Simturile Animalelor
-
Upload
alinaunica -
Category
Documents
-
view
6 -
download
1
description
Transcript of Simturile Animalelor
Vedem destul de bine, auzim asa si asa, suntem capabili - ma
rog, unii dintre noi, si dupa antrenament serios - sa recunoastem
mirosurile a cateva mii de substante diferite (cu conditia sa fie
in concentratii maricele), identificam numeroase gusturi si avem o
sensibilitate tactila mare cel putin la nivelul mainilor Suntem
bine inzestrati, nu-i asa? Fara indoiala, ne-am descurcat bine ca
specie, in decursul evolutiei, scotand tot ceea ce puteam scoate
din echipamentul cu care ne-a inzestrat natura.Insa putina smerenie
n-are cum sa ne strice: in ceea ce priveste simturile, in lumea
animalelor exista niste capacitati inaccesibile noua si care ne fac
sa parem de-a dreptul subdezvoltati, prin comparatie. Exista specii
care, desi se afla mai jos decat noi pe scara evolutiei - cel putin
asa ne place noua sa credem - au niste insusiri asa de uimitoare,
incat ne lasa cu gura cascata si ne trezesc simtul modestiei pe
care - tot in cursul evolutiei - l-am cam pierdut. Inainte de a ne
lauda ca noi suntem cei mai tari din toate punctele de vedere, n-ar
strica sa aflam si de ce sunt in stare altii: iata o lista de 10
astfel de "puteri" exceptionale ale unor animale.Ecolocatia,
prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor
de navigatie "pe ne-ve": ii ajuta sa "simta" prezenta obstacolelor
in fata lor, chiar daca nu le vad.
Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa
foarte inalta, pe care urechea umana nici nu le poate percepe).
Undele ultrasonice se izbesc de obstacolul din fata si se intorc
(principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in fata lui
se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.
Un liliac, de pilda, isi da seama daca are de-a face cu o insecta
(trebuie mancata) sau cu peretele de stanca al pesterii, zidul unei
constructii ori un om (trebuie ocolite). Si delfinii se folosesc de
ecolocatie, atunci cand inoata prin ape maloase, cu vizibilitate
foarte redusa. Acum, sa dam si omului ce-i al omului: homo sapiens
sapiens, cu creierul lui destept, a descoperit acest principiu si
l-a aplicat in constructia unor aparate, numite sonare, folosite
pentru detectia subacvatica a obiectelor.
Unul dintre factorii care ii fac pe rechinii carnivori niste
pradatori atat de eficienti este faptul ca ei sunt capabili sa
detecteze campuri electrice slabe care le semnaleaza prezenta, in
apropiere, a unor creaturi vii care le-ar putea sluji drept
hrana.
Toate animalele emit astfel de campuri de energie, rezultatul
activitatii bioelectrice din corp, dar nu toate sunt capabile sa
receptioneze aceste semnale din mediul exterior.
Rechinii, insa, au celule speciale cu ajutorul carora percep aceste
impulsuri, transmise prin apa - treaba de care, se recunoastem ,
noi nu suntem in stare (ati simtit voi in apa, vreodata, prezenta
unui peste de la nu stiu cati metri, fara sa-l vedeti?) Atat de
dezvoltat e acest simt uimitor, incat un rechin poate descoperi un
peste chiar daca acesta e ascuns in nisip - doar dupa slabele
impulsuri electrice produse de contractiile muschilor sai.
Receptori de temperatura avem si noi - simtim cand aerul e cald
ori rece - dar suntem departe de performantele pe care le ating, in
acesta privinta, anumite specii de serpi.
Serpii boa, de pilda, percep "caldura" (radiatia infrarosie) emisa
de corpul unui soarece aflat la distanta de mai multi metri si se
indreapta cu precizie spre aceasta potentiala prada.
Organele de simt corespunzatoare (sunt doua) sunt localizate intre
ochi si nari, de ambele parti ale capului, astfel incat a sarpele
poate "simti" cu precizie directia in care se gaseste prada si
distanta pana la ea, ajustandu-si fara gres unghiul si viteza
atacului, drept care nu-si greseste tinta nici macar pe intuneric.
(Intuneric e pentru noi, care nu vedem in infrarosu. Sarpele, insa,
vede.)
In ochii nostru, o multime de pasari apar colorate in nuante
terne, din gama griurilor si a brunurilor dar, daca am vedea asa
cum vad adesea pasarile, in lungimi de unda imperceptibile pentru
noi, ni s-ar parea gatite in cele mai stralucitoare culori.
La fel si insectele - sunt capabile sa vada in lungimi de unda
aflate in afara spectrului vizibil (vizibil pentru noi, ca asa-i
omul: zice ca numai ce se refera la el conteaza). Cu alte cuvinte,
acolo unde noi nu vedem mare lucru, ele vad o multime de detalii,
iar acolo unde pare intuneric complet, poate sa fie, de fapt,
destula lumina (ultravioleta, insa) si destule lucruri de vazut -
pentru cei care vad in ultraviolet.
Asta nu insemna ca noi nu folosim vederea in ultraviolet: unele
instrumente astronomice de inalta performata (precum telescopul
Hubble) capteaza, de fapt, imagini in ultraviolet, pe care noi,
insa , nu le putem vedea ca atare. Imaginile cu pricina sunt
colorate, ulterior, de niste tehnicieni, care le dau diverse nuante
din spectrul vizibil, astfel sa putem intelege si noi ceva din
acele poze.
Unele mamifere - cele mai familiare noua fiind pisicile, dar
trasatura se regaseste si la multe mamifere salbatice - au fundul
ochiului captusit cu o membrana reflectorizanta (numita tapetum
lucidum), care oglindeste - si deci amplifica - si cea mai slabaa
raza de lumina, dandu-i astfel posibilitatea sa mai impresioneze o
data celulele fotoreceptoare din retina.
Asa se explica de ce, intr-un intuneric aproape complet, pisicile
vad totusi destul de bine: membrana reflectorizanta - aceea care
face ca ochii sa le straluceasca in intuneric le ajuta sa profite
de orice firicel de lumina, fie el cat de firav.
De ce isi tot flutura serpii limba lor infurcata, atunci cand se
deplaseaza? Ei bine, culeg informatii care ii ajuta sa se
orienteze. De fapt, ei "gusta" aerul: capteaza si analizeaza
particulele existente in aer si, astfel, isi formeaza o idee asupra
a ceea ce se gaseste in acel mediu.
La om, moleculele odorante din aer sunt "culese" cu ajutorul
mucoasei nazale; la serpi, aceasta colectare are loc cu ajutorul
limbii. Particulele captate pe suprafata umeda a limbii sunt
analizate apoi cu ajutorul unor organe speciale - organele lui
Jacobson - care transmit infomatia la creier; iar aici, este
transformata intr-o senzatie care ii "spune" sarpelui ceva despre
mediul in care se afla.
Unii fluturi de noapte sunt in stare sa simta prezenta unor
feromoni emisi de membri ai sexului opus. Mare lucru! o sa ziceti.
Doar chestia cu feromonii e valabila si la oameni, dupa cate
cunoastem din cercetari recente. Da, dar din cate stim pana acum,
noi, oamenii, trebuie sa stam destul de aproape unii de alti ca sa
percepem semnalele feromonale transmise de semenii nostri.
Pe cand fluturii de noapte sunt in stare sa simta prezenta
partenerilor de la niste distante de necrezut - peste zece
kilometri, in cazul unor specii. Cu alte cuvinte, sunt capabili sa
detecteze niste concentratii infime de feromoni - cateva molecule
intr-un ocean de aer. Asta e ca si cum am fi noi capabili sa simtim
gustul de vinului - sa zicem -, gustand apa dintr-un lac in care au
fost puse si cateva picaturi de vin
La om, mustatile sunt un caracter sexual secundar masculin; la
alte mamifere, insa, ceea ce numim noi "mustati" reprezinta cu
totul altceva: niste fantastic de sensibile si eficiente organe de
simt.
Cand animalul e in stare de veghe si mai ales atunci cand se
deplaseaza, perii lungi din jurul botului - numiti vibrize - se
misca intruna, iar semnalele captate de ele se integreaza intr-o
soi de harta a imprejurimilor, care ajuta mamiferele cu pricina sa
se orienteze chiar si pe intuneric.
Majoritatea rozatoarelor, de pilda, n-au o vedere buna, dar
compenseaza prin dezvoltarea remarcabila a altor simturi: au o
exceptionala acuitate a simtului olfactiv (ele traiesc efectiv
intr-un "peisaj de mirosuri", asa cum noi, specie "vizuala" prin
excelenta, traim intr-o lume a formelor si a culorilor) si poseda
un auz mult mai dezvoltat decat al omului, la care se adauga acest
minunat aparat de detectie reprezentat de vibrize.
Cum izbutesc, de plida, sobolanii, cu vederea lor slaba, sa se
orienteze prin canale si pivnite, pe intuneric? Cercetari foarte
recente au aratat ca ei pipaie neincetat suprafetele din jur cu
ajutorul vibrizelor, ca acestea vibreaza cu frecvente diferite,
specifice, in functie de lungimea lor si ca au o sensibilitate
extraordinara - percepand denivelari extrem de fine ale
suprafetelor - careia ii corespunde o capacitate la fel de
extraordinara a creierului de a analiza acesta avalansa de
informatii.
Aceasta colectie de simturi formidabile explica, probabil,
remarcabilul succes evolutiv al rozatoarelor (ele constituie cel
mai numeros grup de mamifere existent astazi)
La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul: membrana
timpanica vibreaza sub presiunea exercitata de undele sonore;
vibratiile sunt tranmise, prin urechea medie, prin intermediul unui
sir de trei oscioare - ciocanul, nicovala, scarita - spre celulele
din canalele urechii interne, celule inzestrate cu cili (perisori
microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si transmit acest
semnal la creier, unde el e descifrat, dand nastere senzatiiilor
auditive.
Dar cine zice ca pentru a auzi ai, neaparat, nevoie de timpan?
Exista si alte membrane care pot juca rolul acestuia. De pilda,
cateva mii de specii de pesti folosesc, in locul membranei
timpanice, vezica inotatoare (ceea ce se numeste, popular, "basica"
pestelui) a carei membrana vibreaza sub influenta undelor sonore si
transmite vibratiile la urechea interna prin intermediul unui sir
de oase micute, ce alcatuiesc aparatul Weber.
Modul in care se orienteaza pasarile in timpul migratiei ramane
unul dintre marile mistere ale stiintei. Mai multe explicatii au
fost propuse in decursul timpului, cele mai larg acceptate azi
fiind cele care sustin ca pasarile se orienteaza cu ajutorul
campului magnetic terestru.
O ipoteza indrazneata, de data recenta, sustine ca pasarile ar
percepe acest camp de forta printr-un soi de sinestezie. La om,
termenul de sinestezie desemneaza o asociere bizara de senzatii de
natura diferita - exista, de pilda, oameni care, la auzul unor
anumite sunete, vad anumite culori; evident, e o anomalie, rar
intalnita si inca prea putin studiata. Conform ipotezei mentionate,
pasarile ar "vedea" liniile campului magnetic terestru sub forma
unui desen suprapus peste peisaj, iar orientarea acestor linii le
indica directia ce trebuie urmata.