Sisteme Economice _costel Nistor

COSTEL NISTOR

- 2010 -

Sisteme economice comparate – Costel Nistor

Cuvânt înainte

Din punct de vedere economic totul este legat de procesul de luare a deciziilor. Realitatea vieţii cere ca fiecare dintre noi să luăm decizii economice în fiecare zi. Legat de acest proces apar o serie de întrebări cum ar fi: „Unde o să locuiesc şi unde o să muncesc?”, „Ce bunuri şi servicii o să produc?”, „Cât de mult din venit trebuie să cheltuiesc şi cât să economisesc?”, „Ce o să cumpăr?”, „De unde o să cumpăr?” etc. Unele dintre cele mai importante decizii economice însă sunt luate sau sunt impuse la nivelul întregii societăţi. Luarea deciziilor la acest nivel generează alte categorii de întrebări: „Ce ar trebui fiecare dintre noi să deţinem?”, „Avem dreptul să deţinem propriile bunuri de consum, fabrici, sclavi, râuri, monedă străină, idei creative, comerţ şi cântece?”, „Cum vom stabili, proteja şi regla aceste drepturi proprii?”, „Ce fel de sistem monetar (din multitudinea celor existente) trebuie să folosim?”, „Care trebuie să fie rolul economic local şi naţional al guvernelor, organizaţiilor profesionale, instituţiilor educaţionale, a bisericii şi a presei?”, „Care trebuie să fie natura propriului sistem?” etc. Toate acestea sunt întrebări la care oferă răspunsuri complexe studiul aprofundat al disciplinei economice „Sisteme economice comparate”.

Disciplina „Sisteme Economice Comparate”, privită ca ramură a ştiinţelor economice, şi-a concentrat atenţia de-a lungul timpului asupra analizei comparative a diferitelor ţări, plecând de la diferenţele existente între sistemele economice ale acestora, ori de la aranjamentele instituţionale care au în vedere alocarea resurselor.

Sunt prea multe ţări în lume pentru a le analiza atent sistemele economice într-o singură carte. Vom încerca însă, ca în această lucrare, să realizăm o clasificare şi o analiză aprofundată a sistemului economic teoretic şi al celui real. Această analiză urmăreşte evoluţia şi funcţionarea sistemului economic în principale regiuni şi în cele mai reprezentative ţări ale lumii. Ea este axată pe problematica izolării acestor sisteme de toate celelalte forţe care afectează utilizarea resurselor, pentru a înţelege cum diferenţele existente între sistemele economice duc la rezultatele economice diferite.

ii


Prezenta lucrare analizează şi modul în care diferitele sisteme economice sau componente ale acestora pot fi mai performante decât altele, astfel încât în cadrul acestei analize putem vorbi despre obiective economice naţionale cum ar fi: creşterea economică sau bunăstarea consumatorilor etc.

Autorul

iii


CUPRINS

Cuvânt înainte.....................................................................................1

CAPITOLUL ISistemele economice în era schimbării........................................1 1.1. Sistemul economic, mediul şi politica...............................1

1.2. Sistemul economic în noua eră ...........................................71.3. Lumea comunistă...............................................................91.4. Vestul Industrializat ..........................................................101.5. Lumea a treia....................................................................151.6. Opţiuni ale sistemului economic......................................191.7. Probleme ale tranziţiei........................................................

CAPITOLUL IIDefiniţii şi clasificări ale sistemului economic.............................26

2.1. Sistemul economic: definiţie............................................262.2. Atributele unui sistem economic......................................27

2.2.1. Organizarea proceselor decizionale..................272.2.2. Mecanisme de furnizare a informaţiei şi de coordonare (piaţa şi planul)...............................282.2.3. Dreptul de proprietate........................................282.2.4. Mecanismele de stimulare a liberei iniţiative (capacitatea oamenilor de a acţiona)................28

2.3. Compararea sistemelor economice – un mod de clasificare282.3.1. Sisteme economice decizionale........................272.3.2. Economia de schimb (de piaţă).........................282.3.3. Sistemul economic de comandă.......................282.3.4. Economiile contemporane – economii mixte ….....................................................................................28

2.4. Clasificarea operaţională a sistemelor................................29

CAPITOLUL IIIEvaluarea rezultatelor economice..................................................39

3.1. Metode de comparaţie a sistemelor economice (modele versus realitate)...............................................................393.2. Factorii care influenţează rezultatele economice............403.3. Evaluarea rezultatelor economice. Criterii de analiză.....423.4. Determinarea priorităţilor sistemului................................443.5. Criterii de performanţă....................................................44

3.5.1. Creşterea economică..............................103

1


3.5.2. Eficienţa..................................................1033.5.3. Distribuţia venitului..................................1043.5.4. Stabilitatea macroeconomică..................1043.5.5. Obiectivele dedezvoltare.........................1053.5.6. Viabilitatea sistemelor economice………...........................................................................105

CAPITOLUL IVReforma economică în capitalism şi în socialism.......................52

4.1. Reforma sistemelor economice – caracteristici generale524.2. Schimbări intervenite în sistemele economice capitaliste

..........................................................................................................534.2.1. Reforma în domeniul atributelor proprietăţii: proprietate privată versus proprietate publică. . .274.2.2. Reforma economică în domeniul procesului decizional: tendinevolutive în sectorului concurenţei........................................................284.2.3. Recompensele. Redistribuirea veniturilor în capitalism..........................................................284.2.4. Reforma în cadrul mecanismelor de informare. Piaţa versus Plan..............................................28

4.3. Schimbări intervenite în sistemele economice socialiste 534.3.1. De ce este necesară reforma sistemelor socialiste?.........................................................274.3.2. Sistemele economice socialiste: modele de reformă..............................................................284.3.3. Reforma sistemelor de planificare.....................284.3.4. Reforma organizaţională …...............................284.3.5. Descentralizarea – atribut al reformei în cadrul sistemelor economice socialiste........................274.3.6. Programele de reformă radicală: proiect şi dezvoltare..........................................................284.3.7. Programul de reformă: implementarea..............284.3.8. Privatizarea …...................................................284.3.9. Reforma şi problemele sectoriale......................274.3.10. Politicile de tranziţie.........................................284.3.11. Epoca Reformei...............................................28

CAPITOLUL VTeoria capitalismului......................................................................59

5.1. Modul de funcţionare al sistemului economic capitalist...59

2


5.1.1. Echilibrul şi mâna invizibilă........................605.1.2. Echilibrul parţial în cadrul sistemului economic capitalist....................................625.1.3. Echilibrul general.......................................665.1.4. Eficienţa capitalismului: Hayek şi Mises....675.1.5. Intervenţia statului în economie.................685.1.6. Monopolul şi concurenţa imperfectă..........685.1.7. Controlul public asupra puterii monopolului............................................................................685.1.8. Externalităţile şi acţiunea colectivă............685.1.9. Probleme ale preferinţelor publice.............68

5.2. Teritorii şi zone de comunicare.......................................685.3. Distribuţia venitului..........................................................705.4. Instabilitatea macroeconomică........................................71

5.4.1. Capitalismul auto-corector: aşteptări monetareşi raţionale..................................685.5. Performanţa capitalismului. Sisteme economice: ipoteze

..........................................................................................................725.5.1. Viabilitatea sistemului capitalist.................68

CAPITOLUL VIMarxism - Leninismul.....................................................................73

6.1. Principiile economice marxiste........................................736.1.1. Materialismul dialectic...............................866.1.2. Lupta de clasă şi plusvaloarea..................876.1.3. Legea ratei descrescătoarea a profitului, a exploatării şi a crizelor...............................90

6.2. Capitalismul de monopol şi imperialismul.......................756.2.1. Capitalismul de monopol...........................866.2.2. Teoria dezvoltării inegale..........................876.2.3. Rusia – ca verigă slabă şi problemele tranziţiei.....................................................90

6.3. Revizionismul..................................................................766.4. Noua Stângă...................................................................77

6.4.1. Acorduri şi dezacorduri..............................866.4.2. Criticile aduse de Noua Stângă capitalismului contemporan.......................876.4.3. Înstrăinarea şi calitatea vieţii.....................90

6.5. Criticile capitalismului......................................................81

CAPITOLUL VII

3


Teoria socialismului planificat.....................................................1097.1. Viziunea marxist – leninistă asupra socialismului.........1097.2. Controversa socialistă: fezabilitatea socialismului........118

7.2.1. Enrico Barone: modelul teoretic de alocare a resurselor........................................................1197.2.2. Provocarea lui Ludwig von Mises....................1217.2.3. Janos Kornai: sistemul economic socialist şi subdezvoltarea................................................121

7.3. Alocarea resurselor în socialismul planificat.................1287.3.1. Originile sistemului socialist planificat.............1307.3.2. Planificarea economică dogmă a sistemului socialist planificat............................................1367.3.3. Planificarea prin intermediul balanţei legăturilor dintre ramuri....................................................1367.3.4. Modelul input - output......................................130

7.4. Optimizarea şi planificarea economică.........................1097.5. Coordonarea: Cît de multă piaţă? Cât de mult plan?....1097.6. Performanţele socialismului planificat: ipoteze.............109

7.6.1. Distribuirea venitului..................................667.6.2. Eficienţa....................................................677.6.3. Creşterea economică................................687.6.4. Stabilitatea................................................687.6.5. Obiectivele dezvoltării...............................68

7.7. Problema planificării. Anexa 7.......................................1097.7.1. Planning routines......................................667.7.2. Planificarea sistemului economic bazată pe preţuri........................................................677.7.3. Planificarea cantitativă..............................68

CAPITOLUL VIIISistemul economic socialistde piaţă..........................................141

8.1. Socialismul de piaţă: concept teoretic...........................1418.1.1. Modelul lui Lange......................................868.1.2. Critici la adresa modelului lui Lange..........87

8.2. Socialismul de piaţă – varianta cooperatistă.................1438.2.1. Critici aduse modelului cooperatist............868.2.2. Avantaje ale modelului cooperatist............87

8.3. Criteriile de performanţă la SP......................................1448.3.1. Distribuirea venitului..................................668.3.2. Creşterea economică................................678.3.3. Eficienţa....................................................67

4


8.3.4. Stabilitatea................................................68

Bibliografie....................................................................................147

CAPITOLUL I - SISTEMELE ECONOMICE ÎN ERA SCHIMBĂRII

1.1. Sistemul economic, mediul şi politica1.2. Sistemul economic în noua eră1.3. Lumea comunistă1.4. Vestul Industrializat1.5. Lumea a treia1.6. Opţiuni ale sistemului economic1.7. Probleme ale tranziţiei

1.1. Sistemul economic, mediul şi politica

În conformitate cu Tjalling Koopmans şi John Michael Montias, performanţa economică a unui stat este determinată de sistemul economic, de mediu şi de politica liderilor.

Un sistem economic este un set interactiv de instituţii care fie constrâng, fie facilitează şi coordonează relaţiile economice ale societăţii. O instituţie este o organizaţie, o practică, o convenţie care de obicei are o reprezentare materială în viaţa economică şi socială a unei societăţi. Cele mai importante instituţii sunt organizaţiile oficiale cum ar fi: întreprinderile, corporaţiile de afaceri, agenţiile guvernamentale etc. La fel de importante sunt însă şi practicile, convenţiile şi obiceiurile (exemplu: dreptul de proprietate, sistemul de planificare, sistemul de taxare) etc.

Pe lângă cadrul instituţional performanţa unui sistem economic este influenţată şi de politicile care sunt implementate în cadrul acestuia. (Exemplu: să presupunem că politica curentă a Bundesbank are în vedere încetinirea ritmului de creşterea a ofertei de monedă. Acest lucru se poate realiza prin oricare din următoarele trei instrumente: o creştere pe piaţă a vânzărilor de bonuri de tezaur, o reducere a împrumuturilor realizate de băncile comerciale, sau

5


printr-o creştere a rezervelor deţinute de băncile comerciale la banca centrală.)

Mediul în care evoluează sistemul economic este determinat de ansamblul factorilor care afectează performanţa economică a societăţii şi care nu pot fi influenţaţi sau controlaţi de participanţii din sistem. (De exemplu, căderile anuale de ploaie au un impact major în performanţa agriculturii, dar nu putem avea un control evident asupra acestora). Într-un mod asemănător, nu se poate controla abundenţa sau lipsa propriilor resurse naturale, moştenirea culturală a societăţii, politica economică şi performanţele comerţului, sau existenţa conflictelor militare şi a alianţelor.

Graniţele dintre sistem, politică şi mediu nu pot fi întotdeauna strict delimitate, acestea evoluând şi transformând-se dintr-o categorie în alta pe parcursul unei perioade analizate. Legătura dintre un sistem economic, mediu, politică şi performanţa acestuia poate fi clarificată printr-un exemplu deosebit de simplu. Un automobil este un sistem compus din mai multe mecanisme persistente (instituţii), fiecare dintre ele având rolul să îndeplinească o anumită sarcină. Conducătorul foloseşte volanul şi alte instrumente (controale) de ghidare (set de politici) pentru a schimba strada, condiţiile meteo, sau ansamblul condiţiilor de trafic (mediul). Dacă performanţele unui astfel de automobil sunt scăzute, acestea pot fi rezultatul deficienţelor maşinii în sine, sau pot fi cauzate de modul şi mediul în care o maşină este condusă. De asemenea slaba performanţă a unei economii poate fi şi rezultatul sistemului economic aplicat. De aceea decizia de achiziţionare a unei maşini depinde şi de performanţa care se doreşte a se atinge cu aceasta (cât de mare să fie viteza, consumul de carburant, siguranţă în exploatare), dar şi de mediul în care maşina va fi condusă (un radiator mare poate fi preferabil într-o climă caldă). Bineînţeles nu este întodeauna posibil ca acelaşi sistem economic să fie optim pentru atingerea diferitelor obiective (performanţe), pentru diversele structuri ale populaţiei, pentru diferite perioade de timp şi pentru diferite locuri delimitate geografic.

1.2. Sisteme economice în noua eră

Schimbările rapide, ce caracterizează sistemele economice contemporane, s-au manifestat începând cu anii ’80, şi au devenit

6


evidente în anii ’90, schimbări ce au generat un nou concept, acela de „noua ordine economică mondială”. Evenimentele din anii 1990-1991 (sfârşitul Războiului Rece, reunificarea celor două Germanii, căderea guvernelor comuniste din Europa de Est şi eşecul loviturii de stat din Uniunea Sovietică), au fost surprinse de majoritatea observatorilor sau analiştilor economici, indiferent de sistemul economic căruia le aparţineau. Deceniul zece al secolului trecut (anii ’90) s-a caracterizat ca fiind o decadă a incertitudinii, noua ordine mondială încercând să-şi găsească un nou echilibru. Analiştii sistemelor economice tradiţionale au subliniat aceeaşi idee: modificările intervenite în cadrul sistemelor au fost atât de rapide încât nu puteau fi nici măcar imaginate cu 15-25 ani în urmă. Principalele întrebări care s-au ridicat în deceniul zece al secolului trecut, cu privire la evoluţia viitoare a diferitelor sisteme economice au fost următoarele1:

1. Va reuşi fosta Uniune Sovietică şi sateliţii săi din Europa de Est să-şi transforme propriile sistemele economice în economii viabile bazate pe mecanismul pieţii şi pe proprietatea privată? Va putea fi stopat declinul economic al acestor regiuni, iar oamenii care trăiesc în acest sistem vor avea acces la un standard de viaţă mai ridicat?

2. Va reuşi fosta Uniune Sovietică şi ţările Europei de Est să devină membri cu drepturi depline în cadrul comunităţii economice internaţionale prin deschiderea pieţelor şi prin îmbunătăţirea tehnologiilor învechite?

3. Va reuşi China să continue reformele politice şi restructurarea economică începută în anii ’80?

4. Va reuşi Europa de Vest şi America de Nord să continue procesul de unificare a pieţelor la nivel mondial cu consecinţe directe asupra atributului de suveranitate naţională? Cum vor reuşi ţările industrializate să-şi armonizeze propriile interese cu dorinţa ţărilor din Europa de Est de a deveni parte a acestui proces?

5. Vor reuşi ţările în curs de dezvoltare din America Latină, din Asia şi din Africa să-şi continue progresul economic pentru a deveni

1 Paul R.Gregory, Robert C.Stuart - „Comparative economic systems” Ediţia a patra, Houghton Mifflin Company, Boston, Toronto, pg.5-10

7


ţări industrializate, astfel încât bunăstarea economică să nu mai fie limitată la un segment redus a populaţiei lumii?

6. În ce fel aranjamentele economice şi noile politici promovate de către ţările industrializate vor reuşi să genereze progres economic pe fondul unor constrângeri critice aşa cum este creşterea cererii de energie la nivel global şi nevoia de a proteja mediul înconjutător?

1.3. Lumea comunistă

Anul 1985 a marcat începutul unor serioase schimbări în blocul comunist. În acel an noul secretar general ales al Partidului Comunist Sovietic, preşedintele Mihail Gorbaciov şi-a anunţat intenţia de a iniţia reforme radicale în economie, societăţi şi în structura politică sovietică. Până în acel moment Uniunea Sovietică reprezenta cel mai bun exemplu al unui sistem economic socialist, cu o economie planificat-centralizată, care se confrunta cu serioase probleme în cea ce priveşte performanţa economică, dar care nu a întreprins nimic în respectiva direcţie. Chemarea lui Gorbaciov pentru reforme radicale a fost primită iniţial cu o doză considerabilă de scepticism. Gorbaciov era şi el un produs al aparatului birocratic comunist, o persoană care s-a ridicat din structurile partidului şi care nu prezenta o credibilitate foarte mare în ceea ce priveşte consecvenţa reformelor. Puţini observatori în 1985, au putut anticipa faptul că cinci ani mai târziu Gorbaciov va primi premiul Nobel pentru Pace, acordat pentru reformele sale, în general în domeniul politicilor externe şi în special a acelora orientate către statele din Europa de Est.

Pe măsură ce noul lider sovietic introducea măsurile de reformă, una după alta, chiar şi cei mai pesimişti analişti au fost nevoiţi să ţină cont de schimbările reale care afectau sistemul economic existent. În acest sens, în ciuda discrepanţelor dintre retorica reformei şi măsurile instituite, termeni ca: „glasnosti”, „demokraţii”, „perestroica” au intrat în vocabularul occidentalilor. Aceşti termeni reprezentau reformele radicale desemnate în a schimba sistemul economic şi aranjamentele politice dintre Uniunea Sovietică şi aliaţii săi est europeni. Schimbările politice şi sociale ce carecterizau acest sistem au fost rapide. Presiunile asupra libertăţii de exprimare şi asupra presei au fost semnificativ reduse; au promovat alegeri libere în cadrul parlamentelor naţionale şi

8


republicane, în consiliile municipale şi chiar în procesul de numire a unor manageri de întreprinderi. Libera circulaţie a minorităţilor a fost permisă (în interiorul Uniunii Sovietice), călătoriile în străinătate au fost mai uşor de întreprins, activităţile religioase au fost încurajate, iar ideologia marxistă a fost dezavuată. Cel mai important aspect din punct de vedere al perspectivei politice a fost acela că, garantarea constituţională a rolului de conducător al partidului comunist a devenit subiect de dezbateri libere. Într-adevăr dominaţia politicii economice a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică a luat sfârşit în vara lui 1991.

Consecinţele internaţionale ale liberalizării promovate de Uniunea Sovietică au fost diferite. Retragerea sprijinului fostei U.R.S.S. pentru regimurile comuniste conservatoare din Europa de Est a devenit evidentă. Tancurile sovietice nu au mai fost utilizate pentru a susţine dictaturi nepopulare. Prinşi între liberalismul reformelor din Uniunea Sovietică şi atracţia consumatorilor către Europa Occidentală, foştii dictatori comunişti au căzut unul după altul. De exemplu, regimul comunist din R.D.G. a permis cetăţenilor săi să migreze în masă în R.F.G. cu riscul de a se depopula această ţară. Zidul Berlinului a fost dărâmat în mai 1989, şi ca urmare, oamenii au votat împotriva regimului nepopular a lui Erich Honecker - care a fost înlocuit cu Lothar De Maiziere - ultimul lider al Germaniei de Est, înaintea unificării din 1990. Căderea regimurilor din Europa de Est a fost urmată de o serie de revoluţii nesângeroase. Până la sfârşitul lui 1989 structura politică comunistă din Cehoslovacia s-a „topit”, Vaclav Havel a fost ales preşedinte, iar Alexander Dupcek preşedinte al parlamentului. Alegerile libere din 1990 au susţinut mandatul lui Havel şi al partidului său – „Reforma Civică”. În Bulgaria liderul comunist Todor Zhivkov a fost înlocuit, în octombrie 1989. În primăvara şi vara lui 1990 au urmat alegeri libere care au permis votarea unui parlament bulgar majoritar comunist, dar în acelaşi timp şi numirea unui nou preşedinte anti-comunist Zhelyu Zhelev.

În Ungaria au avut loc evenimente similare. La începutul anului 1989 a fost introdus un sistem multi-partid, iar alegerile libere au continuat şi după 1990. După alegeri „Frontul Democratic Unit” a câştigat, iar Iozef Antall a devenit prim-ministru. Evenimentele din Polonia au urmat aceeaşi linie generală. Odată cu transformarea sindicatului „Solidaritatea” în partid politic - „Centrul Politic”, Tadeusz Mayowiecki a fost ales prim-ministru pe cinci ani, iar generalul Jaruzelski preşedinte. Oricum aceste aranjamente au fost de scurtă durată. În septembrie 1989 generalul Jaruzelski şi-a anunţat demisia,

9


iar preşedinte a fost ales Lech Walesa. În final, dictatorul despotic al României, Nicolae Ceauşescu a fost executat după o revoluţie sângeroasă. În vara lui 1990 alegerile libere l-au ales pe Ion Iliescu în funcţia de preşedinte al ţării.

Procesul schimbărilor politice din Europa de Est prezintă două caracteristici: prima, regimurile comuniste totalitare au fost înlocuite de către comunişti luminaţi (reformatori) care au format pentru început coaliţii guvernamentale cu non-comuniştii, în fruntea unor formaţiuni statale astăzi independente şi care nu demult făceau parte integrantă din ceea ce s-a numit Uniunea Sovietică. În această etapă monopolul partidului comunist asupra puterii politice s-a spart.

A doua caracteristică este aceea că, după 2000, în toate aceste ţări au fost votate coaliţii anti-comuniste care au prezentat o platformă ideologică ce viza apropierea faţă de Vest şi construcţia unei economii de piaţă.

Evenimentele din China au fost la fel de dramatice, dar au avut rezultate diferite. La începutul anilor ’80, liderii Partidului Comunist Chinez păreau interesaţi să deschidă ţara către vest şi să reformeze sistemul economic planificat. Reintroducerea proprietăţii private în agricultură şi apariţia unor fluxuri de investiţii străine directe au dus la creşteri economice susţinute, care au dus la îmbunătăţirea substanţială a standardului de viaţă. Liberalismul accelerat s-a intensificat şi în sfera activităţii sociale şi politice. Când în vara lui 1989 grupuri ale opoziţiei au început să ceară schimbări fundamentale (destrămarea monopolului Partidului Comunist Chinez, libertate de exprimare şi alegeri democratice), regimul comunist a hotărât să reducă viteza reformelor. Această decizie a culminat cu masacrul, din mai 1989, din piaţa Tiananmen, cu arestarea liderilor desidenţi şi în final cu introducerea de sancţiuni de către guvernele occidentale împotriva guvernului chinez.

Conservatorismul promovat de China era în totală contradicţie cu modificările apărute în fosta Uniune Sovietică şi Europa de Est. Chiar dacă procesul de reformare a sistemelor economice din aceste ţări întâmpina mari dificultăţi au fost acceptate câteva modificări de substanţă:

construcţia unei economii de piaţă; sistem multipartid; libertate de exprimare.

După 1990, în China s-a revenit la idealurile comuniste tradiţionale, caracterizate prin reducerea vitezei de reformare a

10


sistemului economic şi reîntoarcerea la regulile dogmatice ale partidului unic. Modificări lipsite de substanţă au avut loc, iar mulţi analişti au sugerat că doar demisia liderilor conservatori din Partidul Comunist Chinez poate accelera reforma sistemului economic.

Începând cu 1990 regimurile comuniste conservatoare se mai regăseau doar în China, Cuba şi Albania. În 1990 preşedintele albanez Ramiz Alia a răspuns demonstraţiilor de stradă cu anumite concesii. Tot atunci, cele două ţări asiatice comuniste, Vietnam şi Coreea de Nord, au făcut primii paşi spre reformă şi spre reconcilierea cu vechii lor inamici din Vest (S.U.A. şi Coreea de Sud).

Din prezentarea sintetică a evenimentelor din spaţiul ex-sovietic, este evident că modificările (reformele) economice au urmat reformelor politice. Oricum aceste transformări care au avut loc în fosta Uniunea Sovietică şi Europa de Est au demonstrat deja că, reformele politice şi sociale sunt mai uşor de realizat decât restructurările fundamentale ale sistemelor economice, altfel spus trecerea de la sistemele centralizate la sistemele de piaţă. Lumea comunistă nu ştie încă cum să „demonteze” sistemele economice centralizate, cunoscute în anumite ţări ca „economii administrate centralizat”. Principala diferenţă între economiile de comandă şi economiile de piaţă rămâne tipologia proprietăţii (de stat sau privată). Aşa cum s-a văzut în ţări ca: Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia (fosta Cehoslovacie) sistemele economice s-au modificat cel mai profund, iar partea de Est a Germaniei reprezintă un studiu de caz aparte. În cazul fostei U.R.S.S. modificările politice fundamentale nu au generat o descentralizare a aranjamentelor cu republicile unionale.

1.4. Vestul Industrializat

Cu câteva excepţii, anii ’80 au fost martorii unor forme diferite de social, democraţie, fiind dominaţi de „reganism” în S.U.A., „thatcherism” în Anglia, ambele curente fiind definite, cel puţin în teorie, ca urmărind înlocuirea „slăbiciunii aparatului guvernamental” cu „beneficiile pieţii”. În Germania, Partidul Creştin Democrat şi-a împletit politica cu cea a Partidului Social Democrat şi cu cea a Mişcării Ecologiste. Politicile promovate de aceste partide vizau obiectivele:

reducerea rolului guvernelor în economie;

11


trasferul unor anumite funcţii ale statului de la nivel federal la nivel local.

Reducerea taxelor a fost utilizată pentru a stimula libera iniţiativă, programele sociale fiind limitate, astfel privatizarea a fost încurajată în Marea Britanie şi Franţa. Chiar şi Suedia, cunoscută ca fiind un stat cu o puternică politică socială, a fost nevoită să promoveze o serie de măsuri care au avut ca scop reducerea cheltuielilor sociale şi în final reducerea fiscalităţii.

Politicile economice conservatoare ce au caracterizat vestul industrializat s-au extins şi în America Latină, Africa şi Asia în anii ’80. În America Latină programele iniţiate urmăreau promovarea liberei iniţiative, iar experimentarea economiei planificate a fost abandonată în majoritatea statelor. În Asia, remarcabila afirmare a celor patru tigri (Singapore, Taiwan, Hong Kong şi Coreea de Sud), a demonstrat că fostele ţări asiatice slab dezvoltate se pot industrializa rapid şi pot fi competitive pe pieţele de produse manufacturate, prin promovarea unor politici de deschidere economică. Performanţele economice deosebite obţinute de către cei patru tigri asiatici dar şi a Chinei au contrastat în mod evident cu stagnarea continuă a Indiei şi a Pakistanului, ţări care continuau să promoveze în acel moment o politică economică bazată pe intervenţionismul statului şi pe protecţionism.

Anii ’80 au relevat de asemeni şi limitele politicilor economice conservatoare (de exemplu, politica economică a S.U.A. a reliefat existenţa unui sistem de protecţie socială nereformat din anul 1930). Mai mult, alegătorii americani au refuzat să accepte creşterea taxelor în vederea susţinerii reformelor în domeniul sănătăţii. Şi experienţa britanică, sub Margaret Thatcher, a scos în evidenţă mari slăbiciuni ale politicilor economice care au abandonat un serviciu de sănătate la nivel naţional, refuzând astfel creşterea taxelor necesară pentru a susţine reforma în domeniul sănătăţii publice, domeniu ce favorizează în prezent doar grupurile sociale cu venituri ridicate.

Deceniul opt, al secolului XX, a fost martorul unei expansiuni economice internaţionale fără precedent în ţările industrializate. Guvernele Europei Occidentale au căzut de acord în a se uni pentru a creea „Economia europeană” care a devenit efectivă până la sfârşitul anilor ’90. În paralel acordul dintre Canada şi S.U.A. a pus bazele liberalizării comerţului pe pieţele nord-americane. Aceste tendinţe evolutive ce au caracterizat ansamblul sistemelor economice la sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI, şi care

12


au avut în vedere integrarea economică, au generat o nouă problemă cunoscută sub numele de „multinaţionalism versus suveranitate”. Multinaţionalismul ameninţă identitatea naţională a statelor şi slăbeşte controlul naţional asupra destinului economic. Acestă problemă ridică două mari întrebări:

de câtă autonomie trebuie să se bucure organizaţiile economice europene;

poate Banca Centrală Europeană să administreze o politică monetară comună şi să susţină o politică valutară de asemeni comună?

Evoluţia sistemelor economice către multinaţionalism a fost însoţită de un alt trend, cel al creşterii gradului de integrare a economiilor statelor lumii. Marile firme industrializate din Vest nu mai sunt constrânse de barierele naţionale, în fapt acestea nu mai sunt companii naţionale, devenind corporaţii internaţionale. I.B.M., Siemens, Sony, se pot considera acasă în egală măsură la New York, Montreal, Londra sau Singapore. O corporaţie petrolieră din Indonezia poate fi constituită de către un consorţiu alcătuit din Britich Petroleum, Royal Dutch Shell şi Exxon şi poate fi finanţată cu fonduri provenite de la Banca din Tokyo sau Deutsche Bank. Modificări uşoare ale ratei de schimb a monedei americane poate cauza astăzi un flux de miliarde de dolari către Hong Kong, Zürich sau Toronto. Tranzacţiile dintre Venezuela şi Australia sunt realizate în dolari americani. Serviciul de ştiri financiare din S.U.A. începe ziua cu cotaţiile de închidere ale Bursei din Tokyo.

1.5. Lumea a treia

Una din principalele caracteristici ale economiei mondiale în anii ’80 a fost aceea că, prosperitatea a rămas limitată la un segment redus al populaţiei. Mai mult de trei sferturi din populaţia lumii continuă să trăiască în sărăcie. Cea mai mare parte din populaţia Africii, Asiei şi Americii Latine nu beneficiază de rezultatele revoluţiei industriale şi tehnologice, generând mari diferenţe de dezvoltare economică între state. Secolul XX oferă doar câteva exemple de ţări care au reuşit o tranziţie de la un grad redus de dezvoltare economică la un grad ridicat de dezvoltare: Japonia în anii ’50, Hong Kong, Taiwan, Coreea de Sud în anii ’80. Schimbările din anii ’90 ar

13


fi trebuit să creeze condiţiile necesare transformării structurale a sistemelor economice, prin trecerea de la socialism la capitalism.

1.6. Alegerea sistemului economic

Acest curs studiază sisteme economice cum ar fi: sistemul capitalist, sistemul socialist şi diversele forme ale acestora. Capitalismul occidental oferă posibiliatea individului de a deţine acţiuni, de a fi proprietar de pământ, de a începe afaceri, toate acestea realizându-se cu un minim de implicare guvernamentală. Acest sistem economic permite realizarea a ceea ce se doreşte atâta timp cât există disponibilitatea de a se plăti preţul acestor acţiuni. În acest sistem, slujbele pot să dispară (să se restructureze), condiţiile de afaceri se pot înrăutăţi, dar în general există libertatea asumării riscului diferitelor afaceri, şi a recompensării întreprinzătorului în măsura riscului asumat, în caz de succes. În cadrul sistemului socialist, un individ nu avea voie să deţină decât o singură casă, o singură maşină şi câteva lucruri personale. Sistemul nu permitea începerea de afaceri private, singura posibilitate a oricărei persoane fiind aceea de a lucra, ca şi angajat în sistemul economic de stat. Locurile de muncă erau astfel garantate indiferent dacă angajatorul lua decizii de afaceri corecte sau mai puţin corecte, şi indiferent de cât efort depunea fiecare individ la locul său de muncă. Chiar dacă existau lichidităţi nu exista capacitatea de a cumpăra bunurile dorite. Bunurile necesare erau procurate stând la cozi, cu speranţa că se aflau în cantităţi suficiente pe rafturile magazinelor. Primul experiment la scară mare de socialism planificat a început către sfârşitul anilor ’20, în Rusia, după un deceniu marcat de „Revoluţia din Octombrie”. După cel de-al doilea război mondial, experimentul sovietic s-a extins în Europa de Est, China, Coreea de Nord şi Vietnam. Punctul culminant a fost reprezentat de faptul că aproximativ o treime din populaţia lumii trăia în ţări care erau descrise ca fiind sisteme economice socialiste cu planificare centralizată, dominate de ideologia marxist-leninistă.

Extinderea sistemului comunist a stimulat dezbaterile referitoare la care dintre cele două sisteme (capitalism sau socialism) este mai bun. Văzut în context contemporan, declinul şi colapsul sistemului socialist oferă răspunsul evident la această întrebare. Dar, la întrebarea: „Care sistem economic deţine o superioritate

14


relativă faţă de celălalt?” nu s-a găsit un răspuns general acceptat. Mai mult decât atât este prematur a se presupune că toate caracteristicile sistemului economic socialist au dispărut sau vor dispărea în viitor.

În anii ’30 contrastul dintre criza economică ce a încercat Vestul, în 1929-1933, şi eforturile depuse de Uniunea Sovietică pentru a se industrializa, au generat mari îndoieli asupra superiorităţii capitalismului ca sistem economic. Privind în urmă, slăbiciunile capitalismului sunt evidente, în timp ce rezultatele sistemului economic sovietic au fost acoperite de un val oficial de secretomanie, datele oficiale promovând doar succese extraordinare. Perioada postbelică, a anilor ’50 a fost marcată de realizările economice remarcabile ale Germaniei de Vest şi Japoniei, dar stagnarea economică a S.U.A. şi a Marii Britanii au ridicat câteva întrebări asupra vitalităţii sistemului economic capitalist. În contrast, Uniunea Sovietică a lansat primul vehicul în spaţiu în anul 1950. În mediile economice din Vest întrebarea nu era: „dacă Uniunea Sovietică va depăşi S.U.A., ci când o va face”. Economia sovietică a înregistrat rate înalte de creştere economică, iar aşteptările în ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului economic au fost pozitive. „Perioada Hrusciov” a fost o perioadă în care capacităţile industriale s-au dezvoltat continuu, în timp ce „era Breşnev” a relevat faptul că economia sovietică era incapabilă să se restructureze.

Anii ’70 au reprezentat o perioadă cu probleme atât pentru Est cât şi pentru Vest. Vestul a fost marcat de două şocuri petroliere şi de două mari recesiuni economice. Estul, pe de altă parte, s-a adâncit într-o perioadă de declin economic. Reducerea ratelor de creştere economică şi a productivităţii nu ofereau perspective de revigorare pentru niciunul din cele două sisteme economice.

Decalajul dintre performanţele economice ale Estului şi ale Vestului au devenit mai pronunţate în anii ’80. Vestul şi-a revenit după şocurile petroliere din anii ’70, iar principala putere capitalistă S.U.A. a intrat în cel mai mare ciclu de expansiune economică, în 1981. Estul, pe de altă parte, a continuat procesul de degradare economică. În Uniunea Sovietică acest declin a relevat faptul că sistemul centralizat este incapabil să furnizeze posibilităţi de îmbunătăţire a standardului de viaţă a populaţiei. Promisiunile că lucrurile se vor schimba în viitor nu au mai fost receptate pozitiv de către populaţie, care venea după sacrificiile considerabile făcute în anii ’30, de-a lungul celui de-al doilea război mondial, şi chiar după

15


aceea, în ciuda unei scurte perioade de prosperitate, cunoscute sub denumirea de „epoca Hrusciov”2.

Contrastul dintre creşterea economică a statelor caracterizate printr-un sistem economic capitalist şi orientarea consumatorilor către Vest, şi perioada prelungită de stagnare economică şi consum redus din Est au determinat reforme radicale în ţările din Europa de Est. Astăzi, publicaţiile economice, atât din Est cât şi din Vest, au declarat „victoria finală” a capitalismului asupra socialismului şi au proclamat sfârşitul ideologiei marxist-leniniste. Oricum aceste declaraţii au fost considerate premature de către unii specialişti, eşecul comunismului în ceea ce priveşte respectarea promisiunilor făcute pe termen lung, au forţat regimurile ex-comuniste să ia în considerare şi alte alternative, atât politice (democratice), cât şi economice (promovarea proprietăţii private). Căutarea unui sistem economic alternativ reprezintă o provocare majoră. Tranziţia la economia de piaţă este comparată cu „traversarea unui râu cu ape învolburate”. Mai mult decât atât, trebuie căutat un echilibru între creşterea eficienţei şi progresul economic şi distribuirea echitabilă a veniturilor. Acestea nu sunt întrebări simple. Fiecare sistem socialist cunoaşte o tranziţie proprie şi presupune schimbări dureroase pentru majoritatea categoriilor sociale, chiar şi acolo unde s-au înregistrat succese.

1.7. Probleme ale tranziţiei

Cea mai mare provocare a anilor ’90 o reprezintă încheierea cu succes a transformării unei economii planificate în economie de piaţă, proces cunoscut sub numele de tranziţie3.

Principalele obiective ale procesului de tranziţie sunt: alocarea resurselor prin intermediul pieţelor; promovarea liberei iniţiative; transformarea proprietăţii de stat în diferite forme de

proprietate privată sau colectivă.

În sistemul economic socialist principalele obiective urmărite au fost:

2 W.Shaw and D.Pryce – “World Almanac of the Soviet Union: From 1905 to the Present”, New York: Pharos Books, 1990, pg.23 3 R.W.Campbell – “The Socialist Economies in Transition: A Primrer on Semi-Reformed Systems”, Bloomington: Indiana University Press 1991, pg.15-28

16


distribuire echitabilă a venitului; asigurarea unui grad ridicat de securitate socială; rate reduse ale inflaţiei şi şomajului.

Din păcate, în istoria economică nu s-au mai întâlnit asemenea situaţii, de trecere de la economia planificată la o economie de piaţă, astfel încât este dificil a spune cum ar trebui să decurgă transformarea unui sistem şi, în ce interval de timp ar trebui să se încadreze.

Principalele obiective urmărite de sistemele economice aflate în proces de tranziţie sunt:

crearea instituţiilor de piaţă; crearea drepturilor de proprietate privată; reducerea rolului statului în activitatea economică.

Întrebările esenţiale care se ridică în legătură cu această problemă sunt: „cum se poate face trecerea de la un sistem economic etatist la un sistem economic de piaţă, în condiţiile în care majoritatea factorilor de producţie se aflau în proprietatea statului, preţurile erau stabilite de către stat, şi majoritatea deciziilor economice proveneau de la centru”. În timp ce Vestului i-au trebuit mai multe secole pentru a-şi construi bazele legislative, sociale şi psihologice ale economiei de piaţă, în urma unui proces evolutiv, Estul trebuie să realizeze acest proces într-o perioadă scurtă de timp, pe lângă construcţia unor structuri specifice economiei de piaţă, trebuie să-şi modernizeze o mare parte a capacităţilor idustriale, iar pe cele inadecvate trebuie să le abandoneze. Costul unei asemenea restructurări va fi destul de ridicat.

Deşi există un consens general asupra obiectivelor pe termen lung urmărite în cadrul pocesului de tranziţie, nu există un consens în ceea ce priveşte promovarea unei strategii corespunzătoare atingerii acestor obiective. Procesul de tranziţie trebuie să se desfăşoare fie cu o viteză redusă, astfel încât să se evite inflaţia, şomajul sau dezafectarea unor anumite capacităţi de producţie, fie cu o viteză de implementare ridicată astfel încât să se evite un eşec.

Ce se va întâmpla cu diferitele regiuni care se încadrează în unul din cele două tipuri de reformă. Cursul explică cum ambele politici au fost aplicate (încercate) în Europa de Est. De exemplu: fosta Uniune Sovietică a ales o strategie de transformare graduală a sistemului său economic, în timp ce Polonia a încercat o transformare mai abruptă, cunoscută sub denumirea de „terapie de şoc”. Evenimentele din fosta Uniune Sovietică, din august-

17


septembrie 1991, au accelerat procesul de reformă economică. Eşuarea loviturii de stat, sfârşitul dominaţiei Partidului Comunist, pe scena politică şi promovarea unor noi aranjamente guvernamentale au condus la declararea suveranităţii naţionale a mai multor republici, care făceau parte din Uniunea Sovietică. În condiţiile în care politica economică nu a mai fost direcţionată de la centru au apărut inevitabil diferenţe substanţiale între regiuni, precum şi noi acorduri de comerţ între acestea.

Transformarea sistemului economic s-a realizat şi în alte ţări ale Europei de Est. Ungaria, o ţară cu o istorie relativ veche în ceea ce priveşte reformele economice, a promovat o transformare serioasă a sistemului său prin renunţarea la planificarea centralizată, introducerea macrostabilizării pe perioada tranziţiei şi începerea procesului de privatizare. O problematică asemănătoare s-a întâlnit în Cehia şi Slovacia, ţări cu o experienţă înaintată în domeniul reformelor.

În final mai trebuie amintit că problemele tranziţiei au afectat atât Estul cât şi Vestul. Includerea economiilor din Europa de Est în comunitatea economică mondială a determinat totodată şi o creştere economică corespunzătoare la nivel planetar. Deschiderea economiei sovietice a permis punerea resurselor sale naturale la dispoziţia pieţei internaţionale, dar în acelaşi timp a determinat şi un transfer tehnologic de la Vest la Est. Întrebarea care se ridică astăzi este : „Ce rol urmează să joace Vestul în procesul de tranziţie al ţărilor din Europa de Est” ? Ar trebui să ofere o asistenţă financiară majoră, aşa cum S.U.A. a acordat Europei de Vest prin Planul Marschall în perioada postbelică? Sau ar trebui să acorde asistenţă în scopul încetinirii reformelor?

18


CAPITOLUL II – DEFINIŢII ŞI CLASIFICĂRI ALE SISTEMULUI ECONOMIC

2.1. Sistemul economic: definiţie2.2. Atributele unui sistem economic2.3. Compararea sistemelor economice2.4. Clasificarea operaţională a sistemelor

Nu există o definiţie unanim acceptată a acestei discipline, specialiştii în domeniu afirmând că aceasta este încă în căutarea propriei identităţii. Disciplina „Sisteme economice comparate” studiază o gamă largă de probleme economice (rezultatele economice a diferitelor ţări), prin intermediul unui set de variabile economice (ratele de creştere economică, grad de industrializare; gradul de ocupare a forţei de muncă etc). În alte situaţii aceastâ disciplină analizează şi factorii care influenţează fluxurile de comerţ ce se derulează între diversele state ale lumii.

În analiza problemelor economice sus menţionate, analistul trebuie să delimiteze şi să evalueze cât mai exact impactul sistemului economic asupra rezultatelor analizate. Sistemul se constituie într-un input important al fiecărui proces economic, alături de alte input-uri convenţionale ca: pământul, munca, capitalul.

Cum poate un sistem economic să influenţeze rezultatele economice? Rezultatele economice sunt influenţate de diverşi factori: sociali, economici, geografici, politici. Analiza sistemelor economice trebuie să dezvolte metode, tehnici şi instrumente care să permită înţelegerea şi controlul tuturor variabilelor relevante ce definesc aceste sisteme. (Exemplu: gradul de dezvoltare economic este un factor important în explicarea multor rezultate economice. O economie cu un venit redus pe cap de locuitor prezintă de cele mai multe ori un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă în agricultură, gradul de ocupare din acest sector fiind scăzut în special în economiile cu un venit ridicat pe cap de locuitor).

19


Gradul de dezvoltare economică a unui sistem este o caracteristică ce poate fi măsurată, iar impactul său asupra rezultatelor economice poate fi determinat. Dar, în afara unor variabile cuantificabile, sistemul economic poate fi analizat şi în baza unor variabile care determină aprecieri calitative (aşa cum este ideologia, acordurile instituţionale, forţele sociale, culturale sau istorice). Deşi nu fac parte din variabilele economice tradiţionale acestea pot influenţa de multe ori decisiv, rezultatele finale ale oricărui sistem economic.

Disciplina „Sisteme economice comparate” tratează într-o manieră sistematică totalitatea variabilelor economice, atât pe cele cantitative, cât şi pe cele calitative.

2.1. Sistemul economic: definiţie

Fiecare ţară are o organizare specifică a instituţiilor ce caracterizează sistemul economic şi care îi permit alocarea resurselor în scopul atingerii obiectivelor economice propuse. Rolul specialistului în cadrul acestei analize este acela de a identifica acele variabile care sunt relevante pentru mai multe sisteme economice şi de a le cuantifica impactul asupra rezultatelor finale ale sistemului.

2.1.1. Abordări tradiţionale şi moderne.

Oamenii par să cunoască ce este un sistem economic, dar rareori sunt de acord în legătură cu descrierea acestuia în termeni obiectivi.

Abordarea clasică acordă o atenţie redusă problemelor legate de definire şi de cuantificare, operând mai ales cu o serie de termeni generali (stilizaţi) ai sistemului economic. Din acest punct de vedere se poate analiza existenţa unor sisteme economice ca: feudalism, capitalism, fascism, socialism etc. Aceste sisteme nu sunt definite foarte clar, conceptual fiind analizate prin prisma a două sau trei caracteristici (atribute) de bază. (Exemplu: socialismul este privit prin prisma proprietăţii de stat asupra factorilor de producţie ).

Abordarea modernă defineşte sistemul economic printr-o serie de termeni ca: proprietate, mod de procesare şi utilizare a informaţiilor, mod de realizare a procesele decizionale, mod de

20


acordare a stimulentelor etc., evitând utilizarea noţiunilor generice de capitalism sau socialism, raportate la un sistem economic. Sistemul este determinat astfel de un aumit număr de caracteristici. Toate aceste caracteristici pot fi combinate la rândul lor dând naştere la o tipologie diversă a sistemelor economice.

În cadrul abordării moderne se disting următoarele curente: unul care dezvoltă un consens asupra definiţiilor şi

caracteristicilor ce definesc sistemul economic; al doilea este acela în care termenii de capitalism,

socialism, feudalism, continuă să fie încă utilizaţi şi, în care chiar dacă sistemul economic este definit în baza unui număr stabilit de atribute nu există totuşi un consens în legătură cu acestea.

Analiza oricărui sistem economic trebuie să fie axată pe modul în care sistemul fie el capitalist, fie socialist, poate rezolva problema alocării raţionale a resurselor. Orice abordare care analizează exclusiv doar caracteristicile tehnice ce definesc un sistem economic şi evită analiza dihotomiei capitalism-socialism (comunism) dezamăgeşte de cele mai multe ori. J.M.Montais afirma că: „capitalismul, socialismul, comunismul, indiferent de sistemul analizat – reprezintă concepte de sine stătătoare”. Aceşti termeni rămân ca şi simboluri în mintea reprezentanţilor tuturor sistemelor economice moderne, având totodată şi o influenţă profundă asupra modificării sistemului actual, sau asupra motivelor pentru care modificarea acestora a eşuat.

Fredrich Pryor găseşte o soluţie de compromis în ceea ce priveşte definiţia sistemului economic. Potrivit acestuia, „conceptul de sistem economic este aproape imposibil de definit exact”. Definiţia este însă esenţială pentru realizarea de analize şi comparaţii. În cadrul acestei analize se operează cu trei sisteme economice distincte4:

capitalism; socialism de piaţă; socialism cu planificare centralizată.

Elaborate într-un cadru multidimensional, definiţiile utilizate vor avea în vedere doar sistemele economice moderne. În cadrul acestui studiu nu vor fi folosite concepte economice ca: orânduirea

4 F.Pryor – “Property and Industrial Organization in Communist and Capitalist National”, Bloomington: Indiana University Press, 1973, pg.337

21


sclavagistă, orânduirea feudală, societăţi tradiţionale sau variante teoretico-economice (socialismul utopic). Analiza se va face printr-o abordare duală a sistemelor economice comparate moderne: capitalism şi socialism.

Assar Lindbeck definea sistemul economic ca fiind „un set de mecanisme, reguli, aranjamente organizaţionale şi chiar instituţii necesare fundamentării şi implementării proceselor decizionale cu privire la producţie, venit şi consum şi care au în vedere alocare resurselor limitate, într-o arie geografică bine determinată5”.

Un sistem economic îşi poate modifica de-a lungul timpului una din dimensiunile, din componentele structurale şi operaţionale ce îl alcătuiesc. Potrivit lui Pryor un sistem economic “include toate acele instituţii, organizaţii, reguli şi legi, tradiţii, credinţe, atitudini, valori, tabuuri şi tipologii comportamentale – care influenţează direct sau indirect comportamentul sistemului şi rezultatele acestuia6”.

E.S. = f (A1, A2,…….An);

Sistemul economic este definit prin intermediul unei serii de atribute, caracteristici (Ai), unde n reprezintă numărul acestora. Acesta nu poate fi definit doar prin intermediul unei singure caracteristici, cum ar fi de exemplu tipul de proprietate. Mai mult, întregul set de caracteristici trebuie să fie cunoscut (definit) înainte de a fi specificat tipul de sistem analizat. Atenţia trebuie focalizată asupra a patru atribute, care sunt cel mai des întâlnite şi care permit diferenţierea sistemelor economice:

organizarea proceselor decizionale; mecanisme de furnizare a informaţiei şi de coordonare

(piaţa şi planul); dreptul de proprietate (atributele proprietăţii); mecanismele de stimulare a liberei iniţiative

(capacitatea oamenilor de a acţiona).

5 A. Lindbeck- “The Political Economy of the New Left: An Outsider s, View”, 2nd ed. New York: Harper&Row, 1977, pg.214 6 Paul R.Gregory, Robert C.Stuart - „Comparative economic systems” Ediţia a patra, Houghton Mifflin Company, Boston, Toronto, pg. 15

22


Aceste patru atribute sunt reprezentative pentru că sistemele economice se pot modifica (transforma) odată cu modificarea acestora. De asemenea, importanţa acestora este dată şi de faptul că ele influenţează în mod direct rezultatele economice ale oricărui sistem analizat.

2.2. Atributele unui sistem economic

Analiza atributelor sistemelor economice este prezentată pe larg în următoarele subcapitole.

2.2.1. Organizarea proceselor decizionale

Laureatul premiului Nobel Herbert Simon scria că: „organizarea trebuie să includă un model de comunicare şi diverse relaţii ce se nasc în cadrul unui grup social”. În conformitate cu Montias „organizaţia constă într-un set de participanţi (membri) ce interacţionează regulat în cadrul unui proces de dezvoltare a uneia sau a mai multor activităţi7”. Organizaţia trebuie să permită obţinerea unei anumite cifre de afaceri şi trebuie să fie capabilă să determine schimbarea „obiectului de activitate” atunci când este cazul. Este general acceptat faptul că un compartiment organizat oferă cu siguranţă avantaje, comparativ cu un compartiment neorganizat. Într-o organizaţie informaţiile sunt create, atitudinile sunt formate, iar fiecare dintre acestea au un rol important în luarea deciziilor.

Organizaţiile presupun o anumită ierarhie în baza căreia anumite persoane pot transmite altor membri ai organizaţiei să pună în practică diverse acţiuni. Tehnologiile, de asemenea, cer membrilor organizaţiei să coopereze în cadrul unei echipe de producţie. Deoarece rezultatul final este efortul echipei, este dificil de cuantificat care este contribuţia personală a fiecăruia la output-ul realizat la nivelul oricărei organizaţii economice.

Un sistem economic este cea mai complexă organizaţie a ştiinţelor sociale. În cadrul acestuia se iau „decizii” în legătură cu alocarea resurselor. Analiza unui sistem economic se poate realiza luând în considerare deciziile legate de alocarea resurselor. În cadrul unui sistem, deciziile luate la nivele ierarhice inferioare sunt descentralizate, în timp ce gradul de centralizare a deciziilor creşte pe măsură ce se apropie de vârful ierarhiei8.

7 J.M.Montias –“The Structure of Economic Systems”, New Haven: Yale University Press, 1976, pg.58 A.Eckstein –“Comaparison of Economic Systems: Theoretical and Methodological Approaches”, Berkeley: University of California Press, 1971, pg.79-102

23


Agenţii care operează în cadrul unui sistem economic sunt grupaţi în subunităţi sau în organizaţii mai mici (o întreprindere poate fi sucursală a unei companii care, la rândul său, poate fi deţinută de o corporaţie transnaţională). O direcţie guvernamentală poate fi subordonată unui departament specializat, care la rândul lui poate fi subordonat ministrului.

Decizia de alocare a resurselor poate fi făcută la cel mai mic nivel (la nivel de întreprindere), la un nivel intermediar (la nivel de companie sau departament specializat), ori la cel mai înalt nivel (la nivel de corporaţie sau de ministru).

Doi factori determină la ce nivel, deciziile de alocare a resurselor sunt luate:

maniera în care autoritatea este distribuită în cadrul ierarhiei;

maniera în care ierarhia utilizează informaţiile într-un singur centru de comandă, care ordonă unităţilor subordonate să pună în practică diverse acţiuni.

Cazul unei perfecte descentralizări, poate fi structura în care procesul de luare a deciziilor revine subunităţilor de la nivelul cel mai de jos (menaje şi firme industriale), independent de autorităţile superioare. Un sistem economic este caracterizat ca fiind centralizat sau descentralizat în funcţie de poziţionarea ierarhică a autorităţii care ia decizii. În lumea reală, autoritatea care ia decizii se regăseşte la diferite nivele ierarhice.

Procesul decizional depinde de asemenea de gradul de disponibilitate a informaţiilor. Potrivit lui Leonid Hurwicz o centralizare perfectă a informaţiilor presupune existenţa unui singur centru decizional, care deţine toate informaţiile despre toţi participanţii, despre acţiunile lor şi despre mediul în care acţionează9. În acest context descentralizarea presupune un centru decizional care utilizează mai puţine informaţii decât totalitatea informaţiiilor existente în sistem. În termeni cât mai simpli, un sistem descentralizat este acela care generează procesarea şi utilizarea de informaţii la nivelul ierarhic cel mai de jos în cadrul organizaţiei, fără a avea schimburi informaţionale cu nivelele ierarhice superioare. Într-un sistem descentralizat, de exemplu, informaţia privind preţurile este schimbată numai între unităţile situate la nivelul cel mai de jos. Prin comparaţie, un sistem centralizat presupune generarea, procesarea şi utilizarea informaţiilor de către departamente decizionale situate la nivele ierarhice superioare şi totodată presupune şi existenţa unor fluxuri informaţionale doar către un număr limitat de subunităţi, de la

9 L. Hurwicz and Thomas Marschak – „Centralizatioan and Decentralization in Economic Organizations”, Econometrica1959, pg.399-430

24


nivelele ierarhic inferioare. Identificarea nivelului de luare a deciziilor este arătată în figura 2.1.

Figura 2.1.- Modalităţi de luare a deciziilor

2.2.2. Mecanisme de furnizare a informaţiei şi de coordonare (piaţa şi planul)

Piaţa şi planul sunt două mari mecanisme care furnizează informaţii şi care permit coordonarea deciziilor într-un anumit sistem economic. Este foarte uşor să se identifice centralizarea cu planul şi descentralizarea cu piaţa, dar practica a demonstrat că nu este o simplă relaţie între acestea. Şi în economia de piaţă este posibil să se întâlnească o concentrare importantă a procesului decizional şi al informaţiilor, în cadrul câtorva mari corporaţii, cu o implicare substanţială a statului, şi totuşi nu se poate vorbi de un sistem planificat aşa cum se întâlneşte în economia centralizată. Pe de altă parte, există multe forme de sisteme economice care utilizează planificarea ca instrument economic10. Astfel a existat o planificarea centralizată în fosta Uniune Sovietică, un sistem de planificare orientativ (indicativ) în Franţa, precum şi în alte ţări care se caracterizează prin sisteme economice cu un grad diferit de combinaţie între piaţă şi plan.

Pentru a defini o economie ca fiind planificată nu este îndeajuns să se reliefeze care este mecanismul de coordonare a

10 J.C.Galbraith – “Economics and the Public Purpose”, Boston: Houghton Mifflin, 1973, pg.18

CENTRU

AUTORITATEINTERMEDIARĂ

SUBUNITĂŢI

A

CENTRU

SUBUNITĂŢI

B

25


proceselor decizionale, ci va trebui să se ţină cont şi de tipologia mecanismului de planificare în cadrul sistemului economic.

De multe ori utilizarea conceptului de planificare a contribuit la confuzia dintre piaţă şi plan, ca şi mecanisme de coordonare. O economie planificată este un sistem în care subunităţile sunt coordonate prin instrucţiuni sau directive specifice, formulate de un departament superior acestora, aceste informaţii (instrucţiuni) fiind diseminate printr-un document oficial numit plan. Potrivit acestuia subordonaţii sunt forţaţi să pună în practică directivele transmise de către autoritatea de planificare. Principala caracteristică a unui astfel de sistem este aceea că activitatea economică este ghidată prin instrucţiuni sau directive transmise gradual de către autorităţile ierarhic superioare către unităţile de la nivelul ierarhic cel mai de jos. În cadrul acestor sisteme recompensele depind de gradul de atingere a obiectivelor desemnate prin plan. O economie planificată (definită în acest sens) şi o economie de piaţă se exclud reciproc. În primul, caz resursele sunt alocate în strânsă concordanţă cu instrucţiunile planificatorilor, în timp ce în al doilea caz alocarea resurselor se face prin intermediul pieţii.

Planificarea la nivel de ramură este a doua formă de planificare economică la nivel naţional. Planul la nivel de ramură este acela în care planificatorii caută să proiecteze tendinţele evolutive la nivel global sau sectorial şi să furnizeze informaţii, dincolo de informaţiile existente, date de piaţă. Un plan la nivel de ramură nu este împărţit în directive sau instrucţiuni pentru fiecare unitate de producţie, întreprinderile fiind libere să utilizeze informaţiile furnizate de către acest plan după cum consideră că este mai bine pentru ele.

În cazul economiei de piaţă, semnalele care determină organizaţiile să ia decizii de alocare a resurselor sunt transmise prin mecanismul pieţii, care coordonează procesele decizionale. Gospodăriile (menajele) obţin venituri prin utilizarea pământului, a forţei de muncă şi din utilizarea capitalului, iar cu aceste venituri achiziţionează diverse bunuri şi servicii. Firmele, dar şi gospodăriile răspund cerinţelor pieţii. Alte mecanisme de coordonare şi informare nu sunt necesare, iar autoritatea de luare a deciziilor revine unităţilor de la cel mai de jos nivel ierarhic al sistemului economic.

Decizia finală este diferită în cazul economiei de piaţă comparativ cu a celei planificate. În economia de piaţă consumatorul poate vota în spaţiul pieţii unde îşi exercită suveranitatea. Dorinţa consumatorilor detemină procesul decizional. Sunt produse acele bunuri şi servicii care sunt cerute de piaţă. Într-o economie planificată deciziile sunt luate de către planificatori (decidenţi), iar preferinţele planificatorilor prevalează.

26


Într-o economie planificată, planificatorii trebuie să-şi construiască instrumentele pentru a produce acele bunuri care au cu predilecţie o funcţie socială. Din motive politice, ori din dorinţa de a promova libera iniţiativă, planificatorii pot ţine cont şi de preferinţele consumatorilor. Este greu de imaginat un sistem planificat care ar ignora total preferinţele consumatorilor.

Nu trebuie să se aştepte nici ca, într-o economie de piaţă, preferinţele consumatorilor să prevaleze întotdeauna. Guvernul poate exercita o influenţă considerabilă asupra bunurilor sau serviciilor care trebuie produse. Mai mult decât atât, factori precum: bunuri publice, externalităţi sau concentrarea pieţii de către un număr restrâns de firme reduc semnificativ capacitatea consumatorilor de a dicta modul de alocare a resurselor.

2.2.3. Dreptul de proprietate

John Michael Montias a relevat faptul că: ”conceptul de proprietate face referire la un set de drepturi pe care indivizii le pot avea asupra unor bunuri şi le pot exercita11” şi că aceste drepturi pot afecta dreptul de dispoziţie sau de utilizare a bunurilor. Dreptul de proprietate poate fi analizat prin prisma a trei aspecte:

primul are în vedere dreptul de a dispune de un obiect, lucru, etc (transferul dreptului de proprietate către alte persoane);

al doilea are în vedere dreptul de utilizare a unui bun respectiv un lucru după dorinţa proprietarului;

al treilea aspect se referă la dreptul de uzufruct pe care îl poate genera bunul respectiv.

Aceste atribute ale proprietăţii pot fi exercitate în totalitatea lor sau individual. Subiectul care închiriază un automobil are dreptul de utilizare a acestuia, dar nu şi de dispoziţie. Proprietarul unei companii private îşi rezervă în totalitate atributele dreptului de proprietate asupra firmei, chiar dacă activitatea acesteia este în cea mai mare parte reglementată de guvern.

În practică, se regăsesc trei forme de proprietate: privată, publică şi mixtă. În cazul proprietăţii private totalitatea drepturilor de proprietate revin indivizilor, în timp ce în cadrul proprietăţii publice drepturile aparţin statului.

Se ridică întrebarea : „Cum afectează drepturile de proprietate rezultatele sistemului economic?”. Proprietarii caută să-şi maximizeze veniturile ceea ce îi determină să aloce capital în acele afaceri care oferă cel mai bun randament, în strictă concordanţă cu

11 J. M. Montias – „The Structure of Economic Systems”, New Haven: Yale Univerity Press, 1976, pg.116

27


riscul asumat. În cazul în care capitalul este deţinut de către stat, regulile de alocare a capitalului pot fi diferite, o mai mare atenţie fiind acordată costurilor sociale, pe termen lung. Proprietarii de capital (indivizii sau statul) sunt cei care determină alocarea acestuia, generând o dezvoltare a activităţilor economice, în acele domenii în care aceştia au interes.

Este foarte clar că dreptul de proprietate reprezintă un concept ce permite caracterizarea sistemelor economice. În abordarea clasică, clasificarea sistemelor economice se face în termeni de: capitalism, socialism, feudalism, unde natura drepturilor de proprietate evidenţiază clar natura fiecărui sistem în parte. În abordarea marxistă, schimbările în cadrul unui sistem economic sunt semnalate de schimbările relaţiilor de proprietate asupra factorilor de producţie. Într-adevăr, problematica dreptului de proprietate permite caracterizarea unui sistem economic, deşi impactul unei anumite ideologii a drepturilor de proprietate asupra rezultatelor economice este mai puţin evidentă decât s-ar aştepta12.

2.2.4. Mecanismele de stimulare a liberei iniţiative (capacitatea oamenilor de a acţiona)

Un sistem economic poate fi de asemeni caracterizat şi din punct de vedere al liberei iniţiative. Potrivit lui Fredrich Pryor ţelurile şi libera iniţiativă a indivizilor sunt „legături vitale” în înţelegerea transformării dreptului de proprietate şi a inputurilor informaţionale în acţiuni efective13. Un mecanism de stimulare trebuie să inducă participanţilor de la nivelele inferioare, punerea în practică a directivelor participanţilor de la nivelele superioare. J.M. Montias afirma faptul că un asemenea mecanism trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

persoana care va primi o recompensă trebuie să fie capabilă să influenţeze rezultatele economice, pentru care această recompensă a fost acordată;

superiorul ierarhic trebuie să fie capabil să verifice subordonatul câte obiective au fost realizate corespunzător;

potenţialele recompense trebuie să privească şi subordonaţii.

Într-o ierarhie, în care superiorii dau directive subordonaţilor lor, libera iniţiativă nu este necesară dacă superiorul este perfect informat. Fiind informat corespunzător, superiorul va cunoaşte ce

12 A.Eckstein –“Comarison of Economic Systems”, Berkeley: University of California Press, 1971, pg.269-29913 F. Pryor – “Property and Industrial Organization”, Bloomington: Indiana University Press, 1973, pg.338

28


acţiuni trebuie să pună în practică subordonatul, pentru a realiza în mod corect obiectivele propuse.

În organizaţiile complexe existenţa unei informări perfecte a superiorilor nu este întodeauna posibilă. Subordonatul va şti mai multe despre obiectivele pe care le are de realizat, decât superiorul său, iar acesta nu va putea să-i ofere subordonatului o informare completă asupra a ceea ce va avea de făcut. Datorită unei informări imperfecte a superiorului, subordonatul are autoritatea de a lua o serie de decizii într-un număr specific de probleme.

Principalul obiectiv al oricărui sistem devine acela de a construi un sistem stimulativ, care să-l determine pe subordonat să acţioneze în interesul superiorilor, în acele probleme în care împrejurările o cer. Dacă sistemul de stimulare prezintă diverse deficienţe, subordonatul nu va mai acţiona în interesul superiorului.

Superiorul poate planifica şi utiliza atât stimulente materiale cât şi morale pentru a-şi motiva subordonatul. Stimulentele materiale se întâlnesc pe scară largă în sistemele economice moderne, deşi sunt şi câteva sisteme care încearcă cu entuziasm utilizarea recompenselor morale. Cele materiale generează un comportament aşteptat dându-i primitorului (celui recompensat) posibilitatea de a-şi achiziţiona (cumpăra) mai multe bunuri şi servicii necesare subzistenţei. Stimulentele morale recompensează un comportament aşteptat, apelând la responsabilitatea primitorului faţă de societate sau faţă de companie, şi acordându-i acestuia un statut social mai important în cadrul comunităţii. Acestea din urmă nu permit însă primitorului să achiziţioneze mai multe bunuri economice. În termeni simpli, diferenţa dintre stimulentele materiale şi cele morale este exact diferenţa dintre a acorda unui sportiv o medalie sau un bonus material (recompensă în bani).

În cadrul sistemelor economice contemporane au fost avansate diferite argumentări în ceea ce priveşte folosirea stimulentelor materiale. În comparaţie cu teoria neoclasică a distribuţiei, aceia care oferă input-uri sistemului (proprietarii privaţi în cazul economiei de piaţă sunt recompensaţi în concordanţă cu eficienţa lor), abordarea marxistă oferă o explicaţie diferită faţă de cea a sistemelor economice ce caracterizau societăţile capitaliste. Potrivit acestei teorii, stimulentele materiale pot fi acordate chiar şi atunci când capitalul nu este deţinut de proprietatea privată. Marx a argumentat faptul că stimulentele materiale sunt necesare în societăţile socialiste pentru a progresa; dar când proprietatea asupra factorilor de producţie devine publică, iar socialismul este atins, cu toate că stimulentele materiale vor mai exista, stimulentele morale vor deveni mai importante. În cele din urmă când va fi atins, în cadrul societăţii socialiste, un grad de bunăstare economică suficient, distribuţia poate fi bazată pe următoarea noţiune: „de la fiecare după

29


muncă, fiecăruia după necesitate”. Conform doctrinei marxiste se aştepta ca stimulentele materiale să fie înlocuite gradual de către stimulentele morale.

Figura 2.2. realizează o sinteză a alternativelor disponibile pentru fiecare atribut în parte. S-au selectat patru criterii pentru a putea delimita sistemele economice între ele. Deşi ulterior pot fi adăugate şi alte criterii, acestea patru rămân la baza clasificării şi analizelor următoare.

Atribute Tipuri de sistemOrganizarea procesului

decizionalCentralizat

DescentralizatMixt

Surse de informare şi coordonare

PiaţaPlan

Drept de proprietate PrivatăCooperatistă

PublicăMixtă

Sistem de recompense (stimulente)

MoralăMaterială

Mixtă

Figura 2.2 Atributele sistemelor economice

2.3. Compararea sistemelor economice- un mod de clasificare.

Indiferent de sistemul economic orice societate e nevoită să dea răspuns la trei întrebări esenţiale şi interdependente:

Ce? Cum? Pentru cine producem?

Delimitarea tipurilor fundamentale de sisteme economice poate fi realizată prin modul în care se răspunde la trei întrebări de bază:

Cine decide? Care sunt motivaţiile dominante ale deciziei?

30


Care sunt instituţiile cheie ale cadrului în care se adoptă deciziile?

Raymond Barre distinge trei sisteme economice fundamentale:

Sisteme economice naturale Sisteme economice de piaţă (de schimb) Sisteme economice de comandă

Realitatea economică nu a putut fi delimitată rigid în cele trei sisteme economice, ele reprezentând ideatizări teoretice ce au coexistat şi s-au intercondiţionat, iar aprecierea acesteia ca fiind organizată sub una dintre cele trei forme se face după criteriul preponderenţei pe care o deţine fiecare în cadrul întregii activităţi economice.

2.3.1. Sisteme economice naturale

La începuturile existenţei sale, activitatea economică a luat forma economiei naturale. Aceasta s-a mai intitulat şi economie autarhică, economie casnică închisă sau noneconomie. Economia naturală reprezintă acel mod de organizare a unui sistem economic prin care fiecare comunitate îşi satisface necesităţile din rezultatele propriei activităţi fără a apela la schimb. În cadrul economiei naturale, activitatea economică se realizează în principal la nivelul gospodăriilor individuale care erau interdependente una de alta, iniţiativa aparţinea membrilor grupului respectiv. Motivaţia principală a deciziilor acestora era crearea bunurilor destinate autoconsumului care putea lua următoarele forme:

autoconsum final – ce permitea satisfacerea directă a nevoilor de viaţă ale oamenilor;

autoconsum intermediar – destinat producerii altor bunuri.

Instituţia cheie o reprezenta gospodăria familială (menajul) izolată din punct de vedere economic.

Sistemul economic natural – caracteristici. Alvin Toffler consideră economia naturală drept „civilizaţia primului val” ce se caracterizează prin:

pământul constituia principalul factor de producţie; baza economiei consta în cules, vânătoare, cultivarea

pământului;

31


diviziunea simplă a muncii; economia descentralizată în care fiecare comunitate

producea aproape tot ce-i făcea trebuinţă.

În timp, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de restrângere relativă. În multe dintre ţările cu economii slab dezvoltate, economia ţărănească (cu o pondere încă importantă în totalul producţiei naţionale) îmbracă şi astăzi în mare măsură caracterul de economie naturală.

2.3.2. Economia de schimb (de piaţă)

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare a economiei care se bazează pe mecanisme obiective ce pun în valoare forţele pieţei şi în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de prioritate în alocarea şi utilizarea resurselor materiale, umane şi financiare disponibile. Ea reprezintă totodată acel mod de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în cadrul unui sistem concurenţial protejat, în care raportul dintre cerere şi ofertă, manifestat pe piaţă, a determinat principiile prioritare în producerea bunurilor şi serviciilor, metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, regulile de conduită ale persoanelor sau categoriilor de persoane, care au acces la aceste bunuri şi servicii prin mijlocirea preţurilor. Elementul central al acestui tip de organizare al economiei îl reprezintă piaţa, iar mecanismele ei autoreglatoare dar şi dirijate prin pârghii specifice deţin rolul fundamental în realizarea echilibrului economic. Piaţa, în sistemul economic de piaţă, se manifestă ca un sistem de pieţe concurenţiale.

Sisteme economice de piaţă – structură. Sistemul economic de piaţă are o structură a sa, interioară, formată din următoarele elemente principale:

unităţile economice autonome, producătoare de bunuri şi servicii, indiferent de forma de proprietate, ca element central al relaţiei de piaţă;

piaţa ca subsistem important are la rândul său o structură specifică, o natură proprie , funcţii caracteristice de reglare şi autoreglare şi este element definitoriu în raportul cerere-ofertă;

relaţiile economice de piaţă – obiective şi complexe ce vizează satisfacerea intereselor şi aspiraţiilor specifice ale

32


diferiţilor agenţi economici, prin actele de vânzare – cumpărare;

mecanismul funcţional – propriu economiei de piaţă, care este guvernat de legităţi specifice, norme şi principii corespunzătoare, care constă în punerea în mişcare a tuturor factorilor implicaţi în funcţionarea economiei de piaţă;

pârghiile economico-financiare utilizate ca adevărate subsisteme potrivit naturii şi funcţiilor specifice pe care le îndeplinesc (preţurile, profit, taxe, impozit, salarii etc);

reglementări juridice corespunzătoare relaţiilor şi principiilor economiei de piaţă;

cadrul organizatoric adecvat reprezentat de organisme şi instituţii economico – financiare şi administrative.

Trăsăturile sistemelor economice de piaţă :

economia de piaţă se bazează pe producţia şi circulaţia mărfurilor generalizate;

economia de piaţă e o economie bazată pe pluralismul formelor de proprietate;

economia de piaţă se caracterizează şi prin intervenţia indirectă a statului, prin pârghii de natură exclusiv economico – financiare;

economia de piaţă este economia care asigură pieţei rolul predominant reglator al sistemului reproducţiei sociale;

economia de piaţă este o economie a competiţiei, a concurenţei generată de proprietatea privată care asigură mobilitatea, elasticitatea şi cointeresarea sporită a tuturor agenţilor economici;

economia de piaţă asigură echilibrul dintre producători şi consumatori pe baze reale, eliminând monopolul producătorului asupra consumatorului;

economia de piaţă presupune deschiderea largă a economiei şi a pieţei unei ţări către exterior, prin crearea unor condiţii adecvate pentru integrarea economiei naţionale în diviziunea mondială a muncii şi în structurile euroatlantice.

Tipuri ale sistemelor economice caracterizate printr-o

economie de piaţă. Realitatea lumii economice contemporane demonstrează că există, de fapt, două tipuri de economii de piaţă consacrate:

33


economia de piaţă a ţărilor dezvoltate (economia modernă de piaţă);

economia de piaţă a ţărilor în curs de dezvoltare.

În funcţie de gradul, modul şi nivelul la care se exercită intervenţia statului în economie, de rolul şi funcţiile reale ale pieţei, de doctrina economică, se pot identifica mai multe tipuri coerente de economii de piaţă:

tipul anglo – saxon cuprinde economiile de piaţă cele mai liberale şi cele mai puţin înclinate spre dirijism, cele mai reticente la intervenţia în economie a statului, adepte ale ideii de superioritate a întreprinderilor private şi a liberei iniţiative;

tipul vest – european cuprinde economia de piaţă cu o pronunţată tentă dirijistă, variind după coloratura politică a guvernului, adepte ale intervenţiei active a statului în economie;

tipul de economie socială de piaţă reprezintă un sistem economic care tinde spre reunirea libertăţii pieţei cu armonia socială în care sectorul privat cooperează cu cel politic cu angajamente reciproce în vederea satisfacerii acceptabile a unor cerinţe economico – sociale;

tipul de economie paternalistă se caracterizează prin puternice elemente tradiţionale şi naţionale care facilitează dezvoltarea spiritului de iniţiativă şi competiţia agenţilor economici, rolul de catalizator al statului realizându-se prin modalităţi ce reflectă transpunerea la nivel macroeconomic a sistemului paternalist de la nivel microsocial.

2.3.3. Sistemul economic de comandă Sistemul economic de comandă a apărut ca o reacţie ideologică la unele disfuncţionalităţi ale funcţionării reale a sistemelor economice de piaţă. În cadrul acestui sistem iniţiativa deciziei economice aparţine unei autorităţi centrale. Întrucât principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic se poate afirma că economia este unipolară. Toate deciziile se regăsesc în Planul centralizat, iar realizarea lor este obligatorie. Componentele economice individuale au un caracter marginal. Tipul de proprietate care predomină este cel public (proprietatea publică). Astfel, statul substituie relaţiile economice dintre subiecţii economici, cu relaţiile verticale de tip administrativ care sunt antieconomice.

34


Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora depinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este doar un indicator al bunei gestiuni, dar niciodată un stimulent al activităţii economice.

Instituţiile cheie ale economiei de comandă sunt: proprietatea de stat asupra bunurilor de producţie, care

devine atotcuprinzătore; planul central care are un caracter imperativ.

Rolul pieţei în economia de comandă se reduce în principal la desfăşurarea actelor de vânzare–cumpărare, prin sistemul aprovizionării tehnico–materiale şi a trecerii în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare. Din aceste puncte de vedere se poate spune că sistemul economic de comandă se caracterizează printr-o piaţă distorsionată.

Pârghiile economico–financiare sunt stabilite în mod centralizat şi prin nivelul şi evoluţia lor acestea nu pot reflecta condiţiile reale de pe piaţa internă sau externă.

2.3.4. Economiile contemporane – economii mixte

În realitate, în nici o societate contemporană, economia nu se prezintă şi nici nu s-a prezentat într-o formă pură a vreuneia dintre cele două modele polare mai sus prezentate. Nu a existat niciodată o economie de piaţă în proporţie de 100%. Doar Anglia, în secolul XIX s-a apropriat destul de mult de acest model. Desigur în S.U.A. azi cea mai mare parte a deciziilor sunt adoptate prin intermediul pieţei. Cu toate acestea, statul (spunea Paul Samuelson) joacă un rol important în modificarea principiilor de funcţionare ale pieţei. Statul adoptă legile care reglementează viaţa economică şi asigură o serie de servicii publice indispensabile funcţionării mecanismului economic sau chiar a bunăstării marii majorităţi a indivizilor, protejează mediul înconjurător dar şi mediul afacerilor.

Dezvoltarea economiei contemporane reflectă aspectul calitativ al economiei; deci o conlucrare a factorilor naturali, a factorului demografic şi nu în ultimul rând al factorului economic. Creşterea economiă reflectă aspectul cantitativ al economiei, se regăseşte în indicatorii macroeconomici PIB, PNB etc.

Direcţia de dezvoltare (orientarea economică) la nivel macroeconomic se realizează prin sistemul impozitării, al cheltuielilor publice, prin politica monetară, dar şi printr-o serie de alte pârghii şi instrumente ale politicii economice.

Paul Samuelson spunea: „a face să funcţioneze o economie modernă fără a recurge la cele două jumătăţi (piaţa şi statul)

35


concomitent, este ca şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână”. Prezenţa masivă a statului în economiile contemporane, cele mai dezvoltate, este demonstrată printre altele de ponderea importantă pe care o au în PIB încasările şi cheltuielile guvernamentale.

Statul este un furnizor şi un distribuitor de venituri primare. Prin întreprinderile sale publice cât şi printr-o serie de reglementări directe ale politicii monetare şi financiare, industriale sau agricole, statul poate influenţa desigur şi mediul de afaceri, adică acela care e rezervat mecanismelor pieţei. Deci, problema care se pune in cadrul sistemelor economice moderne este legată de menţinerea prezenţei statului în limite acceptabile pentru a păstra libertatea întreprinderilor şi pentru a menaja susceptibilitatea contribuabilului.

2.4. Clasificarea operaţională a sistemelor

În baza atributelor analizate şi a tipurilor fundamentale de sisteme economice existente de-a lungul istoriei s-a determinat şi o clasificare a sistemelor economice contemporane. Astfel, rezultă o clasificare în trei categorii a sistemelor economice contemporane: capitalism, socialism de piaţă şi socialism planificat (tabelul 2.1). în încercarea clasificare a sistemelor economice, ar trebui să reţinem următoarele :

Sistemele ecomonice pot fi reale sau teoretice. Sistemele teoretice pot fi pur - teoretice, dar şi sisteme reale.

Acestea din urmă includ în general o multitudine de forme ale proprietăţii, coordonării, stimulării şi obiective.

Sistemele teoretice pot fi statice, in timp ce sistemele reale se schimbă (evoluează) în timp – sunt dinamice.

Specialiştii nu vor fi de acord cu clasificarea ţărilor lumii în categoriile conceptuale relatate mai sus.

Clasificarea ţărilor lumii pe categorii ar trebuie să fie bazată pe criterii obiective nu pe „retorica politicienilor”.

Capitalismul este caracterizat prin proprietatea privată asupra factorilor de producţie. Procesul decizional este descentralizat şi cade în sarcina proprietarilor de factori de producţie. Deciziile acestora sunt coordonate prin intermediul mecanismelor de piaţă, care furnizează informaţiile necesare. Motivarea individului se realizează prin recompense materiale.

36


Tabelul 2.1. Clasificarea sistemelor economiceATRIBUTELE SISTEMELOR ECONOMICE

CAPITALISM SOCIALISM DE PIAŢĂ SOCIALISM PLANIFICAT

Structura procesului decizional

descentralizat descentralizat centralizat

Mecanisme de informare şi coordonare

prin intermediul pieţii prin intermediul pieţii prin intermediul planului

Drept de proprietate proprietate privată proprietate de stat plus colectivă

proprietate de stat

Stimulente acordate recompense materiale

recompense materiale şi morale

recompense materiale şi morale

Socialismul de piaţă este caracterizat prin proprietatea publică asupra factorilor de producţie. Procesul decizional este descentralizat şi este coordonat prin intermediul mecanismului de piaţă. Motivarea participanţilor la activităţile economice se face atât prin recompense materiale cât şi morale.

Socialismul planificat este caracterizat prin proprietatea publică asupra factorilor de producţie. Procesul decizional este centralizat şi este coordonat prin intermediul unui plan central, care oferă direcţiile de acţiune participanţilor la activitatea economică. Sunt utilizate atât recompensele morale cât şi cele materiale.

Aceste definiţii generează multe întrebări şi multe răspunsuri, oferind astfel cele mai importante caracteristici ale sistemului economic, în general, dar nu specifică cum şi cât de bine fiecare sistem economic rezolvă problema alocării raţionale a resurselor.

37


CAPITOLUL III - EVALUAREA REZULTATELOR ECONOMICE

3.1. Metode de comparaţie: modele versus realitate3.2. Factori care influenţează rezultatele unui sistem economic3.3. Evaluarea rezultatelor economice. Criterii de analiză3.4. Determinarea priorităţilor sistemului3.5. Criterii de performanţă

3.1. Metode de comparaţie a sistemelor economice (modele versus realitate)

Majoritatea specialiştilor au un interes scăzut faţă de teoria ce prezintă diverse modele de sisteme economice. Aceştia sunt interesaţi mai degrabă de performanţele economice obţinute de sistemele analizate. Mai mult decât atât, pentru a înţelege legătura dintre performenţa economică şi sistemul care a generat-o, trebuie înţeles cum sistemul economic, dar şi alţi factori externi influenţează rezultatele finale ale acesuia. De exemplu: să presupunem că analizăm rata şomajului în sistemul economic capitalist şi în cel socialist. Din această analiză constatăm că rata şomajului este mai scăzută în sistemul economic socialist. În baza acestei analize putem noi argumenta faptul că sistemul economic socialist este superior celui captalist, iar acest criteriu influenţează pozitiv performanţa sistemului economic? Bineînţeles că fără o cunoaştere a tuturor factorilor care influenţează acest dezechilibru şomajului o asemenea concluzie ar fi considerată prematură.

Disciplina „Sisteme economice comparate” tinde să fie structurată pe două nivele: modele teoretice şi rezultate14. Modelele prin gradul lor de abstractizare sunt folositoare prin faptul că fac posibilă comparaţia dintre diverse sisteme teoretice, acestea furnizând totodată o terminologie comună şi criterii ce permit evaluarea performanţelor unui sistem economic. Teoriile şi modelele furnizează totodată şi criteriile şi conceptele care stau la baza înţelegerii rezultatelor obţinute. Cu toate acestea, majoritatea specialiştilor sunt mai interesaţi să înţeleagă care sunt performanţele concrete ale unui sistem economic în „lumea reală" decât cele obţinute de modelele teoretice. Interesul major este acela de a compara un sistem economic real cu un altul. Deoarece nici un set 14 M. Bornstein –“Comparative Economic Systems: Models and Cases”, 3rd, ed. Homewood, ILL: Irwin, 1974, Ch.1

38


de criterii nu este considerat satisfăcător de către specialişti, se încearcă studierea performanţei unui sistem economic prin prisma unor analize multicriteriale şi pluridimensionale.

3.2. Factorii care influenţează rezultatele economice

În cadrul economiei reale nu îşi găsesc aplicabilitatea decât anumite părţi ale modelelor teoretice pure, pe care le prezintă şi analizează teoria economică, întrucât economia reală este rezultatul unei mixturi de componente economice ce combină elementele pieţii, ale planului proprietăţii publice şi a celei private, a stimulentelelor materiale şi a celor morale etc. În acest sens rezultatele economice ale oricărui sistem sunt rezultatele acestor factori care interacţionează în cadrul acestuia.

Încercarea de a evalua cât mai exact rezultatele economice, de a apropia un sistem economic real de un model teoretic este foarte complexă şi în cele mai multe cazuri rămâne o problemă nerezolvată încă. Mai mult decât atât, diversele aplicaţii empirice fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, furnizarea de instrumente care să permită o măsurare cantitativă deplină a rezultatelor (performanţelor) unui sistem economic.

Analiza impactului unui sistem economic asupra rezultatelor finale în aplicaţiile empirice trebuie să ajute să se înţeleagă ce se ascunde în spatele unor concepte generice ca: socialism de piaţă, socialism planificat sau capitalism.

Preocuparea pentru cuantificarea rezultatelor sistemelor economice este o problemă actuală15. În acest sens este necesară găsirea unei modalităţi concrete, ştiinţifice de evaluare a acestor rezultate. Acest lucru se poate realiza în baza următoarei relaţii matematice:

O = f (ES; ENV; POL;) unde:

O – reprezintă funcţia f ce analizează modul în care un sistem economic (ES) influenţează rezultatele economice obţinute;ES - sistemul economic analizat;ENV – factorii de mediu (rezultatele obţinute depind de diferiţi

factori ai sistemului economic precum: gradul de înzestrare cu resurse naturale, gradul de dezvoltare economică, dimensiunea - mărimea economiei, gradul

15 A. Eckstein – “Comparison of Economic Systems: Theoretical and Methodological Approaches”, Berkeley: University of California Press, 1971, Ch.2

39


de înzestrare cu capital şi muncă, alte evenimente – factori aleatori);

POL – politicile economice promovate de fiecare sistem economic în parte.

Figura 3.1. oferă o imagine a problemei metodologice de determinare a impactului sistemului asupra rezultatelor economice ale acestuia. În analiza rezultatelor finale trebuie să se ţină cont şi de factorii de mediu şi de politicile economice promovate de către orice sistem economic.

Fig.3.1. Factorii care influenţează rezultatele economice

Exemplu: în perioada anilor '80 productivitatea muncii în Uniunea Sovietică era mult mai redusă comparativ cu cea înregistrată în S.U.A. sau ţările puternic industrializate din Occident16. Nivelul acesteia poate fi o consecinţă a sistemului socialist planificat, a factorilor de mediu, a politicilor aplicate în cadrul acestui sistem, sau poate fi rezultatul unei combinaţii a acestor elemente?

Răspunsul la acestă întrebare nu poate fi uşor de găsit, în primul rând întrucât gradul de dezvoltare economică din Uniunea Sovietică (măsurat ca venit pe cap de locuitor) este mult în urmă comparativ cu S.U.A. şi Europa Occidentală. În al doilea rând, productivitatea muncii se află în strânsă concordanţă cu gradul de dezvoltare economică a sistemului analizat. Acest decalaj de productivitate poate fi pus în totalitate fie pe seama factorilor de mediu, fie pe seama sistemul economic existent în acestă ţară?

16 A.Bergson –“Comparative Productivity”, American, Economic, Review, 77 June 1987, pg.342-357

Sistem economic(ES)

Politici economice

(POL)

Factori de mediu(ENV)

Rezultate economice obţinute (O):creşterea economică;eficienţă economică;distribuţia venitului;stabilitate economică;dezvoltare;existenţă naţională (standard de viaţă);

40


Aceste întrebări sunt esenţiale în problematica evaluării performanţelor unui sistem economic.

În cadrul unei astfel de analize un rol important îl are şi politica de utilizare a factorilor dar şi relaţia acesteia cu sistemul economic. Se iau următoarele două cazuri:

sistemul economic socialist planificat care are ca obiectiv creşterea economică;

sistemul socialist planificat care are ca obiectiv tendinţa de a construi economii relativ închise.

Sistemul economic socialist planificat care are ca obiectiv creşterea economică afectează în mod direct rezultatele economice, sistemul socialist planificat fiind direct interesat într-o asemenea alocare a resurselor care să permită atingerea obiectivului propus. Întrebarea care se ridică este următoarea: poate fi considerată această prioritate un obiectiv al politicii economice, sau aceasta apare ca implicită într-un sistem socialist planificat?

Al doilea caz este dat de tendinţa sistemului socialist planificat de a construi economii relativ închise, ceea ce afectează potenţialul de comerţ exterior a unor astfel de sisteme. Această aversiune faţă de comerţul exterior afectează rezultatele economice prin impactul direct asupra structurii industriale, preţurilor bunurilor şi asupra eficienţei economice în general. Încă odată se naşte întrebarea dacă aversiunea faţă de comerţul exterior poate fi considerată implicită pentru sistemul socialist planificat?

Politica de utilizare a factorilor are în vedere toţi acei factori economici în situaţia în care aceştia pot fi modificaţi fără ca ei să modifice fundamental sistemul economic în care se regăsesc. Un factor poate fi considerat ca fiind un atribut direct al sistemului economic doar în situaţia în care acesta poate fi modificat fără ca el să determine o modificare a sistemului economic. O asemenea abordare permite să se înţeleagă care sunt diferenţele dintre influenţele politicilor şi influenţele sistemului.

Politicile tind să fie analizate în strânsă corelaţie cu sistemul economic; ele sunt la fel de importante în evaluarea rezultatelor sistemului. În cele mai multe cazuri, aversiunea faţă de comerţul exterior conduce la standarde de viaţă mai reduse decât în sistemele economice care au permis specializarea internaţională a acestuia.

Standardul de viaţă este deseori utilizat ca indicator de performanţă al unui sistem economic. Această slăbiciune poate fi atribuită sistemului economic sau politicilor promovate de către

41


acesta? Pentru a înţelege impactul sistemului economic asupra rezultatelor economice, trebuie mai întâi să înţelegem impactul tuturor celorlalţi factori de mediu sau al politicilor promovate. În alte discipline economice, sistemul economic este predefinit şi pot fi mai uşor de delimitat efectele schimbărilor unei variabile asupra rezultatelor economice. Un analist economic trebuie să determine impactul sistemului şi al factorilor asupra rezultatelor economice.

3.3. Evaluarea rezultatelor economice. Criterii de analiză

Când rezultatele economice a diferitelor sisteme sunt comparate, se doreşte a se determina care sistem economic este mai performant în îndeplinirea sarcinilor propuse. Cum vor fi evaluate rezultatele economice diferite pentru a decide care este mai bun? Pentru aceasta trebuie avute în vedere următoarele probleme:

Prima, pentru a evalua rezultatele unor sisteme economice diferite este necesar stabilirea unui set de criterii de performanţă, în baza căruia acestea să fie analizate. Datorită faptului că specialiştii nu cad de obicei de acord asupra criteriilor de evaluare, selecţia tinde să fie subiectivă.

A doua, chiar dacă specialiştii sunt de acord cu aceste criterii de evaluare, nu există consens asupra modului lor de combinare (ponderarea) pentru a se putea realiza o analiză a rezultatelor economice. În asemenea cazuri, rezultatele parţiale trebuie să fie adunate şi ponderate în vederea agregării. Acesta va genera un singur flux de indicatori care va permite realizarea de comparaţii între diverse sisteme economice ce caracterizează statele lumii. Evident, ponderea aleasă va determina valoarea indicatorului, dar şi aceasta poate fi considerată subiectivă şi depinde de valorile înregistrate de observator.

Orice sistem economic are ca obiectiv maximizarea valorii rezultatelor economice, iar ca subiect constrângerile impuse de sistemul economic (ES), politicile promovate (POL), şi factorii de mediu (ENV), care includ şi constrângerile de resurse şi de tehnologii:

Maximum : O ;f(ES, ENV, POL);

42


max O = f(ES, ENV, POL)

Pornind de la acestă funcţie, evaluarea performanţelor unui sistem economic poate fi, cel puţin teoretic, o problemă simplă. După corecţia diferenţelor (abaterilor) generate de politicile promovate şi factorii de mediu, nu rămâne decât să se determine care sistem economic a generat cele mai mari performanţe.

În aceste condiţii, odată stabilite criteriile de evaluare nu rămâne decât să se calculeze performanţele cu ajutorul unei relaţii de forma:

O = ajoj (3.3) unde:

oj – reprezintă rezultatele economice dorite sau nedorite (dacă sunt negative);aj – importanţa relativă a diferitelor rezultate.

Exemplu: Fie un sistem economic X cu variabile A şi B care generează rezultate economice cuantificabile prin valorile 5 şi 9. Variabilele luate în calcul pot influenţa rezultatele sistemului economic în proporţie 0,2 respectiv 0,8. Rezultatul final ce caracterizează sistemul este în baza formulei de mai sus cuantificat de valoarea Z = 0,2 x 5 + 0,8 x 9 = 8,2.

Sistemul economic Y, analizat prin prisma altor două variabile C şi D are de asemenea două rezultate date de valorile 5 şi 9, dar care prezintă importanţe diferite în analiza criteriilor de evaluare ale sistemului 0,3 şi respectiv 0,7. Rezultatul final: Z = 6,2.

Din analiza celor două sisteme X, respectiv Y, se observă că deşi rezultatele sunt identice, utilizarea unor ponderi diferite a atributelor ce le pot influenţa arată că sistemul X este superior ca performanţă sistemului Y. Ponderile devin semnificative în interpretarea rezultatelor obţinute de orice sistem economic.

Ecuaţia de mai sus rezumă în întregime problematica analizată17. Deoarece societăţile (sistemele economice) în funcţie de obiectivele urmărite repartizează ponderi diferite (aj) rezultatelor economice obţinute (oj), măsura performanţelor economice a acestora depinde nu numai de aj ci şi de oj, ceea ce înseamnă că aceste rezultate economice analizate sunt subiective de cele mai multe ori. De exemplu, un sistem economic poate considera prioritar

17 J.M.Montias –“The Structure of Economic Systems, New Haven: Yale University Press, 1976, Ch.3

43


creşterea economică, şi va determina o alocare corespunzătoare a resurselor. În acest sens se va acorda o pondere redusă altor obiective (exemplu: rata şomajului). În cazul acestui scenariu, primul sistem va fi mai performant în termeni de creştere economică, în timp ce al doilea sistem de exempu va fi mai performant în termeni de stabilitate a preţurilor. Întrebarea care apare este: ce sistem economic va fi mai performant comparativ cu celălalt? Răspunsul la această întrebare depinde de judecata de valoare personală a analistului, care va trebui să stabilească obiectivul mai important.

3.4. Determinarea priorităţilor sistemului

Cum sunt priorităţile naţionale determinate în practică? Existenţa unui număr mare de elemente subiective nu înseamnă că nu pot fi stabilite concret, mai ales că o serie de priorităţi se modifică de-a lungul timpului odată cu sistemul economic.

Determinarea priorităţilor naţionale diferă de la un sistem la altul. În societăţile în care puterea politică este puternic centralizată aceasta exercită un control decisiv asupra stabilirii obiectivelor naţionale. De exemplu în fosta Uniune Sovietică, Partidul Comunist a jucat, istoric vorbind, un rol dominant în stabilirea obiectivelor sistemului economic. Aceasta nu înseamnă că alte forţe nu au influenţă asupra rezultatelor sistemului, dar rolul lor este relativ limitat. (În ţările ex-socialiste , unde puterea politică era substanţial concentrată, procesul de modernizare - dezvoltare a acestor sisteme a condus la formarea unor grupuri de interese care exercitau o anumită influenţă asupra procesului decizional).

În societăţile democratice capitaliste, stabilirea priorităţilor este puţin mai complicată. Complexitatea este reflectată în diverse aranjamente prin care indivizii îşi pot exprima preferinţele prin vot. Votul poate indica preferinţa pentru anumiţi candidaţi politici care au poziţii diferite asupra problemelor naţionale, ori dau impulsuri pieţii indicând ce bunuri şi servicii sunt dorite. Oricum grupurile de presiune ca: asociaţiile patronale, uniunile comerciale, asociaţiile de producători pot să-şi exercite o influenţă substanţială, chiar dacă votul majorităţii predomină în faţa intereselor minorităţii. De asemenea, chiar şi în societăţile democratice, puterea se concentrează doar în mâinile unui număr redus de persoane care deţin bogăţia, sau în mâinile unor grupuri de lobby sau corporaţii,

44


acestea jucând un rol important în stabilirea obiectivelor naţionale. Într-o societate democratică schimbările au loc mai încet, în timp ce într-o societate unde puterea este centralizată, schimbările pot avea loc mai repede chiar dacă nu sunt neapărat revoluţionare.

Înainte de a considera că obiectivele economice ale unui sistem au fost stabilite, o altă problemă trebuie rezolvată. Dacă toate obiectivele sunt lăudabile (importante) de ce nu sunt toate puse în practică? Din păcate anumite obiective nu pot fi atinse decât prin sacrificarea altora. Necesitatea de a alege anumite obiective şi de a renunţa la altele este o consecinţă a resurselor limitate, care determină orice sistem economic să producă cantităţi limitate de bunuri şi servicii. Într-adevăr alegerea trebuie făcută ţinând cont de obiectivele propuse.

Natura obiectivelor nu este întotdeauna bine definită. Poate şomajul din S.U.A. să fie redus fără o creştere a inflaţiei? Poate sistemul economic centralizat să susţină concomitent o creştere rapidă a P.N.B. cât şi a cheltuielilor militare? Existenţa unei limite în realizarea obiectivelor este importantă din cel puţin două puncte de vedere. Primul nu se poate crea un sistem economic performant, fără a face o analiză a celor mai bune opţiuni de alocare a resurselor. A doua, când un obiectiv trebuie sacrificat, pentru atingerea altuia, sistemul nu trebuie criticat pentru această alegere.

3.5. Criterii de performanţă

În evaluarea rezultatelor economice se utilizează un set de criterii de performanţă,care vor fi aplicate în general. De reţinut că o asemenea listă va omite anumite criterii (exemplu: cel al puterii militare sau al calităţii mediului) ce sunt apreciate ca fiind importante doar pentru anumiţi analişti. Cele mai frecvente criterii pentru evaluarea rezultatelor economice sunt:

creşterea economică; eficienţa; distribuţia venitului; stabilitatea macroeconomică (stabilitatea ciclică, inflaţie,

şomaj); obiectivele de dezvoltare economică; viabilitatea sistemului economic.

În utilizarea acestor şase criterii de performanţă, analiza se va desfăşura în trei etape. În primul rând, se examinează fiecare criteriu

45


şi totalitatea relaţiilor de interdependenţă care apar între acestea. În al doilea rând, pe măsură ce se vor construi modelele economice (capitalism, socialism), vor fi generate ipoteze despre cum fiecare sistem se va situa faţă de fiecare criteriu analizat. În al treilea rând, se analizează un sistem economic real în dinamică, şi se vor face comparaţii între aceste sisteme (teoretice şi reale) pe baza criteriilor predefinite.

3.5.1. Creşterea economică

Probabil cel mai utilizat indicator economic este „creşterea economică“. Creşterea economică se referă la sporirea volumului rezultatelor pe care un sistem economic îl generează într-o anumită perioadă de timp, altfel spus sporirea venitului pe cap de locuitor. Acest criteriu prezintă interes în analiza oricărui sistem, deoarece o importanţă deosebită îl are şi conceptul de „bunăstare economică a populaţiei”, care poate fi definit, aproximativ, prin volumul bunurilor şi serviciilor per cap de locuitor (avute la dispoziţie de o singură persoană).

Modificările intervenite în venitul pe cap de locuitor de-a lungul timpului presupun schimbări implicite ale „bunăstării economice” a populaţiei în aceleaşi direcţii. Utilizând această interpretare, se poate evalua gradul diferit de bunăstare a diverselor sisteme economice, la un moment dat, sau de-a lungul timpului, sau se pot realiza analize comparative ale ratelor de creştere pentru sistemele cele constituie obiectul analizei.

Deoarece creşterea economică este un indicator de performanţă, cu o arie de utilizare mare şi cu diverse accepţiuni, se impun câteva observaţii pentru a evita eventualele confuzii ce pot să apară pe parcursul analizei. În primul rând apar câteva probleme de evaluare a creşterii economice, mai ales când se fac comparaţii între sisteme diferite. În al doilea rând, este dificil de identificat cauzele unor creşteri economice diferite. Aceste diferenţe pot fi consecinţa sistemului economic, dar pot fi şi rezultatul factorilor de mediu sau al politicilor economice aplicate.

Procesul de creştere economică este aşa de complex încât este dificil a se realiza o descriere corespunzătoare, şi nu întotdeauna există certitudinea de a fi siguri de impactul sistemului asupra creşterii economice. De exemplu, creşterea economică arată gradul de dezvoltare al unui sistem. Atunci când se compară creşterea economică a două sisteme de-a lungul timpului, unde fiecare sistem porneşte de la o bază diferită, se aşteaptă „ceteris paribus”, la performanţe diferite ale acestui indicator.

În al treilea rând, există o legătură insuficient definită între creşterea economică şi creşterea calităţii vieţii. Creşterea economică

46


apare ca rezultat al formării de capital, dar pentru a creşte stocul de capital este necesar un proces continuu de economisire. Existenţa unei rate de economisire mai ridicată la generaţia prezentă va determina o îmbunătaţire a standardului de viaţă pentru generaţiile următoare.

Decizia de a reduce sau a renunţa la consumul prezent în favoarea unui consum viitor este specifică fiecărui sistem economic, opţiunea aparţinând în primul rând consumatorului sau planificatorului. Rezultatul acestei decizii are un impact direct asupra creşteri economice şi asupra standardului de viaţă curent.

De-a lungul timpului, s-a argumentat că sistemul capitalist subevaluează constant meritele consumului viitor şi realizează prea puţine măsuri de acumulare a unor rezerve. În acest sens, anticipăm o rată de economisire mai mare în sistemul socialist ceea ce generează o creştere mai rapidă a stocului de capital şi „ceteris paribus” (în sensul de implicit) o rată de creştere economică mai mare.

3.5.2. Eficienţa

Al doilea criteriu de evaluare a performanţei unui sistem economic este eficienţa economică. Conceptul de eficienţă economică se referă la utilizarea efectivă a resurselor de care dispune un sistem economic (se includ aici şi cunoştinţele), la un moment dat „eficienţă statică”, sau de-a lungul timpului – „eficienţă dinamică”. Eficienţa statică şi dinamică sunt interdependente într-o manieră complexă, dar ambele într-un sens multidimensional depind de o varietate de factori.

Conceptul de eficienţă economică poate fi ilustrat prin intermediul frontierei (limitei) posibilităţilor de producţie aşa cum reiese din figura 3.2.

Producţia de bunuri

Consumul de bunuri

A

C

B D

P

P’

47


Figura 3.2. Curba posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie (AB) ilustrează toate combinaţiile posibile ale producătorilor şi consumatorilor de bunuri pe care un sistem economic este capabil să le producă la un moment dat prin utilizarea resurselor disponibile cu maximum de eficienţă; arată că, raportat la resursele existente, sistemul economic are o listă de opţiuni privind utilizarea acestora. Sistemul economic trebuie să aleagă o anumită opţiune, care se regăseşte pe curba AB. În societăţile capitaliste, ponderea cea mai mare în determinarea opţiunii de producţie o au consumatorii, pe când în societăţile socialiste, planificate, decizia aparţine celor care realizează planificarea.

Alegerea unui punct pe curba AB este arbitrară. Se pot alege alte obiective şi se vor examina noile opţiuni. Frontiera posibilităţilor de producţie este folositoare pentru a ilustra conceptul de eficienţă economică. S-a precizat deja că AB reprezintă capacitatea unui sistem economic concret la un anumit moment dat. Conceptul de „eficienţă statică” presupune un sistem economic ce operează pe curba posibilităţilor de producţie, spre exemplu în punctul P’.

Opţiunile de producţie dincolo de curba AB sunt imposibil de realizat la acel moment, opţiunile de producţie în interiorul curbei AB fiind posibile dar ineficiente. Un sistem economic care are capacitatea de a produce pe curba AB, dar care produce în punctul P’ este static ineficient, deoarece ar putea să producă în punctul P mai multe bunuri fără o creştere a resurselor utilizate.

Conceptul de „eficienţă dinamică” se referă la abilitatea unui sistem economic de a-şi îmbunătăţi capacitatea de producţie de bunuri şi servicii de-a lungul timpului fără a creşte inputul de capital sau forţă de muncă. „Eficienţa dinamică” este indicată de translarea curbei posibilităţilor de producţie de la AB la CD (fără o creştere a resurselor), distanţa acestei translări indicând modificarea eficienţei economice în alocarea resurselor.

Ca alţi indicatori care evaluează performanţa unui sistem, eficienţa statică şi dinamică este un subiect complex. Abordarea cea mai potrivită pentru a măsura eficienţa statică este aceea de a

48


calcula productivitatea, ca raport între output-ul economic şi input-ul corespunzător. Eficienţa dinamică este cuantificată ca variaţia acestui raport de-a lungul timpului

Creşterea economică şi eficienţa dinamică sunt două concepte diferite. Rezultatele unui sistem economic se pot mări prin creşterea eficienţei (căutând modalităţi mai bune de a face lucruri cu aceleaşi resurse), ori prin creşterea utilizării unui factor de producţie , dar la o rată constantă. În primul caz se vorbeşte de o creştere intensivă, iar în al doilea caz de o creştere extensivă.

3.5.3. Distribuţia venitului

Distribuţia venitului între participanţi, în cadrul unui sistem economic constituie al treilea criteriu de evaluare a performanţei. Tehnic, distribuţia venitului este măsurată fie prin curba lui Lorenz, fie prin coeficientul lui Giani, aşa cum rezultă şi din figura 3.3.

Abilitatea de a măsura distribuţia venitului nu răspunde şi la întrebarea: din ce este alcătuită acestă distribuţie? În anumite situaţii definiţia distribuţiei veniturilor poate fi dificilă (de exemplu, acolo unde 1% din populaţie primesc 95% din venitul total), iar în acestă situaţie construcţia unor judecăţi de valoare despre modul de distribuire a venitului devine mult mai dificilă.

Figura 3.3. Cuantificarea inegalităţii venitlui- Curba lui Lorenz

Ce reprezintă o distribuţie echitabilă a venitului? Echitatea presupune dreptate, dar ceea ce este considerat „drept” diferă de la un caz la altul sau de-a lungul timpului. Unul din criteriile de „dreptate” poate implica o recompensă acordată tuturor acelora care contribuie la realizarea procesului de producţie. În societăţile

% din venitul total

% din gospodării (menaje)

49


capitaliste, venitul personal este determinat de capitalul uman şi capitalul fizic, precum şi de preţurile stabilite de mecanismul pieţei. Veniturile diferite reflectă diferenţe în eforturile depuse (rezerva de forţă de muncă) şi în utilizarea capitalului (rezerva de capital). Distribuţia venitului pe piaţă poate fi modificată şi de sistemul fiscal şi de serviciile sociale acordate de către stat cetăţenilor unei ţări. Decizia guvernelor de a redistribui veniturile pe principii echitabile continuă să constituie o problemă controversată în societăţile capitaliste.

În socialism, factorii de producţie sunt, cu excepţia forţei de muncă, în proprietatea statului (proprietate publică). Aşadar, chiar dacă ideologia marxistă specifică, că forţa de muncă este singurul input productiv, distribiţia venitului va fi diferită în acest sistem. Capitalul şi pământul sunt în proprietate publică, în cadrul societăţilor socialiste, şi de aceea câştigurile generate de către aceşti factori de producţie revin statului şi nu direct fiecărui individ care contribuie la realizarea procesului de producţie.

Care este relaţia dintre eficienţa unui sistem economic şi distribuţia venitului? În particular, cum se pot explica inegalităţile din sistemele capitaliste, chiar şi din cele socialiste, fără a evalua eforturile depuse, capitalul fizic şi nu în ultimul rând riscurile asumate? Impunerea fiscală progresivă (întâlnită în capitalism), sau egalitatea salariilor dictată de către stat (întâlnită în socialism) pot influenţa direct libera iniţiativă şi performanţele indivizilor? Toate aceste întrebări generează o vastă preocupare de interes teoretic.

În primul rând, trebuie reţinut că obiectivele unui sistem economic pot fi în conflict cu priorităţile, iar opţiunile de a le pune în practică sunt diverse. Se pot întâlni astfel obiective sociale, spre exemplu eliminarea sărăciei, ce pot fi transpuse în viaţa reală fără a afecta eficienţa economică.

În al doilea rând, analizând diferitele sisteme economice existente astăzi în lume, se evidenţiază faptul că relaţia echitate - eficienţă presupune un mod de acumulare diferit de la un sistem la altul.

3.5.4. Stabilitatea macroeconomică

Al patrulea criteriu ales pentru a evalua performanţa unui sistem economic este stabilitatea acestuia. Prin stabilitate se înţelege absenţa unei fluctuaţii semnificative a ratei de creştere economică,

50


menţinerea unei rate a şomajului acceptabile şi evitarea unei inflaţii excesive. Stabilitatea macroeconomică este un obiectiv dezirabil din două motive. Primul este acela că diferite segmente ale populaţiei sunt afectate de instabilitate. Indivizii cu venituri fixe sunt lezaţi de inflaţia neanticipată, oamenii săraci sunt afectaţi de şomaj. În al doilea rând, instabilitatea ciclică poate conduce la pierderi de output, făcând astfel ca sistemul economic să opereze în interiorul curbei posibilităţilor de producţie.

Sistemele economice capitaliste au fost şi sunt afectate, istoric vorbind, de fluctuaţiile ciclice ale activităţii lor economice. În sistemele centralizate, socialiste, activitatea economică agregată (inclusiv investiţiile), sunt subiectul planificărilor. Cu toate acestea şi activitatea economică specifică sistemelor economice socialiste poate cunoaşte evoluţii ciclice (generate de exemplu de şocurile externe), dar amplitudinea este mult mai redusă decât a acelora ce caracterizează sistemele economice capitaliste.

Problema stabilităţii ce vizează creşterea economică este de o importanţă practică covârşitoare. Pierderile potenţiale la un moment dat pot avea efecte directe asupra stabilităţii economice a oricărui sistem. Un sistem care, datorită instabilităţii ciclice, nu reuşeşte să-şi pună în valoare întregul potenţial în anumite momente de timp, nu poate să susţină o rată de creştere de-a lungul timpului.

Problema instabilităţii ciclice, durata şi tipologia acesteia, se pot constitui în indicatori care pot defini succesul oricărui sistem economic.

Inflaţia, a doua modalitate de evidenţiere a instabilităţii economice, se poate manifesta în forme diverse, ca de exemplu creşterea generalizată a preţurilor, ori poate fi mascată printr-o administrare forţată a preţurilor de către stat. În sistemul capitalist, inflaţia se manifestă în formele deja cunoscute, în sistemul economic socialist de cele mai multe ori aceasta este mascată prin diverse metode. În oricare din cele două situaţii, inflaţia excesivă este văzută ca un fenomen indezirabil, ce distorsionează calculele economice şi generează utilizarea pe scară largă a barterului alterând distribuţia venitului.

Şomajul excesiv este considerat în orice sistem economic ca fiind un mare dezechilibru. Acesta implică pe lângă şomajul propriu-zis şi utilizarea mai redusă a resurselor de care dispune un sistem la un moment dat. Este dificil, oricum, de evaluat factorii cauzali care generează acest fenomen în diferitele sisteme economice analizate. De aceea este imposibil să se realizeze comparaţii în ceea ce

51


priveşte acest indicator. Datorită faptului că în sistemele economice socialiste, centralizate, nu există raportări statistice oficiale în legătură cu acest indicator, se consideră că în aceste ţări şomajul a fost lichidat. Mai mult decât atât, definiţia standard a şomajului („şomerii sunt toţi aceia care caută loc de muncă, dar care nu găsesc o slujbă”), lasă loc la diverse interpretări. Economiştii au demonstrat că în practică se regăsesc mai multe forme de şomaj.

Alte definiţii nu reuşesc să cuprindă totalitatea formelor de şomaj, în practică se întâlnesc locuri de muncă cu timp parţial, sau locuri de muncă cu timp total (integral) dar, unde angajaţii nu îşi utilizează totalitatea aptitudinilor (deprinderilor). Apare aşadar un şomaj mascat, specific de regulă sistemelor socialiste. Chiar dacă şomajul mascat şi şomajul propriu-zis sunt două forme diferite, pot genera efecte identice asupra capacităţii de utilizare a forţei de muncă. Este situaţia tipică când pentru o muncă care poate fi făcută de cinci persoane sunt angajate zece.

La prima vedere, stabilitatea economică apare ca un criteriu de performanţă important, dar obiectivele sistemului nu trebuiesc sacrificate în încercarea de îndeplinire a acestuia. Dacă ar exista un sistem economic ce garantează locuri de muncă tuturor, important este de ştiut care va fi efectul asupra liberei iniţiative şi asupra eficienţei în muncă. Într-un asemenea sistem există tentaţia de a păstra active firmele ineficiente din dorinţa de a avea o stabilitate pe piaţa forţei de muncă, cu efecte directe asupra eficienţei acestora.

3.5.5. Obiectivele de dezvoltare

Criteriile de performanţă puse în discuţie sunt cunoscute şi familiare tuturor specialiştilor. Foarte puţini sunt aceia care le consideră neimportante, contradicţiile apărând în principal în legătură cu ponderea acestora în analizele efectuate. La fel de importante sunt şi obiectivele de dezvoltare ale unui sistem economic şi mulţi economişti se întreabă dacă nu sunt sau ar trebui analizate în calitate de criterii de performanţă separate.

Majoritatea populaţiei lumii trăieşte astăzi în sărăcie, şi de aceea problema lor primordială este legată de dezvoltarea economică a sistemelor în care aceştia trăiesc. Pe de altă parte, ţările industrializate au tendinţa de a acorda o greutate mai redusă acestei probleme decât în cazul ţărilor în curs de dezvoltare, ambele categorii de ţări fiind interesate de analiza comparativă a sistemelor, în contextul dezvoltări lor economice şi sociale.

52


Poate un sistem economic asigura o dezvoltare economică mai rapidă comparativ cu altul? Răspunsul la această întrebare poate fi dat dacă se evaluează performanţa sistemelor economice în strânsă corelaţie cu capacitatea acestora de a-şi atinge obiectivele.

Sistemul economic care va atinge cele patru obiective definite la începutul analizei, va realiza implicit şi obiectivele de dezvoltare economică. De asemenea, trebuie menţionat că sistemele capitaliste s-au dezvoltat iniţial fără a avea definite anumite obiective. Pe de altă parte economiile socialiste planificate au definit un set de priorităţi care să permită o dezvoltare economică rapidă, mult mai importante decât alte obiective (este binecunoscută expresia „să construim socialismul”). În această lumină se înţelege de ce fosta Uniune Sovietică vorbea cu entuziasm despre creşterea economică ca principal obiectiv. Prin extensie, şi celelalte sisteme socialiste au preluat acest obiectiv, utilizându-se în literatura de specialitate din est mult mai mult decât în literatura vest-europeană.

Economiile socialiste planificate puteau argumenta probabil, că există o distincţie, o delimitare între obiectivele de creştere şi obiectivele dezvoltării economice. Pentru acestea, dezvoltarea economică fiind văzută ca o creştere a fiecărei ramuri economice şi a modificărilor structurale, idee impărtăşită si de anumiţi economişti din Vest. Se ridică însă următoarea întrebare: poate un sistem economic să producă modificările structurale cerute de dezvoltarea economică?

Şi în legătură cu această întrebare există dispute determinate de cauzele care generează dezvoltarea economică, modelul statistic fiind diferit de la un sistem la altul, fie că sunt ţări dezvoltate sau în curs de dezvoltare. Modelul sectorial este binecunoscut: capitalul şi forţa de muncă sunt utilizate în proporţie crescândă în sectorul industrial concomitent cu o reducere a ponderii sectorului agricol, creşterea sectorului urban fiind proporţională cu reducerea sectorului rural etc.

Analiza tendinţelor evolutive, urmărite la nivel structural, între diferitele sisteme la un moment dat sau în dinamică, au evidenţiat o bună înţelegere a căii de dezvoltare aleasă de către un sistem economic particular. Autorităţile occidentale au identificat „calea dezvoltării socialiste”, în care la un anumit nivel de dezvoltare economică, procentul investiţiilor este relativ mai ridicat comparativ cu cel existent în sistemele capitaliste. Există o tendinţă de a favoriza sectorul industrial faţă de cel agricol, din punct de vedere al investiţiilor, de a promova industria grea comparativ cu industria uşoară, de a menţine sectorul agricol intensiv în muncă, şi cel industrial intensiv în capital, şi de a minimiza costurile secorului urban.

53


În economiile planificate, centralizarea puterii în mâinile planificatorilor (statului), a facilitat ajustări rapide ale modificărilor structurale ale sistemului economic. În economiile capitaliste, pe de altă parte, aceste modificări structurale au loc relativ lent, ca răspuns la influenţele forţelor pieţei. Comparaţiile între diferite sisteme economice nu iau în considerare doar modificările structurale existente la un anumit nivel al dezvoltării, trebuind să ţină cont şi de viteza cu care aceste modificări se realizează. În particular se va examina posibilitatea ca aceste modificări structurale să fie convergente la un moment dat, sau ca tendinţă evolutivă.

3.5.6. Viabilitatea sistemelor economice

Optimul pentru un sistem economic îl reprezintă viabilitatea acestui pe termen lung. Ipoteza principală a economiştilor, de factură marxistă, este aceea că de-a lungul istoriei „sistemele economice superioare” le înlocuiesc pe cele „inferioare”. După modelul marxist, capitalismul înlocuieşte feudalismul, iar socialismul înlocuieşte capitalismul. Sistemele inferioare sunt măcinate de contradicţii interne, ceea ce face imposibil ca acestea să supraveţuiască de-a lungul timpului. Marx a descris capitalismul ca pe un sistem economic instabil, ce suferă de un număr insurmontabil de contradicţii interne, care vor conduce la un eventual colaps şi înlocuirea acestuia cu un sistem economic superior, cu socialismul.

De la începutul experimentului sovietic, al socialismului planificat şi până la extinderea lui la peste o treime din populaţia lumii, au existat puternice dispute asupra viabilităţii pe termen lung. Mai mult decât atât discuţiile au fost focalizate asupra performaţelor economice relative realizate de socialismul planificat. Majoritatea experţilor au apreciat că socialismul planificat, deşi ineficient în prezent, va fi capabil să supraveţuiască de-a lungul timpului, dar la nivele reduse de eficienţă şi bunăstare economică.

Evenimentele de la şfârşitul anilor '80 au ilustrat fără putinţă de tăgadă, problema viabilităţii pe termen lung a socialismului planificat. În aceste condiţii principalul obiectiv al reformei din fosta Uniune Sovietică şi din Europa de Est este acela de a transforma sistemul economic planificat într-un sistem economic de piaţă. Clasa politică a renunţat la sistemul economic planificat datorită incapacităţii acestuia de a furniza o dezvoltare economică susţinută care să-i menţină durabilitatea în timp.

Printre alte criterii de performanţă: ca eficienţa economică, distribuţia venitului, stabilitatea economică şi obiectivele dezvoltării, viabilitatea pe termen lung a unui sistem economic se constituie într-un criteriu de performanţă foarte important. Dacă un sistem

54


economic nu poate supravieţui, acesta se dovedeşte a fi clar inferior în comparaţie cu alte sisteme economice care realizează acest lucru.

Este prematur pentru a declara „demisia” definitivă din istorie a socialismului planificat. Trecerea de la socialismul planificat a fostei Uniuni Sovietice şi a ţărilor din Europa de Est, la economia de piaţă nu poate fi apreciată încă ca un proces ireversibil. Existenţa socialismului planificat în China, Cuba şi într-un număr de alte ţări vine să întărească această idee.

CAPITOLUL IV - REFORMA ECONOMICĂ ÎN CAPITALISM ŞI ÎN SOCIALISM

4.1. Reforma sistemelor economice

55


4.2. Schimbări intervenite în sistemele economice capitaliste4.3. Schimbări intervenite în sistemele economice socialiste

Sistemele economice şi caracteristicile acestora sunt supuse transformărilor de-a lungul timpului. Reforma economică oferă posibilitatea de a modifica, de a transforma unul sau mai multe atribute ale sistemului şi de a-l transla dintr-un atribut cu impact minor într-unul cu impact major asupra sistemului economic. De exemplu, o creştere uşoară a proprietăţii publice poate fi considerată ca fiind o transformare minoră a unui sistem economic, în timp ce trecerea de la plan la piaţă, cu siguranţă va reprezenta o modificare, o transformare majoră a acestuia.

4.1. Reforma sistemului economic

Reforma sistemului economic poate fi observată atât în sistemele capitaliste cât şi în cele socialiste, aceasta determinînd modificări, transformări diferite pentru fiecare în parte.

Reforma economică a sistemului capitalist apare în general ca o evoluţie naturală, se realizează gradual şi este introdusă (declanşată) de principiile descentralizării. Reforma economică în sistemele socialiste este revoluţionară prin natura ei, aceasta este abruptă şi este introdusă de către o autoritate centrală. Deşi există excepţii, clasificarea simplă a reformei economice, este folositoare în examinarea şi întelegerea acestui proces.

Sistemele economice au experimentat de-a lungul timpului reforma economică, devenind astăzi o caracteristică principală a acestora. Introducerea deciziei centralizate şi a agriculturii colective în fosta Uniune Sovietică către sfârşitul anilor ’20, precum şi introducerea modelului centralizat în ţările din Europa de Est şi în China după cel de-al doilea Război Mondial, sunt exemple a unor schimbări rapide şi fundamentale ale sistemelor economice. În aceste cazuri procesul decizional a devenit centralizat, piaţa a fost înlocuită de către plan, proprietatea de stat a devenit dominantă comparativ cu proprietatea privată, iar recompensele morale au devenit constant mai importante decât cele materiale. Înlocuirea socialismului planificat cu un socialism în care muncitorii au un rol foarte important în procesul decizional, aşa cum se întâlnea în

56


Iugoslavia anilor ’50, este un alt exemplu esenţial de modificare fundamentală a unui sistem economic. În final, încercarea de a se trece de la economia planificată la economia de piaţă a ţărilor din Europa de Est şi a fostelor state care aparţineau Uniunii Sovietice reprezintă tot atâtea modificări structurale ce-şi pun amprenta asupra sistemelor economice.

Dacă reformele sistemelor economice socialiste din trecut pot fi în general identificate ca un pachet de schimbări introduse de autoritatea centrală, reforma în sistemele economice capitaliste este mult mai dificil de a fi caracterizată. Sistemele economice contemporane ale ţărilor industrializate sunt evident diferite faţă de ceea ce reprezentau în urmă cu 100 de ani. Şi aceste sisteme au suferit modificări fundamentale mai ales în urma trecerii de la un sistem economic la altul (exemplu: de la feudalism la capitalism). Modificările s-au făcut gradual, pe parcursul mai multor decenii, ceea ce face dificilă încercarea de a delimita strict temporal perioada de tranziţie. Când resursele sunt alocate prin intermediul pieţei, modificările în procedurile de alocare a resurselor sunt mult mai puţin vizibile decât atunci când sunt făcute de către o autoritate centrală. În acelaşi timp, istoria furnizează suficiente exemple de sisteme economice contemporane unde modificările structurale au fost evidente în sistemele economice capitaliste. Cele mai sugestive exemple au în vedere fie privatizarea din perioada „Doamnei de Fier” din Marea Britanie, fie naţionalizarea anumitor obiective economice realizată în Franţa, fie programele majore de angajare deplină a forţei de muncă din S.U.A. promovate de anumiţi preşedinţi americani după cel de-al doilea Război Mondial.

Până acum reforma economică s-a identificat ca fiind – „o serie de modificări a caracteristicilor unui sistem economic, modificări ce variază de-a lungul timpului, atât în sistemele economice socialiste cât şi în sistemele economice capitaliste”. Un program de reformă odată dezvoltat, nu înseamnă că va fi şi implementat. Întrebarea care se ridică este: Cum poate fi realizată implementarea unei reforme şi cum poate fi măsurată?

Evaluarea procesului de implemetare al reformei economice este o problemă complexă. Dintr-un anumit punct de vedere, reforma economică este introdusă în general, în efortul de a modifica rezultatele economice, prin schimbarea caracteristicilor sistemului. Se poate analiza implementarea reformei prin prisma rezultatelor economice sau direct, analizând modificările făcute asupra caracteristicilor sistemului. În condiţiile în care nu se pot evalua

57


rezultatele economice dar nici modificarea caracteristicilor sistemului se consideră că reforma a eşuat ? Mai mult decât atât, cum pot fi identificate elementele de bază care să permită cuantificarea reformei economice? De exemplu: dacă un program de reformă intenţionează să modifice câteva componente ale sistemului economic, dar în realitate nu o face, cum ar trebui emise judecăţi de valoare obiective în legătură cu aceste componente?

Problema evaluării procesului de implementare a reformei nu este deosebit de dificilă pentru orice sistem economic. Mulţi specialişti argumentează faptul că reforma economică din fosta Uniunea Sovietică, din era pre-Gorbaciov a eşuat (reforma Cosâghin din anii ’60).

Majoritatea schimbărilor din sistemele economice capitaliste prezintă de asemeni controverse, şi deseori este dificil de a stabili efectiv care au fost modificările aduse sistemului şi care s-au implementat în numele reformei.

De multe ori reforma poate eşua din motive diverse. În cele ce urmează se va întreprinde o analiză cât mai amănunţită în această direcţie.

În primul rând, s-a sesizat că izolarea anumitor modificări ale caracteristicilor sistemului faţă de modificările rezultatelor economice este dificilă. Analizând modificarea rezultatelor economice, care este certitudinea că noile rezultate nu sunt urmarea acţiunii altor forţe decât schimbările sistemice? Autorii sovietici au argumentat că reforma Cosâghin din 1965 a fost implementată deoarece managerii întreprinderilor sovietice au propus noi reguli în implementarea procesului decizional (managerial). Observatorii occidentali susţin faptul că reformele respective nu au fost implementate şi ca urmare performanţele economice sovietice nu au fost îmbunătăţite până în anii ’70.

În al doilea rând, unele din aceste reforme au eşuat şi datorită faptului că au fost greşit implementate sau doar parţial implemantate. De exemplu, unul din obiectivele privatizării din Europa de Est îl constituie descentralizarea procesului decizional şi translarea acestuia de la nivel central la nivel de întreprindere. Cu toate acestea unii specialişti au remarcat faptul că acolo unde se întâlnesc concentrări industriale ridicate, rezultatele privatizării din punct de vedere al procesului decizional, pot fi diferite faţă de cele anticipate de reformatori. În acest sens, deşi reformatorii caută beneficiile mecanismului competiţiei de piaţă, în realitate structura industrială se poate transforma într-un monopol care generează o serie de efecte

58


mai mult sau mai puţin benefice asupra sistemului. Un alt exemplu poate fi legat de preţurile administrate de către stat. Dacă acestea sunt înlocuite cu cele stabilite de către mecanismele pieţii, preţurile pot evolua în direcţii total nedorite în cadrul sistemului reformat. Reforma preţurilor trebuie însoţită de o serie de modificări ale procesului decizional.

În al treilea rând, este dificil de a delimita în practică modificările politicilor economice de modificărilor sistemului. Implemantarea unei politici economice care nu este însoţită de o serie de schimbări sistemice necesare, va avea ca rezultat ineficienţa politicii respective.

În final, pe măsură ce se analizează progresul reformei economice, devine evident că modificările structurale depind de natura reformei şi în practică aceste transformări sunt ajustări sistemice sau simple transformări ale politicilor economice respective. De exemplu, pe măsură ce se analizează dezvoltarea economică în ţările din Europa de Est se constată, că este mult mai uşor în a urmări rezultatele modificărilor din sistem prin schimbările intervenite în politica macroeconomică (politica de stabilizare, politica ratei de schimb), decât prin încercarea de a evalua impactul modificărilor organizaţionale sau sistemice implementate, pentru a îmbunătăţi eficienţa unităţilor economice. Este mult mai uşor să cercetezi evoluţia inflaţiei decât să analizezi modul de reflectare a acesteia în eficienţa economică.

Momentul implementării schimbărilor este şi el important.Vor fi necesare intervale de timp mai reduse atunci când, de exemplu, se urmăreşte implementarea unei politici care are drept scop reducerea inflaţiei, dar aceste intervale de timp vor deveni mai mari atunci când implementarea modificărilor sistemice urmăreşte îmbunătăţirea eficienţei economice.

Examinarea contextului general al reformei economice permite nuanţarea reformei corespunzătore fiecărui sistem economic în parte. Această abordare reflectă convingerea conform căreia dezvoltarea, implementarea şi evaluarea reformei diferă de la un sistem economic la altul.

4.2. Schimbări intervenite în sistemele economice capitaliste

59


Mulţi specialişti au încercat să construiască un sistem de referinţă folositor în studierea naturii schimbărilor ce caracterizează economiile capitaliste. Probabil cel mai faimos sistem rămâne cel al lui Karl Marx. Din perspectivă contemporană, principiile marxiste pot fi considerate ca fiind necorespunzătoare, chiar dacă o bună parte a literaturii de specialitate a depus numeroase eforturi pentru a înţelege acurateţea predicţiilor marxiste în legătură cu sistemele economice. Mai mult, tema dominantă a operei lui Marx nu a fost analiza naturii transformărilor sistemului capitalist, cât mai degrabă evidenţierea problemelor generale ale unui sistem în tranziţie, în cazul acesta, a unui sistem economic care definea trecerea de la capitalism la socialism.

În absenţa unei teorii generale a schimbării sistemului, se examinează eforturile practice cu privire la reformă, evitându-se luarea în discuţie a detaliilor schimbărilor în anumite cazuri concrete, analizându-se modificările pe cele patru componente ale sistemului economic prezentate în capitolele anterioare.

4.2.1. Reforma în domeniul atributelor proprietăţii: proprietate privată versus proprietate publică

Dreptul de proprietate este o trăsătură fundamentală distinctă a diferitelor sisteme economice, iar caracteristicile sale pot fi evaluate, chiar dacă uneori acest lucru se realizează imperfect. Modificările importante în natura proprietăţii (proporţia proprietate publică/proprietate privată) pot altera fundamental natura sistemelor economice capitaliste. Într-adevăr, dacă statul deţine într-o proporţie majoritară proprietatea, atunci nu se va mai putea clasifica ca fiind un sistem economic capitalist.

Sistemele capitaliste reale sunt mixte, unele deţinând un procent mai mare de proprietate publică decât altele. Privatizarea apare atunci când proprietatea publică se vinde sau trece în posesia proprietarilor individuali. Proprietatea publică apare atunci când procesul are loc în sens invers, fenomen cunoscut sub numele de naţionalizare.

Raportul proprietate publică/proprietate privată poate fi modificat fie prin programe guvernamentale (Guvernul Federal S.U.A. a creat un asemenea program în timpul Marii Crize în Tennessee), fie prin acţiuni directe de vânzare-cumpărare ale guvernului. Prin vânzarea procentului de acţiuni pe care îl deţinea la British Air, guvernul britanic a crescut proprietatea privată în

60


Marea Britanie, iar prin cumpărarea unei companii falimentare de oţel (British Steel) a crescut proprietatea publică.

De cele mai multe ori opinia publică s-a manifestat dominant în favoarea creşterii rolului proprietăţii publice în S.U.A., în timpul marii crize. În Marea Britanie, alegerea guvernului laburist în anii 1940-1950 a evidenţiat un suport politic pentru procesul de naţionalizare, în timp ce guvernul conservator din anii 1970 şi 1990 a evidenţiat un sprijin pentru procesul de privatizare. Alternanţa guvernelor socialiste şi conservatoare (a se înţelege de dreapta) din Franţa au reflectat aceeaşi politică de privatizare şi naţionalizare. În fosta Republică Federală Germană, guvernele socialiste şi conservatoare au favorizat continuu procesul de privatizare de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în acest fel, mari părţi din proprietatea publică a fost transferată de guvernul german în proprietate privată, în era postbelică.

În ceea ce priveşte structura proprietăţii în S.U.A. datele statistice arată faptul că structura pământului (privit ca proprietate) nu s-a modificat considerabil din 1930, precum şi procentul de output realizat de întreprinderile guvernamentale. După o creştere a proprietăţii publice la începutul anilor ’30, procentul acesteia a rămas relativ stabil, în pofida unei creşteri substanţiale a consumului guvernamental. Tabelul 4.1. prezintă procentul de capital fix deţinut în anii 1955, 1980 şi 2005 de către guvernele a şapte ţări industrializate. Se observă că procentul de capital fix deţinut de guverne nu a variat semnificativ de-a lungul timpului.

Tabelul 4.1. Structura capitalului fix deţinut de către guvern în ţările capitaliste dezvoltate (% în total)

ŢaraAnii

1955 1980 2005Canada 22 24 23Finlanda - 16 16Franţa 16 17 -Grecia 3 1 -Suedia 4 7 -Regatul Unit 11 14 -Germania 7 8 8

Concluzia este că raportul proprietate publică/proprietate privată a rămas relativ constant timp de şase decenii, deci în aceste ţări s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte proporţia tipului de proprietate. Schimbările de guvern nu au alterat în mod considerabil

61


punctul de vedere comun, altfel punerea în practică a oricăror politici economice ar fi devenit dificilă.

4.2.2. Reforma economică în domeniul procesului decizional: tendinţe evolutive în sectorul concurenţei

Modificările apărute asupra climatului concurenţial din economiile capitaliste pot altera natura competiţiei dintre actorii economici, dar nu au ca rezultat schimbarea naturii sistemului (acesta nu încetează de a mai fi capitalist). Chiar şi o economie capitalistă, în care monopolul este o formă de organizare des întâlnită, poate opera ineficient şi poate obliga consumatorii să plătească preţuri mai ridicate pentru bunurile şi serviciile respective, dar sistemul în sine rămâne tot capitalist.

Gradul de competitivitate în aceste sisteme este influenţat de legile antitrust, regulamente, politica comercială, dar cu toate acestea este extrem de dificil în a generaliza care este politica statului faţă de competiţie.

Dereglementarea în anumite ramuri economice este un alt aspect ce ilustrează politica statului faţă de competiţie. Când o industrie, competitivă prin potenţialul său, este reglementată de către stat (ceea ce deseori generează un comportament anti-competiţie), gradul de competitivitate se reduce. Această tendinţă de dereglementare (cunoscut ca un proces de retragere a statului din economie) a început la sfârşitul anilor ’70 în S.U.A., şi a continuat în America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia în anii ’80 şi în ţările Europei de Est dupa anii ’90. Procesul de dereglementare a fost mult mai pronunţat în transporturi, comunicaţii şi sistemul financiar-bancar.

Un aspect mult mai puţin vizibil al politicii statului faţă de competiţie, şi implicit mult mai dificil de caracterizat, îl constituie politica antitrust şi mecanismele de punere în practică a acesteia. Majoritatea ţărilor capitaliste industrializate au permis existenţa mai multor excepţii de la legile antitrust decât a făcut-o S.U.A. Legile antitrust au rolul de a preveni abuzul acolo unde există un monopol. Spre deosebire de legislaţia S.U.A., care declară ilegal orice aranjament de stabilire a unor preţuri formale, alte state capitaliste industrializate apreciază aceste acorduri de stabilire a preţurilor ca fiind legale, dacă preţurile au un nivel rezonabil. În S.U.A. au intervenit o serie de modificări în legislaţia antitrust din 1930.

62


Principala modificare o reprezintă apariţia unei instituţii specifice care reglementează această legislaţie; până în anii ’50 instituţia interpreta orice comportament anti-competiţie ca fiind necorespunzător, dar după 1950 interpretează acţiunea monopolurilor ca fiind necorespunzătoare, doar acolo unde acestea abuzează de puterea lor.

În anii ’70 şi ’80 s-a observat o interpretare mult mai liberală a acestor legi, pornindu-se de la premisa că pe plan internaţional competiţia este mult mai acerbă şi o societate comercială nu trebuie penalizată pentru succesul său (se are în vedere în principal apariţia monopolurilor tehnologice – vezi cazurile ATT şi Microsoft etc.).

Creşterea gradului de competiţie internaţională şi dereglementarea a condus la intensificarea concurenţei între actorii economici. Dezvoltarea accelerată a progresului tehnologic a permis apariţia unei game largi de produse şi implicit la o competiţie mult mai strânsă. William Shepherd a realizat o evaluare a trendului competiţional în economia S.U.A. El a ajuns la concluzia că economia americană a devenit mult mai competitivă după anii ’60, ca o consecinţă a creşterii concurenţei în plan internaţional şi a continuării procesului de dereglementare. În conformitate cu studiul realizat de Shepherd, procentul economiei americane care a fost efectiv competitiv a rămas relativ stabil, între 52-54% în intervalul 1939-1958, dar a crescut la 77% în 1980, ajungând la circa 80% în 2005. Studii similare nu au fost realizate şi pentru alte ţări industrializate, astfel încât nu se poate şti dacă experienţa americană este reprezentativă sau nu. Oricum, deoarece toate ţările capitaliste industrializate au constituit subiectul creşterii competiţiei internaţionale, impactul acestei dezvoltări a fost cel puţin egal în aceste ţări.

4.2.3. Recompensele. Redistribuirea veniturilor în capitalism

Capitalismul utilizează recompensele materiale pentru a motiva comportamentul economic. Dacă statul capitalist alterează distribuţia veniturilor obţinute, participanţii care realizează aceste venituri vor fi mai puţin interesaţi în realizarea lor. De exemplu, dacă sistemul tinde să egalizeze distribuţia veniturilor după impunerea fiscală, atunci recompensele materiale vor înceta să mai ghideze economic procesul decizional. Modificările sistemului fiscal pot astfel

63


să producă schimbări importante în natura sistemului economic capitalist.

Pentru ca un sistem fiscal să aibă un impact mare asupra sistemului de recompensare, taxele trebuie să cuprindă o mare parte a veniturilor realizate în economie şi să permită redistribuirea. Venitul este redistribuit fie prin impunere fiscală progresivă (proporţional cu veniturile realizate), fie prin impunere fiscală regresivă (invers proporţional cu veniturile realizate). Redistribuirea venitului trebuie să cuprindă toate formele de factori care generează venit şi trebuie realizată progresiv pentru a nu bloca activitatea economică creatoare de venit.

Tabelul 4.2. cuprinde informaţii despre schimbările intervenite în sistemul de impunere fiscală asupra veniturilor între anii 1960 - 2005, precum şi nivelul impozitelor aplicate bunurilor în unele state capitaliste.

Tabelul 4.2. – Modificări ale sistemului fiscal în state capitaliste dezvoltate

State capitaliste dezvoltate

Taxe ca % din P.I.B.

% Total Taxe Transferuri sociale ca % din

P.I.B.Venituri din taxe Taxe pe bunuri

1960 1980 2005 1970 1985 2005 1970 1985 2005 1960 1981 2005

Statele Unite 27 29 30 48 42 44 19 18 17 5,0 11,1 10,6

Canada 24 32 34 45 43 47 32 33 29 7,9 9,9 12,0

Franţa 32 42 45 18 18 18 38 29 29 13,5 20,3 21,7

Italia 27 30 36 17 36 36 38 26 26 9,8 5,7 17,3

Japonia 20 25 30 41 46 47 22 15 13 3,8 10,6 11,8

Suedia 28 49 57 54 42 41 29 25 24 8,0 18,2 15,1

Tabelul reflectă faptul că în toate statele capitaliste, taxele privite ca procent, au crescut (în S.U.A. cea mai mică creştere a fost de la 27% la 30%, iar în Suedia de la 28% la 57%, fiind cea mai semnificativă creştere).

Impozitele aplicate venitului şi asupra bunurilor oferă informaţii indirecte asupra rolului de redistribuire a veniturilor de către sistemul fiscal. Taxele ce vizează venitul tind să fie progresive, iar cele care vizează bunurile regresive. În câteva ţări din cele analizate venitul obţinut din impozitare rămâne stabil sau scade; iar în altele venitul obţinut din impozitare este acelaşi sau creşte foarte uşor. Sunt totuşi şi ţări la care întâlnim modificări importante (creştere în cazul Italiei şi scădere în cazul Suediei).

Tabelul exemplifică şi o descreştere generală a veniturilor din impozitele asupra bunurilor. Volumul taxelor încasate a scăzut

64


substanţial în Franţa, Italia şi Japonia, în timp ce în Canada şi S.U.A. au înregistrat creşteri nesemnificative.

Neavând informaţii valabile asupra ratelor de impozitare din fiecare ţară, se va încerca totuşi o evaluare a acestui proces. În ceea ce priveşte sistemele analizate, se observă că s-a înregistrat o creştere substanţială a volumului de impozite obţinute în urma impunerii fiscale asupra venitului, dar nu se observă o modificare substanţială a sistemului de impozitare în general. Concluzia care se desprinde este aceea că rolul de redistribuire a sistemului fiscal nu s-a modificat foarte mult în ţările capitaliste, chiar dacă volumul veniturilor din impozite a crescut semnificativ.

Întrebarea care se ridică este: „Ce au făcut guvernele capitaliste cu această creştere de venituri din impozite şi taxe?” Ultima coloană a tabelului oferă răspunsul: creşterea semnificativă a cheltuielilor cu asistenţa socială (denumite transferuri de securitate socială) ca procent în structura P.N.B. Efectul transferurilor de securitate socială asupra recompenselor economice depinde de modul în care acestea sunt distribuite. Dacă ele sunt distribuite în concordanţă cu contribuţia participanţilor, atunci nu alterează rolul distribuţiei veniturilor; dacă aceste transferuri sunt realizate într-o manieră necorespunzătoare cu contribuţia participanţilor (de exemplu programele pentru săraci), atunci rolul distribuţiei veniturilor este alterat. Concluzia este mai evidentă în cazul S.U.A., unde deşi sistemul fiscal îşi păstrează rolul de redistribuire a veniturilor se întâlnesc şi transferuri cu caracter social. Principalul instrument al statului american de redistribuire a veniturilor îl constituie transferurile sociale către cei care au venituri foarte reduse.

O principală caracteristică a sistemului economic capitalist o reprezintă faptul că proprietarii de capital (proprietarii individuali, parteneri de afaceri, acţionari corporativi) sunt recompensaţi şi din profitul întreprinderii unde deţin cote-părţi. În schimb, muncitorii sunt plătiţi direct prin salariu.

Capitalismul poate schimba această caracteristică oferind posibilitatea, în anumite cazuri, ca salariaţilor să le revină o cotă-parte din profit. Deoarece profitul poate fluctua de-a lungul timpului comparativ cu venitul salarial, proprietarii (managerii) încheie înţelegeri contractuale cu salariaţii prin care se angajează să le plătească un salariu atâta timp cât sunt solvabili. În schimb, proprietarii de capital vor fi recompensaţi pe măsura riscurilor asumate.

65


Natura fundamentală a relaţiei dintre muncitor şi proprietarul de capital poate fi denaturată prin modul de participare la profit în anumite situaţii. Dacă recompensa economică a angajatului depinde parţial sau total de profitul afacerii, atunci muncitorul devine şi el, parţial sau total, un capitalist şi îşi asumă riscul corespunzător.

Avantajul participării la profit este acela că muncitorii devin material interesaţi de profitabilitatea întreprinderii, vor fi mai preocupaţi de procesul muncii şi de cel de economisire, decât erau înainte.

Noţiunea de participare la profit nu este nouă, dar a captat atenţia economiştilor din ţările capitaliste deoarece Japonia a utilizat această formă de cointeresare pe o scară largă după cel de-al doilea război mondial, media bonusurilor pe muncitor poate ajunge şi la un sfert din veniturile realizate, dar şi acestea rămân fluctuante cu profiturile întreprinderii.

4.2.4. Reforma în cadrul mecanismelor de informare. Piaţa versus Plan

O altă caracteristică importantă a sistemelor economice capitaliste o constituie capacitatea acestora de a furniza informaţii pentru factorii de decizie în urma analizei pieţei. În acelaşi timp, există o dezbatere publică referitoare la capacitatea mecanismelor pieţei de a reduce sau elimina intervenţia statului în economie, intervenţie ce cunoaşte diferite forme şi variază ca intensitate în timp.

O importantă schimbare a constituit-o acceptarea ideii, de către majoritatea specialiştilor, că responsabil de stabilitatea macroeconomică este guvernul. Această transformare care presupune implementarea gândirii economice keynesiste, a intervenit în perioada postbelică, dar mai ales după anii ’60. Guvernele capitaliste utilizează diferite instrumente, atât din sfera fiscală cât şi din sfera monetară, pentru a realiza macrostabilizarea, foarte important fiind faptul că e văzută ca o funcţie a statului.

Un alt tip de schimbare care se întâlneşte în ţările capitaliste o reprezintă introducerea anumitor mecanisme de planificare şi implicit reducerea rolului mecanismelor pieţei. Din această perspectivă apar diferenţe importante între sistemele capitaliste reale şi de multe ori acest lucru este foarte dificil de evaluat.

Pe măsură ce vor fi prezentate studiile de caz, vor apare contraste interesante între sistemele capitaliste. Marea Britanie, o ţară cunoscută pentru rolul important pe care îl are guvernul în

66


economia de piaţă, dispune de o experienţă extrem de redusă în planificarea economică la nivel naţional. Franţa, pe de altă parte, este binecunoscută pentru aplicarea planurilor indicative, care reprezintă o abordare mult mai nuanţată a planificării, cu rolul de a asigura beneficii certe (un proces decizional mai bine argumentat şi bazat pe informaţii de o calitate mai bună) actorilor economici şi sunt supuse unei autorităţi de control într-un regim democratic. Din păcate, aşa se va observa că este dificil în a stabili care părţi ale planurilor indicative au un impact semnificativ asupra rezultatelor economice.

Japonia este un alt caz interesant de economie de piaţă capitalistă, unde statul are un rol foarte important, dar ca şi în cazul Marii Britanii, rolul acestuia este exercitat în realitate prin terţe instituţii şi nu printr-o planificare directă. Această problematică a rolului statului în economie rămâne actuală.

Există şi anumite cazuri unde sistemele capitaliste au dezvoltat anumite forme de planificare care să permită modificarea rezultatelor economice, cel mai bun exemplu fiind cel al statelor scandinave. Şi în S.U.A. au fost introduse anumite planuri, dar rezultatele au fost nesemnificative de-a lungul anilor. În această ţară nu există planuri în sensul utilizării unor mecanisme de planificare la nivel naţional, rolul de fundamentare a deciziilor economice revenind puternicelor entităţi corporatiste. Aceste discuţii au pus în evidenţă rolul statului în economie, dar realitatea concretă a demonstrat că există şi alte modalităţi de a construi o economie capitalistă (exemplu: politicile industriale care generează schimbări prin implementarea accelerată a progresului tehnologic).

Indiferent de natura şi de gradul de intervenţie a statului în economie, majoritatea ţărilor capitaliste nu utilizează în mod semnificativ mecanismul planificării în alocarea resurselor.

4.3. Schimbări intervenite în sistemele economice socialiste

Modificarea sistemică a unei economii poartă denumirea de reformă, care este un proces căruia i se supun atât sistemele capitaliste, cât şi sistemele socialiste.

În examinarea impactului reformei economice se observă că este dificil în a evalua rezultatele acesteia prin studiul modificărilor uneia sau mai multor componente ale sistemului, dar incidenţa reformei trebuie evaluată din punctul de vedere al rezultatelor economice efective. Analiza realizată, prin prisma acestei viziuni, în

67


sistemele socialiste planificate obligă să se remarce că influenţa acestora asupra rezultatelor economice a fost extrem de redusă.

Un exemplu este reforma lui Cosîghin din anii ’60 din Uniunea Sovietică, chiar dacă s-au modificat regulile în baza cărora erau conduse întreprinderile în speranţa creşterii eficienţei în economie, în practică această acţiune a eşuat. În lumina efectelor relativ limitate ale reformelor din sistemele socialiste planificate acestea au fost caracterizate ca simple experimente. Există o tendinţă de a vedea reformele contemporane specifice anilor, ’80-’90, din sistemele socialiste ca având un caracter radical, chiar dacă performanţele economice înregistrate au fost extrem de reduse. Natura programelor de reformă aplicate recent în sistemele socialiste au căpătat un interes crescut atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

Reforma sistemelor economice socialiste este focalizată asupra a patru problematicii:

care au fost factorii economici majori care au condus reforma economică în sistemele economice socialiste?

ce opţiuni de reformă sau modele alternative sunt valabile pentru schimbarea componentelor sistemului economic existent în aceste ţări?

în condiţiile în care reformele sunt văzute ca fiind radicale, cum se va putea realiza obiectiv implementarea acestora?

în cazul în care majoritatea sau toate componentele sistemului se modifică într-un grad mai mare sau mai mic, există posibilitatea definirii unui sistem în tranziţie şi identificării naturii politicilor necesare să ghideze acest proces de tranziţie?

4.3.1. De ce este necesară reforma sistemelor socialiste?

Deşi conceptual reforma economică se bucură de un mare interes teoretic, programele de reformă din sistemele socialiste au condus către o abordare mult mai pragmatică a problematicii în cauză. Forţele care au promovat reforma economică în Europa de Est şi Uniunea Sovietică erau îngrijorate de performanţele economice din ce în ce mai reduse. Majoritatea indicatorilor economici au arătat că sistemul sovietic se afla în regres în ultimul deceniu (1980-1989), în condiţiile în care se urmărea o creştere rapidă a economiei, asemenea concluzii nefiind deloc încurajatoare.

68


Fără o îmbunătăţire semnificativă a productivităţii muncii, creşterea gradului de bunăstare economică a cetăţenilor rămânea un simplu deziderat.

Au existat multe cauze care au determinat slabele performanţe economice ale sistemelor socialiste, dar încercarea de a trece de la o creştere economică de tip extensiv la una de tip intensiv s-a dovedit foarte dificilă. Modelul stalinist avea ca şi obiectiv utilizarea la capacitate maximă şi aducerea cu orice preţ a resurselor în procesul de producţie. Ideea subutilizării resurselor a fost abandonată de către toate sistemele socialiste. Aceste sisteme nu erau conduse după regulile pieţei, iar alocarea resurselor şi dotarea tehnologică nu au dus la rezultatele scontate; eficienţa nu a fost unul din elementele prin care sistemul economic de comandă clasic a devenit performant.

Mai mult, în contrast cu natura ciclică a problematicii productivităţii în sistemele de piaţă, sistemele socialiste au cunoscut un declin continuu al productivităţii de-a lungul anilor ’80.

Interesant este faptul că reforma în sistemele socialiste a început la mijlocul anilor 1960 şi a crescut în intensitate în anii 1980 şi 1990. Începând cu a doua jumătate a deceniului opt, performanţa în majoritatea ţărilor socialiste s-a deteriorat până în punctul în care cerinţele primare ale cetăţenilor nu au mai putut fi satisfăcute. În condiţiile neadecvării recompenselor materiale şi morale a comportamentului economic, îmbunătăţirea productivităţii a rămas o simplă speranţă. Majoritatea sistemelor socialiste nu au mai fost capabile să concureze suficient de bine pe pieţele externe şi, implicit au început să aibă probleme în asigurarea importului pentru bunurile necesare, neacoperite din producţia internă.

Privită din această perspectivă, necesitatea imperativă a unor reforme apare ca evidentă în sistemele socialiste.

4.3.2. Sistemele economice socialiste: modele de reformă

Se observă că reforma sistemelor socialiste s-a focalizat asupra modificării unuia sau a tuturor componentelor sistemului; de asemenea, s-a precizat faptul că reforma a fost evaluată ca având rezultate modeste privite atât prin prisma schimbării structurii sistemului, cât şi prin rezultatele economice deţinute.

Reformele radicale puse în practică după anii ’90 au putut genera modificări ale sistemului, atât în ansamblu, cât şi pe fiecare

69


din componentele sale, principalul lor obiectiv fiind trecerea de la economia socialistă centralizată la economia de piaţă capitalistă.

Literatura economică care a analizat şi analizează reforma economică, în sistemele socialiste, s-a focalizat asupra unor modele care diferă între ele prin intensitatea cu care acestea au fost puse în practică. Din acest punct de vedere, reforma statelor socialiste se studiază, în funcţie de caracteristici pe trei direcţii:

încercări de a îmbunătăţi procesul de planificare; modificări ale acordurilor organizaţionale; descentralizarea procesului decizional.

Direcţiile de acţiune au determinat modificări ale celor patru componente ale sistemului şi cu o anumită indulgenţă pot fi considerate ca şi modele de sine stătătoare. Mulţi analişti ai reformelor aplicate în sistemele socialiste au caracterizat primele două direcţii de acţiune ca fiind modificări de o joasă intensitate, având ca scop într-o primă fază îmbunătăţirea sistemului tradiţional socialist şi negenerând îmbunătăţirea semnificativă a performanţelor economice. Pe de altă parte, cea de-a treia direcţie de acţiune, descentralizarea, a devenit asociată cu reforma economică radicală şi care implică modificări de sistem majore.

Această nuanţare permite emiterea de judecăţi de valoare mult mai obiective asupra direcţiilor de acţiune, prin care procesul de reformă a fost implementat sau a trecerii de la sistemul economiei de comandă la sistemul economiei de piaţă.

4.3.3. Reforma sistemelor de planificare

Mulţi observatori occidentali consideră că îmbunătăţirea mecanismelor de planificare este o alternativă pentru determinarea unor schimbări majore ale sistemului economic. Argumentele care susţin o asemenea afirmaţie pornesc de la premisa că planificarea nu a fost perfectă şi că aceasta, privită ca proces, poate fi îmbunătăţită prin utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaţionale. Dacă în urmă cu câteva decenii, managerii de întreprindere luau decizii greşite datorită lipsei de informaţii, acum acest proces este mult îmbunătăţit prin accesul la diverse informaţii. Dezvoltarea unor noi metode de planificare, instalarea unor canale de informaţii mai performante şi acordarea unei atenţii mai mari unui sistem de recompense corespunzător, ar trebui, să ofere un sistem

70


de planificare perfect care să permită îmbunătăţirea performanţelor economice ale oricărui sistem.

Anii ’70, a fost acea perioadă de timp când s-au făcut cele mai multe încercări de îmbunătăţire a procesului de planificare atât în ex-U.R.S.S., cât şi în Europa de Est.

4.3.4. Reforma organizaţională

Schimbarea aranjamentelor organizaţionale ale structurii de planificare existente reprezintă o a doua alternativă de reformă. O reformă organizaţională tipică are în vedere structurarea unor organizaţii intermediare în ierarhia organizaţională. Miniştrii sunt prea puţin implicaţi faţă de întreprinderile pe care le conduc. Mai mult, fiecare ministru supervizează întreprinderi care produc o gamă largă de bunuri; aceştia nu pot fi la curent cu problemele specifice fiecărei întreprinderi. Astfel, apare necesitatea existenţei unor agenţii sau asociaţii profesionale, care să aibă rolul de a realiza o interfaţă între echipele ministeriale şi managerii de întreprinderi. Acest grup organizaţional intermediar ar trebui să dispună de capacitatea de a înţelege şi de a administra un grup de firme, ce prezintă o tipologie de activităţii economice comune, cu mai mult succes.

Un alt mod de a implementa reforma organizaţională este trecerea de la planificarea sectorială la planificarea regională. O economie planificată pe baze sectoriale poate pune, la un moment dat, interesele de ramură deasupra intereselor naţionale. Trecerea la planificarea regională poate determina depăşirea obstacolelor pe care le poate genera birocraţia şi încurajează fluxurile informaţionale către unităţile economice. Este genul de reformă pe care Nikita Hruşciov a încercat-o în ex-U.R.S.S., dar fără succes, către sfârşitul deceniului cinci şi începutul deceniului şase.

4.3.5. Descentralizarea-atribut al reformei în cadrul sistemelor economice socialiste

Descentralizarea, a treia categorie de reforme a sistemelor socialiste, este dificil de a fi cercetată cu precizie. În termeni generali, descentralizarea reprezintă procesul de delegare a autorităţii decizionale şi a responsabilităţilor de la nivelele superioare la cele inferioare. Descentralizarea este deseori văzută

71


ca o reformă reală care poate produce schimbări fundamentale ale naturii sistemului şi în special reduce rolul planificării centralizate.

Descentralizarea presupune că deciziile de alocare a resurselor vor fi trecute în sarcina unor nivele ierarhice inferioare. Mult mai important este faptul că într-o economie descentralizată deciziile nu mai sunt luate de planificatori, ci de către cei de la nivele ierarhice inferioare, iar aceştia trebuie să opereze cu o serie de termeni ca: preţ, cost, profit, cifră de afaceri etc. În acest sens, managerii de întreprindere vor deveni mai puţin atenţi la semnalele planificatorilor şi mai receptivi la semnalele trimise de piaţă.

Acest gen de reformă economică a fost frecvent caracterizată ca o reformă reală, ori cel puţin ca o reformă semnificativă, în termeni contemporani denumită reformă radicală. Existenţa sa dă naştere la noi şi dificile întrebări în legătură cu dezvoltarea pieţelor, sistemele anterioare fiind dominate de planificatori, de proprietatea de stat şi de absenţa semnalelor pieţei. În final, trebuie notat faptul că o clasificare a reformelor în acest mod poate fi utilă, puţinele eforturi depuse în analiza unor sisteme practice reducându-se la abordări unidimensionale. De exemplu, contrastul este evident între eforturile de reformă realizate în anii ’50 - ’70 în ex-U.R.S.S. şi eforturile de reformă depuse în prezent de ţările est-europene. Prima avea un caracter mai mult organizaţional şi a avut un impact nesemnificativ, în timp ce în a doua situaţie se are de-a face cu o înlocuire a sistemului centralizat cu un sistem bazat pe economia de piaţă. Intensitatea procesului de reformă obligă să se acorde o atenţie sporită implementării instituţiilor şi organizaţiilor care dau sens economiei de piaţă, precum şi politicilor economice aplicate pe parcursul procesului de tranziţie.

4.3.6. Programele de reformă radicală: proiect şi dezvoltare

Structura politică s-a modificat şi, indiferent cum sunt prezentate programele de reformă, toate au determinat schimbări fundamentale ale sistemelor în cauză. În acest sens programele de reformă din prezent cunosc modificări semnificative, centrul de greutate deplasându-se de la sistemul planificării la sistemul economiei de piaţă.

Mai mult, dacă în trecut încercările de reformă au fost văzute ca directivă de la centru, în prezent programele de reformă pornesc de jos în sus şi presupun o modificare substanţială a contractului

72


social. Din acest punct de vedere mecanismele tranziţiei la economia de piaţă sunt mult mai dificile de realizat în practică datorită lipsei unei viziuni unitare asupra obiectivelor economice ce trebuiesc urmărite. Prin urmare este prematur a preciza „demisia socialismului din istorie” şi a politicilor socialiste în zone precum distribuţia venitului, bunurile publice şi altele.

Atât proiectarea programelor de reformă cât şi implementarea acestora sunt influenţate de o varietate de factori care diferă de la o ţară la alta. Ar fi mult mai uşor să se analizeze separat factorii, dar în economia reală aceştia se află în relaţii de interdependenţă şi cunosc conexiuni dintre cele mai variate, astfel:

Promovarea schimbării în orice sistem se loveşte de rezistenţa unei părţi a participanţilor ce se constituie în subiecţi ai sistemului. Astfel, natura sistemului politic şi evoluţia acestuia de-a lungul timpului (şi mai ales pe parcursul procesului de implementare a reformelor) se constituie în factori de favorizare şi de restricţie a succesului reformelor economice. De exemplu, în sistemele centralizate şi dominate de un singur partid politic de-a lungul anilor, participanţii şi-au atins obiectivele lucrând cu sistemul. În acest sens, este de aşteptat ca managerii, administratorii, birocraţia şi acele segmente ale populaţiei ale căror poziţii economice le vor fi afectate să opună rezistenţă la schimbare. Chiar şi în cazul când puterea politică a rămas centralizată, participanţii opun rezistenţă transformărilor atunci când nu este în interesul lor de a le susţine. Eforturile de reformă nereuşite din Uniunea Sovietică constituie un foarte bun exemplu. Prin contrast, eşuarea tentativei loviturii de stat din august 1991, demisia Partidului Comunist şi declaraţia de independenţă a mai multor republici sovietice reprezintă toate acele forţe care au redus semnificativ rezistenţa participanţilor la schimbare. Oricum, având în vedere importanţa factorilor politici în dezvoltarea şi implementarea reformelor economice, este important a se aprecia că reforma economică este un proces dificil. Sistemul politic însuşi nu poate fi acuzat automat de problemele care apar în proiectarea şi implementarea reformelor.

Factorii de mediu care, aşa cum s-a argumentat anterior, afectează rezultatele economice au totuşi un rol determinant în succesul reformei. Asemenea factori sunt mulţi şi variaţi; de exemplu, mărimea ţării, resursele naturale şi problematica

73


dezvoltării regionale sunt factori cheie. Este nerezonabil să se afirme că schimbările sistemice sunt facilitate în sistemele care nu au resurse primare sau care nu suferă disparităţi regionale extreme.

Natura sistemului economic şi politicile promovate în trecut sunt importante. De exemplu, se poate argumenta că un sistem care a fost relativ centralizat, care a cunoscut o aversiune faţă de comerţul internaţional şi care a promovat o anumită tipologie a problematicii investiţilor a creat şi a susţinut anumite aranjamente organizaţionale ce vor fi foarte dificil de modificat. Astfel, structura industrială va trebui să-şi mute centrul de greutate de la industria grea către nevoile consumatorilor, dar lipsa impactului pieţelor externe asupra structurii economice o va face dificil de adaptat la noile cerinţe. În sistemele centralizate dominate de aranjamente planificate nu au fost dezvoltate elementele de infrastructură necesare pentru un proces decizional descentralizat. Aranjamentele bancare în asemenea sisteme nu favorizează dezvoltarea pieţelor, iar politica monetară nu se constituie într-un mecanism de ghidare a sistemului. În acest fel, dezvoltarea reformelor variază în funcţie de experienţa economică a ţărilor şi nu trebuie să surprindă dacă această experienţă este diferită în cazul Poloniei, Iugoslaviei sau Albaniei. Nu este adevărat că nivelul de dezvoltare economică atins la un moment dat este foarte important, ceea ce este cu adevărat important este natura acestei dezvoltări în termeni de mecanisme utilizate, de politici urmate, de intervalul de timp necesar, într-un cuvânt de sistemul economic rezultat.

4.3.7. Programul de reformă: implementarea

Procesul actual de implementare a reformelor economice a început să fie înţeles mai bine în ultima vreme. Aceasta deoarece reformele recente, în special cele din Europa de Est şi potenţial cele din spaţiul ex-sovietic, au cunoscut o modificare fundamentală: dezvoltarea economiei de piaţă prin procesul de privatizare, dezvoltarea unei infrastructuri specifice economiei de piaţă şi promovarea unor politici economice corespunzătoare sunt utilizate pentru ghidarea sistemelor de piaţă. Ţinând cont de aceste circumstanţe speciale este necesar a lua în considerare nu numai proiectul de bază al programului de reformă, ci şi condiţiile în care acesta a fost implementat şi, în special, natura procesului de

74


tranziţie. În timpul acestui proces, elemente ale noului şi vechiului sistem coexistă, mecanismele capabile să ghideze economia prezintă caracteristici ale ambelor sisteme şi o varietate de noi şi importante probleme aparte.

În primul rând problema gradualităţii este foarte esenţială. Gradualitatea poate fi caracterizată în diferite moduri, iar în trecut accentul s-a pus pe abordarea sectorială a reformelor economice. De exemplu, China a ales cu entuziasm transformările în economia rurală în primul rând, şi ajustarea altor sectoare în al doilea rând. Se poate argumenta că această strategie are sens într-o ţară săracă cu segmente largi din populaţie angajate în activităţi agricole. Experienţa sovietică oferă un contrast interesant. Studiind „Perestroika”, devine evident că nu sectorul agricol a fost ales pentru transformare, dezvoltarea complexului militaro-industrial la un nivel ce presupunea anumite nevoi de apărare, mult superioare Chinei, a generat o dezvoltare inadecvată a sectorului agricol cu implicaţii directe asupra necesităţilor zilnice de aprovizionare a cetăţenilor sovietici. Anumite eforturi de a rezolva aceste probleme pot genera o creştere substanţială a beneficiilor şi pot încuraja populaţia să suporte procesul reformelor la un cost acceptabil.

Gradualitatea a fost văzută ca o problemă aparte a strategiei reformelor, dar necesită o interpretare specifică. Se consideră cazul unui manager de întreprindere, într-o economie planificată, care trebuie să aloce resursele ţinând cont de piaţă. Dacă preţurile sunt utilizate în procesul decizional, mecanismul pentru stabilirea şi modificarea preţurilor trebuie dezvoltat. S-a reţinut deja că, dacă preţurile înlocuiesc regulile planificării în procesul decizional, acestea trebuie să reflecte insuficienţele relative (mecanismul preţurilor reflectă mai bine realitatea decât în cazul stabilirii lor de către autoritatea centrală).

Apare întrebarea: „Este suficient un singur mecanism specific economiei de piaţă pentru a schimba modul de conducere a întreprinderilor?” Necesitatea gradualităţii reformelor este evidentă, precum şi existenţa anumitor dezechilibre pe parcursul acestor reforme. Dacă deciziile date la nivelul gospodăriilor (menajelor) şi întreprinderilor se iau ţinând cont de semnalele pieţei (preţuri), atunci preţurile existente trebuie să fie schimbate atunci când nu mai reflectă realitatea economică şi mai ales mecanismul de formare a preţurilor (piaţa) trebuie pus la locul lui şi activat. Mecanismele pieţei sunt uşor de definit în teorie, dar problemele practice generate de acestea sunt mult mai complexe.

4.3.8. Privatizarea

75


În majoritatea programelor de reformă din statele socialiste, privatizarea este văzută ca o problemă extrem de importantă. Premisa de bază a acestei acţiuni este credinţa că proprietatea privată este esenţială pentru dezvoltarea pieţelor, o viziune nu tocmai populară printre gânditorii socialişti. Oricum, aşa cum s-a văzut există diferenţe semnificative între cazurile analizate. În anumite ţări est-europene o conducere tenace spre privatizare a fost încetinită nu de către ideologie, ci de dificultăţile practice ale acestui proces. În alte cazuri, problema proprietăţii este şi în prezent în dezbatere.

Drepturile de proprietate în sistemele socialiste sunt inerente sub influenţa politicului. Schimbarea acestor drepturi implică schimbări importante ale structurii de putere economică şi a modului cum va fi folosită această putere. Este dificil de a evalua întreprinderile în sistemul socialist; abordarea corporatistă nu există în aceste cazuri. Unele întreprinderi sunt eficiente, atractive şi uşor de privatizat; altele au pierderi şi sunt neatractive pentru majoritatea cumpărătorilor potenţiali.

A doua problemă care trebuie dezbătută, după gradualitatea reformelor, este viteza cu care acestea sunt implementate. Abordarea gradualistă presupune o implementare a reformelor în etape succesive cu mare atenţie şi cu viteză redusă; în acest caz este de aşteptat ca sistemul reformat să funcţioneze în condiţii optime numai după câţiva ani.

O abordare diferită de aceasta este „terapia de şoc”. În acest caz, schimbarea politicilor economice şi a mecanismelor se face repede şi într-o perioadă scurtă de timp. Viteza este văzută ca invers proporţională cu intensitatea măsurilor adoptate. De exemplu, aplicarea „terapiei de şoc” în cazul Poloniei a fost văzută ca posibil de realizat deoarece intensitatea măsurilor de care avea nevoie economia poloneză nu a fost foarte mare. Mai mult, importul democratic pentru reformă a fost mai puternic în cazul Poloniei, se poate argumenta că schimbările rapide tind să reducă rezistenţa la schimbare. În practică, reforma sistemelor socialiste nu a tins să fie rapidă, viteza cu care au fost introduse reformele fiind diferită de la stat la stat.

Al treilea element critic al implementării reformelor este dezvoltarea actuală a componentelor noului sistem, desemnate să înlocuiască componentele sistemului socialist. Astfel, infrastructura necesară unui sistem bazat pe economia de piaţă trebuie construită; în acest sens este uşor de înţeles de ce procesul de reforme economice din Europa de Est este deseori văzut în termeni de privatizare.

Dincolo de problema actuală a implementării privatizării în sens tehnic, nu este întotdeauna clar ce tip de piaţă va rezulta. Este

76


în general argumentat că odată ce firmele sunt privatizate şi mecanismele centralizate sunt eliminate, tranzacţiile între firme vor servi la ajustarea preţurilor. Dar deseori, în special când o ţară este mică, structura industrială este inerent competitivă, necesitând dezvoltarea şi implementarea procedurilor antitrust – un alt element care lipseşte din infrastructura sistemelor socialiste.

4.3.9. Reforma şi problemele sectoriale

Multe din discuţiile referitoare la reformă au fost, în general, despre natura procesului şi despre probleme apărute la un nivel sau altul în eforturile de reformare radicală a sistemelor socialiste. Trebuie reţinut că fiecare sector în parte se confruntă cu probleme specifice. În agricultură apar probleme noi, legate de privatizarea pământului, dezvoltarea pieţelor agricole şi eliminarea subvenţiilor agricole. Problemele pot fi generale, dar soluţiile concrete trebuie să fie specifice fiecărui sector.

O altă zonă critică o constituie comerţul exterior. Aşa cum s-a observat, reforma comerţului exterior din multe puncte de vedere a fost o componentă dificilă de-a lungul procesului. Încă o dată, problemele speciale apar. În majoritatea cazurilor, reforma aranjamentelor comerţului exterior a început cu descentralizarea structurii de comerţ, de la monopolul ministerului de resort la nivelul întreprinderilor, modificarea regulilor utilizate în luarea deciziilor şi schimbarea acordurilor financiare care stau la baza comerţului.

Principala dificultate o constituie corecţia aplicată monedei naţionale către o valoare cât mai aproape de realitate, precum şi obţinerea convertibilităţii acesteia în cel mai scurt timp posibil. Forţele care influenţează pieţele financiar-monetare şi valutare sunt treptat introduse, într-o primă fază este acceptată o convertibilitate internă limitată, pentru ca în final convertibilitatea să fie deplină.

4.3.10. Politicile de tranziţie

Atenţia a fost concentrată asupra problemelor complexe ale sistemului economic; în plus, faţă de modificările specifice trebuie avute în vedere şi adaptarea politicilor economice la noua dinamică a realităţii. Apare astfel distincţia dintre sistem şi politici. Problema dificilă o constituie dezvoltarea unor politici macroeconomice coerente, în special a unor politici fiscale şi monetare corespunzătoare. La acest nivel macroeconomic este esenţială dezvoltarea politicilor capabile să susţină stabilitatea economică şi în acelaşi timp promovarea creşterii economice în contextul

77


reformelor. Obiectivul va fi stabilizarea macroeconomică şi eficienţa microeconomică.

Pe măsură ce sunt studiate diferite sisteme economice, se observă că sistemul socialist centralizat a permis accesul direct al statului la resurse şi la mecanismele de control, specifice. Un asemenea sistem beneficiază de bugete importante, cheltuielile sunt controlate de către stat, iar veniturile sunt colectate direct de la întreprinderi; politicile monetare şi financiare au un rol limitat. Pe măsură ce rolul statului se restrânge trebuiesc dezvoltate noi surse de venit.

De-a lungul perioadei de tranziţie guvernele sunt tentate să realizeze noi emisiuni de bani pentru a acoperi diverse deficite. În condiţiile în care noile mecanisme ale pieţei nu funcţionează, producţia nu creşte, inflaţia se constituie într-un dezechilibru inevitabil.

Descentralizarea procesului decizional la nivelul întreprinderilor, abandonarea politicilor specifice sistemului socialist au ca rezultat direct creşterea şomajului. Din aceste considerente la nivelul sistemului trebuiesc introduse mecanisme prin care să acorde indemnizaţii de şomaj şi programe de reconversie profesională.

Chiar şi cu un program de reformă clar şi rezonabil şi cu o viziune limpede asupra obiectivelor ce trebuiesc îndeplinite, perioada de tranziţie oferă provocări unice, iar practica depăşeşte deseori teoria. Nu există reţete magice pentru procesul de tranziţie şi nu va fi acelaşi în două ţări diferite.

4.3.11. Epoca Reformei

Este evident că sfârţitul anilor ’90 reprezintă o decadă dinamică pentru analiza sistemelor economice comparative. În trecut, sistemele economice erau stabile în limite rezonabile şi orice reformă a fost modestă sau conservatoare. De la introducerea „Perestroikăi” în Uniunea Sovietică termenul de reforme radicale a fost din ce în ce mai uzitat. Această problematică pentru reforme implică reducerea sau eliminarea planificării, introducerea mecanismelor pieţei şi expansiunea comerţului exterior, prin intermediul mecanismelor pieţei. Proiectarea şi includerea acestor sisteme, schimbările care trebuiesc promovate şi răspunsul populaţiei la acestea reprezintă provocări majore ale perioadei de tranziţie.

Cap.V - TEORIA CAPITALISMULUI

78


5.1. Modul de funcţionare al sistemului ecomonic capitalist5.2. Motive ale intervenţiei statului în economie5.3. Distribuţia venitului5.4. Instabilitatea macroeconomică5.5. Performanţa sistemelor economice capitaliste.

5.1. Modul de funcţionare al sistemului ecomonic capitalist

Nu există o singură abordare teoretică, un singur model teoretic de capitalism, şi totodată nu există două ţări cu economii capitaliste identice. În analiza sistemelor economice capitaliste există însă foarte multe controverse în legătură cu rolul statului în economie, cu rolului pieţelor în cadrul acestor sisteme economice, cu problemele generate de concurenţa imperfectă (monopol, bunuri publice, externalităţi) şi în legătură cu inerenta instabilitate ciclică a capitalismului.

Principala întrebare care se ridică în legătură cu acest tip de sistem economic are în vedere aspecte legate de cum va reuşi economia de piaţă, capitalistă, macar în teorie să rezolve problema alocării unor resurse şi aşa limitate într-o situaţie de competiţie economică ? Răspunsul la acestă problemă este important din cel puţin două motive18:

- primul este acela că teoriile despre capitalism şi socialism oferă ipoteze privitoare la performanţa diferită a acestor două sisteme, şi că acestea pot fi comparate cu experienţele sistemelor socialiste şi capitaliste reale;- al doilea poate fi mai interesant prin analiza modelelor, care ne pot arata care este performanţa economică a sistemelor în “condiţii ideale”: Din cauză că sistemele economice actuale diferă foarte mult

de modelele teoretice, putem argumenta faptul că performanţa obţinută de acestea din urmă trebuiesc privite doar din perspectivă teoretică.

18 Paul R.Gregory, Robert C.Stuart - „Comparative economic systems” Ediţia a patra, Houghton Mifflin Company, Boston, Toronto, pg.75

79


Cum funcţionează piaţa în cadrul sistemelor economice capitaliste? Teoria capitalismului se axează pe analiza modului de funcţionare a pieţei şi în special asupra rolului preţurilor în armonizarea dorinţelor consumatorilor cu cele ale producătorilor.

5.1.1. Echilibrul şi mâna invizibilă

Adam Smith prin lucrarea sa de referinţă „Avuţia naţiunilor” publicată în 1776, realizează prima analiză a sistemului economic capitalist. Adam Smith argumentează faptul că o o eficienţă ridicată a sistemului economic capitalist poate fi obţinută numai dacă pieţele sunt lăsate să funcţioneze liber, fără intervenţia guvernului (statului), rolul acestuia din urmă fiind de a proteja dreptul la proprietate19. Un dicton celebru foarte frecvent citat în literatura de specialitate şi nu numai, sună astfel: „Guvernul este cu atât mai bun cu cât guvernează mai puţin."

Noţiunea fundamentală introdusă de Adam Smith a fost aceea că indivizii sunt conduşi în acţiunile lor de interesele proprii şi că, o „mână invizibilă” – în sensul de piaţă competitivă îi va forţa pe aceştia să se comporte într-o „manieră socială, responsabilă”. Produsele dorite de către consumatori ar putea fi realizate în cantităţi şi sortimente corespunzătoare, iar pentru realizarea acestora ar trebui folosite cele mai eficiente mijloace de producţie. Nici o intervenţie socială sau guvernamentală nu este necesară, iar acţiunile indivizilor, care îşi urmăresc propriile interese, sunt considerate ca fiind un lucru normal. Intervenţia statului (guvernului) ar „interfera” astfel cu acest proces natural şi de aceea acţiunea sa ar trebui să se limiteze la furnizarea de servicii publice esenţiale, pe care întreprinzătorii privaţi nu le pot produce singuri: apărare naţională, sistem legislativ care să protejeze proprietatea, construcţia de autostrăzi etc. Echilibrul între consumatori şi producători se va realiza spontan pe o piaţă competitivă. Dacă acţiunile acestora nu se vor armoniza, preţul pieţei va fi cel care, prin ajustare, va aduce cele două categorii într-un echilibru pe piaţă.

Construcţia teoretică a lui Adam Smith conform căreia „ordinea naturală” în economie tinde a se stabili spontan pentru simplul motiv că indivizii sunt lăsaţi să acţioneze liber, urmărind propriile lor interese a constituit elementul fundamental al gândirii economice liberale în secolul XIX. Potrivit acesteia nu este

19 Adam Smith- „Avuţia naţiunilor”, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1965, pg,3

80


antagonisme între indivizi, ci, dimpotrivă o armonie spontană între interesele lor. Cel mai important succes a lui Adam Smith a fost acela că a pus în centrul vieţii economice „analiza sistematică a comportamentului indivizilor mânaţi de propriile interese în condiţii de competiţie”20, această expresie constituind punctul de plecare în dezvoltarea teoriei alocării raţionale a resurselor. Mult mai târziu au apărut noi teorii care au completat viziunea lui Smith asupra sistemului economic capitalist, aceste teorii devenind cunoscute ca teorii economice neoclasice.

5.1.2. Echilibrul parţial în cadrul sistemului economic capitalist

Descrierea făcută pieţei de către Adam Smith este incompletă şi a rămas în acest stadiu până când succesorii săi au realizat mai multe analize formale asupra sistemului de preţuri. Abordarea echilibrului parţial a fost iniţiată de către Alfred Marshall şi dezvoltată mult mai mult de către J.R. Hicks şi Paul Samuelson. În opinia acestora sunt două forţe principale care guvernează sistemul economic capitalist: dorinţa producătorilor de a-şi maximiza profiturile şi dorinţa consumatorilor de a-şi maximiza propria bunăstare economică (utilitate), în condiţii de venituri limitate21. Pe o piaţă concurenţială producătorii trebuie să fie pregătiţi să ofere cantităţi mari de bunuri la preţuri ridicate, concomitent cu minimizarea costurilor legate de input-uri. Consumatorii, pe de altă parte, caută să-şi maximizeze bunăstarea proprie achiziţionând produse la preţuri cât mai reduse. Consumatorii şi producătorii se întâlnesc pe piaţă (figura 5.1.), unde obiectivele lor divergente iniţial, îi aduc în acel punct comun numit „punct de echilibru”22. Dacă, cantitatea de produse cerută pe piaţă este mai mare decât cantitatea oferită la un anumit preţ, atunci automat preţul va creşte, reducând implicit cererea, care în final va atinge un nou punct de echilibru (figura 5.2.). Odată ce preţul de echilibru a fost stabilit, piaţa autoechilibrându-se spontan, nu va mai exista nici o tendinţă de îndepărtare de această stare decât dacă intervin factori exogeni.

Această descriere formală arată cum sunt alocate resursele de către piaţă în condiţii de competiţie. În condiţiile în care toţi ceilalţi

20 E.Tănăsescu – „Docrtine Economice”(Epoca modernă şi contemporană), Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos Galaţi”, 2002, pg.4121 M.Blaug – „Teoria economică în retrospectivă”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg.45522 G.Abraham Frois – „Economie politică”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pg.312

81


factori rămân constanţi, o creştere a cererii pentru un produs anume va modifica echilibrul stabilit şi preţul va începe să crească (figura 5.2.)23. Pe măsură ce preţurile cresc, producătorii vor încerca să ofere o cantitate cât mai mare din bunul respectiv, profiturile mari obţinute prin vânzarea la noul preţ vor atrage noi agenţi economici pe acea piaţă. Din punct de vedere al cererii, creşterea preţurilor va determina apariţia efectului de substituţie (bunurile prezente vor fi substituite cu altele mai puţin scumpe şi care satisfac acelaşi tip de nevoi) şi a efectului de venit care la rândul său va determina reducerea cantităţii de bunuri cerute pe piaţă. Creşterea cererii va determina alocarea resurselor disponibile către acele produse care trebuie să o satisfacă, iar nevoia de consum public (care are în vedere bunurile publice) apare spontan fără intervenţia unor forţe exterioare.

Figura nr. 5.1. Echilibrul pe piaţa cu concurenţă perfectă

În cadrul acestui tip de sistem economic consumatorii sunt consideraţi suverani, deoarece economia răspunde întotdeauna la schimbările apărute pe piaţă şi care sunt determinate în ultimă instanţă de comportamentul consumatorului.

23 P. Samuelson – “Economie”, Ediţia a V-a, Editura Teora, Bucureşti 2000, pg.184

P

0 Qx Q

Cererea

Oferta

Px

82


Figura nr. 5.2. Schimbarea punctului de echilibru ca urmare a modificării variabilei preţ

5.1.3. Echilibrul general

Analiza echilibrului parţial demonstrează că pieţele de bunuri individuale pot funcţiona relativ uşor în baza criteriilor analizate, dacă sunt izolate. Dar, economiile sunt formate din mii sau chiar milioane de pieţe distincte, interdependente, care se află într-o continuă schimbare. Trebuie să se determine cum anumite forţe vor distorsiona armonia modelului care reflectă echilibrul parţial.

Economistul francez Leon Walras a fost unul dintre primii teoreticieni care au analizat această problemă. El a ajuns la concluzia că în teorie cel puţin, sistemul economic capitalist poate genera un set de preţuri la un nivel de echilibru general care pot apărea simultan pe mai multe pieţe24.

Teoria lui Leon Walras demonstrează că în ciuda interacţiunilor complexe ale pieţelor, un echilibru general poate fi totuşi obţinut, astfel interesele divergente ale consumatorilor şi producătorilor pot fi armonizate nu doar pe o singură piaţă ci pe toate pieţele simultan. Acestă teorie a lui Walras a stat la baza elaborării aşa numitului „Model walrasian” care a demonstrat în mod practic teoria enunţată de către acesta.

Economistul italian Vilfredo Pareto a formulat un set de condiţii cunoscute în prezent sub denumirea de optimul lui Pareto. Conform acestui optim alocarea raţională a resurselor există atunci când producţia şi distribuţia nu pot fi redimensionate, astfel încât creşterea utilităţii pentru unul sau mai mulţi indivizi determină o

24 M.Blaug – „Teoria economică în retrospectivă”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg.689

P

0 Qx Q

Px

C

Q’x

C’

OO’

Q’’x

P’’x

P’x

83


scădere a acesteia pentru alţi indivizi. Deoarece nivelele individuale de satisfacţie nu pot fi comparate între ele, schimbările care ameliorează utilitatea unei persoane, respectiv o deteriorează pe a alteia, nu pot fi considerate şi judecate în termeni de optim. În acest caz tot ceea ce se poate spune este că optimul nu va fi atins atâta timp cât nu sunt realizate toate creşterile de utilitate posibile, care nu influenţează negativ utilitatea terţilor. Aplicarea acestui criteriu de optim, în economia reală necesită luarea în calcul a condiţiilor alocării optimale a resurselor dar, acest model al lui Pareto poate fi verificat numai pe o piaţă cu concurenţă perfectă25.

Capitalismul în condiţii de monopol şi alte forme de concurenţă imperfectă încalcă optimul Pareto26. În figura 5.3. se compară preţul (p) cu producţia determinată (y), pe o piaţă cu concurenţă monopolistică, unde preţul de vânzare este mai mare decât costul marginal (Cm). Există un întreg interval de nivele ale producţiei (y), pentru care consumatorii sunt dispuşi să plătească mai mult decât costul realizării acelei unităţi. Înseamnă că este posibilă (şi probabilă) realizarea unei îmbunătăţiri în sensul eficienţei de tip Pareto. De exemplu, dacă se porneşte de la nivelul ofertei de monopol (y), pentru care p>Cm, va exista cel puţin o persoană dispusă să plătească pe acea unitate de produs mai mult decât costul acelei unităţi suplimentare. Dacă întreprinderea produce acea unitate suplimentară şi o vinde la preţul (p*), astfel încât Cm<p*<p, atunci se va putea realiza o ameliorare în sens paretian a situaţiei regăsite pe piaţă; consumatorul îşi îmbunătăţeşte la rândul său utilitatea, deoarece este dispus să plătescă un preţ (p), dar în final plăteşte un preţ mai mic (p*). În acelaşi timp firma de monopol funcţionează eficient obţinând pe produsul său preţul (p), pentru care a realizat o cheltuială egală cu valoarea costului marginal (Cm). Concluzia este că monopolul este o formă de piaţă ineficientă din punct de vedere paretian. O economie capitalistă care include industrii aflate într-o concurenţă imperfectă şi în care preţul este mai mare decât costul marginal este suboptimală. Caracterul suboptimal, al acestor industrii, ar putea fi optimizat în baza acţiunii forţelor monopolistice, dar este dificil să se aducă o dovadă riguroasă a acestei logici intuitive. Soluţiile ideale secundare nu pot fi dovedite fără a se demonstra o îmbunătăţire vizibilă a mai multor aranjamente monopolistice. De exemplu, nu poate fi concluzionat faptul că o economie care este spre exemplu competitivă în procent de 90% este mai puţin viabilă decât o alta care este competitivă în proporţie de 100 %. Cu toate acestea, în condiţiile date, nu poate fi demonstrat

25 S.Sută Selejan – „ Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană”, Ed.ALL, 1992, pg.14826 Radu Vrânceanu, Marc Guyot –„ Bazele microeconomiei întreprinderii”, Ed.Politom, Iaşi, 2004, pg. 171

84


faptul că o schimbare în sensul creşterii concurenţei va determina apropierea economiei de nivelul optim.

O economie cu o concurenţă perfectă încalcă de asemenea optimul lui Pareto, atunci când piaţa este caracterizată printr-o prezenţă masivă a bunurilor produse şi consumate de către stat şi consumul extern ridicat.

Figura nr.5.3. Modele concurenţiale monopolistice Această diagramă prezintă modul în care se formează preţul

şi se stabileşte nivelul producţiei în condiţii de concurenţă perfectă şi de monopol. Să presupunem că industria X poate fi organizată fie ca un monopol (un singur producător), sau ca o industrie competitivă (număr mare de producători). Costurile marginale sunt aceleaşi, indiferent de caracteristicile pieţei pe care aceasta funcţionează.

Modelarea cererii şi a costului marginal al industriei sunt reprezentate în diagramă. Costul marginal poate îmbrăca fie forma costul marginal planificat de monopolist (în cazul unei industrii monopolistice), fie suma costurilor marginale planificate de producători (în cazul unei economii competitive).

Deoarece cererea planificată are panta negativă (reflectând relaţia inversă dintre preţ şi cantitate de produse cerute), venitul marginal al monopolistului este mai mic decât costul de producţie. Pentru maximizarea profitului, întreprinzătorul realizează acea cantitate de produse la care costul marginal şi venitul marginal sunt egale, şi apoi vinde această producţie la preţul de pe piaţă (Pm), mai mare decât preţul de echilibru (Pe), care s-ar forma pe o piaţă cu concurenţă perfectă (Vm=Cm).

P

0 Qm Q

Cerere

Cost marginal CM

Pc

Qc

Pm

Venit marginal

85


Producătorii aflaţi pe o piaţă cu concurenţă perfectă realizează nivele de producţie la care preţul produsului şi costul marginal sunt egale, şi de aceea venitul realizat de o unitate suplimentară de produs este dat de costul marginal planificat (Vm=Cm=Pe).

În condiţii de monopol se produce mai puţin decât într-un sistem economic concurenţial, iar pe piaţă se stabileşte de cele mai multe ori un preţ mai mare decât cel care s-ar practica pe piaţa cu concurenţă perfectă. Monopolistul impune un preţ mai mare decât costul marginal de producţie, pe când în sistemul economic concurenţial costul marginal este egal cu costul de producţie. Deoarece preţul şi venitul marginal nu sunt egale, un sistem economic monopolist nu poate fi analizat prin optimul lui Pareto.

5.1.4. Eficienţa capitalismului: Hayek şi Mises

Economiştii austrieci Friedrich Hayek şi Ludwig von Mises au analizat superioritatea relativă a sistemelor economice de piaţă faţă de sistemele economice planificate27. Teoriile acestora se fundamentează pe ideea potrivit căreia economiile capitaliste mobilizează şi utilizează informaţia oferită de piaţă, în contrast cu economiile planificate care realizează o utilizarea ineficientă a informaţiei oferite de către aceasta.

Friedrich von Hayek susţine teoria potrivit căreia principala problemă a economiei nu este legată de modul de alocare a resurselor disponibile, (problema abordată de Pareto), ci de modul de folosire optimă a resurselor de către fiecare membru al societăţii28, în scopuri a căror importanţă relativă este cunoscută doar de către aceştia. Autorul analizează totodată problema utilizării cunoştinţelor, cunoştinţe care în concepţia acestuia nu aparţin nimănui în totalitate. Agenţii economici (consumatori şi producători) sunt interesaţi de acele informaţii referitoare la preţuri, produse şi destinaţii, care sunt relevante în activitatea lor cotidiană. Conform lui Friedrich Hayek şi Ludwig von Mises, faptul că economiile de piaţă eficiente generează informaţii sub forma preţurilor pieţei, acestea îi determină pe producători şi consumatori să-şi planifice acţiunile într-o manieră raţională29. Acesta este principalul avantaj al capitalismului

27 Friedrich Hayek – „The Price System as a Mechanism for Using Knowledge”, American Economic Review, 35 (september 1945), 519-530;28 F.A. Hayek – „Drumul către servitute” – Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pg.12329 L. von Mises –„Socialism: An Economic and Sociological Analysis”, New Haven: Yale University Press, 1951

86


care îi asigură superioritatea relativă faţă de sistemele economice socialiste, planificate. Prezenta analiză este şi suportul teoriei potrivit căreia există o superioritatea practică a sistemului economic capitalist faţă de cel centralizat. Ei consideră că economiile socialiste, planificate vor reuşi foarte greu să fie mai performante datorită nevalorificării semnalelor date de piaţă şi a problemelor generate de sistemul de stimulente folosite. Sistemul capitalist este prezentat ca un sistem în care resursele sunt alocate armonios (raţional), în care există o înclinaţie puternică spre un echilibru în producţie (în special în condiţii concurenţiale) şi care se îndreaptă spre un nivel înalt de eficienţă. Echilibru se realizează fără intervenţii guvernamentale şi fără control.

Criticile aduse sistemului capitalist sunt îndreptate spre necesitatea intervenţiei statului în lupta contra monopolului şi spre problemele generate de modul de distribuţie a veniturilor. De asemenea aceşti economiştii au fost preocupaţi în mod deosebit şi de instabilitatea ciclică a activităţii economice.

5.1.5. Intervenţia statului în economie

În sistemul economic capitalist principala sarcină a puterii politice este aceea de a asigura funcţionarea neobstrucţionată a economiei de piaţă şi de a o proteja împotriva fraudei şi a violenţei. Desigur, în cadrul sistemelor economice socialiste, guvernul devine totalitar şi nimic nu rămâne în afara sferei sale de influenţă.

Se poate afirma că în prezent nu mai există nici o economie de piaţă liberă în adevăratul sens al cuvântului. Astăzi funcţionează aşa numita "economie mixtă", în care numeroase întreprinderi sunt deţinute şi controlate de către stat (telefonul, telegraful, căile ferate). În calitatea sa de agent economic, statul este supus la rândul lui regulilor pieţei (suveranităţii consumatorilor). Cu toate acestea, guvernul poate opera uneori şi în deficit, care este acoperit la un moment dat prin taxele şi impozitele colectate de la populaţie. Cât timp contribuabilii sunt dispuşi să plătească taxe sporite pentu a permite guvernului să-şi gestioneze în pierdere întreprinderile, atunci acestea vor continua să funcţioneze în orice condiţii.

Ce se întâmplă când creşte foarte mult numărul instituţiilor şi întreprinderilor naţionalizate? Aceste situaţii se concretizează uneori în deficite care întrec cu mult taxele ce pot fi colectate de la cetăţeni, efectul fiind inflaţia care afectează echilibrul întregului sistem.

87


Sistemele economice contemporane, mixte, nu trebuie confundate cu dirijismul. Motivele intervenţiei statului în economie apar atunci când guvernul nu-şi limitează activitatea la stabilirea ordinii publice, sau la "producerea securităţii" ci doreşte să facă mai mult, să intervină în reglarea pieţei. Intervenţionismul se traduce prin amestecul guvernului în desfăşurarea fenomenelor şi proceselor economice: în formarea preţurilor, a salariilor, a dobânzilor şi a profiturilor. Guvernul poate interveni pentru a-i forţa pe oamenii de afaceri să-şi desfăşoare activităţile într-o manieră diferită de cea pe care ar fi ales-o, dacă ar fi trebuit să răspundă doar semnalelor transmise de piaţă. Marea Britanie nu a fost adusă la socialism de guvernul laburist instalat în 1945, ci devine socialistă încă din timpul războiului condus de Sir Winston Churchill, în calitate de prim ministru. "Socialismul de război," cum s-a numit, a avut la bază o strategie a intervenţionismului realizată pas cu pas, care practic a naţionalizat tot sistemul. Dar situaţia din Anglia, era foarte diferită de aceea din Rusia. O situaţie similară se întâlneşte în ţările dependente de importul de materii prime şi care trebuie să exporte produse manufacturate. Într-adevăr, în ţările puternic dependente de export, un sistem de control guvernamental, pur şi simplu, nu funcţionează.

Ideea în baza căreia amestecul guvernului este o "soluţie" la problemele economice, conduce pretutindeni la situaţii neplăcute şi adesea chiar haotice. Intervenţia majoră a statului atrage după sine înlocuirea sistemului economic capitalist cu cel socialist. Poziţia neoclasicilor, descendenţi direcţi ai lui A. Smith, este aceea că, în absenţa monopolului şi a altor forme ale concurenţei imperfecte şi în lipsa efectelor externe, rolul economic al statului este strict limitat. Intervenţia statului în economie ar trebui să se rezume la furnizarea acelor bunuri publice pe care le menţionează A. Smith în analiza sa. Teoria bunurilor de stat, abordată pentru prima dată de P. Samuelson – laureat al premiului Nobel – explică de ce politica „laissez-faire” a capitalismului duce la subproducţia acestui tip de bunuri. Trebuie identificate circumstanţele în care este necesară intervenţia statului pentru acoperirea (corectarea) deficienţelor legate de activităţile întreprinderilor private30.

5.1.6. Monopolul şi concurenţa imperfectă

30 P. Samuelson – “Economie”, Ediţia a V-a, Editura Teora, Bucureşti 2000, pg.123

88


Monopolul şi concurenţa imperfectă au fost analizate de către Alfred Marshall încă de la sfârşitul secolului XIX. Cea mai mare problemă a monopolului este înclinaţia monopolistului de a reduce producţia sub nivelul care ar fi atins în cazul unei pieţe cu concurenţă perfectă, deoarece producţia şi preţurile concurenţiale sunt optimuri paretiene. Existenţa monopolului presupune în mod obligatoriu o alocare suboptimală a resurselor. Prin urmare, monopoliştii produc mai puţin şi impun preţuri mai mari comparativ cu producătorii de pe piaţa cu concurenţă perfectă.

Monopolul determină o pierdere netă, care constă în faptul că profiturile monopoliştilor sunt mai mici decât pierderile consumatorilor. Figura 5.3. demonstrează că monopolurile produc mai puţin şi impun preţuri mai mari. Comportamentul de monopol nu este explicat de „lăcomia” extraordinară a monopolistului care urmăreşte doar să-şi maximizeze profitul. Prin definiţie, monopolistul este singurul producător pe o piaţă particulară şi ca urmare, pentru a vinde o cantitate mare de bunuri, acesta trebuie să reducă preţul. Producătorul de pe piaţa cu concurenţă perfectă poate vinde tot ceea ce a produs la preţul stabilit de piaţă. Monopoliştii nu reuşesc să-şi extindă producţia până la punctul în care costul marginal (care măsoară cheltuiala unei unităţi suplimentare de producţie în termenii resurselor- populaţiei) este egal cu preţul (care măsoară venitul marginal al producţiei raportat de societate). Mai degrabă, monopoliştii care doresc să maximizeze profitul trebuie să-şi reducă producţia.

Economişti ca Edward Chamberlin şi Joan Robinson au evaluat modelele de piaţă care fac legătura între concurenţa perfectă şi monopol31. Aceste două modele intermediare sunt oligopolul şi concurenţa monopolistică, care la rândul lor încalcă condiţiile optimului lui Pareto mai mult decât monopolul pur. Piaţa monopolistică se caracterizează printr-o concurenţă mai mare şi prin urmare puterea de monopol aflată la dispoziţia firmelor este foarte redusă32. În situaţia de oligopol este dificil de a trage concluzii, deoarece rezultatul activităţii lor economice depinde de modul în care un număr mic de firme mari, independente, se comportă în unele circumstanţe.

31 J. Robinson –„Essai sur l economie de Marx”, Dunod, Paris 1971, pg.98-11532 E.Chamberlin –“ The Theory of monopolistic competition”, 6th ed.Cambridge, Mass. Harvard University Press 1948, pg.33

89


5.1.7. Controlul public asupra puterii monopolului

Teoria economică menţionează patru modalităţi de intervenţie asupra activităţii economice a monopolului, dintre care trei necesită o intervenţie colectivă.

Prima abordare are în vedere folosirea autorităţii statului, prin taxe şi subvenţii, pentru a corecta slaba utilizare a resurselor de către producătorii monopolişti. Ideea de bază propusă de A.C. Pigou şi Arnold Harberger este de a combina subvenţia acordată producătorilor cu taxele suportate de consumatori, pentru a determina extinderea producţiei la un nivel concurenţial, colectând în acelaşi timp şi o taxă socială sub forma unui dividend plătit către societate. Dificultatea care apare în acest caz este dată de faptul că autorităţile care impun şi colectează taxe sunt obligate să facă calcule sofisticate pentru determinarea acestora.33 Utilizarea subvenţiilor şi taxelor pentru o alocare optimă a resurselor de către un monopolist nu pare să fie foarte practică, cu toate că modul de realizare a acestora este foarte clar.

A doua formă de intervenţie a statului o reprezintă reglarea directă a monopolului. Teoretic, autorităţile de stat implicate susţin faptul că, monopolul reglat în mod natural produce cantitatea optimă de bunuri la nivelul în care preţul egalează costul marginal. Aceasta forţează monopolistul să impună un preţ modificat, egal cu costul marginal. Astfel autorităţile statului pot ordona direct o alocare eficientă a resurselor. Există două dezavantaje ale acestei abordări. Cum pot instituţiile de reglare să recunoască cererea de piaţă şi costul marginal al monopolului? Monopoliştii pot fi tentaţi să mărească costurile datorită aplicării unui management defectuos, sau din terţe motive, cu scopul de a obţine un preţ determinat mai mare. Al doilea dezavantaj este dat de formarea costului marginal care va forţa probabil monopolistul să opereze în pierdere (chiar dacă costurile marginale ajungeau în punctul în care p = Cm). Existenţa unor pierderi ale reglării monopolului ar necesita subvenţii, care vor determina alocarea eficientă a resurselor.

A treia abordare are în vedere intevenţia statului pe piaţa monopolistică, este revendicată de către Milton Friedman34, care exclude analiza monopolurile naturale, deoarece reglarea acestora nu ar conduce la rezultatul scontat şi ar încuraja monopoliştii să fie 33 Paul R.Gregory, Robert C.Stuart - „Comparative economic systems” Ediţia a patra, Houghton Mifflin Company, Boston, Toronto, pg.8534 Milton Friedman – „Capitalism şi libertate”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pg.55

90


ineficienţi. Monopolurile nereglate, orientate spre maximizarea profitului şi spre păstrarea concurenţilor potenţiali în afara pieţei, ar asigura o producţie mai mare la un preţ mai mic decât cel impus de către un monopol reglat. Mai mult, deşi monopoliştii sunt nevoiţi să reziste unor forme de competiţie pe termen lung, ei nu pot persista la infinit într-o utilizare ineficientă a resurselor.

A patra abordare se aplică cazurilor în care activitatea competitivă este posibilă. Statul, prin întărirea politicilor antitrust şi prin eliminarea obstacolelor din calea concurenţei, ar putea transforma economia din una monopolistică în una competitivă. Teoria modernă analizează dacă există limite naturale ale puterii monopolului. Dacă intrarea liberă pe piaţă ar fi puternic restricţionată, monopoliştii ar evita creşterea preţurilor de monopol pentru a nu atrage competitori pe termen lung.

5.1.8. Externalităţile şi acţiunea colectivă

Noţiunea de efecte externe (externalităţi) a fost introdusă de economistul englez A. Pigou şi se referă la situaţiile în care acţiunile unui producător/consumator influenţează direct costurile/utilitatea unui al alt producător/consumator. Ca efecte directe, se analizează cele care se produc în afara sistemului preţurilor.

Efectele externe pot fi distrugătoare. În această situaţie, ele poartă denumirea de „non-economie externă”. Un exemplu al non-economiei externe de producţie este dat de eliberarea într-un râu a unor deşeuri de către un producător. Această acţiune determină costuri mărite prin instalarea unui echipament de purificare a apei pentru utilizator. Prezenţa efectelor externe necesită o alocare optimă a resurselor, chiar dacă economia este perfect concurenţială. Cei care generează efectului extern nu sunt obligaţi să ia în considerare efectele externe ale acţiunilor lor atunci când iau decizii. Mai degrabă ei urmăresc maximizarea profitului lor privat, pe baza costurilor de producţiei, neglijând costurile sociale. Producătorul unui efect extern negativ realizează în această situaţie un nivel de producţie mai mare decât nivelul optim.

Teoria economică oferă soluţiile necesare pentru a corecta alocările necorespunzătoare cauzate de efectul extern. O astfel de soluţie este internalizarea determinată de fuzionarea întreprinderilor producătoare a efectelor şi acelor afectate de acestea. Analizând de exemplu factorul de revărsare a deşeurilor ecologice, costurile de purificare al apei vor deveni costuri private pentru întreprinderile care

91


au fuzionat. Reversarea deşeurilor ar fi privită ca o consecinţă naturală a maximizării profitului.

În absenţa oportunităţilor pentru internalizare, remediile pot necesita acţiuni ale statului, cum ar fi taxe şi subvenţii care egalizează costurile private şi cele sociale. Dacă includerea unei taxe egală cu non-economia externă este impusă producătorului, atunci costurile private ar egala costurile sociale. Pentru maximizarea profiturilor private, producătorul va fi forţat să limiteze producţia la nivelul la care preţul şi costul social marginal sunt egale – condiţia necesară pentru o alocare eficientă a resurselor.

Atunci când taxele şi subvenţiile necesare corespunzătoare nu pot fi impuse, o alternativă în rezolvarea problemelor de această natură este reglarea de către stat. Reglările guvernamentale determină alocarea optimă a resurselor şi implicit forţează producătorii să realizeze producţia optimă mixtă. Principalul dezavantaj este dat de costurile de impunere care pot fi destul de mari, şi din acesta cauză nu este clar cum s-ar putea obţine un acord privind reglările. Mai mult, există o problemă majoră privind calcularea costurilor marginale sociale şi private.

A treia abordare a problemei externe priveşte acordurile voluntare dintre părţile implicate. În anumite condiţii producătorul şi cel afectat de către efectul extern pot stabili un acord mutual satisfăcător care restabileşte o alocare optimă a resurselor. Un optim Pareto este posibil încă în prezenţa externalităţilor şi în absenţa intervenţiei statale, dacă este posibilă o înţelegere între producătorul externalităţii şi cel care resimte efectul acesteia; cu condiţia ca drepturile de proprietate să fie foarte clar definite. Coase arată că responsabilităţile legale ar trebui să fie reglementate prin piaţă, acolo unde acest lucru este posibil, căci taxele pe factorii poluanţi nu ajută părţile vătămate în măsura în care acestea nu primesc veniturile colectate prin taxare. Din această perspectivă reglementările privind poluarea ar trebui să asigure volumul optim de poluare, la o valoare care depinde de modul de definire a drepturilor de proprietate. Pe această bază s-au dezvoltat numeroase aplicaţii privind reglementările antitrust, respectiv preţurile de monopol. Concluzia teoriei lui Ronald Coase are în vedere problemele cauzei pentru care anumite activităţi părăsesc piaţa, iar altele sunt menţinute în continuare de către firmă35. Acesta se ghidează după punctul în care costul activităţii desfăşurate de către firmă devine acelaşi cu costul

35 R.H. Coase -”The Problem of social costs”, Journal of Law and Economics, III, october 1960, 1-44

92


de tranzacţionare de pe piaţă. Acesta reprezintă punctul de plecare în abordarea organizaţiilor industriale din perspectiva costului tranzacţiei.

Cel mai mare dezavantaj al acordurilor voluntare este exact problema costurilor de tranziţie şi alte impedimente ce pot apărea în calea acordului, în special atunci când numărul de părţi implicate este mare.

În cazul în care este implicat un număr mic de subiecţi, acordurile voluntare sunt posibile. Când un număr mare de reprezentanţi trebuie să participe la un acord, iar unii dintre aceştia au reţineri în această problemă, probabilitatea încheierii unui acord mutual acceptabil este mică.

5.1.9. Problemele preferinţelor publice

Teoreticienii capitalismului admit că în unele împrejurări guvernul trebuie să asigure anumite bunuri şi servicii publice. Bunurile publice (apărarea naţională, protecţia poliţiei, un sistem legislativ, diguri, acţiuni de control, inundaţii şi altele), nu vor fi asigurate în condiţii eficiente de economiile private din două motive principale:

scutiţii de plata transportului nu pot fi scutiţi şi de utilizarea bunurilor publice;

utilizarea bunului de către o persoană nu exclude utilizarea acestuia de către alta.

Aceste două situaţii fac dificilă producerea bunurilor de către sectorul privat. Cât de eficientă va fi asigurarea unor asemenea bunuri publice de către guvern? Cât de raţională este alegerea populaţiei?

Adepţii preferintelor publice, cum ar fi James Buchanan, Gordon Tullock şi Kenneth Arrow, au concluzionat că anumiţi factori împiedică populaţia să ia decizii într-o manieră eficientă. Eficienţa în cazul unui bun public impune, ca satisfacţiile marginale resimţite de utilizator să fie cel puţin egale sau să depăşească costurile marginale ale obţinerii bunului. Aceasta este necesară într-o societate în care deciziile populaţiei sunt făcute prin vot majoritar? Teoria alegerii publice impune un număr de probleme potenţiale36:

36 J.Buchanan, R.Tollison, - „Theory of Public Choise: Political Applications of Economics”, Th University of Michigan, Press, 1972, pg.27

93


în primul rând votul majoritar nu ia în considerare intensitatea preferinţelor între cei care votează. Un număr de alegători pot avea sentimente puternice privind o decizie în legătură cu o cheltuială publică, în timp ce alţii pot fi cu adevărat indiferenţi şi totuşi votul fiecărei persoane contează în mod egal, iar schimbările preferinţei de regulă nu modifică rezultatul votului.

în al doilea rând ar putea apărea o tendinţă îndreptată spre comercializarea votului, atunci când alegătorii ar trebui să decidă asupra unor probleme de alegeri publice. Un grup care doreşte un program de cheltuieli publice îşi poate oferi suportul pentru programul de cheltuieli publice al unui al doilea grup, dacă acel grup va forma o structură majoritară.

Prin asemenea tehnici preferenţiale, programul de cheltuieli publice poate fi legiferat atunci când costurile marginale depăşesc veniturile marginale. Mai mult, politicienii pot urmări ca aceste cheltuieli să fie uneori reduse, fiind posibil ca ele să servească anumitor interese de grup. Alegătorul pe de-o parte nu este stimulat pentru a se informa în legătură cu deciziile publice aplicate, iar pe de altă parte alegătorul individual este conştient că votul său este puţin probabil să schimbe rezultatul opţiunii celorlalţi alegători, iar costurile pentru obţinerea informaţiilor tehnice ale programelor guvernamentale sunt mari. Este de aceea în interesul economic al alegătorului ca el să rămână raţional-ignorant. Preferenţial, schimbările de vot şi ignoranţa raţională determină guvernele să autorizeze programele publice care nu sunt eficiente din punct de vedere economic.


"Ştim că populaţia acestei planete este acum de zece ori mai numeroasă decât în epoca precapitalistă; ştim că toţi oamenii care trăiesc azi se bucură de un nivel de trai mai ridicat decât acela al strămoşilor tăi, din epoca precapitalistă. Dar cum putem şti dacă tu eşti acel unu din zece, care ar fi supravieţuit în absenţa capitalismului? Simplul fapt că trăieşti astăzi dovedeşte succesul capitalismului, fie că pui sau nu mare preţ pe propria ta viaţă.37"

37 Paul R.Gregory, Robert C.Stuart - „Comparative economic systems” Ediţia a patra, Houghton

94


În ciuda tuturor beneficiilor care i se datorează, capitalismul a fost atacat şi criticat cu furie. Este necesar să se înţeleagă originea acestei antipatii. Este un fapt atotcunoscut că ura de capitalism nu s-a născut în mijlocul maselor, nici în mijlocul muncitorilor înşişi, ci în rândurile aristocraţiei posesoare de pământuri (clasele superioare, nobilimea britanică şi cea continentală). Aceşti oameni reproşau capitalismului o împrejurare neplăcută pentru ei: la începutul secolului al XIX-lea, salariile sporite plătite de industriaşi muncitorilor forţau aristocraţia rurală să plătească salarii la fel de ridicate muncitorilor agricoli. Aristocraţia a atacat industriile criticând nivelul de trai al maselor de lucrători. Desigur, nivelul de trai al muncitorilor de pe atunci era extrem de scăzut; condiţiile din vremea capitalismului timpuriu erau absolut şocante, dar nu din cauza că nou dezvoltatele industrii capitaliste i-ar fi lezat pe muncitori. Persoanele angajate pentru a munci în fabrici cunoscuseră deja, în prealabil, un nivel de existenţă practic subuman. Fără îndoială, condiţiile din vremurile de început ale sistemului economic capitalist erau foarte nesatisfăcătoare. Afacerile capitaliste însă le-au îmbunătăţit.

Astăzi, în ţările capitaliste, există o diferenţă relativ mică între nivelele de trai a aşa-ziselor clase superioare şi, respectiv, al celor inferioare; ambele se bucură de hrană, îmbrăcăminte şi adăpost.

Într-o economie capitalistă, persoanele care dispun de resurse ce au un preţ mai ridicat, au şi venituri mai mari decât cei care dispun de resurse ce au preţuri scăzute. Cât de egal/inegal trebuie să fie venitul disponibil?

Statul trebuie să se implice în redistribuirea venitului? Teoria productivităţii marginale a distribuţiei venitului se deduce din faptul că posesorii privaţi ai muncii, pământului şi capitalului sunt plătiţi în funcţie de venitul marginal produs de aceşti factori. În concepţia unor economişti distribuţia venitului rezultat se face doar între posesorii factorilor de producţie, care primesc o recompensă egală cu contribuţia marginală a factorului la realizarea acestuia.

Cu cât productivitatea marginală a factorilor de producţie este mai ridicată cu atât mai mari sunt recompensele ce revin posesorilor acestora. Dacă statul ar schimba această schemă a distribuţiei, treptat ar exista mai puţine înclinaţii spre creşterea productivităţii factorilor, ar exista mai puţine investiţii în capitalul uman, mai puţine riscuri asumate şi prin urmare producţia socială ar fi mult mai mică.

Mifflin Company, Boston, Toronto, pg.87

95


Criticile privind această judecată naturală evidenţiază faptul că productivitatea marginală a oricărui factor depinde de mediul în care aceştia se regăsesc. Un miner american poate lucra cu un echipament în valoare de milioane de dolari, în timp ce un miner indian, care prestează aceeaşi muncă, lucrează numai cu un târnăcop şi o lopată. Productivitatea marginală a minerului american este prin urmare mai mare decât a celui indian. Mai mult, productivitatea marginală este influenţată de investiţia făcută în capitalul uman, dar nu fiecare are un acces egal la educaţie.

Există un număr de argumente ce susţin rolul statului în procesul de redistribuire a venitului. În primul rând, oamenii nu sunt indiferenţi la bogăţiile altora, iar propria lor bunăstare este diminuată de sărăcia acelora care îi înconjoară. Totuşi, în ciuda unor motive de altruism există stimulente puternice împotriva contribuţiilor caritabile. Contribuţia fiecărei persoane poate avea doar un efect neglijabil asupra sărăciei.

Conform programelor guvernamentale de redistribuire a venitului doar statul are posibilitatea să modifice distribuţia realizată iniţial. Filozoful John Rawls a avansat un alt argument în favoarea intervenţiei statului, arătând faptul că o distribuţie inegală a venitului va exista atâta timp cât cei care câştigă din repartizarea diferenţiată a venitului nu sunt dispuşi să accepte schimbările care favorizează sărăcia. Din acest motiv, un consens social nu poate fi niciodată atins din moment ce bogaţii nu sunt de acord să redistribuie veniturile celor săraci. Rawls ridică următoarea întreabare: „Care ar fi comportamentul indivizilor dacă aceştia nu ar şti anticipat care va fi înzestrarea cu resurse pe parcursul vieţii lor?”. Rawls conchide că în aceste condiţii oamenii ar acţiona în mod natural în direcţia minimizării riscului de a fi săraci şi ar ajunge mai departe la un consens social.

În favoarea unei distribuţii egale şi corecte a venitului, oamenii, acţionând în spatele unui voal de ignoranţă, ar favoriza în mod natural o distribuţie echitabilă a venitului. Pe măsură ce contabilitatea voluntară nu va afecta acest rezultat, statul e îndreptăţit să redistribuie venitul de la bogaţi la săraci.

5.1.11. Instabilitatea macroeconomică

Analiza capitalismului vizează şi rolul statului în cadrul sistemului economic, raţionalitatea fiind înlocuită, din punctul de

96


vedere al consumatorului (pentru care are loc producţia) cu arbitrariul. Ca agent economic statului i se permite să obţină venituri prin mijloace non-contractuale, nefiind forţat să evite pierderile dacă doreşte să supravieţuiască, aşa cum trebuie să facă restul agenţilor economici. Deoarece poate să stabilească impozite şi alte reglementări, statul este în poziţia de a determina unilateral dacă trebuie să subvenţioneze sau nu, în ce măsură, şi pentru ce perioadă de timp, propriile activităţi productive. De asemenea, decide singur cu ce competitor potenţial poate să concureze. În esenţă, aceasta înseamnă că statul devine independent de criteriul cost-profit. Dar dacă nu mai este forţat să se testeze continuu prin acest criteriu diferitele utilizări pe care le dă resurselor, adică dacă nu mai este nevoit să-şi reajusteze cu succes alocările resurselor la schimbările în cererea consumatorilor pentru a supravieţui ca producător, atunci succesiunea deciziilor alocative în întregul ei poate fi privită ca un proces decizional arbitrar, iraţional.

Nu mai există, pur şi simplu, un mecanism de selecţie care să elimine acele "mutaţii" alocative care ignoră constant, sau prezintă o nepotrivire faţă de cererea consumatorilor. A spune că procesul alocării resurselor devine arbitrar în absenţa funcţionării eficiente a criteriului profitului şi pierderilor nu înseamnă că deciziile care trebuie să fie, într-un fel sau altul, luate, nu sunt supuse nici unei constrângeri, ci sunt pur întâmplătoare. Fiecare astfel de decizie presupune anumite constrângeri impuse celui vizat. Dacă, de exemplu, alocarea factorilor de producţie este decisă democratic, atunci este evident că ea trebuie să facă apel la majoritate. O decizie fie că este supusă unor astfel de constrângeri sau este luată în mod autocratic, respectând părerea opiniei publice aşa cum este ea văzută de autocrat, ea este totuşi arbitrară din punctul de vedere al consumatorilor care cumpără sau nu cumpără, voluntar, produsul în cauză. Astfel, alocarea resurselor în aceste condiţii, oricare ar fi ea şi oricum s-ar modifica în timp, presupune o utilizare risipitoare a unor mijloace rare. Eliberat de necesitatea de a obţine profituri pentru a supravieţui ca instituţie deservindu-i pe consumatori, statul înlocuieşte în mod necesar raţionalitatea cu haosul alocaţional.

În afara alocării defectuoase a factorilor de producţie, ce rezultă din decizia de a acorda statului dreptul special de a-şi apropria venituri în mod non-contractual, producţia de stat implică o reducere a calităţii bunurilor produse, oricare ar fi ele. Firmă privată orientată spre profit, poate să-şi menţină dimensiunile sau chiar să-şi mărească capacitatea doar dacă îşi vinde produsele la un preţ şi într-

97


o cantitate care să-i permită cel puţin să-şi recupereze costurile de producţie. Cererea depinde de competitivitatea bunurilor şi serviciilor. Suveranitatea consumatorilor condiţionează în cea mai mare măsură existenţa unei firme, prin urmare nici un standard de calitate nu este definit arbitrar. Pentru acesta nu există decât calitatea aşa cum este percepută de consumatori. Acest criteriu nu garantează inexistenţa unor produse sau servicii de slabă calitate sau prea scumpe oferite pe piaţă, deoarece producţia necesită timp, iar testul vânzărilor vine abia după ce produsele au apărut pe piaţă.

O provocare majoră a viziunii neoclasice privind autoreglarea capitalismului a fost abordată de J.M. Keynes în „Teoria generală folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor” publicată în 1936. Declinul economic ce caracteriza acea perioadă avea tendinţa de a nega afirmaţia clasică referitoare la înclinaţia naturală (automată) spre echilibrul a sistemului. Teoria lui Keynes conform căreia acţiunea pozitivă a statului este necesară pentru stabilizarea economiilor capitaliste reprezintă contribuţia sa majoră la gândirea economică capitalistă38. Dacă la începutul activităţii sale este mai concesiv şi chiar admite, sub influenţa lui Marshall, ideea ricardiană potrivit căreia pe termen lung se înregistrează o tendinţă naturală de echilibrare a pieţei fortei de muncă, prin adaptarea salariilor şi a preţurilor la cerinţele pieţii, acceptând şi Legea debuşeelor lui Say39

(oferta îşi creează propria cerere), ulterior acesta consideră că utilizarea deplină a forţei de muncă nu poate fi decât rezultatul satisfacerii pe termen scurt a cererii, efectul unei expansiuni temporare a activităţii economice. Conform acesteia, nu pot exista deficite de durată ale cererii agregate deoarece activitatea de producere a unei anumite producţii determină un nivel echivalent al venitului.

Dacă acest venit nu ar fi folosit pentru achiziţionarea bunurilor de consum, atunci el ar fi economisit. Economiile ar fi într-un final consumate, caz în care rata profitului s-ar regla astfel încât să egaleze economiile anterioare cu investiţiile anterioare. Astfel, regresul economic nu poate fi cauzat de deficite ale cererii agregate. Dacă agenţii economici n-ar acţiona, eventual preţurile şi salariile s-ar regla pentru a determina aproximativ un echilibru printr-o angajare

38 J.M. Keynes - „Teoria generală folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor şi a banilor”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, pg.43-4539 M.Blaug – „Teoria economică în retrospectivă”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, pg.689

98


totală a forţei de muncă. Dacă ar exista şomaj, atunci el ar fi cauzat de faptul că muncitorii nu acceptă salariile reale mai scăzute determinate de echilibrului ce se stabileşte pe pieţa muncii.

Câtă vreme salariile şi preţurile sunt flexibile va exista un mecanism automat de reglare care asigură o angajare totală. Keynes a argumentat faptul că nu există o siguranţă conform căreia echilibrul va apărea în cazul angajării totale a forţei de muncă sau că mecanismul automat de reglare va acţiona cu o viteză normală. În acest fel guvernul are responsabilitatea să asigure o angajare deplină a resurselor societăţii.

Keynes a criticat concluziile şcolii neoclasice în următoarele moduri: în primul rând, el a demonstrat că salariile şi preţurile nu sunt întotdeauna flexibile (în special în sens negativ), teorie susţinută de economiştii neoclasici. El s-a bazat pe faptul că în ciuda şomajului accentuat salariile nu au scăzut în Anglia în perioada anilor ’20 şi ’80. În al doilea rând el a demonstrat că economiile agregate nu sunt influenţate în mod semnificativ de rata dobânzii, mai exact, acestea sunt determinate în primul rând de nivelul venitului. Conform lui Keynes, relaţia dintre investiţii şi economii ar fi afectată în special de instabilitatea ciclică a cheltuielilor de investiţii; doar în anumite situaţii fericite investiţiile ar fi îndeajuns pentru a asigura în viitor angajarea deplină a forţei de muncă.

Keynes nu identifică nici un motiv pentru care macroechilibrul se realizează la un nivel al producţiei ce asigură angajarea deplină a forţei de muncă. Guvernul are responsabilitatea de a asigura prin măriri sau diminuări corespunzătoare ale cheltuielilor sale (ale taxelor - politica fiscală -, prin controlul cheltuielilor de investiţii - politica monetară -), un echilibru ce asigură un grad de ocupare apropiat deplinei angajări. Deoarece cheltuielile de investiţii sunt oarecum instabile, statul trebuie să fie pregătit să contracareze fluctuaţiile investiţiilor prin acţiuni compensatorii.

După cel de-al II-lea Război Mondial modelul economic keynesist a fost acceptat în totalitate de către economişti şi oficialităţi publice care au fost de acord cu abandonarea politicilor liberale favorizate de şcoala neoclasică. Bugetele federale puteau fi folosite pentru acoperirea deficitelor cu scopul de a stimula economia. În SUA, spre exemplu, reducerile şi creşterile de taxe au fost impuse cu scopul expres de a controla cererea agregată.

Teoria cererii efective a devenit o procedură standard în Europa de Vest, Japonia şi Canada. De asemenea, politica monetară s-a transformat într-un instrument de reglarea a echilibrului

99


macroeconomic. Optimismul ridicat caracteristic mijlocului secolului XX a a fost generat de posibilitatea asigurării stabilităţii economice. Aceste teorii au fost cunoscute sub numele de revoluţia keynesistă.

5.1.12. Capitalismul auto-corector: aşteptări monetare şi raţionale

Keynes şi adepţii săi contemporani au pus în discuţie stabilitatea ciclică a sistemului capitalist. Fără intervenţia statului îndreptată spre moderarea ciclurilor de producţie, în anumite perioade ar exista scăderi semnificative ale producţiei şi a ocupării forţei de muncă.

Teoriile keynesiene sprijină caracterul activ al politicilor economice, a politicior fiscale şi monetare în încercarea de a preveni sau ameliora ciclicitatea afacerilor. Monetarismul activ şi politica fiscală sunt necesare pentru menţinerea economiei la un nivel satisfăcător. Monetariştii (adepţii teoriei monetare), sub îndrumarea lui Milton Friedman şi economiştii aşteptărilor raţionale ca şi Robert Lucas, militează împotriva utilizării politicilor macroeconomice ale statului pentru a regla instabilitatea ciclică a capitalismului. Friedman în lucrarea sa „O istorie monetară a SUA” publicată în anul 1963 atacă două aspecte majore ale teoriei keynesiene, şi anume: economia bazată pe legile pieţei este instabilă în lipsa mâinii călăuzitoare a guvernului; politica monetară nu a fost de folos ca tratament al Marii Crize din perioada anilor 1929-1933. Criza a fost o dovadă a cât de mult rău pot genera greşelile câtorva oameni atunci când ei deţin o putere largă asupra sistemului monetar al ţării40. Economistul american se situează net pe o poziţie ce susţine retragerea guvernului din aproape toate domeniile economiei. În concepţia lui problema nu constă în faptul că guvernul este rău în sine, ci că atât de multe politici ajung să aibă efectele total opuse celor dorite iniţial. Reformatorii sociali, care prin politicile propuse vor să servească interesul public, sfârşesc, invariabil, prin a servi anumite interese private care nu au făcut parte din intenţiile lor iniţiale. Ei sunt conduşi de o mână invizibilă să servească respectivele interese private. Reglementatrea transporturilor, învăţământul public, subvenţiile agricole şi programele de construire de locuinţe se numără printre domeniile de politică economică

40 M.Friedman –„ Inflation et systemes monetaires, Calmann Levy, Peris, 1969, pg.157

100


despre care Milton Friedman consideră că guvernul a făcut mai mult rău decât bine.

Aceşti economişti au concluzionat că stabilitatea sistemului economic capitalist este mai mare decât a intuit Keynes. De fapt, marele declin economic a fost cauzat în mare parte de erorile generate de politicile economice aplicate. Economia capitalistă dispune de un mecanism intern de reglare care va determina ocuparea deplină a forţei de muncă sau o rată acceptabilă a şomajului. Dacă economia se desfăşoară la o rată a şomajului mai mare decât cea normală, o rată redusă a inflaţiei va restabili ocuparea deplină a forţei de muncă. Preţurile scăzute determină creşterea ofertei agregate, iar ocuparea agregată a forţei de muncă va creşte până la nivelul natural al ratei şomajului.

Teoreticienii politicii monetare protestează împotriva utilizării politicii intervenţioniste. Deoarece politica fiscală este direcţionată mai degrabă de factori politici decât de factori economici, politica monetară este cel mai flexibil instrument de politică economică a statului.

O politică antiinflaţionistă adoptată pe parcursul unei perioade de creştere a preţurilor ar putea afecta economia din primul moment în care ar fi necesară o politică monetară expansionistă. În schimbul asumânsu-şi anumite riscuri legate de modul de aplicare a politicii monetare, teoreticienii susţin ideea unei legi de creştere determinată (fixă) a masei monetare, care ar obliga autorităţile să extindă oferta monetară cu o rată fixă în fiecare an, indiferent de forma de organizare a sistemului.

Susţinătorii teoriei aşteptărilor raţionale militează de asemenea împotriva politicilor statului. Aceştia susţin că politica intervenţionistă va avea efectul dorit asupra economiei doar în situaţia în care politica surprinde populaţia într-un moment de neatenţie: dacă taxele sunt reduse pentru stimularea cererii de forţă de muncă, populaţia cunoaşte din experienţă faptul că taxele reduse duc la creşterea inflaţiei şi atunci vor acţiona pentru combaterea politicii.

În cazul în care autorităţile extind oferta monetară pentru a creşte cererea de muncă, muncitorii şi angajatorii ştiu că o creştere monetară semnifică o inflaţie mai mare, atunci preţurile mari şi salariile ridicate nu vor creşte angajările sau producţia reală.

R.E. Lucas afirmă că teoria despre ciclurile economice urmăreşte să redea explicit, în modele, măsurile de politică economică. El este convins că eficacitatea oricărei intervenţii

101


guvernamentale pentru a contracara efectele fluctuaţiilor ciclice este limitată, iar politica economică trebuie să se restrângă la punerea în practică a regulilor stabile şi previzibile atât în domeniul fiscal cât şi în cel monetar. Pentru Lucas, teoria ratei şomajului natural, formulată de M.Fridman şi Phelps, a marcat o schimbare fundamentală, de perspectivă, în raport cu sinteza neoclasică fondată pe teoria generală a lui Keynes. Teoria amintită afirmă că există un nivel de ocupare de echilibru în economie, pe care nici o politică economică nu-l poate modifica pe termen lung41. Prin urmare, între şomaj şi inflaţie nu există arbitrajul ilustrat de curba lui Phillips. R.E. Lucas şi Rappind au ajuns la concluzia conform căreia acţiunile menite să reducă şomajul nu pot să ajungă decât temporar în punctul de echilibru, în plus alimentând inflaţia.

Mesajul central transmis de monetarişti şi de economişti aşteptărilor raţionale este acela că stabilitatea capitalismului este mai mult semnificativă decât a crezut Keynes şi că politicile intervenţioniste pot avea efecte negative asupra economiei. Astfel, aceşti economişti susţin că stabilitatea într-o economie capitalistă poate fi asigurată mai degrabă de mecanismul pieţei decât de forţele politicele statului.

5.1.13. Performanţa capitalismului. Sisteme economice: ipoteze

Sistemul capitalist nu a fost numit "capitalism" de către un adept al său, ci de către un filozof şi economist care-l considera cel mai rău dintre toate sistemele istorice, cel mai greu blestem căzut vreodată asupra omenirii. Acesta era Karl Marx. Cu toate acestea, nu există motive de respingere a termenului lui Marx, deoarece “capitalismul” descrie limpede sursa marilor progrese sociale făcute de societate. Aceste progrese sunt rezultatele acumulării de capital; se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consumă tot ceea ce produc, ci economisesc (şi investesc) o parte din acest produs. Legat de această problemă au apărut o serie de neînţelegeri, cele mai importante fiind determinate de acumularea şi utilizarea capitalului, şi de avantajele universal răspândite care se pot dobândi de pe urma acestei utilizări.

Un fapt adesea trecut cu vederea, referitor la capitalism, este următorul: economiile aduc beneficii tuturor celor doritori să producă sau să câştige salarii. Când un om dobândeşte o anumită cantitate

41 R.Lucas – „Econometric Policy Avaluation: A critic in The Phillips curve and labor market”, Ed.K. Brunner and Allan Meltzer Carnegie Rochester Conference, Scries North Holland, 1976

102


de bani (de exemplu o mie de dolari) şi, în loc să-i cheltuie, îi încredinţează unei bănci de economii sau unei companii de asigurări, banii ajung în mâinile unui om de afaceri, care va avea astfel posibilitatea să iniţieze un proiect pe care mai înainte nu-l putea iniţia, deoarece capitalul necesar nu era disponibil. Cel care a economisit, sau antreprenorul, o să obţină profit din toate aceste activităţi, muncitorul neangajat, producătorul de materii prime, fermierul şi salariatul ajung să împartă beneficiile noii economii.

În capitolul trei sunt abordate criteriile de apreciere ale performanţei sistemelor economice: creşterea economică, distribuţia venitului şi stabilitatea. Care sunt ipotezele care se desprind din teoriile capitalismului în fiecare din aceste domenii? În primul rând, este dificilă formularea unor ipoteze, deoarece principala preocupare este eficienţa capitalismului comparativ cu celelalte sisteme, aceste ipoteze fiind mai bine formulate în termeni relativi.

a. Eficienţa sistemului economic capitalist

Capitalismul ar trebui să asigure un nivel înalt de eficienţă cel puţin într-o analiză statică. O concurenţă mai mare a economiei înseamnă o eficienţă mai mare a acesteia. Obiectivul producătorilor de a-şi maximiza profitul şi dorinţa consumatorului de a-şi maximiza utilitatea determină o producţie maximă prin utilizarea resurselor disponibile în condiţii de concurenţă perfectă. Concurenţa imperfectă şi efectele extrene reduc această eficienţă.

Alt argument care susţine eficienţa statică este abilitatea aparentă a capitalismului de a procesa şi utiliza informaţiile mai eficient decât un sistem economic în care nu există mecanismul de piaţă. Probabil cel mai important punct de vedere este că maximizarea profitului, în condiţiile de piaţă, încurajează în mod clar combinarea eficientă (cu costuri minime) a resurselor pentru obţinerea nivelului optim de producţie.

b. Stabilitatea sistemului economic capitalist

Stabilitatea reprezintă abilitatea unui sistem economic de a se dezvolta fără a genera fluctuaţii excesive ale ratei de creştere economică, inflaţie şi şomaj. Keynes a susţinut că economiile capitaliste nu sunt stabile.Teoreticienii politicii monetariste şi cei ai aşteptărilor raţionale susţin că economiile capitaliste sunt în mod inerent mai stabile fără intervenţionism. O trăsătură a capitalismul o reprezintă evoluţia ciclică a afacerilor.

103


c. Distribuţia venitului în sistemul economic capitalist

Teoria capitalistă nu poate impune ipoteze definitive privind modul în care resursele ar trebui să fie împărţite în mod egal între membrii societăţii capitaliste. Teoria capitalismului sugerează totuşi probabilitatea existenţei inegalităţilor semnificative în distribuirea venitului. 42Factorii de producţie se află în cea mai mare parte în proprietatea indivizilor, iar valoarea relativă a acestor factori este determinată de piaţă. Având în vedere faptul că abilitatea naturală, capitalul uman şi fizic nu vor fi distribuite în mod corect, în special în cazul în care acestea sunt transmise din generaţie în generaţie, proprietatea privată asupra factorilor de producţie creşte probabilitatea unei distribuţii inechitabile a venitului şi a bogăţiei între membrii societăţii capitaliste.

d. Creşterea economică în sistemul capitalist

Unul din presupusele avantaje ale economiei socialiste planificate este abilitatea acesteia de a direcţiona resursele în atingerea unor obiective precise precum creşterea economică şi creşterea puterii militare. Dacă doresc, aceste economii pot, într-o mai mare măsură decât cele capitaliste, să îndrepte resursele către dezvoltarea economică, prin controlul asupra ratei de investiţie şi asupra ratei de creştere a forţei de muncă.

Deşi guvernele capitaliste pot influenţa rata de investiţie, economisirea rămâne o problemă de alegere individuală şi este foarte probabil ca acest fapt să se reflecte în rate de economisire mai mici decât cele înregistrate în economiile planificate.

Un factor compensatoriu trebuie luat în consideraţie: eficienţa ipotetică a economiilor capitaliste. Eficienţa statică presupune că un rezultat maximal este produs cu resursele existente şi, la un anumit nivel al ratei de economisire un mai mare volum de economii este disponibil la metode de producţie mai puţin eficiente.

Mai mult decât atât, există o problemă nerezolvată a eficienţei dinamice a sistemelor economice capitaliste. Până la acest moment, teoria capitalistă nu prea a avut multe de spus în privinţa eficienţei dinamice. Se poate înţelege că o mai mare eficienţă statică şi


104


dinamică a capitalismului poate compensa un control mai slab al creşterii resurselor productive.

5.1.14. Viabilitatea sistemului capitalist

Viabilitatea sistemului capitalist a fost demonstrată atât de teorie cât şi de experienţă istorică. Teoria capitalistă îşi demonstrează tendinţele inerente către echilibru. Şi experienţa istorică demonstrează supravieţuirea capitalismul de-a lungul a câtorva secole şi că nu există semne de colaps iminent.

Cap. VI MARXISM- LENINISMUL

6.1. Principiile economice marxiste6.2. Capitalismul de monopol şi imperialismul6.3. Revizionismul6.4. Noua Stângă6.5. Criticile capitalismului

105


Caracteristica comună a tuturor teoriilor despre capitalism este aceea că, acestea urmăresc rezolvarea problemei economice legate de modul de alocare a resurselor. Teoria marxist-leninistă, pe de altă parte, argumentează faptul că acestă caracteristică a capitalismului este motivul care stă la baza contradicţiilor sale interne, care nu pot fi remediate în nici un fel prin reforma sistemului. Marx a subliniat faptul că sistemul capitalist va ceda sub presiunea propriilor contradicţii şi va fi înlocuit cu o ordine socială superioară.

6.1. Principiile economice marxiste

Deşi gândirea marxist-leninistă este în derivă, principiile sale au avut un impact major, mai ales în ţările sărace. Figura 6.1 reprezintă diagrama schematică de dezvoltare a gândirii marxist-leniniste.

6.1.1. Materialismul dialectic

Karl Marx (1818-1883) şi colaboratorul său Friedrich Engels (1820-1895) au analizat, în cel mai serios mod, capitalismul în cele patru volume ale lucrării „Capital” scrisă de Marx. Cea mai mare parte a lucrării „Capitalul” a fost publicată postum sub îndrumarea lui Engels. „Capitalul” concluzionează că sistemul capitalist este o organizaţie economică instabilă, durata sa de viaţă fiind astfel limitată.

Teoria lui Marx despre capital are la bază, ca metodă de cercetare şi analiză materialismul istoric, potrivit căreia relaţiile de producţie formează structura economică a societăţii; relaţii ce determină legi de funcţionare, care departe de a fi universale, eterne, structurate independent de forma societăţii, sunt legi istoric determinate43.

Forţele de producţie (capital, forţă de muncă şi resursele fizice) subdezvoltate sunt utilizate într-un anumit mod pentru producţia de bunuri şi servicii (relaţii de producţie), pe când forţele de producţie dezvoltate conduc la relaţii de producţie diferite şi mult mai avansate. În concluzie, o societate ce dispune de resurse economice subdezvoltate ar fi de aşteptat să aibă relaţii de producţie subdezvoltate şi totodată şi o suprastructură slabdezvoltată

43 K.Marx – „Contribuţii la critica economiei politice”, Opere, Vol, 13, Editura Politică, 1960, pg.7

106


corespunzătoare resurselor (manifestate prin comerţ sub formă de troc, ierarhie socială rigidă, tendinţe religioase accentuate, tendinţe anticomerciale etc)44.


107


Figura nr. 6.1. Dezvoltarea schematică a gândirii marxiste

108


Pe măsură ce forţele de producţie se îmbunătăţesc se nasc noi relaţii economice şi sociale (raporturile de angajarea iau locul servituţii specifice sistemelor economice primare, schimbul monetar ia locul trocului etc.). Noile aranjamente generate de dezvoltarea forţelor de producţie nu sunt compatibile cu vechile relaţii economice, culturale şi sociale. Când acestea intră în contact, iau naştere tensiuni şi conflicte. Eventual, incompatibilităţile devin atât de mari încât pot determina o schimbare calitativă a relaţiilor economice (de obicei ca rezultat al unor revoluţii violente sau chiar a unor conflicte armate). Aceste schimbări calitative sunt inevitabile deoarece societăţile sunt predispuse să evolueze de la o ordine economică inferioară, mai scăzută, la una superioară. Motorul schimbării este reprezentat de conflictul dintre vechi şi nou, manifestat în primul rând sub forma antagonismului dintre clasele sociale (clasa capitalistă în formare versus mica nobilime în societăţile feudale, proletariatul versus burghezie în societăţile capitaliste).

Procesul schimbării calitative, inevitabile şi revoluţionare, determinat de concurenţa dintre forţe opuse constituie alături de materialismul dialectic baza teoriei marxiste. Concepţia materialistă a lui Marx asupra istoriei sublinia faptul că societăţile se dezvoltă pe baza unui model inevitabil, de schimbări sociale şi economice în care sistemele slabe sunt înlocuite cu unele mai avansate. În acest mod, feudalismul înlocuieşte sclavagismul, capitalismul determină inevitabil eradicarea feudalismului şi eventual socialismul ia locul capitalismului.

Deşi Karl Marx, şi asemenea lui majoritatea intelectualilor de stânga a fost preocupat aproape exclusiv de analiza defectelor economice şi sociale ale capitalismului, în scrierile sale face doar câteva remarci vagi, şi generale asupra problemei constructive a organizării procesului de producţie în socialism (alternativa pretinsă a fi superioară capitalismului). Nu există nici o îndoială că el a considerat această organizare ca fiind piatra de temelie a politicii socialiste şi cheia pentru un viitor mai bun şi mai prosper. În consecinţă, socializarea mijloacelor de producţie a fost de atunci susţinută de către toţi socialiştii cu vederi marxist-ortodoxe.

6.1.2. Lupta de clasă şi plusvaloarea

Victoria capitalismului asupra feudalismului reprezintă un pas înainte, calitativ pentru societate. O „maşină” productivă, mai eficientă (capitalismul), înlocuieşte o alta mai puţin eficientă

109


(feudalismul). Această „maşină” este bazată pe o muncă semiservilă şi este guvernată de interesele tradiţionale ale capitaliştilor. Două semnale importante anunţă apariţia iminentă a capitalismului.

Primul este acumularea iniţială de capital de către clasa capitalistă în formare (burghezia) – un proces pe care Marx îl numeşte acumulare primitivă de capital. Al doilea este legat de surplusul de forţă de muncă care este la dispoziţia angajatorului capitalist.

Muncitorii nu au control asupra factorilor de producţie (pământ, capital), fiind proprietari doar pe munca lor, pe care o pot vinde. Prin urmare, capitalistul care controlează mijloacele de producţie, va angaja această forţă de muncă disponibilă în întreprinderi. Şi astfel conflictul de bază al capitalismului este creat – conflictul dintre proletariat şi burghezie, care deţine proprietatea şi asupra serviciilor forţei de muncă angajate. Apare o nouă suprastructură, în care toate instituţiile sociale, politice şi religioase deservesc interesele noii clase conducătoare: burghezia.

Teoria valorii muncii şi teoria plusvalorii reprezintă cheia dinamicii pe termen lung a sistemului capitalist astfel analizat. Marx a accentuat faptul că valoarea (preţul real) este determinat de cantitatea de muncă utilizată, direct sau indirect, pentru producţia unui bun, plus profitul. El nu a negat faptul că pe termen scurt preţurile bunurilor sunt determinate de cerere şi de ofertă, acestea putând astfel devia de la valoarea muncii necesare producerii lor. Mai mult, chiar şi pe termen lung preţurile bunurilor individuale se pot abate sistematic de la valoarea muncii încorporată în acestea, din cauza intensităţii diferite de utilizare a capitalului de producţie.

În ciuda acestor fapte, rămân valabile două ipoteze: valoarea este egală cu munca încorporată, şi doar munca directă poate genera profit (plusvaloarea)45.Teoria valorii muncă a lui Marx impune faptul că, valoarea unui bun (B) este egală cu suma dintre costul muncii directe (v), costul muncii indirecte (c) şi plusvaloarea (p) - corespondentul profitului.

Capitalul fix sau costul muncii indirecte (c) şi capitalul variabil sau costul muncii directe (v) sunt definite diferit în raport cu

45 K.Marx – „Teorii asupra plusvalorii”, Editura Politică, Bucureşti, 1962, pg.257

110


utilizarea modernă a acestor termeni. Capitalul fix se referă la cheltuieli pentru echipamente, materiale, care au ca trăsătură comună faptul că ele încorporează munca trecută, care a fost deja exploatată. În terminologia modernă (c) reprezintă costurile cu alţi factori decât munca (deprecierea costurilor materiale, asigurări ş.a.). Prin (v), Marx înţelege costurile de producţie privind munca directă – salariile (celor direct productivi).

Caracteristica ce diferenţiază munca de ceilalţi factori de producţie (capital, pământ) este faptul că angajatorul poate obliga muncitorul să producă o valoare care să depăşească valoarea muncii pe care acesta trebuie să o „vândă”, sau o poate păstra pentru sine. Totuşi angajatorul nu este obligat să plătească muncitorului valoarea reală a producţiei acestuia, ci doar atât cât este necesar pentru ca acesta să supravieţuiască.

Orice lucrător ar trebuie să muncească opt ore pentru a produce valoare suficientă acoperirii nevoilor de subzistenţă, şi totuşi capitalismul îl poate forţa pe acesta să creeze un surplus de valoare (P) care va reveni capitalistului, muncind astfel dousprezece ore adică cu patru ore mai mult decât era necesar să îşi acopere nevoile de existenţă.

Celălalt factor de producţie (c), de altfel esenţial în procesul de producţie, nu poate crea plusvaloare, deoarece surplusul obţinut în producţia acestuia a intrat deja în proprietatea capitalistului.

Munca directă este singura sursă a plusvalorii. Muncitorii sunt exploataţi deoarece ei produc surplus, dar acesta revine clasei capitaliste. Plusvaloarea joacă un rol central în teoria lui Marx deoarece interesul capitalistului de maximizare a profitului este motorul care conduce sistemul capitalist. Dacă muncitorii primesc o cotă din plusvaloare, nivelul acestei plăţi se va situa fie la nivelul nevoilor lor de existenţă fie sub acesta.

Marx a accentuat ideea că salariile se îndreaptă spre pragul subzistenţei pe termen lung, deoarece capitalismul generează forţă de muncă neocupată (numită „armata de rezervă”) a cărei existenţă certifică faptul că salariile nu vor creşte de-a lungul unei perioade îndelungate peste pragul subzistenţei.

Viziunea lui Marx este ilustrată prin trei relaţii privind mecanismul sistemului economic capitalist46. Prima relaţie este dată de rata plusvalorii (exploatării), , care este cuantificată prin formula:

46 K.Marx – „Teoria asupra plusvalorii”, , Editura Politică, Bucureşti, 1962, pg.257

111


unde: s = plusvaloareav = costurile muncii directe (costurile variabile)

În altă formă, rata plusvalorii este egală cu profitul împărţit la valoarea salariilor, întrucât valoarea forţei de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este determinată la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă şi prin urmare plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramunca faţă de munca necesară. Dacă unui muncitor i se cere să lucreze dousprezece ore pe zi, în ciuda faptului că doar opt ore ar fi îndeajuns pentru a-i asigura subzistenţa, plusvaloarea ar fi de patru ore iar rata exploatării de 4/8 sau 0,5. Muncitorul va primi un salariu egal cu nevoile de subzistenţă (8 ore sau 9), iar angajatorul va beneficia de un profit egal cu 4 ore de producţie.

A doua relaţie se numeşte compoziţia organică a capitalului (q)47 pe care Marx o defineşte ca fiind raportul dintre capitalul fix şi cel total (capitalul fix + capitalul variabil).

;

Cea de-a treia relaţie este rata profitului (p), raportul dintre plusvaloare şi capitalul total utilizat.

;

sau, prin înlocuirea în relaţie:

După cum rezultă din ultima expresie matematică, rata profitului este egală cu produsul dintre rata plusvalorii şi expresia (1 – q). De aici, rezultă că, o valoare mai mare a lui determină o

47 K.Marx – „Capitalul”, Vol, 1, Editura PRM, Bucureşti 1948, pg.211

112


valoare mai mare a lui p; şi cu cât este mai mare q (sau cu cât este mai mare partea de capital fix) cu atât este mai mică rata profitului.

În cazul în care costul variabil nu există (v = 0), nu există profit (o situaţie previzibilă deoarece doar munca directă creează plusvaloare). Evoluţia pe termen lung a ratei profitului depinde, conform definiţiei lui Marx, direct de şi invers de q.

6.1.3. Legea ratei descrescătoare a profitului, a exploatării şi a crizelor

Marx prezintă capitalismul, cel puţin în stadiile incipiente (de început), ca o lume a competiţiei acerbe, care duce la maximizarea profiturilor şi la acumularea capitalului. Forţele competiţiei obligau capitaliştii să amplifice formarea organică a capitalului, cauzând scăderea ratei profitului. Capitaliştii, operând intens pe pieţele competitive, sunt forţaţi să accentuieze procesul investiţional, utilizând economiile, devansând concurenţii care doresc să facă acest lucru înaintea lor şi a căror acţiuni ar putea să-i conducă spre faliment. Dacă capitalistul A introduce o nouă tehnologie de reducere a volumului de muncă, atrage astfel clienţii competitorilor (rivalilor) prin preţuri mai scăzute şi experimentează o creştere a profiturilor peste nivelul „normal”. Profiturile sunt pe termen scurt deoarece competitorii reacţionează introducând şi ei aceleaşi tehnologii, noii competitori intrând pe piaţă ca răspuns la profiturile în creştere. Profituri în exces sunt astfel diminuate. Dar capitalul fix a fost substituit cu munca (q creşte) şi dacă nu se întâmplă ceva să compenseze creşterea lui q, rata profitului va scădea.

Există o tendinţă în economie şi anume substituirea capitalului variabil cu cel fix, chiar dacă capitalul variabil (munca) este singura sursă de profit. Marx a prezis că rata profitului va scădea, cu consecinţe dramatice pentru capitalism. Când rata profitului scade, contradicţiile şi slăbiciunile din sistem devin evidente. Pentru a opri declinul ratei profitului (p), capitaliştii acţionează în direcţie intensificării exploatării muncii (creşterea lui ). Mai mult, scăderea ratei profitului conduce spre eşecul firmelor necompetitive determinând falimentul capitaliştilor, şi o creştere ridicată a şomajului. Cei care au fost suficient de norocoşi să rămână angajaţi sunt acum mult mai exploataţi, şomerii ducând-o din ce în ce mai rău.

Un alt fenomen al sistemului economic capitalist este tendinţa spre supraproducţie şi disproporţionalitate. Din analiza

113


consacrată crizelor economice de supraproducţie poate fi reţinută ideea generală conform căreia, crizele nu sunt un simplu accident în cadrul activităţii economice; ele decurg din însuşi procesul de acumulare şi contribuie la modificarea desfăşurării ulterioare, acţionând chiar asupra conţinutului acestuia. Criza are loc pentru că „la un moment dat piaţa este prea mică pentru producţie”. Excesul de marfă, în raport cu cererea efectivă se traduce prin nevânzarea unei părţi din producţie, de unde decurge o scădere a preţurilor şi a profitului, o restrângere a schimburilor, un blocaj în ciclul capitalului. Scăzând rata profitului, capitaliştii îşi diminuează investiţiile, încetează parţial sau total să-şi transforme banii în capital. Falimentele, concedierile se multiplică, acestea determinând o distrugere a capacităţilor de producţie excedentare şi doar cele mai bune întreprinderi, cele mai productive se pot menţine pe piaţă.

6.2. Capitalismul de monopol şi imperialismul

Vladimir Ilici Lenin, părintele revoluţiei ruse, a scris cu precădere despre principiile revoluţiei înainte de 191748, şi despre probleme practice ale guvernării primului stat socialist. Cea mai importantă lucrare economică „Dezvoltarea capitalismului în Rusia” şi „Imperialismul, cel mai înalt stadiu al capitalismului”, au fost elaborate şi scrise în timpul exilului.

Recunoscut mai mult datorită teoriei strategiei revoluţionare (conceptul unui partid revoluţionar de elită), Lenin a studiat ultimul stadiu al capitalismului, pe care l-a numit capitalism de monopol sau imperialism. Cercetările lui Lenin despre imperialism sugerează ambiţia de a conduce o revoluţie marxistă în Rusia49. Pe când Marx şi Engels credeau că proletariatul german va iniţia revoluţia, Lenin, ca revoluţionar rus, a trebuit să demonstreze de ce revoluţia a început în Rusia şi nu în Germania. După ce a fost clar că revoluţia rusă nu trebuie să se transforme într-o revoluţie mondială, Lenin a fost nevoit să demonstreze de ce această mişcare a proletariatului s-a limitat la graniţele Rusiei (socialismul într-o ţară contra revoluţiei mondiale).

48 V.I.Lenin – „State and Revolution”, pg,103-12849 V.I.Lenin – „The Development of Capitalism in Russia”, Moscowa: Foreign Languages Publishing House, 1956, pg,33

114


Socialismul în concepţie leninistă poate fi privit şi ca o politică instituţionalizată de redistribuire a titlurilor de proprietate. Este vorba despre un transfer al titlurilor de proprietate de la persoane care au dat utilizare unor resurse rare, sau care le-au obţinut prin contract de la alte persoane, către acelea care nici nu au utilizat bunurile în cauză, nici nu le-au achiziţionat prin contract. Care ar fi consecinţele socio-economice ale unui astfel de sistem de atribuire a titlurilor de proprietate pentru o lume extrem de nerealistă, cum ar fi Grădina Edenului: o reducere a investiţiilor făcute în capitalul uman şi o motivaţie sporită pentru evoluţia unor tipuri neproductive de personalitate.

6.2.1. Capitalismul de monopol

Analizele lui Lenin, Marx şi Engels, nu cuprindeau stadiile intermediare de dezvoltare ale capitalismului. Lenin şi-a concentrat eforturile asupra ultimei etape a capitalismului pe care a numit-o capitalismul de monopol. Capitalismul matur va fi diferit de sistemul competitiv care caracterizează capitalismul timpuriu şi intermediar. Un sistem capitalist de monopol va fi dominat de trusturi gigant, carteluri şi monopoluri, multe operând pe baze internaţionale. În ciuda puterilor lor, monopolurile nu vor elimina în totalitate producătorii competitivi, mai exact în acestă etapă va apărea o economie duală în care există giganţi monopolişti şi industrii competitive.

Formarea monopolului ca organizaţie economică dominantă semnalează ultima etapă de dezvoltare a capitalismului. Lenin identifică cinci caracteristici ale capitalismului de monopol:

1. concentrarea producţiei în mâna unui număr din ce în ce mai mic de giganţi industriali;

2. fuziunea capitalului financiar cu cel industrial, în condiţiile în care băncile şi instituţiile financiare vor deţine un control majoritar asupra alocării resurselor de capital;

3. creşterea exporturilor de capital în detrimentul celor de bunuri, ca o formă majoră a schimburilor internaţionale;

4. împărţirea lumii în sfere economice de influenţă şi control de către monopoliştii capitalişti;

5. subdivizarea lumii în sfere politice corespunzătoare de influenţă de către guvernele ţărilor caracterizate de capitalismul matur.

115


Viziunea lui Lenin asupra capitalismului în dezvoltare nu este foarte diferită de cea a lui Marx cu toate că aceasta este conturată mult mai precis. Contradicţiile marxiste sunt încă prezente: ratele descrescătoare ale profitului, lupta de clasă dintre burghezie şi proletariat etc. Dar există şi diferenţe majore între viziunea lui Marx şi a lui Lenin, diferenţele fiind generate de argumentaţia lui Lenin privind rolul revoluţiei proletare în vechea Rusie. Potrivit acestuia lupta între clase va continua în ţările cu un imperialism dezvoltat. Pe de o parte, lupta va fi accentuată de fuziunea capitalismului financiar cu cel industrial. Sectorul financiar va controla dezvoltarea sistemului, iar proprietarii mijloacelor de producţie şi managerii întreprinderilor industriale vor fi separaţi.

În locul vechiului sistem timpuriu de conducere, administratorii profesionali vor manageria industriile, în timp ce o clasă inutilă de arendaşi vor fructifica beneficiile muncii. Pe de o parte, în sistemele economice capitaliste mature conflictul dintre clase va fi ameliorat de apariţia uniunilor comerciale, prin „mituirea” clasei muncitoare cu o parte a plusvalorii. Această înţelegere apare deoarece bogăţia economiilor imperialiste avansate, va fi stimulată de exploatarea ţărilor coloniale, slab dezvoltate. În acest mod proletariatul este corupt, exploatarea clasei muncitoare este exportată în ţări subdezvoltate; muncitorii străini sunt exploataţi în beneficiul capitalistului şi a muncitorului privilegiat din ţările bogate.

6.2.2. Teoria dezvoltării inegale

Conform lui Lenin, capitalismul de monopol se va confrunta cu o dezvoltare inegală, atât în cadrul ramurilor economice cât şi la nivelul ţărilor capitaliste. Creşterea va fi inegală din cauza fricţiunii apărute între ramurile monopoliste şi cele competitive, deoarece declinul competiţiei va forţa statul să salveze industriile monopoliste falimentare, când monopoliştii vor restricţiona producţia. La nivelul internaţional, statele intrate mai târziu pe piaţă (precum SUA) se vor dezvolta rapid, în timp ce statele capitaliste tradiţionale (precum Franţa) vor înregistra ritmuri scăzute de dezvoltare.

Deoarece statele subdezvoltate au fost deja împărţite de către capitalismul de monopol, statele intrate mai târziu pe piaţă trebuie să accepte o dominaţie străină pentru evitarea declinului economic. Legea dezvoltării inegale asigură competiţia şi conflictul

116


global, pentru controlul resurselor şi pieţelor străine, dintre puterile imperialiste.

Conflictele militare şi războaiele slăbesc puterile imperialiste, în special ţările relativ înapoiate, iar acestă slăbiciune oferă clasei muncitoare oportunitatea intensificării luptei împotriva opresiunii capitaliste. Cu toate că muncitorii din ţările capitaliste avansate au fost adepţii unor astfel de mişcări revoluţionare, totuşi revoluţia nu a reuşit să izbucnească în aceste ţări. Aşa se explică de ce revoluţia proletară nu a început în Germania sau Anglia ci în Rusia, veriga cea mai slabă din lanţul sistemului economic capitalist.

6.2.3. Rusia – ca verigă slabă şi problemele tranziţiei

Conform lui Lenin, Rusia poate fi definită ca un amestec specific de capitalism matur şi capitalism slab dezvoltat. Pe de o parte industria grea a Rusiei era puternic concentrată şi avea un caracter monopolist. Muncitorii din domeniul industrial rusesc experimentaseră deja alienarea şi exploatarea, necesare pentru formarea unei imagini externe revoluţionare. Statul rus a jucat un rol important în susţinerea industriei grele şi în protecţia intereselor de monopol. De fapt, proletariatul industrial din Rusia era exploatat atât de angajatorul monopolist, cât şi de către stat.

Mai mult, Rusia însăşi a acţionat ca o putere imperialistă în Asia Centrală, China etc. Industria rusă depindea de capitalul şi tehnologia străină şi se afla într-o poziţie semicolonială. În al doilea rând, industria manufacturieră continuă să domine producţia de bunuri de consum, în ciuda controlului industriei grele de către monopoluri. În final, agricultura rusă a fost grav afectată de rămăşiţile feudalismului şi chiar utiliza încă tehnici învechite de cultivare.

Lenin a concluzionat că Rusia era într-adevăr cea mai slabă verigă a lanţului capitalist. Caracteristica dominantă a fost crearea unui proletariat industrial revoluţionar, care, condus de elita revoluţionară a permis detronarea capitalismului50.

Trăsăturile învechite ale Rusiei au determinat incapacitatea ei de a concura efectiv în lupta imperialistă, punând capitalismul monopolist rus într-o poziţie vulnerabilă. Deoarece Rusia era considerată ţara capitalistă mai puţin dezvoltată, ar fi fost necesar să treacă printr-o perioadă de tranziţie (revoluţia burgheză) pentru a pregăti debutul revoluţiei proletare. Această problemă ideologică a

50 V.I.Lenin –„ Imperialism, the Highest Stage of Capitalism”, London: Martin Lawrence, 1933, pg.116

117


divizat conducerea partidului bolşevic, L. Trotsky a optat în favoarea unei revoluţii permanente. Proletariatul rus trebuind să extindă revoluţia la nivel mondial, de la stadiul burghez la cel socialist într-o secvenţă continuă. Lenin s-a opus lui Trotsky argumentând că ar fi necesară o perioadă de tranziţie între eşecul capitalismului şi introducerea socialismului, permiţând capitalismului statal să se dezvolte în Rusia pentru a promova eventuala victorie a socialismului.

Raţionamentul lui Lenin a fost următorul: monopolizarea industrială de către capitalul financiar ar conduce la socializarea procesului productiv. Forţele pieţei ar dispărea pentru a fi înlocuite de structuri centralizate, coordonate de stat. Capitalismul statal ar putea exploata clasa muncitoare doar atâta timp cât capitalismul ar fi la putere. Dacă o dictatură proletară ar prelua controlul acestei structuri monopoliste, enorma capacitate productivă a capitalismului monopolist ar putea fi folosită în beneficiul clasei muncitoare. Pe de altă parte, dacă această ordine ar fi deteriorată, precum a apreciat teoreticianul bolşevic Nikolai Bukharin, acest lucru ar însemna un pas înapoi, iar procesul socializării ar trebui pornit din nou de la zero. Evenimentele ulterioare, dintre care unul dintre cele mai importante este războiul civil rus, au alimentat controversa dintre Lenin, Bukharin şi Trotsky; iminenţa conflictului făcând imposibilă o alianţă temporară între noua şi vechea ordine socială.

6.3. Revizionismul

Doctrina marxistă, după Marx, Engels şi Lenin, a îmbrăcat diverse forme. În fosta U.R.S.S., marxism-leninismul s-a materializat într-o dogmă până la sfârşitul anilor ’80. Importanţi teoreticieni şi conducători marxişti precum Trotsky şi Bukharin, au fost ignoraţi sau discreditaţi. Alţi autori socialişti au fost catalogaţi drept revizionişti sau deviaţionişti. O dezvoltare importantă a gândirii marxiste s-a încheiat în Uniunea Sovietică odată cu instalarea stalinismului la sfârşitul anului 1920.

Manualele de ideologie sovietică din anii ’60 şi ’70 au fost nevoite să adapteze curentul marxist-leninist, încercând să justifice contradicţia dintre la eşecul impunerii capitalismului (ca şi sistem perimat) şi prosperitatea înfloritoare a muncitorilor din statele capitaliste. Teoria generală a crizelor capitalismului a explicat cum

118


tranziţia de la capitalism la socialismul mondial a avut loc în ciuda prosperităţii în creştere din ţările capitalist industrializate.

Teoria generală a crizelor capitalismului a subliniat deteriorarea generală şi gradată a ţărilor capitaliste monopoliste, ca o consecinţă a unor slăbiciuni interne şi externe. Procesul va fi accelerat de existenţa unor ţări socialiste avansate (U.R.S.S., China, Ţările din Europa de Est şi altele), care vor demonstra ţărilor în dezvoltare superioritate alternativei marxiste.

Scopul acestei mişcări era de a reactualiza marxismul în condiţiile experienţelor din acea perioadă. Marea dilemă era posibilitatea eliminării capitalismului în condiţii pozitive, fără a mai fi necesară o revoluţie proletară. Revizioniştii erau implicaţi în crearea uniunilor de comerţ din Europa. Aceştia susţineau că reforma socială şi promovarea democraţiei erau scopuri sociale mai rezonabile decât politicile revoluţionare ale lui Lenin, fiind de părere că eradicarea capitalismului nu era iminentă şi chiar erau sceptici în această privinţă.

Eduard Bernstein (1850-1932) coleg apropiat a lui Engels şi un membru al mişcării social-democrate din Germania, a realizat o „recapitulare” a marxismului la cumpăna dintre secole, opera acestuia fiind considerată o contribuţie importantă în istoria marxist-leninistă. Bernstein a dovedit faptul că prăbuşirea capitalismului era inevitabilă din cauza aspectelor pozitive înregistrate în dezvoltarea societăţii capitalistă. Potrivit acestuia, severitatea crizelor economice s-a redus, iar lupta dintre clase nu mai era atât de intensă. În acest nou context, îmbunătăţit, necesitatea unei revoluţii socialiste, imediate şi violente nu mai era evidentă. Efectele negative ale capitalismului ar fi fost eliminate treptat, pe măsură ce oamenii vor deveni mai educaţi şi mai iluminaţi. Pe termen lung, aceste tendinţe de ameliorare vor deveni atât de puternice, încât populaţia civilizată ar fi putut instaura în mod voluntar socialismul ca ordine economică, fără necesitatea unor violenţe.

Mikhail Tugan-Baranovsky (1865-1919), economist de valoare şi marxist moderat, a avut de asemenea un rol important în mişcarea revizionistă. El a demonstrat că teoriile lui Marx despre crizele şi colapsul capitalismului erau incorecte, în primul rând pentru că nu exista o tendinţă inerentă ca rata profitului să scadă şi subconsumul (supraproducţia) nu va deveni o problemă pentru ţările capitaliste dezvoltate. Capitalismul s-ar extinde astfel la infinit. Conform concepţiilor lui Tugan-Baranovsky omenirea nu se va bucura de socialism ca de un dar al jocului orb al forţelor economice

119


elementare ci, va trebui să muncească încet şi treptat într-o manieră susţinută pentru a instala socialismul fără necesitatea unei revoluţii violente.

Karl Kautsky (1854-1938), un alt reprezentant proeminent al democraţiei sociale din Germania, a fost privit ca fiind cel mai autoritar orator al doctrinei marxiste. În 1902, acesta a formulat ipoteza conform căreia recesiunea cronică va determina muncitorii să opteze pentru socialism. Aceeaşi ipoteză sublinia faptul că reformele sociale nu vor elimina lupta dintre clase. La jumătatea anilor ’20, Kautsky s-a alăturat revizioniştilor prin semnalarea inevitabilităţii prăbuşirii sistemului capitalist. Conform lui Lenin, Kautsky a expus tendinţele revizioniste mult mai devreme prin afirmaţia potrivit căreia, clasa muncitoare ar putea egala ca putere clasa oponentă, în condiţiile stabilizării democraţiei.

6.4. Noua stângă

Noua Stângă, a devenit prezentă în SUA şi Europa de Vest la jumătatea anilor ’60 şi a reprezentat o combinaţie între marxism-leninism şi noua gândire radicală. Această mişcare a fost influenţată de o serie de analisti, de la fondatorii gândirii marxiste (Marx, Engels şi Lenin) până la criticii de mai târziu ai capitalismului (Paul Baran, Paul Sweezy, Maurice Dobb, Ernerst Mandel, Andre Gorz şi Joan Robinson) şi autorii non-marxişti cum ar fi John K. Galbrith, Herbert Marcuse şi C. Wright Mills. Lideri revoluţionari ca Mao, Ho Chi Ming, Fidel Castro şi Che Guevara au fost de asemenea importanţi în cadrul mişcării, de altfel ca şi filozofii anarhişti Bakunin şi Kropotkin. Noua stângă a fost mai mult decât o simplă renaştere a marxismului reflectând de fapt mai multe aspecte ale gândirii marxiste.

6.4.1. Acorduri şi dezacorduri

Noua Stângă şi marxismul au căzut de acord asupra faptului că societatea capitalistă nu e armonioasă şi trebuie transformată într-o nouă societate socialistă. Societatea capitalistă este în mod inerent coruptă şi nu poate fi salvată prin câteva reforme sociale. Acestă mişcare ideologică a preluat de la leninism lipsa de interes faţă de reformele sociale şi a contrazis revizionismul, care susţine că acestea pot exclude necesitatea unei revoluţii.

120


Principalul dezacord cu principiile marxiste se referă la inevitabilitatea apariţiei socialismului. Noua Stângă a fost de acord cu teoria revizioniştilor conform căreia colapsul capitalismului nu era nici inevitabil, nici iminent. Clasa muncitoare din ţările capitaliste industrializate a fost integrată în societatea capitalistă şi nu mai participa la forţarea transformărilor radicale ale acestor societăţi. O nouă elită revoluţionară formată din studenţi şi intelectuali trebuia să-şi asume acest rol. Ideea unei revoluţii a fost eliminată de creşterea nivelului de trai, iar cei excluşi în mod direct din acea prosperitate – negrii şi mulatrii, femeile şi bătrânii – erau prea slabi pentru a realiza o acţiune revoluţionară efectivă. Transformările radicale ale societăţii capitaliste după afirmaţiile lui Marx şi Lenin erau deci inevitabile.

6.4.2. Criticile aduse de Noua Stângă capitalismului contemporan

Contestatarii „Noii Stângi” privind capitalismul contemporan au acceptat cea mai mare parte a criticiilor tradiţionale marxiste. Distribuţia inegală a puterii economice şi politice în capitalism a stat la baza acestei poziţii . Mai precis, Noua Stângă a afirmat că există o relaţie strânsă între statutul economic personal şi puterea politică; dacă venitul este distribuit inegal, puterea politică va fi de asemenea inegal distribuită. Conflictul în cadrul unei clase trebuie perceput ca un conflict legat de distribuţia puterii politice. Monopoliştii, corporaţiile multinaţionale exercită o putere politică inegală. Deşi oficialităţile publice sunt desemnate de opţiunea majorităţii, democraţia capitalistă nu operează pe baza regulii „un om, un vot”, mai degrabă cei care deţin puterea economică controlează procesele politice.

Controlul puterii politice de către capitaliştii monopolişti determină consecinţe importante asupra sistemului economic. Prosperitatea ţărilor bogate se bazează pe puterea economică şi militară, dar şi pe exploatarea ţărilor sărace. Fără creşterea cheltuielilor militare, cererea agregată ar fi insuficientă pentru a menţine veniturile reale la acelaşi nivel; fără exploatarea resurselor şi muncitorilor din ţările slab dezvoltate, bogăţia ţărilor capitaliste prospere nu ar putea fi menţinută. Cei puternici pot asigura expansiunea continuă a costurilor militare şi suprimarea continuă a ţărilor slab dezvoltate din punct de vedere economic, dar bogate în resurse. Teoria imperialismului dezvoltată de Noua Stângă a fost de acord cu ipoteza lui Lenin conform căreia prosperitatea bogaţilor depinde de exploatarea săracilor din alte ţări, iar clasa muncitoare

121


din ţările bogate ar deveni coruptă. O nouă tendinţă este aceea că acest „nou imperialism” era aplicabil mai degrabă corporaţiilor multinaţionale decât unui stat. În acest mod imperialismul corporaţiilor înlocuieşte imperialismul statal.

6.4.3. Înstrăinarea şi calitatea vieţii

În ciuda îmbogăţirii sale relative, clasa muncitoare din ţările capitaliste avansate a rămas înstrăinată. Motivul de bază al acestei înstrăinări este faptul că, piaţa muncii îi privează pe muncitori de controlul asupra serviciilor oferite, transferând acest control celor care deţin capitalul şi tehnologia.

Muncitorii nu au putere de decizie, ei fiind forţaţi să lucreze într-o atmosferă depersonalizată pierzându-se în anonimatului determinat de linia de asamblare. Producţia capitalistă este un instrument important în controlul social. Mai mult, puterea de a alege pe piaţa capitalistă a muncii este strict limitată de structura pe sexe. Femeile sunt excluse din domeniile bine plătite, iar minorităţile discriminate. Cel mai important fapt este că accesul în domenii performante, din punct de vedere financiar (management, domeniul bancar), depinde de resursele familiei ce pot fi orientate către acoperirea cheltuielilor ridicate ale educaţiei şi importanţei relaţiilor de familie. Bogăţia şi inechitatea tind să fie transferate de la o generaţie la alta.

6.5. Criticile capitalismului

Gândirea marxistă cu siguranţă a subestimat lungul drum al viabilităţii capitalismului, crizele acestui sistem economic nu au încetat să se manifeste. Nu există nici o certitudine legată de declinul ratei profitului sau a creşterii rapide a şomajului. Muncitorii din ţările capitaliste avansate au atins un standard de viaţă ridicat, fiind deasupra oricărei afirmaţii care ar putea, conceptual, să fie diferite faţă de acesta.

Ciclicitatea afacerilor continuă să fie una din trăsăturile capitalismului, dar amplitudinea lor tinde să se micşoreze. Revoluţia proletară nu a reuşit să se răspândească dincolo de graniţele Uniunii Sovietice, iar introducerea socialismului în Europa de Est, după cel de-al doilea război mondial, de către armata sovietică nu a urmat

122


modelul marxist. Stabilirea regimului marxist în China şi fosta Iugoslavie, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a avut loc fără protecţia Armatei Roşii.

Revizioniştii, care la început au pus la îndoială prăbuşirea la un moment dat a capitalismului, au acceptat treptat acestă teorie. Căderea capitalismului va determina la rândul său şi o revizuire majoră a gândirii marxist-leniniste. Revizuirea majoră a fost susţinută de negarea nevoii de transformare radicală a capitalismului în socialism, printr-o violentă revoluţie proletară mondială. Respingerea marxism-leninismului în cea mai mare parte a Uniunii Sovietice şi în Europa de Est a adus o serioasă lovitură sistemelelor economice ale acelor ţări. Eşuarea economiei socialiste planificate, şi imposibilitatea acesteia de a produce creştere economică şi prosperitate, a necesitat o cale pragmatică non-ideologică către o nouă politică economică. Deşi Marx nu a prezis corect viitorul lumii capitaliste, acest lucru nu îi afectează poziţia de gigant în istoria gândirii economice. Prezicerile lui Marx s-au dovedit a nu fi departe de cele ale lui Ricardo sau Malthus, care au anticipat, cu mult timp în urmă, că acest sistem economic va îmbrăca forma unui stat-marionetă din cauza creşterii rapide a populaţiei şi a schimburilor comerciale scăzute.

Marx şi Engels au analizat foarte pe scurt noua ordine socială ce a avut loc după căderea capitalismului. Sistemul sovietic de alocare a resurselor prin planificare centralizată s-a dezvoltat şi şi-a manifestat slăbiciunile severe după moartea lui Lenin. Noua Stângă nu a proiectat o imagine clară a societăţii ideale, oferind în schimb câteva referinţe generale privind descentralizarea punând accent pe aspectul moral în detrimentul celui economic51 .

Teoria capitalismului susţine eficienţa productivităţii, dar, pe de altă partea, avertizează asupra instabilităţii macroeconomice. Gândirea marxistă este de acord cu aceast punct de vedere. Marx şi Lenin au fost impresionaţi de eficienţa şi potenţialul de producţie a capitalismului. Lenin chiar a sugerat acapararea avantajului generat de acest sistem economic în perioada tranziţiei, pentru a pune bazele noii societăţii socialiste. Marxism-leninismul este de acord şi cu teoria capitalistă cu privire la instabilitatea inerentă a capitalismului, doar în forma sa letală. De fapt s-a dezvoltat ideea credinţei marxiste potrivit căreia instabilităţile vor fi atât de severe


123


încât vor duce la un eventual colaps al societăţii capitaliste. Reformele bine intenţionate nu vor fi de ajuns pentru a preveni acest colaps.

Cap. VII TEORIA SOCIALISMULUI PLANIFICAT

7.1. Viziunea marxist-leninistă asupra socialismului7.2. Controversa socialistă: fezabilitatea socialismului7.3. Alocarea resurselor în socialismul planificat7.4. Optimizarea şi planificarea economică7.5. Coordonarea: Cât de multă piaţă? Cât de mult plan?7.6. Performanţele socialismului planificat: ipoteze7.7. Problema planificării. Anexa 7A

124


Mijlocul secolului nouăsprezece marchează debutul gândirii socialiste. Încă de la început au existat idei divergente în legătură cu metodele cele mai adecvate care vizau înlocuirea capitalismului ca sistem economic bazat pe proprietatea privată şi formarea unei noi societăţi, caracterizată prin solidaritate frăţească şi prin eradicarea rarităţii bunurilor economice; o societate în care fiecare este retribuit după nevoile sale. Procesul alocării raţionale a resurselor în socialism a devenit subiect de analiză doar la începutul secolului douăzeci. Dezbaterile referitoare la rolul statului în sistemul economic au fost cunoscute în literatura de specialitate sub numele de „controversa socialistă”. Nu exista nici o dogmă a economiei socialiste echivalentă modelului concurenţei capitaliste perfecte, motiv pentru care acesteia i s-a acordat mai puţină atenţie în lucrările de istorie a gândirii economice.

Pe parcursul prezentei lucrării s-au identificat două modele: socialismul planificat şi socialismul de piaţă. Acest capitol analizează forma socialismului planificat, care îşi are originile în experienţa practică sovietică. Următorul capitol pune în discuţie varianta socialismului de piaţă.

7.1. Viziunea marxist-leninistă asupra socialismului

Deşi Marx nu analizează în mod deosebit obiectivele sistemului socialist, acesta dezvoltă totuşi un model care statuiază triumful socialismului asupra capitalismului. Pentru Marx, evoluţia istorică a societăţii, de la primitivism la comunism era inevitabilă, capitalismul urmând să fie înlocuit de socialism din cauza contradicţiilor sale interne şi din cauza exploatării omului de către om. Totuşi sistemul capitalist rămâne în continuare motorul progresului economic, rezultatele fiind însă mult mai echitabil împărţite în socialism52.

Socialismul însuşi va fi un pas intermediar, un sistem înlocuit în final de comunism. Comunismul, cea mai înaltă etapă a dezvoltării social-economice a unui sistem, poate fi caracterizat prin absenţa

52 K.Marx -”Contribuţii la critica economiei politice”, Opere, Vol.13, Editura Politică, Bucureşti, 1960, pg.9

125


pieţelor, printr-un belşug material, banii fiind distribuiţi în funcţie de nevoi şi printr-un agent economic unic, statul53. Marx a evidenţiat rolul important al statului, rol care a fost întărit şi de către Lenin în opera sa. În socialism, statul e reprezentantul maselor şi prin urmare acesta nu avea un rol coercitiv. În cadrul acestui sistem individul contribuie prin potenţialul său la dezvoltarea economiei, recompensele ulterioare fiind distribuite în funcţie de contribuţia sa. În comunism însă, nu va mai fi nevoie de o raportare a recompenselor la efortul depus, dimensiunile nevoii fiind mai curând diferite decât cele definite în capitalism.

Dezvoltarea modelului marxist s-a realizat prin multiple transformări şi completări în decursul secolul nouăsprezece. Lenin a analizat rolul statului în socialism, reflectând importanţa acestuia în elaborarea şi aplicarea strategiilor privind transformarea sistemului. El a subliniat faptul că inegalităţile şi rămăşiţele capitaliste vor exista încă şi în noua organizare a sistemului economic şi de aceea vor fi necesare acţiuni coercitive ale statului. De asemenea a promovat şi ideea potrivit căreia statul este singurul capabil să administreze mediul de afaceri. Acest punct de vedere a fost ulterior modificat, deşi a format bazele gândirii sovietice de mai târziu asupra conducerii.

Marx, Engels şi Lenin au scris despre rolul statului în distribuirea venitului în socialism, însă nu au avut în vedere problema fundamentală a alocării resurselor rare în cadrul fazei intermediare de dezvoltare a acestui sistem.

7.2. Controversa socialistă: fezabilitatea socialismului

Socialismul ca model trebuie construit parţial din dogma teoretică şi parţial din experienţa practică. Karl Marx în lucrarea „Critica economiei politice” lasă impresia că întreaga construcţie teoretică este subordonată unei ideologii; că a ajuns, la concluzia inevitabilităţii socialismului nu în urma analizei; că dimpotrivă, a plecat la drum cu „socialismul, în cap” şi nu orice fel de socialism ci unul ştiinţific, opus celui botezat, tot de el utopic54.

53 K.Marx -”Capitalul”, Vol.3, ESPL, Editura Politică, Bucureşti, 1956, pg.37154 K.Marx –„Contribuţii la critica economiei politice”, Editura Politică, Bucuresti, 1960, pg.77-78

126


Alocarea raţională a resurselor în socialism a fost o problematică intens cercetată în ultimiii şaptezeci şi cinci de ani, în dezbatere cunoscută sub numele de „controversa socialistă”. Teoria economică a dezvoltat ideea potrivit căreia aceast proces este cu siguranţă posibil în cadrul sistemului socialist, analiza prezentă vizând în special eficienţa comparativă a acestui sistem cu sistemul capitalist. Aceasta explică totodată cum se realizează alocarea resurselor în socialism. Dacă economia socialistă este planificată, cum iau decizii planificatorii în legătură cu modul de utilizare a resurselor rare? Poate proprietate de stat să asigure o funcţionarea eficientă a sistemului economic?

7.2.1. Enrico Barone: modelul teoretic de alocare a resurselor

Analiza economică legată de alocarea resurselor, poate fi structurată pe trei subdomenii fundamentale interrelaţionate şi anume55:

posibilitatea modelării matematice a sistemelor economice; procesul de alocare a resurselor; legatura între efort (contribuţie) şi rezultatul acestuia.

Implicit, aceste trei subdomenii cercetează şi conceptul de dezvoltare, care are o conotaţie aparte pentru ţările slab dezvoltate. Se poate avansa şi teza că aceste subdomenii conturează gradul de funcţionabilitate (workability) al unei societăţi (economii).

Primul model teoretic de alocare raţională a resurselor în socialism a fost dezvoltat de către economistul italian Enrico Barone. În 1907, Barone a publicat lucrarea „The Ministry of Production in the Collectivist State”, în care a realizat o evaluare relativă a resurselor, printr-o metodă limitată şi pur teoretică, argumentând astfel inexistenţa în cadrul sistemului socialist a limitelor impuse de mecanismul pieţii în capitalism. Economistul italian susţine că pentru o alocare eficientă a resurselor este necesară înfiinţarea unui comitet central de planificare (Central Planning Board - C.P.B.) care poate stabili preţurile sau „proporţiile echivalării” bunurilor. Acest model constă într-o multitudine de ecuaţii simultane a căror variabile cuantificate reflectă veniturile şi cheltuielile aferente determinării „proporţiilor echivalării”. Soluţiile sistemului (Barone a admis că o astfel de soluţie ar fi impracticabilă în lumea reală) ar putea furniza în 55 http://cepa.newschool.edu/het/profiles/barone.htm

127


mare măsură o evaluare relativă a resurselor necesare pentru a echilibra cererea şi oferta. Un C.P.B., înarmat cu tehnicile de calcul necesare, poate analiza informaţii complexe legate de toate variabilele relevante, în special de:

programele privind cererea individuală; funcţiile de producţie ale întreprinderii; eventualele schimbări ce se pot manifesta atât la producător

cât şi la consumator.

Concluzia principală a lui Barone a fost că alocarea resurselor în baza acestui model matematic va fi în mod remarcabil identică cu cea realizată în capitalism, prin mecanismul pieţii56. De fapt, el nu a observat nici o diferenţiere substanţială între aceste două modalităţi de alocare a resurselor. Deoarece s-au ridicat întrebări cu privire la aplicabilitatea practică a acestui sistem, Barone oferă chiar şi soluţii privind îmbunătăţirea tehnicii de calcul care stă la baza dezvoltării acestui model. Cu toate acestea, a demonstrat că evaluările relative în legătură cu alocarea raţională a resurselor pot fi determinate mult mai exact de sistemul astfel stabilit (rezolvând ecuaţiile), comparativ cu aranjamentele particulare generate de piaţă.

7.2.2. Provocarea lui Ludwig von Mises

Deşi Enrico Barone şi, mai târziu, Oskar Lange au încercat să demonstreze posibilitatea transpunerii în practică a acestui model matematic, practica secolului douăzeci validează însă ceea ce von Mises şi Hayek susţinuseră în termeni conceptuali57. Sistemul de comandă a dovedit vicii congenitale în toate cele trei subdomenii economice amintite anterior, acestea ducând la eutanasia economică, anul 1989 accelerând doar un deznodămând programat genetic.

În perioada anilor '20 şi '30 au mai avut loc alte trei evenimente importante care şi-au pus amprenta asupra modelului de alocare raţională a resurselor:

Mai întâi Ludwig von Mises a iniţiat un puternic şi formidabil atac împotriva modelului precedent de alocare raţională a resurselor în socialism.

56 http://www.swif.uniba.it/lei/rassegna//020111c.htm57 F.A.Hayek –“Collectivist Economic Planning”, 6-th, Ed.Articles London: Routledge and Keagen Paul , 1963

128


Un număr important de economişti sovietici au contribuit serios la dezvoltarea teoriei planificării, pe atunci în stadiul de formare.

Economistul polonez Oskar Lange a înaintat faimosul său model de socialism de piaţă prezentat în următorul capitol.Riposta lui Mises a fost generată de problematica alocării

resurselor în cadrul sistemul economic socialist, sarcină presupusă a fi îndeplinită de către stat58. Mises a argumentat faptul că pentru o coordonare eficientă în ceea ce priveşte alocarea resurselor necesare realizării bunurilor finite (chiar dacă disponibilitatea resurselor este cunoscută), cunoaşterea preţurilor relative va fi esenţială. Singura cale de a stabili aceste preţuri se face prin mecanismul pieţei, mecanism specific capitalismului. De asemenea, Mises a afirmat că va fi dificil, dacă nu chiar imposibil, să separe alocarea resurselor de funcţionarea pieţei, absentă într-un stat socialist. El a sugerat că cele două procese sunt legate de existenţa profitului şi a proprietăţii private. În primul rând, întreprinderile sunt motivate să producă bunuri şi servicii competitive pentru a-şi maximiza profiturile.

În al doilea rând acesta concluzionează că motivarea indivizilor pentru îmbunătăţirea situaţiei lor materiale, se poate traduce printr-o maximizare a utilităţii.

În al treilea rând, conducerea colectivă a firmei nu poate fi realizată cu succes, decizia neputând fi transferată de la individ la grup. În plus, dacă resursele sunt în proprietatea statului, profiturile vor ajunge tot la stat, nu la indivizi. Astfel, motivarea utilizării resurselor disponibile cât mai eficientă este pierdută.

Sunt două interpretări principale ale poziţiei combative şi originale ale lui Mises:

Acesta a afirmat că socialismul nu poate funcţiona, în sensul că alocarea resurselor ar fi imposibilă de realizat în absenţa mecanismului pieţei.

Socialismul nu poate fi eficient. Dezbaterea asupra performanţelor relative ale socialismului şi ale capitalismului s-a concentrat, în special, asupra criteriilor de eficienţă.

7.2.3. Janos Kornai: Sistemul economic socialist şi subdezvoltarea

58 L.von Mises –„Economic Calculation in Socialism”, In Morris Bornstein, Ed; Comparative Economic Systems, rev.ed Homewood, ILL.; Irwin, 1969, pg,61-68

129


Hayek şi Mises au subliniat complexitatea problemelor generate de sistemul socialist. Economistul maghiar Janos Kornai şi-a concentrat atenţia asupra uneia din principalele cauze care au dus la apariţia sistemului economic centralizat şi anume inechitatea socială. Acesta a afirmat că sistemul economic socialist planificat era un sistem caracterizat prin lipsuri, aceasta fiind o caracteristică sistematică, perpetuă şi însăşi reproducătoare59. În lucrarea sa „Economia penuriei” prezintă una dintre cele mai dramatice fresce ale economiei socialiste cu concluziile şi soluţiile ce se desprind din acesta60.

Kornai distinge, într-o primă aproximare, două trepte de funcţionare a economiei: vegetativă şi superioară. Ele sunt delimitate în raport cu natura proceselor reale ce au loc în sistem, cu tipul de decizie, caracteristicile motivaţiilor, particularităţile fluxului de mesaje, precum şi cu numărul de niveluri de reglare. Funcţionarea vegetativă este un factor stabilizator al economiei şi asigură continuitatea activităţilor organizaţiilor; ea este considerată suficientă pentru persistenţa în timp a sistemelor economice şi adaptarea lor primară la resursele disponibile, nevoile cumpărătorilor şi la relaţiile cu ţările vecine. Dezvoltarea sistemelor este realizată prin intermediul funcţionării superioare ce mijloceşte adaptarea secundară a economiei în vederea realizării unor aspiraţii, speranţe, norme pe care şi le propun.

Alţii economişti au afirmat faptul că lipsurile persistente şi cererea excesivă din sistemul socialist reprezintă o caracteristică uşor identificabilă, deşi nu la fel de uşor corectabilă. Consumul nu constituia o prioritate majoră, ci mai degrabă acesta era rezultatul ofertei existente şi a producţiei militare. În plus, erorile din planificare, stimulentele inadecvate şi alte elemente caracteristice sistemului socialist vor accentua sărăcia.

Dintr-o altă perspectivă, Janos Kornai afirmă că întreprinderea socialistă funcţionează după reguli fundamentale diferite de cele care guvernează întreprinderea capitalistă. Funcţionarea întreprinderii capitaliste este motivată de maximizarea profiturilor, iar deciziile legate de intrări şi ieşiri sunt luate pe baza preţurilor stabilite pe piaţă. Pentru maximizarea profiturilor întreprinderea capitalistă are o

59 J.Kornai -”Anti-Equilibrium: On Economic Systems Theory and the Tasks of Research”, Amsterdam, North- Holand, 197160 I.Pohoaţă –„Doctrine economice universale”. Vol.2, Editura Gh.Zare, Iaşi 1995, pg.233

130


tendinţă de suprasolicitare a resurselor. Dacă foloseşte mai multe resurse decât cere tehnologia, profiturile sale au de suferit.

Întreprinderea capitalistă s-a confruntat totodată cu o serioasă constrângere bugetară generată de creşterea preţurilor inputurilor, creştere ce trebuie acoperită pe baza outputurilor, influenţate la rândul lor de ratele acceptabile ale investiţiilor de capital. Dacă nu acceptă constrângerea bugetară, firma capitalistă va eşua în drumul său, putând fi eliminată de pe piaţă. Politicile de constrângere bugetară, care guvernează activităţile firmei capitaliste, le obligă pe acestea să realizeze o alocare raţională a resurselor eliminând efectiv subdezvoltarea (în sensul excesului de cerere pentru intrări).

Firma socialistă funcţionează într-o economie planificată. Planificatorii socialişti au ca obiectiv creşterea rapidă a randamentelor producţiei, analizând performanţe firmelor pe baza creşterilor ratelor de producţie. Maniera în care firmele socialiste selectează inputurile pentru a realiza obiectivele producţiei, este mai puţin importantă decât ţintele producţiei însăşi. Deşi firmele socialiste s-au confruntat cu preţuri prestabilite pentru inputuri şi outputuri, aceste preţuri au rol scăzut în deciziile de alocare a resurselor care sunt orientate către îndeplinirea obiectivelor stabilite.

Întreprinderea capitalistă care nu răspunde semnalelor mecanismului pieţei este pândită de faliment. Întreprinderea socialistă chiar dacă nu reuşeşte să acopere costurile plus o rată de returnare a capitalului investit de către stat, nu suportă o asemenea consecinţă. Planificatorii socialişti evaluează performanţa întreprinderilor în funcţie de outputurile realizate. În consecinţă, întreprinderile socialiste se confruntă cu o constrângere bugetară mai mică, ele putând supravieţui dacă e necesar chiar şi fără o alocare optimă a resurselor.

Constrângerea bugetară puternică forţează întreprinderile capitaliste să limiteze cererile pentru inputuri, în timp ce constrângerea bugetară redusă specifică sistemului socialist nu afectează cererea de inputuri a întreprinderilor. Din acest motiv sistemul socialist generează o creştere continuă a cererii de inputuri. Oferta de inputuri este devansată în scurt timp de o creştere a cererii de inputuri şi are ca rezultat lipsuri persistente sau dezechilibre.

Sistemul economic trebuie să aloce resursele într-o manieră modernă. Dezechilibrele persistente şi lipsa cronică nu este rezultatul unei alocări eficiente a resurselor. Analiza socialismului făcută de Kornai vine în completarea problemelor complexe ridicate de Mises şi Hayek. Concluzia lui Kornai este aceea că sistemul motivaţional

131


socialist şi sistemul de stabilire a preţurilor relative caracterizează modul de alocare a resurselor în socialism.

7.3. Alocarea resurselor în socialismul planificat

Teoria socialistă a analizat problematica alocării resurselor dar şi eficienţa economică a acestui sistem. Enrico Barone a subliniat în teorie, faptul că C.P.B. (Central Planning Board) ar trebui să adune date şi să rezolve ecuaţii simultane pentru o multitudine de produse. Pe de altă parte, controversa socialistă are în vedere şi problematica mecanismului de stimulente specifice socialismul planificat cât şi a aceluia caracteristic socialismului de piaţă. Dacă mijloacele de producţiei sunt deţinute de stat, cum pot fi managerii organizaţiilor, caracteristice sistemului socialist, motivaţi să combine eficient resursele şi să-şi asume riscuri inovative?

Analiza următoare vizează problematicile acestui sistem având ca punct de plecare originile teoretice ale socialismului planificat dar şi experienţa practică a acestuia (Uniunea Sovietică din anii '30).

7.3.1. Originile sistemului socialist planificat (Uniunea Sovietică a anilor ’20)

Anii '20 au fost consideraţi „epoca de aur a economiei planificate sovietice”. În acea perioadă au fost teoretizate direcţiile de acţiune şi au fost conturate mecanismele creşterii economice în socialism, mecanisme bazate pe principiile marxist-leniniste. Reprezentanţii economiei matematice, care pot fi consideraţi primii promotori acestei doctrine, au marcat momentul de debut în dezvoltarea ulterioară a teoriilor economiei planificate. În aceste condiţii, nu este surprinzător că anterior prăbuşirii Imperiului Rus în anii '20, planificatorii şi teoreticienii sovietici au studiat aplicarea teoria planificării în condiţiile unui sistem economic bazat pe proprietatea de stat. Este posibil ca cea mai importantă aplicaţie a acestei teorii să fie balanţa legăturilor dintre ramuri, antemergătoare analizei input-output a lui Wassily Leontief, aceasta fiind de fapt un instrument necesar în realizarea planificării sistemului socialist. Utilizarea în activitatea economică a teoriei balanţei legăturilor dintre

132


ramuri a adus o contribuţie majoră la transpunerea în practică a planificării.

Această aplicaţie, formulată de economiştii sovietici, s-a axat pe nevoia determinării cererii şi ofertei agregate pentru industria produselor de bază, reflectate în balanţa legăturilor dintre ramuri fără influenţe date de mecanismul pieţei. Mai exact, teoria balanţei legăturilor dintre ramuri a demonstrat că relaţiile de producţie ale sistemului economic pot fi aproximate printr-un sistem de ecuaţii simultane. O limită semnificativă a analizei sovietice din anii '20 a fost legată de cum ar putea întreprinderile să fie conduse la nivel microeconomic? Preţul este expresia valorii, dar întrucât acestea erau irelevante în cadrul sistemului planificat, unii economişti sovietici considerau că legea valorii nu ar trebui să existe în socialism.

7.3.2. Planificarea economică dogmă a sistemului socialist planificat

Nu este surprinzător faptul că cercetările sovietice din anii '20 s-au concentrat asupra planificării economiei naţionale. Dacă alocarea resurselor prin intermediul pieţii s-ar elimina, ar fi necesară utilizarea altor aranjamente alternative în locul acesteia.

A existat o tendinţă de a asocia planificarea economiei naţionale cu socialismul atât în plan politic, cât şi în plan economic. Planificarea constă într-o largă varietate de aranjamente organizaţionale şi ideologice. Cu toate acestea, ideea că un sistem economic poate fi centralizat (planificat), are la bază în mare parte experienţa sovietică. Chiar şi în ţările unde s-a utilizat planificarea – de exemplu: fosta Uniunea Sovietică – teoria planificării era privită doar ca un set de principii pragmatice, neexistând un model teoretic de analiză comparabil cu dogmele specifice economiei de piaţă. În acest sens, planificarea economiei naţionale în lumea reală reprezenta un exerciţiu pragmatic.

Planning-ul este un termen cu conotaţii diverse. Nu există un punct de vedere unanim acceptat în definirea acestui concept, dar toate aceste definiţii au câteva elemente de bază în comun. Gerald Sirkin scrie „Planificarea este o acţiune realizată prin centralizarea managementului, obiectivul acesteia fiind alocarea eficientă a resurselor ţinând cont şi de costurile şi beneficiile sociale care, altfel, ar putea fi omise de factorul de decizie descentralizat”61. Se

61 G. Sirkin – „The Visible Hand: The Fundamentals of Economic Planning”, New York: McGraw- Hill,

133


evidenţiază nivelul decizional şi social corespunzător versus elementul individual în luarea deciziilor.

Abdul Quayum defineşte planificarea ca „un program schematic şi integrat ce acoperă o perioadă de timp definită, aprobat şi sponsorizat de stat, care duce la raţionalizarea resurselor în vederea realizării de target-uri naţionale sigure, utilizând mijloace de acţiune directe şi/sau indirecte, statul putând să fie sau nu proprietar al resurselor”62.

Michael Todaro, analizând contextul dezvoltării planning-ului, îl defineşte ca fiind: „un efort conştient al unei organizaţii centrale de a influenţa, direct sau în unele cazuri indirect, prin schimbări ale principalelor variabile economice (ex: PIB, consumul, investiţiile, economiile etc.), performanţele economice ale unei ţări sau regiuni de-a lungul timpului în concordanţă cu un set predominant de obiective63”. Todaro subliniază că un rol determinant îl realizarea planificării îl au conceptele cheie, şi totodată defineşte planul economic ca fiind „un set de target-uri cantitative care urmează a fi atinse într-o perioadă dată de timp”.

Conceptul de planificare a fost abordat şi de către G.M. Heal, care a confirmat că planificarea poate fi privită ca o „rezolvare a problemei privind eficienţa într-o economie cu resurse limitate”. Realizarea planului implică atingerea obiectivelor propuse cu resurse disponibile limitate.

În contrast cu acestă multitudine de definiţii, este interesant de analizat şi definiţia planului dată de economiştii de origine sovietică. În concepţia acestora „planificarea socialistă are la bază fundamente strict ştiinţifice care au în vedere generalizarea continuă a experienţei practice, aceasta având drept scop construirea comunismului. A interveni în activitatea economică în acord cu planul, înseamnă a previziona”.

Previzionarea ştiinţifică în socialism urmăreşte asigurarea concordanţei obiectivelor stabilite de legile economice. Planul are în sistemul centralizat un caracter obiectiv. Definiţia planificării economiei presupune stabilirea unui set de priorităţi, acestea fiind date de obiectivele industriei grele care determină şi dezvoltarea altor industrii, vizând economia ca întreg.

1968, pg4562 A. Quayum –„Techniques of National Economic Planning”, Bloomington: Indiana University Press 1975, pg.463 M. Todaro – „Development Planning Models and Methods”, NairobiŞ Oxford University Press,1971, pg,1

134


Deşi anumite elemente ale acestei definiţii (de exemplu: „obiectivul legilor economice în socialism”) pot fi dificil de interpretat, aceasta conţine şi anumite concepte uzuale, precum abilitatea de a prevedea existenţa obiectivelor. Aceste definiţii, deşi distincte, în esenţă diferă foarte puţin. Un plan economic naţional reprezintă un mecanism de ghidare, în mod direct, a activităţii economice în vederea realizării obiectivelor stabilite. Noţiunea de „control” este fundamentală pentru conceptul de „planning”. Planificarea este mai mult decât o prevedere, deşi previziunea implică proiecţii ale activităţii economice viitoare, aceasta este substanţial diferită prin faptul că planificatorul încearcă să modifice direcţia de mişcare a economiei şi implicit rezultatele obţinute. Planificarea poate fi directivă şi indicativă.

În cazul planificării indicative, targeturile sunt direcţionate în speranţa modificării rezultatelor economice, prin furnizarea şi de alte informaţii decât cele oferite de către piaţă, firmele individuale neprimind directive din partea planificatorului. În cazul planificării directive, ţintele sunt direcţionate astfel încât acestea să vină în întâmpinarea rezultatelor modificate de către planificatori, deoarece obiectivele planurilor sunt legate direct de activitatea întreprinderilor.

O expresie uzuală în fosta Uniune Sovietică era „planul este lege”. Planificarea unei activitatea economică presupune parcurgerea a trei etape:

Elaborarea unui plan în care să se specifice obiectivele care urmează a fi îndeplinite, mijloacele necesare pentru realizarea acestora precum şi intervalul de timp în care acesta să fie atins.

Stabilirea mecanismului organizaţional necesar pentru executarea planului şi, în particular, aplicarea unui sistem de stimulente util pentru armonizarea intereselor participanţilor cu realizarea scopurilor.

Trebuie aleasă şi metoda de evaluare a rezultatelor şi, acolo unde apar diferenţe de targeturi, să existe feedback-ul corespunzător ajustării direcţiei viitoare a activităţii economice.

Teoria planificării economice poate fi împărţită în două categorii:

Teorii axate pe metodele planificării uzitate în fostele sistemele socialiste planificate, care foloseau ca instrument de planificare balanţa legăturilor dintre ramuri.

135


Teorii axate pe metodelor de planificare a economiei naţionale, care foloseau ca instrument de planificare anumite proceduri optime (matematice).

7.3.3. Planificarea prin intermediul balanţei legăturilor dintre ramuri

Metoda balanţei legăturilor dintre ramuri a fost utilizată în mare măsură în sistemele economice socialiste planificate. Planificarea centrală pune în discuţie o serie de bunuri şi servicii specifice, care urmează a fi produse în perioada planificată. Odată ce C.P.B.-ul determină factorii de producţie (pământ, muncă şi capital) necesari pentru obţinerea rezultatelor (în general pe baza relaţiilor istorice input-output), se poate întocmi o listă a cererilor de inputuri necesare atingerii obiectivelor de outputuri stabilite. Evident C.P.B.-ul ar urmări să producă cât mai mult output posibil, acesta fiind însă limitat de disponibilitatea inputurilor şi de tehnologia existentă.

C.P.B.-ul trebuie să asigure un echilibru între output şi input. Dacă nu există o egalitate între cele două părţi se impun măsuri administrative pentru reducerea cererii şi/sau creşterea ofertei.

În ceea ce priveşte oferta, există trei surse principale ale inputului: producţia, stocurile disponibile şi importurile. În privinţa cererii sunt două elemente importante: cererea industrială, unde producţia unei industrii (de exemplu cărbunele) este folosită ca factor de producţie pentru o altă industrie (de exemplu: oţel), şi cererea finală formată din producţia obţinută care va fi consumată de menaje (populaţie) şi/sau exportată. Un astfel de aranjament este posibil atât pentru cerere cât şi pentru ofertă şi se realizează prin modificări administrative care impun echilibrul între acestea, el fiind în contrast cu mecanismul pieţei unde preţurile se stabilesc în mod liber prin confruntarea dintre cerere şi ofertă.

Pentru un sistem economic modern, asigurarea unui echilibru între cerere şi oferta manifestată pe piaţa bunurilor şi serviciilor reprezintă un obiectiv foarte important, aspect accentuat de Hayek şi Mises. De fapt, economiile planificate care urmăresc realizarea echilibrului material, au în vedere doar cele mai importante inputuri şi outputuri, restul fiind planificate pe baze mult mai descentralizate. Acest lucru arată faptul că, doar o parte din totalul outputurilor este sub controlul planificării centrale, fiind mai mult decât suficient să se exercite un grad ridicat de influenţă asupra rezultatelor economice.

136


Chiar şi în acest context mai restrâns, întrebarea lui Barone – cum poate fi rezolvată ecuaţia? – rămâne o problemă. Asigurarea echilibrului material poate fi sintetizată în modul următor:

Surse Consumuri

unde:n - reprezintă numărul de termeni din balanţă;Xi - outputul planificat din bunul „i”;Vi - stocul existent din bunul „i”;Mi - importul planificat din bunul „i”;Xij - cererea interindustrială; aceasta reprezintă cantitatea din bunul „i” necesară pentru a produce cantitatea planificată din bunul „j”;Yi - cererea finală pentru bunul „i”; se referă la investiţii, familii, consum sau export.

Tabelul 7.1 prezintă o balanţă simplificată a legăturilor dintre ramuri. Se pleacă de la ipoteza că pentru fiecare bun există un echilibru. În cazul oţelului, există trei surse ale ofertei: producţia de 2.000 t, fără stocuri, şi importuri de 20 t, rezultând o ofertă totală de 2.020 t. De partea cererii, există şase utilizatori de oţel: industria cărbunelui care foloseşte 200 t, industria oţelului cu 400 t, exporturi de 100 t şi consumul intermediar de 300 t, industria constructoare de maşini 1.000 şi consumul personal (menajele, gospodării) 20 t, rezultând astfel o cerere totală de 2020 tone. În acest exemplu, cererea şi oferta se egalează la 2.020 tone.

Tabel nr. 7.1. Exemplu de balanţă a legăturilor dintre ramuri

Resurse Input-uri (consumuri)

intermediare cerute deConsumuri

finale

Pro

ducţ

ie

Sto

curi

Impo

rtur

i

Indu

stria

că

rbun

elui

Indu

stria

oţ

elul

ui

Indu

stria

co

nstr

ucto

are

de m

aşin

i

Con

sum

pe

ntru

bun

uri

indu

stria

le

Exp

ortu

ri

Con

sum

priv

at

Cărbune (tone)

1.000 10 0 100 500 50 50 100 210

Oţel 2.000 0 20 200 400 1.000 300 100 20

137


(tone)Maşini(bucăţi)

100 5 5 20 40 10 20 10 10

Bunuri de consum (bucăţi)

400 10 20 0 0 0 100 100 230

Demonstraţia BLR

Resurse Consum cărbune: 1.010 tone 1010 toneoţel: 2.020 tone 2.020 tonemaşini: 110 bucăţi 110 bucăţibunuri de consum: 430 bucăţi 430 bucăţi

Limitele impuse de gestionarea şi centralizarea datelor, ca şi cele legate de prelucrarea matematică determină un prag superior a numărului variabilelor care pot fi controlate prin balanţa legăturilor dintre ramuri. Care elemente de input şi de output vor fi planificate şi care nu? Este normal ca aspectele de importanţă majoră în atingerea obiectivelor statului să fie incluse în plan. Variabilele neincluse în plan trebuiesc planificate la un alt nivel, mai scăzut în ierarhie. Autorităţile au descoperit că economia poate fi eficient controlată prin manipularea unui număr relativ mic de inputuri importante.

Cum determină C.P.B.-ul cantitate din fiecare input (xij) care va fi necesară pentru a produce o unitate de output? Coeficientul care raportează inputul la output este determinat de experienţa planificării anterioare, el fiind totodată ajustat, de obicei în sus, pentru a permite îmbunătăţirea investiţiilor şi creşterea productivităţii. Mai mult, se presupune că valoarea acestor coeficienţi este în mod constant mai mare decât ratele variabile de creştere ale outputului – ipoteză care reflectă randamentele de scară (crescătoare sau descrescătoare) la nivelul unei industrii.

Acumularea informaţiilor necesare pentru actualizarea coeficienţilor este o adevărată problemă. Cea mai mare parte a sistemelor socialiste planificate se bazează pe informaţiile transmise de întreprinderi, proces care necesită timp şi care nu reflectă întotdeauna realitatea.

Balanţa legăturilor dintre ramuri presupune interrelaţionarea sectoarelor economice. Există posibilitatea, de exemplu, ca pe parcursul perioadei de aplicare a planului să apară o serie de disfuncţionalităţi, generate fie de creşterea outputului unui anumit bun, fie de apariţia unui deficit de input, deficit necunoscut în perioada anterioară (în perioada realizării planului). Dacă este necesar mai mult oţel, atunci va fi nevoie de mai mult cărbune pentru

138


producţia de oţel. Dar pentru a produce mai mult oţel este de asemenea nevoie de mai multă electricitate şi alte alte materii prime. Aceste aşa-zise efecte secundare se răsfrâng asupra sistemului economic şi în acest fel obţinerea echilibrului devine foarte dificilă. La ce nivel pot planificatorii să ia în calcul efectele secundare? În teorie ar trebui să existe un număr de posibilităţi de reformulare ale planului. În practică, cea mai mare parte a planificatorilor iau în considerare efectele negative imediate, urmând ca efectele secundare, care apar în timp, să fie absorbite ca şocuri de către sistem.

Stabilirea echilibrului între cerere şi ofertă reprezintă obiectivul balanţei legăturilor dintre ramuri. Optimizarea implică selectarea celor mai bune variante de plan care vor asigura obţinerea echilibrului dorit. Planul cel mai bun este acela care maximizează obiectivele planificării. Cu toate că este posibil să se elaboreze matematic un criteriu de selectare a planului optim, dintr-un număr de variante realizabile, cele mai multe economii socialiste planificate au fost capabile să elaboreze cel mult două sau trei variante, şi de aceea nu este nici un argument care să susţină faptul că varianta selectată este considerată ca fiind optimă. Dacă se aplică în practică planificarea ex-sovietică, se pot lua în calcul şi alte aspecte suplimentare ale balanţei legăturilor dintre ramuri. Aceasta a fost un mecanism funcţionabil cu un nivel scăzut de eficienţă. Mai mult, a dat posibilitatea planificatorilor să aleagă acele ramuri economice cheie, care au determinat apoi creşteri economice susţinute. Pe de altă parte, obţinerea echilibrului necesită frecvent existenţa unor sectoare tampon sau de prioritate redusă (de obicei bunuri de consum, care să poată absorbi erorile planificării).

Raymond Powell a analizat modul în care economiile, care au folosit balanţa legăturilor dintre ramuri ca instrument de planificare, au fost capabile să supravieţuiască şi să genereze creştere economică. Powell accentua faptul că acestă planificarea a determinat factorii decizionali ai sistemului economic (manageri, miniştri şi planificatori) să accepte derapajele de la planul stabilit, deoarece au existat în mod inevitabil erori ale planificării (dezechilibre între obiectivele producţiei şi factorii de producţie alocaţi pentru atingerea acestor obiective)64. Nu rare au fost cazurile când ministerele au primit avertizări de la nivelul întreprinderilor

64 R. Powell – „Plan Execution and the Workability of Soviet Planning”, Journal of Comparative Economics, 1, March 1977, pg.51-76

139


legate fie de insufucienţa, fie de lipsa anumitor mijloace de producţie, acestea fiind nevoite să se bazeze (să se încreadă) pe aceste informaţii. Pe baza informaţiilor non-preţ, resursele au fost realocate la nivelul unităţilor economice, astfel încât să fie corectaţi indicatorii care reflectau deficitul înregistrat. Managerii au avut astfel posibilitatea să-şi suplimenteze resursele interne. Planificatorii, la rândul lor, au realocat factorii de producţie către întreprinderile, care, conform indicatorilor raportaţi nu îndeplineau obiectivele, ducând astfel la eficientizarea activităţii acestora.

7.3.4. Modelul input-output

Acest model oferă o abordare alternativă la planificarea realizată cu ajutorul balanţei legăturilor dintre ramuri. În teorie, modelul input-output oferă planificatorilor posibilitatea să analizeze interdependenţele din cadrul sistemului, îndeosebi din sistemul producţiei materiale şi în baza acestora să exploreze diferitele posibilităţi de alocare alternativă a resurselor65.

Modelul input-output este o construcţie matematică care urmăreşte o reprezentare grafică a evoluţiilor principalelor ramuri ale economiei naţionale şi ilustrează fluctuaţiile înregistrate în diferitele sectoare. Economia este structurată în sectoare, acestea fiind clasificate în două mari categorii: cele care produc outputul (outputul final pentru consum sau outputul intermediar), şi cele care utilizează outputul final ca input intermediar pentru obţinerea unor producţii viitoare. Sectoarele pot fi identificate cu industriile, al căror număr depinde de nivelul lor de dezagregare. În mod normal, cu cât există mai multe sectoare, cu atât tabelul va reflecta mai precis interrelaţiile existente în cadrul economiei. În acelaşi timp, volumul informaţiilor şi dificultăţile de calcul impun în mod firesc limite ale acestui model. Un tabel simplu de input-output este prezentat în figura 7.1.

Figura 7.1. Tabelul Input-Output

65 W.Leontief – „Analiza input output”, Editura Ştiinţiifcă, Bucureşti 1970, pg.120-157

140


Valoarea brută a bunurile şi serviciile realizate (PNB-ul) este egală cu suma totală a veniturilor factorilor de producţie utilizaţi pentru a obţine acest output. Acest echilibru este ilustrat în tabelul input-output. Suma tuturor inputurilor utilizate şi a consumurilor intermediare (din a doua coloană), de exemplu în agricultură, este numeric egală cu totalul outputurilor realizate în cadrul acestui sector (suma intrărilor de pe al doilea rând).

Fiecare coloană din tabelul input-output ilustrează atât sursa cât şi valoarea input-ului care va fi folosit din fiecare industrie, în producerea output-ului propriu. Inputurile la rândul lor sunt de două tipuri: input-uri primare (muncă, pământ şi capital) şi inputuri intermediare (exemplu: oţel, produse agricole). În acelaşi timp fiecare rând arată cum outputul unui anumit sector (agricultura în acest caz), este distribuit consumatorilor de diferite produse agricole.

În acest tabel există două tipuri de utilizatori: industriile care folosesc produsele agricole ca inputuri intermediare pentru manufacturare, şi consumatorii finali care utilizează produsele agricole direct, fără procesări secundare. Modelul input-output creează o imagine simplă şi încă foarte utilă a modului în care sunt alocate resurselor într-un sistem economic66. Trebuie accentuat faptul că acest instrument de planificare input-output este constuit plecând de la o serie de ipoteze esenţiale:

Agregarea. Cu cât sunt mai puţine sectoare, cu atât este mai facilă utilizarea tabelului ca şi instrument de planificare. Dacă numărul ramurilor incluse în cadrul analizei creşte cu atât

66 W.Leontief –“Essays in Economics, Theories and Theorizing”, New York, Oxford University Press, 1966, pg.72-83

141


imaginea sistemului planificat este mai realist reflectată în tabel, acesta devenind totodată mai dificil de utilizat şi interpretat. Modelul input-output analizează interdependenţele cantitative creeate între sectoare importante precum agricultura şi industria grea, acordând o importanţă relativ redusă factorului muncă şi a influenţei sale asupra rezultatului economic.

Intervalul de timp. Modelul prezentat mai sus este unul static şi, nu permite analiza modificărilor în timp. Cantitatea de muncă necesară pentru a produce o unitate de oţel este considerată a fi constantă. Analiza s-a axat în principal pe componentele cadranului I, deoarece aici se găsesc coeficienţii tehnici care reflectă relaţiile dintre input şi output. Cantitativ, acest cadran arată cât anume dintr-un input este necesar pentru a produce o unitate dintr-un anumit output. În mod evident, această relaţie tehnică este esenţială pentru a se stabili cât se va produce şi cât input va fi necesar pentru această activitate de producţie.

Calculul coeficienţilor tehnici se realizează cu ajutorul unei matrici matematice I-O (input-output). Dacă există i rânduri şi j coloane în matricea I-O, atunci fiecare element aij reprezintă cantitatea de factor i care este folosită pentru a produce o unitate de producţie j, ca o parte a outputului total a lui j. Aceşti coeficienţi tehnici sunt daţi de următoarea relaţie:

unde:xij = cantitatea de factor i utilizată în industria j;xj = outputul total al industriei j.

Care este legătura dintre elementele matricei I-O şi balanţa legăturilor dintre ramuri? În primul rând, cunoaşterea matricei coeficienţilor tehnici este crucială pentru dezvoltarea unui plan, chiar dacă planul este construit printr-o tehnică simplă ca balanţa legăturilor dintre ramuri, sau este construit prin metode mult mai sofisticate. De exemplu, un plan este considerat a fi fiabil atunci când, disponibilităţile de input trebuie să satisfacă ansamblul necesităţile de producţie pentru outputul planificat.

În al doilea rând, dacă se cunoaşte relaţia dintre input şi output, pentru un obiectiv al sistemului dat, se poate determina în

142


consecinţă care este valoarea relativă a diferitelor inputuri necesare în procesul de producţie.

Astfel, un set de preţuri relative poate fi determinat cu ajutorul modelului input-output. În cadrul acestei analize se pleacă de la ipoteza potrivit căreia coeficienţii tehnici sunt cunoscuţi. Cum poate planificatorul să determine dacă un obiectiv particular este realizabil cu inputurile disponibile? Modelul input-output specifică faptul că pentru „n” sectoare, producţia totală a fiecărui sector este suma dintre cererea intermediară şi cererea finală. Această relaţie poate fi exprimată prin următoarea expresie matematică:

(7.1)

Pornind de la formula coeficienţilor tehnici, (cunoscându-se cantitatea de input i necesară realizării unei unităţi de producţie j), se ajunge la relaţia:

(7.2)

Substituind ecuaţia 7.2 în ecuaţia 7.1, se obţine:

(7.3)

Rearanjând termenii, se ajunge la:

(7.4)

Ecuaţia 7.4 reprezintă relaţia de bază dintre cererea finală, cererea intermediară şi producţia totală. Această relaţie principală poate fi convenabil exprimată printr-o matrice notată astfel:

x = Ax + y (7.5)

sau după rearanjarea termenilor:

y = (1 - A)x (7.6)

unde:i - matricea identitatex - un vector al outputului planificatA - matricea coeficienţilor tehnici

143


Y - vector al outputurilor finale

Dacă planificatorul cunoaşte matricea coeficienţilor tehnici, atunci fezabilitatea unui vector dat al obiectivelor planului (x) poate fi imediat determinat prin multiplicarea matricei. Evident, chiar dacă targetul planificatorului de schimbă, cunoscând oricare două din cele trei componente ale relaţiei, devine facilă determinarea celei de-a treia componente.

Cât de utilizabil este modelul în sistemele economice concrete? Agregarea reduce realismul şi aplicabilitatea practică a modelului, acesta rămânând totuşi util ca metodă de testare a fezabilităţii unor scenarii alternative. Modelul I-O are o serie de funcţii: furnizează o construcţie matematică a echilibrului material, şi arată cum egalitatea cerere-ofertă poate fi atinsă prin folosirea acestui instrument ca şi model de planificare. Deşi problemele care apar în realitate, colectarea şi manipularea datelor, limitează aplicabilitatea sa, modelul I-O asigură elementele tehnice al planificării echilibrului material.

7.4. Optimizarea şi planificarea economică

Balanţa legăturilor dintre ramuri a reprezentat metoda de planificare utilizată de economiştii ruşi, prin care se urmărea alocarea eficientă a resurselor. Aşa cum s-a menţionat, aceasta a fost o metodă pragmatică de planificare a economiei, metodă realizată pe căi administrative. Obiectivul său era de a asigura un echilibru brut între cerere şi ofertă la un număr relativ limitat de bunuri industriale cheie.

Datorită complexităţii sale administrative, planificarea sovietică a avut ca obiectiv doar atingerea echilibrului material şi nicidecum a unui echilibru optim.

Teoria planificării economice se axează însă şi pe problematica atingerii echilibrului optim. Potrivit acesteia, planificatorii pot direcţiona economia astfel încât să realizeze combinaţia optimă de output, în ciuda caracterului limitat al mijloacelor de producţie (pământ, capital, muncă). Reglementările administrative nu au putut determina o alocare eficientă a resurselor care să conducă la realizarea outputului economic. Deşi soluţia la o astfel de problemă de planificare este evidentă în teorie, în practică aceasta a fost mai greu de evidenţiat.

144


Problema planificării poate fi exprimată şi prin maximizarea utilităţii resimţită de societate :

maxim U = U (x1, x2, … , xn) i = 1, … , n (7.7)

unde xi reprezintă produsele care pot fi produse cu tehnologia existentă:

xi =f (u1, u2, … , um) (7.8)

şi unde uj sunt resursele (pământ, muncă, capital) şi suportă condiţiile

uj ≤ bj, j = 1, … , n (7.9)

unde bj reprezintă resursele disponibile, iar uj cantitatea totală de resurse j utilizate de toţi producătorii.

Mai mult, resursele sunt folosite la zero sau niveluri pozitive:

uj ≥ 0 (7.10)

Scopul planificării este dat de maximizarea valorii ecuaţiei 7.7. denumită funcţie obiectiv. Aceasta cuantifică obiectivele economice ale planificatorilor şi oferă o relaţie precisă între utilitatea resimţită de societate (U) şi outputul de bunuri şi servicii (xi) din care derivă acea utilitate socială sau satisfacţie.

În schimb, creşterea volumului de bunuri şi servicii produse este în funcţie de combinaţia dată de disponibilităţile resurselor (uj) şi tehnologia dată. Resursele sunt folosite în limita ofertelor disponibile (bj) în combinaţie cu altele, sau ca şi resursă individuală.

Criticile aduse modelului Barone au evidenţiat care sunt motivele pentru care planificarea optimă este imposibilă de realizat în practică. În primul rând, o economie produce o multitudine de bunuri distincte şi dispune de o diversitate de factori (inputuri). Chiar şi cu o tehnologie avansată nu e posibil să se rezolve un sistem de „n” ecuaţii simultane pentru realizarea combinaţiilor optime dintre inputuri şi outputuri. Pentru rezolvarea în limite acceptabile a acestei probleme planificatorii ar trebui să opereze cu aglomerări de mărfuri distincte (agregând unităţi de măsură diferite cum ar fi tone de oţel cu metri de textile). Sistemele economice reale nu pot fi analizate în baza acestei limite. Fabricile solicită produse în anumite cantităţi şi de anumite calităţi. Transpunerea teoretică a planificării bazate pe

145


inputuri şi outputuri agregate în procesele reale de producţie şi de distribuţie este o problemă extrem de complicată.

În al doilea rând, chiar dacă planificatorii pot aduna informaţiile necesare şi pot face calcule complexe, încă nu este clar cum pot întreprinderile să producă mărfurile planificate prin utilizarea combinaţiilor optime de inputuri. Această problemă poate fi rezolvată prin crearea unui sistem de stimulente care să determine şi să încurajează firmele să implementeze producţia şi distribuţia optimal previzionată.

O alt aspect ce trebuie menţionat este acela generat de procesarea informaţiilor ce susţin aplicarea în practică a modelului. Informaţia primită de planificatori este excesivă, chiar dacă aceasta nu îmbracă decât forma unei raportări exacte şi imparţiale transmise de întreprinderi. Oricum, planificatorii întâmpină dificultăţi în colectarea unor informaţii exacte de la nivelul întreprinderilor, întrucât performanţa lor este analizată în baza acestor rapoarte statistice.

O problemă finală privind planificarea optimă este legată de obţinerea acordului social în vederea stabilirea funcţiei obiectiv a sistemului. Cum pot şti planificatorii ce bunuri şi servicii sunt mai importante decât altele? În baza unor analize, planificatorii pot realiza anumite înţelegeri legate de stabilirea funcţiei obiectiv a sistemului, dar, pe măsură ce economia devine mai complexă, cu atât mai dificilă devine şi previzionarea evaluărilor legate de acestă problematică. Într-o economie complexă, planificatorii trebuie să cunoască dacă industria maselor plastice este mai importantă decât industria siderurgică sau mai importantă decât industria ceramică, care ar putea fi privite ca şi substituenţi. Anexa 7A evidenţiază modul de transpunerea în practică a planificării prin calcul matematic.

7.5. Coordonarea: Cât de multă piaţă? Cât de mult plan?

Legat de problematica planificării s-au evidenţiat două aspecte:

Cât de mult control exercită planificarea centrală asupra inputurilor folosite în cadrul sistemului. E nevoie ca toate deciziile să fie luate de planificatori la nivel central, sau este posibilă şi o anumită descentralizare către nivele de decizie mai mici?

146


Al doilea aspect are în vedere problematica îndeplinirii planului şi modul de realizarea a echilibrului material optim. În majoritatea sistemelor socialiste, aplicarea în practică a teoriei planificării s-a realiazat prin simplificarea procedurilor de planificare, aceasta urmărind previzionarea unui număr relativ restrâns de inputuri şi de outputuri considerate ca fiind importante, ceea ce a condus la degradarea criteriului optimal. În plus, greşelile tipice de planificare au fost considerate ca şi şocuri, care au fost absorbite de sectoarele cu prioritate scăzută pentru sistem (zonele tampon).

Majoritatea sistemelor din lumea reală utilizează aranjamente intermediare care combină planul cu piaţa. Pentru sectoarele care erau văzute de planificatori drept esenţiale pentru realizarea obiectivelor de stat (exemplu: oţel) C.P.B. a jucat un rol important, iar pentru altele considerate ca fiind mai puţin importante (exemplu: bunuri din industria uşoară), C.P.B. a avut un rol minor. Majoritatea mijloacelor de planificare pot fi considerate ca fiind sarcini parţiale care au în vedere alocarea raţională a resurselor. „Principiul priorităţii” (în baza căruia planificarea este focalizată doar asupra sectoarelor importante precum industria siderurgică şi cea chimică) influenţează planificarea în direcţia limitării gamei de inputuri şi outputuri planificate de la centru.

Criticii sistemului socialist planificat susţin ideea potrivit căreia complexitatea lumii reale a făcut imposibil ca C.P.B.-ul să poată gestiona cu exactitate sarcinile trasate prin plan, acesta trebuind să urmărească modul în care firma individuală şi-a atins obiectivele ce îi revin. Susţinătorii socialismului planificat, pe de altă parte, au afirmat că deciziile legate de producţie şi consum sunt în general mai puţin complexe decât cele care acţionează în cadrul sistemului economic caracterizat printr-o economie de piaţă. Aceste abordări rămân în centrul dezbaterilor ce analizează meritele relative ale planului comparativ cu mecanismul pieţii.

Teoria planificării pune accent pe modul de formulare a planului, acesta putând fi privit ca un ansamblul de obiective şi strategii necesare realizării acestuia. Implementarea lui presupune existenţa unui sistem de stimulente care motivează agenţii economici în îndeplinirea obiectivelor trasate de planificatori. Planificarea realizată în fosta Uniune Sovietică dar şi în alte economii socialiste a demonstrat faptul că asigurarea unei motivării corespunzătoare a constituit o problemă esenţială a sistemului. Managerii urmăresc şi

147


ei atingerea obiectivelor planului, care uneori, la nivel de organizaţie economică, sunt mai puţin conturate dacă nu chiar contradictorii. Când managerii dezvoltă transpunerea în practică a unui plan, iar informaţiile despre acesta sunt limitate (şi adesea disfuncţionale), un factor important al reuşitei îl are deciziei informală, acesta preluând astfel directivele planului care intenţionează să fie cele mai importante.

7.6. Performanţele socialismului planificat: ipoteze

Anterior au fost menţionate câteva ipoteze privind performanţa aşteptată a sistemelor economice capitaliste reflectată prin creştere economică, eficienţă şi mod de distribuire a venitului. În continuare se va încerca prezentarea acestor criterii de performanţă şi pentru sistemele economice socialiste pentru care nu există însă nici o dogmă, fiind astfel dificil de formulat ipoteze teoretice, independente de performanţa înregistrată de socialism, în lumea reală.

7.6.1. Distribuirea venitului

Este evidentă o primă ipoteză şi anume aceea că venitul este distribuit mult mai echitabil în socialismul planificat decât în capitalism. În cadrul acestui sistem economic, statului ca proprietar al mijloacelor de producţie (deţine capital şi pământ) îi revin veniturile generate de acestea. Este posibil, dar nu acceptabil, ca statul să distribuie aceste venituri mai puţin echitabil decât se realizează în societăţile capitaliste. O altă ipoteză la fel de evidentă rămâne aceea potrivit căreia autorităţile în sistemul socialist planificat acordă o importanţă deosebită distribuirii corecte a venitului generat de factorul muncă.

7.6.2. Eficienţa

Criticii acestui sistem cred că economiile planificate au avut mari probleme în alocarea eficientă a resurselor. Potrivit acestora planificatorii au întâmpinat dificultăţi în elaborarea planului, procesarea informaţiilor şi motivarea participanţilor. Mai mult, economia socialismului planificat nu a luat în calcul preţurile relative care permiteau autorităţilor centrale să realizeze o alocare eficientă a

148


resurselor. Aceste aspecte teoretice au sugerat faptul că ipotezele privitoare la planificarea economiilor socialiste conduc către nivele de eficienţă relativ reduse. Tehnicile de planificare ce ţinteau atingerea optimului economic au avut o aplicabilitate limitată în lumea reală, economiile socialismului planificat neputând astfel să ajungă la aceeaşi eficienţă ca sistemele economice capitaliste a căror eficienţe economică era dată de piaţă. De fapt scopul planificării în cadrul sistemului socialist planificat a fost asigurarea echilibrului material şi nu optimizarea acestuia. Astfel, ipotezele care au stat la baza obţinerii performanţelor economice în cadrul socialismului planificat, în termenii eficienţei dinamice şi statice, sunt verificate de realitatea practică.


În socialismul planificat, statul a fost capabil să exercite un control mai mare asupra economisirii şi asupra ratei de investiţie ca fenomen, comparativ cu sistemul capitalist. Acest proces este confirmat de faptul că toate veniturile generate de factorii de producţie (mai puţin munca) reveneau statului. Prin urmare, în cadrul economiilor socialiste s-a atins o rată de economisire mult mai înaltă, deoarece sistemul avea ca principal criteriu de performanţă o creştere economică rapidă care să susţină construirea socialismului şi îndreptarea societăţii spre comunism.

În economiile socialismului planificat, creşterea rapidă a fost promovată de rate înalte ale economisirii şi de direcţionarea resurselor, făcută de planificatori, în vederea maximizării creşterii. La prima privire, se evidenţiază faptul că există rate mai înalte a creştere pentru economiile sistemului planificat.

7.6.4. Stabilitatea

Se pleacă de la premisa că economiile socialismului planificat sunt mult mai stabile decât sistemele economice capitaliste. Potrivit aceastei afirmaţii sunt analizate fluctuaţiile specifice economiilor socialiste generate de instabilităţi semnificative ascunse (inflaţia reprimată, lipsa locurilor de muncă).

Ipoteza unei stabilităţi mai mari a sistemului economic socialist are la bază următoarele consideraţii:

Cheltuielile pentru investiţii vor face obiectul controlului realizat de planificatori, obiectivul urmărit de aceştia fiind ca

149


nivelul ratei de investiţii să fie stabil-acceptabil. Prin urmare, fluctuaţiile acestui indicator (o sursă majoră a instabilităţii în economiile capitaliste) vor fi relativ reduse.

Planificarea echilibrului material va induce şi un echilibru aproximativ pe piaţa muncii (cererea este egală cu oferta de forţă de muncă).

Cererile şi ofertele pentru bunurile de consum vor face obiectul controlului de stat (planificatorii însumează salariile industriale determinând astfel outputul pentru bunurile de consum).

Firmele care funcţionează sub presiunea realizării planului, urmărind realizarea echilibrului material, vor asigura muncitorilor locuri de muncă garantate.

7.6.5. Obiectivele dezvoltării

Economiile socialiste planificate prezentau în aparenţă un avantaj: abilitatea de a concentra resursele disponibile pentru realizarea obiectivele propuse. Această abilitate în alocarea resurselor permitea schimbări stucturale mai rapide şi o creştere economică ridicată care puteau astfel să genereze o dezvoltare mai accentuată comparativ cu cea înregistrată în sistemele economice capitaliste.

7.7. Problema panificării. ANEXA 7A

S-a evidenţiat faptul că deşi modelul concurenţei perfecte este o construcţie teoretică, acesta serveşte totodată ca bază utilă pentru analizarea structurii şi funcţionării economiei capitaliste.

Au existat numeroase încercări de a construi o dogmă similară pentru economia planificată. Această anexă pune în discuţie preţul şi non-preţul ca soluţii care au în vedere problematica optimizării planului.

Problema planificării, devine conceptual destul de simplă scopul acesteia fiind maximizarea funcţiei obiectiv. Planul, aşa cum a fost definit pe parcursul prezentului capitol subliniază care sunt obiectivele şi mijloacele necesare pentru realizarea acestora. Prin urmare trebuie găsită o soluţie privind planificarea. Metodele de planificare cel mai utilizate sunt reunite sub denumirea de „planning routines” (planificarea rutinelor).

150


7.7.1. Planning routines

Planificarea la nivelul unei economii naţionale este similară cu modelul de planificare aplicat la nivelul unei singure unităţi de producţie. Problema agregării şi numărul mare de inputuri şi outputuri folosite duce la un grad de complexitate ridicat, pentru realizarea planificării fiind necesară căutarea diferitelor soluţii. O mare parte din literatura de specialitate analizează diferitele metode de aplicare a planificării, cu variantele şi caracteristicile lor pozitive şi negative. În decursul timpului cele mai folosite metode au fost acelea care au la bază: preţ-ghidat, nonpreţ-ghidat sau o combinaţie a celor două.

Pentru o examinare mai atentă a diferitelor rutine, sunt necesare câteva observaţii generale. Deoarece responsabilitatea aplicării plan economic naţional este deosebit de mare, acesta se realizează printr-un număr de paşi cunoscuţi sub numele de iteraţii. Modelul cel mai simplu şi cel mai cunoscut este licitaţia. Când licitatorul dispune de un bun pe care doreşte să-l vândă, el nu ştie cine îl va cumpăra şi nici la ce preţ. Ambele informaţii (soluţii în acest caz) sunt obţinute prin parcurgerea unui număr de paşi secvenţiali, în care licitatorul aude ofertele de la diverşii cumpărători potenţiali.

Licitatorul ar dori să obţină cel mai bun preţ posibil şi să aibă totodată şi cea mai mică cheltuială. Încercările repetate (model iterativ) ajută la rezolvarea problemei planificării, prin identificarea celei mai eficiente metode de transpunere în practică a planului economic naţional.

Balanţa legăturilor dintre ramuri rezolvă această problemă prin contorizarea inputurilor şi outputurilor sistemului, căutând să relizeze totodată o alocare eficientă a inputurilor în vederea obţinerii outputurilor. Planificatorii fac o serie de iteraţii, prin ajustarea variabilelor sistemului găsind soluţia finală şi asigurând astfel maximizarea funcţiei obiectiv. Abilitatea folosirii rutinei ca şi instrument de planificare permite determinarea unei valori a funcţiei obiectiv cât mai apropiată de valoarea maximală, acestă fiind cunoscută sub denumirea de convergenţă. Problematica planificării, din punct de vedere teoretic are un grad ridicat de complexitate, convergenţa căpătând o mare importanţă practica. În cazul licitaţiei, dacă există exces de cerere pentru un bun economic, licitatorul va creşte preţul. Această ajustare nu va reduce excesul de cerere? Aşa cum licitatorul apelează la oferte adiţionale, preţul de vânzare va creşte la fiecare stadiu? Atingerea celei mai bune valori a funcţiei obiectiv este posibilă prin selectarea rutinei, determinată printr-o

151


aplicaţie particulară. Procedurile de optimizare sunt subiectul unei vaste literaturi în economie şi în disciplinele adiacente, descrise în general ca programare matematică.

În plus, condiţia esenţială pentru maximizarea funcţiei obiectiv este ca planul să fie realizabil. Un plan este realizabil când inputurile sunt disponibile, tehnologiile permit combinarea acestora, toate ducând la obţinerea outputului planificat.

Conceptul fezabilităţii pare destul de simplu, putând fi exprimat de ecuaţiile 7.8. până la 7.10. După cum s-a văzut, fezabilitatea este cel mai important criteriu pentru realizarea unui plan optimal care va asigura planificarea materială a echilibrului.

Procedurile de optimizare întâmpină două neajunsuri importante:

Obiectivele planului sunt realizate având la bază date probabilistice, fiind necesar să se aleagă metode care pot elimina eventualele erori.

Planificarea, de asemenea, are la bază elemente de incertitudine. Nu este clar dacă metodele considerate drept fiabile pentru perioadele prezente vor fi corespunzătoare şi pentru diferitele proiecţii din viitor.

Există o largă varietate a planificării rutinelor. Deosebirile dintre ele sunt legate de natura informaţiei care va fi derivată din exerciţiu şi de maniera în care informaţia va fi utilizată. Preţurile sunt cel mai familiar mecanism de informare folosit în cadrul economiei de piaţă. Acest mecanism de informare poate fi folosit sub diverse forme pentru previzionarea modului de alocare a resurselor din sistem.

Un model alternativ combină mijloacele de informare date de preţ şi nonpreţ, informaţii care ar putea fi utilizate pentru realizarea echilibrului material în cadrul sistemului.

Deosebirea dintre planificarea prin preţ şi nonpreţ poate fi de asemenea ilustrată utilizând ecuaţiile 7.7 şi 7.10. În teorie, ambele ar trebui să conducă la acelaşi rezultat: o alocare a resurselor care să maximizeze funcţia obiectivă. Planificarea prin nonpreţ este de fapt planificarea administrativă prin care planificatorii urmăresc realizarea echilibrului material direct, intreprinderile trebuind să producă un mix de outputuri (x) cu mixul prescris de inputuri (u).

7.7.2. Planificarea sistemului economic bazată pe preţuri

152


În capitolul cinci s-a examinat modul de alocarea resurselor în economia de piaţă evidenţiindu-se importanţa şi rolului preţurilor în stabilirea echilibrului economic. Preţurile sunt importante şi în socialism. Într-adevăr, multe din analizele făcute asupra sistemului socialist de piaţă se concentrează în jurul problematicilor de bază care urmăresc aspecte legate de modul cum se formează preţurile şi, odată formate, cum pot fi utilizate acestea pentru atingerea rezultatelor planificate. În cadrul economiei socialist-centralizate (planificate), modelele de planificare care se realizează cu ajutorul preţurilor recomandate (ghidate) au urmărit determinarea unui sistem de preţuri de echilibru, care vor ajuta întreprinderile să susţină deciziile planificatorilor privind directivele de alocare eficientă a resurselor.

Cel mai faimos „planning routine” al preţului recomandat (ghidat), este modelul Lange. Din punct de vedere teoretic, problema esenţială a modelului Lange este modul de determinare a preţurilor de echilibru. Astfel, dacă preţurile iniţiale recomandate firmelor se dovedesc a fi eronate, rezultând un exces de cerere sau ofertă, poate dezechilibrul creat să fi eliminat de C.P.B. prin procedura de ajustare a preţurilor? Pentru a răspunde la acesta întrebare trebuie văzut cine este interesat în găsirea soluţiei de echilibru, şi în ce măsură procedura de ajustare folosită (principiul tatonărilor) va conduce către convergenţă. Literatura de specialitate confirmă că procedeul tatonărilor a lui Lange este soluţia care conduce către o situaţie de echilibru67.

Modelul Lange este doar o variantă pentru determinarea preţurilor de echilibru în cadrul planificării realizate prin modelul preţului recomandat (ghidat). Elementul central, în analiza planificării bazate pe mecanismul preţului ghidat, este legat de posibilitatea stabilirii preţurilor de echilibru în cadrul sistemului planificat, aşa cum acestea se formează în economia de piaţă. Cum pot fi formate preţurile în cadrul acestui sistem? Pentru a maximiza funcţia obiectiv apar două probleme, pe care economiştii le consideră soluţia unică şi soluţia duală. Soluţia unică urmăreşte stabilirea unui set de bunuri x (şi modul de distribuire a inputurilor u pentru realizarea lor) care să maximizeze valoarea funcţiei obiectiv.

Soluţia duală cuprinde şi sistemul de preţuri al resurselor care pot influenţa producătorii (urmărind, să spunem, regulile lui Lange)

67 O.Lange – „On the Economic Theory of Socialism”, Ed.Benjamin Lippincott, New York, McGraw-Hill, 1964, pg.99-102

153


să producă setul optim de bunuri (x) care maximizează valoarea funcţiei obiectiv.

Relaţia dintre soluţia unică şi soluţia duală poate fi analizată la nivelul unei singure firme. Maximizarea outputurilor implică minimizarea inputurilor pentru produsul rezultat. Dacă o astfel de firmă nu poate realiza o alocare eficientă a resurselor pentru un output dat există posibilitatea ca, folosind acelaşi volum de input să-şi extindă volumul de outputuri realizate. Într-un sens formal (oficial) atunci, obiectivul firmei este acelaşi realizând fie un output dat cu un minim de inputuri, sau alternativ, fie maximizarea outputurilor cu o cantitate de inputuri date.

Care este importanţa soluţiei duale în planificare? Dacă outputul este maximizat cu o tehnologie dată, în aceste circumstanţe, alocarea ineficientă a inputurilor în procesul de producţie este reflectată de prezenţa unor lipsuri relative, care ar fi avut posibilitatea să fie reflectate de nivelul preţurilor, dacă acestea nu erau recomandate (controlate). Aceste lipsuri relative pot fi stabilite prin calcul matematic care poate fi realizat de orice instituţie şi organizaţie competentă. Ideea care se desprinde este că piaţa nu este necesară pentru formularea preţurilor raţionale.

Maximizarea funcţiei obiectiv, în baza constrângerilor analizate, poate fi rezolvată atât prin intermediul soluţie unice cât şi a celei duale. Cea de-a doua variantă furnizează un set de preţuri ascunse (în umbră), care, în condiţii corespunzătoare, îndeplinesc o funcţie similară preţurilor generate în cadrul sistemului caracterizat prin concurenţă perfectă.

Ce este cu exactitate un preţ ascuns (în umbră)? Preţul în umbră reflectă creşterea valorii maximale a funcţiei obiectiv, ca urmare a creşterii productivităţii inputului. Astfel, dacă creşterea cu o unitate a valorii factorul bj (resursele disponibile j) nu determină şi o creştere a valorii funcţiei obiectiv, atunci preţul în umbră a factorului j este zero. Pe de altă parte, dacă creşterea cu o unitate a facorului b j, determină creşterea valorii funcţiei obiectiv, atunci putem afirma că factorul bj are un preţ ascuns pozitiv. Astfel productivitatea marginală a factorului bj este pozitivă.

Procedura de calculare a preţurilor ascunse (din umbră) este relativ simplă. Însă, când această metodă se aplică la nivelul unui sistem economic, apar o serie de probleme:

Pentru ca modelul să fie utilizabil în practică, este necesară o acţiune majoră de agregare. Analizând un număr de produse

154


şi factori şi tratându-le ca şi cum ar fi omogene, pot apărea dificultăţi în interpretarea rezultatelor evaluărilor determinate de utilizarea produselor şi factorilor specifici, într-un model în care acestea îşi pierd identităţile individuale.

Complexitatea interdependenţelor din sistemul economic modern tind să crească, creând dificultăţi de calcul substanţiale. Chiar dacă datele ar putea fi colectate în detaliu, se ridică problema posibilităţilor limitate a tehnicii de calcul în găsirea unor soluţii optime. Deşi teoretic este posibil ca un model să fie descompus în părţi componente, analiza acestora printr-un sistem de ecuaţii complexe limitează aplicabilitatea soluţiilor găsite prin calcul matematic în lumea reală.

Modelul Lange utilizează indirect mecanismul de piaţă. Cu toate acestea la calcularea preţurilor ascunse se utilizează un model matematic, abstract care nu este legat de piaţă sau de alte acorduri organizaţionale particulare. În schimb soluţia obţinută prin rezolvarea sistemului de ecuaţi matematice, substituie pe deplin mecanismul de formare a preţurilor specific sistemului economic capitalist.

Planificarea cantitativă (bazată pe sistemul nonpreţului)

O alternativă la planificarea care are la bază sistemul preţurilor reglementate este aceea care se realizează prin aşa numitul sistem al nonpreţului (planificarea cantitativă). Aceasta poate fi regăsită în practică sub două forme:

Planificarea care are la bază soluţia unică urmăreşte stabilirea unui set de bunuri (x) care să maximizeze valoarea funcţiei obiectiv. Planificatorii trasează directive în privinţa inputurilor şi outputurilor fizice ce trebuiesc realizate la nivel de întreprindere. Planificarea este realizată fără o referinţă directă la preţuri, plecând de la premisa că disponibilitatea resurselor este implicită în acest exerciţiu.

A doua formă este dată de planificarea propriu-zis cantitativă în care preţurile sunt irelevante. Cel mai notabil exemplu este planificarea cantitativă utilizând un model static input-output, unde preţurile sunt irelevante deoarece consumurile se presupun a fi rigide, determinate de tehnologia existentă. Relaţia strictă dintre inputuri şi outputuri rămâne constantă şi nu se modifică ca urmare a variaţiei preţurilor inputurilor.

155


Fundamentul planificării input-output este matricea tehnologiei, care reprezintă o matrice a coeficienţilor tehnici, astfel încât toate inputurile să fie raportate la toate outputurile, implicând un grad ridicat de agregare la nivelul întregii economii. Presupunând că această sortare a informaţiei este viabilă, cum poate fi rezolvată problema planificării? Mai întâi C.P.B.-ul trebuie să stabilească obiectivele ce urmează a fi realizate. În baza coeficienţilor tehnici corespunzători, disponibilităţile de inputuri trebuie să asigure realizarea obiectivele stabilite. Astfel firmele îşi pot îndeplini targeturile de input şi output. Acestă metodă de planificare poate fi ilustrată succint cu ajutorul relaţiilor matematice. Outputul brut (x) este utilizat pentru consum intermediar Ax (unde A este matricea tehnologiei) şi pentru consum final (y):

x = Ax + y.

Consumurile finale, pot fi determinate de către outputurile brute astfel: y = (i - A)x, unde i este o matrice de identitate. Odată ce planificatorii au stabilit mixul de output final dorit (y), ei pot calcula outputurile brute (x) necesare pentru orice ramură ce produce outputuri finale.

Planificarea prin intermediul sistemului bazat pe nonpreţuri diferă substanţial de procedurile de planificare bazate pe preţul ghidat. În varianta nonpreţului firmele au puţină libertate de decizie. Firmelor li se transmite în detaliu ce să producă şi ce input-uri să utilizeze. Aceasta a fost baza realizării echilibrului material. Cu cantitatea de informaţii corespunzătoare este teoretic posibil să se obţină o balanţă a ofertelor şi cererilor în acest cadru.

Succesul acestei forme de planificare depinde de posibilitatea ajustărilor ce pot fi realizate în timp. C.P.B.-ul va fi implicat în strângerea şi procesarea vastelor cantităţi de informaţii, procedură ce este caracterizată prin serioase limitări practice.

156


CAPITOLUL VIII - SISTEMUL ECONOMIC SOCIALIST DE PIAŢĂ

8.1. Socialismul de piaţă: concept teoretic8.1.1. Modelul lui Lange8.1.2. Critici la adresa modelului lui Lange

8.2. Socialismul de piaţă – varianta cooperatistă8.2.1. Criticile modelului cooperatist8.2.2. Avantaje ale modelului cooperatist

8.3. Criteriile de performanţă ale socialismului de piaţă8.3.1. Distribuţia venitului8.3.2. Creşterea economică

157


8.3.3. Eficienţa8.3.4. Stabilitatea

Socialismul de piaţă reprezintă, după cum sugerează şi denumirea, un hibrid între economia de piaţă şi cea planificată. Este un sistem economic care combină proprietatea de stat asupra capitalului cu alocare eficientă a resurselor prin mecanismul pieţei. Acesta oferă totodată posibilitatea împletirii echităţii, caracteristică sistemului economic planificat, cu eficienţa specifică economiilor de piaţă. Statul este proprietarul mijloacele de producţie, iar veniturile specifice factorului capital revin societăţii.

Deoarece resursele sunt alocate în primul rând prin intermediul pieţelor, cea mai mare parte a problemelor generate de dezvoltarea socialismului planificat – sarcinile administrative, de evaluare, precum şi cele legate de problematica valorificării resurselor – pot fi evitate.

Acest capitol prezintă teoria socialismului de piaţă, care spre deosebire de cea a capitalismul perfect competitiv, nu lasă să se întrevadă existenţa unei paradigme. Există însă viziuni alternative asupra socialismului de piaţă, una fiind caracterizată de proprietatea statului asupra mijloacelor de producţie, iar alta de proprietatea muncitorului. Ambele viziuni se bazează pe faptul că piaţa (sau cel puţin pieţele artificiale) realizează operaţiunea de alocare a resurselor.

Deoarece lumea a experimentat într-o mică măsură socialismul de piaţă, astăzi nu este posibilă realizarea unei analize comparative ample a eficienţei realizate în cadrul economiei capitaliste şi a sistemului socialist planificat. Insuficienta aplicare în practică a socialismului planificat face ca teoria socialismului de piaţă să devină şi mai importantă pentru specialişti.

Teoria are un rol important în înţelegerea caracteristicilor acestui tip de sistem economic. Acest capitol va demonstra cum socialismul de piaţă are atât avantaje cât şi dezavantaje. Problema majoră a acestuia pare să fie legată de modul în care este posibilă funcţionarea eficientă a pieţelor atunci când capitalul nu este proprietatea privată a indivizilor.

Respingerea puternică a principiilor care au stat la baza socialismului planificat, la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90, a promovat socialismul de piaţă ca alternativă majoră la sistemul economic capitalist. Reforma începută în Uniunea Sovietică şi

158


Europa de Est a evidenţiat faptul că socialismul de piaţă putea fi o soluţie mult mai avantajoasă, atât timp cât acest tip de sistem promitea să evite efectele negative caracteristice sistemului capitalist. Pe de altă parte, înlăturarea socialismului planificat din Europa de Est nu a înseamnat o abandonare a gândirii socialiste şi a variantelor democratice de socialism în special. Modelul socialismului de piaţă va fi susţinut în viitor, în mod deosebit în ţările sărace, care sunt angajate în lupta pentru atingerea unui nivel de trai cât mai ridicat.

8.1. Socialismul de piaţă: concept teoretic

Problemele complexe generate de sistemul socialist planificat fac ca socialismul de piaţă (SP) să devină un sistem economic destul de atractiv. Permiţând pieţei să controleze o anumită parte a deciziilor de alocare a resurselor, acest model limitează rolul unităţii centrale de planificare (U.C.P.). De asemenea, prin libertatea participanţilor de a răspunde semnalelor pieţei, socialismul de piaţă oferă posibilităţi de combinare mai eficientă a resurselor la nivel local.

Susţinătorii socialismul de piaţă au fost nevoiţi să răspundă la două întrebări puse în discuţie de Hayek şi Mises (vezi cap. 7). Dacă mijloacele de producţie sunt proprietatea societăţii, care este certitudinea utilizării în mod eficient a capitalului? Ce efecte va avea proprietatea socială asupra capitalului: va deforma iniţiativele sau va conduce la un comportament economic raţional?

8.1.1. Modelul lui Lange

Cel mai faimos model teoretic al socialismul de piaţă este modelul „tatonărilor” propus de economistul polonez Oskar Lange68. Acest model are la bază principiul echilibrului general (prezentat în opera lui Barone, Paretto şi Walras), generând o „soluţie” prin parcurgerea unui număr determinat de etape succesive.

Alţi economişti (precum H.D. Dickinson şi Abba Lerner) au dezvoltat modelul Lange, determinând existenţa unor extensii (variante ale modelului). Mai mult, modelul lui Lange a socialismului de piaţă se particularizează prin aceea că acesta a cuprins în

68 B.Lippincott – “On the Economic Theory of Socialism”, Minneapolis: University of Minnesota Press 1938, pg.23-54

159


analiză doar câteva sectoare în care poate fi utilizat. Potrivit acestuia dacă ar exista un exces de ofertă pentru un anumit bun, unittatea centrală de planificare (U.C.P.) ar micşora nivelul preţului pentru a determina echilibrul pe piaţă. Dacă ar exista un exces de cerere, atunci preţul bunului va fi mărit prin intermediul U.C.P-ului. Astfel, într-un proces succesiv, unităţiile centrale de planificare ar ajusta preţurile până când acestea se vor afla la nivelul „potrivit” –unde cererea şi oferta se află în echilibru.

În plus pe lângă ajustarea preţurilor, unitatea centrală de planificare va coordona modul de distribuire a dividendelor sociale (rente şi profituri) obţinute ca urmare a utilizării resurselor productive, aflate în proprietatea statului. Aceste dividende pot fi distribuite sub forma unor servicii publice sau investiţii, decizia finală de distribuire fiind stabilită prin aranjamente cu autorităţile industriale intermediare. Potrivit acestui model, statul are un grad substanţial de implicare, acesta putând determina atât nivelul cât şi direcţia investiţiilor, cu toate că Lange a argumentat faptul că fondurile investiţionale ar trebui să fie alocate astfel încât să se realizeze o egalizare a ratelor marginale de realocare. Controlul central considerabil asupra sistemului economic va fi menţinut de unităţile centrale de planificare. În acelaşi timp, preţurile vor fi folosite în cadrul procesului decizional pentru a elibera U.C.P.-ul de o sarcină administrativă suplimentară.

Examinând câteva dintre presupusele avantaje ale modelului, Lange a previzionat că utilizând mijloacele de producţie deţinute de către stat, atât ritmul cât şi direcţia de dezvoltare a activităţii economice va fi determinată, în mare parte, de către acesta, redistribuirile şi influenţa proprietarilor privaţi fiind excluse. Distribuirea venitului va fi substanţial mai echitabilă decât în cazul sistemului economic capitalist.

În plus, vor exista diferite posibilităţi de producţie, iar procesul investiţional va fi un determinant major al ritmului de creştere economică, care va fi totuşi în cea mai mare parte controlat de către stat.

Aceste două caracteristici ale modelului Lange (o distribuire mai echilibrată a venitului şi controlul statului asupra investiţiilor) sunt presupuse a fi principalele avantajele ale socialismul de piaţă.

Lange a explicat că externalităţile (eşecul pieţelor generat de nereflectarea corespunzătoare la nivelul preţului pieţei a unora dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei-consumului) pot fi luate în considerare mult mai mult deoarece, statul poate manipula preţurile resurselor. Alţi economişti au argumentat faptul că, în general, deciziile luate la nivele mai înalte, spre deosebire de cele de la nivele inferiorare sunt mai importante în prevenirea efectelor conjuncturale nedorite. Lange a presupus mai târziu că gestionarea controlului

160


statului asupra economiilor şi investiţiilor ar reduce instabilitatea ciclică.

Sistemele de piaţă din lumea reală se abat de la modelul concurenţei perfecte. Aplicarea elementelor caracteristice ale mecanismului pieţei, conform lui Lange ar face posibilă utilizarea numai a efectelor pozitive ale acesteia în economia reală. În acest context, este ironic faptul că Lange a evidenţiat prea puţin efectele negative generate de dificultăţile economiilor de scară şi de cele generate de modificările tehnologice. Acesti factori sunt esenţiali în determinarea gradului de competitivitate a unui sistem economic capitalist.

8.1.2. Critici la adresa modelului lui Lange

Modelul Lange a captat atenţia multor economişti pe parcursul anilor, el nefiind însă scutit nici de critici. Lange însuşi a recunoscut unul din neajunsurile modelului şi anume acela că volumul şi diversitatea sarcinile atribuite U.C.P.-ului ar duce la o birocraţie pronunţată, considerată mult timp o trăsătură negativă a socialismului. Cea mai puternică critică în acest sens a fost susţinută de laureatul premiului Nobel, Friedrich August Hayek care a sugerat că deşi sarcinile atribuite U.C.P.-lui pot fi controlabile în teorie, acestea ar fi probabil necontrolabile în practică.

Abram Bergson şi alţi economişti au analizat o altă problemă cheie a modelului Lange, cea care viza asigurarea unei motivaţii corespunzătoare coducerii unităţilor economice. Cum ar trebui motivate autorităţile intermediare şi în special managerii

CENTRAL PLANNING BOARD (CPB)

Funcţii: 1. Stabileşte preţurile bunurilor2. Distribuie dividendul social

AUTORITĂŢILE INDUSTRIALE

Funcţie: Determină dezvoltarea sectorială a industriei

ÎNTREPRINDERI

Funcţie: Generează output-ul oferit de funcţiile de producţie existente după următoarele reguli:preţ = cost marginalcostul total mediu să fie minim

MENAJE

Funcţii: 1. Aleg munca sau timpul liber2. Alocă veniturile

161


întreprinderilor să respecte regulile de conducere impuse de Lange? Problema stabilirii unei sistem de stimulente eficient a reprezentat o temă majoră a sistemelor economice socialiste moderne. Bergson, de asemenea, a accentuat existenţa unui comportament monopolistic în cadrul modelului Lange – dacă nu la nivelul întreprinderilor, atunci la un nivel intermediar. Această problemă, precum şi relaţionarea unui nivel cu altul au fost substanţial neglijate în formularea originală a modelului realizată de Lange.

Modelul lui Lange utilizează atât caracteristici ale sistemului economic capitalist cât şi o serie de elemente asociate în mod normal socialismului. Literatura de specialitate a analizat în mod deosebit aplicabilitatea practică a acestui model şi în măsura în care acest lucru este posibil, cât de eficient va fi. Modelul Lange a prezentat un mare interes pentru economiile est-europene, deoarece cea mai mare parte a sistemelor economice existente au utilizat o formă nefinisată a „principiul tatonărilor” pentru stabilirea preţurilor, cel puţin pentru bunurile de consum.

8.2. Socialismul de piaţă – varianta cooperatistă

O a doua variantă a socialismului de piaţă este economia cooperatistă sau aceea care avea la bază managementului muncitorilor. Interesul muncitorului în a participa la conducerea sistemului îşi are originea în teoria comportamentului economic cooperatist şi în formele de management experimentate în fosta Iugoslavie, Europa de Vest şi în Europa de Est.

Modelul cooperatist al socialismului de piaţă este fundamentat pe teoria potrivit căreia indivizii ar trebui să participe la luarea deciziilor care le influenţează nivelul de trai; Jaroslav Vanek, avocat de seamă a economiei cooperatiste susţinând acest punct de vedere.

Interesul oamenilor de a participa la elaborarea şi aplicarea deciziilor în activităţile în care sunt implicaţi în mod direct reprezintă unul dintre cele mai importante procese economice.

Vanek identifică cinci condiţii care au stat la baza structurării modelului cooperatist 69:

Managementul firmelor trebuie să fie realizat în mod „participativ” de oameni care lucrează în cadrul acestora;

69 J.Vanek – „The Participatory Economy”, Ithaca, New York: Cornell University Press, 1971, pg.1-7

162


Distribuirea venitului va fi în mod obligatoriu echitabilă, în baza principiilor democratice, mai exact, „egală” pentru muncă de aceeaşi intensitate şi de aceeaşi calitate, permiţând fiecărui muncitor un anumit venit relativ din venitul total net.

Cu toate că muncitorii pot fi mulţumiţi de rezultatele obţinute prin dezvoltarea în practică a acestui tip de sistem economic, aceştia nefiind proprietarii mijloacelor de producţie trebuie să plătească pentru utilizarea lor.

Sistemul va fi întotdeauna caracterizat prin existenţa unei economii de piaţă. Planificarea economică poate fi utilizată prin mecanisme indirecte, dar niciodată prin directive directe date unei firme sau unui grup de întreprinderi.

Există libertatea fiecăruia de a alege modul în care participă la dezvoltarea acestui tip de sistem (forme de angajare).

Potrivit lui Vanek, resursele aflate în proprietatea statului, sunt repartizate de către managementul muncitorilor din întreprinderi, al căror obiectiv este maximizarea dividendelor ce le revin fiecăruia. Socialismul de tip cooperatist reprezintă o categorie aparte a socialismului de piaţă, care se caracterizează prin faptul că, deşi mijloacele de producţie se află în proprietatea statului în acelaşi timp există şi un schimb de bunuri şi servicii pe piaţă care se desfăşoară fără intervenţia planificatorilor centrali.

Analizele teoretice ale modelului economic cooperatist au debutat încă din 1958 printr-un articol a lui Benjamin Wared, analiza fiind dezvoltată ulterior de către economistului Jaroslav Vanek70. Potrivit acestui model de dezvoltare a economiei, resursele (cu excepţia muncii) sunt proprietatea statului, care va încasa o parte din profitul fiecărei firme în schimbul utilizării acestora. Preţurile, atât pentru bunurile de producţie cât şi pentru cele de consum, vor fi determinate de cererea şi oferta manifestate pe piaţă. Întreprinderile vor fi conduse de muncitori (care pot angaja şi manageri profesionişti) obiectivul acestora fiind maximizarea dividendul per muncitor (venitul net pe muncitor), în cadrul firmei. Având în vedere acest obiectiv, managementul va decide asupra modului de combinare eficientă a factorilor de producţie71.

70 J.Vanek – „The Labor-Managed Economy: Essays, Ithaca, New York, Cornell, University Press, 1977, pg.153-17871 F.A. Hayek – “Collectivist Economic Planning”, 6 th. ed.London: Routledge and Kegan Paul 1963, pg.113

163


Pe lângă impunerea unui onorariu pentru folosirea resurselor (bunurilor de capital şi ale pământului), statul va administra şi sectorul public al economiei, urmărind totodată şi procesul de încasare a taxelor de la contribuabili. În acest context este interesant de analizat cum vor reacţiona firmele în cadrul sistemului economic cooperatist? Se examinează două cazuri: primul, pe termen scurt, unde factorul muncă este variabil, capitalul este constant; al doilea, pe termen lung, când atât factorul muncă cât şi factorul capital variază.

Modelul cooperatist presupune faptul că managerul firmei urmăreşte maximizarea câştigului net pe lucrător (Y/L), prin urmare variaţia producţiei pe termen scurt (Q) este funcţie de intrăriile de muncă (L). Outputul poate fi vândut pe piaţă la un preţ (P) determinat de forţele pieţei. Firmele sunt obligate să plătească o taxă fixă (T) pentru capitalul utilizat. În analiza pe termen scurt, capitalul este constant; la fel cum este şi taxa ce urmează a fi plătită. În aceste condiţii firmele vor urmări maximizarea următoarei relaţii:

Maximizarea (8.1)

unde:Y/L - venitul net pe lucrătorP - preţul produsuluiQ - cantitatea produsăT - taxă fixă impusă pe capitalL - numărul de muncitori

Venitul net maxim per lucrător va fi atins la acel nivel optim al producţiei în care productivitatea marginală a factorului muncă (L) este egală cu maximum productivităţii medii, sau, în termenii notaţiilor din ecuaţia 8.1, când următoarea egalitate este posibilă:

(8.2)

unde:MPL = produsul marginal al muncii (productivitatea marginală)

P = preţul produsuluiQ = cantitatea produsăT = taxă fixă impusă pe capitalL = numărul de muncitori

164


Dacă întreprinderea poate mări venitul net mediu prin angajarea încă a unui muncitor, mai exact dacă produsul marginal al ultimului lucrător angajat este mai mare decât venitul net mediu, atunci muncitorul ar trebui angajat şi astfel venitul net mediu poate fi sporit. Angajarea de noi lucrători poate continua până când valoarea produsului marginal al ultimei persoane angajate şi venitul net mediu sunt egale. Dacă managerul ar angaja la limită un muncitor al cărui produs marginal să fie mai mic decât venitul net mediu per lucrător, atunci venitul net al muncitorilor rămaşi ar scădea.

Pe termen lung, cooperativa trebuie să-şi dimensioneze stocul optim de capital (K) pentru care va plăti o rentă (r) pe fiecare unitate de K utilizată. În aceste condiţii, firma va urmări maximizarea venitului său mediu net conform următoarei expresii:

Maximizarea (8.3)

unde: K = valoarea capitaluluir = impunerea pe unitate de capital

Valoarea maximă a acestei expresii (venitul mediu net per muncitor) va fi atinsă într-o manieră similară cu cea din cazul analizei pe termen scurt. Atât timp cât valoarea produsului marginal al capitalului este mai mare decât valoarea rentei (r) plătită pentru capitalul utilizat K, volumul de capital angajat şi utilizat creşte până în punctul în care valoarea produsului marginal al capitalului egalizează costul marginal al utilizării acestuia ( ). Această regulă este specifică şi analizei firmelor ce acţionează pe piaţa cu concurenţa perfectă şi firmelor de tip Lange.

Aceeaşi regulă exprimată prin ecuaţia 8.2 se poate aplica şi pentru angajarea forţei de muncă, cu excepţia faptului că impunerea pentru capitalul variabil ar trebui dată de următoarea relaţie:

(8.4)

165


Aceste două cazuri de analiză, pe termen scurt şi termen lung sunt variante simple ale modelului economic cooperatist. Varianta pe termen scurt este prezentată grafic în figura 8.2. Modelul presupune că atât pieţele de satisfactori cât şi cele de prodfactori sunt perfect competitive şi că nu există intervenţie din partea statului.

Gospodăriile furnizează forţa de muncă iar o consecinţă a maximizării utilităţii acestora este creşterea timpului alocat muncii în detrimentul timpului liber. În atragerea ofertei de forţă de muncă firmele urmăresc să maximizeze venitul net per muncitor cu care acesta este capabil să-şi asigure astfel necesarul (cererea) de bunuri şi servicii, la diferite preţuri, şi în acelaşi timp să cumpere mijloace de producţie la preţuri variate.

Există o strânsă legătură între modelul cooperatist, modelul caracteristic capitalismului competitiv şi modelul lui Lange. În esenţă, modelul bazat pe cooperativă captează caracteristicile de eficienţă ale celorlalte două modele. În modelul Lange, firma respectă două reguli: egalizarea preţului de vânzare cu costul marginal şi minimizarea costului mediu de producţie.

166


În modelul cooperatist, pe termen scurt aceste două reguli privind maximizarea sunt înlocuite de una singură, acesta fiind dată de ecuaţia 8.2.

În cazul economiei de piaţă capitaliste firma urmăreşte regula egalizării costului marginal cu venitul marginal, care în cazul concurenţei perfecte se reduce la regula lui Lange. Şi în acest caz varianta cooperatistă această egalitate tot prin intermediul ecuaţiei 8.2. Modelul a ridicat o serie de probleme care au fost luate în discuţie atât de către criticii modelului, cât şi de susţinătorii acestuia.

8.2.1. Critici ale modelului cooperatist

Modelul cooperatist a fost analizat în detaliu de către Benjamin Ward care a accentuat faptul că cele două caracteristici cheie ale modelului sunt: interesul material individual, ca motivaţie dominată şi folosirea pieţei ca mijloc de alocare eficientă a resurselor. Ward a acordat o atenţie deosebită analizei reacţiei acestui model la schimbările survenite în nivelul impunerilor asupra capitalului, a taxelor, a preţurilor mijloacelor de producţie şi a preţurilor de vânzare a tuturor produselor72. Pentru firmele capitaliste şi cele de tip Lange, o creştere a preţului de vânzare va determina o creştere a outputului, reprezentat grafic printr-o curbă a ofertei cu înclinaţie pozitivă. Ward a demonstrat de asemenea că în cadrul modelului cooperatist curba ofertei poate avea şi o înclinaţie negativă, o creştere a preţului generând astfel o diminuare a outputului, în special pe termen scurt. Dacă se transpune în practică acest caz particular atunci ar apărea un rezultat nedorit, în special în economiile în care resursele sunt alocate prin intermediul pieţei. Un asemenea rezultat ar putea (totuşi nu în mod obligatoriu) ameninţa atât existenţa cât şi stabilitatea echilibrului pe pieţele de producţie.

Ward a demonstrat de asemenea că dacă două cooperative realizează acelaşi produs utilizând tehnologii diferite, va exista o alocare necorespunzătoare a forţei de muncă şi a capitalului. Acest proces nu s-ar întâmpla dacă cele două firme ar fi capitaliste73. În cazul firmelor capitaliste, ambele ar putea angaja forţă de muncă până când salariul nominal ar fi egal cu valoarea produsului marginal al muncii ( ). Deoarece ambele se raportează la nivelul salariului determinat de piaţă (W), ele vor căuta să genereze aceeaşi

72 B.Ward – „The Socialist Economy”, New York: Random House, 1967, pg.18373 B.Ward – „The Socialist Economy”, New York: Random House, 1967, pg.184

167


valoare a produsului marginal. În cazul cooperativei, dacă funcţiile de producţie sunt identice, diferenţa între nivelurile veniturilor nete medii pe muncitor va fi generată de numărului diferit al acestora. Deşi fiecare cooperativă egalează venitul net mediu pe muncitor cu produsul ultimului lucrător angajat, outputul total poate fi crescut prin transferul muncitorilor la cooperativele unde valoarea produsului marginal este mai mare.

Ward a mai arătat că aceste cooperative ar putea fi neviabile dacă ar evolua într-un mediu necompetitiv74. Mai exact, el a conchis că o cooperativă monopolistă ar fi mai puţin eficientă decât rivala ei cooperativa care funcţionează într-un mediu competitiv, fie decât corespondenta sa de pe piaţa cu concurenţă monopolistică. Cooperativa monopolistă ar angaja mai puţină forţă de muncă, ar produce mai puţin output, şi va impune un preţ mai mare atât faţă de cooperativa competitivă cât şi faţă de firma capitalistă monopolistă.

Criticile la adresa modelului Lange au evidenţiat aspecte legate de asigurarea unei motivaţii manageriale corespunzătoare. În măsura în care cooperativa va utiliza un manager profesionist, angajat, va apărea şi problema motivării acestuia. Ward a subliniat şi faptul că vor exista situaţii în care cooperativa va avea iniţiativa de a se extinde, cu toate că în lipsa proprietăţii private nu se va putea cunoaşte cu certitudine cine va fi antreprenorul. Este posibil ca statul să joace un rol important în această situaţie deoarece acesta ar controla o parte din fondurile de investiţii.

8.2.2. Avantaje ale modelului cooperatist

Modelul cooperatist a fost puternic susţinut de către J. Vanek, argumentând că economia în participaţie reprezintă un element de progres care va căpăta o importanţă deosebită în timp75. În plus, Vanek a accentuat faptul că acest tip de economie reprezintă alternativa perfectă pentru sistemele ţărilor în dezvoltare.

Vanek nu este de acord cu criticile lui Ward. El a explicat faptul că, dacă firmele cooperatiste ar avea acces la tehnologii identice, şi dacă există libertatea de mişcare în ceea ce priveşte intrarea şi ieşirea firmelor de pe piaţă, atunci deciziile de alocare raţională a resurselor unităţilor cooperatiste vor fi identice cu cele ale firmelor capitaliste, care funcţionează (operează) în aceleaşi condiţii. 74 B.Ward – „The Socialist Economy”, New York: Random House, 1967, pg.201

75 J.Vanek – „The Participatory Economy”, Ithaca, New York: Cornell, University, Press, 1971, pg.76

168


Mai mult, Vanek a susţinut că acest model este mai avantajos din punct de vedere social, deoarece în condiţiile capitaliste muncitorii sunt recompensaţi proporţional cu valoare produsului marginal al muncii lor, în timp ce în sistemul cooperatist sunt răsplătiţi conform hotărârilor colective, pe care tot ei le controlează.

De asemenea, Vanek a contrazis punctul de vedere a lui Ward potrivit căruia ar exista situaţii în care curba ofertei firmei cooperatiste ar putea avea o înclinaţie negativă. Chiar dacă cooperativa ar produce o gama variată de outputuri şi ar fi constrânsă de anumiţi factori externi (de exemplu o forţă de muncă limitată), atunci curba ofertei va avea tot o înclinaţie pozitivă. Teoreticianul mai susţine şi faptul că modelul cooperatist este mai eficient decît cel capitalist, deoarece prin maximizarea venitului net obţinut per muncitor se asigură o dezvoltare mai accentuată a acestor economii. Mai mult, cooperativa va avea stimulente să opereze într-o manieră socială irositoare pentru a crea cerere artificială pentru un produs prin intermediul publicităţii.

Cea mai mare parte a problemelor care rezultă din comparaţia performanţelor sistemului economic cooperatist şi a celui capitalist par să fie abstracte şi în general pot fi analizate din punct de vedere teoretic. Din punct de vedere practic eficienţa fiecărui sistem este evaluată în baza performanţelor obţinute de fiecare dintre acestea. Reacţia firmei cooperatiste la semnalele pieţei determină măsura în care piaţa satisface necesităţile consumatorului şi, pe termen lung, măsura în care este asigurată o structură industrială corespunzătoare pentru realizarea scopurilor şi aspiraţiilor de dezvoltare.

O mare parte din susţinătorii modelului cooperatist, în special Vanek, au argumentat că dincolo de aceste caracteristici generale de performanţă, trăsăturile principale ale sistemului sunt date şi de elementele sale specifice. Printre cele mai importante ar fi eliminarea dihotomiei capitaliste dintre management şi muncitori. Criticii au accentuat faptul că în cadrul acestui sistem ar trebui să existe o corectitudine socială în distribuţia veniturilor.

Pe parcursul anilor a existat un consistent conflict de interese în privinţa diferitelor forme în care să fie cuprins pe larg socialismul de piaţă. În general, puterea de atracţie a socialismului de piaţă constă în: egalitate mai mare în distribuirea venitului, o atenţie deosebită acordată sectorului public şi o putere de decizie mai mare pentru lucrător. Din alt punct de vedere, atractivitatea socialismului de piaţă se bazează pe percepţia că aceste caracteristici pot fi

169


combinate cu un mecanism eficient de alocare a resurselor şi anume piaţa.

8.3. Criteriile de performanţă ale socialismului de piaţă

Fosta Iugoslavie, o ţară mică ce se confrunta cu numeroase probleme, a experimentat socialismul condus de muncitori. Dar în cea mai mare parte, nu a existat o experienţă practică a socialismul de piaţă, de tip Lange, cât şi de tip cooperatist. În consecinţă, nu există avantajul experienţei istorice îndelungate pentru atesta ipotezele ce privesc performanţele economice ale socialismului de piaţă.


Cea mai simplă ipoteză este aceea care priveşte distribuţia venitului în condiţiile socialismul de piaţă. Atât timp cât continuă să aparţină societăţii, venitul va fi distribuit aproape echitabil comparativ cu modul de distribuire a acestuia în capitalism. Chiar şi în cazul întreprinderii conduse de muncitori (având ca manager un muncitor), este obligatorie plata unei taxe către stat pentru utilizarea capitalului, statul fiind acela care apoi va redistribui acest venit populaţiei în proporţii egale. Există totuşi unele rezerve. Aşa cum au notat şi criticii, firmele cu manager-muncitor şi-ar putea proteja câştigurile extraordinar de mari prin excluderea celor din exterior. Acest tip de comportament ar genera o inegalitate semnificativă în mărimea dividendelor.


Promotorii socialismul de piaţă au susţinut că acest tip de sistem economic va atinge nivele înalte ale ratelor de creştere economică, deoarece societatea va reinvesti câştigurile în economie. Această concluzie presupune că statul socialist nu va fi presat să repună „dividendele sociale” în consumul curent sub forma serviciilor sociale şi a subvenţiilor. Presiunea ar fi puternică în mod particular în cazul unui guvern socialist ales în mod democratic. Din aceleaşi motive este riscant a se presupune că socialismul de piaţă va atinge

170


rate de investiţii mai înalte şi deci rate de creştere economică mai mari decât modelul sistemului capitalist76. Rezultatul este departe de a fi cert.

8.3.3. Eficienţa

Teoria socialismul de piaţă nu face trimiteri însemnate în legătură cu eficienţa economică. Argumentând că socialismul de piaţă poate fi într-adevăr mai eficient decât capitalismul, susţinătorii săi subliniează lipsa monopolului, atenţia mai mare acordată factorilor externi şi participarea individuală în luarea deciziilor. Criticii aduc argumente convingătoare privind ineficienţa socialismul de piaţă, ineficienţă dată de problemele de motivare, curbe necorespunzătoare ale ofertei şi de dificultăţile apărute în obţinerea preţurilor de echilibru. În mod corespunzător, nu s-au putut emite ipoteze despre eficienţa relativă a socialismul de piaţă.

8.3.4. Stabilitatea

Susţinătorii socialismul de piaţă au presupus acest tip de sistem se caracterizează printr-o mai mare stabilitate economică: statul va avea mai mult control asupra ratei de investiţii, evitându-se astfel fluctuaţiile abrupte ale acesteia. Contraargumente există, oricum. Dacă economia socialistă de piaţă (având în vedere modelul Lange) ar avea probleme în ajustarea preţului pentru obţinerea echilibrului, ar genera instabilităţi macroeconomice77. Mai mult oficialii aleşi democratic se vor afla sub o puternică presiune pentru a aplica politici economice populiste (ciclul politic de afaceri) şi în acelaşi timp nu vor fi presaţi de forţele pieţii să restrângă influenţa politicii economice. Prin urmarte nu există o certitudine cu privire la stabilitatea relativă a socialismul de piaţă.

76 F.A.Hayek – „Socialist Calculation: The Competitive Solution”, Economica, May 1940, pg,125-14977 A.C.Pigou –„ Socialism versus Capitalism”, New York: St. Martin s 1960, cap.I

171

Sisteme Economice _costel Nistor

Documents

Transcript of Sisteme Economice _costel Nistor