un han şi sunt implicaţi (se implică) într-o

aventură de viteji cavaleri: salvarea domniţei Magda,

fiica unui boier pe nume Stroie Orheianu, răpită de

…zmeu, Vasca, cazac în slujba Movileştilor. Lui Tudor

îi cade dragă fata.

Ajuns în Şoimăreşti, sat de pe apa Răutului,

Tudor este recunoscut de “moş Mihu”, fratele tatălui

ucis mişeleşte, pe când era prunc, de boierul împotriva

căruia s-a ridicat cu sabia întru apărarea moşiei

răzăşilor. Află că ucigaşul tatălui său nu este altul decât

tatăl fetei de care s-a îndrăgostit. Aflat “Între Scila şi

Caribda”, Tudor face un drum în Polonia pe urmele

Magdei pentru a limpezi apele. O întâlneşte la balul de

la palatul magnatului Coribut. Tudor suferă duşul rece

al adevărului. Magda refuză să-l recunoască, iar Stoie

Orheianu îl demască drept spion al lui Tomşa. E arestat,

dar datorită lui Bârnovă şi slujitorilor Ispas şi Ilun

reuseşte să părăsească palatul şi se întoarce definitiv la

cuib.

Însoţit de bătrânul Mihu şi având asupra lui

vechile “înscrisuri” de la voievozii cei vechi, Alexandru

cel Bun şi Ştefan cel Mare, Tudor se înfăţişează la

divanul lui Tomşa. Domnitorul le recunoaşte şi le

întăreşte drepturile asupra pământurilor strămoseşti.

Roata istoriei se învârte. Tomşa, trădat de boieri, pierde

tronul.

Movileştii reveniţi la domnie “repară

nedreptatea” suferită de credinciosul lor, Orheianu.

Boierul se reîntoarce la conacul de la Murgeni, însoţit

de Magda devenită soaţa unui nobil polon. Însoţit de

soldaţii ginerelui, boierul intră în satul Şoimăreştilor

pentru a lua în stăpânire întreaga moşie a răzăşilor. În

lupta care are loc, Tudor pedepseşte cu moartea pe boier

pe care îl trage până pe mormântul lui Ionaşcu. Conacul

de la Murgeni e dat focului purificator, locul e arat (ca

în Dumbrava Roşie, poemul lui Vasile Alecsandri).

Magda şi soţul ei sunt lăsaţi să se întoarcă nevătămaţi în

Polonia. În finalul poveştii, destul de patetic, conform

reţetei romantice, aflăm că “Domniţa Magda şi-a purtat

lumina ochilor ei prin ţări străine şi pribeagă a rămas

până la mormânt; ci totuşi ceva din visul ei de tinereţe a

rămas pentru totdeauna în taina poienii […]”, iar “Tudor

şi Aniţa şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi

prigoniţi, dar s-au ţinut tare.”

Chiar dacă romanul nu se impune printr-o

construcţie deosebită, totuşi sunt de semnalat câteva

aspecte care în timp vor trece printr-un proces de

rafinare primind pecetea sadovenianismului. Scenariul

epic este constuit pe două “poveşti”: cea cavalerească a

iubirii şi cea a luptei împotriva boierului, pentru

dreptatea răzăşilor; treptat glasul datoriei se impune

total.

Deocamdată epicul este liniar, întâmplările din

care e construită intriga se succed absolut cronologic,

capitolele sunt condensate epic, iar titlurile capitolelor,

calchiate după modelul cronicarilor, sunt, în

simbolismul şi metaforismul lor, expresive şi sugestive;

limbajul, dialogurile şi ospătarea la hanuri dau primele

semne ale ceremonialului ce va deveni ramă

sadoveniană pentru capodopere ca Hanu Ancuţei,

Creanga de aur, Fraţii Jderi.

Placa turnantă a romanului este capitolul Crucea

răzăşilor. Estetica, etica şi ideologia lui vor fi regăsite,

dezvoltate şi aprofundate, în următoarele scrieri de

evocare istorică. “Puiul se întoarce la cuib” în ochi cu

chipul fetei şi cu sufletul plin de ceasul iubirii, “vântul

dimineţii îi deşteaptă amintiri vechi.”


40

Intrarea în sat se face urmând parcă un ritual,

într-o duminică, zi de sărbătoare, când pomii erau în

floare. Întoarcerea pribeagului este eveniment pentru

întreaga comunitate, fiind marcat de sunetul clopotului,

iar locul de adunare al oamenilor este biserica şi

cimitirul. Tudor Şoimaru se întoarce dintr-un loc profan,

străin, în unul sacru (cf. Mihai Ungheanu, Lecturi şi

rocade, 1978, p.101).

“-Fraţilor, zice [Tudor] cuprinzând mâinile

tovarăşilor lui, acesta e satul meu.

-E un sat ca oricare altul, îi răspunse Cantemir.

-Se poate, dar acesta-i al meu şi nu l-am văzut de

douăzeci de ani.”

“Satul cu casele mari acoperite cu stuh, case

curate, răzășeşti, se întindea într-o vâlcică, sub poală de

pădure. Apa Răutului curgea pe vale subţire şi limpede,

scăzută de seceta verii. Nuci mari se ridicau din vii, şi

un grangure cânta în pacea satului, în lumina dimineţii.

Era o zi de duminică şi toaca începu să sune în

clopotniţa bisericii albe c-o duruire melodioasă.”

Şoimaru se opri, îşi descoperi capul şi-şi făcu

cruce, murmurând pentru el:

“-De învățătura aceasta veche a bunicului uitasem

…”.

Cei trei oşteni descălecaseră şi porniră spre

biserică. Ceea ce văd e un adevărat ritual: “femeile şi

fetele cu caţaveici şi cu fuste de lână, dungate cu vârste

galbene şi roşe pe fond negru, veneau la leturghie.

Femeile aveau broboadă cafenie pe cap; fetele erau cu

capetele goale gătite cu flori de grădină. Unele erau

frumoase şi spionau cu priviri agere pe cei trei oşteni.

Veneau şi răzăşi în urma lor, îmbrăcaţi în straiele

cu care aveau obiceiul să iasă la oaste: ciubotele de piele

roşă, cu pantaloni largi şi încreţiţi în jurul mijlocului

dintr-un şiac cafeniu şi ilic negru cu nasturi rotunzi de

argint şi cu mâneci largi. Toţi priveau curioşi la străinii

care intraseră în sat. Se uita şi Şoimaru cu luare aminte

la ei, dar nici un obraz nu-i erau cunoscut.”

Nu este locul aici pentru un comentariu etnografic

şi sociologic al textului, dar e de reţinut imaginea de

icoană a paradisului care este ţara în imaginarul

scriitorului.

Judele satului dă bineţe celor trei străini şi-i

întreabă cine sunt şi pe cine caută. Tudor îşi spune

numele. Auzindu-i-l, din rândul răzăşilor se îndreaptă

spre el “moş Mihu”, fratele lui Ionaşcu, părintele său.

Recunoscându-l bătrânul “Îl apucă de mână şi-l trase

între mormintele ţintirimului. Clopotele bisericii tăcură ;

se alinară şi vocile oamenilor; şi sub cireşii sălbatici,

care-şi coborau rădăcinile între oasele morţilor, se făcu

în lumina dimineţii tăcere. Moş Mihu îl duse în faţa

unui mormânt îngrijit, acoperit cu flori:

-Aici, băiete, grăi Mihu îndesat, odihneşte

părintele tău Ionaşcu! La mormântul lui noi

îngenunchem cu toţii …

Ca prin farmec, clopotele porniră iar, a treia oară

– şi răzăşii îngenunchiară cu toţii. Cu ochii împânziţi de

lacrimi Tudor cetea slovele săpate pe crucea de piatră:

Aici este groapa/ Unde zace robul lui Dumnezeu,

IONAŞCU/ Din neamul ŞOIMĂREŞTILOR/

Care s-a strămutat la cele veşnice lăcaşuri/

la anul de la zidirea lumii 7102 …”

Bătrânul Mihu îi tălmăceşte epitaful, devenit

testament pentru Tudor:

“ –Aici este îngropat părintele tău! Srigă la

ureche bătrânul Mihu. A pierit ucis de buzdugan

mişelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile şi

ocinile noastre strămoseşti, sculând la război toate

neamurile şi toate asezările orheienilor!… Clopotele

tăcură iar […].

În sufletul lui Tudor bântuia o furtună groaznică.

Văzându-l zbuciumându-se între iubirea pentru fata

boierului şi răzbunarea pe el pentru uciderea părintelui,

Simeon îi spune, sprijinindu-l moral: “Când vor trece

toate şi se vor limpezi toate în sufletul tău, atunci te vei

trezi şi vei urma calea de la care nimica nu te poate

întoarce […]. Au să te cheme înapoi amintirile şi

morţii.” Spusele fratelui de cruce se vor adeveri: “Peste

sufletul lui greu izbit şi sângerat se aşeză o linişte ş-o

hotărâre. Dragostea lui îi părea o rătăcire – şi hotărâse

să clădească iar casa risipită şi să ridice din paragină

livada lui Ionaşcu.” (sn-IP). Despovărat, Tudor s-a

întors definitiv acasă.

Cu toate acuzele de idilism sămănătorist şi de

paseism, paginile care evocă reîntâlnirea cu satul natal,

cu neamurile şi cu morţii sunt de o poezie nostalgică

prin care trece o undă de tragic. Nici nu se putea o altă

imagine pentru vremurile evocate, nici pentru vremea

scriitorului şi starea lui sufletească.

În acest înţeles trebuie judecat şi finalul poveştii

despre Tudor şi neamul său de răzăşi, ca şi mărturisirea

scriitorului considerate prea patetice: “Iar Tudor şi

Aniţa şi Mihu, şi toţi ceilalţi răzăşi au fost urgisiţi şi

prigoniţi, dar s-au ţinut tare. Pe urmă cei care au venit

după ei au fost călcaţi şi supuşi de alţii; şi vremea

necontenit i-a lovit până ce le-a plecat fruntea adânc în

pământ.

Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi

această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea

când strămoşii erau încă dârji, am scris-o în liniştea unei

prisăci având în inima mea răsunetul durerii lor.”

Sadoveanu e un moralist în descendenţa lui Miron

Costin. Opera îi e plină de înţelepţi şi ziceri înţelepte

încât e îndreptăţită aserţiunea “Sadoveanu, Divanul

înţeleptului cu lumea” (Monica Spiridon).

Cu fiecare operă, tot mai artist, scriitorul transferă

înţelepciunea sa, culeasă din cugetarea populară şi din

cărţi, personajelor. Chiar din NŞ se poate extrage un

bucheţel de vorbe înţelepte. Spicuim: “Ş-un fir de iarbă

îşi are rădăcina lui”; “[…] legea lui Mahomed, a lui Isac

şi a lui Moise sunt date de Dumnezeu. El la fiecare a

spus: A ta-i legea bună. Dar care-i cea mai bună numai


41

el ştie. Toate-s bune, poate şi el a înzestrat pe fiecare

seminţie cu legea care i se potriveşte.” Vorbele acestea

ale lui Cantemir-bei sunt o avanpremieră la sociogonia

cu care începe Baltagul. Alte exemple: “Ai spus, dar nu

puteai să ştii.”; “Fiecare dintre noi e un drum de

pulbere”; “În ziua de azi oamenii se deosebesc după

rudenii şi se adună după prietenii”; “Frăţiile de război se

leagă repede, dar prieteniile mai domol îşi fac loc după

potriveala sufletelor”; “sălbateca lor fire de oşteni făcea

loc razei de lumină care totdeauna a stat ascunsă în

sufletul omului.”

Şi raportat la tipologia umană de până la 1915 şi

la cea care urmează, NŞ rămâne o bornă pentru

“Umanitatea sadoveniană de la A la Z”. În miniatură, în

datele ei esenţiale, întâlnim în NŞ gama vaiată a

personajelor sadoveniene cărora li se pot aplica criteriile

de clasificare şi caracterizare folosite, spre exemplu, de

Pompiliu Marcea ori de Constantin Cristian Bleotu.

Început ca roman de capă şi spadă, din primele

pagini facem cunoştinţă cu cei trei muschetari: Tudor

Şoimaru, Simeon Bârnovă şi Cantemir-bei. În

conturarea imaginii celor trei fraţi de cruce, Sadoveanu

se abate de la schema devenită celebră prin Dumas.

Scriitorul nostru nu le atribuie doar calităţile ştiute, de

muschetari (vitejie, arta armelor, loialitate,

comportament cavaleresc). Astfel, pe ostaşul-cavaler

Tudor îl va face un justiţiar bine motivat naţional şi

social; lui Simeon Bârnovă îi dă o ţinută de cărturar, om

cumpătat şi înţelept, iar pe tătarul Cantemir îl

înzestrează cu darul cunoaşterii oamenilor. Mai există

un aspect pe care îl considerăm semnificativ şi care

trebuie evidenţiat. Dacă avem în vedere problematica

socială şi naţională a romanului, observăm că cei trei

muschetari, dar mai ales Tudor şi Cantemir, sunt

poziţionaţi într-o anume opoziţie: Tudor întruchipează

statornicia, legătura cu pământul şi morţii lui – Măria Sa

Ţara; tătarul Cantemir este nomadul războinic. De

căteva ori Cantemir îl caracterizează pe Tudor tocmai în

spiritul acestei deosebiri: “Eu n-am înţeles niciodată,

îndârjirea voastră pentru pământ, certurile şi sângele

vărsat pentru un colţ de grădină, când lumea lui

Dumnezeu e aşa de mare […]. Voi sunteţi ca şi codrii de

la Orhei, care stau locului lor de-o mie de ani…”

Pare un paradox, dar schematismul personajelor

nu este chiar o neîmplinire. Simţind inconştient/

conştient că pășeşte într-o etapă nouă de creaţie,

scriitorul îşi schiţează în noua carte nişte tipare în care

îşi va turna viitoarele personaje, vii, complexe sau nu,

după necesităţile impuse de specificul fiecărei opere de

evocare: viteazul, răzăşul ţăran şi oştean, Marele

Domnitor, voievodul cel nevrednic, tiranul, boierul

demofil, dar şi cel fugar şi trădător, înţeleptul, domniţa.

Cu tot romantismul său, Sadoveanu este un clasic în

ceea ce priveşte caracterul personajului. Personajul e

construit pe o dominantă, fie socio-morală, fie

psihologică. Portretul lui este realizat prin acumulare de

detalii (înfăţişare, vorbe, gesturi etc.) care coroborate

scot în relief dominanta personajului.

Tezismul romanului se manifestă în tipologia

personajelor şi relaţiile dintre ele. Și totuşi sunt mai

verosimile şi mai complexe/ complicate decât se arată la

prima lectură. Pornindu-se de la această primă lectură,

comentariile au neglijat individualitatea personajelor,

ele fiind analizate doar în măsura în care ele pun în

lumină pe Tudor Şoimaru, protagonistul romanului.

Eroul parcurge un drum existenţial dramatic. În

anii prunciei, în urma sângerosului conflict social,

alături de fratele mai mare ia calea pribegiei. Învaţă

meşteşugul armelor şi colindă pe meleaguri străine.

Pribegia printre străini înseamnă pentru Tudor

experienţă de viaţă. Viaţa de cavaler îi căleşte braţul şi îi

ascute mintea. Dar toate astea nu-i umplu golul din

suflet, pe care îl simte tot mai des şi mai puternic: “Nu

ştiu de ce, în anii aceştia în care mă aflu, după atâta

pribegie m-a pălit aşa un dor să-mi văd neamurile şi

pământul în care am cunoscut lumina soarelui”, spune

Tudor fraţilor săi de cruce. Mirându-se de vorbele

fratelui de cruce, Cantemir-bei îi replică: “Asta-i boală

moldovenească. De ce? N-ai cer necuprins până la

Dumnezeu? N-ai stepă fără hotar? Omul trebuie să fie

ca pasărea văzduhului şi ochiul lui nu trebuie să

încremenească asupra unei pietre… Mormintele noastre

tătăreşti, de la hanul nostru cel mare, Timur, au rămas

prin toate pustietăţile lumii, şi noi ne-am mişcat ca

pulberile pământului.”; “-Moldovenii, îi explică

Bârnovă tătarului, sunt blăstămaţi să nu se poată

despărţi de moşia lor.”

Fire tare şi supus “blestemului”, Tudor se

salvează de primejdia dezrădăcinării şi înstrăinării.

Vestea că Tomşa strânge oaste este prilejul care îi

grăbeşte întoarcerea la cuib. Întors acasă, Şoimaru

trăieşte o experienţă echivalentă unei iniţieri, cea a

confruntării dintre “demonul tinereţii” şi imperativul

“morţii poruncesc celor vii”. El trece printr-o dublă

metamorfoză, parcurge drumul de la eros la iubirea

familială – iubirea întemeietoare, care prin generaţiile

viitoare duce mai departe istoria, şi drumul de la

răzbunătorul de sânge la justiţiar. În final în mod

simbolic Tudor reface casa părintească, se căsătoreşte

cu Aniţa şi luptă pentru punerea în drepturi a răzăşilor

săi.

Tudor se desăvârșeşte ca om. Scriitorul a făcut

din el un simbol, scriind în destinul lui teza sa. Reuşita

stă în faptul că, dacă teza este transparentă, nu cade în

tezism. Scriitorul surprinde acele condiţionări istorice,

sociale şi psihologice care fac credibile personajele şi

acţiunile lor.

Alături de rolul lui moş Mihu în recuperarea de

către Tudor a rădăcinilor, un rol important îl are

viziunea fantomei tatălui. Secvenţa respectivă, având

model Hamlet-ul lui Shakespeare, este excepţională şi

organică în structura romanului ca moment psihologic

în evoluţia eroului: “ Sta încremenit, i se aţintiră ochii,


42

şi-n umbra chiliei, i se arătă ieşind ca dintr-un mormânt

răzăşul care-i era tată, sângerat la frunte şi cu ochii

închişi. Era o umbră: plutea nedesluşit cu mâinile

încrucişate pe piept ca un Hristos. Şoimaru gemu de

suferinţă la vedenia aceasta, îşi scutură capul, îşi trecu

mâna pe frunte şi pe ochi – şi şi-o trase în jos muiată de

lacrimi ca de un sânge al mortului.”

Prin raportare la personaje din viitoarele romane

vedem că Tudor anticipează, spre exemplu, pe

Gheorghiţă din Baltagul, pe Ionuţ din Fraţii Jderi, iar

moş Mihu, cel ce conduce braţul tare al lui Tudor la

îndeplinirea datinei străbune şi a poruncii morţilor, pe

Vitoria Lipan, mama lui Gheorghiţă.

Bătrânul Mihu e tiparul răzăşimii, om dârz, cu

simţul libertăţii şi dreptăţii în sânge, dem şi înţelept. Are

mândria răzăşului, ţăran liber şi oştean al ţării. Mihu

este memoria pe care şi-o redobândeşte Tudor,

urmaşul.

Doar cu trei apariţii, Magda, fiica Orheianului,

are un rol important în intriga romanului; prin cele trei

apariţii ea punctează evoluţia lui Tudor. Prima apariţie –

salvarea ei de către cavaler din mâinile zmeului răpitor,

cazacul Vasca - înseamnă momentul înflorii erotice a

domniţei şi a salvatorului. Însă iubirea Magdei pentu

Tudor se ofileşte repede. Capricioasă, dar fără voinţă, ea

ascultă de imperativele (ambiţiile) sociale ale tatălui. La

a doua apariţie - întâlnirea cu Tudor pornit în căutarea

ei, Magda refuză să-l recunoască. A treia prezenţă este

cea din finalul romanului, pe cât de patetică, pe atât de

complexă în înţelesuri. Faptul că ea îl înştiinţează pe

Tudor despre acţiunea tatălui ei împotriva răzăşilor arată

că Magda, cu tot comportamentul perfid faţă de Tudor,

nu a uitat prima dragoste; ca un adevărat cavaler,

Tudor lasă pe fosta domniţă, însoţită de soţul ei şleahtic,

să părăsească nevătămată conacul boieresc dat focului

purificator. Din acest moment ea pribegi prin străinătăţi

până la mormânt, cu o durere adâncă şi nedesluşită în

suflet. Magda deschide seria extraordinar de bogată a

personajelor feminine din lumea scriitorului. Ca

înfăţişare, Magda devine modelul frumuseţii fizice

pentru multe personaje feminine din creaţia

sadoveniană, caracterizate de un amestec aproape bizar

de frunuseţe rece, statuară şi de căldură carnală, de

pasiune şi dăruire, dar şi de orgoliu, de spirit de

conservare socială. Că îşi urmează sau nu glasul inimii,

destinul unui personaj ca Magda este unul nefericit.

Boierul cel mare de la Murgeni este tipul

boierului fugar şi trădător. El cumulează toate însuşirile

negative care fac din el unul dintre factorii care duc la

“destrămarea paradisului”. Moartea lui în cimitirul din

curtea bisericii este simbolică. Pentru acest personaj,

scriitorul a avut ca document cronica şi ca model pe

Moţoc, personaj din nuvela lui Costache Negruzzi,

Alexandru Lăpuşneanul.

Altă figură de uneltitor şi trădător este Nicoriţă,

armaşul lui vodă Tomşa. Ca şi pentru boierul Orheianu,

scriitorul foloseşte aceeaşi sursă şi model. Pedeapsa lui

Tomşa este mai cruntă decât lovitura de buzdugan sau

tăişul sabiei. În pedepsirea vânzătorului, Tomşa

urmează gândul unui om din rândul celor “proşti dar

mulţi”: “-Doamne, măi! […] ce i-aş face eu să fiu ca

Vodă! Eu nu l-aş tăia, nu! Eu l-aş calici, ca să trăiască o

viaţă şi să se canonească.” La porunca lui vodă, gâdele

îi scoate ochii.

Pentru Tomşa, Sadoveanu a avut model pe

Alexandru Lăpuşneanul, protagonistul celebrei nuvele a

lui Negruzzi. Tomşa imaginat de Sadoveanu e personaj

tipic romantic, construit din însuşiri opozabile: crud şi

melancolic; ostaş viteaz, dar şi setos de sânge;

răzbunător, dar şi cu simţ politic. Este neiertător cu

boierii vicleni şi trădători, dar un demofil conştient că

răzăşimea e cheia puterii sale, de aceea faţă de aceasta

se vrea, după spusa cronicarului, “ca un părinte”.

Temperamental este un sangvin (a se vedea

dezlănţuirea, aproape isterică, de gesturi, vorbe, priviri).

Pofta de putere şi caracterul sângeros fac din el un

Tiran.

Aniţa lui Savin, în viziunea lui Sadoveanu,

ilustrează dragostea adevărată şi statornică, opusă

erosului şi narcianismului Magdei. Prin iubirea ei naivă,

dar sinceră şi profundă, Aniţa dăruieşte lui bădiţa Tudor

linişte şi fericire, împlinire şi durată prin întemeiere de

familie. Frumuseţea ei sufletească, caldă şi răbdătoare,

vindecă rănile Şoimarului. Frumuseţea Magdei este una

exterioară, doar a trupului. Schema aceasta, în forme şi

intensităţi diferite, va fi reluată de scriitor în multe din

operele ce urmează după NŞ. În viziunea sa, scriitorul îi

mai atribuie Aniţei un rol semnificativ. Să ne amintim

de secvenţa în care, faţă în faţă cu Tudor, ea întreabă şi

tot ea răspunde, reconstituind astfel întâmplări trecute şi

fragmente din biografia lui Tudor. În această ipostază,

Aniţa este rapsodul popular care prin poveste transmite

istoria din generaţie în generaţie.

În Anii de ucenicie scriitorul mărturiseşte: “Istoria

a fost primul meu obiect de predilecţie“, iar în

Mărturisiri găsim o altă confesiune: “Fiind pământean

drept din neam în neam, am urmat legea inimii răzăşilor

şi moşnenilor noştri şi n-am cunoscut ura, ci numai

dragostea în formele ei multiple, fie pentru semenul

meu, fie pentru trecut, fie pentru datină, fie pentru acest

pământ pentru care au suferit şi au luptat generaţiile

anterioare.”

Marea literatură de evocare istorică a lui

Sadoveanu începe cu NŞ. Cu acest roman începe

procesul de cristalizare a raportului dintre ficţiune şi

adevărul istoric, şi direcţia pe care o va urma acest

proces: o concepţie proprie, diferită de cea romantică,

dar şi de cea realist-ştiinţifică de reconstituire. Chiar

dacă prin faptele închipuite şi transpuse într-un scenariu

epic, scriitorul nu respectă litera documentului istoric,

totuşi nu-l contrazice, deoarece faptele povestite

urmează logica lui “ar fi putut să fie sau s-ar fi putut

întâmpla, în felul impus de scriitor.” (Eugen Stănescu,

Imaginea Evului Mediu românesc în opera lui Mihail


43

Sadoveanu, în VR, nr.11/1960). În plan strict literar,

Sadoveanu nu scrie nici roman-nud de aventuri

cavalereşti, nici roman-reconstituire de epocă. El scrie

un roman istoric vizionar. Evocând istoria în curgerea ei

dramatică, Sadoveanu meditează asupra ei căutând

legile existenţialului; el caută în istorie dovezi pentru

vechimea şi permanenţa neamului pe acest pământ,

pentru făurirea în timp a fizionomiei lui. Prin romanul

său istoric oferă prezentului o lecţie. Toate aceste

aspecte îşi arată geana în NŞ.

În textura romanului mai există o problemă care

trebuie scoasă la vedere, problemă pe care a sesizat-o şi

Andrei Terianu în prefaţa care însoţeşte ediţia din 2011

în BPT-Jurnalul naţional: conţine NŞ şi o teză naţională

pe lângă cea socială? “s-ar putea ca nu întâmplător

Sadoveanu să fi început să-şi publice în foileton

romanul în toamna lui 1912, când se împlineau […] o

sută de ani de la pacea […] în urma căreia Moldova s-a

văzut nevoită să cedeze Rusiei Basarabia. Să fie o

coincidenţă că reprezentanţii cei mai de seamă ai

virtuţilor strămoșeşti sunt un neam de răzăşi aşezaţi

taman în ţinutulOrheiului?”

NŞ nu numai cronologic, ci şi ca semnificaţie

rămâne borna de început al romanului istoric

sadovenian, românesc în toate încheieturile sale şi prin

care Sadoveanu s-a impus ca voce distinctă, de valoare

universală în cadrul acestei specii literare.

Vasile GHICA

ÎN GHEARELE RÂSULUI Timpul smulge toţi laurii nemeritaţi. Chiar dacă par

bătuţi în cuie.

Oale şi ulcele vom ajunge toţi. De Oboga sau Horezu-

numai unii.

Toate valorile ajung pe podium. Unele, doar pentru

minutul de reculegere.

O viaţă gratuită costă enorm.

Gloria - singura care poate umili chiar şi moartea.

Orice societate are în dotare şi imbecili. Depinde însă pe

ce raft îi aşază.

Ne-ar mai trebui un Copernic. Ca să vadă în ce sens ne

mai învârtim.

Simţim încă în noi reverberaţiile peşterilor.

În iubire, toate jurămintele sunt eterne. Doar relaţiile

amoroase rămân provizorii.

Un scriitor mediocru poate avea două şanse: să nu fie

citit sau să fie înţeles greşit.

Un singur detergent ar putea dizolva prostia: râsul.

Optimist poţi deveni şi din silă.

Cineva pe care l-am păcălit cum am vrut: eu însumi.

CRISTALE DE FUM

I-am tăiat coada câinelui meu. Se bucura, netrebnicul,

când vedea un critic literar.

Apără-ţi visurile esenţiale ca pe un steag de luptă.

Aforismul este limba mea maternă.

În esenţă, politica este un conclav de lupi, unde cei

flămânzi urlă la cei sătui.

Există momente în viaţă când nu mai poţi conta decât pe

mângâierile mamei.

Unor cărţi le lipseşte linguriţa de ferment care ar fi putut

să transforme aluatul în cozonac.

În artă, sub orice dună de nisip poate să clipocească un

izvor.

Numai popoarele imbecile îşi transformă eroii în

martiri.

Se pare că şi frica ancestrală a românilor de neant s-a

metamorfozat, între timp, în nepăsare.

Oamenii de geniu modelează marmura timpului.

În viaţă, ca şi în artă,aplauzele îşi pot schimba oricând

destinaţia.

Morala explicită în artă este asemenea arcurilor ieşite

din saltea.

Orice izbândă artistică poate fi o bucăţică din mozaicul

fericirii generale.

Citeşte măcar biblioteca genetică din tine!

Misiunea artiştilor de astăzi este mai dificilă, pentru că

obstrucţia comunistă era mai uşor de ocolit, decât

indiferenţa lumii de acum.

Au reînceput marile migraţii. Oare ne vom instala iar

bisericile pe roţi?

Să nu dramatizăm totuşi criza lecturii! Dispar cititorii,

este adevărat, dar se înmulţesc exponenţial scriitorii.

Timpul ne lucrează pe toţi. Încet, dar sigur.

Există scriitori actuali care au primit la diverse

festivaluri şi concursuri literare mai multe diplome şi

decoraţii decât mareşalii sovietici de pe vremuri.

Iubirea – această pădure de mesteceni a vieţii.


44

Florentin POPESCU

Ajutoare europene Într-o zi de toamnă cu soare blând pe străzile

din B. m-am întâlnit cu fostul meu coleg de şcoală,

Dumitru V. şi după ce ne-am dat bineţe (nu ne văzusem

de mulţi ani), cum se întâmplă în asemenea împrejurări,

ne-am hotărât să rupem fiecare din timpul lui o oră-

două, să mergem la o grădină, să bem o bere şi să ne

povestim unul altuia câte ceva din viaţa noastră.

Auzisem un zvon vag cum că în satul în care

prietenul şi fostul meu coleg preda la şcoala de acolo

limba română sătenii au opinii aparte despre mersul

lucrurilor în societate şi-n politică şi că li s-a dus buhul

fiindcă au fost singurii din tot judeţul care au refuzat să

primească ajutoarele trimise de Guvern sub forma unor

produse alimentare precum făina, mălaiul, zahărul,

fasolea şi orezul, cu toate că toată lumea ştia că-n

comuna cu pricina bogăţia nu-i dădea afară din casă pe

ţărani, că-n locul acela erau şi sunt şi acum mai mult

bătrâni, deoarece fiii şi nepoţii lor au plecat care-ncotro

prin lume, prin Spania, prin Italia sau Germania în

căutarea unor slujbe din care să poată trăi, după ce

fabricile din apropiere au fost închise una câte una şi

i-au trimis în şomaj pe lucrătorii lor, printre ei aflându-

se şi un număr important de ţărani navetişti din satele

acelei părţi a judeţului. Interesul meu era cu atât mai

mare cu cât îmi puneam şi eu, ca şi mulţi alţii, o

întrebare simplă: Cum, dacă n-au nici de unele, sătenii

din Amărăşti refuză mâna pe care le-a întins-o Guvernul

prin ajutoarele alimentare despre care este vorba?

Se-nţelege de aici că de îndată ce ne-am aşezat

sub o umbrelă la o masă de pe terasă şi am comandat

câte o bere, primul lucru pe care vrui să-l aflu de la

prietenul meu era cel privitor la amintitul refuz, cu atât

mai de mirare cu cât într-o altă comună din zonă, de la

doar câţiva kilometri depărtare de Amărăşti, locuitorii

abia aşteptau să sosească maşinile cu ajutoare de la

Uniunea Europeană şi de îndată ce aflau ziua când avea

să se întâmple asta făceau cozi lungi lângă locul în care

ştiau că se vor descărca acele daruri.

„Amărăştii, începu prietenul meu, aşa cum îi

spune şi numele din moşi-strămoşi, e un sat de oameni

săraci, necăjiţi, care n-au dus-o strălucit niciodată, sub

nicio orânduire şi-ţi dai seama că n-ar avea de ce să se

întâmple altfel nici azi, la atâţia ani după căderea

comunismului şi intrarea în Uniunea Europeană. Cresc

câteva oi ori o vacă, lucrează pământul puţin pe care-l

au şi se situează, cum s-ar zice, la limita existenţei, fără

să se plângă, fără să revendice ceva de la Primărie sau

din alte părţi. Sunt oameni demni, mândri în toată

sărăcia lor. Inşi cu coloana vertebrală dreaptă, cum au

fost de-a lungul timpului mai toţi ţăranii din România,

„talpa ţării”, cum erau numiţi prin cărţile mai vechi şi

prin parlamentele de altădată.

Când mi-am luat în primire postul de profesor

eram, îţi mărturisesc, destul de sceptic, având în vedere

„folclorul şi literatura” despre Amărăşti. Mă

interesasem şi eu în stânga şi-n dreapta pe la colegii care

cunoşteau localitatea (unii chiar lucraseră cândva,

temporar, acolo) şi nu-mi dăduse nimeni motive de

bucurie sau de entuziasm. Însă, n-aveam încotro, toate

catedrele similare din judeţ erau ocupate şi dacă

refuzam riscam să îngroş rândurile şomerilor…”

Fostul meu coleg de şcoală toarnă cu grijă în

cele două pahare şi până să se liniştească spuma de la

bere, continuă: „În fiecare sat din ţară există un loc în

care oamenii se întâlnesc să stea de vorbă, un fel de

agora, sau dacă vrei un fel de «Poiana lui Iocan», ca-n

romanul lui Marin Preda. Cum ştii şi tu, acolo se fac şi

se desfac ştirile, zvonurile şi toate celelalte legate de

politica mai de aproape sau mai de departe…”

„Bine, bine, zic, asta era valabil în urmă cu

şaizeci de ani, poate chiar cu o sută, când nu erau

televizoare, dar azi, când până şi-n cel mai depărtat

cătun societăţile de cablu au tras fire şi are tot omul un

ecran în casă, nu prea mai văd rostul unei «Poieni a lui

Iocan».

„Te înşeli, prietene. E adevărat, toată lumea are

un televizor şi se uită la ce vrea, că are la dispoziţie zeci

şi zeci de programe şi nu mai e ca-n vremea lui

Ceauşescu, cu doar două ore de emisie pe zi, din care

una cuprindea numai şi numai «isprăvile» tovarăşului.

Totuşi…”

„Eu rămân la părerea mea. Nu prea mai văd

rostul acestei «agora» de care spui…”

„Nu-l vezi tu, dar asta nu-nseamnă că nu există.

Ai dreptate, ţăranul român de azi se poate uita la orice,

de la pipiţele dezbrăcate pe jumătate şi până la

conferinţele de presă ale lui Donald Trump, de la leii

care sfâşie antilopele din junglă şi până la cele mai noi

cuceriri ale ştiinţei, însă nu-i de ajuns. Toate astea, dar

mai ales altele, despre care nu se suflă o vorbă pe la

televizor, el, ţăranul anului 2017, simte nevoia să

vorbească şi el cu cineva, să facă schimb de păreri, să-şi


45

descarce sufletul şi să caute răspunsuri la fel de fel de

întrebări împreună cu ai lui din sat. Că una e să asculţi

cum sporovăie nu ştiu care analist politic pe ecran, să-l

crezi sau să nu-l crezi, e treaba ta, şi alta să afli de la nea

Vasile din capul uliţei sau de la pădurarul ori vânzătorul

de la magazin sau căruţaşul Gheorghe, ori moşul State,

care a trecut şi a trecut prin multe şi a văzut multe la

viaţa lui, cum gândesc oamenii, ce părere au. Că ăştia de

la tine din sat n-au ce ascunde şi mintea lor e mai

limpede, ei nu fac politică de nicio culoare şi dacă,

totuşi, merg la vot din patru în patru ani, pun buletinele

în urnă aproape la întâmplare. Au înţeles şi ei că mai toţi

candidaţii de pe listele de votare sunt o apă şi-un

pământ, că promit multe şi fac puţine ori nu fac nimic

după ce au fost aleşi. Nu-i mai poţi păcăli cu o sticlă de

ulei şi o pungă de orez, cu o şapcă sau chiar cu o

pelerină inscripţionată pe spate şi pe piept cu numele

politicianului. Acum au copii şi rude care lucrează prin

străinătate şi când vin pe-acasă le aduc unele şi altele,

nu mai au nevoie să stea la mila politicienilor, da’ asta-i

o altă poveste…”

Prietenul meu soarbe cu nesaţ din paharul cu

bere, îi urmez şi eu exemplul, privim amândoi către

strada pustie la această oră. Se vede treaba că orăşenii

ori au ieşit la plimbare prin parcul cu copaci mari şi

umbroşi, cu oaze de verdeaţă şi cu mari ronduri de flori,

ori s-au retras pe la casele lor, ori adastă, ca şi noi, pe

vreo terasă în jurul unor sticle cu bere şi răcoritoare.

Văzându-mă nerăbdător, prietenul continuă:

„Cu ajutoarele primite lunar de la Guvern e o

poveste întreagă. Mai la început nu mi-a venit nici mie

să cred că le-au refuzat. Pe urmă m-am dumirit stând de

vorbă cu mai mulţi săteni, ori asistând pur şi simplu la

discuţiile de la bufetul satului, o veritabilă «Poiană a lui

Iocan», cum ţi-am spus. Îţi dai seama că dacă în satul lui

Moromete ar fi fost măcar o bodegă sau o cârciumă,

moromeţii acolo s-ar fi strâns să facă politică, nu la

Iocan. Trebuie să ştii că astăzi, în anul de graţie în care

ne aflăm ţăranii, că-s ei din Oltenia, din Moldova, din

Ardeal sau din Bărăgan, acolo la cârciumă şi la bufet îşi

au «poiana» lor şi acolo se adună toţi. Cârciuma îi

adună la fel ca magnetul firişoarele de fier, dacă-ţi mai

aduci aminte cum ne demonstra nouă profesorul de

fizică de la gimnaziu…”

Fata care ne-a servit îşi face de lucru printre

mese, îndreaptă câteva şerveţele într-un loc, orânduieşte

paharele cu gura în jos în alt loc şi apoi se retrage în

dosul barului, privind către uşă, în aşteptarea unor noi

clienţi. Într-un colţ, cocoţat pe un perete, merge un

televizor la care nu se uită nimeni.

„Ei, bine, reia companionul meu după ce mai

soarbe o înghiţitură (iar eu aproape automat îl imit), îmi

place uneori să merg şi eu la bufetul din sat la «poiana»

lui Dumitraşcu, fiindcă aşa îl cheamă pe Iocanul

de-acolo, cel care ţine cârciuma şi e cel mai iubit, nu

dintre pământeni, cum şi-a intitulat Marin Preda un

roman al lui, ci de băutori de pe întreaga vale, că uneori

mai dă şi pe datorie, înscriind cumpărătorii într-un

catastif. Ăia îi plătesc când îşi primesc pensiile sau

lefurile, iar în cazul unora care se mai află încă în

„câmpia muncii” pe la primărie, pe la una din firmele

din zonă în ziua de leafă. Ei, bine, atunci regret că nu

mi-a dat Dumnezeu şi mie talent literar să scriu un

roman chiar şi numai cu ce am văzut şi am auzit la acei

oameni care desfac firul în patru despre câte în lună şi-n

stele, acolo, lângă nişte amărâte de sticle cu bere. Stai să

auzi câteva mostre…”

„Măi, Vasile, zice unul, de ce refuzaşi, mă,

punga aia de orez când au venit ăştia cu ajutoare, că

doar era pe degeaba şi ai acasă cinci copii. Ce le dai,

mă, să mănânce?”

„Mă, Gheorghe, răspunde acela, cum era s-o

iau, mă? Că mai acu’ o săptămână, cumnatu-miu din

Cioara mi-a dat de la el o pungă de-asta, primită de la

Ajutoare. O pungă cu fasole. Şi-am fiert la ea o juma’

de zi şi tot tare a rămas. Pe-urmă, n-avea nici un gust, să

ştii!”

„Am auzit, zice un altul, că e cum e fasolea şi

cu orezu’, da’ cu mălaiu’ e şi mai rău. Tot aşa mi-a zis

unul din Cioara că atunci când l-a turnat în tuci au ieşit

nişte gângănii, ca puricii, că mălaiu’ ăla era vechi de pe

vremea lu’ Pazvante…”

De peste masă, un al treilea, ceva mai optimist,

îi contrează: „Lasă, mă, că n-o fi dracu’ atât de negru!

E-adevărat, zice, că ajutoarele astea ar fi de prin

rezervele unor armate străine, că au ieşit demult din

garanţie şi că ni le-a dat nouă să scape de ele şi să spună

că ne-au ajutat…”

„Da’ ce nevoie avem noi de ajutorul lor?, se mai

bagă în discuţie altul. Că noi avem pământ căcălău, da’

nu-l putem lucra. Mai bine ne-ar fi dat seminţe”.

„Şi tractoare şi pluguri!”

Cel care era de părere că dracul nu e atât de

negru simţi nevoia să zică: „Acum eu crez că ajutoarele

astea nu vin de departe. Voi ăştia care aţi ţinut în mână

pungi de la neamurile voastre din Cioara n-aţi văzut că

pe ele scrie clar şi cu litere de-o şchioapă că vin de la

Guvernul României şi nu din altă parte?!”

„Ha! Ha!, sare cel care s-a simţit atacat în

amorul propriu că i s-a pus la îndoială spusa. Asta s-o

crezi tu! Mare lucru. Ăia din U.E. trimit orezu’, zahăru’,

mălaiu’ şi făina în vrac şi-ai noştri îl ambalează. Pe

urmă toată lumea e mulţumită. Lumea băgată în chestia

asta: adică ăia de la fabricile de hârtie, care fac pungile,

pe-urmă ăia de la tipografiile care tipăresc pe ele ce

citim noi: «Guvernul, fabrica cutare, compania cutare»

şi altele.

Vă daţi seama că peste tot se dau şi se primesc

şpăgi serioase, nu ca aci la noi unde dacă vrei laşi la

cârciumă un leu sau doi după ce ai băut două-trei beri, e

bine, dacă nu, nu-i supărare că Dumitraşcu ştie c-o să vii

şi mâine sau poimâine şi poate-i laşi atunci…”

„Şi, ce, clevetelile astea de la cârciumă s-au

răspândit în tot satul, lumea a crezut şi de-asta s-au


46

refuzat ajutoarele de la Guvern?”, mă arăt total

nedumerit faţă în faţă cu astfel de argumente ce-mi par

cam subţirele pentru o hotărâre colectivă la care au

participat, îmi imaginez, mult mai mulţi decât inşii de la

cârciumă.

Colegul de odinioară îmi ghiceşte numaidecât

gândul şi se grăbeşte să mă scoată din ceaţă:

„Nu doar amatorii de bere aveau acest punct de

vedere, zice el. Mă rog, poate să fi contat şi ce vorbeau

ei la un pahar, da’ au mai contat şi altele atunci când cu

refuzul. În sat se retrăsese într-o casă a părinţilor lui şi

un inginer agronom care ieşise la pensie. De fapt, nici

nu ştiu prea bine dacă era pensionar sau nu mai lucra

pentru că nu mai avea unde pentru că firmele agricole

preferau tineri sau specialişti cu un curriculum vitae ca

la carte.

Fiind el un om citit, ins cu multă experienţă şi

umblat prin lume, inginerul ăsta, într-o zi când avea

chef de vorbă a intrat la cârciumă şi din una în alta s-a

ajuns şi la chestia cu ajutoarele. Oamenii voiau să afle şi

părerea lui. La început inginerul parcă avea un fel de

jenă şi n-ar fi vrut să spună ce gândeşte, aşa mi s-a părut

mie, că eram de faţă, însă mai pe urmă, după câteva

pahare de vin, că el nu bea decât vin, şi-a dat drumu’ la

gură şi ne-a spus ce are pe suflet. „Păi, măi, oameni

buni, zicea el, credeţi că ajutoarele astea pentru voi vin

aşa ca un dar sau ca o pomană pentru ţăranii români, că

sunt ei mai breji şi mai dragi ţărilor capitaliste

dezvoltate, ca Germania şi Spania? Că, vezi Doamne,

nu mai pot nemţii şi spaniolii de grija noastră, că vor ei

să ajungem şi noi ca ei? Nu, nene, astea au şi ele un rost.

Le primim acum şi le vom plăti mai târziu!”

„Cum să le plătim, dacă sunt ajutoare?”, vru să

ştie unul.

„Lasă, ai răbdare, lasă-l pe domnu’ inginer să ne

spună!”, îl potoli un altul.

„O să-ţi răspund chiar acum, nene Ioane. E

simplu. Ne-au sărăcit ţara, cum aţi văzut la televizor, că

fabrici nu mai avem, iar de agricultură nici nu mai

vorbesc. Vede toată lumea că bietul ţăran n-are cu ce

lucra pământul şi că loturile tuturor s-au umplut de

bălării. Ne trimit orez, mălai şi făină ca să stăm liniştiţi,

să nu ne gândim la vreo manifestaţie, la vreo răscoală, la

ceva. Asta pe de o parte. Pe de alta, să se arate că

Guvernului îi pasă de locuitorii de la sate, că nu-i lasă să

moară de foame. E-hei, dumneavoastră vedeţi, cum se

spune, numai vârful aisbergului: sărăcia lucie a ţăranului

şi corupţia politicienilor şi arestarea aproape în fiecare

zi a unui şmecher care a învârtit milioane şi milioane de

euro devenită ceva aproape normal, da’ v-aţi întrebat

dacă aceşti şacali vor fi judecaţi vreodată şi vor primi

pedepsele pe care le merită? Unii fac doi-trei ani de

închisoare (şi ăia după norme europene, cu televizor în

celulă, cu telefon mobil şi cu tot confortul) şi după ce

ies nu-i mai întreabă nimeni de milioanele furate, aşa că

ei o duc pe urmă, tot testul vieţii, boiereşte, cu vile, cu

iahturi, cu limuzine de ultimă generaţie, cu vacanţe

exotice şi cu câte şi mai câte. Vă spun eu: acesta-i doar

vârful aisbergului…”

„Şi aisbergul acela de care ziceţi care e?”, vru să

ştie cineva.

„Lasă-l, bre, nea Vasile, să termine, că ne spune

dumnealui!”, zise un altul.

„Dacă vă gândiţi bine, îl puteţi ghici şi singuri,

reluă firul inginerul. Industrie, cum v-am zis, nu mai

avem, agricultură nu, economia e la pământ, ce mai

vreţi? Suntem la mâna străinilor. Ei ne dau împrumuturi

şi ajutoare, da’ n-o fac degeaba. Vor să ne ştie datori

vânduţi. Şi când eşti dator faci cum îţi zice ăla care ţi-a

dat banii pe care nu-i mai poţi da înapoi că i-ai cheltuit

cu pensii, cu salarii, cu indemnizaţii, cu fel de fel de

ajutoare. Şi de unde alţi bani, dacă nu se produce, dacă

n-avem ce vinde nici pe pieţele interne şi nici afară?”

„Aşa e, că dacă am avea n-am cumpăra noi toate

ştifturile alea chinezeşti sau mărfuriile la mâna a doua

aduse de pe cine ştie unde!”, răbufni careva, iar altul îl

completă: „O săptămână întreagă am umblat pe la oraş

să caut nişte bocanci din ăia buni, cu talpa groasă şi care

nu se dezlipesc la prima ploaie şi n-am găsit. Şi ce

încălţăminte făceam noi la Guban, la Clujana şi-n alte

părţi…”

Inginerul, socotind că i-a făcut pe toţi să

priceapă cum stau lucrurile, îşi permise un scurt răgaz,

dădu pe gât vinul care îi mai rămăsese pe fundul

paharului şi ca un profesor care şi-a terminat de predat

lecţia elevilor lui, conchise:

„Am fost transformaţi într-o colonie, în piaţă de

desfacere pentru produsele altora. În curând n-o să mai

avem nici teritoriu. Am auzit că peste cincizeci la sută

din terenurile agricole au fost vândute la străini şi nu

m-ar mira ca într-o zi să văd şi pe la noi arabi din ăia cu

basmale pe cap şi-n pijamale albe cum îi slugăresc pe

românaşii noştri!”.

„Şi cum, adică, noi suntem acum legaţi de mâini

şi de picioare şi nu mai putem face nimic?”, vru să ştie

cel care căutase o săptămână şi nu găsise bocanci prin

magazinele de la oraş.

Inginerul nu întârzie să-i răspundă:

„Cam aşa cum ai auzit, nea Vasile. Cam aşa sau

poate mai rău. Om trăi şi-om vedea. Nu vă spun mai

multe că ăştia sunt în stare să mă acuze de propagandă

şi, cine mai ştie, poate chiar de ponegrirea ţării şi să mă

bage la închisoare”.

„Nu te închide nimeni, domnu’ inginer, că nu

mai suntem pe vremea când pentru două-trei vorbe

contra regimului erai trimis la canal sau la Gherla!”,

interveni unul.

Inginerul îi privi pe rând pe fiecare, ca şi cum ar

fi vrut să le citească pe faţă gândurile care îi frământau

în acele clipe, nu desluşi mare lucru şi-şi întoarse ochii

către paharul din faţa lui. Luă sticla, îl umplu din nou,

sorbi două înghiţituri şi cum la masă se lăsase tăcerea,

se simţi dator să mai zică ceva.


47

Rosti cumpănit: „Oameni buni, să ştiţi de la

mine că-n ziua de azi nimeni nu-ţi dă ceva pe degeaba.

Mai devreme sau mai târziu vine şi ziua scadenţei şi

trebuie să-ţi plăteşti datoria. Chiar dacă n-ai vrut tu s-o

faci, chiar dacă la început te-ai lăsat amăgit cum că totul

e pe gratis!...”

Mărturisesc că povestea asta auzită de la fostul

meu coleg de gimnaziu mi se părea interesantă şi în

bună măsură captivantă, şi mai simţeam parcă nevoia de

un final.

Nu întârziai să-l întreb: „Şi ce s-a întâmplat

după aceea?”

„Multe. Peste câteva săptămâni, când la

Primărie au venit camioanele cu ajutoare în alimente

nimeni n-a ridicat de acolo nici măcar o singură pungă,

aşa că primarul şi mai-marii lui de la judeţ au rămas cu

gurile căscate de mirare. Nu pricepeau ce se întâmplă.

Ceva mai târziu, după câţiva ani, o agenţie

guvernamentală a acordat ajutoare locuitorilor din

Cioara pentru a-şi lucra pământurile, iar ei au cheltuit

toţi banii fără ca măcar să semene o brazdă de verdeaţă.

La scurtă vreme pe deasupra satului lor au început să

zboare elicoptere din care se fotografiau tarlalele pline

de buruieni. Se urmărea restituirea fondurilor primite şi

aplicarea de penalităţi. În vremea asta, cei din sat de la

noi, prin curţi sau pe la terasele de vară ale bufetelor,

ciocneau sticle după sticle de bere, felicitându-se între ei

pentru că au ştiut să refuze la timp ce era de refuzat.

Nici despre camioanele cu ajutoare care s-au

întors la judeţ la fel de pline cum veniseră şi nici despre

ogoarele amărăştenilor, peste care nu zbura nici un

elicopter presa locală şi cea centrală n-au scris măcar un

cuvânt.

Dar nu se ştie nici până azi că dacă ar fi scris

s-ar fi schimbat ceva. Şi oricum, indiferent de toate

astea viaţa a continuat să meargă înainte”.

Maria CALLEYA

ORA

Acum e momentul

te îndeamnă zvonurile

cu ornament baroc

acum e momentul

poți să pleci

de pe gard am smuls iedera

poarta nu e încuiată

ușor alunecoasă cărarea

dar parcă pentru tine pregătită

ce te reține aici

în locul vizitat de fantome

din cele subțiri morganatice

poți chiar să zbori

un grăunte de curaj

îl mai poți găsi

în sertarul din stânga al șifonierului

liber voios și fericit

sufletul dinamitat de atâta refuz

se poate încumeta să-și scuture coama în vânt

absolvit de greutatea întrebărilor excesive

ora aceasta a nopții mustind de mister

îți e propice întreabă astrele

și să fie aceasta ultima

curând sosește armăsarul zilei

sprijinindu-se pe foc

vei cădea iarăși

către greutatea albă a renunțării

lasă în urmă tot ce a fost

cum a fost

înalță-te în sfârșit

în recea zăluda noapte

DESPRE BOGĂȚII

Pe brațe m-a luat și m-a trecut pragul

și casa era pe stâncă sus

atât de aproape de cer

acolo m-a primit pacea

lumina nopților și a zilelor

înnebunite de soare

de cântecul neîntrerupt al stelelor

parte a vieții mele aurită la timp

ca să pot depune mărturie

despre bogățiile nevăzute

ale visului vechi coborât în trup

hrănindu-l înmiresmându-l

tocmai bun să cadă pradă jefuitorilor

pe aceste brațe mă legăn încă

din copacul acela rămuros

secundă rănită mă topesc atunci când păşeşti, regină, spre mine. secvenţa nu ar trebui să se piardă, ci să rămână un perpetuu dejá-vù. aş dori să-mi placă mereu ce-mi place acum la tine: aura-ţi, plină de farmec, sufletul, nelepădat de mine, altarul, prin care mă treci, viaţa, pe care mă îndemni s-o vieţuiesc, – un vis ce-a fost o secundă rănită –, deşi-s acum cu tâmpla sură. Marian RUSCU


48

absorb seve tainice

murmurul lor fosforescent

e destul să întorc capul

pentru ca povestea să se depene iar

din răsărit către apus

din alt apus către alt răsărit

așa cum stă scris

pe pervazul ferestrelor către lume

un semn colorat indescifrabil

CERURI LIMPEZI

N-ai unde să pleci

afară din carnea ta

o faci totuși

îndemnând telegarii

cu potcoave de argint

să bată în pământ

cu toată forța

înainte să se înalțe

străbați însetat

ceruri limpezi

aproape fără uimire

libertatea în stare pură

ceea ce ți s-a așezat în cap

și la picioare

ghiulele de tun

se lichefiază instantaneu

nu mai ești decât impulsul uriaș

aerul însuși străbătut de vânturi

risipit către zări

SĂ TE ÎNALȚI

Pe scânteia mea de viață îți jur

infinitul mic

îți stă la picioare

frământă cărbuni aprinși

ca tu să te înalți

până unde te poartă aripile

părăsește văile cu umbră

suie încet pe funia

împletită strâns cu lumină

nu privi înapoi

eliberează-te

neastâmpăratul meu suflet

MĂ ÎNFĂȘOR

E caldă plăpumița cu noduri

în care mă înfășor

mă îmbrâncește

mă alintă

mă lasă descoperită

ca să-i duc dorul

în diminețile geroase

cu funiile lor reci

e departe acum

și îmbietoare arșița

cu letargiile ei

iar zona de trecere

strâmtă în neașezarea ei

ciudată

mă așează pe acel balansoar învechit

în care doar cariile fredonează

un cântec vesel

PERIPLU

Semne reci

îmi dau târcoale

mă îndeamnă să construiesc

acele punți invizibile

iar și iar

ca și cum periplul

nu ar avea sfârșit

ca și cum nopțile

vor putea fi învinse

doar aprinzând focul

din cărbune înghețat

o bucățică de iască

și suflul nou al vremii

ucigător

TOT MAI UȘOR

O fulgerare și apoi bezna

trei zile și trei nopți

lumânarea nu s-a stins

așa cum stă scris

după o vreme

totul se răstoarnă

undeva în cer

se restabilește echilibrul

iar noi călcăm tot mai ușor

pe câte un picior

udat de stele

SALT

Am pariat pe calul alb

și i-am tăiat picioarele din față

în chiar clipa saltului

dreaptă în șa

am rămas fără grai

cum altfel

și continuăm

să ne ridicăm

așa cum este prevăzut


49

Marin MOSCU

Pe creanga timpului

Pe creanga timpului vârsta e petală,

Urările-s parfum din univers,

Poezia cuib dintr-o beteală

Țesută-n inimi, cu vise pe-nţeles.

Picură prin iarba crudă rouă

Din rugina penelor dogite,

Trăim într-o speranță nouă

Cu pinioanele frumos tocite.

Vă invit la horă pe bătute,

Să țipăm metafore spre cer,

Să plantăm copaci în orice curte,

Să simţim mirosuri de mister.

Să sară praf de stele peste tot,

Să ne ungem cu lumina lor,

Numele să fie scris pe-un tort

De Dumnezeu cu pana ochilor!

Muza ghicește în cafea

În viață, pe artera principală,

Muza mea învârte în pahar

Spumă maronie de cafea amară,

Ca un vis cu sufletul de jar.

O sorb cu inima-mi voioasă

Şi o rotesc în ochi de stea,

Printre mătăsuri de iubire

O scald în sânge şi tot vrea.

În mine trupu-i se căleşte

Şi-mi face sufletul molcom

Încât se scutură tot rodul

Din oasele mele de om.

Sub soare se deschide cerul

Cu vise-n ochii de cleştar,

Zațul ia forme dulci-amare

Când ea ghiceşte în pahar!

Trăistuțe de fum

Păduri de oase şi de vise

Şi de vorbe necuprinse,

Sting şi gheață, sting şi jar,

Sub aripă de sitar.

Toamna trage foc de puşcă,

Ceața de irişi o muşcă,

Latră câinii la hotar

Trupul sângelui hoinar.

Ochiul morții în noi scrie

Cărți de putredă vecie

Şi-n clepsidra de mister

Creşte şerpi de foc în cer.

În praf o umbră nebună

Alergă c-o stea în mână,

Calul ei răpus de roată

Mănâncă jar din covată

Şi mai ronțăie câmpii

Strânse de harnici copii

În trăistuțele de fum

Cu iubiri de-albastru scrum!

Sub ghilotina sorții

Nu am loc înapoia timpului niciodată,

Nici umbra nu primește ghem de raze

În vulva craterului nopții răsfățată

De izvorul lacrimilor ascunse între oase.

Nu știu să mă adune mângâierea ta

În noaptea inimii turnată-n mila sorții,

Să trăiesc din vorbe mult aș vrea

Dar se lipește limba chiar de ușa morții.

Nu mă ține drumul împărțit în două,

Mai mult către apus, puțin în răsărit,

Merg cum merge ceața pe cojile de ouă

Să transforme noaptea în coji de infinit.

Nu am loc în mine să-mi citesc în suflet,

Sunt butelca vieții băută pân' la fund,

Golul se măreşte într-un mare tunet,

Sub ghilotina lui alunec, mă afund.


50

Mă înconjoară liber o noapte întristată,

Contemplu meteorul ce vine în surdină,

Nu-l chem, îl las să zboare pe-o cale încurcată,

Să nu mă întâlnească sub steaua din grădină.

Rovinieta dată de Dumnezeu

Am mers prin vârtoapele visului

Cu rovinieta dată de Dumnezeu

Pentru calea liberă spre porțile

Raiului desenat în sufletul meu.

La bancomat am schimbat hârtia

Intrării în noul an cu implicare,

Am rupt-o pe cea veche, n-am citit

Că trebuie păstrată după expirare.

Amenda primită de la cnadnr

Mi-a luat aerul rostuit de la gură,

Ei au adus îngălbinirea vieții

Tăind cu stângăcie a visului măsură.

Dacă Sfântul Petru ar face la fel

Cu rovinieta dată de Dumnezeu,

Aș merge în genunchi până la poarta

Raiului ascuns în sufletul meu!

O zi bună, suflet drag!

Soarele râde în prag:


Îți dau lapte de lumină

Pentr-o iubire senină.

Îți dau raze de-mpletit,

Flori pentru omul iubit,

Te îndemn pe mai departe

Să pui gândurile-n carte,

Să fie mereu citite

De inimi îndrăgostite,

Îți mai dau un curcubeu –

Șal frumos în visul tău,

Să te-adune în iubire

Cu-n sărut de izbăvire,

Dragostea răsune-n prag –


Plouă din soare cu aripi

Plouă din soare cu aripi de apă,

Zbori cu elan prin inima mea,

Pescărușii din ochi se adapă

Atârnați vertebral de o stea.

Traversăm în valuri oceanul vieții,

Stropi înflorați în suflet descriu

Frumuseți din geana dimineții,

Vreau să fie așa și-n veșnicul târziu.

Și reciproc, o, Doamne, vreau să fie,

Aripi de apă s-ajungă până-n soare,

Să intru-n inima iubitei ca în vie,

Să mă îmbăt cu-a dragostei licoare!

Doi bătrânei…

În singurătate caut steaua nopții

Sub care-au împărțit frățește hoții

Lumânări și cruci pe limba lor

Ascunzându-se în sâni devoratori.

În credința mea visez păcatul

De-a fi eu hoț, când tu cu altul

Mergeai la braț seducătoare,

El un nimic și tu o floare.

Acum, în clipa minunată,

Găsim poteca-ntortocheată

De steaua mulților iubiți

Sub care noi ne credem sfinți.

Dar eu sunt hoț din cer cu foc,

Ard lumânări, pun busuioc

În grinda casei, soarele crestez,

Doi bătrânei ferice să visez!

Iertaţi pentru propriul sânge

Nuferii albi plutesc pe valuri,

Din cer plouă cu sângele nostru,

Înotăm în mană de colostru

Cu ochii țintuiți de idealuri.

Tinerețea părelnic e bătrână,

Ziua ei se rostuieşte-n noapte,

Stelele curioase sunt coapte

În sâmburii cireşelor din mână.

Inexistența plânge-n pustie,

Crucea atârnă la gâtul tăcerii,

Nuferii albi vor Ziua Învierii

Trecută sărbătoare-n poezie.

Iertați pentru propriul sânge

Înaintăm prin veşnice canale,

Suntem clona durerilor fetale,

În idealuri inima ne plânge!


51

Tudor CICU

Atunci, în gara

pustie…

(schiță)

Atunci, în gara pustie, am blestemat acel război la

care luase parte bunicul. Dar nu-l știți pe bunicul meu

de la țară? Închipuiți-vă un bătrânel ale cărui pleoape

dădeau un troian de amintiri de o parte, atunci când

vorbea. Eu încă mai cred că boii din vorbele lui arau

cerul de plumb al întâlnirilor pe care le aveam cu el. Să

vă zic cum m-a prins iarna într-o gară, de credeam că

drugii de fier, la ferestre, erau puși acolo pentru a nu

pătrunde corbii care nu prevesteau nimic bun. Oricum,

și fără zăbrelele astea, prin găurile din zidurile măcinate

de ploi cred că umblau niscai guzgani. Altfel nu aveam

cum să-mi explic de ce teama îmi licărea în priviri. Dar

era vacanță. Era iarnă. Ce-mi păsa mie! Bunicul venise

să mă ia de la gazdă și cu trenul să plecăm, amândoi,

către casă. În sat iubeam o fată și îmi promisese, înainte

de a pleca la școală, în oraș, că mă va aștepta de primul

Crăciun.

Șeful de gară ne spusese că numai datorită ninsorii

începute peste zi trenurile, deocamdată, erau blocate

prin diverse gări. „Dacă ninsoarea va înceta, o să vedeți

cum se vor pune toate garniturile trenurilor în mișcare,

spunea el”. Atât îi trebuise bunicului! Mă trăsese de

mână în cabina șefului de gară sub pretext că nu avea un

foc pentru pipa în care îndesase tutun. Se schimbau

vorbe despre războiul ce tocmai trecuse. Eu îmi

sorbeam ceaiul pe un scăunel lângă godin. Flăcările

mocneau dintr-un lemn despicat. Le vedeam prin ușița

întredeschisă. Un paznic ceferist se foia pe afară. Din

când în când deschidea ușa și ne anunța că ninsoarea

prevestea ore sumbre pentru toți. Se foiau niște umbre și

pe chipul bunicului meu trist și îngândurat.

-Am servit patria, spunea șeful de gară și mi-l arăta

pe bunicul, făcându-mi un semn din sprâncene. Am

servit patria, împreună.

În răceala pe care o răspândeau ochii bunicului, în

frigul acela, patria era fiecare licărire, fiecare mișcare de

gene, fiecare speranță și, din câte citisem despre acel

grozav război, o și zăream pe fețele celor care plecaseră

din cătunul lor, cu gând să se întoarcă teferi acasă, cum

mă întorceam eu, din vacanță. Dar ce-mi păsa mie de cei

doi camarazi de război; iubeam o fată în satul din care

abia plecasem și ea, cred, mă iubea. Locuia pe o

ulicioară, mai jos de noi, în cătun. O aveam tot timpul în

minte: cu părul în vânt, cum aștepta.

-Să nu-mi vorbiți voi despre patrie! îl auzeam pe

bunicul. Mie nu-mi aruncați vorbele voastre prea

fandosite. Mie, cel care-și îmbrăca izmana încă udă pe

front. Am văzut semănăturile, holdele cosite, pline cu

trupuri, ciorchine de morți cu flăcăi de la țară, împinși în

tranșee cu vorba blândă și cu amăgirea unui ogor…

Mare afront, domnilor, ca pentru o baniță de grâu,

flăcăii noștri, pe brânci, au murit pentru țară! Ca de al

fulgerului trăsnet. Am văzut toate astea. Așa de mare

cutremur! Pământul s-a zvârcolit sub opinca noastră,

atunci.

Paznicul ceferist încă se mai plimba pe afară.

Așteptam de la el vestea că trenurile, afară, se

încrucișau ca la ordin. Dar nu zăream, în ninsoare, prin

geam, decât umbre pe zidurile prost tencuite. Umbre,

umbre, ridicau și flăcările din godin.

-Mă, tu ce te tot foiești de parcă ai sta pe cărbuni

încinși… Era deja târziu când mi s-a adresat, direct,

bunicul.

Ce eram să-i spun? Aveam dinaintea ochilor doar

imaginea ocnașului care-i spunea lui Pip, în Marile

speranțe: „Ei, or fi niște ochi frumoși pe undeva, așa-i?

Nu se află niște ochi frumoși pe undeva la care tu să te

gândești cu drag? O, Estella, Estella!”

-Păi, dacă te gândești la fata de la marginea

satului, dinspre liziera cu salcâmi ce ascund iazul pe

ceair, ia-ți gândul, băiete, nu mai locuiesc acolo. Au

plecat!

-Cum au plecat? Un om păstrează o taină mai

bine decât doi. N-ai cum să știi taina mea, bunicule!

M-am ridicat, gata să mă iau la harță cu bunicul. Dar

m-am oprit în loc fiindcă de două ori aș fi putut jura că

cineva ciocănea în geamul șefului de gară și că se

auzeau, foarte clar, șoapte la ușa de la intrare care

întrebau de mine și bunicul.

M-a trezit, din vis, spre dimineață, bunicul:

-Hai, trezește-te! S-a anunțat că o locomotivă va

pleca curând să aducă și trenul nostru în gară. Cred că și

visai așa de frumos! Ba chiar pomeneai numele fetei din

căsuța de la marginea satului. Cea care locuia cu mama

ei, singure, la iazul din râpa Viișoarei.

-Cum adică, locuia? Cine le-a alungat de

acolo?... am îngăimat.

-Dacă aș fi crezut că fac bine, ți-aș fi scris. Au

plecat de la noi din sat. Nimeni nu știe încotro. La ce

ne-ar fi interesat. Dar cred că n-ar fi trebuit să afli toate

astea. Uite, deja te-ai întristat!...

În creier îmi sunau vorbele lui Pip și el tare dezamăgit

de niște profețiuni: „Gândurile domnișoarei Havisham


52

cu privire la mine nu fuseseră decât un vis. Estella

nu-mi era sortită mie”.

Atunci, în gara pustie cu trenuri înghețate și bâjbâind

pe afară, am blestemat acel război la care participasem

în discuțiile celor doi camarazi. Și acea gară. O pulbere

era cerul. Ca plin de funinginea cărbunilor ce nu reușeau

să miște niște amărâte de trenuri.

…Și ninsoarea care nu mai înceta!

Mama se ruga pentru toți

(prozopoem)

„O să ne descurcăm, nu poate fi ăsta sfârșitul lumii!”

se ruga mama pentru noi. În iarna care se zice că

înghețau și lemnele în sobă și cam ne înghesuise

foametea, mama pusese o sobă de metal în mijlocul

camerei și ne îndopa cu ceai fierbinte din crenguțe de

corcoduș și cartofi copți pe metalul încins. Mă durea

burta de-atâta zeamă colorată și coji arse, scrum, dar îmi

spuneam: „Gândește-te că vine seara”. Diminețile ne

trezeam și fuga la geam când auzeam câte un car

scârțâind pe drum și doi cai costelivi trăgând mortul

spre cimitir. Pentru unii drumurile erau fără întoarcere.

„Marele noroc al lui Nietzsche e că l-a întâlnit pe Dante

și i-a spus să se întoarcă din drum”, îi spuneam soră-mii

ca să mă dau deștept. Pe soră-mea cea mică o încântau

flăcările de un roșu aprins cu stele tremurătoare și, zicea

ea, ieșeau prin burlanul scos la streașină, ca din pământ.

Vedea pretutindeni numai comori. Mama o liniștea

spunând că sunt doar năzăriri ale unui înger al foamei

care i se pusese pe creier. Ne lua cloșcă între brațe: „Ce

să-i faci, mamă? Așa a vrut Dumnezeu!” o auzeam,

suspinând, ca pe Varia, fiica moșieriței Liubov

Andreevna din piesa lui Cehov. Seara visam un car tras

direct pe bolta cerului și țin minte că cineva tropăia pe

lângă car ca și cum ar fi vrut să se curețe de zăpadă, pe

cizme. Dar mie îmi părea a fi zgomotul surd al toporului

lui Lopahin lovind un pom prin Livada de vișini. Am

vrut să ies alarmat de niște bătăi care au urmat, insistent,

în ușă. Cum să fi rămas cineva străin, înghețat pe afară?

Sigur că trebuia să fie cineva cunoscut. Dar cine?

Bunicul căzuse în primul război. Tata nu se întorsese

încă din cel de-al doilea. Alarmat de bătăile în ușă am

dat să trag zăvorul. O mână a mamei m-a tras înapoi. În

cealaltă ținea lumânarea care trimitea numai stafii pe

pereți. Peste câteva zile a venit unchiul cu o căruță de

am încărcat puținul ce ne mai rămăsese prin casă și am

plecat din acele locuri pentru totdeauna. Și chiar de a

doua zi soră-mea povestea, cu haz, puștilor de pe noua

uliță, cum în noaptea aia ni se furase văcuța din grajd.

„Foametea îi înghesuise și pe alții” le zicea. Uite și

minunea pământului, cu ce îndrăzneală, dumnezeule,

spunea asta!

fii bun

fii bun cu mine, mai ales când

stau în genunchi și-mi intră în inimă turla

bisericii,

sângele care curge atunci nu-i albastru,

miroase a nalbă și a urzici,

a brusturi cu frunze cărnoase de umbră.

dacă dai la o parte culoarea subțiată,

găsești în sângele meu fragmente sticloase

de poem, cu chipul Tău în ele.

fii bun cu mine, gaura din piept, mare cât o

fereastră

nu mă face să mor, îți arată Ție

biserica în întregul ei, cu inima mea sus,

în turla cea mai semeață

cu tălpile în nisip

tu poți să te ascunzi în rănile mele

și să le vindeci

eu vin cu urciorul pe creștet și picioarele

desculțe prin praf

părul nu-mi miroase a mosc, vizuină

cu șerpi împletiți s-a făcut

de când cutreier deșertul

cu umbra târâș după mine, singura care

nu apără de soare nici nisipul, nici oasele albe

îngropate sub el, în mările păgâne

fugite-n adânc acum mii de ani

eu vin spre tine din deșertul acesta care mă

crede

lumânare de seu și mă face să plâng uleios

urciorul e gol, tălpile subțiate de mersul pe nisip

nu mai măsoară drumul rămas până la Tine.

totuna

în carnea mea Te cunosc, mai ales

când eşti dincolo şi mă uiţi printre lucruri.

atunci cred orbeşte în dreptul pietrei

de a fi totuna cu mine, în spaţiu şi timp.

înlăuntru-i atâta mister,

încât şi păsările zboară-mprejur

mai lent, mai profund,

ca o respiraţie în somn.

Valeria MANTA TĂICUȚU


53

Mioara BĂLUȚĂ

Şi nu e nici o cale de scăpare…

stau printre poeți

ca o sălbăticiune într-un mare oraș

ziua într-un pasaj subteran

noaptea pe un acoperiș încerc să scap de frică

nu sunt de aici

nu aparţin acestui pământ în care m-am trezit

dar cine aparţine pământului care l-a născut

toți au ajuns aici pentru lucrurile

pe care ar fi vrut să le vadă și nu le-au văzut

pentru femeile cu care n-au dormit

pentru bărbații care au uitat

o absență e mereu în preajma fiecăruia

ca un vânător luându-i urma

***

există un timp pentru a urca muntele

un timp pentru a-l coborî

și un timp să nu faci

nici una nici alta

există un loc fără timp

și un timp de dat ceasul înainte

există timp de construit o fereastră

și timp de a vedea prin ochii ei

există oameni fără ascensiuni

și oameni ca un loc de veghe

oprește-te să-i asculți

și pe unii și pe alții

există ierni fără nici un fulg de zăpadă

și gheață în arșița unei veri

un singur adevăr și inima ta navigând

peste toate către el ca o barcă

***

binecuvântați sunt zeii la care nu am ajuns

colțul dintre birou și perete hârtiile mototolite

fericită luna privind de sus

vinul unui om care cinează singur

binecuvântată libertate

iluzia noastră că ne-am atins

ca și cum am atinge viata prin ecrane și imagini

fericit trecutul care se lipește de noi

ca un ruj rezistent la transfer

binecuvântate mările pe care niciodată

nu le vom traversa lipsei de siguranță

fericite locurile în care nu vom merge

cămașa de noapte bună

pe o jumătate de pat

binecuvântat este brațul cald al unui bărbat

care aproape foarte aproape m-a înconjurat

făcându-mi loc în autobuz.

***

doar la prima palmă am țipat

toate care au urmat m-au readus la viață

m-au urcat pe scenă în rolul principal

cortina s-a ridicat pereții au dispărut

sunt mama copilului care am fost

numai eu mă pot face să plâng la pieptul tuturor

și pieptul lor îmi odihnește

obrazul ca pe o amuletă

sunt toate scenariile din visele lor

somnul pe care nu-l dorm

hrana pe care nu o pot mânca

banii pe care nu-i pot cheltui

eu sunt adevărul meu

o gaură în veșmântul lui Iisus

câmpul meu de luptă

încăpățânarea unui steag în vânt

mie îmi sunt sălbăticiune și vânător

arma care strigă la mine

oamenii pe care nu-i pot iubi

se apropie decupându-se din viețile lor

eu sunt gura însetată de cuvinte pe care nu le spun

partea muntelui de sus și a mării

cea mai întunecată

planetă în inima omului cu poezia ajunsă la capăt

urma din spatele tău

bucățile din tine și bucățile din mine

strânse în ceva viu ce ar trebui să fie


54

tot ceea ce nu li s-a spus că ar mai putea fi....

***

nu e niciodată târziu să înveți să pierzi

mai greu este să te obișnuiești cu bunele intenții

rămase în urma unei pierderi

exersez în fiecare zi timpul și cheile pierdute

locurile unde ar fi trebuit să ajung

am pierdut două oraşe frumoase

am pierdut nişte tărâmuri pe care le-am avut

două râuri un continent

mi-e dor de toate dar supraviețuiesc

chiar şi pe tine te-am pierdut

într-o primăvară când poezia se învăța pe dinafară

și dragostea își căuta adăpost în altă inimă

dar cine poate învinovăți

nevoia omului de a fi fericit

privirea înfrumusețând depărtarea unei lumi

o distorsionează pe cea din apropiere

nu e târziu niciodată să înveți să pierzi

cazi te ridici

îmbătrânesc

și oasele devin fragile

***

se spune că există arbori

pe care nu-i vezi înflorind

și păsări ce nu pot fi prinse niciodată

că nimeni nu mai are nevoie de cuvinte

de tobe instincte sau fumuri

că avem în interior propriile vase

comunicante tranșee construite

pe locul fostelor adăposturi

un spațiu în care nici moartea nici viața

nu mai pot lovi

unde rămânem ghemuiți ca și cum

ar mai fi ceva

ca și cum nu mai doare...

***

mai ales seara

când totul se reduce la memoria pielii

când în privire se sting lumini de parcă

cineva mi-ar sulfa peste gene

atunci abia

pot să-ţi îndur zâmbetul Doamne

felul în care faci din poeţi

mari cuceritori rătăciţi în propriile imperii

nu mă apăr nici nu mă feresc

stau în centrul rătăcirii mele

şi nimic

altceva nu mă sperie...

***

o parte din mine

e totul

altă parte nu înseamnă nimic

o parte din mine

e aglomerată

o altă parte este singură

o parte din mine cade

pe gânduri

cealaltă parte e mereu în delir...

***

binecuvântată nebunie

ai creat cele mai frumoase poezii

acum nu mai am nimic din

forma unei pietre și nici din limpezimea

transparentă a sticlei

mă mișc în haine largi

stau în bătaia vântului

și nici o pasăre nu se mai sperie

Metamorfoză

Așa facere mai zic și eu,

Din lut și salcie, din piept de Prometeu,

Din braț de lemn de fag, din trup de șarg

Și gând de mag.

Așa Adam, așa și Evă,

Din lung de șarpe, din gust de sevă,

Din gura lumii, din sânul naturii

Și muma pădurii.

Așa cântec de os..., mă mir mereu,

Din cugetul firii, din ureche de zeu,

Din colb de cosmos, din fir de pământ

Și lacrimi de sfânt.

Așa dor, așa aripă

Din frunză de codru, din clipă în clipă,

Din zbor de Icar, din gusturi amare

Și flutur' pe floare.

Sorin CĂLIN


55

Cărți prezentate de:

Petre ISACHI

Copilăria vs. Comunismul*

Îmbrăcat postmodernist în hainele ludicului,

„comunismul cu rele şi rele”, tema-pretext a romanului

politic Jean Marais…, este prefigurată nu doar prin

problematică şi viziune, de cărţile anterioare: Cazarmă

cu naratori, 2005; Peştele din oglindă, 2010;

Repetiţie generală cu apocalipsă, 2013; ediţia a II-a,

2015, ci şi de metafizica autoarei, o revoltată

nietzscheeană, parcă înnăscută să lupte împotriva

nulocraţiei, prostocraţiei şi a totalitarismului de orice

tip. Toată viaţa s-a visat o luptătoare! Din copilăria

comunismului românesc: „Suport cu greu

schimbarea: războinicul va deveni o fetiţă cu rochie

din catifea verde, cu pantofi de lac negri, cu funda pe

care era prinsă o buburuză din lemn. Asta nu-s eu,

asta nu-s eu, îmi repet, privind în oglindă. Uca îmi

plasează un moţ în vârful capului”. Scriitoarea face

parte dintr-o familie de spirite nonconformiste ce

asigură noutatea „veche” şi longevitatea unei literaturi

parcă niciodată sincronizată cu propria-i tradiţie: Alice

Voinescu, Ana Blandiana, Magda Ursachi, Adrian Alui

Gheorghe, Paul Goma, Viorel Savin, Nicolae Breban,

Aura Christi, Petru Cimpoieşu etc. şi vine cu „permise

de adevăr” (V. S.) dintr-o copilărie „cu trecutul

amputat”, pe care o actualizează cu filosofia şi

psihologia politică a unui „Stan Păţitul” ce ştie că doar

memoria este singura formă de justiţie divină, accesibilă

omului „fără însuşiri”, mai ales într-o (auto)ficţiune

memorialistică, însoţită de riscul căderii în ceea ce Petru

Cimpoeşu, un alt romancier băcăuan de referinţă, numea

„ficţiune ilicită”. Coperta se află într-un pandant genial

(e doar opinia mea!) cu supratema cărţii: războiul etern

al copilăriei, cu tirania = masca nedreptăţii, cum ar fi

spus poetul R. Tagore. Fetiţa de şase ani - alter-ego-ul

ce judecă totul şi pretinde tranşant „că şi eu, ca oricare

om, aveam două feluri de gânduri: adevărate şi

neadevărate” - desigur, cu fundiţă albă, bicicletă

„Tohan” (după Cecilia Moldovan, o altă comentatoare a

cărţii, ar fi o altă marcă?, v. 13 Plus, Nr.185/ 2017) şi

vestimentaţie ce trădează bun gust şi orgoliu

aristocratic, pare prizoniera unui peisaj etern, surprins în

sepia, un fel de metaforă cromatică atemporală, a unei

copilării, ce nu poate fi manipulată şi învinsă nici de

timp, dar nici de un posibil „lagăr”, fie el socialist,

comunist sau postcomunist, deşi deznădejdea îşi face

loc, persuasiv, aproape biblic, în viaţa ca o „fotografie

sepia”: „M-a cuprins deznădejdea. Una dintre acelea

în care dispar culorile. Toate culorile. Dispar

mirosurile şi sunetele.(…) Rar mă încerca o

asemenea stare. În afara visului, cred că mai era un

motiv: Leninul.” Incipitul romanului confirmă teza prozatoarei:

câtă copilărie, atâta posibilă bucurie, dar mai ales

insinuează persuasiv ideea incomodă pentru ipocrizia

curentă, reiterată în partea I a romanului (pp. 5-146) pe

care am găsit-o exprimată şi în nu ştiu ce Dicţionar de

umor francez: copilăria este acea perioadă a vieţii în

care toată lumea te învaţă să minţi!? Locuită de poezie,

Neli, fetiţa ce ştia deja că „ea, Raluca, iubea lucrurile

neadevărate”, îşi rememorează „călătoria uitată”,

concurându-l pe autorul „Amintirilor din Copilărie”,

cu acelaşi orgoliu al locului natal, ce supravieţuieşte în

orice român oriunde s-ar născut: „Uca a înşirat pe

masa din bucătărie hribi. Miros a buturugă udă. A

muşchi. Nu-mi mai ridic nasul dintre ei. Tocmai am

descoperit că am în capul meu mai multe cercuri:

unul e cu bucurie. Altul e cu tristeţe. Altul, cu

spaime. Mai mici ori mai mari. Fiecare lucru îmi

umple unul dintre aceste cercuri. Hribul cel mare

îmi acoperă primul cerc. Bucuria locuieşte pe

muşchi. Hribi, gălbiori, afine, fragi. Toate vin de

acolo. Cuvântul „bucurie” era plin de pământ şi de

muşchi. Încerc să-i spun câteva Ucăi.

- Neli, n-ai vrea să-mi spui cum ar fi mai bine

să gătesc hribii? Ăsta era meşteşugul ei de a-mi

împrăştia mie gândurile cele adevărate”. Din incipit,

cititorul va fi remarcat, deja, inteligenţa sclipitoare a

naratorului, ironia aparent nevinovată, liminara

sinceritate, imaginaţia postmodernă, umorul, comicul de

situaţie şi de limbaj, onomastica grăitoare, singurătatea

cuvintelor „lipsite de istorie, de întâmplări”, arta de a

zâmbi copilăreşte răului ce izvorăşte apocaliptic din

vocea de la „măgăoaie (aşa-i zicea Camentică

difuzorului)”: „Un nou Octombrie la noi în sat/ De prin

bordeie, din ogoare/ Din zeci de piepturi muncitoare/

Pe Lenin îl slăvim neîncetat” … Dar, dacă – cum ne

avertizează Magda Ursache în Comunismul cu rele şi

rele – „Leninul” radiografiat satirico-ludico-socratic de

Cornelia Ichim Pompiliu „rămâne viu. Şi neîngropat”.

Adică, vorba unui poet rus, desigur revoluţionar,

Maiakovski: „a trăit, trăieşte şi va trăi”?!

De profeţiile maiakovskiene pare să fie

neliniştită autoarea Peştelui din oglindă şi în acest

roman, dacă nu pierdem din vedere că partea a II-a

volumului Jean Marais…, aparent autonomă, este

prefaţată de un motto din „Rebarbor”-ul lui Alexandru

Monciu-Sudinski. Să nu o uităm însă pe fetiţa din

fotografia sepia ce trădează, fără dubiu, o fire voluntară,

războinică, căreia îi place să-şi păstreze neschimbat

modul de a fi chiar şi în amintire, „creaţie continuă”,

cum o definea genial, Cineva dintre intelectualii de ieri.

Observaţi, vă rog, voinţa de dreptate, specifică copilului

de pretutindeni: „Slabă amintire. N-a mai rămas

aproape nimic din ce-a fost. Sunt o fetiţă ca oricare

alta. Asta pe dinafară, îmi repet, asta pe dinafară.


56

Pentru că, nevăzută, adevărata mea natură s-a

păstrat. Aceea de luptător. De luptător pe care

curajul îl ajută să facă dreptate” (p.11). Nu are cum

să ştie copilul transfigurat, trăitor în frumoasa şi poetica

staţiune Vatra Dornei, că dreptatea este inumană! El o

percepe însă romantic, ca un adevăr „pus în practică”

(Milton) de noua putere bolşevică. Adevăr desfigurat de

libertatea leninistă. Are oare dreptate Orwell (v. 1984),

când susţine că „Libertatea e Sclavie”?!

Intriga acestui roman memorialistico-politic:

Comunismul vs. fetiţa cu „un moţ în vârful capului” ce

gândeşte în timp ce se joacă „de-a copacul”, deşi Uca i

se tânguie permanent, precum corul din tragediile lui

Eschil, Sofocle şi Euripide, încât şi în postcomunism i

se aud cuvintele profetice „vai, vai, sunt pericole la tot

pasul!”. Romanul se vrea o cruciadă a copiilor conduşi

de Ineluşa, împotriva comunismului/ totalitarismului de

orice tip, într-un moment în care se fabrică

(pseudo)acuzaţii politice, „antisemitului” Emil Cioran,

„fascistoidului” Mircea Eliade, absolut culpabilului Nae

Ionescu, de fapt, unei întregi generaţii, de la Eugen

Ionescu, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, Noica,

Ţuţea, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga etc.,

iar doctrinele leninisto-stalinisto-hitleriste continuă să

cultive şi să inoculeze diabolic cele trei boli

inexplicabile ale istoriei neamului românesc: uitarea,

indiferenţa şi frica.

Autoarea, un „egoprozac”, (aţi ghicit: Magda

Ursachi!) joacă în scriitură, cu aceeaşi dezinvoltură,

toate instanţele comunicării narative, autor, narator,

personaj, cititor, aşezându-se pe sine, egocentric, în

ipostaze ironic-acuzatoare, violent confesive, voit

contradictorii, situate dincolo de cele două voci: Ţâncul

vs. Măgăoaia. Cornelia Ichim-Pompiliu are ştiinţa

naratologiei (v. de acelaşi autor, eseul Textul narativ.

Structură şi receptare, 2009), încât revolta – în fond

romantică – contra Puterii, care înseamnă „lupta

memoriei contra uitării” (Milan Kundera) configurează

dramatic-subiectiv războiul permanent cu frica: „Eu nu

mă tem de nimic. Am observat că, atunci când

gândeşti nu te mai temi. Fricile vin cu cârdul doar

când stai cu mintea-n gol. Îţi umplu cercul de tristeţe

şi te înghit”. Parafrazându-l pe Iliuţă, un alt personaj

participant activ la cruciada copiilor de ieri, dar şi de

mâine, nu poţi spune decât: sunt condiţii de gândit, „da-i

mai bine de trăit” manipulat diabolic, într-o Europă

bântuită de „stafia comunismului”, dar şi de alte „stafii”

la fel de insinuante şi de primejdioase! Se uită repede că

stafiile sunt eterne. Arătaţi-mi o stafie care a murit!?

Aşa se pare că este, dacă ne luăm doar după

sondajul de opinie al Institutului de Investigare a

Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului

Românesc: 83% dintre români nu au suferit în ceauşism,

decât de foame! Interesul aceloraşi cetăţeni români/

europeni pentru lustraţie a scăzut la 52%, cel pentru

accesul la Dosarele Securităţii, la 49%...!? S-au uitat

subit drepturile fundamentale: discriminarea

profesională din motive politice, dreptul la libera

exprimare, libertatea de credinţă etc. Aşa se explică şi

de ce personajul narator-actant-martor-judecător al

acestui roman politic, atipic, în care tragicul este atenuat

prin ludic, umor, autoironie, „adevăruri convenabile”,

muzica eternului „bade pălărie nouă” şi obligaţia veche

de a merge „la piaţă la comandă”. Autoarea glosează

„dincolo de bine şi de rău”, sine ira et studio, despre un

viitor (im)previzibil, pe care lumea nu vrea să-l vadă:

„Aşa-i spunea Camentică gândirii adevărate: har. El

mai numea gândirea adevărată şi neconvenabilă,

asta nu prea înţelegeam cum vine: Ineluşa, oamenii

vorbesc după adevăruri convenabile, nu au putere

pentru celelalte, îmi zicea. E, asta era mai greu de

priceput. Poate cu timpul… Pe cer vedeam

moşneguţi aduşi de spate, afine, nişte tanti cu

baticuri. Când va fi să-mi apară în faţă, sigur îl voi

recunoaşte. Pe el, pe Leninu. Oricât de bine

împachetat. Bine, şi ce-o să-i spun? O să-i vorbesc

ca-n televizor: Leninule, muncitoreşte îţi spun şi

cordial, că te-am ghicit din prima! Între timp, Uca a

dat măgăoaia mai tare. Tot nădăjduia să audă

melodia ei cea mai dragă, în care era vorba despre

un bade pălărie nouă. Ca să tac mi-a adus o farfurie

cu trei clătite cu dulceaţă de afine. – Uca, o fi rău ori

bun Leninul? A rămas cu gura căscată.”(p. 21).

Scriitura concepută ca reflex al libertăţii absolute de a fi

permanent sincer cu tine însuţi, potenţează printr-o

acută luciditate confesivă, autenticitatea substanţială.

Primează opinia lui nenea Danciu: „Ăştia cu dreptul fac

din drept – strâmb!” Şi astăzi, tot aşa. Nimic nou sub

soare, nene Danciule! Să reţinem că în egoficţiunea

Corneliei I.- P., toate personajele au aceeaşi statură

simbolică şi duc fiecare, cum pot şi înţeleg, „războiul”

cu stafiile ce bântuie Lumea. Inclusiv Uca, ce devine cu

naivitatea din „cuminţenia pământului”, delatoarea

ideală, ce visează oftând la ochii albaştri ai securistului

Nepălărie! Desigur, este iertată! Vatra Dornei se

identifică total României. Iartă totul şi uită totul şi toate.

Poate pentru a fi „corectă” şi faţă de trecut şi faţă de

prezent! Pe nimeni nu interesează viitorul…

Naraţiunea la persoana I trădează statutul

dictatorial al povestitorului, care se ştie un martor-cheie,

un supravieţuitor al unei lumi conduse de un „creier

bolnav”, de acel „Leninu în calitatea lui de stafie”. El

este supravieţuitorul de excepţie, ce simte tragic, atunci

când scrie, dar mai ales după ce a terminat, primejdia

mărturisirii! Autoarea aparent rătăcită estetic între

oglinzile poliedrice ale autobiografiei şi cele ale unei

ficţiuni confesive, despre istoria comunismului

leninisto-stalinisto-dejist, interferează stilul subiectiv cu

cel obiectiv, prin procedeul simultaneităţii: „E

duminică. Mama spune că suntem în treisprezece

octombrie şi că e ziua tatii. Uca a făcut un tortuleţ cu

vişine din compot. Dar tata e departe şi nu se poate

bucura nici măcar de o felie. Apoi mama dispare.

Ştiu eu unde s-a dus. O iau încet, pisiceşte, pe urmele


57

ei. Mama avea fruntea lipită de Ţânc. Nu m-a auzit.

Întru tiptil sub măsuţa înaltă. Din fericire, nu

descoperiseră borcanul pitit de mine. Cred că

celelalte dispăruseră. Deci ultimul, mi-am zis. Ca să

nu fac zgomot, luam fragii cu degetele. Îmi fixasem

să nu iau decât de trei ori din borcan. tocmai eram

pe la a şaptea îmbuibare, când l-am auzit pe Ţânc:

Comunismul a adus cu el teroarea. Lenin spunea:

Comisariatul pentru justiţie este „Comisariatul pentru

exterminare socială”. Un scriitor (na, i-am uitat

numele, era ceva muzical, Sol şi la, nu, sol şi patru,

asta-i nu mai ştiu), spunea că toţi cei ce i se opun

trebuie lichidaţi. Dacă-i băgăm în puşcării, mai zicea

nenea Sol ori Pol şi Petru, nu e suficient: de acolo pot

să iasă. Trebuie împuşcaţi. Mi-a rămas un frag în gât.

Apă, da de unde? Asta-i cu cei ce fură, acum trebuie

să rezist”. Disponibilitatea ludică în opoziţie, dar şi în

pandant persuasiv cu gravitatea problematicii

transfigurate – ipocrizia politică, minciuna, delaţiunea,

demagogia, supunerea, frica, permanenta stare de

ameninţare, laşitatea, arta machiavelică a manipulării

etc. configurează dramele sufleteşti ale familiei Ichim,

din frumoasa şi cosmopolita staţiune Vatra Dornei, dar

şi a întregii Românii, trăiri de neconceput azi, pentru un

copil de vârsta Ineluşei, predestinat să gândească „cine

spunea istoria adevărată şi cine istoria mincinoasă? Care

şi cum?” Copilul care fără voie îşi schimba limbajul

colocvial după cel al „măgăoaiei”: „Foloseam un

cuvânt pe care mereu îl spunea măgăoaia. Îmi

plăcuse atât de mult, încât, în loc de Ce mai faci ori

faceţi? îi întrebam pe cei din jur: „Ce-ai mai

înfăptuit? Ce izbânzi îţi scriu numele cu litere de

foc? Nu ştiu de ce, nu reuşeam niciodată să obţin un

răspuns sincer: unii, mici ca mine, clipeau des, le

tremura bărbia şi tăceau ori scheunau anemic

„Niiimic”. Alţii, cei mari, tuşeau, râdeau, se

încruntau ori dădeau din umeri.” Umorul, satira şi

absurdul se impun, parcă, de la sine în acest univers

kafkian. Caragiale este depăşit de „Omulnou”. Cine ar fi

crezut? Urmăriţi, vă rog, limbajul de lemn al epocii de

aur. Caragialean! Naratorul simte enorm şi vede

monstruos: „Doar Camentică n-a reacţionat aşa.

Când a venit la noi ultima dată, chiar după vizita lui

nenea Danciu, a luat un aer serios, m-a privit în ochi

şi mi-a spus: „Astăzi, Ineluşa, am înfăptuit două

halbe de bere!” I-am apreciat sinceritatea şi i-am

oferit din camară o sticlă cu bere din hamei. Mi-am

turnat şi eu în paharul de plastic, acel pahar ce se

prelungea, apoi se micşora, am ciocnit cu el şi-am

spus: - Pentru tovarăşul Lenin! Din toată inima i-am

spus, pe atunci nu mă muşcase încă şarpele îndoielii.

Şi ce să vezi? Camentică a început să tuşească, să

clipească şi cred că de emoţie, a dat toată berea peste

gât. Îmi plăceau oamenii capabili de emoţie,…” Iată

în toată splendoarea, victoria simulacrului generalizat!

Deja copiii au fost despărţiţi definitiv de părinţi, bunici,

tradiţie, biserică, şcoală, viitor… Cum? Simplu, prin

cuvânt! Totul era subordonat acelui aparent nevinovat:

„Salut voios de pionier!”. Generaţiile născute în secolul

anterior ştiu acest salut. Pot să depun mărturie.

Parafrazând, pot spune: Et in „Cretinozauria” ego!

Fetiţei ce găsise între „foile tatii”: Carpe diem! nu-i

suna în minte „decât Omul Nou, Omul Negru… Paradis

irealizabil!”. Nu ştii dacă cartea se adresează

stalinismului sau prezentului postcomunist, atunci când

naratorul se întreabă: „Şi Leninu ce făcea? Îi trimetea

pe oameni încolo şi încoace, las’ că mâine, las’ că

poimâine, îţi voi da un zmeu care nu zboară, un

titirez care nu se roteşte. Las’ că!”

Mă întreb însă ce ştiu copiii şi nepoţii Ineluşii,

desigur şi ai noştri, despre ideologia comunistă?! Vor fi

auzit ei că însuşi Platon (427-347 î. Hr.) în

„Republica”, într-un dialog filosofic centrat pe ideea de

dreptate – este şi obsesia personajului (narator şi actant)

al romanului politic, contrautopic, Jean Marais…, -

propunea un sistem politic totalitar, în care statul

dispunea de toate bunurile, dirija familia şi şcoala,

imagina o educaţie colectivă şi încuraja eugenismul.

Utopia platoniciană (se ştie, nu există utopie

exhaustivă!) este preluată – ca dovadă a modului cum se

propagă în timp doctrinele de orice tip ar fi ele – de

călugărul dominican din Calabria, Tommaso

Campanella (1568-1639) în Cetatea Soarelui (1602). În

„cetatea” lui Campanella, toate bunurile erau comune,

dreptatea se baza pe legea talionului, iar pedeapsa cu

moartea era pusă în aplicare de poporul însuşi. Cazurile

nu sunt singulare. Thomas Morus în Utopia (1516)

imaginează şi el o societate de tip comunist în esenţa ei,

desigur, teoretic, egalitară. Naraţiunile de acest tip

proliferează spre mulţumirea gloatei care visează şi în

prezent, o societate fără proprietate privată, fără

monedă/ sau cu monedă unică, cu retribuţii egale, fără

clase sociale aflate în opoziţie, fără…, fără şi iar fără…

Paradoxal, rădăcinile comunismului se împletesc cu cele

ale libertăţii!

Romanul Corneliei Ichim-Pompiliu, aparent

naiv, – rog cititorul să nu se lase cuprins şi învins de

cântecul de sirenă al scriiturii - polemizeză implicit, sub

măştile ludicului şi ale copilăriei ca vârstă a tuturor

vârstelor, nu doar cu Tovarăşul Lenin, ci şi cu Marx cel

din Manifestul Partidului Comunist, cu stalinismul şi

bolşevismul, cu teroarea maoistă, dejistă, ceauşistă sau

cu un „bade pălărie nouă” ideologic, din Cuba,

Vietnam, Cambodgia, Laos, Bulgaria, Polonia, Ungaria,

Germania de Est, Jugoslavia, Coreea de Nord etc. Cum

polemizează? Aşa cum o face Ion Creangă în Poveste

(prostia omenească). Sistemul comunist configurat în

cele două părţi ale romanului, aparent autonome, în

realitate interdependente, revelă ideea că sistemul în

sine este nonegalitar, opresiv şi generator de prostie

cezarică, prostia ca stil şi weltanschauung. Admirabile,

complementare şi aparent apolitice – nu există literatură

mare în afara politicului; vezi marile capodopere ale


58

literaturii universale - sunt mini-poveştile-parabolă din

„Caietul” secret al Nelicăi (v. Zidul, p.57; Cartofiorii,

p.65; Să exterminaţi trecutul învechit, p.82; Povestea

lui Mov, p.92; Povestea cuvintelor, p.105; O poveste,

p.134;). „Cartofiorii” este un titlu atribuit de mine!

Poate să nu-i placă naratorului sau eventualului cititor.

Este deja cunoscut orgoliul acestora!

Autoarea care şi-ar petrece toată viaţa „tot

scriind şi tot scriind” pare convinsă că „oamenii din

Vatra Dornei” au rămas şi ei – ca şi Leninu? – „scrişi

aşa cum au fost ori cum vor deveni”. Mai trebuie oare să

ne întrebăm „cum vor deveni”, cum vom deveni, şi după

ce (re)citim/ gândim şi partea a II-a romanului? Cea în

care „Cărţile fratelui Alexandru nu sunt de găsit.” Şi nu

sunt singurele cărţi pierdute!? A. K. Chesterton ne

reaminteşte permanent că „adevărul e mai straniu decât

ficţiunea” . Prin urmare: „A fost odată un cuvânt. El era

fiul a două cuvinte, care şi ele, la rândul lor, aveau

părinţi…” (v. Povestea cuvintelor) Intenţionat nu am

pomenit nimic, cititorului nou, pe care-l iubesc ca pe

mine însumi, despre „pălăria” veche a lui Jean

Marais…! Dacă l-a pedepsit cu o candoare tipic

copilărească, Cornelia Ichim Pompiliu, făcându-l

personaj-absent şi simbol exotic al unei copilării furate,

eu îl anunţ pe celebrul actor - care se miră din lumea de

dincolo că nu a fost uitat în România! – că nu-l

includeam, dacă aş fi fost autor, în titlul romanului… Şi

lângă o fetiţă cu bicicletă, o fetiţă cu moţ, faţă deschisă

şi privire interogativă, proprietară a unei lăzi de zestre

atipice, pline cu cele mai năstruşnice gânduri! „Tu erai

copilul şi te duceai la piaţă”. „Astăzi, Ineluşa, am

înfăptuit” absurdul. Toţi mergem la piaţa comună!

Probabil, spre satisfacţia Leninului! Nu cred că I. D.

Sîrbu, un scriitor anticomunist de referinţă, despre care

Nicolae Oprea ne oferă o monografie cu un titlu

optimist, Revanşă postumă, are dreptate când ne

asigură că nu „păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului

sau a Prostiei”. Din nefericire păşim chiar în aceeaşi apă

a prostocraţiei, dar în paşi euro-atlantici! E bine să

subliniez că interpretez o carte de o moralitate

maioresciană. (2017 = Anul Ovidius, dar şi Anul

Maiorescu). Moralitatea romanului politic, Jean Marais

nu plânge niciodată este moralitatea autorului însuşi!

Calitate mai rară, azi, în „epoca” simulacrului

generalizat…

Romanul subiectiv – doar prin subiectivitate

putem atinge obiectivitatea – este scris în amintirea

mamei, Valeria, „tanti Vali, pe care o cunoaşte tot

oraşul că e şef-contabil la ocele şi o cunosc toţi

vânzătorii de la magazine că le face balanţe. Şi

inventarul!” Mamei rămasă „tânără, pentru că aşa aş

scrie despre ea”! Să fie chiar aşa de stupid versul pe

care autoarea nu l-a putut scrie din cauza lui Iliuţă: „Eu

lupt acum, vitejii mei, eu lupt acum”? Da! Cornelia

Ichim Pompiliu luptă… Îmi place să cred că nu luptă cu

morile de vânt…

*Cornelia Ichim-Pompiliu, „Jean Marais nu

plânge niciodată”, Editura Corgal Press, Bacău, 2016

Mihaela MERAVEI

Și în literatură, „tinerii au totdeauna

dreptate, lumea va fi a lor”

Citeam, în urmă cu un timp, în prestigioasa

Revistă literară ”România literară”, un articol semnat

de scriitorul Gabriel Chifu, directorul revistei și

vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România,

despre tineri și viitorul literaturii contemporane. Nu am

putut să nu-i dau dreptate pentru că, iată, ce afirmă

domnia sa: „Tinerii au totdeauna dreptate, lumea va fi a

lor. Acesta este un adevăr pe care îl cunosc și îl asum.

Iar noi, cei din generațiile mai vechi, avem datoria să ne

îndreptăm totdeauna privirea spre cei ce vin, dacă dorim

ca lumea, în cazul nostru cea literară, să continue fără

sincope absurde”. Suntem datori, așadar, cei ajunși la o

maturitate literară, să considerăm viitorul mai degrabă

privind peste umăr, în spatele nostru, la noua generație

care, chiar dacă pare să fie cu totul dezinteresată de

tradiționalismul literar, ne surprinde cu excepții de tineri

talentați, unii netrecuți de copilărie, ce se înscriu pe

orbita scrierii, cu inocența și fervoarea vârstei, dând

dovadă de acel filon literar original de care avem atâta

nevoie.

Acesta este și cazul autorului volumului de

proză scurtă, „Apocalipsa Zombie”, Alexandru Matei,

la vârsta de doar nouă ani și jumătate, scrie această carte

și o publică doi ani mai târziu, respectiv anul acesta, la

editura Sfera din Bârlad. Cartea este concepută în

douăzeci și unu de capitole, de fapt povestioare, legate

între ele și asezonate cu desenele autorului. Alexandru

ne descrie aventura unei lumi invadate de rău prin ființe

malefice. Aceste creaturi, adesea întâlnite în filmele

horror, captează atenția tinerilor mai ales prin starea de

tensiune emoțională pe care o creează, invadând și

lumea copilăriei acestui tânăr autor. Acum se naște

dorința supraviețuirii binelui.

De-a lungul timpului, multe culturi au fost

fascinate de arhicunoscuta luptă dintre bine și rău. Acest

arhetip proeminent, la fel de actual în societatea

contemporană ca și în cea antică, a dat naștere multor

lucrări literare de-a lungul vremii.”Stăpânul inelelor”

de J.R.R Tolkin , ”Paradisul pierdut” a lui Jhon Milton

sau saga ”Harry Potter” scrisă de J.K Rowling sunt

câteva exemple, ele putând continua până în domeniul

SF cu ”Star Wars” al lui George Lucas.

Bătălia dintre bine și rău este un arhetip

simbolic, răul se poate naște între oameni, cum este

cazul cărții de față, „Apocalipsa Zombie”, dar poate

îmbrăca și forma luptei dintre două forțe ale naturii, sau

a luptei unui zeu al cerului, sau chiar a lui Dumnezeu


59

împotriva răului. Să ne reamintim „Povestea lui Harap-

Alb”, basmul lui Ion Creangă, devenit de referință în

literatura noastră, operă epică în proză de dimensiuni

medii, cu un număr mediu de personaje, în care se dă o

luptă între forțele binelui și cele ale răului, învingând

întotdeauna cele dintâi. Sau, să ne reamintim „Legenda

lui Lucifer”, îngerul care a dorit să-i ia locul lui

Dumnezeu, devenit echivalentul răului absolut. Din cel

mai frumos înger, preferatul Domnului, Lucifer devine

un monstru hidos, care se răzvrătește împotriva

părintelui, se luptă cu fratele mai mic Mihail și, pentru

ca binele să triumfe, va fi alungat din Casa Domnului.

Revenind la volumul tânărului Alexandru

Matei, lupta dintre bine și rău se va da între creaturile

zombi și „singurul om care va avea curajul să-i înfrunte,

Shadow”. O umbră, de această dată, cu accente pozitive

care, pentru a-și duce menirea la bun sfârșit, formează o

echipă cu tineri curajoși și întreprinzători, gata de

acțiune pe toate continentele, dar și în spațiu cosmic.

Sigur că lipsa experienței, a culturii literare își

spun cuvântul în ceea ce privește frazarea, sau modul,

prea grăbit și simplist de prezentarea acțiunii, însă,

epicul dezvoltat de acest tânăr autor, în scrierea sa, este

promițător. De altfel, Alexandru reușește să capteze

atenția cititorului prin sinceritatea și dezinvoltura cu

care își așterne povestea pe hârtie.

Aș mai remarca faptul că, deși are o vârstă

fragedă, Alexandru Matei este doar un elev de

gimnaziu, atunci când a scris cartea, era și mai mic,

înțelegem prin aceasta că bagajul de informație literară

este extrem de mic, iar studiul în ceea ce privește

gramatica limbii române sau al literaturii este abia la

început, totuși, acest copil talentat stăpânește, destul de

bine dialogul. Acest lucru este posibil datorită unei

imaginații native, unui talent, încă necultivat, dar și a

unei iubiri intuitive pentru carte, literatură, creație. Aici

nu vorbim de un scris studiat, ci de unul nativ, de har și

dorință, alături de fascinația unei lumi mentale care se

cere eliberată din propriul sine și așternută pe hârtie

pentru a fi dăruită cititorilor. O ars lirică ce dezvăluie în

cuvinte lumea frenetică a copilăriei, în care imaginația

joacă un rol de căpătâi.

Întreaga lumea literară nici nu ar putea exista

fără copilărie și autorii ei copii. Dorothy Straight, cea

mai tânără autoare din toate timpurile, a scris prima ei

poveste, pentru bunica ei, la numai patru ani, intitulată

„How the world began”, Christofer Beale, la șase ani,

scria în fiecare zi câte o poveste după prânz. După ce a

așternut pe hârtie cinci astfel de povești, ele au devenit o

carte „This and Last Season’s Excursions. Daisy

Ashford, la nouă ani scria „The Young visitors”, iar

Alec Greven, la aceeași vârstă, scria „How to Talk to

Grils” sau tânăra scriitoare româncă, Flavia Bujor,

autoarea carții „Profeția Pietrei”, scrisă la 12 ani și

publicată la 14 ani, sunt doar câteva exemple de copii

scriitori, povestea lui Alexandru Matei fiind

asemănătoare cu a unora dintre ei. Dar tangenta de bază

care unește destinele acestor tineri este talentul și

dăruirea pentru scris.

Așadar în încheiere, urez succes acestui copil

talentat. Cu mult studiu și aprofundarea cunoștințelor în

domeniul literar, cu îndrumare literară din partea

profesorilor de limbă română, dar și a scriitorilor

consacrați , cu exercițiul scrierii zilnic, cu participarea la

competiții literare, autorul „Apocalipsei Zombi”, tânărul

Alexandru Matei, poate deveni, într-un viitor apropiat,

un nume de referință, între numele tinerilor scriitori

contemporani ai literaturii Dobrogene și nu numai.

Ionel POPA

DRUMUL spre ITACA

Din convorbirile lui Mircea Eliade cu Claud Henri-

Rocquet (Încercarea labirintului, 1990, p.175) am

extras următoarea idee (convingere) a lui Eliade: viaţa e

un mare labirint făcut dintr-o sumă de alte labirinturi.

Ca un Ulise, omul, călător prin el, caută ieşirea pentru a

ajunge în Itaca sa. În această postură daimonul lui

Mircea Eliade a fost dorinţa, trecută în voinţă, de

împlinire prin creaţie, prin spirit.

În cartea sa, Orient şi Occident. Topografii ale

simbolului la Mircea Eliade, Presa Universitară

Clujeană, 2016, Mihaela Gligor a urmărit identificarea

şi descrierea „nodurilor şi semnelor”, numite de dsa.

Topografii ale simbolului, care au jalonat evoluţia

umană, intelectuală şi spirituală a autorului Istoriei

credinţelor şi ideilor religioase.

De la început trebuie să spun, spre beneficiul

potenţialului cititor profan, că această carte nu este o

simplă reconstituire factologică a biografiei savantului

şi scriitorului Mircea Eliade.

În Introducere, cu inserţii autobiografice, autoarea

justifică alegerea subiectului şi explicitează modul de

tratare al lui: drumul labirintic al lui Mircea Eliade de la

„adolescentul miop” la cel care „a muşcat din

eternitate”. Se pot menţiona cu folos multe din

mărturisirile autoarei, dar mă opresc doar la cea din

final prin care subliniez că cercetătoarea Mihaela Gligor

a ajuns în Itaca: „Construit în jurul simbolului, prin

tematica abordată şi modul de expunere a trăirilor şi a

principalelor direcţii de cercetare asumate de Eliade, am

convingerea că volumul Orient şi Occident. Topografii

ale simbolului la Mircea Eliade va facilita o mai bună

înţelegere a mitului Eliade.”

După cum spuneam, etapele spre centru nu sunt

simplă cronologie, ci răscruci de experienţe majore

existenţiale, ştiinţifice şi literare, într-un cuvânt, de

creştere spirituală. Însuşi Eliade e conştient/ simte că

aceste răscruci sunt esenţiale pentru scopul existenţei

sale: vieţii trebuie să-i dai un sens. Jurnalele, Memoriile,

publicistica, corespondenţa şi opera ştiinţifică şi literară

conţin, explicit sau implicit, sintagme şi propoziţii care


60

exprimă acest crez. În Jurnalul călătoriei spre India,

tânărul Eliade notează următoarele: „dacă mă întreb şi

reflectez, adânc şi sincer, în solitudine: care este sensul

existenţei? Întrebare cu un singur răspuns: de a-i găsi un

sens”. La începutul sec. XX, un alt înalt spirit românesc

gândea la fel: „După ce descoperi că viaţa n-are nici un

înţeles, nu ne rămâne altceva de făcut decât să-i dăm un

înţeles!” (Lucian Blaga).

Aventurile şi experienţele vieţii trăite de Eliade

sunt echivalente ale unui proces de iniţiere şi

cunoaştere, ce pot fi simbolizate, demonstrează autoarea

cărţii, de următoarele topografii: India, Bucureştiul

interbelic, Lisabona, Paris, Chicago. Ele configurează

harta geografico-spirituală care structurează materia

cărţii în cinci capitole la care se adaugă: „Introducere”;

„Concluzii”; „Indice de nume”. Fiecare capitol e flancat

de lista bibliografică. Nu rezum capitolele, las cititorului

intactă bucuria lecturii şi dorinţa de informare, punctez

doar câteva aspecte care dau valoare studiului. Autoarea

subliniază importanţa popasurilor eliadiene pentru

munca de documentare a savantului. La Londra şi

Lisabona Mircea Eliade a fost ataşat cultural şi de presă.

În această calitate a desfăşurat o intensă activitate de

promovare a culturii şi spiritualităţii româneşti. Ajuns la

Paris, apreciat ca istoric al credinţelor religioase, este

invitat să conferenţieze şi să ţină cursuri la Sorbona.

Până atunci numai Iorga a avut această cinste şi

recunoaştere din partea Sorbonei. Urma să fie numit

profesor la vestita universitate franceză. Conform

legilor Franţei s-a cerut agrementul guvernului român.

Prin intervenţia (nu folosesc alt cuvânt) lui Stoilov,

guvernul român (se cunoaşte calitatea ideologică şi

politică a guvernului român din 1945) refuză acordarea

agrementului, prin urmare Eliade nu poate fi numit

profesor la Sorbona. Ceva echivalent va păţi Vintilă

Horia, altă personalitate a exilului românesc

anticomunist. În 1960, Academia Goncourt acordă

premiul său francez unui străin: Vintilă Horia pentru

romanul Dumnezeu s-a născut în exil. Din momentul

propunerii, regimul comunist de la Bucureşti, sub

îndrumarea neprecupeţită a Kremlinului şi secondat cu

sârg de comuniştii francezi, dezlănţuie o virulentă

campanie de denigrare a lui Vintilă Horia. Acesta,

pentru a menaja Academia Goncourt, nu-şi ridică

premiul. Fără comentarii!

Un alt aspect, cu semnificaţii, din biografia lui

Mircea Eliade, pus în relief, sunt relaţiile sale umane şi

intelectuale cu o mulţime de personalităţi (filozofi,

istorici, scriitori, personalităţi academice şi oficiale) ale

vremii. Numele lor sunt menţionate în carte, menţionez

că se poate alcătui cu ele un dicţionar explicativ.

Pornind de la afirmaţiile colegilor şi colaboratorilor,

unii foşti studenţi, autoarea cercetării subliniază faptul

că Mircea Eliade a creat şi oferit un vocabular de

specialitate (devenit bun comun, universal) şi un anumit

mod de a gândi problema credinţelor religioase, şi a

formulat un adevărat set de teze pentru studiul comparat

al religiilor şi pentru conceptul de noul umanism. Iată o

posibilă listă: fapt religios, religie cosmică, homo

religiosus, homo symbolicus, coincidentia

oppositionum, model-arhetip, hierofanie, centrum,

veşnica întoarcere, ritmuri cosmice, geografie sacră,

orce pământ natal alcătuieşte o geografie sacră, in illo

tempore, în orce cultură există un mit central care

revelă şi care se găseşte în toate marile sale creaţii,

sacru-profan. Unele sunt mai „bătrâne” decât Eliade,

dar el le aprofundează şi le rafinează.

Reconstituind biografia intelectuală şi spirituală a

autorul lui Sacrul şi profanul menţionând marile opere

ştiinţifice şi literare, Mihaela Gligor nu cade în

capcana/ labirintul, poncifelor şi clişeelor „critice“

care nu fac decât să „camufleze” necunoaşterea şi

goliciunea de idei; ea dă dovadă de discernământ,

detaşare, obiectivitate; lasă documentul să vorbească;

este străină de tendenţiozitatea pro sau contra prezentă

în măruntele pagini despre Eliade şi care distorsionează

adevărul. Autoarea are ştiinţa alegerii citatului, fie el din

opera lui Eliade, fie din bibliografia consultată.

Importante sunt notele şi indicarea corectă a trimiterii

bibliografice, acest aspect, pentru unii un aspect

neglijabil, susţine ţinuta academică, dar şi pentru

bagajul lor informativ şi explicativ pentru ideile şi

opiniile pe care autoarea le pune în pagină.

Fiecare etapă şi episod îşi au importanţa,

semnificaţia şi specificitatea lor în biografia lui Eliade,

şi, cu toate astea, autoarea nu cade în păcatul

verbalismului, discursivităţii şi al proxilităţii. Mai

menţionez echilibrul dintre capitole, dintre informaţie şi

interpretarea/ explicarea ei. De reţinut şi faptul că în nici

unul din cazuri, autoarea nu ocoleşte episoadele dificile

şi delicate din biografia lui Eliade (v. episodul

„Politica” din cap. „Bucureşti”), ci se opreşte asupra lui

reconstituindu-l şi explicându-l cu răbdare şi fără parti-

pris-uri.

Studiul poate fi pus sub semnul simbolului scării:

cronologia (timpul) este spaţializată (spaţializat); pe

primul fuşteu se află „adolescentul miop”, pe ultimul

cel care „a muşcat din absolut”.

Acum, la final, ca învăţăcelul, pun o întrebare:

perioada primei tinereţi nu putea fi luată în calcul ca un

capitol despre perioada de geneză? Punând această

întrebare am în vedere Intinerariu spiritual (1927),

Scrisori către un provincial (cele scrise în intervalul

decembrie 1927- august 1928). La revenirea în ţară din

India, printre toate celelalte activităţi, Eliade îşi reia

activitatea revuistic-eseistică materializată în

Oceanografie, Fragmentariu sau rămasă doar proiect,

România în eternitate. Această nouă eseistică

îmbogăţeşte şi aprofundează teme şi idei din prima

tinereţe, şi le multiplică pespectivele. Oare nu acum se

pun primele pietre pentru templu? Oare nu acum se

aruncă sămânţa care timp de o jumătate de veac va rodi?


61

Valentina BECART

„... cred că am albit iubind, scriind, fiind

poezie...”

„Dacă omul nu este etern, valorile sunt în

schimb eterne, și de aceea numai în numele lor, deci al

unor identități transcendente existenței noastre

individuale, putem protesta împotriva morții.”(...).

„Triumful artistului rezidă în capacitatea de a-și

transcende determinările limitative, înscriindu-și

experiența internă în durata operei. Prin luciditatea sa

creatoare, artistul transformă un destin suportat într-un

destin dominat.” ( Meditații critice – Aron Cotruș).

Poeta Mihaela Meravei se alătură celor care

„protestează”, încercând să smulgă Universului câteva

din tainele nevăzute, conturând în versuri o lume plină

de simboluri variate care conferă valoare poeziei.

Astfel, publică din creațiile sale în diverse reviste,

antologii, aducând în lumina tiparului trei volume de

autor: Viața pe verticală (2012), Simțuri elementare

(2013), Cu inima lipită de fereastră (2014), Duminica

păpădiei (2015), Semantica luminii (2016). „Mihaela

Meravei scrie o poezie neomodernă, esențializată,

utilizând un stil lapidar, renunțând la pitorescul inutil.”

(Lucian Gruia). Poezia, această trăire ca un „strop de

apă vie”, este un leac, o stare „vindecătoare” pentru

poeta Mihaela Meravei.

Fantezia creatoare a autoarei își desface aripile

și transcende dincolo de palpabil, acolo unde nebănuite

taine așteaptă să-și împlinească rostul. „din nopți prea

albe/ să le pot dormi/ mă mut în casa sufletului/ unde/

și-au lăsat amprenta/ cuvinte fără timp/ înflorite pe ram

de rogvaiv/ crescut în mine ca trup/ din trupul poeziei/

venind/ din adânc/ vindecătoare/ apă vie. (apă vie).

Doar coborând în adâncurile abisale ale

sufletului, acolo unde are loc o adevărată ardere, o

adevărată alchimie a trăirilor, doar astfel poate fi adus în

lumină „trupul poeziei”.

După ce toate sunt trecute prin „sita veche de

când lumea”, cuvântul este lăsat să se scalde în „fluviu

de lumină”. În momentele de cumpănă, de grea

melancolie, poeta nu și-a dorit la „căpătâi” nimic

altceva decât (poezie): „când mi s-au frânt aripile/ m-ai

prins în palme/ din suflet ți-ai făcut căuș/ să-mi pot

odihni neodihna/ privire în privire/ gând în gând/ m-ai

renăscut.. Aș putea spune că această descriere în versuri

seamănă cu o adevărată declarație de iubire, chiar mai

mult. O contopire a poetei cu inima, cu tresărirea

cuvântului. Iată câteva exemple care vin să întărească

afirmația de mai sus:

„o iubesc pe ea.../ pereche a sufletului meu”

(poezia); „poetul iubește,/ împărțindu-și sufletul/ în

douăsprezece aripi/ câte una pentru fiecare dintre noi/

și pentru fiecare trecere a lunii” (douăsprezece aripi);

„mi-am pus cuvintele la înmugurit/ nimeni nu le știe în

afară de greieri”... (cuvântul ca o piatră); „eu car

cuvintele cu inima/ scormonind întunericul să-mi aflu

lumina/ adun crengi de măslin să ridic altar poeziei”...

(spuneți-mi scarabeu); „mă voi pleca totdeauna

smerită în fața cuvintelor… (cuvântul ca o piatră) etc.

Pentru poeta Mihaela Meravei anotimpurile au o

semnificație aparte: îndrăgește primăvara ca și toamna,

se lasă sedusă de un apus de soare. Și totuși, cel care îi

conferă un sens, un țel, un scop este răsăritul: „plutim

deasupra așteptărilor/ într-un ocean de aer/ păsări Ibis

strângem între aripi apusul/ pentru a ne regăsi

răsăritul/ în poezie”. Ce poate fi mai frumos, mai

sublim decât o evadare din întunericul nopții în acest

răsărit numit poezie, cuvânt modelat „cu râvnă”, care

se „întoarce bumerang/ în mine să-și lase amprenta”.

Metaforele simbolizante, relevante conferă

versurilor valențe de o expresivitate deosebită.

Exemple: „tristețea hibernează în inimile noastre

înfierate”; „frați de pâine și sare”; „în timp ce mamele

țipă născând îngeri”; „în fiecare dimineață/ îmbrac un

poem alb/ și ies în lumea/ zăpezilor veșnice”; „ți se

uscase cocoașa de prea mult deșert”; „cum aș putea

să-ți fiu Zeie/ dar tu să nu-mi fii Dumnezeu”; „deschide

coasta cerului/ să poată evada ziua de mâine” etc.

Cuvintele se revarsă din albie, adesea, căutând

zone rarefiate pentru noi respirații, puncte culminante

pentru concentrarea ideilor: „de lumina aceasta de care/

mi s-au contaminat/ toate slovele/ ca de cel mai adânc

și misterios/ cancer al iubirii/ nu mă poate vindeca

nicio incertitudine/ doar conservarea/ mă face uneori să

rămân/ ancorată de pământ/ picurându-mi/ prin

arterele amintirilor/ câte un gram de morfină/ la fiecare

oră de fericire/ respirată/ altfel aș fi/ în urcare liberă/

până la contopire” (urcare liberă).

Volumul „Cinci degete”, semnat de Mihaela

Meravei, poate fi interpretat ca un univers de stări, de o

uimitoare varietate, în toate tonurile, aruncate pe culmi,

coborâte în adânc, cufundate în noapte sau scăldate în

cea mai blândă lumină. O gamă impresionantă de trăiri

diferite, așa cum diferite sunt „cele cinci degete”. Atât

de diferențiate, dar aparținând unui întreg: sufletului,

eului poetic.

Limbajul degajat, estetizat, mânuit cu subtilitate

încearcă să ascundă neliniștile spirituale, stările

tensionate. Ele sunt sesizabile, percepute, dar nu la

modul dramatic, sfâșietor, dimpotrivă, așezate într-o

lumină temperată, cu oarecare detașare. Doar prin

această „detașare”, de o situație anume..., poeta a putut

să ne poarte prin stratul fertil al cuvântului.

Expresiile poetice surprind cititorul prin

construcția lor, aparent transparentă, dar cu bogate,

profunde și variate semnificații. Exemple elocvente:

„locul din stânga mea are forma unei raze/ o modelez la

nesfârșit, cu speranța stelei...”; „dimineața îmi mușcă

buzele cu dinți de primăvară/ până la mirare”; „timpul


62

stă cu fruntea în pumnii plini de flori/ miroase a uitare

prin toate bătăile clopotului”; „până să te cunosc

alergam cu inima/ goală prin zorii dimineții/ mirosind a

iasomie”; „vine un timp în care începi să te întrebi

dacă/ mai ai loc să trăiești într-un arbore” etc.

Capacitatea de metamorfozare a gândurilor

depinde de osmoza dintre privire și ceea ce cuprinde ea.

Natura este locul magic care aduce prospețime și

momente de inspirație. Și „din ea respir cu intuiția

luminii”, ne spune poeta care își ia „porția de viață/

într-o primăvară-rugăciune”, atunci când aruncă

„năvodul” imaginației fecunde „în fiecare dimineață”

senină.

Einstein spunea: „Cea mai frumoasă şi mai

profundă trăire omenească este misterul”. După părerea

lui Einstein, sentimentele tainei se află la originea

tuturor tendinţelor profunde din ştiinţă şi din artă.

Trăirile tainice au inspirat mitologia, eposul, literatura,

arta. Scopul poeziei este acela de a lăsa ferestre deschise

către contemplare, către interpretare. Cuvântul este

lumina interioară, focul spiritului care-și caută spații de

manifestare. Poeta Mihaela Meravei este captivată de tot

ce o înconjoară, dar, dincolo de dureri, tristeți,

dezamăgiri, reușește să-și îndrepte privirea și sufletul

către lumină: „căutând lumina să-mi pot umple/ golul

întunericului în care m-am născut ca și tine.” Aproape

în întregul volum, există această căutare febrilă a

luminii, convinsă fiind că doar „scăldat în lumină”

sufletul își găsește fericirea și adevărata identitate. Voi

încerca să mă opresc asupra câtorva versuri: „mă inunzi

cu particule de lumină”; „și cu lumină sfântă/ prelinsă

din candela primăverii”; „zâmbind am învățat/ să

deschid fereastra spre lumină”; „cum îngenunchează

smerit/ în biserica din lumină”; „de lumina aceasta de

care mi s-au contaminat toate slovele”; „și dacă ți-aș

aduce lumina/ de care îmi șoptești că ai nevoie”... etc.

Temele cuprinse în volum sunt variate: nevoia

de lumină, de purificare, de vis, de iubire, de certitudine.

Nu lipsesc nici teama existențială, zbuciumul, tristețea,

pustiul zilei, singurătatea. Versuri profunde, cu metafore

deosebite, o îmbinare armonioasă între sensibilitate și

intelectualitate sunt cele ce urmează: „oh, cum m-aș

întoarce din pustiul zilei/ înflorind triumfătoare/ dacă ai

putea să înțelegi/ că treizeci de minute de lumină/ ne-

aștern eternitatea la picioare (treizeci de minute de

lumină); „uneori greierii îmi cântă durerea/ dar nu voi

lăsa pasărea dintre noi/ să tremure de frica zborului”

(aripă pentru amândoi); „într-un timp când soarele/

își rătăcise răsăritul prin asfințit/ m-ai chemat să-ți

locuiesc în suflet/ nu aveam bagaj/ doar versurile îmi

acopereau/ goliciunea”... etc.

Iată cum poezia, această artă a vorbirii, are darul

de a subjuga, fascina până la obsesie. Da. Poezia a

devenit „obsesia” dorită, îndrăgită de poeta Mihaela

Meravei. Încrezătoare în forța imaginarului, aceasta

trăiește preț de câteva clipe – versuri, sentimentul

regăsirii fericirii inocente, copilărești, lăsându-se pradă

acelui timp plin de miraj și bucurie nesfârșită.

Poeta nu este scutită de neliniștea căutărilor

perpetue, rătăcind prin labirinturile vieții, dar poartă

mereu în suflet speranța, speranța în drumul spre sine,

spre esența divină. Singura trăire puternică care ne

apropie de acest adevăr este iubirea. Fără iubire, acest

sentiment unic, nici zorile, nici anotimpurile și nici

florile n-ar mai avea același farmec. Ca urmare, iubirea

și-a făcut „cuib” aproape în fiecare poezie semnată de

Mihaela Meravei, „pentru că iubirea nu are legi/ nu are

limită și.../ mereu ne surprinde/ desfrunziți”...

(desfrunziți). Iată câteva versuri sugestive care au în țesătura

lor rafinată adâncimi sufletești care predispun la trăiri

complexe: „jumătate tu, jumătate eu.../ doi trubaduri la

capăt de poduri/ căutând lumina” (robii iubirii);

„fiecare arbore în pădurea sa/ fiecare înger într-un om/

până când inima îmi va lua forma inimii tale/ și atunci/

îți voi povesti cât de simplu este/ să trăim într-o singură

inimă” ( poveste simplă); „lasă-mă să nu mai dorm/ să

nu mai mănânc/ ori să respir doar cu o jumătate de

inimă/ cealaltă amorțită fără perechea ei/ lasă-mă să

sper să cred/ și să visez că nu am visat/ iar tu cândva

mi-ai fost umbră”(jumătăți de umbră); „filă cu filă mă

răsfoiești/ ca pe Kabbalah fără de sfârșit/ și-mi este

soare în gând când cresc bărbate/ vlăstar din trupul

tău” (uit să îmbătrânesc).

Când viața devine o povară, - „nu mă întreba

cum pot să trăiesc fiecare centimentru din această

viață”, poeta nu abandonează, dimpotrivă, își strânge

toate „necuvintele” așteptând metamorfoza lor în

”noaptea de mâine”. Odată cu ivirea zorilor, „în timp ce

mamele țipă născând îngeri”, iar „lumina se târăște

prin tranșee”, se reface din cioburi și învață să zboare

„cu o singură aripă”. Atât timp cât muza îi va sta în

preajmă, poezia o va purta spre soare - răsare, pe drumul

„pavat cu metafore de Carara”...


63

Güner AKMOLLA

Un mod original de

transpunere a interferenţei om-

natură

Romanele scriitoarei Diana Dobrița Bîlea ni se

prezintă astfel: Iubirea urcă muntele – 2004, reeditat în

2015; De ce iubim? – 2015; Dragoste şi război –

2016; Îngerul Linei – 2016; Omul dintre două lumi -

2017.

Pentru cititorul care se află la primul contact

cultural-literar cu scrisul Dianei Dobrița Bîlea, aș veni

cu câteva precizări/ trăsături importante care domină

opera acestei tinere scriitoare, a cărei personalitate

puternică atrage ca un magnet atenția grupurilor

culturale ale Constanței; de aceea am și deschis pagina

demersului meu analitic cu citarea volumelor care i-au

impresionat pe iubitorii de cultură din ținutul unic de la

malul mării, chiar prin temele abordate cu succes:

iubirea/ sentimentul uman, aspirația spre o viață demnă,

destinul femeii românce, în țară și în „neagra

străinătate”, tradiții și credințe româneşti, destinul celor

de la marginea societății, integrarea în „european”

păstrând intactă spiritualitatea românească! Aceasta este

Diana Dobrița Bîlea, care îşi aşază acţiunea romanului

la care vom face referire, „Omul dintre două lumi”, în

Dobrogea multietnică și atât de originală prin geografie,

prin istorie și prin babilonice graiuri...

Cele două cuvinte-cheie din titlul atât de

inspirat ales, „omul” și „două lumi” se cer adâncite ca la

orice introducere literară. Eterna enigmă a ființei umane

pentru scriitorul tuturor timpurilor o constituie lumile

care configurează atât realul, cât și irealul! Unitatea sau

separația depinde de cititor, de cultura și de aspirația

acestuia spre cultura universală! O carte originală şi o

scriitoare extrem de talentată ne oferă imaginea absolut

artistică a omului și a lumilor create de el, a OMULUI

ca ființă centrală a unui univers surprinzător – satul

dobrogean GÂRLICIU – sat în care realul se unifică pe

neașteptate cu imaginarul, naturalul se întregește cu

supranaturalul, ritualuri vechi farmecă viața și se

configurează o orânduială unică. Satul natal devine

centrul universului, dar aici avem un univers bizar, cu

credințe și visuri care ne încântă viața și moartea. Se

trăiește într-un ambient de ape, de păduri, de vietăți care

îl completează pe om, satul Gârliciu fiind așezat la

confluența a trei județe, cum îmi mărturisea autoarea

într-una din convorbirile noastre : Constanța, Tulcea şi

Brăila. N-ar conta hotarul, e de ajuns să ne situăm cu

Diana-Dobrița pe malul Lacului Hazarlâc (iertată să-mi

fie paralela făcută cu Marea Hazar din nordul

caucazian!), apoi să coborăm pe Dunărea vrăjită spre

Siutghiol sau spre Sulina, având în suflet și în jur

PĂDUREA din care se aude un altfel de Babel al

graiurilor dobrogene de ieri și de azi... Într-un asemenea

loc, personajele aparțin și ele imaginației umane

descătușate de reguli ce îngrădesc spațiul vital al omului

liber. Iubirea pentru om se poate defini, în carte, ca un

personaj colectiv. Ileana este eroina, personaj de basm,

frumoasa Cosânzeana. Miticul eminescian „Călin

Nebunul” este în roman, simplu, Călin, flăcăul care ne

fascinează și fizic, dar mai ales spiritual. Numai

autoarea putea să-l imortalizeze în acest portret original:

„Tânărul avea în jur de douăzeci și cinci de ani, era înalt

și lat în umeri, prea lat pentru gusturile ei, șaten, ars de

soare și cu ochii de un verde tulbure, ca ai Dunării (...).

Nu pare țăran, se gândi Ileana. Seamănă cu fluviul, pun

pariu că miroase ca un pește, și totuși are ceva în el... o

eleganță cultivată, care demonstrează că n-a fost podar

de când lumea...” (op. cit. pag. 20-21). Și dacă așezăm

acest portret într-o linie paralelă cu evocarea ritualului

cunoscut de popor ca aparținând credinței în puterea şi

rolul Caloianului, avem pragul dintre cele două lumi.

Tânăra scriitoare ne inițiază în lumea reală și în lumea

imaginară cu artă, păstrând măsura, pentru a fi

convingătoare și demonstrându-ne subtil că cele două

lumi există. Celelalte personaje au, fiecare, un rol clar,

cu atribute mai mult sau mai puţin ancorate în suprareal:

Luana, Maurice, Liviu, tanti Tudora, Florică, baba

Marioara, dar, mai ales, Dunărea, adâncurile ei, valurile

sale, pădurea, șacalii, somnoaica, vântul, clopotele,

Sfântul Ilie cu merele copiilor prea devreme preluați de

eternitate... Merele și mamele pruncilor morţi întregesc

„un ritual al sferelor colorate care cad din cer, unind

cerul cu pământul” – așa se înfăptuiește pentru satul

Gârliciu și pentru gârlicenii de ieri și de totdeauna o

poartă sui-generis între lumea viilor şi cea a morţilor.

Prezentarea acestui fapt de către prozatoare este de o

simplitate dezarmantă: „Ileana observă că nimeni nu

făcea caz de merele Sfântului Ilie, pe care, cu siguranță,

toți le vedeau dacă priveau în soare” (op. cit. pag. 99);

discuția dintre Luana și Ileana pentru a lămuri, logic,

fenomenul din cimitir de Sfântul Ilie se încheie simplu:

„[Explicație] științifică? N-am. O am însă pe aceea a

gârlicenilor, veche de secole. ( ...) Ei au moștenit

merele căzând din cer în ziua Sfântului Ilie și păstrează

bucuria asta, discreți, atâta vreme cât vor mai fi urmași

pe pământul lor” (op. cit. pag. 99).

Arta literară a autoarei se oglindește în

mânuirea firească a dialogurilor, în modul original de

transpunere a interferenței om-natură, în peregrinarea

dintre real, mistic şi imaginar, în evocarea măiastră a

unor ritualuri care au învins veacurile.

Între cele două lumi, „calea cunoașterii” este

deschisă, se trece ușor de la viață la moarte, apoi se

revine miraculos de la moarte la viață! Natura

dobrogean-dunăreană creează o poezie în plină proză

realist-magico-fantastică:

„Pădurea începu să cânte din tainice fluiere ale

unor ramuri, întrecându-se cu păsările. Copleșită de


64

ceea ce stătea să se întâmple, luna se risipi pe cerul

întreg, transformându-l într-o cupolă de flăcări aurii, pe

care se proiectau umbrele arborilor și ale valurilor.

-Tu observi...? șopti ea mirată. Ori așa mi se

pare mie?

Niciodată nu mai văzuse pământul și cerul

ținându-se de mână. Eșarfa roșie folosită ca pod pentru

macul ei de pe Dunăre se așternuse singură la picioarele

lor. Nu era sigură că tot ceea ce vedea exista într-adevăr.

Află că nu se înșelase abia când umbra făpturii lui îi

mângâie lumina ochilor. Își lăsă pleoapele să cadă.

Buzele lor se întâlniră într-un prim sărut, după atâția ani

de așteptare, așa cum li se întâlniră și trupurile, și

dangătele înalte ale inimii lor. Focul cerului continuă să

ardă molcom și dulce o noapte îndelungă, până când îl

stinseră zorii unei alte zile” (op. cit. pag. 200).

Cât de poet trebuie să fii ca să „vezi” lumina

ochilor mângâiată?! Este realmente firesc să ne punem

întrebarea: lumea noastră este una singură? Sunt două

lumi? Sau noi, oamenii, avem marea putere de a străbate

lumile, lumile...?

Valeria MANTA TĂICUȚU

Sărbătoarea marilor iubiri

Senzitiv-imaginativă, poezia Cristinei Ștefan

conturează un univers personal care se desfășoară subtil,

pe spirala devenirii, plecând de la bobul de rouă, ca să

ajungă la steaua ce-l veghează și mai departe, în neștiute

galaxii: „dar ce intensă închipuire/ să mergi prin rouă/

iubind picătura frunzei pe frunte/ și noaptea unică spre

plecare” („zoriori”). Trecerea de la terestru la cosmic

este un proces lent de înălțare extatică, așa cum o vor fi

experimentat-o primii creștini, singurii capabili să se

bucure de minunile simple revărsate, prin milă cerească,

într-o lume încă aflată la vârsta de aur a copilăriei.

Cristina Ștefan nu este mistică în mod formal/

programat, discursul ei liric atingând cu delicatețe și

candoare miturile grele de înțelesuri, fără pretenția de a

dezvălui tainele, ci dorind să le păstreze cât mai departe

de lumina dezvelitoare, demers nu prea îndepărtat de cel

blagian. Orice act poetic este dublat de un act de

cunoaștere, iar poeta băcăuană, cu o impresionantă

experiență de lectură și de creație, știe care este punctul

geometric, numit poezie, în care se întâlnesc iscodirile

minții și bătăile inimii: „cireșul vine foarte aproape/ de

mine și fructele lui frenetice/ mă cheamă pe nume/ le

sărut senzual/ sau le sfâșii roșu intens/ un acord cosmic/

eu și cireșele coapte” („trecător”). Suntem înconjurați de

mituri, crede poeta, dar le ucidem din grabă și nepăsare,

în loc să le păstrăm forța și prospețimea: „caișii înfloriți

au tremurat/ mi-e teamă că mor fructele/ în pântec de

copaci/ neînfrunziți/ mor miturile/ moare frumusețea/ și

tristețea poeziei” („arena vie”).

În definitiv, care este „rostul unei crengi de

brad”? (titlul volumului). Să amintească, simbolic, de

nevoia umană de sărbători viața, de a sfida întunericul

din lume, de a refuza supunerea, umilința, înfrângerea.

Bradul este, probabil, copacul cu cele mai puternice

semnificații etice din toată literatura noastră (cultă sau

populară): desigur, din lemnul lui a fost făcută și măsuța

„rotundă/ cu un picior sculptat”, numai în aparență

simplu element de decor; de fapt, aproape toate

obiectele obișnuite, pe care le avem zilnic la îndemână/

în fața ochilor devin, în poemele Cristinei Ștefan, o

modalitate de a trece dinafară - înlăuntru, de a armoniza

cu „lirism vindecător” („cică eternitate”) amintirile,

ecourile, nostalgiile cu ceea ce vine dinspre real și le

declanșează. De remarcat, în discursul liric pe care-l

contruiește poeta, tehnica aproape simfonică: se

pornește întotdeauna de la o temă/ motiv (de obicei, un

obiect din realitatea înconjurătoare), pentru ca, prin

dezvoltarea ei, să se adâncească sensul dintâi, iar acesta

să-și schimbe direcția, la contrapunct, și să se ramifice

într-o coroană melodică neașteptată. Ilustrativ pentru

această tehnică mi se pare poemul deja citat, „cică

eternitate”: „dimineața bem lapte din/ ceșcuțele olarului/

el stătea pe marginea drumului/ care duce în pădurea de

spaime/ și ne-a spus că învârte roata de frica

pământului/ de atunci tot am încercat/ împreună/ câte un

pic de lirism vindecător/ doar laptele maternal are

poezia lui/ este de o frumusețe perfectă/ în lumea urâțită

de idealuri/ este desăvârșire albă/ în cinismul

descompunerii/ sufletelor/ poate fi o întoarcere fragilă/

la spuma nașterii dintâi/ sorbim din mamă fragment de

veșnicie”.

Locul pe care-l numim „acasă” este cel în jurul

căruia gravitează ființa

noastră, în ostenita ei

alergare dinspre naștere

spre moarte, de la stadiul

de „lăstari scarabei”

până la „ascunderea într-

o carte” („prundiș

rămas”). Recompusă din

fragmente cu valoare

afectivă (o potecă, o

lutărie „cu prigorii

albastre”, o ramură,

ploaia dintr-o „vară utopică”, o grădină care poate

deveni „fântână în flăcări” etc.), „acasa” poetei

băcăuane este o proiecție imaginară, o matrice

spirituală: acolo sunt toate formele în care se va turna

visător viitorul, cu toate ceasurile lui dezorientate.

Tematic, poemele adunate în volum cuprind cam

tot ceea ce este esențial într-un discurs liric: naștere,

viață, moarte, dragoste, relația cu divinitatea etc.

Interesant este modul în care poeta depășește mediul

citadin ca să viseze la un decor campestru, re-creat din

amintire: „pe deal toată ziua/ s-a treierat grâul/ amurgul

înroșește pojarnița/ rochița-rândunicii lăcrimează//


65

miroase a spice/ a pământ fierbinte” („aburi dispar”);

evaziunea nu este una de tip romantic, ci, mai curând,

un gest poetic izvorât din refuzul închiderii într-o buclă

spațio-temporală: „și văd uimită/ cum pe umărul tău

drept/ s-a aciuat un fluture de noapte/ sălbăticiune fără

drum/ a-nchis lumina văii/ prea devreme”. Refuzul

închiderii este dublat de refuzul a ceea ce, într-un poem,

se numește „repetiția încremenirii” („a fi”); „anticar de

iubire”, poeta imaginează „biblioteci anonime”, în care

fiece sentiment devine o carte ce urmează a fi scrisă.

Trăind într-un spațiu iluzoriu, în care „lumina se

concentrează/ în sfere mici curcubeie”, unde găsești

doar „urme ale naturii lucrurilor” („simț bun”), este

preferabilă cufundarea în vegetal, vorbirea cu plantele,

cu norii, cu păsările, gestului de a scrie despre timp și

frumusețe, cu masca urâciunii pe obraz: „azi ne

prefacem, Doamne, c-avem încălțările pline/ de timp și

de frumusețe/ o mască lirică rămasă de pe când Visai

poezia lumii/ și intrau în ea toți oamenii Tăi/ de atunci

planeta își învârte fericirea în pace/ cu noi/ cea mai tristă

metaforă/ iubindu-Te.” („liniștea iernii”).

„Timpul/ fuge animal sinucigaș/ spre un zid de-

ntuneric” spune poeta, înspăimântată de segmentarea/

limitarea căreia îi suntem, de la naștere, sortiți; de aceea,

timpul nostru, în goana lui spre nimic, are ceva din

nebunia și bravura lui Don Quijote: „fuge cu lancea

îndreptată/ spre el însuși/ și nu știe nimic/ nu știe nici

măcar/ cât ireal/ adună-n copite” („segment închis”).

Fragmentat în anotimpuri, timpul poetic înflorește, se

coace, trece bogat prin toamne dar, mai ales, se purifică

prin ger: „toate încep din ger/ și iubirea/ și fiorul/ și

jocul/ se-ncălzesc încet/ pân’ la-nflorire/ nu înțeleg că

toate se coc/ până departe/ de unde sosește repetabil/ alt

ger/ ca un botez în cristelnița vieții” („frigul dintâi”).

Volumul de față, dedicat unei iubiri, unei

aniversări, cuiva de multe decenii aproape, este scris cu

emoția șoaptei, nu a strigătului: „uneori dau de fântâni/

în care arunc câteva sunete timide/ și nu le dau de capăt/

te ascult ziua/ te ascult noaptea” („te ascult”). Cu toate

că e greu să compui poezie de dragoste fără să recurgi la

clișee, Cristina Ștefan reușește să se îndepărteze de ceea

ce deja s-a spus și să găsească sensuri noi, să trezească

„înțelesul adormit” al cuvintelor vechi: „ai venit mai

aproape de cuvinte/ ca umbra mișcată a lunii/ ai renunțat

la spațiile mari dintre ele/ le-ai apropiat/ unele-s lipite

de buze/ altele de brațe/ și reușiți/ tu și cuvintele/ să fiți/

într-un singur halou” („iunie”). Desigur, chiar împlinită,

calmă, departe de zbuciumul adolescentin, iubirea nu

are cer veșnic senin, și flori, și păsări, și dulce nepăsare;

ea nu scapă de eroziunea timpului, de spaime și

interdicții, căci „roade deșertul în noi/ cu o ninsoare

kamikaze” („anacronic”). Lumea se schimbă, realitatea

devine virtuală, oamenii se întâlnesc mai rar și se iubesc

la un click distanță, închiși, de fapt, în singurătate și

iluzia, doar, a comunicării; de aici, tragicul existențial:

„suntem benzi desenate pe facebook,/ în fiecare zi alt

episod/ de luptă cu realitatea/ vin lănci, sulițe, arbalete/

sub cuvinte mișcate de tehnici/ suntem ura crima din

virtual/ noul limbaj de război n-are început, nici sfârșit/

cu undele negre ne-mpungem în coaste/ noul limbaj

pisicesc papă lăptic/ din același castron cu pruncul/ dar

zâmbim/ zâmbim prietenilor/ fără cea mai mică idee de

zarzăr înflorit” („amalgamare”). Scrisul despre nimic

pare, de departe, cel mai mare pericol care amenință

actul de creație, de aceea unele poeme din volum par a

fi niște semnale (discrete, totuși) de alarmă: „nu iau

exemple/ nu dau exemple/ sunt poezii despre nimic/

sunt performeri uluitori scriind nimicul/ zero absolut de

neatins de muritori/ sunt oameni care scriu nimic/ câteva

substantive goale/ luate de la un poet la altul/ înger,

aripa,/ stea,/ fluture…/ și scriu nimic/ despre nimic însă/

ar fi marea poezie/ ca despre absolutul/ cuvântului/

abisul poetic în sine” („nimic”).

Ca o concluzie desprinsă din poemele adunate în

volum, „rostul unei crengi de brad” este să învingă

lumea de plastic, sentimentele artificiale, scrisul despre

nimic și alte boli ale sufletului și să trezească, în

cititorul-martor al tuturor tristeților reale sau virtuale,

nevoia de recuperare a inocenței, a capacității de a trăi

cu adevărat și cât mai aproape de ceea ce contează:

„după Sfântul Ion/ desfac cu jind pomul meu din plastic/

trece la loc în cutii de carton/ încă un an de dor/ ca de

propria-mi fericire…/ iar crenguța vie/ îi mai împrăștie

aroma/ pe ducă…” („După sărbători, rostul unei crengi

de brad”).

Fiecare seară e un epitaf

seară caldă, seară blândă

cât încape într-o vară

cât încape tremurândă

zarea pe un fir de sfoară

timpul trece-nfierbântat

mai rapid din zi în noapte

ceasul dezorientat

ticăie pierdut în șoapte

zboară visul fuge anul

nimicul are substanță

noi mai ascultăm pianul

singura dulce instanță

nu întreb și nu-ți răspund

despre noimă, gând sau viață

epitaful scris pe prund

se retrage-n dimineață

Cristina Ștefan


66

Stan BREBENEL

Alfabetul de piatră

Semnătura lui Geo Galetaru am întâlnit-o pentru

prima data într-o publicaţie politică, publicaţie în care

am apărut şi eu sporadic. Acest lucru se întâmpla acum

vreo 15 ani. Articolele sale erau pertinente şi fără

excesele de limbaj ale liderului acelei formaţiuni

politice. După aceea l-am regăsit în câteva reviste

literare cu versuri şi fragmente de proză, fără să-i

parcurg vreun volum din cele publicate. Întâmplarea a

făcut ca în urmă cu puţin timp să intru în posesia celui

mai recent volum al său de versuri, „Alfabetul de

piatră”, apărut în acest an la Editura Eurostampa din

Timişoara.

Dacă am porni de la titlul volumului, fără să-l

citim, am putea să fim în eroare, deoarece nu este vorba

despre o arheologie a pietrei, adică nu are nimic din

ceea ce poetul Ion Gheorghe descoperă în pietrele de pe

Dealul Istriţei, din perimetrul Tezaurului de la Pietroasa,

acele megalitice, care reprezintă pentru poet o adevărată

comoară istorică şi care îi vorbesc într-o limbă cu un

alfabet numai de el ştiut. Dar o arheologie tot este, una a

cuvintelor ce scot la lumină imagini de o frumuseţe

aparte.

Amplul volum a lui Geo Galetaru este structurat

în patru părţi: „Intrusul din camera ta”, „Lucruri şi

parabole oarbe”, „Alfabetul de piatră” şi „Vitralii

negre”. Poemele lui Geo Galetaru sunt aproape

încifrate, pline de mister, unde ludicul şi livrescul îşi

dau mâna pentru transfigurare şi pentru transmiterea

fiorul liric, fără să fie pe deplin ermetice, aşa cum am

perceput ermetismul la Ion Barbu. La Geo Galetaru

multe din versurile sale, luate ca atare, pot fi poeme într-

un vers sau pot fi începutul sau sfârşitul unui alt poem.

Poezia lui este „preponderent metaforică şi alegorică, în

direcţia ei clasicistă” scria Ion Arieşanu. Şi voi

exemplifica aceste afirmaţii cu câteva citate: „a înflorit

eşecul/ ca o plantă carnivoră”, „copii în pantaloni

scurţi/ înnoadă viitorul/ pe la colţuri”, „stai cu fundul

pe veşnicie/ scuipi coji de seminţe”, „întâmplarea este o

funie/ din care creşte diamantul”, „în hambarele

trupului mişună feerii/ incongruente”, „cuvântul e înalt

el zboară în apocalipse ratate” etc. Dacă ar trebui să

exemplificăm afirmaţiile anterioare, cel mai potrivit ar fi

să cităm în întregime poemul „Fără titlu” cu care autorul

deschide partea a III-a: „fără titlu această poezie/ ca o

retragere în noapte/ inima unui neant provizoriu/ peste

ape sălbatice/ am fost aici/ o colonie de tandre eşecuri/

copacii şi vântul/ pe urmele noastre/ şi păsări care ştiu/

alfabetul de piatră”.

Poemele lui Geo Galetaru conţin un limbaj

sugestiv. Forţa sugestiei vine din lecturile sale

acumulate de-a lungul anilor şi în calitate de profesor de

filologie. De asemenea, limbajul său este unul elaborat

şi elevat, fără să fie exagerat folosit şi fără să epateze.

Iată un singur exemplu: „se pare că eram fascinat/ de

zborul celor fără prihană/ ah! puritatea celestă a

lepidopterelor/ oameni suntem/ rostim vorbe mari la

începutul zilei/ (mingea trece strada ca o răţuşcă

metafizică)/ pragul de sus şi pragul de jos/ am inventat

o axiomă/ cineva mi-a spus că mâine va fi bine”

(„Cineva mi-a spus”). Autorul nu scrie de dragul de a

scrie. El scrie pentru el şi numai ceea ce simte şi ceea ce

trebuie: „vorbesc şi scriu doar despre ceea ce se cade”

(„Nimic în plus”) sau „am scris/ memoria fulgerului/

am ştiut/ că vine/ şi papă văzul/ ca un iaurt/ clandestin”

(„Probabil”).

Geo Galetaru este şi un poet patriot. Fără

accente stridente, fără să clameze în gura mare acest

lucru: „iată calea ţi se arată/ sunt mărăcini şi oase

subţiri/ vorbeşti o limbă de mult uitată/ şi cazi în

genunchi şi te miri” („O limbă uitată”). Prin câteva

versuri autorul repune pe tapet limba strămoşilor noştri.

Poveştile pe care ni le mai spun şi astăzi unii, chiar de-ai

noştri, că dacii vorbeau limba mută nu mai ţin. Dacii au

fost atât de deştepţi, după aceşti specialişti, încât au luat

cuvinte de la latini, maghiar, turci, tătari ş.a. şi au

format limba română. Păi, dacă erau deştepţi, nu aveau

o limbă a lor? Dar asta-i o altă poveste.

Aş vrea să închei scurtele consideraţii despre

cartea lui Geo Galetaru prin citarea unui poem

definitoriu pentru creaţia şi personalitatea sa: „şi scriu şi

scriu/ dimineaţa-i aproape/ pământul e viu// respiră în

somn/ fiinţele care mă întâlnesc/ în roua de ieri/ e

chipul/ de care nu-mi amintesc// mă-ntorc iar la mine/

ca la un nor visător/ rănile cântă/ în pietre/ rănile care

nu dor// v-am spus această poveste/ să ştiţi că încă

exist/ să ştiţi că încă e noapte/ şi pomul cu păsări e

trist” („Pomul din vis”). Nu-mi mai rămâne nimic

altceva de făcut decât să-l felicit pentru impresionantul

şi valorosul volum şi să-l aştept cu noi realizări.


67

Silvia Ioana SOFINETI

Nume uitate, cazuri triste, valori

negate

Domnul Adrian Dinu Rachieru, un important

critic actual, care privește literatura din punctul de

vedere al cărturarului cu studii de sociologie, are,

desigur, un simț al dreptății sociale remarcabil. Volumul

„Polemici de tranziție” seamănă cu volumele anterioare

publicate de universitarul timișorean prin stil: aceeași

frază cu încolăciri baroce, înflorită cu trimiteri,

digresiuni/ paranteze, aceeași ușurință de a folosi

neologismul și de a obține combinații inteligente de

cuvinte care, decodificate, transmit, în ciuda

întortocherii, un mesaj simplu. Eleganța scrisului este de

netăgăduit, ca și imensa cantitate de informații și

memoria prodigioasă. În plus, volumul „Polemici de

tranziție” vine și cu o intenție vizibilă de a corecta

greșelile tranziției, de a re-evalua scara de valori literare

și, de ce nu? – de a corecta câteva inadmisibile greșeli.

Dacă în privința unei mai drepte situări a lui

George Călinescu, de exemplu, lucrurile sunt limpezi

pentru consumatorul de literatură autentică, mai greu de

acceptat sunt alte cazuri de „recuperare” valorică, cum

ar fi „cazul” Mihai Beniuc. Într-adevăr, printre marii

nedreptățiți ai epocii postsocialiste trebuie inclus

George Călinescu, căruia „nu puțini comentatori (i-)au

confecționat imaginea unui Călinescu versatil, senior al

dogmatismului” (pag. 21). Lui G. Călinescu i s-au

reproșat multe: și „instabilitatea de caracter” plus

„metamorfoza purpurie” (Ștefan Ion Ghilimescu), și

oportunismul „probabil congenital” (Nicolae

Manolescu) și faptul că „risipea articole infestate

ideologic, acele texte de isonar, cum nimerit le botezase

Marian Popa” (pag. 27). Parcurgând eseul „G.

Călinescu, un <<strateg>> iluzionat”, cititorul

volumului publicat de domnul Rachieru începe să aibă

îndoieli: oare chiar se intenționează o recuperare a lui

Călinescu? O corectă situare a lui pe scara valorilor

noastre? Când se insistă atât de mult asupra

compromisurilor, asupra pactului cu ciuma roșie și cu

clanul dejist aflat la putere în vremea de slăbiciune

morală a „Bietului Ioanide”/ Călinescu e greu de crezut

că derapajul politic îi este ori îi va fi vreodată iertat

celui care ne-a dăruit monumentala „Istorie a literaturii

române de la origini până în prezent”.

Mulți cărturari admit că opera salvează autorul,

dar trebuie spus că acest principiu se aplică selectiv: pe

Eugen Barbu opera îl salvează, îl salvează și pe Adrian

Păunescu și pe mulți, cam prea mulți alții, dar pe

Călinescu, nu. El a greșit cel mai mult, nu-i așa? Adrian

Dinu Rachieru face eforturi vizibile să pară/ să fie

obiectiv: „Personalitatea sa (a lui G. Călinescu), de

strălucitor polimorfism barochizant, este, într-adevăr,

imposibil de a fi redusă la un strict conformism

interesat, de utilitarism imediat” (pag. 29). Concluzia

este binevoitoare: „Oricum, cu rol dilatat prin exagerări

pioase, preluând meritele lui Maiorescu și Lovinescu,

(târziu repuși în drepturi), divinul critic, prin limbaj

antidogmatic și ochiul estet, a primenit atmosfera

culturală” (pag. 38).

În cazul lui Mihai Beniuc, acel versificator fără

speranță, „un poet fără viitor?”, cum se întreabă ADR,

lucrurile stau sensibil diferit. Opera – câtă rămâne după

cernerea heirupismelor și a numărului astronomic de

tâmpenii rimate bolovănos – n-are, de fapt, puterea să-l

salveze pe autor cu tot cu greșelile lui, netrecând cu

vederea nici influența literar-nefastă a celui convins că

„Eu sunt în secol o necesitate” vorbind „șase limbi și

rusește”. „Călăul lui Blaga” a asigurat succesul

proletcultismului și într-o mult prea mică măsură a

ilustrat „mesianismul poeziei ardelene”. N-are viitor

pentru că a scris poezie proastă, nu pentru că a falsificat

drumul firesc al artei adevărate. „Când voi lovi o dată

eu cu barda/ Această stâncă are să se crape/ Și va țâșni

din ea șuvoi de ape!/ Băieți, aceasta este arta” („Cu

Dumnezeu la cot”) – mărturisea Beniuc, într-o poezie pe

care școlarii din vremea comunismului o aveau ca

lectură obligatorie, alături de mult hulitul și urâtul „măr

de lângă drum și fără gard”, pe deasupra. „Barda” cu

care, decenii la rând, Mihai Beniuc a crăpat capul

literaturii române și al puținilor poeți netrimiși în

pușcării sau la Canal nu-l deranjează pe domnul

Rachieru, care îl scuză pe „poetul frondeur” (pag. 42) și

chiar apelează la înălbitori, contrazicând opinia Magdei

Ursache, adversară declarată a „piticaniei morale”.

Concluzia? „Decăzut din rang, Beniuc se redescoperă ca

poet. Talentul său, de <<egotism patologic>>, s-a spus,

nu s-a pierdut, totuși. Deturnat, tras într-o hărnicie

industrioasă (acel „număr astronomic de versuri”),

poetul se repliază și își oferă, prin Rugul poeziei, un

volum testamentar” pag. 50).

Chiar dacă ne vine greu să credem, cum vrea

domnul Rachieru, că Beniuc merită reabilitat ca poet, nu

putem trece peste efortul lăudabil al criticului

timișorean de a readuce în atenția iubitului cititor nume

uitate, cazuri triste, valori negate.


68

Nicolai TĂICUȚU

RAFTUL CU CĂRȚI

Calistrat Costin, Fericit

cel care…, Editura Ateneul

scriitorilor, Bacău, 2017. 97p. În

cronica la acest recent volum,

Valeria Manta Tăicuțu remarcă:

… Maestru în jocuri de cuvinte

bazate pe echivoc, poetul

băcăuan surâde cu tristețe și

resemnare, într-o lume nebună,

în care, de fapt, nu se întâmplă

nimic. (…) El a rămas, (…) așa cum îl știm, blajin și

sarcastic în egală măsură, scriind versuri ca să nu

moară, cugetând la câte-n lună și soare nu pentru a afla

răspunsuri, ci pentru a nu lăsa odihnă spiritului…

Victor Munteanu, Guardino

del mulino a vento/ Paznic la moara

de vânt/ Di Felice, Edizioni,

Martinsicuro, Italia, 2017. 177 p.

Versiunea în limba italiană aparține

lui Geo Vasile, care semnează și

prefața la acest volum. Criticul

menționează: …Poeziile lui Victor

Munteanu atestă un riguros

constructor de improbabilități, ce

încearcă să descifreze tainele ființei și ale lumii prin

metafore, oximoroane, comparații și analogii. (…)

Opera poetică a lui Victor Munteanu pare a fi destinată

purificării prin mijlocirea tainelor frumuseții pure a

cuvântului, ale existenței ființei ce se confruntă cu

paradigma postmodernă a predestinării: sfârșitul sau

mântuirea.

Gina Zaharia, Nomade,

Editura Omega, Buzău, 2016. 87 p.

Într-o cronică literară la acest

volum, Cezarina Adamescu spune:

Prin poezia ei ultramodernă, Gina

Zaharia creează o lume aparte în

care intri ușor derutat, ca-n

Labirintul lui Dedal, dar în cele din

urmă găsești cărarea spre luminișul

de unde survine ființa. Ea este o

poetă formată, în deplină maturitate artistică, având

iscusința condeiului, pe care-l stăpânește perfect, ca și

principalele mijloace de expresie cu care operează

inserții într-un real-imaginar și benefic.

Tudor Cicu, Scrisori din prisaca de la

Negoșina (libertatea de a citi) -,

Editgraph, Buzău, 2016. 179 p. Pe

coperta a patra a cărții, Emil

Lungeanu afirmă: Experimentul

eseistic original la care te invită

colocvial Tudor Cicu, aproape

luxuriant în ramificații și analize dar

mereu agreabil, rafinat, doct fără

scorțoșenie, documentat beton,

reușește să ducă la capăt cu succes

un travaliu de 180 pagini. Eu unul am citit-o ca pe o

poveste, și deși „poveștile înving moartea, sau cel puțin

o amână” – de la D.R. Popescu citire – totuși la urmă,

nu știu de ce, poate tocmai pentru că a luat sfârșit, m-a

întristat.

Titi Damian, Muscelenii

– vol. IV, Ruina, Editgraph,

Buzău, 2016. 427 p. În Nota

autorului, scriitorul Titi Damian

menționează: …Povestea satului

în destrămare și degradare am

imaginat-o în acest roman pe

două registre narative. Unul – la

persoana întâi – vizează relațiile

tensionate din interiorul familiei,

generate de instinctul de proprietate, căpătând forme

aberante. Celălalt – realizat la persoana a treia –

adună numeroase personaje și evenimente semnificative

din viața satului, fundal solid pentru celălalt plan...

Marin Ifrim, Din/ spre Teatrul „George

Ciprian”, Editura Teocora,

Buzău, 2017, 120 p. Cartea

despre teatrul din Buzău

(dramaturgi, actori, fapte) are în

partea finală câteva (p)referințe

critice la aparițiile editoriale

anterioare ale lui Marin Ifrim.

Referitor la Cartea Teatrului-

evocări din culisele Teatrului

„George Ciprian”, Ioan Stoica,

printre altele, menționează: …Cartea lui Marin Ifrim

proiectează o lume în continuă mișcare, preocupată să

găsească formule eficiente de promovare și valorificare

a fenomenului teatral autentic, ferit de rutină și

cabotinism… La aceeași carte se referă și Georgică

Manole, Ion Machidon și Dumitru Dănăilă, iar Magda

Ursache scrie despre Cartea de muncă.

Liviu Chiscop, Prozatorul Bacovia, Editura

Babel, Bacău, 2016. 140 p. În ampla prefață (Proza

bacoviană), scriitorul Cassian Maria Spiridon

precizează: Prozatorul Bacovia, condensata carte a lui

Liviu Chiscop, este o primă încercare de cuprindere


69

exhaustivă a paginilor de proză artistică și nonartistică

ale băcăuanului George Bacovia.

Inventarul complet al celor

câteva zeci de pagini sunt, cum

subliniază și autorul, o

propunere și un îndemn – le

consider întru totul îndreptățite și

necesare – spre editarea

integrală a ceea ce se cheamă

„proza bacoviană” .

Cornel Galben, Lecturi

aleatorii, vol III, Editura PIM,

Iași, 2017. 148 p. De data

aceasta, Cornel Galben adună 50

de scurte referințe critice

referitoare la cărțile a 50 de

scriitori români. Numim pe

câțiva: Vasile Bardan, Mirela

Bălan, Steliana-Delia Beiu, Leo

Butnaru, Calistrat Costin,

Loredana Dănilă, Alexandru

Dumitru, Ion Fercu, Ion Gându, Tincuța Horonceanu

Bernevic, Eugen Ionescu, Ion Tudor Iovian, Gheorghe

Izbășescu, Nicolae Jinga, Valeria Manta Tăicuțu,

Octavian Mareș, Valeriu Matei, Mihai Merticaru,

Sânziana Mureșeanu, Cornel Paiu, Mariana Pândaru,

Marieta Rădoi Mihăiță, Mariana Rogoz Stratulat,

Dorina Stoica, Valeriu Valegvi, Octavian Voicu.

Viorica Băluță, Dans poetic/ Danse poétique,

Rovimed Publishers, Bacău,, 2016.

124 p. Transpunerea în limba

franceză aparține Florentinei

Stanciu. Semnează prefața Iuliana

Clima-Caraghin, iar postfața,

Mihaela Aionesei, din care redăm

câteva aprecieri: …Ani în șir

frământările și cuvintele s-au

ciocnit de sine, s-au furișat spre

lumină sau au căutat adăpostul de

sub coastă, exersând în taină pașii înainte-înapoi până

când au învățat mișcările unui „Dans poetic” grațios

care astăzi vine să ne încânte cu delicatețea unui vals al

sinelui cu sine…

Adrian Lungu, Taine,

Editura Ateneul scriitorilor, Bacău,

2015. 307 p. Pe coperta a patra a

cărții, Calistrat Costin menționează:

Adrian Lungu are neîndoielnic

instinct de povestitor, știe să o facă,

să extragă din banalul cotidian

sensuri esențiale, devenind

interesant fără efort aparent,

istorisind fapte și întâmplări

oarecare. Bun psiholog, autorul prozelor Armistițiu cu

anii copilăriei (2009), Maria (2010) și Eroarea (2014)

este un veritabil maestru în materie de „flesh-uri”,

miniaturi prozastice de tot pitorescul, spre deliciul

cititorilor, prin naturalețea analizei (frizând pe alocuri

naturalismul), creator de viață adevărată în toată

puterea cuvântului.

Valeriu Marius Ciungan, Prin lentila umbrei,

Editura Arhipelag XXI, Târgu Mureș, 2016. 110 p. În

Cuvânt înainte Iulian Boldea

apreciază: …Poetul trăiește acut

în spațiul de indeterminare al

propriilor viziuni, își transcrie cu

ardoare trăirile, în versuri

crispate, tensionate, articulate în

registrul unei fervori atent și

corect redate pe pânza atât de

diversă a poemului. Poeziile mai

noi ale lui Valeriu Marius

Ciungan dovedesc maturitate stilistică, o tendință de

reîmprospătare a imaginarului și o voință neîndoielnică

de structurare atentă a substanței lirismului, în direcția

unei lucide percepții introspective, capabilă să confere

poemului o mai limpede expresivitate și acuitate

simbolică.

Mihai Vintilă, România văzută dintr-un colț de

Bărăgan, Editura Infoest,

Siliștea, 2016. 203 p. Autorul

spune într-un scurt cuvânt

înainte: avem multe enervări

provinciale, multe luări de

poziție la situații care mor a

doua zi dar cărora, de cele mai

multe ori, le trebuie un răspuns.

Pentru că cineva trebuie să le

dea un răspuns. Altfel tăcerea

noastră nu va face decât să aprobe minciuna, mârlănia,

hoția și prostul gust. E datoria fiecăruia de cetățean de

a avea o poziție. În fond nu ne rămâne decât optimismul

și ziua de mâine. Tabletele din acest volum (…) sunt o

radiografie a Brăilei și României privite dintr-un colț de

Bărăgan numit Siliștea.

Vali Boncu Constantin,

Cu tine până la capăt, Editura

Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016.

200 p. Pe coperta a patra a

volumului de poezie, Emilian

Marcu face câteva mențiuni: Mai

mulți scriitori, unii foarte

importanți, și-au exprimat opinia

cel mai adesea favorabilă, despre

scrisul liric sau epic al lui Vali

Boncu Constantin. Este de remarcat în poemele sale

modul concis de prezentare a stării poetice, fără risipă


70

de cuvinte, situându-l mai aproape de Bacovia decât de

Arghezi. (…) Sinceritatea este arma cea mai puternică,

în fond, Vali Boncu Constantin nu scrie poezia, ci el

chiar o trăiește.

Toader Titi Roznovanu,

Amintiri răzlețe, Editura Ateneul

scriitorilor, Bacău, 2013. 159 p. Pe

coperta a patra a cărții sunt redate

câteva opinii ale criticului literar

Nicolae Sava:… Prozele lui

Toader Titi Roznovanu nu sunt

lipsite de reflecții teoretice, sfaturi,

dar și de stereotipuri existențiale

sau parabole cu irizări de basm.

Cele mai multe dintre prozele volumului sunt developări

ale unor clipe frumoase din copilăria și adolescența

autorului sau din perioada militară... Alte referințe

critice, consemnate în carte, aparțin lui Calistrat Costin

(prefață), Emilian Marcu și Grigore Codrescu.

Mircea Constantin

Jurebie, O, tempora…, Editura

Egal, Bacău, 2016. 120 p.

Elisabeta Grasu își încheie astfel

prefața (Sub semnul timpului…) la

acest volum de versuri: …În

peisajul cultural băcăuan, Mircea-

Constantin Jurebie aduce prin

acest volum parfumul vremurilor

trecute, când iubirea era profundă,

tandră, sacră, când timpul torcea clipe de fericire și

îmbia la visare. O, tempora… este o carte de suflet.

Valentin TUFAN

Apus electric

Se zbate un abur molatic peste soborul de patimi

cuibărite în apus,

o searbădă reîntoarcere în trecut îți lasă gura pungă –

îți activează simțurile un dor electric pe care îl asimilezi

ca pe o doină ce-ți răsună din miezul sufletului.

Pe lângă stâlpii de telegraf

se zbat himerele cuvintelor topite până în miezul

înțelesului,

șoaptele sărută buzele umbrelor

ca refractarea dintre două respirații ce-ți escaladează

simțurile –

e acel moment de climax absolut

când apusul surâde electric prin doi ochi

ce pier odată cu ultima rază de soare,

acel moment când norii îți cad la picioare și te

dezmiardă seninul soarelui

rezultat din împreunarea mâinilor noastre

făcute pumn.

Suspendat

Soarele zace pe cer ca o dâră de osânză în umbra

aluatului de moloz

îşi plimbă reflexiile ca o ruletă rusească gata să-şi muşte

declicul în plin colb de catran.

înăuntru totul e suspendat

ca o revizie tehnică căzută peste împrejurimi.

eu îmi adun în perfectă armonie gândurile şi mi le

definesc pe valori într-un sistem gradat - în weekend îmi

curg prin vene

toate zilele schimonosite una-n alta și-mi încep jocul de

domino al gândurilor căzute-n sincron.

himerele se zbat printre văpăile aruncate de asfalt - totul

e o sculptură nefinisată din oasele căinate ale

strămoşilor,

făcute cumpănă spre-nvolburarea de lacrimi

- reprezintă echilibrul -

căci aşa i-a spus cândva acel pygmalion care-a iubit-o

până a prins viaţă

i-a adăugat abundență, veşnicie și dor,

i-au picurat rugăciunile-n sânge până s-au ridicat la cer

ca o jertfă dogmei creștine,

i-au călcat glia popoare și i-au îngropat în măduva

oaselor scrisul moştenit la Tărtăria

un strat de praf presărat peste icoana apusului și un

miros de vară seacă -/ România.

Intervalul dintre două respirații

Distanța dintre două mângâieri

și un surâs zămislit din ceea ce înseamnă

revărsarea unui nou început

prin diminețile de Duminică uneltești

și mi te-arăți în toate existențele și efemeridele

din cursul de zi cu zi,

în toate ploile mărunte în care te întrupezi

și-mi atingi creștetul ca-ntr-un botez izvorât

din puritatea ființei tale candide,

în fiecare scobitură și rost reușești să dăinuiești

ca o comuniune strânsă și să-mi îndoctrinezi

frământările,

în fiecare adiere de vânt îți ascult șoaptele

ca un preambul al intersectării noastre imponderabile

din vis,

acolo unde ne-ncrucișăm respirațiile

și ne adulmecăm unul altuia năzuințele aprinse -

lampioane difuze spre tărâmul lui Eros.


71

REVISTE LITERARE

Actualitatea literară, Anul VIII, nr. 72, iunie

2017, Lugoj. Semnează eseuri și comentarii: Nicolae

Silade (Despre tinerețea fără bătrânețe a literaturii),

Vasile Pistolea (Ielele între mit și legendă), Magda

Ursache (Despre oameni cerești), Cornel Ungureanu

(Poezia lui Ioan Petraș, azi), Radu Ciobanu (Muntele

din Absurdistan), Adrian Dinu Rachieru (Mihai Sin și

ispita romanului total), Laurențiu Nistoreanu

(Postumanismul și zicale de cuvinte), recenzie: Marina

Cușa (Diana Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi)

poezie: Nicolae Silade, Petru Solonaru, Alexandru

Cazacu, Dalina Bădescu, Zuzana Kuglerová (prez. și

trad. Mircea Dan Duță). Dintre cărțile de debut de la

Bookfest 2017, i-au atras atenția lui George Motroc,

drept care a realizat un scurt dialog cu autorii lor,

următoarele: În spatele blocului de Mara Wagner,

Frumusețea lucrurilor trecătoare de Andrada Cooș,

Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, Downshifting de

Alexandru Done, Felinarium de Andrei Crisant Duran

(cărți de proză) și Ipostaze de Savu Popa, Lorem ipsum

de Eugen C. Andrei și blister de Gabriela Feceoru

(volume de poezie). Dintre cărțile sosite la Remus V.

Giorgioni: Pe umărul stâng de Florin Golban, Osebitor

de Petru Solonaru, Șevalet cu epilog de Mihaela Roxana

Boboc, Ora lactee de Domnica Pop, Ascuns în

transparență de Robert Șerban & Pavel Vereș,

Curățenia de toamnă după Bacovia de Darie Lăzărescu.

ARCA, Nr.4-5-6 (325-326-327), 2017, Arad.

Luni, 29 mai 2017, ARCA a primit Premiul ARIEL al

Uniunii Scriitorilor din România – revista de cultură a

anului 2016. Două priviri asupra Colocviului Național

al Revistelor de Cultură, ediția a IV-a, 2017, aparțin

Luciei Cuciureanu și lui Carmen Neamțu. Remarcăm

apoi interviul: Titus Crișciu - Matei Vișniec, poezia

semnată de Daniela Șontică, Gabriel-Petru Băețan,

Florin Matei, Mihai Maci, proză de Ion Nicolae Anghel,

Maria Cioaia, teatru de Alexandru Moraru și critica

literară realizată de Andrei Mocuța (Mircea Mihăieș,

Ulysses, 732. Romanul romanului), Gheorghe Schwartz

(Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile și Adrian Alui

Gheorghe, Luna Zadar), Romulus Bucur (Vlad

Moldovan, Gliteh și Ștefania Mihalache, Sistem de

fixare și prindere), Gheorghe Mocuța (Elena Ștefoi,

Opera poetică, Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh

și Dumitru Tâlvescu, Poeme/ Poems), Radu Ciobanu

(editor: Dan C. Mihăilescu, Cartea simțurilor), Lucia

Cuciureanu (Ion Mureșan, Oglinda aburită - eseuri

conversaționale), Horia Ungureanu (Traian Ștef,

poemul de dragoste, Mircea Hortensiu Tomuș, Sălașul

de la răscruce), Carmen Neamțu (Mirela-Ioana Borchin,

Etern, într-o eternă noapte-zi), Ioan Matiuț (Andrei

Novac, Regula timidității), Petru M. Haș (Felix Rian

Constantinescu, Yin), Felix Nicolau (Angela Furtună,

Primul meu Kadolish).

ARGEȘ, Serie nouă, Anul XVI (LI), nr. 7(421),

iulie 2017. Remarcăm comentariile și eseurile realizate

de Ana Blandiana, Prietenie și posteritate, Liviu Ioan

Stoiciu („Transfer” și „Ajuns din urmă”, fața și

reversul unor pagini de jurnal), Petru Pistol (Parabola

obrazului pălmuit), Nicolae Georgescu (Crăpătura

paralelă), critică literară semnată de Nicolae Oprea

(Vasile Mic, O replică de-argint), Dumitru Augustin

Doman (Gheorghe Mocuța, Salutări din Piața

Reconcilierii, Camelia Iuliana Radu, Jucăm Lenin,

Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – dicționar esențial –

Oamenii din viața lui, Ion Șerban Drincea, Zic și eu,

Grete Tartler și Peter Forbes, Poezie și știință –

antologie de autori contemporani), Mircea Bârsilă (Ilie

Vodăian, Stare de necesitate), Petre Isachi (Nicolae

Oprea, Revanșa postumă), Lucian Gruia (George D.

Piteș, Destine răvășite), Leonid Dragomir (Ștefan

Vianu, Existență și idee), Ștefan Ion Ghilimescu (N. B.

Florian Dan Prodan, Poeme de călătorie), Ion C. Ștefan

(Steluța Istrătescu, Între două călătorii), Rodica

Lăzărescu (Spiridon Cristocea, Constantin Gh. Dinu,

Ion Irinel Vasilescu, Școala din Boțești, județul Argeș.

File de istorie – 1839-2017), Daniel Ilea, (Radu

Aldulescu, Ana Maria și îngerii), poezie de Magda

Grigore, Leo Butnaru, Ioan Radu Văcărescu, Ion Vintilă

Fintiș, Cosmin Boiteș, Grigore Constantin și proză de

Leon-Iosif Grapini, Marian Ilea și Marin Ioniță.

ATENEU, Anul 54 (serie nouă), nr. 574, iunie

2017, Bacău. În acest număr al revistei poezia aparține

Victoriei Fonari și lui Nicolae Mihai, critica literară e

semnată de Adrian Jicu (Marius Chivu, Trei săptămâni

în Anzi), Liviu Chiscop (Victor Munteanu, Prizonierul

tăcerii), Marius Manta (Dumitru Manolache, Sâmbăta

mută, Elena Ciobanu, În apărarea poeziei și

Arhiepiscopul Justinian Chira în dialog cu Călin

Emilian Cira, Am ascultat de porunca bisericii),

Constantin E. Ungureanu (Ioan Dănilă, Alecsandri din

nou acasă), Rodica Lăzărescu (Cornel Galben, Zile de

trecere), comentarii și eseuri realizate de Ioan Dănilă,

Alecsandriada, ediția I (7-10 iunie 2017), Victor

Crăciun, Casa Vasile Alecsandri trebuie să fie ceea ce

este Iasnaia Poliana pentru Tolstoi sau Muzeul,

Carmen Mihalache, Grefa lui Hausvater, Buzău iubește

Teatrul și Teatrul Nottara la aniversară, Mirela Bălan,

Jocul sincerității, Vasile Spiridon, Ideile gingașe ale

actualității, Constantin Călin, Sertarul cu fișe (Despre

fidelitate, Omul și câinele, Absența unei virgule), Ștefan

Munteanu, Tudor Vianu despre filosofia creației

eminesciene (III), Ion Fercu, Prin subteranele

dostoievskiene (58), Elena Ciobanu, Teroarea

învățăturii, Gheorghe Iorga, Rilke. Din avatarurile


72

biografiei interioare, Cornel Galben, Personalități

băcăuane - Stelian Preda, Nicoleta Popa Blanariu,

Așteptându-l pe… Samuel Beckett.

Bucovina literară, Serie nouă, Anul XXVIII, nr.

5-6 (315-316), mai-iunie 2017, Suceava. Remarcăm

autograful lui Isidore Isou, aforismele lui Gheorghe

Grigurcu, eseurile și comentariile semnate de Liviu Ioan

Stoiciu, Pentru o fenomenologie a misterului, Isabel

Vintilă, Gellu Naum, Experiența poetică a iubirii, Petru

Ursache, Vocea lui Zarathustra, Magda Ursache,

Dialog IV – Vorba-n colțuri (I), Doina Cernica,

„Amintiri cu Dany Madlen”, Adrian Dinu Rachieru, Un

„toboșar”de altădată, Adrian Alui Gheorghe, „La

steaua kre a rasarit/ E-o kle atit de lunga…”, critică

literară de Alexandru Ovidiu Vintilă (Monahia Elena

Simionovici, Bucuria călătoriilor de suflet și Cezar

Haiura, poet de contrabandă), Theodor Codreanu

(Mihai Stan, trilogia Paradis), Ioan Holban (Liviu

Antonesei, Poemele din zorii amurgului), Petrișor

Militaru (Silviu Gongonea, A doua natură), Liviu

Antonesei (Eduard Dorneanu, Mălini, vol. II), jurnal de

călătorie: Marius Chelaru, Prin „Transcaucazia” din

Erevan în Nagorno Karabakh – note și gânduri de drum

(V). Semnează poezie: Liviu Ioan Stoiciu, Gheorghe

Vidican, Iulia Modiga, Alexandru Cazacu, Bogdan

Alexandru Petcu, Yves Bonnefoy (prez. și trad. Florina

Pașcanu), proză: Leo Butnaru, Liviu G. Stan, Decebal

Alexandru Seul, Nicolae Havriliuc, Cornelia Petrescu și

teatru: Ioana Toloargă.

Bucureștiul literar și artistic, Anul VII, nr. 7

(70), iulie 2017. Din bogata colecție de eseuri și

comentarii remarcăm: Atentate subtile la cultura

națională și Reuniunile Culturale Alecsandriada, ediția

I-a, Bacău, 7-10 iunie 2017 de Florentin Popescu,

Ienăchiță Văcărescu, întemeietorul de Marian

Nencescu, Destinul culturii românești de Mircea Eliade,

Aforismul „sare a gândirii” de Mihai Cimpoi, Nobel

Prize-1930. Grazia Deledda - „floarea Sardiniei” de

Titus Vîjeu, Îngerul verii balcanice, Fănuș de Nicolae

Dan Fruntelată, Alexandru Oproescu: Cartea –

pasiunea unei vieți de Victor Petrescu, Balada unei

fântâni – Miorița de Florin Colonaș, critica literară

realizată de Florentin Popescu (Petru Ursache, Miorița.

Dosarul mitologic al unei capodopere), Ion Roșioru

(Dan Elias, Groapa cu var), Lia Maria Andreiță (Eliza

Roha, Salt în umbra nemuririi). Dintre seniorii

literaturii noastre, Florentin Popescu a ales pentru

dialog pe Nicolae Grigore Mărășanu, iar la rubrica Un

autor și comentatorii lui, autorul este Ion Brad, iar

comentatorii sunt Nicolae Dan Fruntelată și Florentin

Popescu. Poezie semnează: Coman Șova, Ioan Baba și

Ion Roșioru prin traducerile, din lb. franceză, a trei

reprezentanți persani ai ghazelului.

Buzăul literar, Serie nouă, Anul II, nr. 5 (9),

mai-iunie 2017. Număr special prilejuit de trecerea la

cele veșnice a lui Alexandru Oproescu, fost director al

Bibliotecii Județene Buzău V. Voiculescu. In memoriam

scriu: Nistor Tănăsescu, Valeriu Nicolescu, Marcela

Chiriță, Paul Iulius Negoiță, Lucian Mănăilescu,

Carmen Tania Grigore, Florentin Popescu, Passionaria

Stoicescu, Marius Râpeanu, Dumitru Dănăilă, Liviu

Otânceală, Girel Barbu, Ion P. Iacob, Traian Cristea,

Sabina Măduța, Tudor Cicu.

Cafeneaua literară, Anul XIV, nr. 6/ 172, iunie

2017, Piteşti. Remarcăm - Virgil Diaconu – convorbiri

cu poetul Liviu Ioan Stoiciu sau Despre excelența

criticului și președintelui Nicolae Manolescu, a

comitetului director al USR, a poeziei optzeciste; și

despre propriile texte, pe care le găsește „retorice,

slabe, mediocre, sau în care mă repet”, eseurile: Cine a

ucis poezia? de Joseph Epstein (trad. Liana Alecu) și

Salvador Sobral sau Portugalia îndrăgostită, critica

literară realizată de Gheorghe Grigurcu (Adrian Pârvu,

Poeme din casa de lemn), Valeria Manta Tăicuțu

(Echim Vancea, Umbra nu își împarte prada cu

nimeni), Ana Dobre (Ana Blandiana, Povestiri

fantastice), Tudor Cicu (Ion Lazu, Vreme închisă).

Semnează poezie: Virgil Diaconu, Paula Romanescu,

Ion C. Ștefan, Miron Țic, Florina Isache, Eugen Evu (cu

transpunere în lb. italiană de Marilena Rodica Chirețu),

Maria Ieva, Georges Duhamel (trad. Alexandru

Mălăescu), iar proză: Mihai Athanasie Petrescu.

Cartelul metaforelor, Anul IV, nr. 36-38, iulie-

septembrie 2017, Buzău. În această ediție a revistei

remarcăm eseurile și comentariile: Întoarcerea la

fleacurile lui Pleșu și la moara retorică și cultă a lui

Banciu, A murit un mare cărturar: Alex. Oproescu și

Literatura din „Literadura” de Marin Ifrim, Despre ce

vorbim? de Ion Lazu, Lumea din nucă de Mihaela

Roxana Boboc, Pârnod, un nor călător de Roxelana

Radu, „Cartelul metaforelor”, o revistă scrisă exigent

și provocator de Georgică Manole, Radu Cazan –

actorul-poet și prozator, la 80 de ani de Ion Aldeniu. In

memoriam Valeriu Bistriceanu scriu: Marin Ifrim, Nina

Neagu, Stelian Grigore, Gheorghe Postelnicu. Iar Ion

Roșioru, Traian Gh. Cristea și Teo Cabel realizează câte

o cronică literară la volumul celui dispărut: Saltul în

veșnicie. Tot cronică literară realizează Georgică

Manole la volumul În sângele ploii de Marin Ifrim.

Poezie semnează: Dumitru Dănăilă, Mihaela Aionesei,

Mihaela Roxana Boboc, Nicolae Mătcaș, Victoria

Milescu, Nicolae Pogonaru, Nicolae Cabel, Gina

Zaharia, Dana-Georgiana Bițeanu, Marin Ifrim, Liviu

Ioan Stoiciu, iar proză: Dumitru Dănăilă și Dana-

Georgiana Bițeanu.

Constelații diamantine, Anul VIII, nr. 6 (82),

iunie 2017, Craiova. Remarcăm eseurile și

comentariile: 30 de ani fără Noica. Exerciții de iubire


73

de Doina Drăguț, Un binom inteligent de Janet Nică, O

poveste jurnalistică de succes de Marian Nencescu,

Triada scriitoricească Dombrovski-Grossman-Soljenițîn

de George Petrovai, Pădurea spânzuraților de Ionel

Popa, Panayotis Nellas și revalorificările sale

antropologice de Camelia Suruianu, Sfinții din

calendare… de Ion N. Oprea, Iguanele lui Darwin de

Florin Smarandache, „Disputele parlamentare” în

Țiganiada de Constantin Miu, critica literară: Al. Florin

Țene (Ioana Heidel, Dincolo de orizont), Daniel Marian

(Dumitru Dumitrescu, Sonetele firii), Petre Isachi

(Dumitru Ichim, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov),

Andrei Potcoavă (Janet Nică, Un juvete printre pești),

Cezarina Adamescu (Virgil Ciucă, Execuția), Galina

Martea (Rodica Elena Lupu-coord., Simfonia Poeziei,

vol. 4), Iulian Chivu (Ion Pachia-Tatomirescu, De-a

fotonii). Poezie semnează: Nicolae Mătcaș, Ion Pachia-

Tatomirescu, Ion Popescu-Brădiceni, Nicolae Vălăreanu

Sârbu, Ion Romeo Roșiianu, George Baciu, Marian

Hotca, Mihai Caba, iar proză: Nicolae Bălașa, Angela

Burtea, Decebal Al. Seul.

Contraatac, Anul XVII, nr. 38, iunie, 2017,

Adjud. Remarcăm eseul lui Liviu Ioan Stoiciu: Mari

premii literare pentru cei fără operă, comentariile lui

Adrian Botez: 50 de ani de la dispariția autorului

„Cuvintelor potrivite”/ reîndumnezeite și Educația,

Creștinismul/ ortodoxia și mărturisirea adevărului,

scrisoarea Uniunii pentru Cultură a Aromânilor din

Macedonia, președinte Dimo N. Dimcev (Dina Cuvata),

către Parlamentul României, critică literară semnată de

Constantin Stancu (Ioan Evu, Înger de rezervă, Ionuț

Caragea, Mesaj către ultimul om de pe Pământ, Nicolae

Crepcia, Dozatorul de poezie, Daniel Marian, Lumea de

la capăt) și Eugen Dorcescu (Elisabeta Iosif, Semnele

Timpului). La aniversară: Ion Pachia-Tatomirescu – 70

scriu/ au scris: Alexandru Firescu, Miron Radu

Paraschivescu, Vladimir Streinu, Artur Silvestri, Jean-

Paul Mestas, Marian Barbu, Florin Paraschiv, Marian

Popa. Din sonetele lui Adrian Botez transpun în engleză

Gabriela Pachia și în aromână Dina Cuvata. Tot Dina

Cuvata transpune în aromână din poezia lui Dimitrie

Bolintineanu. Dintre poeții prezenți în revistă amintim

pe Ligya Diaconescu, Ioan Miclău, Tudor Arghezi, Ion

Pachia-Tatomirescu, Valerian Călin, Patricia Oana

Botez, Constantin Stancu, Eugen Evu, George Anca,

Dumitru Ichim, Ionuț Caragea, Liviu-Florian Jianu,

Virgil Ciucă, Elisabeta Iosif, Ioan Gându.

EX PONTO, Anul XV, nr. 2 (54), aprilie-iunie

2017, Constanța. Remarcăm critica literară realizată de

Ovidiu Dunăreanu (Varujan Vosganian, Copiii

războiului), Angelo Mitchievici (Gabriel Chifu, Ploaia

de trei sute de zile și Lăcrămioara Berechet,

Supraviețuirile sacrului. Scenarii posibile în literatura

lui Mircea Eliade), Anastasia Dumitru (Dumitru

Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării), Ioan

Florin Stanciu (Daniela Varvara, Înaripata), Raul

Bribete (Daniela Varvara, A-), Ion Roșioru (Diana

Dobrița Bîlea, Omul dintre două lumi), Lucian Gruia

(M.B. Ionescu-Lupeanu, Strigoii lui Șuțu), Octavian

Mihalcea (Mihaela-Mariana Cazimirovici, Adevărurile

lutului), Ottilia Ardeleanu (Mihaela Meravei, Cinci

degete), Daniela Varvara (Dumitru Octavian Unc,

Reverii), comentariul, Printre prejudiciile criticii, de

Radu Voinescu, un spectacol al ideilor critice

contemporane (II), eseurile: Arta ca revanșă de

Gheorghe Filip, Forme ale egografiei în literatura

română contemporană: răsfrângeri narcisice în Istorii

personale și în Jurnale de vise de Dania Corbu,

Doamna Bovary și fragmentarea focalizării de

Mădălina Stoica. Poezia e semnată de Lucian Vasiliu,

Liliana Ursu, Aura Christi, Passionaria Stoicescu,

Valeria Manta Tăicuțu, Nicolai Tăicuțu, Liviu Gaspar,

Dumitru Octavian Unc, Ioan Baba, iar proza, de Ștefan

Cucu, Gheorghe Schwartz, Paul Sârbu, Nicoleta

Voinescu, Carol Feldman, M.B. Ionescu-Lupeanu și

Aron Petru.

FEED BACK, Anul XIV, nr. 5-6 (169-170),

mai-iunie 2017, Iași. Dintre eseurile și comentariile

acestui număr dublu amintim: Poeții conului de umbră

și Reflexii despre postmodernismul românesc de Daniel

Corbu, O nouă viziune asupra lumii –

transdisciplinaritatea de Basarab Nicolescu, Eminescu

în anii 1888-1889 de Grațian Jucan, Receptarea actuală

și destinul poeziei lui Mihai Eminescu. Celălalt

Eminescu de Nicolae Iuga, Reverie și metamorfoză în

poezia lui Nichita Stănescu, Eminescu și Basarabia

cedată de Nina Gonța, portretul critic al lui Emilian

Marcu făcut de Daniel Corbu, critica literară realizată de

Constantin Dram (Ionuț Caragea, Umbra lucidă),

Antonia Bodea (George Vulturescu, Orb, prin Nord),

Mioara Bahna (Octavian Soviany, Viața lui Kostas

Venetis), Daniel Marian (Ion P. Iacob, Patria ireală),

George Vulturescu (Daniel Corbu, Januvia), Ioan

Romeo Roșiianu (Daniel Marian, Lumea de la capăt),

Daniel Corbu (Cornel Paiu, Paznicii pereților și Sergiu

Botezatu, La un pas de sine) și poezie semnată de autori

români: Mihaela Roxana Boboc, Aida Hancer, Armina

Flavia Adam, Denisa Lepădatu, Adrian Suciu, Dorel

Vișan, Cornel Dănăilă, Andrei Zanca, Constantin

Stancu, Constantin Mănuță, Romulus Bucur, Gela Enea,

Constantin Dracsin.

H e l i s, Anul XV, nr. 5-6 (169-170), mai-iunie

2017, Slobozia. Remarcăm eseurile și comentariile:

Anonim de g.alex, Gânduri de Vasile Iordache, Pe-o

gură de Rai, Ianculeț Bălan de Adrian Bucurescu,

Galben de Dan Elias, Zigzag prin memorie de Marian

Ștefan, cărțile: Mucles, dacă nu vrei să dai de dracu de

Ion Tița Călin și Dincolo și Mic tratat filosofic despre

îngeri, tractoriști și femei nebune de F.M. Ciocea

prezentate de Dan Simionescu, cronicile literare


74

realizate de Ion Roșioru (Florentina Loredana Dalian,

Miss Univers), Romeo Aurelian Ilie (Poeți macedoneni,

Omul acesta vine de undeva), poezia semnată de

Florentina Loredana Dalian, Dan Elias, Costel

Bunoaica, Petre Ioan Crețu, Gheorghe Dobre, F.M.

Ciocea, Viorica Gheorghe, Dragana Evtimova (trad.:

Dimo N. Dimcev, stilizare: Gheorghe Dobre), Ion

Roșioru, Mihaela Aionesei, Silvia Bitere, Ion Cioran,

Florentina Vărzaru, Maria Dobrescu, Paul Sârbu,

Marian Ștefan, Marin Moscu, Robert Rojdestvenski

(trad. Adrian Bucurescu), Naum V. Batkoski (trad.

Tatjana Betoska), proză de Antonio Rodriguez de la

Muerte, Loredana Stan, Constantin T. Ciubotaru,

g.alex., Augustin Mocanu, Acela Petcu, Leonard I.

Voicu, Florentina Loredana Dalian, iar teatru de Alin

Pahonțu.

L i t e r a 13, Anul III, nr. 11, 2017, Siliștea,

jud. Brăila. Poezia este semnată de Virgil Andronescu,

Dan Ciocârdia, Șt. V. Ionescu, Camil Baltazar, Dănuț

Cătălin Zaharia, teatru, de Ion Bălan, iar proza, de

Angela Burtea și Cătălin Lungu. Eseuri și comentarii

scriu: Hugo Mărăcineanu (De ce mereu, mereu

personale Hugo?), Nicolae Rotaru (Treisprezecian),

Luminița Dascălu (S-au întors olimpicii lui 2017 de la

Nicolae Bălcescu), Virgil Andronescu (Inspirata

călătorie a copiilor și a adulților brăileni în minunata

lume a poveștilor), file de istorie: Adriana Grigorescu,

Brăila (1914-1916). IV – Viața cultural-artistică și

critica literară realizată de Alexandru Halupa (Tudorița

Tarniță, Câmpia din noi), Mihai Vintilă, (Ștefan Bolea,

Antizeu), Virgil Andronescu (Petre Isachi, Convorbiri

imaginare cu Jorge Luis Borges), Teo Cabel (Mariana

Rogoz Stratulat, Pași în exil), Dumitru Anghel (Petre

Rău, Comisele iubiri), A. G. Secară (Lavinia Braniște,

Interior zero). In memoriam Ion Bălan scrie Mihai

Vintilă.

Liter-Club, Anul II, nr. 2(6), aprilie-iunie

2017. Biblioraftul este reprezentat prin: Anamorfoze de

Theodor Codreanu, Când la stânga… Când la dreapta

de Petruș Andrei și Liter-Club – Supliment aniversar

Daniela Ouatu (16.04.2017). Deschiderea propriu-zisă a

revistei este făcută prin Bilete de Papagal, nr.1, joi, 2

februarie, 1928, p. 1-2, sub semnătura T.A. La

aniversară Livia-Georgeta Andrei – 70 scriu: Livia

Andrei (eseu: Al cincilea anotimp), Oana Andrei (trei

poezii), Teodor Pracsiu (Un portret în evantai), Ion

Gheorghe Pricop (o poezie-aritmogrif), Theodor

Codreanu (schiță de profil: Jumătatea mai bună),

Daniela Ouatu (o poezie), Lina Codreanu (eseu:

Albăstrele), Petruș Andrei (nouă poezii). Nu lipsesc

Însemnările… cu ștaif (Numere în labirint) ale lui

Theodor Codreanu, critica literară a Liviei Andrei la

cartea lui Gheorghe Chiper, Târgul Trăsniților, poezie

de Ion Gheorghe Pricop, Gherghina Tofan, Cornelius

Ioan I. Drăgan, Ana Opran, Petruș Andrei, Veniamin V.

Boțoroga, proză de Lina Codreanu, note de călătorie –

Plecăciune în Țara Sfântă (I) Tudor Nedelcea și

Amicale… în dialoguri… hazlii cu Teodor Pracsiu,

Petruș Andrei și I. Gh. Pricop.

Mărturii culturale, Anul II, nr. 1 (5), ianuarie-

martie 2017, Satu Mare. Remarcăm eseurile realizate de

Aurel Pop (Cine-mparte, parte-și face - editorial),

Viorel Câmpean (Ioan T. Fane, un preot greco-catolic

cu preocupări folcloristice), Carol C. Koka (Poeții

sătmăreni C. S. Anderco și Vasile Tarța în „Jurnalul

literar” al lui Nae Antonescu), Ovidiu T. Pop

(Microeseuri), Dumitru Țimerman (S.O.S. cultura

română, S.O.S. imaginea României în lume), Marta

Cordea (Aspecte privind activitatea tipografică a

diaconului Coresi), Ioan Nistor (Cu ocheanul, din

Turnul Pompierilor – jurnal in/ util), dialogurile: Aurel

Pop cu Săluc Horvat și Carmen Bratosin cu Mircea

Florian, critică literară: Menuț Maximinian (Dorel

Cosma, Duminică în Manhattan), Cristina Ștefan

(Valeria Manta Tăicuțu, Slalom sentimental și Vali

Nițu, Infinitul contrastelor), Ionel Popa (Liviu

Rebreanu, Metropole), Angela Nache Mamier (Cristina

Ștefan, Urbis poem), Lucian Gruia (Mihail Gabriel

Badea, Parcul Carol), George Vulturescu (Pictura lui

George Dan). La aniversară Alexandru Zotta-75 scriu:

Horia Bădescu (Portret critic), Gheorghe Glodeanu

(Lectură și profunzime), Marta Cordea (Alexandru Zotta

– un spirit mereu tânăr). Semnează poezie: Timea

Antonia Bebea, Ștefania Cecilia Ștefan, Vasile Dan

Marchiș, Echim Vancea, Nicoleta Câmpian, Cristina

Ștefan, Maria Letai, David Popa, Sorin Niculescu, iar

proză: Constantin Stancu și Corneliu Balla.

O r a ș u l, Anul XI, nr. 41 (2017), Cluj-

Napoca. Partea de literatură este deschisă de scepticul

sub acoperire, Marcel Mureșeanu cu Monede și

monade. Eseurile sunt realizate de Constantin Zărnescu

(Lupoaica de pe Capitoliu) și Titu Popescu (Arhitectul

Gaudi și pictorul Dali), iar Ovidiu Pecican face un

portret de scriitor lui Dafin Mureșeanu (Medic și

prozator). Critică literară semnează Ion Pop (Daniela

Crăsnaru, de la „Spațiul de grație” la „Teritoriul

umilinței”), Mircea Popa (Ioan Bolovan, Primul Război

Mondial și realitățile demografice din Transilvania.

Familie, moralitate, raporturi de gen), Adrian Țion

(Octavian Căpățână, Cultură, confesiune și rasă în

Transilvania, Câmpia Tisei și Panonia și Rodica

Lăzărescu, Invitație la confesiuni), Constantin Zărnescu

(Nicolae Steinhardt, Gheorghe Grigurcu, Samuraiul

critic), Constantin Cubleșan (Rodica Lăzărescu,

Invitație la confesiuni). Sunt prezenți cu poezie:

Constantin Cubleșan, Carmelia Leonte, Mircea Teodor

Răduță, Markus Manfred Jung (prez. și trad. Mircea

Vaida-Voevod), iar cu teatru: Dafin Mureșeanu. Negoiță

Lăptoiu prezintă Salonul anual „Carpatica”, ediția a

VI-a (Ioana Antoniu, Radu Pulbere, Elena Basso-


75

Stănescu, Liviu Mocan) și Retrospectiva Dan Covătaru

la Brașov.

P l u m b, Anul XIII, nr. 123, iunie 2017,

Bacău. Eseurile și comentariile din acest număr aparțin

lui Mihai Buznea, Amprenta papilară, Ioan Dănilă, Șase

decenii de nemurire bacoviană, Constantin Vorniceasa,

Prejudecăți și absurdități convenționale, Romulus Dan

Busnea, Simpozionul „Bacău – Personalități ale

locului” ediția a II-a, Dumitru Brăneanu, De la

comunism la globalizare, Ion Tudor Iovian, Grigore

Codrescu – un critic incomod, Doru Ciucescu, De ce

Peru, ca destinație turistică, Grigore Codrescu, Laurii

poeziei lui Ovidiu Genaru. Critică literară realizează:

Calistrat Costin (Ligia Stan, Ademenind eternitatea),

Valeria Manta Tăicuțu (Tincuța Horonceanu Bernevic,

Proză scurtă. Punct), Mioara Bahna (Virgil Panait,

Alchimiile morții), Ioan Țicalo (Alexa Pașcu, La braț

cu toamna), Livia Ciupercă (Ana-Maria Moraru,

Flacăra divină), Nicolae Mihai (Vasile Simion, Cuibul

de stele), Traian Valeriu (Sever Bodron, mesaj), Daniel

Nicolescu (Liviu Chiscop, Prozatorul Bacovia),

Magdalena Brătescu (Mihai Batog-Bujeniță, Exerciții de

goarnă pentru mâna stângă). Semnează poezie:

Alexandru Dumitru, Daniela Voicu, Mihai Merticaru,

Petruș Andrei, Valentin-Cosmin Tufan, iar proză:

Adrian Lungu, Eugen Verman, Decebal Alexandru

Seul.

Pro Saeculum, Anul XVI, nr. 3-4 (119-120), 15

aprilie – 1 iunie 2017, Focșani. Rezistăm este editorialul

prin care Rodica Lăzărescu ne înștiințează că revista a

împlinit 15 ani. Viață lungă îi urăm! In memoriam

George Bălăiță scriu: Mihaela-Adelina Viziru (Povestea

scribului plecat spre veșnicie), Constantin Coroiu (Note

la plecarea lui „Joyce român”), C. Stănescu (Între

Cicikov și Ostap Bender), Viorel Savin (Din păcate,

sentimentele noastre nu-i mai folosesc), Ioan Dănilă (Cu

perdelele (ochilor) lăsate…), Nicolae Iliescu (Literatura

face viața suportabilă), Eugen Uricariu (Doar cuvinte,

la plecare), Rodica Lăzărescu (20 aprilie 2017), iar in

memoriam Alexandru Oproescu scrie Dora Lazăr

(Mutarea într-o altă bibliotecă). Remarcăm, apoi teatru

de Dumitru Radu Popescu (Asasinul din vis), eseuri de

Magda Ursache (Arta neobositului păgubaș) și Petre

Isachi (Nietzsche rămâne de descoperit - VI), Liviu Ioan

Stoiciu, în registru LIS („O concepție revoluționară

Ciucé asupra lumii”), interviu: Rodica Lăzărescu cu

Dinu Săraru, comentariul lui Gheorghe Lăzărescu

(Nuntă în cer, romanul lui Mircea Eliade între

psihologie și mitic), critică literară de Mihai-Andrei

Aldea (Petru Ursache, Mic tratat de estetică teologică),

Passionaria Stoicescu (Rodica Braga, Timp în derivă),

Ionel Necula (Victoria Milescu, Deriva sentimentelor),

Diana Dobrița Bîlea (Tudor Cicu, Corăbiile

Greuceanului și Gina Zaharia, La est de tine). Dintre

poeții prezenți amintim pe Traian Diaconescu,

Passionaria Stoicescu, Victoria Milescu, Mihaela

Aionesei, Petrache Plopeanu, Paul Spirescu, iar dintre

prozatori, pe Doina Popa, Ion Roșioru, Gheorghe

Dobre, Mihai Sălcuțan, Gheorghe Stroe.

Revista Nouă, Anul XIV, nr. 3 (100) / 2017,

Câmpina. Remarcăm eseurile: „Ar putea să fie și mai

denainte” Andrei Ionescu, Artă și alienare de Florin

Dochia, În zodia idealului feminin de Oana Merca,

România e chemată să fie din nou istorie de George

Liviu Teleoacă, profilul lui Andrei Ionescu –

Traducătorul și exegetul – de Constantin Trandafir,

comentariul lui Constantin Dobrescu, Un poet

câmpinean uitat (Mircea Dăscălescu-Mugur – 1892-

1924), critica literară realizată de Diana Trandafir

(Antonio Della Rocca, Meduse e manager/ Meduze și

manageri – trad. Simona-Grazia Dima), Mioara Bahna

(Ioan Dumitru Denciu, Firele ascunse), Romeo

Aurelian Ilie (Florentina Loredana Dalian, Domnișoara

Nimeni), Irina Lazăr (Letiția Vladislav, Viață într-un

pumn de lacrimi), Cezarina Adamescu (Alensis De

Nobilis, Acolo). Semnează poezie: Florin Dochia,

Mihaela Oancea, Liliana Popa, Iulian Barbu, Ioan

Toderiță, Ștefan Al.-Sașa (epigramă), iar proză: Iulian

Moreanu, Olga Căpățână și Nicolae Vălăreanu Sârbu.

S c r i p t o r, Anul III, nr. 7-8 (31-32), iulie-

august 2017, Iaşi. Poemul desenat de Vasilian Doboș

aparține lui Ion Mircea. În continuare, poezia este

semnată de Clara Mărgineanu, Constantin Cubleșan,

Doru Mihai Mateiciuc, Rasul Gamzatov (prez. de Livia

Cotorcea, trad. de Emil Iordache), iar proza, de Lina

Codreanu și Cristian Ghica. La Chestionar Scriptor,

formulat de Lucian Vasiliu, răspunde Ovidiu

Dunăreanu. Dialogurile sunt susținute de Simona

Modreanu cu Virgil Tănase (VI) și George Motroc cu

Silvia Andrucovici. Critică literară realizează: Elvira

Sorohan (Valentin Talpalaru, Poemele Deltei. Rodion),

Dan Gabriel Onțeluș (Ioana Diaconescu, O conștiință

literară. Mihai Ursachi în documentele Securității),

Diana Bobică (Leo Butnaru, Voci din Câmpiile Elizee),

Ioan Holban (Mirela Stănciulescu, O legătură

inexplicabilă, Simion Bogdănescu, Theodor Codreanu

(Cornelius Drăgan, Mușcătura fluturelui japonez),

Teodor Pracsiu (Theodor Codreanu, Fragmente despre

Eminescu), Cristina Chiprian (Maria Șleahtițchi,

Fragile, Minerva Chira, Prăpastia din care singur te

înalți, Mihaela Grădinariu (Gellu Dorian, Calea de

urmat), Liviu Apetroie (Diana Vrabie, Orașul Iași în

evocări literare: de la Costache Negruzzi la Geo Bogza,

Mircea Eliade, Jurnal, Ionuț Caragea, Mesaj către

ultimul om de pe pământ, Silviu Gongonea, A doua

natură).


76

SUD, serie nouă, anul XXI, nr. 5-6 (194-195),

mai-iunie 2017, Bolintin Vale. Eseuri și comentarii

realizează: Vasile Grigorescu, Aral (editorial), Florentin

Popescu, Frunza universală și oaia carpatină, Nicolae

Dan Fruntelată, Ispita poeziei, Florin Colonaș, A. L.

Zissu – M. H. Maxy: o prietenie care a funcționat,

Nicolae Stoica, Pamfil Șeicaru la Ciorogârla,

Constantin Bărbuță, Geto-dacii în izvoare antice.

Critică literară semnează: Ion Andreiță (Denisa Udroiu,

Măștile vii și Aurora Georgescu, Fabule și poezii vesele

pentru copii), Titus Vîjeu (Nicolae Dragoș, Casa din

cuvinte și Serghie Bucur, Heralda), Florentin Popescu

(Bogdan Popescu, poetul „descoperind lumina din

cuvânt”), Florică Dan (Vasile Szolga și Deea, Poveștile

lui Babu pentru nepoata lui Deea), Gabriel Dragnea

(Vali Nițu, Sentiment de noiembrie și Diana Hristisean,

Citație pentru iubire), Victoria Milescu (Octavian

Mihalcea, Bestii și basme), Petru-Ilie Birău (Ioan Dan

Bălan, Jocul de-a nemurirea), Elisabeta Bogățan (Ion

Jurca Rovina, Ospățul solemn). Ana Dobre (Constantin

Kapitza, Plantatorul). Poezia aparține lui Marin

Sorescu, Traian Diaconescu, Ionuț Caragea, Florentina

Grigore, Ana Paraschiv, iar proza, lui Ion State și

Mioarei Mănescu.

URMUZ, serie nouă, anul IV, nr. 5-6, 2017,

Câmpina. Acest număr este deschis cu eseul-manifest

Discurs asupra poeziei de Jean L’Anselme (tălmăcire

de Florin Dochia). Cronici literare realizează Mioara

Bahna (Mircea Teculescu, Venus în februarie) și Florin

Dochia (Mihaela Oancea, Într-un timp fără maluri), iar

poezia este semnată de Romeo Ioan Roșiianu, Romeo

Aurelian Ilie, Mircea Teculescu, Vera Bucoveanu,

Sarah DeJar, Tudor Gheorghe Calotescu, Irina Lazăr,

Carmen Secere, Emilia Nedelcoff, Arthur Rimbaud

(tălm. Liliana Ene), Aloysius Bertrand (tălm. Florin

Dochia), Ramón López Velarde (tălm. Adriana Bulz),

Weronika M. Lewandovska (prez. și trad. Dan Mircea

Duță).

Vatra veche, serie veche nouă, anul IX, nr. 4

(102), iunie 2017, Târgu Mureș. Pentru acest număr

Nicolae Băciuț consemnează două dialoguri, cu A.I.

Brumaru și Augustin Buzura. Eseul Arminei Flavia

Adam, Literatura pentru copii, o poveste aproape

uitată, este urmat de cronicile literare semnate de

Nicolae Băciuț (Armina Flavia Adam, Cuib de rouă) și

de Adrian Botez (Fevronia Spirescu, Inorogul roșu).

Din critica literară la zi amintim: Prin poezie pribegește

(Gheorghe Mizgan) și Patru anotimpuri deodată

(Melania Cuc), de Nicolae Băciuț, Urme de suflet

(Carmen Pasat), de Valentina Becart, Melania Cuc și

poezia sa vintage, de Răzvan Ducan, Dăruire și

continuitate (Mihaela Meravei), de Ovidiu Dunăreanu,

Mesager și călăuză (Constantin Stancu), de Ionuț

Caragea, Secvențial (Carmen Tania Grigore), de

Luminița Zaharia, Aer sacru din icoane (Miron Țic), de

Maria Toma Damșa, Regine și regine (Maria Toma

Damșa), de Miron Țic, O altă formă a revoluției (Mihai

Cătălui), de Florin Șindrilaru, Umbrela trăirilor mele

(Roxana Mihalcea), de Dorina Stoica, Pe urmele liricii

lui Camil Petrescu (Nastasia Savin), de Diana Dobrița

Bîlea. Poezia este semnată de Florin Costinescu, Valeria

Manta Tăicuțu, Alexandra Medrea, Dumitru Ichim,

Nicoleta Drăgan-Bucșă, Cristina Gabriela Vasiliu,

Octavian Mihalcea, Tania Niculescu, George Filip,

Traian Vasilcău.

Cititorul de reviste

Prieteni ai revistei, unii, din păcate, plecați în

veșnicie: Ion Panait, Puiu Siru, Dumitru Pricop,

Gheorghe Istrate (singurul rămas cu noi)

Buzăul (încă) literar


77

Râmnic, mon amour!

Dimineață de duminică în târg: somnoroasă, moale, lipicioasă. Asfaltul încă mai sfârâie

sub cojile de semințe lăsate în urmă de reuniunile stradal-nocturne ale tinerilor de culoare, ieșiți să

se amestece amenințători cu noaptea, să latre la ea și la luna atât de rotundă și indiferentă. Pășești ca

pe o plajă poluată, cu valurile foșnind murdare în amintire. Prin văzduh trec ciori grase, deja

moleșite de căldură și de miros. Și miroase a de toate: și a grăsime cu resturi de mititei șiroind pe

grătarele abia încinse din piața centrală, și a făină dospită și arsă în covrigi, a floare de tei ori a

parfum de la Avon dinspre tonetele cu marfă expirată, dar și a buchețele de flori pălite în coșurile

precupețelor, care ies „la muncă” mai mult ca să socializeze, căci, în ciuda prețurilor mici, nimeni

nu mai cumpără flori de câmp și de grădină decât, cel mult, pentru adormiții din cimitir și nici măcar

pentru ei: ghivecele și florile de plastic rezistă mai mult decât de la o duminică la alta și se

încadrează în sportul național care se cheamă „strânsul curelei”. Adică, pentru cei cu mai puține

lecturi și cu rezistență la metaforele din graiul popular, economie la sânge, reducerea cheltuielilor

pentru ceea ce intră în stomac, pentru ceea ce trece prin minte ori prin fața ochilor.

Plimbăm șiraguri de covrigi la 10 bani bucata și înghițim cu noduri, sufocați de mirosul de

petrol care s-a impregnat în carnea orașului, mai ceva ca la Ploiești. Unii strănută și lăcrimează,

jurând că fantoma fostei rafinării „Venus” plutește peste oraș mai ales în nopțile cu lună plină.

Atunci se încheagă spectral rezervoare argintii, țevi încolăcite în văzduhul străzilor, muncitori

scheletici în halate de doc, de mult intrați să lucreze în rafinăriile lui Dumnezeu și trimiși totuși, din

când în când, sub formă de îngeri triști, să trezească din somnul lui Râmnicul atât de iubit cândva.

Rafinăria „Venus” e departe. Dezmembrată bucată cu bucată și vândută la fier vechi de

mâncătorii nocturni de semințe, majoritari și stăpâni în noaptea orașului, a lăsat urme de neșters în

ierburile dintre crâșma „La geamuri late” și perspectiva îndepărtată a unui mal de apă sărată și puțin

curgătoare. Insulițe de petrol mustesc printre oazele mici de verdeață supraviețuitoare. Petrolul curat

nu te îngrețoșează, nu-ți provoacă vărsături și leșin, nu te adoarme și nu te distruge decât în

combinație cu alte deșeuri, umane sau animale: stârvuri, excremente, bere băută la botul calului, ca

adălmaș pentru fierul comercializat al fostelor hale, din care, nu-i așa? – trebuie vărsată pe jos și câte

o dușcă pentru morții lucrători pe vremuri și prosperi tot atunci, plus alte și alte mizerii aruncate

acolo dinadins, ca pentru a spori senzația că nu mai suntem în prezent ci undeva, în trecut, după

război.

Ce-i al nostru e pus deoparte, par a spune norii timizi care mai mult mint decât atenuează

arșița nemiloasă a dimineții de iunie/iulie: avem vestigii istorice peste care s-a basculat pietriș, ca

nimeni să nu mai poată intra în subteranele construite, hăăt! acum niște secole, avem cutremure mici

și încăpățânate, care vor reuși să dărâme, încetul cu încetul, construcțiile din epoca de aur, avem un

trai precar, dar anost, în patru a patra, moderato cantabile, ritmul fostei fanfare din ceea ce a mai

rămas prin parc. Și, da, avem atâtea mirosuri comercial-otrăvitoare, că adierea de tâmâie dinspre

cele câteva zeci de biserici din târg nu mai ajunge nici la noi, nici la Dumnezeu.

Valeria M.T.

Spații culturale nr 53/2017

Spiritual

Transcript of Spații culturale nr 53/2017