Simbolul “ pescarusului” la A.P.Cehov

Anton Pavlovici Cehov  a fost un prozator și dramaturg rus. Cehov s-a născut la Taganrog, un oraș de la Marea Azov. Între 1867 și 1879, face studii primare și secundare în orașul natal. Frecventează teatrul și conduce o revistă a elevilor. După fuga tatălui său la Moscova, este nevoit să acorde meditații. În 1879, începe studii de medicină la Moscova și-și ajută financiar familia, publicând în reviste umoristice. După absolvirea facultății în 1884, profesează în jurul Moscovei. În 1886, începe colaborarea la revista Novoe Vremia (Timpuri noi), condusă de Alexei Suvorin, cel ce îi va fi editor. În această perioadă, publică proză, lucrând și la piesele sale de teatru. În 1890, efectuează un voiaj în insula Sahalin, unde recenzează populația. În timpul voiajului său în Italia, din 1894, starea sănătății sale se înrăutățește. În 1896, îl cunoaște pe Constantin Stanislavski, care îi va regiza piesele de teatru. În 1897, este spitalizat, atins fiind de tuberculoză pulmonară. Între 1897 și 1901, piesele sale de teatru (Unchiul Vania, Trei surori) sunt publicate și reprezentate. În 1901, se căsătorește cu actrița Olga Knipper (1868 - 1959). În 1903, finalizează piesa Livada de vișini. În 1904, boala i se agravează și, la 2 iulie, moare în sanatoriul de la Badenweiler, în Germania.

Pescărușul e prima dintre cele patru mari piese ale dramaturgului rus Anton Pavlovici Cehov. Piesa a fost scrisă în 1895 și a fost pentru prima dată pusă în scenă în 1896. Textul dramatizează conflictul romantic și artistic născut între 4 personaje: ingenua Nina, autoritara doamnă Irina Arkadina, fiul ei, creator de piese experimentale Konstantin Treplev și faimosul scriitor Trigorin.

La fel ca și celelalte piese ale lui Cehov, ‘ Pescărușul ‘se bazează pe un ansamblu divers și evoluat de personaje. Spre deosebire de tendințele principalului curent teatral al secolului al IX-lea, actele senzaționale (precum tentativa de sinucidere a lui Treplev) nu sunt prezentate pe scenă. Personajele tind să vorbească pe ocolite mai degrabă decât să se adreseze direct, o practică dramatică cunoscută ca subtext.

Piesa prezintă o relație intertextuală cu ‘Hamlet’. Arkadina și Treplev citează versuri din această piesă înainte ca piesa în piesă din

primul act să aibă loc. De asemenea, găsim și foarte multe aluzii la detaliile complotului din ‘Hamlet’. De exemplu, Treplev încearcă să își recâștige mama de la Trigorin, pe care îl consideră un uzurpator ; în mod asemănător, Hamlet încearcă să o recâștige pe regina Gertrude de la unchiul său, Claudius

În 1898 Constantin Stanislavski a regizat piesa pentru Teatrul de Arte din Moscova, devenind un adevărat triumf. Producția lui Stanislavski a devenit ‘ unul dintre cele mai mari evenimente din istoria teatrului rusesc și una dintre cele mai marcante evoluții în istoria dramaturgiei mondiale’.

Subiectul piesei

In actul I: Piesa se desfășoară pe o proprietate rurală deținută de Sorin,un fost angajat guvernamental cu o sănătate șubredă. El e fratele faimoasei actrițe Arkadina, care tocmai a sosit pe moșie împreună cu iubitul ei, Trigorin, pentru o scurtă vacanță. În acest act, oamenii care stau pe moșia lui Sorin se întrunesc pentru a viziona o piesă pe care fiul Arkadinei, Treplev a scris-o și a regizat-o. În piesa din interiorul piesei joacă Nina , o fată tânără care locuiește pe o moșie învecinată. Piesa e ultima tentativă de a crea o nouă formă teatrală și presupune o bogată simbolistică. În actul I se conturează și multele triunghiuri romantice ale piesei. Profesorul Medvedenko o iubește pe Masha fiica administratorului moșiei; Masha, în schimb e îndragostită de Treplev , care la rândul lui o curtează pe Nina .

Actul al II-lea se desfășoară după masa în afara proprietății ,cateva zile mai tarziu. După reminiscențe ale unor vremuri mai fericite Arkadina îl atrage pe administratorul moșiei Shamraiev într-o dispută și decide să plece imediat. Nina tânjește după grupul care pleacă , iar între timp Treplev apare și îi dă un pescăruș pe care l-a împușcat. Nina e confuză și terifiată la acest gest. Treplev îl vede pe Trigorin apropiindu-se, motiv pentru care pleacă gelos. Nina îl întreabă pe Trigorin despre viața de scriitor. El argumentează că nu e ușoară deloc. Nina adaugă că știe despre dificultatea vieții de actriță, dar și-ar dori foarte mult să devină una.Trigorin remarcă pescărușul ucis de Treplev și jonglează cu ideea folosirii lui ca subiect pentru o nuvelă.

Actul al III-lea se desfășoară în interiorul moșiei în ziua în care Arkadina și Trigorin au hotărât să plece. Între acte Treplev a avut o tentativă de sinucidere, dar glonțul i-a rănit doar craniul. Nina îi oferă

un medalion lui Trigorin care îi proclamă devotamentul față de el prin citate tocmai din cartea lui :"dacă vreodata vei avea nevoie de viața mea, vino și ia-o!" .Apare Arkadina urmată de Sorin a cărui sănătate se deteriorează tot mai mult. Are loc o scurtă discuție între Arkadina și Sorin după care Sorin se prăbușește de suferința. E ajutat să se ridice de către Medvedenko. Treplev intră și o roagă pe mama lui să-i schimbe bandajul. În acest timp el îl discreditează pe Trigorin și se stârnește o nouă dispută. La dorința lui Trigorin de a mai ramâne pe moșie, Arkadina argumentează insistent obținând acordul lui de a se reîntoarce la Moscova. Nina vine să își ia un ultim rămas bun de la Trigorin și să-l informeze că a luat decizia să fugă și să devină actriță în pofida opoziției părinților ei la acestea. Se sărută pasional și fac planuri pentru o întâlnire în Moscova.

Actul al IV-lea are loc pe timp de iarnă,doi ani mai târziu, în salonul care este transformat în camera de studiu a lui Treplev. Masa a acceptat în sfârșit cererea în căsătorie a lui Medvedenko și au un copil împreună deși Masa încă nutrește o iubire zadarnică pentru Treplev. Diverse personaje discută despre ce s-a întâmplat în răstimpul de doi ani : Nina și Trigorin au locuit pentru un timp, împreuna în Moscova până când el a abandonat-o reîntorcându-se la Arkadina. Nina niciodată nu a atins un succes răsunător ca și actriță și pentru moment e într-un turneu în provincie cu o mică trupă de teatru. Treplev și-a publicat câteva povestiri , dar e mereu deprimat. Sănătatea lui Sorin e tot mai șubredă iar oamenii de pe moșie i-au telegrafiat Arkadieni să vină să asiste la ultimele lui zile. Majoritatea personajelor pleacă în camera de studiu pentru a juca carti ; Treplev nu îi însoțește , în schimb își petrece timpul lucrând la manuscrisul lui. După ce grupul părăsește încăperea pentru a cina, Treplev aude bătăi în ușă. Este surprins la vederea Ninei. Nina îi povestește despre viața ei din ultimii doi ani. Începe să se compare pescărușului pe care Treplev l-a ucis (în Actul II), apoi respinge această asemănare și afirmă : ‘sunt actriță !’.Îi spune lui că a fost nevoită să meargă în turneu cu un teatru de mâna a doua după moartea copilului pe care l-a avut cu Trigorin, dar pare să-și fi găsit o nouă liniște. Treplev insistă ca ea să rămână dar e foarte râvășită . Îl îmbrățișează pe Treplev și apoi pleacă. Deznădăjduit, Treplev petrece două minute în liniște , distrugând manuscrisul înainte să părăsească încăperea.Grupul revine și se reîntoarce la jocul de carti. Brusc se aude o împușcătură înafara scenei, iar Dorn merge să investigheze. Se reîntoarce și îl ia pe Trigorin de-o parte, anunțându-l ca Treplev tocmai s-a impuscat(cu

toate acestea, Cehov încheie strategic, lăsând să ne întrebăm dacă s-a sinucis sau glonțul nu a fost fatal.)

Pescarusii,plutind pe apa marii sau zburand deasupra ei, sunt primele pasari ce anunta destramarea intunericului si ivirea zorilor.Este o pasare a luminii, si, totodata o alegorie a sufletului omului plutind deasupra abisurilor si pericolelor vietii. Tipatul pescarusului se asociaza nostalgiei si durerii unei pierderi.Ca imagine literara este sinonimul albatrosului. A. P. Cehov, in piesa “Pescarusul”, a facut din aceasta pasare sinbolul nazuintelor de autodepasire iar din uciderea pasarii o alegorie a cruzimii vietii care omoara orice ideal.

Tema piesei este simbolul destinului zborului omenesc. "Pescăruşul" reprezintă destinul Ninei Zarecinaia, o tânără aspirantă la gloria scenei. După o dureroasa deziluzie profesională, se identifică cu simbolul unui „ pescăruş ucis din întâmplare”, ea însăşi fiind victima a unei iubiri neîmplinite într-o societate incapabilă să preţuiască puritatea şi dăruirea. Zborul ei artistic, aspiraţiile sufleteşti se frâng dureros în contact cu lumea meschină, egoistă a burgheziei ruseşti din sec. XIX. În fiecare piesă, Cehov hotărăşte ca unele destine să poată accede în purgatoriu, adică în spaţiul care să le acorde şansa izbăvirii. Din nefericire pentru noi, autorul nu ne lasă niciodată să vedem dacă ele trec această probă sau nu; ne refuză bucuria, sau tristeţea, de a afla ce se întâmplă până la urmă. În cazul Ninei Zarecinaia, iubirea o smulge din capcana existenţei pe care a dus-o.

Nu faptul că îl va însoţi pe Trigorin, că va deveni amanta sa, ca va naşte un copil fragil, ce se va prăpădi, este important, ci faptul că are puterea de se arunca în vâltoarea teribilă a unei existenţe responsabile, în care trebuie să ia decizii, în care contează fiecare acţiune a ei sau a celorlalţi, în care personalitatea se poate îmbogăţi, la fel de bine cum se poate destrăma. Drumul, de la fata naivă şi uşor sălbatică, izbăvită de un instinct foarte «bun», până la femeia ce se împlineşte, se desăvârşeşte ca om, a trecut printr-o perioadă învolburată, plină de furtuni, de zbucium, de zbateri, adică exact ceea ce caracterizează pescăruşul, pasăre a furtunii, ce se avântă fără regret în larg, sfidând vijeliile şi bucurându-se de lupta aprigă ce-o întăreşte. Personajele de tipul Ninei Zarecinaia fac parte dintr-o categorie menită să susţină discursul progresist al lui Cehov, pentru că el crede în progres, crede cu tărie într-un viitor, în care omenirea se va uita cu îngăduinţă înapoi, spre vremuri ce au constituit strâmtoarea învolburată, prin care a trebuit să treacă, pentru a ajunge la apele largi şi liniştite.

Personajele lui Cehov mint şi se mint, că toată drama lor nu este altceva decât expresia neputinţei de a-şi recunoaşte starea adevărată, de a se conforma mediocrităţii condiţiei lor. Această neputinţă generează o stare de ambiguitate, de pendulare între comic şi tragic.

Fiecare personaj din Pescăruşul trăieşte în acord cu impulsurile venite dintr-o lume ascunsă, intimă, virtuală, lume care-şi imprimă autoritar voinţa peste destinul personajelor. Ca să evadeze din această lume, trebuie doar să accepte relaţia normală cu realitatea, cu ceea ce li se întâmplă cu adevărat, cu ceea ce are efect asupra lor, fie aceasta bun sau rău, fie că îi loveşte sau îi înalţă. Şi, mai ales, să înveţe din fiecare experienţă, cu bucurie, cu pasiune, cu dăruire. Durerea face parte din viaţă şi este o experienţă care înnobilează, atunci când omul ştie să-şi asume cauzele.

Această construcţie a caracterelor ce ni se dezvăluie generează tema spectacolului: jocul vanitos al veleitarilor, care destramă destine şi le supune nimicniciei. În afară de Nina Zarecinaia, toate personajele din Pescăruşul sunt victimele propriilor jocuri de-a „ceva ce mi-ar plăcea să fiu”, jocuri pe care acestea le practică cu bucurie, cu plăcere, cu voluptate.

În toată dramaturgia cehoviană, conflictul se dezvoltă pe două nivele. Primul nivel întreţine dinamica aparenţelor, organizează întâmplările scenice şi, de cele mai multe ori, ne poate conduce la concluzii false, dată fiind preocuparea personajelor de a se înscrie în linia convenienţelor sociale. Cel de al doilea nivel este generat cu adevărat de substanţa dramaturgică. Putem afirma că acesta este stratul real al conflictului, aici se nasc şi se adâncesc motivaţiile intime datorită cărora personajele au un anume fel de comportament şi numai acela, şi datorită căruia spectatorii ar trebui să descopere comicul generat de construcţia colvnerească a eroilor. Putem afirma că modelul acesta de construcţie dramaturgică produce un fluviu emoţional deosebit de important ce ia naştere la un nivel foarte profund al conştiinţei spectatorului. Nivelul de suprafaţă al conflictului cehovian este menit să zugrăvească gradul de civilitate a personajelor, care sunt şi rămân totuşi nişte fiinţe sociale, supuse unui exerciţiu al convenienţelor, dictate de nivelul educaţiei.

Organizarea materiei dramaturgice în Pescăruşul transformă conflictul piesei într-o capcană atît de subtilă, încât generează două posibilităţi: ori construcţia scenică se opreşte la nivelul aparenţelor, şi atunci spectacolul rezultat va fi dominat de sentimentul apăsător al

inevitabilului şi inutilului, ori se încearcă o aventură prin navigarea în diversele straturi ale situaţiilor scenice, caz în care se vor decoperta surprinzătoare nivele ale unor pasiuni înflăcărate.

Conflictul de suprafaţă în Pescăruşul poate fi rezumat într-o singură frază: un tânăr cu preocupări literare, Treplev, este invidios pe succesul unui scriitor cunoscut, Trigorin, şi-şi doreşte aprig să ajungă la fel. Toate celelalte personaje se raportează la această axă şi, în funcţie de poziţia pe care o au faţă de cei doi, vor contribui într-un fel sau altul la evoluţia conflictului.

„Caracterele nu sunt organizate prin includerea speciilor în genuri, ci potrivit operaţiilor esenţiale care trebuie să fie realizate de un agent care foloseşte anumite instrumente pentru a modifica un obiect dat, cu scopul de a învinge rezistenţa unui contra- agent, în vederea obţinerii unor anumite rezultate”, afirmă Umbert Eco, iar aceasta caracterizează în cel mai fidel mod comportament al personajului cehovian, pentru că acest comportament este – în fond - numai şi numai rezultatul acţiunilor sale. Pentru Cehov, nu este deloc important ce cuvântă personajul, ci ceea ce face el, cum acţionează. Între modul de a manipula cu şi prin cuvinte şi sensul acţiunilor personajului este un conflict ireconciliabil de cele mai multe ori, ceea ce are ca rezultat postura ridicolă, degradantă, generatoare a unui comic cu sens tragic.

Regizorul sau actorul întâlneşte în textul lui Cehov o provocare puternică, tocmai prin faptul că trebuie să umple goluri pe care acesta le-a lăsat intenţionat, cu gândul de a-i provoca.

Pescăruşul este o piesă în care dragostea ocupă un loc aparte, ea stăpâneşte compoziţia ca o lava fierbinte ce se scurge peste fiecare dintre personaje, transformându-l mereu, modelându-l.