SINTEZE CURS: CONTROL FINANCIAR ȘI AUDIT INTERN · PDF fileDisciplina: CONTROL FINANCIAR ......

UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ECONOMICE CONSTANȚA

Programul de masterat: CONTABILITATE, EXPERTIZĂ ȘI AUDIT

Disciplina: CONTROL FINANCIAR ȘI AUDIT INTERN

Titular disciplină: Conf.univ.dr. LIANA ELEFTERIE

- 0 -

SINTEZE CURS:

CONTROL FINANCIAR ȘI AUDIT INTERN

Titular disciplină:

Conf.univ.dr. LIANA ELEFTERIE






- 1 -

OPIS

1. CONTROLUL INTERN – FUNCȚIE A MANAGEMENTULUI MODERN pag.2

1.1. Formele controlului intern pag.3

1.1.1. Controlul financiar intern pag.4

1.1.1.1. Importanţa şi necesitatea controlului financiar pag.4

1.1.1.2. Formele controlului financiar intern pag.5

1.1.1.3. Eficientizarea funcțiilor controlului financiar intern pag.8

1.1.2. Controlul financiar preventiv-cheia preântâmpinării erorilor pag.9

1.1.2.1. Organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv pag.10

1.1.3. Controlul financiar de gestiune (CFG) pag.11

1.1.3.1. Conţinutul şi modul de organizare al CFG pag.11

1.1.3.2. Obiectivele controlului financiar de gestiune pag.13

1.1.3.3. Poziţia centrală a CFG în cadrul controlului intern pag.14

2. AUDITUL INTERN CA FORMĂ MODERNĂ DE CONTROL INDEPENDENT pag.15

2.1. Auditul intern – concept și obiective pag.16

2.2. Etapele de realizare ale unei misiuni de audit interen pag.19

2.2.1. Etapa de pregătire a misiunii pag.20

2.2.2. Etapa de realizare pag.23

2.2.3. Etapa de încheiere a auditului pag.29

2.3. Metode și tehnici de audit intern pag.34

2.3.1. Tehnici de audit pag.35

2.3.2. Formularele utilizate în misiunea de audit intern pag.37

2.4. Materialul probant în auditul intern pag.39

2.4.1. Documentația aferentă etapelor unei misiuni de audit intern pag.41

2.5. Bunele practici privind auditul intern pag.45

2.5.1. Condiţiile unei bune dezvoltări a auditului intern pag.45

2.5.2. Analiza riscurilor pag.46

2.5.2.1. Model de analiză a riscurilor pag.48

2.6. Auditul performanței manageriale pag.49

3. IN LOC DE CONCLUZII pag.56

Repere bibliografice pag.59

Întrebări de examen orientative pag.60






- 2 -

1. CONTROLUL INTERN – FUNCȚIE A MANAGEMENTULUI MODERN

Conducerea modernă a entităţilor patrimoniale nu poate fi concepută fără un control riguros şi flexibil.

Este de notorietate faptul că actul conducerii, presupune ca un atribut imperativ, ca o funcţie de bază a sa, controlul

permanent şi sistematic al activităţii unei entităţi patrimoniale.

Într-o economie de piaţă concurenţială, guvernul stabileşte numai anumite pârghii pentru a putea arbitra

aplicarea regulilor jocului, intervenţia statului în economie fiind limitată la exercitarea controlului de autorităţtile publice

asupra economiei. Întreprinderea, ca entitate patrimonială, aflată într-un mediu de afaceri dinamic şi agresiv, a cărei

componentă de bază o constituie schimbarea, trebuie să aibă flexibilitatea de a se adapta rapid acestor schimbări,

pentru a putea supravieţui şi pentru a putea desfăşura o activitate eficientă.

Activitatea entităţii patrimoniale este influenţată de o serie de factori endogeni şi exogeni şi o serie de riscuri, acest lucru

impunând analiza permanentă a modificărilor, pentru a putea explica fenomenele în toata complexitatea lor.

Entităţile patrimoniale îşi desfăşoară activitatea într-un climat concurential agresiv, având ca ţintă finală

obţinerea de profit și maximiziarea acestuia. Pentru a putea să-şi atingă ţinta, managerii trebuie să stăpânească şi să

controleze afacerea pentru a putea aloca eficient resursele, în vederea obţinerii de profit şi de a asigura o dezvoltare

continuă eficientă şi eficace a entităţii.

În acest context nu putem minimaliza importanţa controlului intern, ale cărui obiective sunt focalizate pe

următoarele direcţii:

asigurarea maximizării profitului;

eliminarea oricăror factori şi cauze, care ar putea duce la diminuarea profitului;

asigurarea integrităţii patrimoniului;

creşterea eficienţei activităţii operaţionale prin limitarea şi/sau excluderea operaţiunilor neeficiente;

creşterea fidelităţii şi a exactităţii informaţiilor contabile;

respectarea normelor legale şi a dispoziţiilor conducerii;

asigurarea unui climat sănătos, de disciplină, pentru desfaşurarea activităţii în condiţii de profitabilitate şi

eficientă maxime;

motivarea salariaţilor şi afirmarea lor, având ca rezultat îmbunătăţirea activităţii şi un feedback real.

Plecând de la obiectivele controlului putem afirma că, din punct de vedere conceptual, în practică se manifestă o

vizibilă necorelare între intenţiile managerilor spre o gestiune eficientă, şi mijloacele folosite pentru realizarea ei.

Această nepunere de acord priveşte instrumentele de gestiune, dar mai ales controlul financiar intern, care,nu au

evoluat pe măsura transformărilor structurale şi funcţionale ale entităţilor patrimonialei, deşi o asemenea evoluţie ar fi

fost firească.






- 3 -

1.1. Formele controlului intern

Entitatea patrimonială trebuie privita ca un sistem , în care se disting trei subsisteme principale: operaţional, de

conducere şi decizie, de informare, şi care la rândul ei face parte dintr-un sistem global.

Ea îşi construieşte un sistem unitar de apărare, ca reflex al complexităţii mediului în care functionează, cuprinzând mai

multe elemente situate la nivelele structurilor organizatorice.

Acest sistem de apărare, nu este altul decât sistemul de control intern şi priveşte, la modul general, ansamblul

de reguli şi proceduri şi tehnici, care se aplică în interesul şi pentru asigurarea protecţiei entităţii şi a performanţei sale.

Din punct de vedere al sferei de cuprindere, principalele forme ale controlului intern sunt:

controlul operaţional;

controlul juridic;

controlul financiar;

controlul contabilităţii;

controlul resurselor umane şi administrativ.

Formele controlului intern acţionează în cadrul unui sistem unitar, convergent şi cuprinde întreaga activitate a

entităţii patrimoniale, în vederea obţinerii unor profituri mari în condiţii de eficienţă sporite. Toate formele de control

prezentate mai sus, asigură managementului de la toate nivelurile o informare dinamică, permanent și nu se rezumă

numai la constatarea neajunsurilor, ci şi la găsirea de soluţii pentru înlăturarea acestora şi sancţionarea celor vinovaţi.

Controlul financiar propriu al agentului economic, ca functie a managementului , contribuie la derularea normala a

activităţii, funcţionarea pe criterii de eficienţă şi rentabilitate sporite.

Realizarea sarcinilor ce revin controlului, precum şi aria largă de aspecte pe care le cuprinde, impune gruparea şi

specializarea organelor de control pe forme de organizare, cât şi o grupare flexibilă în cadrul acestor forme, în funcţie de

obiectivele strategice ale fiecărei etape.

Activitatea de control trebuie să se desfaşoare căt mai aproape de locul unde se iau deciziile, iar salariaţii

poartă răspunderea pentru modul de îndeplinire al sarcinilor ce le revin și au obligaţia legală și morală să se implice în

utilizarea cu simţ de răspundere a resurselor materiale şi băneşti ale entităţii patrimoniale unde îşi desfăşoară

activitatea, să ia atitudine împotriva neglijenţelor de orice fel.

Controlul este un atribut al conducerii la toate nivelurile de agregare economică, delegarea competenţelor

asigurând realizarea acestuia pe linie ierarhică. În economia de piață concurențială, autocontrolul are un rol din ce în ce

mai important, asigurând un control permanent şi sistematic de sus în jos la toate nivelurile structurii organizaţionale.

Un rol important îl are controlul financiar, care cuprinde în sfera sa de activitate procesele financiare, mişcările

fluxurilor de numerar, modul de gestionare al patrimoniului, respectiv modul de utilizare al resurselor materiale şi băneşti

şi rezultatele financiare obţinute. Noile abordări ale elementelor patrimoniale introduse de Standardele Internaţionale de

Raportare Financiară (IFRS) influenţează şi modul de abordare al controlului financiar.






- 4 -

1.1.1. Controlul financiar intern

Controlul financiar are menirea ca, implicit sau explicit, să precizeze o anumita situaţie, ţinând cont de

obiectivele strategice propuse şi informaţiile pe care le deţine cu privire la mediul intern şi extern în care entitatea

patrimonială îșă desfășoară activitatea..

Până în anul 1989, în România, acest control era puternic introvertit, deoarece întreaga concepţie de control

financiar, deşi intern, era circumscrisă exclusiv intereselor statului, iar exercitarea pusă în responsabilitatea

conducătorilor unităţilor socialiste.

Tranziţia la economia de piaţă, şi mediul economic variabil, au impus abordarea controlului financiar la nivelul

fiecărei entităţi ca un sistem necesar, diferenţiat şi integrativ, renunţarea la vechile percepte şi luarea în considerare a

unui alt cadru conceptual, construit în raport cu strategia entităţii şi cu ţintele propuse, într-un mediu economic dinamic și

chiar agresiv, a cărui component de bază o constituie schimbarea . În această construcţie va trebui însă, să se ţină

seama de modul de organizare al entităţii patrimoniale, stilul imprimat controlului financiar intern fiind puternic influenţat

de gradul de complexitate internă, de strategie şi de necesitatea adaptării permanente la schimbările de mediu în care

funcţionează entitatea.

Controlul financiar cercetează activitatea economică prin prisma corectitudinii operaţiilor, a legalităţii dar şi al

eficienţei cu care sunt utilizate resursele materiale, financiare şi umane, în strânsă interdependenţă cu domeniul juridic

şi operaţional.

În condiţiile economiei de piaţă, obiectivul prioritar al controlului financiar constă în examinarea modului în care

se realizează scopurile stabilite prin strategiile manageriale, şi modul cum se respectă politica firmei, în vederea

depăşirii obstacolelor, diminuarea riscurilor, a erorilor, a deficienţelor, pentru a le remedia şi a le evita în viitor. Controlul

financiar se manifesta ca o funcţie a managementului, contribuind la îmbinarea şi reglarea intereselor individuale şi

sociale într-un sistem unitar.

Lansarea în afaceri este un pas foarte serios pentru orice investitor, deoarece riscul insuccesului este inerent

atât în prima etapă, cât şi pe parcursul derulării afacerii. Toate acestea sugerează necesitatea creării unui control

financiar solid, care să asigure prevenirea şi înlăturarea aspectelor negative, mediatizarea şi consolidarea celor pozitive,

având un singur scop, înlaturarea activităţilor neeconomicoase, reducerea costurilor şi maximizarea profitului.

1.1.1.1. Importanţa şi necesitatea controlului financiar

Rolul controlului financiar este considerat ca indispensabil desfăşurării activităţii unei entităţi patrimoniale, atât

de managementul societăţii cât şi de salariaţi.

Reformele structurale în domeniul fiscalităţii, al contabilităţii prin introducerea Standardelor Internaţionale de

Raportare Financiară au dat controlului financiar noi valenţe. Rolul controlului financiar a crescut prin reevaluarea

obiectului de activitate şi al răspunderilor ce-i revin, ca urmare al noului sistem de relaţii ce s-au stabilit între stat şi

agenţii economici, prin interdependenţa şi autonomia acestora.






- 5 -

Motivaţia controlului financiar este legată în formă concretă de:

evoluţia şi integritatea patrimoniului unei entităţi;

respectarea normelor legale şi a dispoziţiilor managementului;

evaluarea reală a drepturilor şi obligaţiilor;

evaluarea reală a veniturilor şi a cheltuielilor;

corectarea tendinţelor negative în vederea perfecţionării activităţii;

fidelitatea informaţiilor furnizate de contabilitate;

transparenţa informaţiilor financiare;

Controlul financiar intern asigură protejarea patrimoniului entităţii, exactitatea şi fidelitatea informaţiilor contabile,

promovând eficienţa operaţională şi menţinerea standardelor de conduită stabilite de management.

1.1.1.2. Formele controlului financiar

În sfera de activitate a controlului financiar sunt incluse fenomenele şi procesele economice, administrarea şi

gestionarea patrimoniului, rezultatele economico-financiare, toate momentele şi locurile unde se gospodăresc valori

materiale şi se fac cheltuieli, în vederea obținerii de venituri, care generează fluxuri financiare.

Formele controlului financiar se grupează după următoarele criterii:

după momentul în care se exercită controlul, raportat la momentul desfăşurării activităţii sau efectuării

operaţiilor ce se controlează;

după modul de corelare cu interesele economico-financiare pentru care este organizat şi exercitat.

După primul criteriu, al momentului în care se exercită, se regăsesc trei forme ale controlului financiar, astfel:

a) anticipat sau preventiv

b) operativ-curent sau concomitent

c) postoperativ sau ulterior

Controlul financiar anticipat sau preventiv

Controlul financiar anticipat sau preventiv are rolul de a preântâmpina orice mod de utilizare iraţională a

resurselor şi maximizarea gradului de utilizare a resurselor materiale şi băneşti, oprirea efectuării operaţiunilor care nu

au temei legal.

Acesta cuprinde în sfera sa pe lângă probleme de natură financiară şi probleme de natură operaţională şi economice cu

consecinţe financiare.

Controlul financiar operativ- curent sau concomitent

Controlul financiar operativ curent sau concomitent îl regăsim la toate nivelele de conducere şi se suprapune în

timp şi spaţiu cu activitatea de conducere. Acesta surprinde zilnic tranzacţiile economice în curs de desfaşurare, putând

opri la timp orice deficienţă.






- 6 -

Controlul postoperativ sau ulterior

Controlul financiar ulterior se efectuează după ce au loc tranzacţiile economice şi financiare asupra

patrimoniului, fiind un control postoperativ, care vizează utilizarea raţională a patrimoniului, aplicarea corectă a legislaţiei

în domeniu, analiza economică şi măsurarea eficienţei activităţii entităţii.

După cel de-al doilea criteriu, respectiv al modului de corelare cu interesele economico-financiare pentru care se

exercită, regăsim două forme:

controlul financiar al statului

controlul financiar de gestiune

Controlul financiar al statului

Controlul financiar al statului este exercitat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţiile Generale ale

Controlului Financiar de Stat, la nivelul judeţelor şi a municipiului Bucureşti. Controlul financiar al statului, ca funcţie a

managementului la nivel naţional, este subordonat strategiei şi programului guvernului în domeniul economiei şi al

finanţelor publice. Ca obiective majore ale controlul financiar de stat regăsim, modul de administrare şi utilizare a

mijloacelor financiare ale organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, a structurilor de stat, şi modul cum sunt

calculate şi colectate impozitele şi toate celelalte obligaţii către bugetul de stat.

Principalele obiective ale acetuia constau în verificarea modului cum sunt administrate şi cheltuite fondurile de

la buget, necesare funcţionării şi întreţinerii organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, realizarea de investiţii

de interes general, precum şi subvenţionarea unor activităţi şi produse prevăzute de lege.

Controlul financiar al statului acţionează operativ pentru prevenirea şi combaterea fraudelor, a evaziunii fiscale,

a contravenţiilor şi infracţiunilor la regimul vamal, fiscal, al preţurilor şi al evidenţei contabile, urmărirea şi impiedicarea

activităţii de contrabandă, luând măsurile corective prevăzute de lege, în vederea creării unui cadru concurenţial loial în

economie, pentru toţi agenţii economici.

Controlul financiar al statului urmăreşte modul de realizare al obiectivelor strategice şi tactice definite prin

politica fiscală a statului, strategie care se află în deplină concordanţă cu strategia şi tactica dezvoltării economico-

sociale la nivel macroeconomic.

Legat de controlul financiar al statului asupra activităţii agenţilor economici, principala funcţie a acesuia este de

a-i disciplina, de a-i determina să-şi desfăşoare activitatea în condiţii de legalitate, şi să-şi achite la termenele stabilite

de lege impozitele şi taxele către buget.

La ora actuală în ţara noastră, la nivelul agenţilor economici, există o mare aversiune a acestora faţă de controalele

fiscale, aversiune generată de hăţişul legislativ, care lasă loc de interpretări şi nu în ultimul rând de fiscalitatea excesivă.

Nu trebuie să facem abstracţie nici de mentalitatea unor manageri, care de multe ori pun pe ultimul plan, plata

impozitelor şi taxelor către buget, fără a conştientiza efectul pe care îl are neplata acestora asupra economiei naţionale,

tratând aspectul în mod egoist.






- 7 -

Trebuie menţionat că în ceea ce priveşte funcţiile finanţelor publice, respectiv ale sistemului fiscal şi al controlui

financiar al statului, la nivel mondial, în rândul economiştilor nu există o unanimitate de păreri.

Unii economişti prezintă de fapt efectele acestora asupra economiei naţionale şi, implicit, efectele la nivel

microeconomic, iar alţii tratează rezultatele care pot fi obţinute cu ajutorul impozitelor, împrumuturilor de stat,

cheltuielilor bugetare, folosite de autorităţile publice ca instrumente de intervenţie în economie.

Impozitele pot influenţa economia pe mai multe căi, şi urmăresc obiective diferite, astfel că politica bugetară

îndeplineşte trei funcţii şi anume:

a) funcţia de alocare-în sensul că bunurile sociale nu pot fi procurate prin intermediul pieţei sunt distribuite prin

intermediul autorităţilor publice;

b) funcţia de distribuire-în sensul că în economia de piaţă, distribuirea veniturilor şi averilor între persoane fizice

şi juridice, este este influenţată de modul de repartizare a factorilor de producţie, de formele proprietăţii private,

această distribuire poate fi considerată injustă din punct de vedere al societăţii, fapt pentru care apare

necesitatea redistribuirii veniturilor respective cu ajutorul instrumentelor specifice finanţelor publice-impozite,

taxe;

c) funcţia de stabilizare-în sensul că statul urmăreşte prin politica fiscală, asigurarea unui grad înalt de ocupare

al forţei de muncă, o situaţie solidă a balanţei de plăţi externe, precum şi o rată acceptabilă a creşterii

economice.

Componenta fiscală este integrată deci în exercitarea ambelor funcţii ale finanţelor publice, fără a menţiona în mod

expres şi funcţia de control.

Un alt punct de vedere, formulează următoarelre funcţii ale finanţelor publice:

a) funcţia de asigurare cu resurse băneşti a activităţii economice la nivel micro şi macroeconomic;

b) funcţia de control prin intermediul banilor asupra formării, repartizării şi utilizării resurselor în economia

naţională;

c) funcţia de repartizare a veniturilor băneşti şi a acumulărilor.

Referitor la locul şi rolul controlului financiar al statului la nivelul agenţilor economici, conform doctrinei liberale,

activitatea economică trebuie să se desfăşoare fără intervenţia autorităţii publice, care ar putea perturba iniţiativa

privată, libera concurenţă şi acţiunea legilor economiei de piaţă. Locul controlului financiar al statului trebuie analizat în

funcţie de cultura naţională şi de etapa de dezvoltare a fiecărei ţări.

Controlul financiar al statului, va fi orientat în primul rând spre activitatea de îndrumare a agenţilor economici,

de conştientizare, lucru ce va conduce la creşterea gradului de conformare voluntară a contribuabililor, de schimbare

totală a mentalităţii acestora.






- 8 -

1.1.1.3. Eficientizarea funcţiilor controlului financiar intern

Problematica foarte complexă a activităţii economico-financiare, multitudinea de factori care o influenţeaza, dau

controlului noi dimensiuni, asigurând creşterea importanţei acestuia ca instrument de bază al managementului. În acest

context sporirea rolului controlului se poate realiza şi printr-o acţiune perseverentă de eficientizare a funcţiilor controlului

financiar intern. Aceste funcţii nu trebuie să fie un scop în sine sau o manifestare superficială cu o anumită periodicitate,

ci trebuie să contribuie în mod real la sporirea eficienţei economice a entităţilor patrimoniale. Din acest motiv, funcţiile

controlului financiar intern trebuie înţelese în profunzimea lor şi apreciate prin rezultatele ce se obţin în economia şi

fianţele entităţilor patrimoniale controlate.

Funcţia de informare şi evaluare

Această funcţie, se referă la cunoaşterea situaţiei patrimoniale la un anumit moment, a rezultatelor obţinute la

sfârşitul unei perioade de gestiune, a eficienţei obţinute într-o anumită perioadă. Importanţa acestei funcţii rezultă din

acţiunile ce trebuiesc efectuate pentru o analiză foarte riguroasă în vederea depistării neregulilor, a erorilor, o evaluare a

poziţiei financiare ale entităţii patrimoniale, şi luarea de decizii manageriale pentru activitatea viitoare, pe baza

evaluărilor făcute de control. Cu ocazia controlului se depistează punctele slabe şi se stabilesc căile şi mijloacele care

trebuiesc utilizate pentru înlăturarea acestora.

Funcţia de prevenire

Prevenirea, asigură preântâmpinarea producerii unei erori sau pagube, prin depistarea din timp a factorilor

care ar duce la efectuarea ei. Această funcţie este corelată cu organizarea logică a activităţii, cu stabilirea clară a

competenţelor la toate nivelurile ierarhice.

Funcţia de perfecţionare

Această funcţie trebuie privită în strânsă legătură cu funcţia de prevenire. Astfel, după prevenirea unor

deficienţe sau erori, se analizează cauzele şi se iau măsuri de corecţie, care asigură perfecţionarea activităţii prin

înlăturarea cauzelor care au condus la efectuarea erorii, făcând imposibilă repetarea ei în viitor.

Funcţia de constatare

Obiectivele prioritare ale acestei funcţii, sunt de a urmări modul în care sunt respectate politicile firmei, ducerea

la îndeplinire a deciziilor manageriale şi nu în ultimul rând , modul cum sunt apărate interesele firmei. Tot aici putem

vorbi despre controlul modului cum sunt uilizate resursele, echilibrul dintre venituri si cheltuieli, eficienţa economică.

Funcţia de corectare

Funcţia de corectare este corelată cu funcţia de constatare. După constatrea cauzelor şi a factorilor care au

determinat aplicarea necorespunzătoare pe unele segmente ale politicii firmei, cu implicaţii asupra realizării obiectivelor

strategice, se fac corecturi ale procedurilor de lucru, se completează cu proceduri noi dacă este cazul, şi se dau

instrucţiuni explicite asupra modului de aplicare, în vederea înlăturării neclarităţilor sau a interpretărilor.






- 9 -

Funcţia motivaţională şi stimulativă

Analizarea şi evaluarea erorilor, prezentarea rezultatelor şi a strategiei viitoare, asigură stimularea tuturor

salariaţilor să se autoevalueze, să participe dinamic la îmbunătăţirea activităţii firmei, să contribuie prin ideile lor la

creşterea eficienţei şi a rezultatele obţinute. Salariaţii vor fi motivaţi să lucreze într-un mediu care le oferă posibilitatea

de afirmare ca individ, să se autoperfecţioneze şi să contribuie la stabilitatea şi creşterea activităţii firmei, nevâzându-şi

pereclitat locul de muncă.

Funcţia de diagnosticare a erorilor financiare

Această funcţie constă în analiza diagnostic, de comparare a rezultatelor financiare ale perioadei curente cu

perioadele anterioare, şi cu datele financiare obţinute de competiţie, în vederea depistării erorilor pe baza ecarturilor

simptomatice care ameninţă activitatea entităţii într-un viitor previzibil.

Funcţia de revizuire a obiectivelor viitoare

Pe baza diagnosticului financiar efectuat, a constatării punctelor slabe depistate de control, luându-se în

considerare mutaţiile din mediul de afaceri în care firma îşi desfăşoară activitatea, managementul trebuie să asigure o

reorientare a strategiei firmei, sau în unele cazuri o restructurare a întregii activităţii, pentru a se putea menţine pe piaţă.

Toate funcţiile prezentate au importanţa lor, dar în cadrul activităţii de control accentul se pune obsesiv pe

funcţia de prevenire, deoarece prevenirea în faza de realizare a unei erori înlatură efortul material şi uman ce ar trebui

canalizat pentru depistarea ei, asigurând sporirea eficienţei economice.

1.1.2. Controlul financiar preventiv-cheia preântâmpinării erorilor

Una dintre funcţiile controlului este aceea de prevenire, sau de preântâmpinare e efectuării de erori care pot

genera pagube. Managementul pune un accent deosebit pe această funcţie de prevenire, încă de la stabilirea

organigramei, fâcându-se separaţia funcţiilor pentru cei ce gestionează valori materiale şi băneşti, cei ce înregistrează

în contabilitate şi cei ce aprobă tranzacţiile cu acestea, stabilindu-se limitele de competenţă prin fişa postului. O obligaţie

legală a managementului entităţii este de a organiza controlul financiar preventiv.

Conţinutul controlului financiar preventiv

Controlul financiar preventiv constă în verificarea sistematică a tuturor tranzacţiilor entităţii care implică elementele

patrimoniale, din punct de vedere al:

a) legalităţii, regularităţii şi oportunităţii;

b) încadrării în limitele angajamentelor stabilite prin bugete;

c) încadrării în obiectivele stabilite prin strategie.

Obiectivele controlului financiar preventiv

Conţinutul complex al controlului fianciar se concretizează în obiectivele sale specifice, care se stabilesc la

începutul exerciţiului fianciar şi se realizează concret la diverse termene şi prin modalităţi adecvate în funcţie de






- 10 -

priorităţile strategice şi tactice de management. Sunt supuse controlului financiar preventiv toate tranzacţiile care

vizează în principal:

a) încheirea de contracte economice interne şi externe;

b) încasările şi plăţile;

c) vânzările de orice tip;

d) aprovizionarea cu materii prime şi materiale;

e) angajarea de cheltuieli;

f) imputarea pe costuri a sumelor care diminuează profitul;

g) gajarea, închirierea, cesionarea sau înstrainarea sub orice formă a activelor patrimoniale;

h) orice alt tip de tranzacţii specifice, stabilite de managemnt.

1.1.2.1. Organizarea şi exercitarea controlului financiar preventiv

Controlul financiar preventi se organizează de fiecare entitate, în funcţie de specificul activităţii economice,

financiare, bancare, precum şi complexitatea structurii organizatorice.

În practica internaţională există un controlor financiar (financial controller), care împreună cu conducerea

desemnează persoanele care au dreptul să execute acest control, pe diferite niveluri ierarhice, delegând pe anumite

niveluri de competenţă acest control. Evidenţa angajamentelor se ţine de către controlorul financiar.

Controlorul financiar stabileşte proiectele de operaţiuni supuse controlului financiar preventiv, documentele

justificative şi circuitul acestora, cu respectarea dispoziţiilor legale, pe care le supune aprobării conducerii, precum şi

procedura de efectuare a controlului. Evidenţa angajamentelor se organizează, se ţine, se actualizează şi se raportează

în conformitate cu reglementările legale şi cu procedurile proprii ale entităţii patrimoniale.

La desemnarea persoanelor care exercită controlul financiar preventiv, trebuie să se ţină cont de integritatea

acestora, competenţa profesională şi nu în ultimul rând de separarea atribuţiilor. Persoanele care exercită controlul

financiar preventiv nu pot fi implicate, prin sarcinile de servici, în efectuarea operaţiunilor supuse controlului.

Controlorul financiar în afara atribuţiilor menţionate mai sus mai îndeplineşte următoarele atribuţii:

- urmăreşte modul de exercitare al controlului financiar preventiv de către persoanele desemnate;

- verifică dacă documentele aferente operaţiunilor supuse controlului financiar preventiv, sunt vizate cu

semnătura celui care a efectuat verificarea;

- supraveghează actualizarea operaţiunilor supuse controlului financiar preventiv şi raportează modul

de realizare al acestora;

- întocmeşte rapoarte lunare către conducere, referitor la angajamentele efectuate, vizele acordate şi

situaţiile de refuz de viză, sau către controlorul şef în cazul în care entitatea are mai multe filiale sau

sucursale, sau este o firmă multinaţională;






- 11 -

- apreciază activitatea persoanelor delegate, o evaluează şi urmăreşte modul în care acestea se achită

de sarcinile de control.

1.1.3. Controlul financiar de gestiune (CFG)

Înainte de analiza elementelor care definesc controlul financiar de gestiune ca suport esenţial al întregului

sistem de control intern, trebuie menționate câteva aspecte legate de evoluţia acestuia după 1989 în România.

Strategiile de dezvoltare şi diversificare din economia de comandă, au avut ca şi consecinţă antrenarea unor

procedee de control centralizate la vârf, care concentrau responsabilităţile exprimate doar prin prisma intereselor

statului, ignorând perceperea riscurilor sau a creativitâţii financiare. Directorii de întreprinderi nu aveau interesul să

maximizeze profitul întreprinderilor care le administrau, respectând doar cifrele transmise prin planurile de la centru.

Controlul afectării resurselor era un atribut exclusiv al puterii politice şi birocratice.

Trecerea la economia de piaţă nu s-a făcut de o maniera ordonată, iar tranziţia, deşi ne e greu să recunoaştem

încă mai continuă, fiind un fenomen complex şi anevoios. Atenţia reformei nu a fost egal distribuită pentru restructurarea

conceptuală a tuturor categoriilor economice, specifice noilor condiţii de mediu concurenţial, iar în acest sens, slaba

evoluţie doctrinară a controlului de gestiune este un exemplu elocvent.

La ora actuală întreprinderile româneşti sunt încă în stare de confuzie, suprapunând fostul control financiar intern,

controlului financiar de gestiune.

În contextul relaţiilor concurenţiale, controlul financiar de gestiune are noi valenţe, disocierea acestuia de fostul

control financiar intern nemaiputând fi pusă la îndoială.

În cadrul controlului intern, controlul financiar de gestiune constituie o verigă de bază, iar din punct de vedere al

momentului în care se execută acesta este un control ulterior sau concomitent, examinând atât legalitatea cât şi

rezultatele efective obţinute dupâ efectuarea tranzacţiilor.

Controlul financiar de gestiune are o sferă de cuprindere şi de cunoaştere vastă, în care este inclus şi modul de

exercitare a controlului financiar preventiv.

1.1.3.1. Conţinutul şi modul de organizare al CFG

Organizarea controlului financiar de gestiune este făcută de fiecare entitate patrimonială ţinând cont de

legislaţia economico-financiară, structura organizatorică şi strategia aleasă. Din punct de vedere organizatoric există un

compartiment de control financiar de gestiune, subordonat din punct de vedere administrativ directorului economic şi din

punct de vedere ierarhic directorului general.

Atribuţiile acestui compartiment se stabilesc în funcţie de legislaţia din domeniul controlului, regulamentului

propriu de funcţionare al agentului economic şi se stipulează în fişa postului.

Persoanele desemnate sa efectueze controlul financiar de gestiune trebuie sa îndeplinească condiţiile

profesionale şi morale aceleaşi ca pentru un organ de control al statului.






- 12 -

Organizarea compartimentului de control financiar de gestiune depinde de structura organizatorica a firmei şi de

strategia acesteia, ţinând cont de:

obiectul de activitate;

volumul de activitate şi cifra de afaceri;

mărimea şi structura patrimoniului;

viteza de rotaţie a activelor;

cantitatea, complexitatea, intensitatea şi viteza informaţiilor de gestiune concretizate în documente.

Pornind de la faptul că entitatea patrimonială acţionează într-un mediu schimbător şi deseori turbulent, iar

organizarea devine din ce în ce mai complexă, eficacitatea activităţii depinde de supleţea programelor şi mecanismelor

de supraveghere introduse pentru stăpânirea fenomenelor.

Astfel controlul financiar de gestiune poate fi definit ca procesul prin care managementul se asigură că resursele sunt

utilizate cu eficienţă şi eficacitate pentru realizarea obiectivelor propuse prin strategie.

În cadrul managementului se face distincţie clară între acţiunea de construcţie a unor politici şi cea de

materializare a lor în practică.

Pornind de la aceste considerente, controlul financiar de gestiune poate fi definit ca un ansamblu de acţiuni, atitudini,

mijloace şi proceduri care să permita entităţii patrimoniale să se doteze cu resurse pe termen scurt, mediu şi lung şi sa

asigure realizarea lor continuă.

Între punctele de sprijin ale controlului financiar de gestiune există un echilibru care permite ca în cadrul unui

proces cu trei faze –previziune, realizare, control, sistemul să funcţioneze eficient.

Controlul financiar de gestiune are două misiuni de bază:

a) asigurarea concordanţei între prevederile stabilite prin bugetele anuale şi opţiunile strategice;

b) urmărirea obiectivelor stabilite, a locului în care se află entitatea şi direcţia către care se îndreaptă;

Misiunile controlului financiar, se realizează prin punerea în aplicare a trei mecanisme care se referă la:

1) strategii de acţiune şi bugete;

2) informarea permanentă prin controlul bugetar şi analiza abaterilor;

3) motivaţia, susţinută de explicarea performanţelor obţinute.

Sistemul de planificare şi control are legatură directă cu actele de pilotaj ale entităţii patrimoniale.

Controlul financiar de gestiune este definit prin fluxuri şi constituie un demers care permite pilotajul, nivelele ierarhice

realizând şi alte acţiuni ce concură la dirijare, iar între acestea, mai importante sunt cele de ordin strategic şi de

execuţie.

Concluzionând asupra definirii conceptului de control de gestiune, acesta este un instrument al managementului,

care permite să se decidă asupra resurselor încredinţate şi să îşi orienteze acţiunile spre realizarea obiectivelor stabilite,

în consonanţă cu ţintele de atins stabilite prin strategie.






- 13 -

Un sistem de control financiar de gestiune este operaţional şi eficient dacă cuprinde în detaliile conţinutului său

elemente care se refera la:

cunoaşterea exactă a situaţiei entităţii patrimoniale în momentul elaborării planului de acţiune;

definirea exactă a obiectivelor şi programarea amănunţită a modului de îndeplinire;

verificarea permanentă a rezultatelor înregistrate cu prevederile stabilite prin bugete;

constatarea abaterilor şi a decalajelor dintre evoluţia normală a realizărilor şi obiectivelor stabilite;

depistarea erorilor şi abaterilor, şi luarea de măsuri corective de înlăturare a lor.

1.1.3.2. Obiectivele controlului financiar de gestiune

Obiectivele majore ale controlului financiar de gestiune sunt asigurarea integrităţii şi securităţii patrimoniale,

administrarea lui corespunzătoare, asigurarea disciplinei profesionale şi asigurarea unui climat de muncă favorabil, care

să permită desfaşurarea activităţii în condiţii de eficienţă.

Manifestarea concretă a controlului financiar de gestiune se face prin câteva obiective care converg spre realizarea celei

mai bune performanţe.

Aceste obiective trebuie să răspunda la:

asigurarea întocmirii unor scenarii compatibile cu constrângerile financiare ale entităţii, astfel ca suportul

financiar să fie garantul credibilităţii şi coerenţei obiectivelor definite prin strategie;

urmărirea aplicării alegerilor strategice nu numai din punct de vedere financiar, ci pe baza indicatorilor de bord

care au o caracteristică tehnicistă, observând daca inflexiunile strategice funcţionează în ansamblul lor pe baza

factorilor cheie de succes;

măsurarea performanţelor prin utilizarea acelor indicatori care fac posibilă o cât mai corectă evaluare a

rezultatelor, în condiţiile în care inflaţia afectează rezultatele contabile şi interpretarea corectă a cifrelor;

impunerea respectării anumitor reguli şi proceduri de bună gestionare a întregului patrimoniu;

determinarea în permanenţă a luării măsurilor corective prin controlul actelor de pilotaj;

evaluarea şi informarea asupra riscurilor inerente, în funcţie de care se propune alocarea de resurse,

participând activ la gestionarea acestora;

stabilirea corectă a sistemului de delegare a autorităţii, influenţând motivarea factorului uman asupra obţinerii

rezultatelor scontate;

Sursele de date pe care se bazează conceperea unui sistem menit să faciliteze utilizarea informaţiilor în procesul

controlului de gestiune sunt:

- evidenţele operative cu caracter general ori specifice;

- contabilitatea financiară şi cea managerială (de gestiune)

- analiza financiară şi documentele de sinteză ;

- previziunile privind trezoreria şi finanţarea;






- 14 -

- tablourile de bord.

Obiectivele controlului financiar de gestiune pot fi grupate în patru mari categorii astfel:

I. evidenţa mijloacelor materiale şi băneşti deţinute cu orice titlu;

a. respectarea normelor legale cu privire la siguranţa şi integritatea patrimoniului;

II. respectarea normelor legale şi strategia entităţii cu privire la realizarea rezultatelor financiare, a drepturilor şi

obligaţiilor patrimoniale;

III. eficienţa cu care au fost utilizate resursele materiale şi băneşti.

Prin obiectivele sale, controlul financiar de gestiune îndeplineşte o funcţie de legătură între strategie şi operaţiuni, ceea

ce facilitează luarea deciziilor în cunoştinţă de cauză.

1.1.3.3. Poziţia centrală a controlului financiar de gestiune în cadrul controlului intern

Controlul financiar de gestiune deţine poziţia de bază în cadrul controlului intern al agentului economic, deşi

sesizăm unele întrepătrunderi cu celelalte tipuri de control care ar putea pune sub semnul întrebării precizia delimitărilor

dintre ele.

Controlul financiar de gestiune nu este rupt de restul funcţiilor de conducere, planificare şi coordonare,

integrarea fiind impusă de modul în care se acţionează, strategic sau curent.

Având în vedere cele menţionate mai sus, putem considera că, distincţia între formele de control intern este

mai mult schematică, iar barierele au natura convenţională şi nu sunt precise, întrucât, caracterul activ şi de vigilenţă se

manifesta plenar la toate nivelele ierarhice. O problemă care trebuie menţionată este că activitatea de control intern

trebuie să fie flexibilă, să urmeze schimbările strategice ale entităţii, să se poată plia rapid la aceste modificări, şi

bineînţeles să nu fie excesivă.

Concluziile se pot rezuma astfel:

controlul intern al unei entităţi patrimoniale este un sistem complex şi unitar de vigilenţă, construit cu scopul de

a contribui la garantarea eficienţei şi eficacităţii managementului;

existenţa diferitelor tipuri de gestiune pot determina anumite particularităţi în organizarea controlului intern, fără

să fie afectat conţinutul lui, în sensul că în entităţile mici şi mijlocii, organizarea responsabilităţilor şi structura

decizională sunt mai puţin complexe decât în cele mari;

sistemul de control intern pune în cauză orizonturi diferite, care se referă la obiective, instrumente, norme şi

reguli, ce permit entităţii patrimoniale să-şi atingă scopurile;

componentele controlului intern nu au o raţionalitate unică, ele având atât caracteristici financiar-contabile cât

şi de ordin tehnic, economic şi administrativ;

procesul de control intern nu poate fi privit în afara structurii informaţionale globale a entităţii;

misiunea controlului intern de a participa la actul de conducere se realizează prin dispozitive care constituie

forme de control ale aceluiaşi sistem;






- 15 -

controlul intern al contabilităţii asigură furnizarea către conducere a unei informaţii contabile corecte şi fidele,

pe baza căreia se pot lua decizii pertinente şi se pot creiona strategiile viitoare.

Revenind la abordarea structurală a controlului intern, cred că studierea procesului în mod sistematic, evidenţiază

faptul că acesta are drept scop prevenirea şi înlăturarea erorilor şi a anomaliilor apărute, asigurarea integrităţii

patrimoniului şi măsurarea performanţelor obţinute.

În atingerea obiectivelor generale ale controlului intern, fiecare dintre componentele sale îşi are rolul şi locul bine stabilit,

în raport cu modul în care contribuie la urmărirea modului de rezolvare al problemelor apărute.

2. AUDITUL INTERN CA FORMĂ MODERNĂ DE CONTROL INDEPENDENT

Scurt istoric al auditului intern

Promovarea şi implementarea unor metodologii convergente cu cele ale Comunităţii Economice Europene şi

internaţionale în domeniul contabilității în general şi ale auditului în particular, au reprezentat obiective de o importanţă

deosebită și au avut loc ample procese de reformă, în momentul în care România a devenit membră cu drepturi depline

a marii familii europene

Dacă facem o retrospectivă a auditului intern, trebuie să începem cu anul 1941, cînd un grup de contabili din

New York, care se ocupau de verificări interne în cadrul firmelor americane, au fondat Institutul Auditorilor Interni (IIA).

Institutul Auditorilor Interni este o asociaţie profesională, care, astăzi numără peste 70.000 de membri din peste 100 de

ţări, principalele sale misiuni fiind:

publicarea normelor pe baza cărora se desfăşoară verificarea internă;

stagii/cursuri de perfecţionare în domeniul controlului intern;

publicarea şi promovarea cunoştinţelor şi informaţiilor cu referire la verificarea internă, controlul intern

şi domeniile adiacente.

Şase ani mai târziu, în anul 1947, I.I.A. dădea următoarea definiţie: „Auditul intern este activitatea de evaluare

internă din cadrul unei companii prin care se asigură examinarea activităţilor contabile, financiare, precum şi a altor

activităţi, cu scopul de a oferi conducerii o protecţie şi o consiliere constructivă. El are în vedere în principal, problemele

financiar-contabile, dar poate analiza şi aspecte ce vizează exploatarea”.

Adaptându-se schimbărilor intervenite, în anul 1971, I.I.A. defineşte auditul intern al unei entități ca fiind:

activitatea de evaluare independentă prin care se asigură examinarea şi evaluarea activităţilor interne în sprijinul

conducerii. Este vorba de un control managerial ce permite: măsurarea şi evaluarea eficacităţii celorlalte controale.

La începutul anilor ’90, apare o nouă formă de audit, auditul conformităţii al cărui obiectiv îl reprezintă

evaluarea modului în care sunt respectate legile, reglementările, politicile şi procedurile publice impuse de organele

federale sau de către cele statale.






- 16 -

În ultima definiţie, dată în anul 1990, Institutul Auditorilor Interni precizează: „Auditul intern este o funcţie de

evaluare independentă a organizaţiei, care furnizează un serviciu de examinare şi evaluare a activităţilor acesteia”.

În urmă cu patru decenii, cabinetele anglo-saxone de expertiză contabilă au popularizat pe continentul

european termenul de audit, iar etimologia cuvântului audit îşi are originea în latinescul „audire” – a asculta şi a

transmite mai departe.

Odată cu trecerea la economia de piață liberală, din dorinţa de a alinia reglementările contabile româneşti la

cele internaţionale, a fost elaborată O.G. nr. 65/1994, aprobată prin Legea nr. 42/1996, privind organizarea activităţii de

expertiză contabilă şi ulterior în anul 1999, O.U.G. nr.75 privind auditului financiar, ca formă externă de control

independent. Auditul financiar a constat în verificarea şi avizarea din punct de vedere al realităţii şi corectei întocmiri, de

către experţi independenţi, obiectivi şi imparţiali, a bilanțului contabil al agenților economici, ca obligaţie prevăzută de

art.29 din Legea contabilităţii nr. 82/1991. Ulterior reglementării legislative ale auditului financiar a fost extins şi conturat

în anul 1999 şi la instituţiile publice prin elaborarea O.G. nr.119/1999 auditul intern.

Pentru delimitarea mai exactă a acestuia de auditul financiar, în anul 2000, prin O.G. nr. 72/2001 se

completează această denumire cu termenul de „public”, devenind astfel audit public intern.

Pentru aplicarea O.G. nr.119/1999, Ministerul Finanțelor Publice a elaborat Normele metodologice generale pentru

organizarea şi funcţionarea auditului intern şi a controlul financiar preventiv, iar în anul 2002 se aprobă O.G. nr.

119/1999 prin Legea nr. 301/2002 cu modificările şi completările ulterioare.

In decembrie 2002, Parlamentul României, adopta Legea nr. 672 care reglementează auditul public intern la

entităţile publice, cu privire la formarea şi utilizarea fondurilor publice şi administraţia patrimoniului public.

Aceasta lege abroga articole şi dispoziţii referitoare la auditul public intern din Ordonanţa Guvernului

nr.119/1999, aprobata cu modificări şi completări prin legea 301/2002.

În 15 ianuarie 2003, se aproba Normele generale privind exercitarea activităţii de audit public intern, prin

Ordinul Ministrului nr.38 .

Necesitatea introducerii şi legiferării activităţii de audit public intern la instituţiile publice a fost determinată de

necesitatea utilizării cu maximă eficienţă a fondurilor publice administrate şi stopării cheltuielilor fără bază legală.

2.1. Auditul intern – concept și obiective

Auditul intern reprezintă o verificare de tip endogen şi ex post a unui ansamblu de activități şi acţiuni corelate

desfăşurate de o structură specializată, constituită la nivelul entității patrimoniale care, pe baza unui plan şi a unei

metodologii prestabilite, este destinat să realizeze un diagnostic general al sistemului, sub aspect tehnic, managerial şi

financiar- contabil.

În legătură cu caracterul ex post al auditului intern al entitatăților patrimoniale trebuie menţionat că acest caracter

se referă la o operaţiune sau la o decizie, în timp ce, cu referire la activitatea globală desfășurată de sistemul auditat la

nivelul unui an calendaristic, auditul intern are caracter cocomitent. Acest caracter rezultă din trăsătura auditului intern






- 17 -

de a urmări o operaţiune sau o tranzacție sub aspectul obiectivelor specifice de verificare pe tot lanţul său de

desfăşurare, de la inițializarea acesteia până la finalizare.

Auditul intern se organizează în mod obligatoriu la societățile comerciale pe acțiuni, responsabilitatea pentru

aceasta revenind administratorului.

Administratorii vor analiza oportunitatea înfiinţării unei structuri proprii de audit intern sau pot externaliza această

activitate, către o firmă autorizată în acest sens. Această analiză de oportunitate se va efectua având în vedere

următoarele criterii :

- volumul anual al fondurilor utilizate ;

- numărul structurilor subordonate şi gradul de dispersie teritorială al acestora ;

- numărul de personal al entității patrimoniale în ansamblu, precum şi ponderea numărului de personal

repartizat pe structuri subordonate ;

- în cazul în care conducerea decide să nu organizeze compartiment propriu de audit intern la nivelul

structurilor subordonate, auditul acestor structuri va fi asigurat de compartimentul de audit intern de la

centru.

Obiectivele pe care trebie să le urmărească auditorul la o entitate patrimonială sunt următoarele :

1. Definirea obiectului de activitate şi a structurii organizatorice a entității patrimoniale ;

2. Existenta şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat ;

3. Stabilirea principalelor destinaţii ale cheltuielilor, pe centre de cost și gruparea acestora în funcţie de sursa

de finanţare folosită ;

4. Stabilirea naturii veniturilor realizate si destinaţia dată acestora ;

5. Stabilirea gradului de acoperire a cheltuielilor din surse proprii şi natura acestora :

6. Urmărirea corelaţiei dintre gradul de realizare a principalilor indicatori specifici activităţii entității şi gradul de

utilizare a creditelor bancare ;

7. Modul de organizare a controlului financiar preventiv si al circuitului documentelor primare ( respectarea

normelor în vigoare) ;

8. Organizarea şi ţinerea evidenţei contabile şi tehnic-operative a patrimoniului ( mijloace fixe, obiecte de

inventar, resurse materiale şi băneşti, etc.);

9. Stabilirea şi delimitarea răspunderii materiale pe locuri de depozitare si de folosinţă ;

10. Respectarea legalităţii în achiziţionarea bunurilor matriale si a investiţiilor ;

11. Respectarea legalităţii în acordarea drepturilor de orice fel;

12. Respectarea legalităţii şi a principiului economicităţii în efectuarea celorlalte cheltuieli (servicii, reparaţii,

protocol, etc.)

13. Cunoaşterea legislaţiei financiar- contabile de către aparatul de conducere şi executiv ;






- 18 -

14. Colaborarea dintre conducerea economică şi cea tehnică şi natura raporturilor (de consultare şi luare în

considerare, de subordonare a aparatului economic sau de ignorare etc.) ;

15. Calitatea profesională a managerilor și influenţa lor asupra activităţii entității patrimoniale ;

16. Concluziile organelor de control specializate (minister, direcţia de control teritorială, Ministerul Finanţelor,

Curta de Conturi), asupra activităţii financiar-contabile si de gestiune a entității patrimoniale ;

17. Valoarea, frecvenţa şi natura pagubelor materiale evidenţiate în anexa la bilanţ şi ritmul de recuperare ;

18. Dinamica şi structura debitorilor, creditorilor şi furnizorilor, de la începutul anului până la sfârşitul anului,

conform bilanţurilor anuale şi trimestriale ;

19. Efectuarea inventarierii anuale a patrimoniului şi a controlului financiar propriu, precum şi controlul lunar al

operaţiunilor băneşti efectuate prin casă ;

20. Imobilizările de fonduri în debitori şi clienţi neîncasaţi, avansuri acordate furnizorilor pentru prestări de

servicii sau livrări de bunuri materiale neexectuate sau nelivrate la termenul convenit prin contract, stocuri

de materiale sau de mijloace fixe mari, fără mişcare, fără utilizare eficientă sau lucrări de investiţii

neaprobate sau cu ritm lent de execuţie ;

21. Corecta incadrare în conturile contabile a operaţiunilor patrimoniale, conform funcţiunii acestora din planul

de conturi aprobat de Ministerul de Finanţe ;

22. Respectarea principiilor de inregistrare cronologică şi sistematică a operaţiunilor şi a concordanţei dintre

evidenţa contabilă analitică şi evidenţa contabilă sintetică, bilanţul contabil şi anexele la bilanţ ;

23. Respectarea corelaţiilor dintre formularele de bilanţ şi anexele la bilanţ şi calitaea raportului explicativ la

bilanţ ;

24. Organizarea şi ţinerea evidenţei formularelor cu regim special şi a altor valori ;

25. Existenţa unor cheltuieli neeconomicoase , neimputate şi nerecuperate;

26. Existenţa unor debitori insolvabili , neurmăriţi şi nereactivaţi;

27. Existenţa unor bunuri materiale aflate pe teren fără a fi prinse în evidenţa patrimoniului unităţii, din lipsa de

documente sau datorită primirii lor gratuite (donaţii externe) si neevaluării acestora în vederea evidenţierii

în contabilitate ;

28. Existenţa pe teren a unor mijloace fixe, obiecte de inventar, ambalaje, mărfuri nefolosibile, deteriorate,

greu vandabile şi nevalorificate, neîncasate, nedeclasate sau imputate, conform legii, si valorificării

rezultatelor inventarierii.

Atributele legale ale auditului intern stipulate de Ordonanţa Guvernului nr.119/1999 privind auditul intern şi controlul

financiar preventiv sunt următoarele :






- 19 -

- certificarea trimestrială şi anuală, însoţita de raport de audit, a raportărilor preliminare, prin verificarea

legalităţii, realităţii şi exactităţii evidenţelor contabile şi ale actelor financiare şi de gestiune ; certificarea se

face înaintea aprobării de către conducătorul entității patrimoniale;

- examinarea legalităţii, regularităţii ,şi conformităţii operaţiunilor, identificarea erorilor, risipei, gestiunii

defectuoase şi fraudelor şi, pe aceste baze, propunerea de măsuri şi soluţii pentru recuperarea pagubelor

şi sancţionarea celor vinovaţi, după caz;

- supravegherea regularităţii sistemelor de fundamentare a deciziei, planificare , programare, organizare,

urmărire şi control al îndeplinirii deciziilor;

- evaluarea economicităţii, eficienţei si eficacităţii cu care sistemele de conducere şi de execuţie existente in

cadrul entității patrimoniale ori la nivelul unui program/proiect finanţat din fonduri europene, utilizează

resurse financiare, umane si materiale pentru îndeplinirea obiectivelor şi obţinerea rezultatelor stabilite ;

- identificarea slăbiciunilor sistemelor de conducere şi de control, precum şi a riscurilor asociate unor astfel

de sisteme, unor programe/proiecte sau unor operaţiuni si propunerea de măsuri pentru corectarea

acestora şi pentru diminuarea riscurilor, după caz.

Un obiectiv important al auditului intern îl constituie legalitatea și oportunitatea efectuării cheltuielilor de personal,

materiale şi de capital şi încadrarea acestora în limita bugetului de venituri și cheltuieli stabilit de conducere pentru

fiecare exercițiu financiar.

2.2. Etapele de realizare ale unei misiuni de audit interen

Unicitatea unei misiuni de audit intern constă in faptul că poate fi împărţită în perioade precise şi identificabile

mereu aceleaşi, pentru a se putea asigura comparabilitatea datelor.

Auditul intern se realizeaza in trei etape fundeamentale. Cifra trei nu este numărul de aur al auditului intern, ci

corespunde foarte exact situaţiei geografice a auditorului în cursul intervenţiei sale :

1) în prima parte a misiunii sale, auditorul se află în primul rând în biroul şi serviciul din care face parte.

Deplasările sale sunt scurte şi concise ; în cel mai rău caz, ele pot să nu aibă loc ;

2) în partea a doua, dimpotrivă, auditorul se află în cea mai mare parte a timpului pe teren, aşadar lipseşte

din serviciu ; întoarcerile la birou sunt rare uneori inexistente ;

3) în partea a treia, întoarcerea la sedentarism, întrerupt pe alocuri - ca şi în prima etapă – de unele deplasări

posibile, scurte şi rapide. Acest sedentarism poate să însemne şi muncă la domiciliu.

Dispunem de un criteriu geografic precis care permite identificarea celor trei momente particulare ale unei

misiunii de audit intern.

Aceste trei momente sunt denumite tradiţional :

1) etapa de pregătire (de studiu)

2) etapa de realizare ( de verificare)






- 20 -

3) etape de încheiere

Fiecare dintre ele se împarte într-un anumit număr de perioade, şi putem spune că fiecare va necesita auditori

cu competenţe specifice, care nu pot fi neapărat deţinute de un singur auditor şi care ne permit să afirmăm că cea mai

reusită misiune va fi întotdeauna cea efectuată de către mai mulţi auditori.

Etapa de pregătire care deschide misiunea de audit, necesită din partea auditorilor o capacitate serioasă de

lectură, de atenţie şi de ucenicie. Dincolo de orice rutină, ea necesită capacitatea de a învăta şi de a înţelege, precum şi

o bună cunoaştere a entității, deoarce trebuie ştiut unde poate fi gasită informaţia potrivită şi de la cine trebuie cerută. În

cursul acestei etape auditorul trebuie să dovedească dacă are calităţi de sinteză şi de imaginaţie. Această etapă se

poate defini ca perioada în timpul căreia se vor efectua toate lucrările pregătitoare înainte de a trece la acţiune. Adică

defrişarea, aratul şi semănatul misiunii de audit.

Etapa de realizare apelează mai mult la capacităţile de observaţie, dialog şi comunicare. Prima obligaţie a

auditorului este să se facă acceptat, iar criteriul unei integrări reuşite constă în a se face cerut. În acest stadiu se

apeleazăcel mai mult la capacităţile de analiză şi la simţul de deducţie al auditorului. Într-adevăr, în acest moment

auditorul va incepe să formuleze observaţiile şi constatările care îi vor permite să elaboreze măsuri terapeutice.

Continuând tabloul nostru bucolic, putem spune că acum se culeg roadele misiunii de audit.

Etapa de încheiere necesită şi ea mai mult decât orice o mare capacitate de sinteză şi o anumită aptitudine

de redactare, chiar dacă dialogul nu lipseşte din această ultimă etapă. De această dată, auditorul îşi va elabora şi

prezenta produsul după ce a strâns elementele recoltei sale : este momentul depozitării si prelucrării.

Aşa cum am menţionat mai sus fiecare dintre aceste etape se împart în mai multe perioade după cum vom

vedea în analiza detaliată care urmează.

2.2.1. Etapa de pregătire a misiunii

Această etapă are patru perioade :

A. Ordinul de misiune fiind actul de naştere a misiunii de audit nu se confundă cu diferite componente ale

aceteia constituind el însuşi o etepă iniţială, o ‘ etapă zero’ într-o oarecare măsură.

Ordinul de misiune formalizează mandatul dat de Departamentul (serviciul) de Audit Intern.

Are doua funcţii esenţiale :

funcţie de mandat,

funcţie de informare.

Pentru ca aceste funcţii să fie îndeplinite , ordinul de misiune trebuie să conţină un anumit număr de menţiuni

esenţiale cum ar fi :

desemnarea precisă a mandatului si a semnăturii aplicate pe acesta ;

indicarea cu precizie a numelui destinatarilor şi în primul rând acela al mandatarului, adică responsabilul

auditului intern.






- 21 -

definirea clară a obiectului misiunii, dealtfel, elementul esenţial al documentului.

Ordinul de misiune este de două feluri :

ordin de misiune’scurt’ care se prezintă sub forma a câtorva rânduri pentru a defini obiectivele şi domeniul de

aplicare.

ordin de misiune ‘lung’ care indică nu numai obiectivele şi domeniul de aplicare ci precizează si modalităţile de

intervenţie, datele, locurile, mijloacele ce trebuie utilizate şi chiar şi acelea care nu trebuie utilizate.

B. Etapa de familiarizare constituie cel mai adesea, din punct de vedere al duratei, partea cea mai importantă

a misiunii : a se începe misiunea direct prin observarea pe teren ar însemna condamnarea din start a acesteia.Auditorul

trebuie înainte de toate să “cunoască subiectul”. Această cunoaştere se organizează în jurul a 6 obiective:

1) să aibă încă de la început o viziune corectă asupra ansamblului controalelor interne specifice ale entității

auditate;

2) să contribuie la identificarea obiectivelor misiunii de audit intern;

3) să identifice problemele esenţiale privind instituţia auditată;

4) să evite omiterea întrebărilor importante şi care constituie pentru management preocupări de actualitate;

5) să nu cadă în capcana considerentelor abstracte, care pot fi seducătoare din punct de vedere intelectual, chiar

amuzante dar, care trebuie să fie in afara domeniului de preocupare a auditorului;

6) să permită organizarea de operaţiuni de audit, deoarece nu putem organiza decât ceea ce cunoaştem.

Această etapă de cunoaştere a entității ce va fi auditată poate avea o durată variabilă.Durata variază în funcţie de trei

factori şi se poate merge de la o simplă actualizare a cunoaşterii de câteva ore sau zile, până la o veritabilă pregătire

întinsă pe o perioadă sensibil mai lungă.

Primul factor care influenţează durata cunoaşterii este complexitatea subiectului care este în general în relaţie

directă cu importanţa misiunii.

Al doilea factor este profilul auditorului în cauză. În funcţie de pregătirea sa,de experienţele sale profesionale

anterioare, acesta posedă deja cunoştinţe serioase privind subiectul sau dimpotrivă nu îl cunoaşte deloc.

Al treilea factor care influenţează în mod evident durata de pregătire este calitatea dosarelor de audit.(dosare de

lucru, documente generale, informaţii adunate cu ocazia auditurilor anterioare).

Mijloacele prin care auditorul se familiarizează cu departamentul (serviciul) auditată sunt:

chestionarul de luare la cunoştinţă care permite organizarea activităţii şi cercetărilor şi este indispensabil

pentru a definii corect domeniul de aplicare a misiunii sale, pentru a prevedea în consecinţă organizarea

activităţii şi în special pentru a măsura importanţa acesteia şi pentru a pregătii elaborarea chestionarelor de

control intern.

Alte mijloace cum sunt: interviuri, comparaţii statistice diverse, examinarea rapoartelor de audit anterioare etc.






- 22 -

C. Identificarea riscurilor

Spunem de asemenea “identificarea zonelor de risc”, subliniind astfel că este vorba mai degrabă de

identificarea locurilor în care riscurile cele mai semnificative s-ar putea produce, decât de analizarea riscurilor

propriu-zise.

Această etapă de identificare va permite auditorului să-şi creeze programul şi să-l creeze de o manieră

”modulată” î funcţie u numai de ameninţări ci şi de ceea ce s-a implementat deja pentru a le face faţă. Trebuie

considerat din acest moment că auditorul intern însărcinat cu o misiune va lua la cunoştinţă de noţiunea de risc

care nu va înceta să-l însoţească pe tot parcursul demersului său.

Conform lucrării ”Les mots de l’audit” riscul este un ansamblu de împrejurări care ar putea avea consecinţe

negative asupra unei entităţi şi ale căror control intern şi audit au ca misiune tocmai asigurarea unui bun control

asupra acestora pe cât posibil.

Metoda preconizată pentru identificarea riscurilor trebuie să ia în considerare cei trei factori susceptibili să

genereze riscuri de orice natură:

1) expunerea: sunt riscurile care ameninţă bunurile( deturnări, incendii, pagube de orice fel)

2) mediul: nu bunul însuşi, ci ceea ce este în jurul lui devine factor de risc (riscuri legate de

operaţiuni)

3) ameninţarea: cel mai adesea imprevizibilă, chiar invizibilă. Este cea care impune maximul de

imaginaţie pentru a elabora strategia de elaborare ( fraude, catastrofe naturale sau sociale)

Pentru fiecare sarcină şi obiectiv care-i sunt atribuite, auditorul intern va evalua riscurile la care acestea se supun.

După aceasta se solicită auditorului intern să efectueze o evaluare sumară a riscului legat de această sarcină.

De obicei este suficientă o evaluare la trei niveluri:

a) risc grav (G)

b) risc mediu (M)

c) risc scăzut (S)

Pentru fiecare din aceste riscuri trebuie să se menționeze care este dispozitivul de control intern pe care ar trebui să-l

găsim în mod normal, în mod logic, pentru a evita riscul identificat. Auditorul intern se mulţumeşte să indice dacă

dispozitivul identificat ca fiind importat există sau nu există, deci plecând de la această metodă, auditorul va preciza

obiectivele misiunii sale.

D. Definirea obiectivelor

Această perioadă din etapa de pregătire o mai numim şi ”Raport de orientare ” sau ”Plan de misiune” care este

un document simplu de dimensiune relativ redusă (câteva pagini)

”Raportul de orientare ” sau ”Planul de misiune” este ca un contract încheiat cu entitatea auditată şi care va

preciza obiectivele şi domeniul de acţiune al misiunii de Audit. Este elaborat de Auditul Intern şi este adus la cunoştinţă






- 23 -

entităţii de auditat şi este supus aprobării acesteia cu ocazia întâlnirii de deschidere și doar în acest moment capătă un

caracter contractual.

În mod tradiţional Raportul de orientare defineşte obiectivele misiunii în trei rubrici:

- obiective generale – este vorba despre obiectivele permanente ale controlului intern de care auditul trebuie

să se asigure că sunt luate în considerare şi aplicate într-un mod eficace şi pertinent ( securitatea

obiectivelor, fiabilitatea informaţiilor, respectarea regulilor şi a directivelor, optimizarea resurselor).

Acestora adăugâdu-li-se şi monitorizarea auditului precedent.

- obiective specifice – acestea precizează în mod concret dispozitive de control care vor fi testate de către

auditori, toate contribuind la realizarea obiectivelor generale şi raportându-se la zone de risc identificate

anterior.

- domeniu de acţiune – termen utilizat în dublu sens: - domeniu de acţiune funcţional (ce servicii, ce diviziuni

vor fi auditate cu ocazia acestei misiuni, domeniu de acţiune geografic: în ce locuri)

Această dublă precizare va stabili şi va viza logistica misiunii.

2.2.2. Etapa de realizare

Ca şi etapa de pregătire, această etapă se realizează în mai multe perioade.

De această dată auditorul intern va ieşi din biroul său, nu în mod episodic, ci pentru activităţi care îl vor ţine timp

îndelungat în cadrul unităţii auditate.

Totul începe cu o întâlnire oficială denumită ”reuniune de deschidere”.

A. Reuniunea de deschidere

Această întâlnire marchează începutul operaţiunilor de realizare şi trebuie în mod obligatoriu şi simbolic să

aibă loc la sediul entității auditate, chiar în locurile în care trebuie să se desfăşoare misiunea de audit.

Întotdeauna auditorul este cel care merge la structura auditată şi nu invers, aceasta marcând că pregătirile au

luat sfârşit şi că misiunea a început.

Participanţii la această întâlnire sunt auditorii însoţiţi de supervizorul lor (şeful misiunii) care nu va fi decât

uneori prezent la operaţiunile de audit şi structurile auditate adică responsabilii serviciului auditat. Pe parcursul întâlnirii,

un raportor desemnat va redacta procesul –verbal al întâlnirii care va fi disponibil imediat după sfârşitul întâlnirii.

Şase probleme, trebuie abordate pe parcursul acestei întâlniri; acestea au fost trecute pe ordinea de zi care a

fost trimisă participanţilor odată cu convocarea şi cu Raportul de orientare, cu suficient timp înainte ( 8 zile…) pentru a

permite citirea şi analiza acestuia.

1. Prezentarea. Reuniunea începe cu prezentarea echipei de auditori însărcinaţi cu misiunea şi realizările

profesionale ale fiecăruia, competenţele sale specifice şi relaţiile ierarhice din cadrul misiunii.






- 24 -

2. Prezentarea Auditului Intern. Se impune o prezentare aprofundată a obiectivelor generale ale auditului

intern, a căror cunoaştere este obligatorie în vederea realizării unei colaborări perfecte între auditori şi

entităţile auditate.

3. Raportul de orientare. Examinarea Raportului de orientare, de care fiecare a luat la cunoştinţă,

reprezintă elementul esenţial al ordinii de zi a reuniunii. Această prezentare se face în funcţie de

identificarea zonelor de risc realizate pe parcursul etapei de pregătire.

4. Întâlniri şi contacte. Această reuniune reprezintă ocazia de a defini cu precizie persoanele cu care

auditorii trebuie să se întâlnească, fie pentru a efectua teste asupra muncii lor, fie pentru a lua interviuri şi

a aduna informaţii.

5. Logistica misiunii. Profităm de faptul că toţi auditorii sunt reuniţi pentru a definii condiţiile materiale ale

misiunii de audit ( transportul auditorilor la locul de desfăşurare a auditului; birou cu telefon, conectare cu

microcalculatoare; permis de liberă trecere pentru a intra în locurile vizate; reguli de securitate ce trebuie

respectate la fata locului).

6. Prezentarea procedurii de audit. Este important să se menţioneze ce se va întâmpla etapa de

intervenţie pe teren. La sfârşitul acestei Prezentări, entităţile auditate ştiu sigur că nimic nu va fi spus, nici

scris, fără a li se fi comunicat în prealabil.

La sfârşitul acestei reuniuni, vom aduce Raportului de orientare modificările şi retuşurile decise de comun

acord (dacă acestea există), documentul contractual dintre entităţile auditate şi auditori va fi definitivat.

B. Programul de audit

Este denumit şi ”Program de verificare”sau chiar ”Planificare de realizare” şi este document intern al serviciului în

care se vor stabili şi repartiza sarcinile, este stabilit de echipa însărcinată cu misiunea, cu supervizarea șefului misiunii

cu ocazia unei întoarceri în birourile serviciului.

Acest document îndeplineşte 6 obiective, iar conţinutul său este în principal tehnic.

1. Este un document ”contractual” – face legătura între echipa de audit şi superiorii acesteia. Reprezintă

referinţa utilizată pentru evaluare muncii depuse.

2. Este o planificare a muncii. În cadrul acestui document se distribuie sarcinile între membrii.

3. Principiul călăuzitor. ”Principiul călăuzitor” al auditorului face ca acesta să nu acţioneze ” la întâmplare

”căutând piste în mod intuitiv, ci să acţioneze în mod logic, urmărind diferitele etape ale Programului său.

4. Punctul de plecare al C.C.I. Este un document care va indica în detaliu ceea ce trebuie făcut pentru

cercetarea diferitelor zone de risc identificate în cursul etapei de pregătire. Plecând de la acest document

se construieşte în detaliu, CHESTIONARUL de CONTROL INTERN. Chestionarul elaborat în toate

documentele sale va permite auditorilor să definească şi să precizeze sarcinile ce trebuie îndeplinite în

vederea atingerii obiectivelor definite în Raportul de orientare.






- 25 -

5. Monitorizarea activităţii. Programul permite de asemenea responsabilului misiunii să urmărească mai bine

activitatea auditorilor şi deci să dispună de mijloacele de evaluare a acesteia.

6. Documentaţia. Existenţa unui Program de lucru precis pentru fiecare temă sau subiect de audit constituie

în cadrul serviciului de Audit intern o documentaţie deosebit de preţioasă şi care serveşte ca model pentru

auditurile ce vor urma.

Cele 6 obiective definite mai sus se vor regăsi în conţinutul documentului.

Conţinutul documentului trebuie să enunţe precis şi detaliat 2 elemente esenţiale:

indicarea activităţilor preliminarii ce trebuie îndeplinite pentru a pune în aplicare tehnicile şi

instrumentele ( inventare, procurarea documentelor, selecţii diverse )

indicarea tehnicii, a instrumentelor ce trebuie utilizate.

Astfel auditorul nu ştie numai ce sarcini trebuie să îndeplinească, conform cărei planificări, dar şi cu ce mijloace.

Etapa de lucru pe teren va fi pusă în aplicare prin utilizarea unui instrument indispensabil: chestionarul de control

intern (C.C.I. ).

C. Chestionarul de control intern ( C.C.I.)

Este un document ce se elaborează odată cu divizarea în sarcini elementare. Vor fi tot atâtea C.C.I. câte

misiuni de audit sunt de realizat.

Chestionarul trebuie să fie format din toate întrebările relevante ce trebuie formulate pentru a efectua o analiză

completă. Acest chestionar va reprezenta ghidul auditorului în demersul său de realizare a acestui program: este un

element călăuzitor, de unde importanţa sa ca instrument metodologic.

Chestionarul trebuie să cuprindă cinci întrebări fundamentale:

Cine? – întrebări referitoare la personalul operativ dacă el există, care este competenţa lui şi în

ce măsură există o corespondenţă între realitate şi sistemul de referinţă.

Ce? – ne permite să aflăm despre ce este vorba, care este nu subiectul ci obiectul operaţiunii.

Unde? – pentru a nu omite verificarea tuturor locurilor în care se desfăşoară operaţiunea.

Când? – permite regruparea întrebărilor referitoare la timp: început, sfârşit, durată, sezon,

planificare…?

Cum? – întrebări referitoare la descrierea modului de operare.

Chestionarul de control intern, îmbunătăţit prin indicarea mijloacelor ce trebuie utilizate pentru a răspunde la

întrebări şi prin analiza riscurilor antrenate de fiecare element devine ghid de Audit.

Fiecare sarcină identificată dă astfel loc unui anumit număr de observaţii. Cu cât divizarea este mai detaliată,

cu atât întrebările vor fi mai numeroase şi observaţiile mai aprofundate. Deci, dacă vrem să trecem mai rapid peste o

operaţiune, este suficientă o divizare mai simplă; dimpotrivă dacă dorim o analiză mai detaliată, trebuie să reducem

numărul sarcinilor de observat.






- 26 -

În funcţie de tabelul său de riscuri, auditorul intern îşi va reduce detalierea pentru sarcinile catalogate ”cu

riscuri”. Pentru a obţine mai multe observaţii, acesta va analiza mai puţine operaţiuni.

Avantajul acestei pregătiri detaliate a activităţilor de realizat prezintă două riscuri:

primul este acela de a-l transforma pe auditor într-un executant lipsit de imaginaţie şi de curaj,

care urmează drumul trasat fără să se abată de la el, lăsând deoparte problemele esenţiale pe

care ar fi putut sau ar fi trebuit să le descopere şi pe care nu le-a văzut din lipsă de iniţiativă sau

de curiozitate. Un C.C.I. bine conceput îl va ajuta pe auditor în acest demers: „întrebările bune”

ale chestionarului sunt cele care-l conduc pe auditor spre descoperiri şi-l determină să meargă la

faţa locului. În demersul său şi în activitatea sa, auditorul rămâne deci un observator atent şi plin

de imaginaţie.

dar tocmai imaginaţia reprezintă cel de-al doilea risc. Se constată adesea că detaliile din cadrul

etapei de studiu şi de pregătire dau naştere în mintea auditorului la judecăţi şi opinii

preconcepute, de care-i va fi foarte greu să se debaraseze. Observaţiile, analizele chiar

întrebările sale, tind să demonstreze ideea pe care şi-o face asupra situaţiei, aparent îşi

demonstrează ideea, dar demonstraţiile sale se vor dovedi inconsistente. Astfel, Auditul îşi va

pierde credibilitatea.

În acest caz C.C.I. trebuie să fie un mijloc de protecţie împotriva imaginarului şi care-l conduce pe auditor în

direcţia bună, stimulând căutarea observaţiilor pertinente şi a testelor eficiente.

D. Munca pe teren

1. Prezentarea demersului logic.

Auditorul efectuează o divizare secvenţială sau logică a operaţiunilor, etapă prealabilă

necesară identificării riscurilor.

Pornind de la această identificare a riscurilor, auditorul îşi defineşte obiectivele (Raportul de

orientare) şi stabileşte un Program de lucru.

Pentru fiecare problemă a acestui Program de lucru, el elaborează un chestionar de Control

Intern.

Pentru fiecare problemă de control, acesta îşi pune, dacă este cazul, întrebările cine, ce, unde,

când, cum?

El trece eventual la o detaliere a chestionarului său.

El răspunde la întrebări – în special în activitatea de teren – prin efectuarea de teste cu ajutorul

instrumentelor aflate la dispoziţia sa.






- 27 -

Fiecare disfuncţie, fiecare anomalie va duce la întocmirea unei FIAP (foaie de identificare şi de

analiză a problemelor )

2. Observările

Observarea imediată.

Primul test pe care-l va efectua auditorul este observarea imediată. Este un test sistematic pe care

auditorul îl efectuează ”în mod automat”, fiind o activitate normală pentru un auditor cu experienţă.

Această observare imediată (”imediată”, neînsemnând neapărat scurtă ) ne permite eventual să completăm

chestionarul de control intern şi gama de teste individuale pe care ne pregătim să le efectuăm, deoarece ea poate

identifica situaţii neprevăzute.

Observările specifice

Pornind de la identificarea zonelor de risc şi a chestionarului de control intern, auditorii vor efectua teste

deoarece este imposibil să se efectueze o analiză completă a tuturor operaţiunilor. În acest stadiu, observările şi

interviurile se efectuează până la nivelul de executare elementar pentru a identifica şi testa toate elementele constitutive

ale operaţiunilor.

3. Fişa de identificare şi de analiză a problemei (FIAP)

Se prezintă sub forma unui document normalizat care va orienta raţionamentul auditorului în scopul de a-l duce

la formulare recomandării.

Forma este esenţială şi trebuie respectată deoarece u face decât să reproducă diferitele etape ale

raţionamentului în ordinea lor logică şi cronologică.

Este un document împărţit în cinci părţi:

1) problema

2) constatarea

3) cauzele

4) consecinţele

5) recomandările

Acest document este completată de auditor de câte ori întâlneşte o disfuncţie, o eroare, o deturnare, o insuficienţă.

Pornind de la documentul imprimat în prealabil, aplicarea va fi riguroasă şi condusă ca şi cum ar fi un raţionament

matematic, în trei etape succesive:

prima etapă: realizarea treptată

Auditorul va strânge foile FIAP pe măsură ce înaintează în descoperirile sale, în ritmul impus de constatările

făcute şi pe măsură ce utilizează C.C.I.

etapa a doua: validarea

Termenele de bază în auditul intern unde nimic nu se afirmă fără să fi fost mai întâi validat.






- 28 -

etapa a treia: supervizarea

Fiecare foaie FIAP este supervizată de către superiorul ierarhic ( şeful misiunii) care o analizează şi îi

stabileşte locul şi gradul de importanţă în cadrul misiunii de audit, solicitând eventual o explorare mai profundă sau o

detaliere a analizelor. Această supervizare permite redresarea eventualelor devieri.( o constatare nevalidată, o analiză

cauzală nedusă la bun sfârşit, consecinţe neexprimate în cifre sau prost estimate, recomandări care nu sunt în

concordanţă cu cauzele analizate ).

În general, supervizarea permite eliminarea anumitor fapte lipsite de importanţă şi care nu au consecinţe

semnificative.

Aplicarea. Nu începem cu enunţul problemei, ci cu cel al CONSTATĂRILOR. Enunţul PROBLEMEI, document

de sinteză, nu poate fi redactat în mod clar decât după ce subiectul a fost total epuizat.

1. Constatarea. Mai putem spune şi ”fapt” sau ”concluzie”. La această rubrică auditorul trebuie să enunţe

eroarea, anomalia, disfuncţia constatată: – un singur fapt – o constatare= o foaie FIAP

- un enunţ scurt şi sistematic

2. Cauzele. FIAP îl obligă pe auditor să se oprească la constatarea sa şi să nu o piardă din vedere până

nu epuizează tot ce se poate spune în privinţa acestei probleme.

Cercetarea cauzelor reprezintă un aspect esenţial:

- Nu ne oprim la primul nivel.

- Vom analiza pe cât posibil metode verificate de analiza cauzală.

3. Consecinţele abordăm aici un raţionament dificil de realizat deoarece poate să ducă cu uşurinţă la

devieri şi la impasuri logice.

Devierile posibile sunt de două tipuri: calitative şi cantitative.

Devierile calitative constau în calificarea consecinţelor, disfuncţiilor, erorilor, fără alt mijloc de apreciere decât

subiectivitatea.

Devierea cantitativă poate fi orice abordare care constă în a evalua întotdeauna fenomenul cu o cifră care să

reprezinte costul maxim posibil.

Impasurile logice le întâlnim în special la descoperirea unei fraude sau a unei erori ce produce pagube,

ambele exprimate în cifre unitare, dar nu se ştie când a început fenomenul şi nici până când ar fi putut continua dacă n-

ar fi fost descoperit.

4. Recomandările. Recomandarea este în mod obligatoriu echivalentul exact al cauzei. Auditul Intern

trebuie să elaboreze recomandări astfel încât să evite ca fenomenul să se producă pe viitor.

5. Problema. Redactorul foii FIAP enunţă problema după ce a terminat recomandările.

Acesta este ultimul punct al documentului: acum se pot combina investigaţiile reluând abordarea punctelor din

CCI şi aşteptând să fie descoperită o noua disfuncţie, aşadar o ocazie de a redacta o nouă foaie FIAP.






- 29 -

E. Dovada (Proba) în Auditul Intern

O constatare poate fi considerată ca dovedită şi deci valabilă, dacă informaţiile acumulate prezintă patru caracteristici:

1) trebuie să fie necesare, adică indispensabile;

2) trebuie să fie fiabile, să permită formarea unei concluzii cât mai clare;

3) trebuie să fie pertinente – să fie conforme cu obiectivele auditului;

4) trebuie să fie utile.

De îndată ce aceste patru elemente coexistă, rezultatul observaţiei poate fi ca şi recunoscut.

F. Coerenţe şi validări

1. Coerenţele

După ce fiecare eroare, disfuncţie, risc, insuficienţă sau anomalie a fost cosemnată într-o foaie FIAP, auditorul

se asigură printr-o muncă de sinteză că observaţiile sunt coerente.

2. Validările.

” Validare” este termenul de bază al procedurii de audit intern.

Fără ipoteze, fără idei preconcepute, fără deducţii pripite, pas cu pas auditorul va valida constatările sale pe

două căi:

- Validările individuale –reprezintă validarea fiecărei constatări, pentru fiecare FIAP. Fără

validare auditorul se expune la greşeli de interpretare. Aceste validări individuale şi succesive

sunt confruntate cu validările generale.

- Validările generale –se asociază în planul raţionamentului, la exerciţiile de coerenţă şi pot fi

realizate în două etape:

o prima etapă –validări generale în timpul misiunii;

o a doua etapă –validarea generală de la sfârşitul misiunii. Aceasta reprezintă setul de

concluzii ale misiunii care este prezentat entităţilor auditate în cadrul unei reuniuni

generale: reuniunea de încheiere.

În acest moment am intrat în a treia şi ultima etapă a misiunii de audit intern: etapa de încheiere.

2.2.3. Etapa de încheiere a auditului

Auditorul se întoarce la biroul său cu toate foile FIAP şi cu documentele sale de lucru. Pentru a putea face o

validare generală, el redactează un document: Proiectul de Raport de Audit. Apoi are loc reuniunea de încheiere şi

validare de ude va rezulta Raportul de Audit în forma sa finală, raport, căruia trebuie să i se dea utilitatea necesară.

A. Proiectul de Raport de Audit Intern

Este numit astfel din trei motive:

1. observaţiile pe care le conţine nu au făcut încă obiectul unei validării generale, deci nu pot

fi considerate ca definitive;






- 30 -

2. acest document conţine deja recomandările auditorilor, în schimb, el nu conţine

răspunsurile entităţilor auditate la aceste recomandări;

3. nu conţine încă planul de acţiune, care este acel document anexat la Raportul definitiv în

care entitatea auditată precizează când şi cine va pune în aplicare recomandările pe care

le-a acceptat.

Acest document va reprezenta ordinea de zi a reuniunii de încheiere.

B. Reuniunea de încheiere

Reuneşte aceiaşi participanţi ca şi reuniunea de deschidere, participanţi care, după ce au ascultat ce

intenţionează să facă auditorii interni, vor discuta pe marginea acţiunilor efectuate. Aşadar, pe lângă echipa misiunii de

audit, se vor afla şi entitatea auditată, colaboratorii săi şi conducerea acesteia ( eventual ).

Această reuniune se organizează şi se desfăşoară în funcţie de modalităţi practice precise.

Nimic nu poate fi trecut în Raportul de Audit Intern fără a fi mai întâi prezentat şi comentat în faţa celor auditaţi.

Trebuie prezentate toate documentele, toate dovezile care au permis enunţarea observaţiilor din Proiectul de Raport.

Auditorii informează în primul rând entitatea auditată, responsabilul direct, împreună cu care validează

informaţiile. De aceea Proiectul de Raport şi conţinutul său nu sunt nici publicate, nici divulgate atât timp cât reuniunea

de încheiere ( şi de validare ) nu s-a sfârşit.

Recomandările auditorilor care apar în Proiectul de Raport sunt prezentate în funcţie de importanţa lor. Aşadar

întocmim un clasament al constatărilor enunţate în foile FIAP, clasament efectuat pornind de la analiza consecinţelor.

Imediat ce structura auditată a fost informată, ea va fi încurajată –fără a mai aştepta publicarea Raportului oficial

–să ia imediat măsuri corective, bineînţeles, dacă are posibilitatea. Dacă da, Raportul de audit menţionează că s-a luat

atitudine şi că sa ajuns deja la rezultate bune.

Ca şi reuniunea de deschidere, reuniunea de încheiere se desfăşoară chiar la locul auditului; ea reuneşte

aceleaşi persoane care se vor întâlni pentru a face validarea şi a trage concluziile.

Principalul punct al ordinii de zi este examinarea Proiectului de Raport distribuit fiecărui participant, dacă este

posibil cu câteva zile înainte de reuniune pentru a putea fi citit. Raportul de audit nu este şi nu trebuie să fie un

document surpriză pentru a pune în încurcătură entitatea auditată. Această examinare se face pornind de la o

prezentare realizată de auditori şi permite rezolvarea eventualelor contestaţii.

Prezentarea trebuie să fie animată şi ilustrată cu exemple. Se realizează dispozitive care să prezinte

problemele principale ce trebuie discutate.

După prezentarea integrală a operaţiunilor de audit, auditorii trec la stadiul prezentării Recomandărilor: aici

apar cel mai adesea contestaţiile.

Uneori pot apărea contestaţiile şi atunci sunt posibile două situaţii:

- fie este în măsură să ofere dovada pe care îşi sprijină afirmaţia, iar contestaţia devine imediat nulă;






- 31 -

- fie el nu este în măsură să ofere această dovadă şi asta din cauză că concluziile sale au fost prea pripite

sau pentru că nu a ştiut să-şi clasifice şi să-şi păstreze dovezile. În acest caz se abandonează cauza.

La sfârşitul acestei reuniuni care durează foarte mult (între 2 ore şi o zi), participanţii se vor despărţii.

Înainte de a se despărţi, entităţilor auditate li se va comunica termenul în care trebuie să trimită Auditului Intern

un răspuns scris la Recomandări, li se va aminti şi procedura de urmărire a auditului utilizată în instituţie pentru ca

fiecare să poată cunoaşte rolul pe care fiecare trebuie să îl joace.

Auditorii se vor întoarce la serviciul lor pentru a trece apoi la etapa finală a lucrărilor: redactarea Raportului de Audit.

C. Raportul de Audit Intern

Redactarea Raportului de Audit nu poate avea loc decât după ce entitatea auditată a adresat răspunsul său scris

la Recomandările din proiectul de Raport, cu excepţia cazului când aceasta şi-a comunicat răspunsul încă de la sfârşitul

reuniunii de încheiere.

Raportul de audit respectă anumite principii, o anumită formă, iar conţinutul său se supune anumitor norme.

Principiile referitoare la Raportul de Audit Intern sunt:

nu există audit intern fără Raport de Audit Intern

acest document este ultimul act al misiunii de audit intern. Este document final.

prezentarea prealabilă în faţa entităţilor auditate.

dreptul de a răspunde entităţii auditate (verbal şi neoficial sau scris şi oficial).

Forma. Raportul de Audit Intern prezintă o structură, în general, agreată cu câteva mici nuanţe. Această

structură este imposibil de evitat deoarece ea răspunde celor doua funcţii ale Raportului, care sunt relativ contradictorii:

Raportul de Audit Intern este şi trebuie să fie document de informare pentru conducere.

Raportul de Audit Intern mai trebuie să fie din punct de vedere al entităţii auditate şi un

instrument de lucru.

Raportul de audit va trebui să răspundă acestor două exigenţe prin adaptarea unei structuri originale pe care o

putem analiza în 4 părţi:

1. Prima pagină şi scrisoarea de transmitere. În funcţie de regulile entităţii şi de cultura ei, raportul este –

sau nu –însoţit de o scurtă scrisoare de transmitere. De foarte multe ori scrisoarea lipseşte iar pe prima pagină se indică

principalele menţiuni care nu trebuie omise:

- titlul misiunii, data de trimitere a Raportului, care precizează foarte clar data de încheiere a operaţiunilor de

audit şi se aminteşte şi ordinul de misiune iniţial;

- numele auditorilor care au participat la lucrări, împreuna cu cel al şefilor de misiune;

- numele destinatarilor Raportului de Audit. O menţiune specială precizează cine este entitatea auditată,

destinatar principal şi responsabil cu aplicarea Recomandărilor.

- o menţiune obligatorie de ”confidenţialitate” mai figurează pe prima pagină.






- 32 -

2. Sumar –Introducere şi sinteză.

Acest ansamblu introductiv începe prin sumarul detaliat al Raportului pentru a putea face uşor trimiteri la un

subiect sau altul. Acest sumar este indispensabil mai ales pentru Rapoartele voluminoase sau care au multe anexe.

Introducerea este în general destul e scurtă. Ea trebuie să cuprindă în mod obligatoriu două informaţii:

- prezentarea domeniului de acţiune şi a obiectivelor misiunii;

- o descriere foarte scurtă a organizării unităţii sau a funcţiei auditate.

În final, sinteza. Unii autori o numesc ”scrisoarea Preşedintelui”, ceea ce subliniază foarte clar obiectivul sintezei:

să informeze conducerea şi să respecte astfel prima funcţie a documentului.

Sinteza trebuie să respecte două reguli esenţiale:

trebuie să fie scurtă: nu mai mult de o pagină sau cel mult o pagină şi jumătate;

trebuie să fie precisă şi să permită cititorului să-şi formeze o opinie după lectură.

În această sinteză auditorul apreciază calitatea controlului intern, corelând aspectele pozitive cu cele negative.

3. Corpul Raportului –sau ”Raportul detaliat”

Este documentul integral destinat în primul rând entităţii auditate şi care cuprinde: constatări, recomandări şi

răspunsuri la recomandări, toate prezentate în ordinea logică şi coerentă a sumarului. Forma acestei părţi care

reprezintă esenţa Raportului respectă principiul cumulării foilor FIAP, însă redactarea acestora este revizuită şi

îmbunătăţită.

4. Concluzia –Planul de acţiune –Anexele

Concluzia unui Raport de audit nu este obligatorie: adevărata concluzie este nota de sinteză de la începutul

documentului. Putem totuşi să facem o scurtă încheiere (15 rânduri), nu pentru a repeta ceea ce s-a spus în sinteză, ci

pentru a deschide alte două direcţii posibile:

fie pentru a anunţa –sau sugera –alte misiuni al căror interes a fost evidenţiat prin prezenta

misiune de audit;

fie pentru a reaminti –făcând referire la planul de audit aprobat –la ce dată va avea loc

următoarea misiune de Audit Intern pe aceeaşi temă.

După această scurtă concluzie urmează un document completată de entitatea auditată, trimis împreună cu

răspunsurile la recomandări şi anexat la Raport: este vorba de Planul de acţiune. Este un simplu formular,

standardizat de audit intern, şi care permite entităţii auditate să precizeze în cazul fiecărei recomandări cine, ce şi când

va acţiona. Cuprinde înaintea numărului fiecărei recomandări numele persoanei responsabile cu punerea în aplicare şi

termenul în care recomandarea a fost pusă în aplicare şi finalizată.

Majoritatea Rapoartelor de Audit Intern conţin şi anexe pentru a nu complica prea mult textul documentului. De

aceea, toate tabelele, graficele, textele oficiale, regulile procedurale, schemele etc. care susţin sunt în anexe, împreună

cu trimiterile şi referinţele de rigoare care să permită identificarea lor fără probleme.






- 33 -

Raportul astfel structurat respectă norme precise.

Sunt şapte principii de redactare a rapoartelor de audit care trebuie să fie ”exacte, obiective, clare, concise,

constructive, complete şi realizate în timp util”. La aceste şapte reglementări mai putem adăuga încă două:

auditorul intern trebuie întotdeauna să ia poziţie.

nu trebuie sub nici o formă să judece oamenii.

Este recomandat să se indice în rapoarte faptul că activităţile sunt ”exercitate conform Normelor de practică

profesională de Audit Intern”, dacă este cazul.

Raportul este difuzat către persoanele potrivite.

D. Răspunsurile la recomandări şi monitorizarea lor.

1- Răspunsurile la recomandări.

Fiecare constatare dă naştere unei Recomandări a auditorului care este prezentată entităţilor auditate în timpul

Reuniunii de încheiere. Dacă structurile auditate au rezerve în privinţa realismului şi aplicabilităţii lor, şi le vor exprima

acum. Auditorii interni vor ţine cont de acest lucru, sau nu, în funcţie de cum apreciază observaţiile făcute. Deoarece

Recomandarea a devenit astfel definitivă din punctul de vedere al formei, se cere un răspuns oficial din partea

conducerii structurii auditate pentru ca observaţiile lor să poată fi integrate în Raport. Aceste răspunsuri la recomandări

se materializează în două feluri:

Fie răspunsul este şi notat încă de la reuniunea de încheiere, în aşa fel încât la sfârşitul reuniunii să existe

un text definitiv.(practica anglo –saxonă ).

Fie între exprimarea orală în timpul reuniunii şi luarea de poziţie în scris dorim să lăsăm structurii auditate

un răgaz de gândire care variază de la 8 zile la două săptămâni).(practica franceză).

Aceste răspunsuri la recomandări trebuie să răspundă la trei principii fundamentale:

1. trebuie să reprezinte o luare de poziţie clară fără ambiguităţi prin care structura auditată:

acceptă recomandarea

nu o acceptă decât parţial, şi numai pentru unele dispoziţii.

refuză, ceea ce se întâmplă în mod exepţional.

2. materializarea răspunsurilor structurii auditate este Planul de Acţiune. Dă recomandărilor auditorului un efect

care îi pune în valoare acţiunea.

3. dacă recomandarea nu este decât parţial acceptată, sau dacă este refuzată total, răspunsul structurii auditate

conţine scurte explicaţii care-i justifică poziţia.

2- Monitorizarea Raportului de Audit Intern

Există un principiu care spune că: auditorul intern nu ia parte la aplicarea propriilor sale recomandări. Auditorul

intern nu este cineva care face lucrurile, este cineva care supraveghează cum sunt făcute lucrurile.






- 34 -

Acest principiu de bază face distincţia între auditorul intern şi organizatorul sau consilierul care este însărcinat

eventual cu aplicarea recomandărilor.

Auditorul intern are dreptul să fie informat referitor la aplicarea recomandărilor sale, drept care va permite

măsurarea eficacităţii, completarea dosarelor şi, deci, să încheie auditele ulterioare.

Responsabilul auditului trebuie să pună în funcţiune un procedeu de monitorizare. Auditorul intern nu trebuie să

neglijeze această monitorizare şi trebuie să fie în permanenţă la curent cu aceasta, însă trebuie să existe o metodă, una

singură, definită de entitate şi care trebuie să figureze în carta de audit.

Responsabilitatea monitorizării trebuie definită în scris în carta de audit, o cerinţă care impune să fie precizate

responsabilităţile pentru a şti clar cine va fi tras la răspundere în cazul în care recomandările nu sunt aplicate sau se

întâmpină dificultăţi neaşteptate la punerea lor în aplicare.

Conducerea răspunde de acţiune, iar auditul intern răspunde de evaluarea acţiunii.

De aici au apărut diferite metode, pe care le putem grupa în două mari familii.

Metoda franceză. Acordă auditului intern rolul principal în monitorizarea Recomandărilor. Auditorul intern se

întoarce la locul misiunii după câteva luni, discută cu responsabilii, constată eventual insuficienţele sau întârzierile.

Această metodă fiind mare consumatoare de bani şi timp este preferat chestionarul. Se reia planul de acţiune într-un

chestionar şi se cere entităţii auditate să precizeze stadiul de aplicare al recomandărilor.

În momentul în care nu s-au respectat recomandările, auditorul intern va acţiona în două direcţii:

1. va colaţiona răspunsurile negative în dosarul de audit în vederea următoarei misiuni pe acelaşi subiect.

2. pentru recomandările considerate ca fiind importante şi care nu au fost aplicate nu vom aştepta până la

misiunea următoare. Este de datoria responsabilului să preia problema şi să o ducă la cunoştinţa

Comitetului de audit. Decizia finală va fi luată la acest nivel.

Metoda anglo-saxonă. Porneşte de la principiul că rolul auditorului se termină odată cu difuzarea Raportului.

Urmărirea acţiunilor ce trebuie întreprinse nu mai este responsabilitatea Auditului Intern, ci a conducerii care trebuie să-

şi asume responsabilităţile. După câteva săptămâni de la difuzarea Raportului, structura auditată adresează superiorului

său ierarhic o notă în care să precizeze, punct cu punct, modul de aplicare al Planului de Acţiune care figurează la

sfârşitul Raportului. Dacă Planul nu a fost aplicat într-o anumită privinţă, conducerea structurii în cauză trebuie să

menţioneze de ce: prea multe sarcini, buget insuficient, probleme legate de personal, iar superiorul ierarhic îşi asumă

responsabilităţile:

fie dând dispoziţiile necesare pentru a face posibilă aplicarea recomandărilor,

fie luând decizia de a nu aplica Recomandările în cauză.

O copie după nota trimisă de structura auditată conducerii sale este trimisă şi Auditului Intern ca să permită

serviciului de Audit Intern să se asigure de respectarea procedurii de monitorizare, ca să completeze dosarul de audit în






- 35 -

cauză şi ca să alerteze auditul intern în cazul în care problemele considerate fundamentale ar fi fost în mod intenţionat

înlăturate de conducerea structurii auditate.

PREZENTAREA SISTEMATICĂ A CONCLUZIILOR

Concluziile raportului derivate din acţiunea de audit intern precum şi a recomandărilor ori măsurilor, după

caz,care se impun pentru remedierea sau prevenirea deficienţelor constatate.

Toate documentele-anexă la raportul de audit intern se semnează pentru conformitate de cel auditat. Raportul de

audit intern este semnat pe fiecare pagină de către auditor, se întocmeşte într-un singur exemplar şi se înregistrează la

registratură, se prezintă conducătorului entității patrimoniale care a aprobat planul de audit, având rolul de a comunica

rezultatele auditării,de a face rezultatele valabile și a facilita verificarea corectitudinii privind acţiunile efectuate.

Raportul de audit intern se arhivează la compartimentul de audit intern pe perioada necesară fundamentării planului de

audit intern, după care se predă la arhiva entității patrimoniale.

URMĂRIREA RECOMANDĂRILOR

Obiectivul acestei etape este asigurarea că recomandările menţionate în Raportul de audit intern sunt aplicate şi

respectate întocmai,în termenle stabilite, în mod eficace, iar conducerea a evalut riscul de neaplicare a acestor

recomandări.

Responsabilitatea structurii auditate în aplicarea recomandărilor constă în :

elaborarea unui plan de acţiune, însoţit de un calendat privind îndeplinirea acestuia;

stabilirea responsabililor pentru fiecare recomandare;

punerea în practică a recomandărilor;

comunicarea periodică a stadiului progresului acţiunilor;

evaluarea rezultatelor obţinute.

2.3. Metode și tehnici de audit intern

Metodologia de audit intern se clasifică in trei categorii:

I. Norme generale de comportament profesional.

II. Metode profesionale de lucru;

III. Metode de raportare a opiniilor;

Situaţiile în care intervine incompatibilitatea exercitării profesiei de auditor intern în activitatea de audit al entității

patrimoniale sunt următoarele:

1. implicarea financiară, directă sau indirectă în activitatea entității auditate.

2. implicarea auditorului în activitatea entității în calitate de membru al executivului său sau ca angajat

sub controlul direcţiunii.

3. implicarea auditorului în activităţi incompatibile sau contradictorii (funcţia de consilier al conducerii

unităţii, referent cu ţinerea evidenţei contabile.)






- 36 -

4. incidenţa relaţiilor familiare şi personale asupra independenţei auditorului.

5. acceptarea de bunuri sau servicii din partea entității auditate.

În acelaşi timp, auditorul intern trebuie să-şi întemeieze relaţiile sale cu structura auditată pe următoarele

principii fundamentale de etică:

Integritate. Integritatea auditorului intern stă la baza încrederii şi credibilităţii acordate raţionamentelor pe care

acesta le face.

Obiectivitate. Auditorii interni dau dovadă de cel mai înalt grad de obiectivitate profesională, colectând,

evaluând şi comunicând informaţiile legate de activitate sau de procesul examinat. Auditorii interni evaluează în mod

echitabil toate elementele pertinente şi nu se lasă influenţaţi în gândirea lor de propriile interese sau de alţii.

Confidenţialitate. Auditorii interni respectă valoarea şi proprietatea informaţiilor pe care le primesc; ei nu

divulgă aceste informaţii decât pe baza autorizaţiilor necesare, în afară de cazul când o obligaţie profesională sau legală

îi obligă să procedeze altfel.

Competenţă. Auditorii interni utilizează şi aplică cunoştinţele, priceperea şi experienţele necesare în vederea

realizării activităţii lor.

Comportare deontologică corespunzătoare. Moralitate, conştiinţă, probitate, demnitate, cinste.

2.3.1. Tehnici de audit

Tehnicile de audit cele mai uzitate în practică sunt următoarele:

a. tehnica sondajului asupra unui gen de operaţiuni, asupra unei perioade, asupra unui obiectiv;

b. tehnica observării fizice a unei activităţii şi regăsirii sale în evidenţa contabilă şi tehnic –operativă;

c. tehnica confirmării directe de către un terţ a existenţei unui sold debitor sau creditor;

d. tehnica examinării conturilor anuale din bilanţ şi a dinamicii lor în cursul anului, pe baza bilanţurilor

trimestriale şi a balanţelor de verificare analitice;

e. tehnica examinării bilanţului contabil în raport cu anexele sale şi cu evidenţa contabilă sintetică şi analitică

şi balanţele de verificare sintetice şi analitice întocmite pe surse de finanţare;

f. tehnica controlului încrucişat al operaţiunilor din conturile de activ cu conturile corespondente de pasiv;

g. tehnica corelării datelor din anexele la bilanţ cu cele din dările de seamă statistice sau cu cele ale băncilor

finanţatoare, care au obligaţia confirmării rulajului plăţilor făcute sau al soldului disponibil şi a concordanţei

acestora cu ultimul extras de cont emis la sfârşitul trimestrului sau anului.

Tehnica observării fizice

Observarea fizică este mijlocul cel mai eficace de verificare a existenţei unui activ, însă ea nu aduce decât o

parte din elementele probante necesare auditorului şi anume numai existenţa bunului respectiv; celelalte elemente

probante ca: proprietatea asupra bunului, valoarea atribuită etc., trebuie verificate prin alte tehnici.






- 37 -

Ca tehnică de colectare a elementelor probante, aceasta este, de regulă, utilizată pentru ca auditorul să

înţeleagă mai bine cum este organizată şi efectuată o anumită procedură a auditului intern sau un anumit tip de control

din cadrul procedurii respective. De exemplu:

auditorul poate examina modalitatea de efectuare a procedurii de recepţie a bunurilor;

auditorul poate să se încredinţeze că măsurile luate de firmă pentru protejarea fizică a bunurilor sunt

efective sau că transportul banilor, în numerar, de la bancă la întreprindere şi invers se execută cu

respectarea regulamentului operaţiilor de casă; sau că dispoziţiile întreprinderii privind modalitatea de

anulare a documentelor justificative ale trezoreriei, au fost respectate;

observarea fizică în cadrul organizării, efectuării şi valorificării rezultatului inventarierii patrimoniului

este singura tehnică ce îl poate asigura pe auditor că procedurile de inventariere au fost respectate.

Tehnica interviului

Tehnica interviului, aplicată în cadrul lucrărilor de audit intern, este definită ca fiind “o metodă de investigare

destinată cunoaşterii în profunzime a comportamentului uman în însuşirea şi aplicarea unor proceduri componente ale

auditului intern sau controlului conturilor”.Această tehnică presupune o discuţie/dialogare între cel care aplică interviul,

denumit intervient şi subiectul (subiecţii) interogat denumit intervievat.

Fiind o metodă delicată şi pretenţioasă, cere o perfecţionare personală a celor care iau interviuri, ceea ce îi duce la:

o mai bună înţelegere a ceea ce se petrece în sinea lor şi în gândurile celorlalţi în cursul interviului;

o mai bună înţelegere a poziţiei intervievatului în contextul lui psihologic;

o mai bună înţelegere a exprimării altuia;

o mai bună situare a interviului în contextul mai vast al auditului financiar, în cadrul căruia el nu este

decât un element;

o mai bună apreciere în cursul interviului a modului în care au fost înţelese şi aplicate procedurile.

În plus, intervientului i se cere a fi o persoană pricepută, instruită în acest scop şi având anumite calităţi cum ar

fi: inventivitate, onestitate, exactitate în notarea răspunsurilor, adaptabilitate, să fie nici agresiv, dar nici prea sociabil etc.

Interviul, de regulă, este axat pe o anumită temă şi cu un anumit scop, ambele dinainte stabilite, în cadrul unui program

precis elaborat, cu ajutorul unor anumite reguli adaptate domeniului investigat, denumite “ghiduri de orientare” şi

“chestionare”.

În Normele de audit intern sunt redate asemenea ghiduri orientative cu ajutorul cărora auditorii să-şi poată

elabora chestionarele necesare.

Există mai multe feluri de interviuri, dintre care menţionăm:

interviul liber, denumit şi de profunzime, nedirijat, nestandardizat, nondirecţionat, neformal, extensiv,

care constă în înregistrarea intervievatului sau intervievaţilor de către intervient cu ajutorul unei foi de






- 38 -

lucru, rolul acestuia fiind să-i facă pe cei ascultaţi să vorbeasca liber şi pe larg, fără întrerupere, fără

să-i influenţeze într-un fel în expunerea ideilor; deşi nu asigură obţinerea unor informaţii cantitative,

procedeul permite culegerea de idei din care se degajă ipoteze pentru interviuri viitoare.

interviul cu chestionar, denumit si standardizat, diercţionat, sistematizat, formal, intensiv, dirijat etc,

pe care intervientul de obicei îl angajează cu un singur intervievat şi care se desfaşoară pe baza unor

întrebări, într-o anumită ordine şi formă stabilite, de la care intervientul nu se abate.

Luarea unui interviu cere un mare efort mintal. Este o muncă anevoioasă şi nu trebuie efectuată mai mult de

două ore consecutiv. Efectuarea unui interviu cu chestionar trebuie pregătit cu grijă şi cu mai multe precauţii decât pare

necesar la prima vedere.

Verificarea

Verificarea prin care se asigură validarea, confirmarea, acurateţea înregistrărilor, documentelor, declaraţiilor,

concordanţa cu legile şi regulamentele, precum şi eficacitatea controalelor interne, tehnicile de verificarea utilizate vor fi:

comparaţia - confirmarea identităţii unei informaţii după obţinerea acesteia din două sau mai

multe surse diferite

examinarea - presupune urmărirea detectării erorilor sau a iregularităţilor

recalcularea-verificarea calculelor matematice

confirmarea-solicitarea informaţiei din două sau mai multe surse independente în scopul validării

acesteia.

Punerea de acord constă în procesul de potrivire a două categorii diferite de înregsitrări:

garantarea-verificarea realităţii tranzacţiilor înregsitrate prin examinarea documentelor,

de la articolul înregsitrat spre documente justificative;

urmărirea-reprezintă verificarea procedurilor de la documentele justificative spre articolul

înregistrat,de a verifica dacă toate tranzacţiile reale au fost înregsitrate;

observarea fizică –reprezintă modul prin care auditorii interni îşi formează o părere

proprie;

interviul - se realizeză de căpubtre auditorii interni prin intervievarea persoanelor

auditate,informaţiile primite trebuie confirmate cu documente;

analiza - constă în descompunerea unei entităţi pe elemente,care pot fi

izolate,identificate,cuantificate şi măsurate distinct.

2.3.2. Formularele utilizate în misiunea de audit intern

Chestionarul – este formularul care cuprinde întrebările pe care le formulează auditorii interni şi care poate fi de

mai multe tipuri:






- 39 -

chestionare de luare la cunoştinţă-cuprinde întrebări referitoare la contextul socio-economic, organizare

internă, funcţionarea entităţii audiate;

chestionare de control intern-ghidează auditorii interni în activitatea de identificare obiectivă a disfuncţiilor şi

cauzelor reale ale acestor disfuncţii;

chestionarul-listă de verificare-este utilizat pentru stabilirea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească

fiecare domeniu auditabil.

Tabloul de prezentare a circuitului auditului care permite:

stabilirea fluxurilor informaţiilor,atribuţiilor şi responsabilităţilor referitoare la acestea;

stabilirea documentaţiei justificative complete;

reconstituirea operaţiunilor de la suma totală până la detalii individuale şi invers.

Formularul constatărilor de audit intern se utilizează pentru prezentarea fundamentată a constatărilor şi cuprinde:

fişa de identificare şi analiza problemelor (FIAP) care se întocmeşte pentru fiecare disfuncţionalitate constatată

în cadrul misiunii de audit;

formularul de constatare şi raportare a iregularităţilor (FCRI) care se întocmeşte în cadrul fiecărei misiuni de

audit în care auditorul constată prin metode şi tehnici speciale anomalii semnificative sau iregularităţi peste

care nu poate trece.

FIAP-ul se prezintă sub forma unui document normalizat care va orienta raţionamentul auditorului în scopul de a-l duce

la formulare recomandării.

Forma este esenţială şi trebuie respectată deoarece u face decât să reproducă diferitele etape ale

raţionamentului în ordinea lor logică şi cronologică.

Este un document împărţit în cinci părţi:problema, constatarea, cauzele, consecinţele, recomandările. Este

completată de auditor de câte ori întâlneşte o disfuncţie, o eroare, o deturnare, o insuficienţă.

Pornind de la documentul imprimat în prealabil, aplicarea va fi riguroasă şi condusă ca şi cum ar fi un

raţionament matematic, în trei etape succesive:

prima etapă: realizarea treptată

Auditorul va strânge foile FIAP pe măsură ce înaintează în descoperirile sale, în ritmul impus de constatările

făcute şi pe măsură ce utilizează C.C.I.

etapa a doua: validarea

Termenele de bază în auditul intern unde nimic nu se afirmă fără să fi fost mai întâi validat.

etapa a treia: supervizarea

Fiecare foaie FIAP este supervizată de către superiorul ierarhic ( şeful misiunii) care o analizează şi îi

stabileşte locul şi gradul de importanţă în cadrul misiunii de audit, solicitând eventual o explorare mai profundă sau o

detaliere a analizelor. Această supervizare permite redresarea eventualelor devieri cum ar fi: o constatare nevalidată, o






- 40 -

analiză cauzală nedusă la bun sfârşit, consecinţe neexprimate în cifre sau prost estimate, recomandări care nu sunt în

concordanţă cu cauzele analizate.

2.4. Materialul probant în auditul intern

Pe întreg parcursul procesului de audit intern, auditorul colectează elemente probante pentru a-şi justifica

constatările și opinia de audit. Colectarea probelor în sine reprezintă doar latura cantitativă a acestui proces, nefiind şi

suficientă, urmând astfel să fie verificată latura calitativă a probelor, adică veridicitatea declaraţiilor. Aşadar, auditorul va

trebui să colecteze nu doar probe de audit suficiente, ci şi adecvate, care să dovedească toate neconformitățile și

punctele slabe ale structurii auditate. Ca urmare, auditorul trebuie să obţină probe de audit suficiente şi adecvate ,

pentru a fi capabil să emită concluzii pertinente și rezonabile.

Suficienţa probelor semnifică faptul că probele obţinute trebuie să fie destule din punct de vedere cantitativ

pentru a permite auditorului să atingă nivelul de încredere dorit, respectiv obiectivul final al auditorului. Pentru a

satisface un nivel ridicat al gradului de încredere, auditorul intern trebuie să reducă la minim riscul de nedetectare.

Adecvarea probelor reprezintă latura calitativă a probelor de audit și prezintă două caracteristici fundamentale

de care trebuie să se ţină cont:

relevanţa constă în pertinenţa probelor de audit în privinţa probarii declaraţiilor conducerii entitaţii auditate.

credibilitatea constă în aceea că probele de audit trebuie să fie de încredere.

Anumite probe prezintă un grad de încredere mai ridicat decât altele, datorită naturii activităţii de audit. Numeroase

probe de audit colectate de auditor sunt rezultatul aplicării unor metode mai curând persuasive, decât al unor cercetari

ştiintifice cu concluzii ferme şi obiective. Din acest motiv, cei mai mulţi auditori caută să probeze aceeaşi afirmaţie a

managementului întreprinderii auditate, fie prin aplicarea mai multor metode diferite, fie prin obţinerea de informaţii din

mai multe surse independente unele de altele, fie printr-o combinaţie a celor două proceduri menţionate.

În literatura de specialitate şi în normele internaţionale de audit regăsim principalii factori care pot influenţa

credibilitatea unei probe de audit:

o gradul de independenţă a sursei. O sursa independentă poate asigura eliminarea erorilor intenţionate sau a

fraudelor. Probele de audit obţinute din surse externe (confirmări primite de le terţi) sunt mai credibile decât

probele de audit obţinute din interiorul structurii auditate.

o nivelul de competenţă profesională a sursei. O sursă competentă elimină erorile neintenţionate. Pentru că o

proba de audit să fie credibilă, aceasta trebuie să provină de la presoane competente, care au pregatirea

profesioanală necesara pentru a elimina erorile. În situaţia în care auditorul nu poate evalua el însuşi anumite

probe de audit, trebuie să apeleze la experţi care au competenţa necesară.

o structura de control intern. Datele care sunt obţinute în condiţiile existenţei unei structuri de control intern

funcţionale şi eficiente, sunt mai credibile decât cele obţinute în condiţiile în care controlul intern este slab sau

inexistent.






- 41 -

o gradul de obiectivitate a probelor de audit. O probă de audit este cu atât mai obiectivă cu cât necesită un grad

mai mic de raţionament profesional în evaluarea să. Se consideră că probele de audit sunt cu atât mai

obiective (deci şi mai credibile) cu cât acestea sunt obţinute de auditor în mod direct.

o forma probelor de audit. Probele de audit sub forma de documente şi declaraţii scrise sunt mai credibile decât

cele verbale.

Atunci când probele obţinute din surse şi prin metode diferite converg către acelaşi rezultat, probele de audit au o

forţa de persuasiune mai mare. În aceste condiţii, auditorul poate obţine un grad cumulat de încredere mai ridicat decât

cel pe care l-ar fi obtinut din probele de audit considerate în mod individual.

De regulă, auditorul urmareşte să se sprijine pe probe de audit care sunt de natură diferită sau care provin din

surse multiple, urmărind argumentarea opiniei de audit, şi nu neaparat conducerea utilizatorului către concluzii, acesta

nefiind scopul unui auditor. El caută să obţina un grad de persuasiune ridicat, mai ales datorită faptului că în activitatea

sau structura auditată, pot exista puncte delicate sau controversate şi, drept consecinţă, auditorul va cauta să probeze

cu dovezi suficiente şi adecvate.

Auditorul trebuie să întrunească elemente probante suficiente şi adecvate pentru a ajunge la concluzii rezonabile,

pe care sa işi întemeieze opinia, iar obiectul Normei de audit care concorda cu Norma internationala de audit (ISA) este

de a stabili proceduri şi principii fundamentale şi de a preciza modalitatile lor de aplicare cu privire la cantitatea şi

calitatea elementelor probante care trebuie întrunite şi procedurile care permit obtinerea lor.

Adjectivele “suficiente” şi “juste” sunt indisociabile şi se aplica elementelor probante obținute ca urmare a testelor de

proceduri şi controale substantive. Primul se raporteaza la calitatea de elemente probante, iar al doilea la calitatea lor şi

la pertinenta lor, aplicata la o anume aserțiune şi la validitatea lor.

Elemente probante sunt mai convingătoare atunci când informațiile provenind din diferite surse sau de natura

diferită se coroborează. În acest caz, auditorul poate să ajungă la un nivel global de încredere mai ridicat decât plecând

de la elementele probante luate separat. Vice versa, aunci cand elementele probante provenind de la o sursă care nu se

coroborează cu cele de la altă sursă, auditorul intern va determina procedurile suplimentare necesare pentru a remedia

această incoerență.

În cazul în care, în urma procedurilor folosite, se obţin documente cu valoare probatorie, auditorul trebuie să

ţină cont de necesitatea şi caracterul adecvat al acestora şi să le alăture celorlalte materiale obţinute din testele de

control, de natură să fundamenteze aprecierile pozitive sau negative referitoare la calitatea situaţiilor financiare.

În selectarea elementelor probante, auditorul trebuie să reziste oricăror influenţe externe şi să-şi păstreze

neabătut independenţa în gândire şi acţiune pentru a selecta nu numai documente care confirma validitatea informaţiilor

ci şi pe acelea care sesizează prezenţa eventualelor erori sau neregularităţi.






- 42 -

2.4.1. Documentația aferentă etapelor unei misiuni de audit intern

Documentele şi procedurile specifice unei misiuni de audit intern poate fi sintetizat pe etape astfel::

Etapa Proceduri Documente

Inițierea auditului

P01

Ordinul de serviciu

P02 Declarația de independență

P03 Notificarea privind declanșarea misiunii de

audit intern

Pregătirea

misiunii de audit

Colectarea şi

prelucrarea informațiilor

Analiza riscurilor

P04 Tabelul “Puncte tari şi puncte slabe”

Elaborarea programului de audit

intern

P05 Programul de audit

P06 Programul intervenției la fața locului

Deschiderea sedintei

P07

Minuta ședintei de deschidere

A. Interventia la fata locului (Etapa de realizare)

Interventia la fata locului este etapa în care se realizeaza efectiv activitatea de audit şi consta în colectarea

informatiilor din documente, analiza şi evaluarea acestora. În cadrul acestei etape se urmăresc mai multe proceduri:

colectarea dovezilor, în care se intervieveaza personalul din departamentele supuse auditarii, se verifică

înregistrarile contabile, se face analiza informațiilor, se evalueaza eficienţa şi eficacitatea controalelor interne

etc.;






- 43 -

constatarea şi raportarea iregularitatilor;

revizuirea documentelor de lucru;

închiderea ședinței.

Schematic, etapa intervenției la fața locului se prezintă astfel:


Colectarea dovezilor

P08

Lista de verificare

Teste

P09

Fisa de identificare şi analiza a problemelor

Constatarea şi raportarea

iregularităților

P10

Formular de constatare şi raportare a iregularitatilor

Ședința de închidere

P11

Minuta sedintei de închidere

Interventia la fața locului permite echipei de auditori parcurgerea unor etape logice în activitatea de audit. Mai

întâi auditorii işi stabililesc logica efectuarii operațiilor în vederea identificării riscurilor, după care aceștia îşi stabillesc

obiectivele şi un program de lucru.Pentru fiecare probleme cuprinsă în programul de lucru aceștia elaborează un

chestionar de control interzis. Raspunsul la aceste întrebari il primesc prin testele efectuate. În cazul în care se

constatată anomalii sau disfunctii se va întocmi câte o Fișă de identificare şi analiză a problemelor.

B. Raportul de audit intern

A treia etapă a misiunii de audit intern o costituie elaborarea raportului de audit pintern, care este o etapă

necesară şi importantă în acelaşi timp, deoarece constatările culese de auditori în etapele anterioare trebuie

materializate, astfel încât activitatea acestora să aiba o finalitate şi să-şi îndeplinească obiectivul de informare în

legătură cu activitatea auditată. În această etapă se urmăresc respectarea următoarelor proceduri:

elaborarea proiectului de raport intern;

transmiterea proiectului de raport;






- 44 -

reuniunea de conciliere;

raportul final;

supervizarea.

Schematic, etapa de elaborare a raportului de audit intern poate fi prezentată astfel:


Elaborarea raportului de audit

intern

P12

Proiect de raport

Transmiterea proiectului de

raport

P13

--

Reuniunea de conciliere P14 Minuta reuniunii de conciliere

Raportul final P15 Raportul final

Difuzarea Raportului de audit

intern

P16 -----

C. Urmarirea recomandarilor

Urmărirea recomandărilor este cea de-a patra etapă a desfășurării unei misiuni de audit, care are ca obiectiv

urmărirea modului în care recomandările cuprinse în raportul de audit intern sunt puse în practică la termenele stabilite

în planul de acțiune. În această etapă auditorul intern riscă să încalce propriile principii, deoarece uneori este tentant să

aplice chiar el recomandările propuse. Astfel, auditorul nu poate lua parte la aplicarea propriilor sale recomandari, iar

nerespectarea acestui principiu duce la încalcarea de catre auditor a atribuțiilor ce-i revin şi poate produce disfuncții

majore în activitatea entității deoarece:

s-ar produce confuzii legate de funcțiile activitatii de audit;

se produce o confuzie între atribuțiile auditorului şi atributiile persoanelor care trebuie să pună în practică

recomandarile acestuia (auditorul şi-ar pune în practica propriile recomandări).

Urmărirea recomandărilor are la baza un principiu fundamental cuprins în Norma 2500 A1, în care se stipulează că:

“responsabilul auditului trebuie să pună în funcțiune un procedeu de monitorizare”. Cu toate acestea, normele nu prevăd

clar persoanele desemnate să monitorizeze modul în care se pun în practică recomandările şi nici metoda de

monitorizare. Aceste doua elemente trebuie stabilite în Carta auditului intern.






- 45 -

Procedura de urmărire a recomandărilor prevazută de normele romanești arată ca auditorii întocmesc Fișa de

Urmărire a Recomandărilor (FUR) în care se găsesc trei niveluri de apreciere, şi anume: implementat, parțial

implementat şi neimplementat. La termenele stabilite în planul de acțiune aceștia verifică modul în care se

implementează recomandările. În legătură cu urmărirea recomandărilor, atribuții revin şi entității patrimoniale și/sau

structurii auditate, care întocmește Nota de informare cu privire la stadiul implementarii recomandarilor, pe care o

transmite auidtorilor. Conducatorul compartimentului de audit intern informează conducerea exexutivă despre stadiul

implementării recomandărilor, iar în cazul în care termenele de implementare nu sunt respectate, aceștia informează

consiliul de asdministrație sau administratorul.

2.5. Bunele practici privind auditul intern

Auditul se bazează pe o logică proprie, deoarece el examinează, verifică, compară constatările, documentele

de fundamentare a acestora, cu valori şi măsuri anticipat stabilite. Auditul exprimă imaginea gestiunii, a sistemului

managerial şi operaţional al firmei în care a fost efectuat, concluziile şi opinia pe care şi-a formulat-o auditorul în raportul

său. Auditarea oricărei societăţi comerciale sau a unei structuri nu se limitează numai la constatări, numai la priviri spre

trecut, iar misiunea auditorului nu constă numai în a examina faptele şi actele manageriale, ci această misiune se

îmbină cu detecţia dinamicii proceselor şi fenomenelor ce se derulează în prezent, de înţelegere a riscurilor latente şi de

prefigurare a perspectivei, de protecţie a acestora în viitor.

Auditorul trebuie să manifeste spirit critic, scepticism profesional şi să fie conştient că pe durata exerciţiului, se

pot produce anomalii care să afecteze semnificativ actul contabil şi să se regăsească eronat reflectat în situaţiile

financiare de sinteză. De aceea, conceptul „asigurării” pe care o exprimă auditorul prin opinia sa se raportează la

procesul de audit ca la un ansamblu, care poate să conţină anomalii semnificative şi care cuprinde limite inerente ce

împiedică detecţia şi relevarea tuturor acestor anomalii.

2.5.1. Condiţiile unei bune dezvoltări a auditului intern

Trei agenţi joacă un rol eminent în dezvoltarea globală a Funcţiei Auditului Intern, în extinderea domeniului său de

aplicare şi în ameliorarea imaginii sale:

- Institutele și/sau Asociațiile profesionale;

- Responsabilii auditului intern;

- Auditorii interni.

Institutele profesionale – nu au încetat să participe la dezvoltare şi să o asiste: unităţi de cercetare, seminare

de formare, conferinţe, colocvii, publicaţii…Aceste activităţi care au contribuit în mare măsură la propagarea funcţiei au

fost susţinute pe plan internaţional de către the Institute of Internal Auditors (I.I.A.) şi în Franţa de Institutul de Audit

Intern (I.F.A.C.I)






- 46 -

Dar pentru a merge mai departe, aceste Institute trebuie să depăşească limitele activităţii lor actuale, desigur

rămâne indispensabilă formarea unor tineri auditori, aprofundarea axelor de cercetare, dezbaterile şi publicaţiile; dar

toate acestea se referă în principal la profesioniştii Auditului şi la cei cu care lucrează ei.

A merge mai departe înseamnă să ieşi din acest cerc relativ strâmt, înseamnă să porţi dialoguri şi să faci

schimburi la alte nivele cu alte persoane. Nu este uşor, dar dezvoltarea cere acest preţ.

Institutele au înţeles bine acest lucru şi se îndreaptă în această direcţie:

- Stabilirea de contracte şi participarea împreună cu alte organisme profesionale la lucrări de cercetare şi la

publicaţii: risk manageri, controlori de gestiune, experţi, trezorieri, cumpărători, jurişti…

- Extinderea formării profesionale şi a sensibilizării în privinţa auditului li a controlului intern în domenii în care

acestea încă nu există: şcoli superioare, administraţie centrală, magistratură, profesori etc.

- Introducerea altor servicii şi mai ales a acelor misiuni de asistenţă de la care se pot naşte colaborări

interesante.

Responsabilii Auditului Intern - rolul lor este capital şi se situează la un nivel dublu:

- La nivel global deoarece ei sunt şi trebuie să fie, agenţii principali în activitatea Institutelor profesionale.

Acest rol este de o importanţă capitală: fără ei Institutele nu sunt decât nişte cochilii goale care se rotesc în

cerc şi repetă aceleaşi idei, iar cu ei, perspectivele de dezvoltare sunt considerabile.

- La nivel individual, fiecare responsabil contribuie în organizaţia sa şi în ramura sa profesională la propagarea

funcţiei de audit intern.

Auditorii interni – participă la dezvoltarea funcţiei când, fără a se limita la obiectivele restrânse ale misiunilor de audit,

dau dovadă de pricepere în comunicare şi în gestionarea riscurilor.

Calitatea esenţială a unui auditor intern este comunicarea; de aceea al trebuie mereu să dea dovadă de calităţi de

pedagog, să fie tot timpul dispus să explice şi să convingă, iar această comunicare trebuie neapărat să se sprijine pe

cunoştinţe şi competenţe.

2.5.2. Analiza riscurilor

Auditorii au în comun sensibilizarea faţă de riscuri care le ghidează demersul în cadrul fiecărei misiuni, iar

fostul preşedinte al Consiliului I.I.A., d-l A. RIDLEY, a sesizat acest lucru, spunând că „auditorul intern este pe cale să

devină expert în gestiunea riscurilor şi trebuie să continue pe această cale”. Acest fapt este confirmat și de noua

definiţie a Auditului Intern, conform căreia: ”Auditul intern este o activitate independentă de asigurare obiectivă și de

consiliere, destinată să adauge valoare și să antreneze îmbunătățirea activităților firmei. Ajută firma în îndeplinirea

obiectivelor sale printr-o abordare sistematică și disciplinată în cadrul evaluării și îmbunătățirii eficacității proceselor de

management al riscurilor, control si guvernare.”

Riscul reprezinta orice eveniment, acțiune, situație sau comportament cu impact nefavorabil asupra capacității

entității patrimoniale de a realiza obiectivele.






- 47 -

Categoriile de riscuri sunt:

riscuri de organizare (neformalizarea procedurilor): lipsa unor responsabilități precise; insuficienta organizare a

resurselor umane; documentația insuficientă, neactualizată;

riscuri operaționale: neinregistrarea în evidențele contabile; arhivare necorespunzătoare a documentelor

justificative; lipsa unui control asupra operațiilor cu risc ridicat;

riscuri financiare: plăți nesecurizate, nedetectarea operațiilor cu risc financiar;

riscuri generate de schimbarile legislative, structurale, manageriale etc.

Componentele riscului sunt probabilitatea de aparitie și nivelul impactului, respectiv gravitatea consecințelor şi

durata acestora.

Analiza riscului reprezinta o etapă majoră in procesul de audit intern, care are drept scopuri:

o să identifice pericolele din entitatea/structura auditată;

o sa identifice dacă controalele interne sau procedurile entității/structurii auditate pot preveni, elimina sau

minimiza pericolele;

o să evalueze structura/evolutia controlului intern al entității/structurii auditate.

Fazele analizei riscurilor sunt urmatoarele:

o analiza activitatii entitatii/structurii auditate;

o identificarea si evaluarea riscurilor inerente, respectiv a riscurilor, de eroare semnificativa a activitatilor

entitatii/structurii auditate, cu incidenta asupra operatiilor financiare;

o verificarea existentei controalelor interne, a procedurilor de control intern, precum si evaluarea acestora;

o evaluarea punctelor slabe, cuantificarea si impartirea lor pe clase de risc.

Auditorii interni trebuie sa integreze in procesul de identificare și evaluare a riscurilor semnificative și pe cele

depistate în cursul altor misiuni.

Măsurarea riscurilor depinde de probabilitatea de apariție a riscului și de gravitatea consecințelor

evenimentului. Pentru realizarea măsurării riscurilor, auditorul utilizeaza drept instrumente de măsurare, criteriile de

apreciere pentru măsurarea probabilității de apariție a risculu, care sunt:

a) aprecierea vulnerabilității entității;

b) aprecierea controlului intern.

Probabilitatea de aparitie a riscului variază de la imposibilitate la certitudine și este exprimată pe o scară de

valori pe trei nivele:

1) probabilitate mică;

2) probabilitate medie;

3) probabilitate mare.






- 48 -

Aprecierea vulnerabilității entității

Pentru a efectua aprecierea, auditorul va examina toți factorii cu incidentă asupra vulnerabilității domeniului auditabil,

cum ar fi:

resursele umane;

complexitatea prelucrarii operatiilor;

mijloacele tehnice existente.

Vulnerabilitatea se exprima pe trei nivele:

vulnerabilitate redusa;

vulnerabilitate medie;

vulnerabilitate mare.

Aprecierea controlului intern

Aprecierea controlului intern se face pe baza unei analize a calității controlului intern al entității, pe trei nivele:

control intern corespunzator;

control intern insuficient;

control intern cu lipsuri grave.

Nivelul impactului reprezintă efectele riscului în cazul producerii sale și se poate exprima pe o scara valorica pe trei

nivele:

impact scazut;

impact moderat;

impact ridicat.

2.5.2.1. Model de analiză a riscurilor

Prezentele norme metodologice exemplifică efectuarea analizei riscurilor prin parcurgerea următorilor pași:

a) identificarea (listarea) operațiilor/activităților auditabile, respectiv a obiectelor auditabile. In aceasta fază se

analizează și se identifică activitățile/operațiile precum și a interdependenșei existente între acestea, fixaâdu-se

perimetrul de analiză;

b) identificarea amenințărilor, riscurilor inerente posibile, asociate acestor operațiuni/activități, prin determinarea

impactului financiar al acestora;

c) stabilirea criteriilor de analiză a riscului, prin aprecierea controlului intern, aprecierea cantitativă și aprecierea

calitativă;

d) stabilirea nivelului riscului pentru fiecare criteriu, prin utilizarea unei scări de valori pe trei nivele, astfel:

pentru aprecierea controlului intern: control intern corespunzator - nivel 1; control intern insuficient -

nivel 2; control intern cu lipsuri grave - nivel 3;






- 49 -

pentru aprecierea cantitativa: impact financiar slab - nivel 1; impact financiar mediu - nivel 2; impact

financiar important - nivel 3;

pentru aprecierea calitativă: vulnerabilitate redusă - nivel 1; vulnerabilitate medie - nivel 2;

vulnerabilitate mare - nivel 3.

e) stabilirea punctajului total al criteriului utilizat (T).

Se atribuie un factor de greutate și un nivel de risc fiecărui criteriu. Produsul acestor doi factori dă punctajul pentru

criteriul respectiv, iar suma punctajelor pentru o anumită operație auditabilă conduce la determinarea punctajului total al

riscului operatiei/activitatii respective. Punctajul total al riscului se poate obține utilizand formulele următoare:

n

T = ∑ P(i) x N(i)

i= 1

Unde:

P(i) = ponderea riscului pentru fiecare criteriu;

N(i) = nivelul riscurilor pentru fiecare criteriu utilizat;

sau

T = N1 x N2 x....x Ni,

unde N = nivelul riscurilor pentru fiecare criteriu utilizat.

Clasarea riscurilor se face pe baza punctajelor totale obtinute anterior, in: risc mic, risc mediu, risc mare, iar

ierarhizarea/operațiunilor activităților ce urmează a fi auditate, se poate face prin elaborarea tabelului puncte tari si

puncte slabe. Tabelul poate prezenta în partea stângă rezultatele analizei riscurilor (domeniile/obiectele auditabile,

obiectivele specifice, riscuri, indicatori și indici), iar in partea dreaptă opinia și comentariile auditorului intern.

2.6. Auditul performanței manageriale

Dinamica și mutațiile fără precedent din mediul de afaceri contemporan, marcat de criza financiară și de

fenomenul globalizării, scoate în evidenţă mutarea centrului de greutate de la verificarea respectării regulilor şi

procedurilor la stabilirea măsurilor, necesare îmbunătăţirii performanţelor unei firme.

Prin introducerea auditului performanţă se reduc verificările asupra conducătorului firmei, urmărindu-se

creşterea responsabilităţii acestora asupra programelor şi resurselor pe care le administrează, prin mecanisme cum ar fi

raportarea performanţelor,a gradului în care conducerea îşi îndeplinesc responsabilităţile.

Managementul reprezintă un complex de acţiuni desfăşurate în scopul de a asigura funcţionarea

normală,eficientă a caracteristicilor umane organizate,în ansamblu lor,cât şi a fiecărei verigi structurale componente şi

are ca scop atingerea obiectivului firmei în condiţiile utilizării judiciase a resurselor umane,materiale şi financiare de care

dispune.

Eficientizarea muncii managerului se datorează dezvoltării aptitudinilor manageriale şi anume:






- 50 -

aptitudinea de a elabora, de a selecta informaţiile utile, de a stabili şi sublinia priorităţile, de a comunica cu

salariaţii;

raţionamentul logic şi analiza judicioasă a fenomenelor manageriale;

capacitatea de a gândi economic şi social;

aptitudinea de obiectivare, de cunoaştere şi recunoaştere a propriei valori, apelând ,după caz,la echipă,

prevenind asfel situaţiile vulnerabile ;

aptitudinea de a stabili şi comunica obiective și de a finaliza realizarea lor;

Aptitudinile manageriale nu se pot forma în afara unui sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi şi nici în afara

unei motivaţii cum ar interes și/sau atitudine pozitivă.

Un manager este eficient dacă:

depistează la timp cauzele unui conflict potenţial;

defineşte precis obiectivele fiecărui salariat din structurile sistemului pe care îl conduce,îi aduce la cunoştinţă îi

explică la nivelul lui de înţelegere ;

foloseşte criterii de promovare competenţa profesională,capacitatea de răspundere la solicitări diverse,dorinţa

de perfecţionare,gradul de integrare în structura formală şi informală, atitudinea faţă de muncă şi colectiv ;

elaborează un sistem deschis al creativităţii personale sau de grup, utilizând cu pricepere stimularea morală şi

materială a realizărilor notabile ;

nu este distant în relaţiile cu subalternii ;

se concentrează asupra problemelor cu adevărat importante;

cunoaşte situaţia personală şifamiliară a salariaţilor;

răspunde corect şi în cunoştinţă de cauză la nevoile personale.

Prin îndeplinirea acestor condiţii,managerul capătă o anumită autoritate care îl situează într-o poziţie de respect faţă de

ceilalţi membri ai firmei, astfel devine nu numai lider formal al sistemului ci şi lider informal al acestuia. Autoritatea este

determinată de o serie de factori:pregătire profesională de specialitate,exigenţa faţă de sine şi faşă de alţii, rapiditatea şi

flexibilitatea în gândire, fermitate în acţiune, umanismul, tactul, curajul de a-şi asuma un risc.

Auditul intern privind evaluarea performanţei manageriale se poate face plecând de la culegerea de informaţii

privind funcţiile managementului referitor la:

Previziune

misiunea, scopurile şi obiectivele compartimentului;

strategia compartimentului pe grupe de activităţi;

punctele forte şi slabe ale managementului;

alocarea resurselor;

organizarea activităţii;






- 51 -

structura organizaţională a sectorului auditat şi documentele de consemnare a acestuia;

respectarea principiilor de funcţionare prevăzute în R.O.F.;

respectarea sistemului informaţional;

folosirea unor metode,tehnici,instrumente de raţionalizare a structurii organizatorice şi a sistemului

informaţional.

Coordonarea

integrarea deciziilor pe verticala sistemului managerial

folosirea unor metode şi instrumente pentru derularea eficientă a coordonării

Antrenarea personalului

tipul stilului de mnagement folosit

complexitatea sistemului de stimulente materiale

principiile după care se acordă stimulentele

nivelul personalului managerial şi al executanţilor

folosirea unor metode şi tehnici specifice antrenării personalului

Control- evaluare

sistemul de control financiar

sistemul de control al rezultatelor obţinute de compartiment din punct de vedere calitativ

sistemul de control al rezultatelor obţinute de compartiment din punct de vedere cantitativ

gradul de relevanţă şi operativitate a informaţiilor de control

culegerea de informaţii privind capacittea managerială a altor compartimente care au sarcini asemănătoare.

Auditul performanţei manageriale verifică cel puţin următorii parametri ai activităţii sau operaţiunii:

economicitatea – atingerea obiectivelor cu un grad acceptabil al abaterilor între costurile anticipate şi cele

efective;

eficacitatea - atingerea obiectivelor cu un grad acceptabil al abaterii între valorile aşteptate şi cele efective;

eficienţa – optimul dintre eficacitate şi economicitate,cu verificarea constrângerilor specifice;

oportunitatea;

acoperirea riscului;

starea de comunicare interpersonală;

gradul de coeziune şi de convergenţă a sistemului;

nodurile de disfuncţionalitate structurală;

centrele de susţinere a progresului sistemului auditat.

Auditul intern privind evaluarea performanţei manageriale este un proces complex în care se analizează participarea

dinamică a componentelor personalităţii unui conducător şi reflectarea acestora în rezultatele finale ale activităţii lui.






- 52 -

Auditul intern al evaluării performanţei se poate face prin două metode:

informală ;

formală.

Metoda informală se caracterizează prin exprimarea unei aprecieri asupra unui conducător,pe baza observaţiilor

sale cumulate în timp,apreciindu-l ca: foarte bun,bun sau slab.

Metoda formală se caracterizează prin faptul că se desfăşoată pe baza unei metodologii adoptate oficial,care se

aplică în mod uniform în toate cazurile.

Evaluarea performanţei constituie condiţia obligatorie pentru luarea unor decizii care implică cunoaşterea calităţii

managerului,necesităţile de pregătire ale acestuia,posibilităţile de dezvolatre şi promovare,meritele pentru

recompense,decizii pentru eliberarea din post.

Evaluarea performanţei întăreşte încrederea în forţele proprii ale managerului.îi sporeşte ambiţia de ridicare a

nivelului de pregătire,îi deschide perspectiva de promovare clarificându-I anumite scopuri în carieră.

În cadrul unui sistem de evaluare se au în vedere următoarele criterii:

- validitatea – măsurarea performanţei trebuie să fie relevantă,neinfluenţată în nici un sens,fără

deficienţe,este esenţial ca o analiză temeinică să fie efectuată înainte de măsurarea performanţei astfel ca

toate aspectele importante să fie abordate,iar factorii irelevanţi să nu influenţeze negativ măsurarea

performanţei;

- exactitatea sau precizia interevaluată este cel mai potrivit tip de exactitate pentru evaluarea performanţei

,este bună atunci când evaluatorii sunt de la acelaşi nivel al instituţiei ;

- obiectivtatea este criteriul care are două componente,primul se referă la cinstea faţă de subalterni,iar al

doilea la subiectivitatea în judecata unei persoane despre performanţele altora ;

- cinstea se referă, în primul rând la tratarea egală a tutror managerilor din cadrul unei instituţii,folosirea unor

sisteme de evaluare bazate pe o amănuntită analiză a postului,să se încorporeze în procesul de evaluare

numai acele îndatoriri sau caracteristici care sunt importante pentru performanţa postului.

Când un sistem de evaluare cere auditorilor să facă judecăţi subiective despre performanţele altora, obiectivitatea

joacă un rol important.Evaluările pot fi influenţate fie intenţionat fie neintenţionat.

Auditul intern în evaluarea performanţei presupune posibilitatea alegerii unuia din următoarele tipuri:

auditul evaluării bazat pe caracteristici ;

auditul evaluării bazat pe comportament;

auditul evaluării bazat pe rezultate.

Auditul evaluării bazat pe caracteristici – se evaluează performanţa persoanei pe baza unor caracteristici

personale ale aceteia ca: loialitatea faţă de firmă, nivelul de a intui, abilitatea de a lua decizii, abilitatea de comunicare,

spiritul de cooperare. Angajatul este evaluat pentru fiecare din caracteristici pe o scală de 5 trepte: foarte






- 53 -

scăzut,scăzut,mediu,înalt,foarte înalt marcându-se cu X nivelul de către evaluator. Precizia estimărilor bazate pe

caracteristici este adesea scăzută, întrucât caracteristicile sunt greu de definit corect, iar diferitele structuri ale

referinţei folosite de diferiţi estimatori fac imbrobabil un acord între acestea.

Auditul evaluării bazat pe comportament este un sistem de evaluare bazat pe comportament şi măsoară gradul în

care un manager se integrează în specificul postului,comportându-se în modul cerut de post.Măsurarea se face cu

ajutorul unei scale care arată frecvenţa cu care managerul manifestă aceste comportamente:

- niciodată;

- rareori;

- uneori;

- frecvent;

- aproape întotdeauna.

Împrejurările luate în considerare la evaluare pot fi: punctualitate, absenţe nemotivate, primirea cu înţelegere a

criticilor ce Ii se fac de către şeful ierarhic superior sau de către ceilalţi manageri, respingerea oricărei critici, atitudinea

politicoasă în colectiv.

Măsurarea comportării îşi atinge scopul atunci când arată cum se îndeplinesc sarcinile într-un anumit post,

respectiv ce fac persoanele evaluate, în exercitarea atribuţiilor lor faţă de ceea ce ar trebui să facă.

Auditul evaluării bazat pe rezultate este un aspect important al acestei metode şi priveşte rezultatele individuale şi

rezultatele colective.

Performnaţa poate fi măsurată pe diferite căi: obiective sau subiective.

Măsurările obiective se pot face în evaluări cantitative (unităţi de măsură fizice),iar cele subiective în evaluări

calitative. Măsurările obiective - apreciază volumul lucrările exprimate în unităţi de măsură specifice operaţiunile sau

activităţile executate într-un domeniu de activitate.Măsurările obiective se exprimă în funcţie de:

timpul în care se poate definitiva un control;

timpul în care se poate soluţiona o adresă, sesizare;

timpul de absentă sau întârzire la serviciu;

număr de dosare soluţionate;

promtitudinea îndeplinirii sarcinilor de serviciu,la termenul stabilit iar în cazul în care

termenul nu este precizat,în cel mai scurt interval de timp;

randamentul sub presiunea timpului şi în condiţii de aglomerare cu diverse sarcini de

serviciu, capacitatea de mobilizare în situaţii de criză;

limitarea costurilor de funcţionare a serviciului;

utilizarea eficientă a resurselor puse la dispoziţia postului.






- 54 -

Fiecare tip de măsurare obiectivă are propriile sale părţi tari şi slabe,măsurările obiective au avantajul că nu sunt

afectate de tipurile de erori şi influenţe negative care afectează măsurile subiective.

Măsurările subiective pot fi folosite pentru a măsura comportamentul,trasăturile caracteristice,precum şi rezultatele

lor,aceste măsuri subiective pot fi grupate în :

procedee comparative de evaluare;

procedee de evaluare faţă de anumite standarde.

Procedee comparative de evaluare a performanţei pot fi:

- prin ierarhizare şi anume prin compararea performanţei managerilor de la cel mai bun pâna la cel mai slab

- prin compararea pe perechi,care constă în formarea de perechi posibile de manageri

- prin compararea prin distribuirea forţată se bazează pe observarea statică aunui număr de

manageri,încercând o distribuire oarecum voluntaristă a acestora.

Procedee de evaluare a performanţei faţă de anumite standarde

Standardele uşurează compararea, performanţa măsurându-se cu ajutorul unui număr de caracteristici specifice legate

de funcţie, post. Se folosesc mai multe tehnici şi anume:

scale de evaluare în formă grafică;

lista de control standard ponderate;

tehnica împlinirilor neaşteptate cu caracter hotărâtor;

scale de evaluare axate pe comportare ;

scale de observare a comportamentului.

În aprecierea performanţei managementului este necesară nu numai măsurarea rezultatelor, ci şi analiza

comportamentului care a condus la aceste rezultate. Managementul performanţei permite stabilirea punctelor forte şi

slabe, identificarea soluţiilor de creştere a rezultatelor în perspectivă şi oferă posibilitatea de a comunica asupra

prevederilor de muncă şi a aspiraţiilor ce animă managerul. Evoluţia managementului devine un proces continuu şi nu

un eviniment stresant, lipsit de culare şi monoton.

Evaluarea performanţelor managerului este dictată de necesităţi ca:

exprimarea şi dimensionarea corectă a obiectivelor atât în asumarea cât şi în repartizarea lor;

stabilirea abaterilor faţă de obiectivele prestabilite şi de efectuare a corecţiilor necesare;

determinarea direcţiilor şi modalităţilor de perfecţionare a personalului şi de mărire a eficienţei muncii;

micşorarea riscurilor provocate de menţinerea sau promovarea unor persoane incompetente.

Auditul intern al evaluării performanţelor manageriale poate fi împărţit în două etape:

Etapa preevaluării cerută de marea diversitate a situaţiilor în care se practică evaluarea, în cadrul acestei etape

sunt necesare precizări referitoare la:






- 55 -

o obiectivul evaluării şi a categoriilor de informaţii necesare, informaţiile colectate în evaluarea performanţelor unui

individ se împart în următoarele categorii:

o date privind trăsăturile stabile-caracter,temperament,potenţial fizic şi intelectual;

o date referitoare la trăsăturile maleabile-caracteristici de personalitate şi profesionale care pot fi modificate prin

pregătire şi experienţă;

o date privind performanţa generală cu ajutorul cărora se rezumă unele caracteristici ale comportamentului sau

rezultate obţinute într-o anumită perioadă;

o date referitoare la performanţa specifică prin care se apreciază rezultatele obţinute sau comportamentul într-o

anumită situaţie.

Stabilirea gradului de trasparenţă a informaţiilor şi de realizare a feedback-ului, gradul de deschidere, de difuzare a

informaţiilor către angajaţi este dependent atât de regulile, normele, tradiţiile existente în firmă, cât şi de obiectul

evaluării. Anterior evaluării propriu-zise trebuie precizat dacă se va stabili o relaţie între rezultatele evaluării şi plată,

specialiştii care fac evaluarea trebuie să hotărască dacă rezultatele se vor solda sau nu cu recompense materiale.

Autoevaluarea este o tendinţă recentă şi constă în obţinerea de informaţii din partea managerului înaintea interviului

de apreciere,acesta este rugat să completeze un formular în care să menţioneze:dacă şi-a atins sau nu obiectivele

anuale, care sunt punctele tari şi slabe pe care le consideră, dacă simte sau nu nevoia unei perfecţionări.

Evaluarea performanţelor se poate face cu ajutorul următoarelor tehnici:

- observarea directă;

- examinarea documentelor;

- analiza factorială.

Contribuţia managerului nu se rezumă doar la sporirea eficienţei ci şi la eficacitate, ci un managemnt de

performanţă se caracterizează prin realizarea concomitentă a eficacităţii şi eficienţei activității, bazată pe abordarea lor

corelativă. Eficacitatea managerială reprezintă realizarea obiectivelor şi sarcinilor ce revin managementului în condiţiile

temporale şi calitativ prestabilite. Nu întotdeauna eficacitatea se suprapune cu eficienţa, iar un management

performant și eficient se caracterizează prin ordine şi disciplină în abordarea şi soluţionarea problemelor, dinamismul

conceperii şi realizării acţiunilor, creativitatea individuală. Eficienţa sistemului de management este condiţionată şi de

flexibilitatea sa, în sensul că sistemul de management trebuie să-şi modifice operativ caracteristicile constructive şi

funcţionale,astfel încăt funcţionalitatea să fie maximă.

Criteriile de evaluare a performanţelor de management pot fi:

calitatea îndeplinirii sarcinilor de serviciu, constând în conformitatea dintre dispoziţiile primite de la

conducătorii ierarhici superiori şi rezultatul îndeplinirii acestora de către managerul supus auditării,

corectitudinea, acurateţea şi precizia îndeplinirii sarcinilor de serviciu, precum şi capacitatea de

anticipare a efectelor executării dispoziţiilor primite, claritatea şi concizia exprimării scrise şi orale,






- 56 -

precum şi proporţia dintre dificultatea sarcinilor de serviciu şi mijloacele utilizate de manager pentru

îndeplinirea lor. Se acordă o atenţie deosebită responsabilităţii cu care managerul supus auditării îşi

asumă îndeplinirea sarcinilor de serviciu,precum şi perseverenţa cu care acesta acţionează pentru

îndeplinirea dispoziţiilor primite de la conducătorii ierarhic superior;

promtitudinea îndeplinirii sarcinilor de serviciu de către managerul supus auditării;

reprezentativitatea care constă în ţinuta managerului supus auditării, impresia creată de

îmbrăcăminte, eleganţă, capacitatea întreprinderii şi susţinerii unor dialoguri substanţiale prin care să

se exprime poziţia instituţiei în diverse probleme, capacitatea de persuasiune a managerului supus

auditării, tactul şi comportamentul demn al acestuia în susţinerea ideilor afirmate;

relaţiile de serviciu, constau în calitatea relaţiilor profesionale şi umane pe care managerul supus

auditării le stabileşte cu conducătorii ierarhic superiori, cu colegii, cu subalternii urmărindu-se

principialitatea, corectitudinea şi disponibilitatea de colaborare cu aceştia, uşurinţa de integrare în

colectiv, calmul, echilibrul, autocontrolul, siguranţa de sine şi abilitatea de evitare a diferendelor;

lucrul în condiţii deosebite, constând în capacitatea de mobilizare în situaţii de criză,precum şi reacţia

managerului supus auditării în apariţia unor condiţii noi,calitatea îndeplinirii sarcinilor de serviciu de

rutină în condiţii de monotonie şi stereotipie;

disciplina,constând în respectarea progarmului de lucru,a regulilor de ordine interioară,promtitudinea

în informarea conducătorului ierahic superior cu privire la diferite situaţii cu relevanţă profesională;

loialitatea faţă de instituţie-fidelitatea managerului supus evaluării faţă de politica instituţiei,faţă de

ceilalţi angajaţi precum şi dorinţa de promovare a unei imagini publice favorabile instituţiei;

creativitatea-capacitatea de a oferi sugestii şi soluţii originale în diferite situaţii,capacitatea de a face

conexiuni şi sinteze,imaginaţia şi flerul managerului;

dorinţa de autoperfecţionare, abilitatea socială.

IN LOC DE CONCLUZII

Într-o lume în care scara valorilor este răsturnată, iar banul reprezintă factorul dominator sau, mai bine zis,

dictatorul în conduita profesională a multor practicieni, demersul pentru o valoare etică în control și/sau audit pare, cel

puţin la prima vedere, utopic. Asumându-și totuşi acest risc, credinţa auditorului este că toţi cei care aspiră către o lume

mai bună vor înţelege acest mesaj. Dincolo de normele de conduită etică profesională care guvernează profesia de

audit, percepţia publicului faţă de această profesie este strâns legată de conceptul de independenţă a auditorului.

Sintagma „auditor independent”, deşi pare o tautologie, are menirea de a spori încrederea publicului în valorile

etice şi morale la care se raportează auditorul, iar utilizarea acestei sintagme are rolul de a marca prezenţa a două






- 57 -

elemente cheie într-un proces de audit, şi anume: independenţa personală a auditorului, respectiv libertatea sa de

investigare şi raportare.

Atingerea independenţei auditorului este rezultatul combinării unor factori personali şi organizaţionali, existând

două aspecte esenţiale ale independenţei: independenţa reală, manifestată la nivelul individului (practicianului), şi

independenţa aparentă, manifestată la nivelul grupului profesional. Gradul de independenţă al auditorului poate fi

apreciat cu ajutorul a doi factori: integritatea şi obiectivitatea. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de integritate

profesională, independenţă şi obiectivitate, concluziile și/sau opinia formulată de un auditor nu are relevanţa aşteptată

pentru clienţii acestuia şi pentru ceilalţi utilizatori.

Independenţa aparentă sau imaginea de independenţă atacă o latură mai sensibilă a realităţii: percepţia

publicului vizavi de independenţa profesiei de auditor, ca grup profesional distinct. Adesea, publicul îşi construieşte

această percepţie pe impresiile colectate din diverse surse, inclusiv mass- media. Deşi un practician poate fi apreciat în

mod individual pentru profesionalismul său, nu de puţine ori, atunci când evaluarea este extinsă la nivelul grupului

profesional, ea se modifică radical, astfel imaginea de independenţă presupune ca profesia, la rândul său, să evite orice

atitudine care ar putea fi interpretată ca lipsă de independenţă.

Dacă lipseşte încrederea utilizatorilor rapoartelor de audit în independenţa şi integritatea profesiei,

practicianului individual nu-i rămân prea multe şanse de a-şi realiza obiectivul profesional. Cu alte cuvinte, profesia de

auditor, ca grup, joacă un rol determinant în educarea şi propagarea valorilor etice profesionale atât la nivelul membrilor

profesiei, cât şi în rândul publicului.

Sinteza cursului “Control financiar și audit intern“ urmăreşte prezentarea într-o perspectivă sistemică,

integratoare a metodelor şi tehnicilor de bază utilizate în domeniul controlului financiar și al auditului intern, într-o

perioadă în care societatea trece evident de la epoca extensivităţii a risipei de resurse, la epoca intensivităţii, a eficienţei

utilizării acestora pe principiile raţionalităţii economice, ale echităţii sociale şi ale moralei actelor, faptelor şi proceselor

economice. În acest fel, s-a dorit să se ofere decidenților instrumente şi mijloace utile pentru perfecţionarea stilului lor

managerial, prin schimbarea atitudinii faţă de control.

Întotdeauna firmele se confruntă cu incertitudinea şi riscul pe care le opun natura şi viitorul, cât şi cu exigenţele

mereu mai diversificate şi mai complicate ale mediului de afaceri contemporan, pe zi ce trece tot mai dinamic și mai

agresiv. Obiectul sintezei l-a constituit analiza unuia dintre segmentele importante care compun ansamblul sistemului

economic, respectiv ultima verigă, care constă în măsurarea efectelor economice, adică segmentul controlului. Această

activitate este obiectiv necesară, datorită limitării şi rarităţii resurselor economice, pe de o parte, şi datorită nivelului

profesionalismului economic, pe de altă parte. Aceasta face ca în domeniul controlului să se interfereze permanent

oportunităţi multiple şi provocări diverse, cu disfuncţionalităţi şi deteriorări sau deturnări de active, ceea ce înseamnă că

domeniul controlului are o dublă determinare, una obiectivă ce depinde de nivelul dezvoltării şi perfecţionării economiei






- 58 -

şi alta subiectivă ce depinde de educaţia economică, având în epicentrul ei instruirea de specialitate, de moralitate şi

justiţie la nivelul subiectului, titularului sau firmei.

Componenta profesională este una esenţială pentru existenţa, dezvoltarea şi manifestarea personalităţii

umane, la fiecare loc de activitate unde trebuie să se rezolve relaţia nevoi-resurse, mai ales când se pune pune

problema utilizării eficiente a acestora, respectându-se normele juridice stabilite de societate în mod democratic.

Controlul financiar și auditul intern au menirea să semnaleze abaterile de la normalitate şi să formuleze soluţii

pentru eliminarea neregulilor, asigurând echitatea şi etica activităţii într-o entitate patrimonială.

Depistarea la timp a neregulilor are importanţă atât pentru acționari, dar mai ales pentru conducătorii firmelor,

întrucât semnalează pericolele ce pot apărea datorită administrării defectuase a patrimoniului şi a consecinţelor deosebit

de nefavorabile pentru activitatea acesteia, putând provoca grave blocaje economico-financiare.

Prin vastul său orizont, prin arsenalul de tehnici şi metode informaţionale, prin problematica sa controlul

financiar contribuie la activitatea reală de fundamentare a deciziilor de optimizare a activităţii firmelor, de gestionare

raţională a fluxurilor financiare şi a fluxurilor de rezultate, în vederea maximizării profitului, iar așa cum afirma Louis

Pilard “auditul este managerul performanţelor; el observă, el critică, el contribuie la identificarea şi monitorizarea

riscurilor, la formarea culturii profesionale”

* * * * *






- 59 -

REPERE BIBLIOGRAFICE

1. Boulescu Mircea

Ghiţă Marcel

Mareş Valerică

„Fundamentele Auditului”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001;

2. Mircea Boulescu Audit şi control financiar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti 2005;

3. Mircea Boulescu

Bianca Preda

Corneliu Bairnea

Expertiza contabila si audit financiar-contabil,Ed. Fundatia Romania de maine,

Bucuresti,2006;

4. Liana Elefterie Control financiar și audit - Ed.Europolis, Constanța, 2004;

5. Paula Cornelia Mitran Metoda controlului financiar-Ed.Europolis,Constanta,2006;

6. Renard Jacques “Teoria şi practica auditului intern”, M.F.P., Bucureşti, 2004;

7. *** Legea contabilităţii nr.82/1991, completată şi modificată;

8. *** Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999 privind auditul intern şi controlul financiar

preventiv, completată şi modificată;

9. *** Legea nr.672/19 decembrie 2002-privind auditul public intern;

10. *** O.M.F.P. nr.332/2000 privind aprobarea Normelor metodologice generale pentru

organizarea şi funcţionarea auditului intern;

11. *** O.M.F.P. nr.38/15 ianuarie 2003 - pentru aprobarea Normelor generale privind

exercitarea activităţii de audit public intern;

12. *** Norme naţionale de audit, Corpul Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din

România, Bucureşti, 1999;

13. *** Norme de audit financiar şi certificarea bilanţului contabil - Suplimentul la “Revista

generală de contabilitate şi expertiză ”, Bucureşti, 2002;

14. *** O.M.F.P.nr.522/16.04.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice generale

referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv, Monitorul oficial nr.320/2003,

modificat de OMFP nr.1226/2006, MO 666/2006;

15. *** Standardele profesiei contabile în ţări europene, Revista Expertiză Contabilă,

nr.8/2016.;

16. *** Audit financiar 2015 – Traducerea Standardelor internaţionale de audit elaborate de

IFAC, Camera auditorilor din România, Ed.Economică, 2015.






- 60 -

ÎNTREBĂRI DE EXAMEN ORIENTATIVE

1) Care sunt locul, rolul și obiectivele controlului intern în mediul de afaceri contemporan?

2) Definiți controlul intern și prezentați principalele forme ale acestuia.

3) Ce este controlul financiar intern și care care sunt formele sale?

4) În ce constă importanţa controlului intern în mediul de afaceri bazat pe economia de piață liberală?

5) În ce constă rolul controlul financiar al statului și care sunt funcțiile acestuia?

6) Cum pot fi eficientizate funcțiile controlului financiar intern?

7) Care au fost factorii conjuncturali din mediul de afaceri contemporan care au determinat creșterea rolului și importanței

controlului financiar în derularea activității economice a unei entități patrimoniale?

8) Din ce puncte de vedere cercetează controlul financiar activitatea economică a firmei și care sunt obiectivele prioritare ale

acestuia?

9) Care sunt obiectivele prioritare ale controlului financiar în condiţiile economiei de piaţă liberale și ce funcție are?

10) Care este conţinutul și rolul controlului financiar preventiv într-o firmă?

11) Cum se organizează controlul financiar preventiv la nivelul unei entități patrimoniale?

12) Ce este controlul financiar preventiv și cum se exercită acesta?

13) În ce constă importanța și supremația controlului financiar de gestiune în cadrul controlului intern?

14) Prezentați conceptul de control financiar de gestiune și modul de organizare al acestuia.

15) Ce tip de control ocupă poziția centrală în cadrul controlului intern și cum se delimitează acesta față de alte forme de

control?

16) Definiți conceptul de audit intern și precizați principalele obiective ale acestuia.

17) Care sunt diferențele dintre auditul intern și auditul financiar?

18) Considerați oportună apariția auditul intern ca formă de control independent în mediul de afaceri contemporan, în condițiile

în care exista deja controlul financiar intern? Justificați răspunsul.

19) Care sunt atributele legale ale auditului intern stipulate de Ordonanţa Guvernului nr.119/1999?

20) Precizați în ce constă unicitatea unei misiuni de audit intern și prezentați etapele de derulare a acesteia.

21) Prezentați etapa de pregătire a unei misiunii de audit intern și documentația aferentă acesteia.

22) Prezentați etapa de realizare a unei misiunii de audit intern și documentația aferentă acesteia.

23) Prezentați etapa de încheiere a unei misiunii de audit intern și documentația aferentă acesteia.

24) Prezentați conținutul și forma unui raport de audit intern.

25) Care sunt principiile de bază care stau la baza întocmirii unui raport de audit intern?

26) Care este diferența dintre proiectul raportului de audit intern și raportul de audit intern?

27) Cui revine responsabilitatea legală de a da răspunsuri la recomandările auditorului intern şi de ce?

28) În ce constă importanța monitorizării răspunsurilor la recomandările auditorului intern? Are această monitorizare o

finalitate benefică pentru entitatea patrimonială?

29) Prezentați cele două metode de monitorizare a raportului de audit intern.






- 61 -

30) Argumentați care metodă de monitorizare a raportului de audit intern considerați că este mai eficientă?

31) Care sunt principalele metode și tehnici utilizate într-o misiune de audit intern?

32) Prezentați în detaliu trei tehnici de audit intern care le considerați mai relevante.

33) Care sunt formularele care trebuie întocmite într-o misiune de auditul intern și care este circuitul acestora?

34) Care din formularele care trebuie întocmite într-o misiune de audit intern considerați că sunt mai importante și care ar

trebui eliminate?

35) În ce constă importanța materialului probant în auditul intern și care sunt principalii factori care pot influenţa

credibilitatea acestuia?

36) În ce constă suficiența și relevanța materialului probant în audit?

37) Prezentați și explicați documentele şi procedurile specifice în etapa de inițiere a unei misiuni de audit intern.

38) Prezentați și explicați documentele şi procedurile specifice în etapa intervenției la fața locului.

39) Prezentați și explicați documentele şi procedurile specifice în etapa de elaborare a raportului de audit intern.

40) Care sunt cele trei principii fundamentale care trebuie avute în vedere la elaborarea răspunsurilor aferente

recomandărilor făcute de auditorul intern?

41) În ce constă analiza riscului în procesul de audit intern și ce scopuri are?

42) Definiți riscul și explicați care care sunt fazele analizei riscului în auditul intern?

43) Prezentați cum se realizează măsurarea riscurilor de către auditori și care sunt criteriile de apreciere pentru măsurarea

probabilității de apariție a acestora?

44) Definiți performanța managerială și explicați în ce constă auditul acesteia.

45) Prezentați și explicați parametrii activității sau operațiunii verificate de auditorul intern în cadrul unei misiuni de auditare a

performanţei manageriale.

46) Cum procedează auditorul când un sistem de evaluare le cere să facă judecăţi subiective despre performanţele altora?

47) Explicați în ce constă auditul evaluării bazat pe comportament?

48) Explicați în ce constă auditul evaluării bazat pe rezultate?

49) În ce constă auditarea performanţei manageriale și care sunt etapele acesteia?

50) Definiți conceptele de eficiență și eficacitate a managementului și prezentați cinci criterii de evaluare a performanţelor

manageriale.

SINTEZE CURS: CONTROL FINANCIAR ȘI AUDIT INTERN · PDF fileDisciplina: CONTROL FINANCIAR ......

Documents

Transcript of SINTEZE CURS: CONTROL FINANCIAR ȘI AUDIT INTERN · PDF fileDisciplina: CONTROL FINANCIAR ......