E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X X X X • N r . 1 3 ( s e r i e n o u ă )

2

Cuvântarea Înalt Prea Sfinţitului

Arhiepiscop Nathaniel

în Biserica Ortodoxă Română

„Sfinţii Arhangheli” din Paris Duminică, 24 august, 2003

IATĂ CĂ în final am ajuns la Paris ca să

binecuvântez truda voastră, să vă cunosc, şi să

ne cunoaşteţi. Această vizită a noastră era să

fie făcută împreună cu Părintele Vicar Petre

Popescu toamna trecută, şi din nou în

primăvara aceasta, dar din cauza sănătăţii

Părintelui Vicar, decedat acum două luni,

această vizită nu s-a putut face împreună cu

el. Totuşi, el voia ca această vizită sa fie

făcută la Biserica voastră istorică, în această

Parohie aşa de importantă, şi la sediul

Episcopiei creată de Mitropolitul Visarion

Puiu în 1948.

După Mitropolitul Visarion Puiu, această

lucrare în fruntea Bisericii de aici a fost

continuată de Arhiepiscopul Teofil Ionescu,

de către Părintele Vicar Vasile Boldeanu, şi în

ultimii ani de Părintele Vicar Petre Popescu.

Părintele Popescu, ştiind că Biserica aceasta

avea nevoie de o acoperire canonică cu

Episcop în frunte, ne-a cerut nouă să vă

acoperim temporar, şi aşa facem. De aproape

trei ani sunt pomenit în această Biserică de

preoţii dumneavoastră. Părintele Constantin

Târziu, pe care îl cunosc de când a fost preot

şi la noi, în Vancouver Canada, a stat pe lângă

Părintele Boldeanu şi Părintele Popescu în

acei ani grei, şi vă este preotul vostru astăzi,

în această Sfântă Biserică din Paris. Ţin să

mulţumesc Părintelui Târziu, Domnului

Niculescu, Domnului Bărbulescu şi Doamnei

Luciu pentru frumoasa primire care ne-a fost

făcută.

Cum aţi văzut astăzi, am invitat pe mai

mulţi ierarhi ortodocşi din Paris să conce-

lebrăm Sfânta Liturghie împreună. Această

invitaţie a fost făcută ca să se ştie că noi

facem parte din marea familie ortodoxă

universală, şi ca atare, este cuvenit să

concelebrăm cu fraţii noştri ierarhi ortodocşi

din acest oraş. Această invitaţie nu înseamnă

supunerea noastră la altă ierarhie bisericească,

ci înseamnă că sinodul nostru, « Orthodox

Church in America » sau pe româneşte

« Biserica Ortodoxă din America », este

recunoscut la acelaşi nivel de către celelalte

sinoade ortodoxe din Franţa, din Europa, şi

din lume. Dovada canonicităţii noastre este

făcută prin actul de a concelebra Sfânta

Liturghie cu fraţii noştri ierarhi ortodocşi. Din

aceste motive, ţin să mulţumesc Arhiepisco-

pului Gabriel, Arhiepiscopului Adrian şi

Mitropolitului Iosif că au acceptat să

concelebrăm împreună astăzi. « Je tiens à

vous remercier pour avoir accepté de

concélébrer aujourd’hui avec nous. »

Eu conduc Episcopia Ortodoxă Română

din America, care face parte integrantă din

3

sinodul Bisericii Ortodoxe Americane, în

frunte cu Mitropolitul nostru Herman. Cum

am mai spus şi în

România, din punct de

vedere politic, noi suntem

o Biserică de sine stă-

tătoare cu credincioşi care

au ales să trăiască în alte

ţări, departe de România.

Ne considerăm a fi total

independenţi, în prezent şi

în viitor, de orice instanţă

din România şi nu ne

considerăm o colonie a

României. Desigur, avem

dragoste de neamul din

care ne tragem, dar inde-

pendenţa noastră demons-

trează deosebirea noastră

de Biserica Ortodoxă

Română. Din punct de

vedere bisericesc, Episcopia noastră face parte

din Ortodoxia Universală. Ea este tot atât

parte din Biserica Ortodoxă Română cât este

parte din Biserica Ortodoxă Grecească, cea

din Ierusalim, şi aşa mai departe. Pe scurt, un

grup de credincioşi care îşi câştigă existenţa,

îşi creşte familiile, departe de ţara de origine

dar care trăieşte valorile culturale şi spirituale

romaneşti, adaptate la realităţile noastre. Noi

nu suntem un simplu transplant din România,

ci un organism viu care se adaptează şi se

modifică la fel ca şi Biserica din România.

Vom încerca împreună să găsim soluţii

pentru Biserica de aici şi chiar din Europa

Occidentală, care vor păstra aceleaşi valori

ancestrale, dar care vor fi adaptate realităţilor

de aici. În această privinţă, ca şi în trecut, şi în

viitor, nimic nu se va face fără consimţă-

mântul dumneavoastră.

Dumnezeu să vă binecuvinteze! Amin.

Discours de bienvenue de Monsieur

Titus Barbulesco, président de

l’association de l’église (APCOR) Duminică, 24 august, 2003

Vos Très Hautes Saintetés,

Vos Eminences,

Très honorée assemblée des fidèles.

AU NOM de notre Association pour la

Pratique du Culte Orthodoxe Roumain –

APCOR – laquelle couvre légalement et

assure l’exercice libre de notre culte de

l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris, je salue

votre visite, je vous souhaite la bienvenue

parmi nous en ce saint lieu de prière et saint

autel devant Dieu le Père, le Fils et le Saint

Esprit, afin qu’Ils nous assistent et nous

aident tous dans nos prières et notre travail

commun.

Je m’adresse, en particulier, à vous, notre

cher archevêque, à votre Sainteté Nathaniel –

nous tous : clergé de l’église et communauté

des fidèles, nous vous exprimons du fond du

cœur : nos affectueux remerciements et notre

joie de vous avoir présent ici auprès de notre

cœur et devant le Saint Autel de cette église,

laquelle est sous votre obédience canonique.

Ainsi allons-nous prier et avoir la

bénédiction de notre chef spirituel, ici présent

et porteur du saint charisme apostolique,

comme disait Saint Cyprien de Carthage :

« Une église possède le charisme de son

évêque ».

Que Votre Sainteté, cher archevêque

Nathaniel, nous éclaire sur ce chemin de

lumière et dans l’amour de Jésus-Christ.

Titus Barbulesco

4

Urmare a vizitei pastorale…

VIZITA PASTORALĂ a Înalt Prea Sfinţitului

Arhiepiscop Nathaniel din 22-26 august 2003, a

pus capăt rumorilor care alimentau teoria că

acoperirea canonică ce ne-o conferea Episcopia

Bisericii Ortodoxe Române din America nu este

reală, ci numai o « chichiţă » a unor aşa zişi

« împătimiţi » care voiau cu tot dinadinsul să

păstreze biserica de la Paris numai pentru ei.

Îmi permit să revin asupra subiectului, pentru

că un nou « communiqué » semnat de ex-părintele

Urda Vasile („président de l’AEOR et intérimaire

épiscopal”), de domnul Culică George („président

de l’APCOR”, a cărui rătăcire o deplângem) şi de

doamna Bianu Ştefana din partea AFOR (nu

vedem de ce n-a semnat direct doamna Urda

Daniela, care pretinde că este preşedinta AFOR ?)

afirmă că IPS Nathaniel ar fi spus în cursul vizitei

pastorale că « nu ne poate acoperi canonic » şi că

această acoperire canonică o putem obţine de la

episcopii locale, făcând aluzie bineînţeles la IPS

Iosif. Dincolo de modul lamentabil în care se

trădează că au fost de faţă la oficiile religioase

ţinute cu această ocazie, în timp ce afirmau că nu

li se permite accesul în Biserică (a se vedea cazul

domnului Raţiu si al doamnei Bianu care nu

lipsesc de la nici o slujbă duminicală, uneori

aprinzând lumânări chiar în timpul predicilor),

afirmaţiile de mai sus ne demonstrează, o dată în

plus, reaua credinţă a celor angajaţi împotriva

Bisericii noastre. Este evident că toţi cei care au

fost de faţă au înţeles prea bine ceea ce IPS

Nathaniel a spus, fără să lase vreo cât de mică

îndoială, « vă acoperim temporar, şi aşa facem ».

De asemenea, iarăşi pentru a nu lăsa nici o urmă

de îndoială pentru ceea ce va face pentru

comunitatea noastră, a încheiat cuvântarea de

duminică 24 august spunând « Vom încerca

împreună să găsim soluţii pentru Biserica de aici

şi chiar din Europa Occidentală, care vor păstra

aceleaşi valori ancestrale, dar care vor fi adaptate

realităţilor de aici. In această privinţă, ca şi în

trecut, şi in viitor, nimic nu se va face fără

consimţământul dumneavoastră. »

Revenind la semnatarii « comunicatului » de

care vorbeam mai sus, dorim să revenim asupra

unor aspecte pe care se pare că aceştia ţin cu tot

dinadinsul să le treacă sub tăcere. Ni se repetă la

infinit, poate pentru a o şi crede, că cei doi preoţi

ar fi fost caterisiţi de o instanţă religioasă care nu

avea competenţa necesară. Amintim pentru toţi

cei care vor să audă, că cei doi preoţi au fost doar

suspendaţi, la cererea Consiliilor APCOR şi

AEOR, după ce s-au constatat fără putinţă de

tăgadă că săvârşiseră grave nereguli financiare în

dauna bisericii. Înţelegând să nu respecte ierarhia

care nu le cerea decât să se pună de acord cu

Consiliile, cei doi au crezut că pot să o înlocuiască

cu o alta. Întrucât acoperirea canonică pe care

pretind că o au din partea Mgr. Barnabe, nu poate

fi valabilă fără acordul Sinodului rus de la New

York (acesta recunoscând explicit autoritatea IPS

Nathaniel şi a regretatului Părinte Vicar dr. Petre

Popescu), ne întrebăm ce soluţii credibile ar putea

oferi cei doi preoţi celor care, încă, mai îi

urmează.

În sensul celor spuse mai sus, un răspuns ni-l

aduce Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, în

Buletinul Parohiei « Înălţarea Sfintei Cruci » nr. 9

din septembrie 2003. Iată ce scrie Părintele Calciu

în pagina 6 şi 7 a buletinului : « Unii din preoţii

trecuţi prin Biserica din Paris au ridicat problema

dreptului lor de a conduce biserica, negând

Sinodului Rus canonicitatea…Cel mai activ este

unul din preoţii caterisiţi, care l-a determinat pe

fostul martor împotriva Părintelui Boldeanu,

preotul Laroche, să divorţeze de soţia sa formal,

să se declare episcop şi să caute o jurisdicţie spre

a reclama dreptul de episcop al bisericii române

din Paris. În cele din urmă a găsit un episcop

ucrainean – nu se ştie cât de canonic sau nu – care

l-a luat sub pulpana sa. » Un pic mai departe,

referindu-se la atacurile asupra Episcopiei

bisericii române din America, Părintele Calciu

continuă : « Astfel, pentru Laroche şi pentru

susţinătorul său, preotul caterisit şi care a fost

numit vicar şi mitrofor de către acest episcop-

neepiscop, căsătorit-necăsătorit, s-a mai ivit încă o

instituţie pe care trebuie s-o atace… »

5

Fin cunoscător al istoriei Bisericii noastre de

la Paris, în al cărui destin crede, Părintele Calciu

încheie : « Dumnezeu însă are mai multă milă şi

iertare decât credem noi şi, prin rugăciuni

îndelungate şi ispăşire, îşi va întoarce mila sa spre

Biserica din Paris, spre preoţi şi credincioşi, va

risipi pe vrăjmaşii văzuţi, iar pe cei nevăzuţi îi va

alunga cu dreapta lui cea atotputernică, măturând

îndelunga tulburare făcută bisericii în perioada ei

franceză-catolică şi în perioada ei românească. »

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Nicolae Caracota

Comment et que répondre au torchon dit « Communiqué », fait à Paris le 24 Septembre 2003 et signé : « T.R.P. Vasile

URDA, Président de l’AEOR et Intérimaire épiscopal », « Georges Fr. CULICA, Président de

l’APCOR » et « Stefana BIANU, Vice-présidente de l’AFORHF », concernant les déclarations

faites par Mgr. Nathaniel, Archevêque de l’Archevêché Orthodoxe Roumaine d’Amérique, le

22 et 24 Août 2003 dans notre église

DES LE COMMENCEMENT, nous devons

prévenir les lecteurs qu’il s’agit là, dans ce tract

d’un faux énorme, d’un ensemble d’allégations

mensongères, d’intitulés de titres, de qualités,

pouvoirs attribués à des personnes et associations

étrangères à notre église sise au 9 bis rue Jean de

Beauvais. Aussi la visite de Son Eminence

l’Archevêque Nathaniel, sa visite canonique faites

à notre Eglise et à notre peuple de fidèles

pourraient apparaître irréelles. Qu’en est-il en

réalité ? Monseigneur l’Archevêque Nathaniel est

donc venu dans notre sainte église ès qualités de

pasteur spirituel, à savoir notre supérieur

canonique, de notre église et notre peuple de

fidèles de Paris. Reconnu comme tel par tous les

Hauts Hiérarques orthodoxes – métropolites et

archevêques – qui ont participé, avec notre

Archevêque, en concélébrant la Sainte Liturgie

dans notre Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris,

ce dimanche 24 octobre 2003.

Les signataires de ce dit communiqué ne sont

ni les desservants ni les administrateurs ou gestio-

nnaires financiers de notre église sise 9 bis rue

Jeans de Beauvais, Paris 5e. Se sont des apprentis-

pirates désirant et voulant s’emparer des biens de

cette Eglise et ses locaux, dont ils espèrent un jour

en devenir les occupants-pirates !

Mais venons-en aux faits de ce

« communiqué » :

Mgr. Nathaniel avait donc signé la suspension

des deux prêtres Vasile URDA et Constantin

STOICA pour insoumission à l’autorité

ecclésiastique compétente, dans leur cas : le

Consistoire d’Amérique (Detroit) saisi à ce

moment-là par notre vicaire feu le RP Petre

Popescu de Montreal, Canada. Les 2 prêtres ont

été suspendus pour des fautes graves ayant trait à

la gestion de certains biens en argent appartenant

à l’église, qu’ils se sont appropriés Tout

simplement, en guise de rétribution personnelle,

faits établis en conseil, demandant d’ailleurs

réparation… Or, c’est alors que les deux prêtres se

sont aperçus, disent-ils, de « l’illégitimité de Mgr.

Nathaniel ainsi que l’illégalité de ces actes »… et

d’autres énormités qu’un prêtre – aucun prêtre –

ne saurait formuler contre son supérieur spirituel,

ni contre le Saint Autel – « le Saint des Saints » –

où les deux prêtres ont été autorisés par nous, le

Conseil de l’Eglise et le peuple de fidèles de

l’Eglise Roumaine de Paris, à dire la Sainte

Liturgie. C’est nous, les anciens « gardiens du

temple » et le prêtre en place alors, le père

Constantin TARZIU, successeur du Père Vasile

Boldeanu, qui avons accordé l’hospitalité à ces

deux prêtres, URDA et STOICA, lesquelles

n’avaient aucun rapport avec l’Eglise Orthodoxe

Roumaine de Paris. A cette loi de l’hospitalité ils

ont répondu par « le coup de sabot de l’âne » !

Comme dans la fable de La Fontaine : Le vieux

lion et l’âne.

Note : Nous, le Conseil de gestion de

l’Eglise, n’avons jamais fait usage du dossier et

jugement accablants contre ces deux prêtres,

envoyé par la poste par le Patriarcat de

Bucarest, vu que ce Patriarcat n’est pas notre

Supérieur canonique et charismatique.

Passons à l’autre énormité en faits et droit tout

court : à cette tentative d’usurpation des lieux

et identité de notre Eglise sise 9 bis rue Jean de

Beauvais, Paris 5e, de rite orthodoxe roumain que

vous connaissez tous ceux et toutes celles qui

venez chaque dimanche assister à notre Sainte

Messe, dite par notre clergé : le Père Constantin

(Tarziu), le Père Julien (Nistea) et nos invités,

1 2

6

tous couverts canoniquement, selon la règle,

quand ils participent à la concélébration, par notre

évêque, Son Eminence l’Archevêque Nathaniel,

chef spirituel de l’Archevêché Orthodoxe

Roumaine d’Amérique. Voilà notre Identité, nos

hiérarques, prêtres officiants, notre obédience

canonique. Or, ce que dit et écrit ce papier-

torchon relève du faux et du faux-usage de

documents témoignant de l’identité et du

fonctionnement d’une institution religieuse et

d’une communauté (établies ici à Paris depuis

plus d’un siècle), dont il ne leur appartient de dire

ou de juger, ou de témoigner ni en droit, ni en fait.

Ces gens-là, les auteurs du tract dit « Commu-

niqué concernant Mgr Nathaniel Popp (…) fait à

Paris le 24 Septembre 2003 », ne pratiquent leur

activité cultuelle ou culturelle dans leur cadre

associatif, ni ne sont domiciliés au 9 bis rue Jean

de Beauvais, Paris 5e, à savoir dans les locaux de

l’Eglise Orthodoxe Roumaine de Paris.

Nous dénonçons donc, énergiquement,

l’imposture des auteurs signant ce

« Communiqué », fait à Paris, le 24 Septembre

2003, leurs allégations mensongères, qualités,

domiciliation de leurs associations, services qu’ils

prétendent prêter en faveur d’une église et d’une

association cultuelle dont ils ne sont plus les

membres ni ne peuvent les représenter en justice.

Titus Barbulesco Président de l’APCOR,

Vice-président de l’AEOR,

Nicolae Caracota Secrétaire de l’APCOR

Poşta redacţiei Titus Bărbulescu şi Iancu Perifan

Buletinul Parohiei Înălţarea Sfintei Cruci Preot Gheorghe Calciu, Preşedinte Radu Şerbănescu

No 8 – August 2003 şi No 9 – Septembrie 2003 5150 Leesburg Pike, Alexandria VA 22302

Foarte bogat în conţinut şi de mare interes pentru cei sau pentru cele

care vor să facă, să refacă, să înţeleagă Istoria Bisericii Ortodoxe

Române din Paris, mai ales în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului

al XX-lea.

Prezentăm în continuare câteva mici fragmente din acest scurt

istoric al Bisericii noastre, schiţat de Părintele Gheorghe Calciu.

Biserica românească din Paris Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail

II. Istoria română a bisericii din Rue Jean

de Beauvais

[…] Când Ruşii au vrut să reimpună Regula-

mentul Organic, deja instalat în Principate încă

din 1831, a început revoluţia din cele două

principate. Revoluţia a eşuat, măcar pentru o

vreme, promotorii lor au fost obligaţi să ia drumul

exilului. Puterile occidentale şi masoneria nu

aveau ce face cu nişte revoluţionari perdanţi. Au

întâmpinat greutăţi în trecerea lor prin diferite

porturi occidentale. În cele din urmă Franţa le-a

deschis braţele primindu-i. Doar câte o persoană

entuziastă mai scria ceva despre ei. Aşa a fost

istoricul romantic şi liberal Jules Michelet, care,

în lucrarea sa La Révolution du Danube descrie

periplul acestor revoluţionari, rătăcirea lor din

port în port, în cuvinte avântate: „Această corabie,

arcă sfântă (e vorba de vaporul cu care

revoluţionarii plecaseră din Principate, n.a.), a

naufragiului unui popor, conţine guvernul ţării,

literatura lui, sufletul şi gândirea poporului şi, să

sperăm, viitorul naţiunii… politicieni, istorici,

7

profesori, magistraţi, poeţi, economişti etc.

Aristia, Bălcescu, Boliac, Bolintineanu, Ion

Brătianu, trei Goleşti, Grădişteanu, Ionescu,

Ipătescu, Snagoveanu (Iosafat), Rosetti, Voinescu,

Zane”.

Orice persoană care a trecut prin liceu îi

cunoaşte pe toţi aceşti revoluţionari, poate, mai

puţin pe Snagoveanu, care a avut un rol foarte

important în înfiinţarea Bisericii Române din

Paris. […]

Ambasadorul României la Paris, în momentul

cumpărării Bisericii de către Carol I, era Mihail

Ferekide. Biserica a costat atunci 250.000 franci.

Numai vitraliile reprezentau o valoare de 40.000

franci. Titu Maiorescu, atunci ministru al cultelor,

a convins parlamentul să voteze suma de 157.000

pentru repararea bisericii. Guvernul român a vrut

să încredinţeze lucrările arhitectului francez André

Lecomte de Nouy, care tocmai repara Biserica

Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi şi, după aceea,

Mănăstirea Argeş. Fiind foarte ocupat, el a

recomandat guvernului pe P.Selmersheim, arhitect

al guvernului francez şi inspector general pentru

monumentele istorice. Preot al capelei române era

atunci Ion Severin. Sub indicaţiile lui, arhitectul a

desenat toată mobila interioară a bisericii,

conform canoanelor ortodoxe.

Catapeteasma a fost făcută dintr-un lemn

scump. În registrul de jos sunt patru icoane mari,

îmbrăcate în argint, oferite de marile familii.

Acestea sunt, de la stânga la dreapta: Sfântul Ioan

Botezătorul, Fecioara cu Pruncul, Iisus

Pantocrator şi cei trei arhangheli patroni ai

bisericii. În registrul de sus, Cina de Taină,

deasupra uşilor împărăteşti şi câteva icoane ale

marilor praznice. Crucea mare de deasupra

altarului este lucrată în flori de crin, ca şi

candelabrele. Arhitectul francez Selmersheim a

vrut să amintească în mod discret e primul

fondator al capelei, Carol al Cincilea. […]

III. Frământări contemporane

[…] Superiorul Bisericii (preotul Mihai

Constandache, n.red.), rămas acum singur (după

moartea Părintelui Vasile Boldeanu, n.red.), a

încălcat o regulă nescrisă a disciplinei bisericeşti:

după revoluţie, l-a primit în taină pe Preşedintele

Iliescu la biserică, nu pentru vreo slujbă, ci în sala

A.C.Cuza cine ştie pentru ce probleme. Iliescu era

însoţit de nişte consilieri prezidenţiali. S-a aflat, şi

Consiliul Parohial, care nu se tulburase de cele ce

i se întâmplase părintelui Boldeanu (totul este o

sancţiune divină exprimată în plan omenesc), s-a

sesizat de această amiciţie cu un conducător

comunist sau neocomunist. Au înaintat o plângere

sinodului rus din afara hotarelor de care depindea

Biserica şi Mitropolitul (Vitalie, acum) l-a depus

pe superior, care a intrat în viaţa laică şi nu mai

are nimic de-a face cu biserica.

Preoţii care au urmat nu au mai avut un rol

propriu-zis în Biserică. Ei erau numai simpli

slujitori, ca şi în momentul de faţă. Sinodul rus şi-

a retras conducerea directă a Bisericii şi a lăsat

toată obligaţia în mâna Părintelui Petre Popescu,

parohul bisericii Buna-Vestire din Montreal,

Canada, numit Vicar mitropolitan. Unii din preoţii

trecuţi prin Biserica din Paris au ridicat problema

dreptului lor de a conduce biserica, negând

Sinodului Rus canonicitatea. Sunt câţiva preoţi

care ridică această problemă, fiecare pe contul lui,

chiar dacă nu aparţin niciunui episcop român, ba,

unii din ei, chiar fiind caterisiţi de B.O.R (Vasile

Urda şi Constantin Stoica, n.red.). Cel mai activ

este unul din preoţii caterisiţi (Vasile Urda,

n.red.), care l-a determinat pe fostul martor

împotriva Părintelui Boldeanu, preotul La Roche,

să divorţeze de soţia sa formal, să se declare

episcop şi să caute o jurisdicţie spre a reclama

dreptul de episcop al bisericii române din Paris. În

cele din urmă a găsit un episcop ucrainean – nu se

ştie cât de canonic sau nu – care l-a luat sub

pulpana sa. Procesele pentru jurisdicţia asupra

bisericii se ţin lanţ de atunci, banii se cheltuiesc,

vrăjmăşia se accentuează.

Acum un an şi ceva, părintele Petre Popescu,

Dumnezeu să-l odihnească!, a cerut şi a obţinut să

intre cub jurisdicţia Înalt Prea Sfinţitului

Arhiepiscop Nathaniel, al Bisericii Ortodoxe

Române din America (O.C.A.). Acesta acoperă

Biserica din Paris şi pe cea din Montreal, din

punct de vedere al Harului şi nu şi administrativ.

Astfel, pentru La Roche şi susţinătorul său,

preotul caterisit (Vasile Urda, n.red.) şi care a fost

numit vicar şi mitrofor de către acest episcop-

neepiscop, căsătorit şi ne-căsătorit, s-a mai ivit

încă o instituţie pe care trebuie s-o atace,

înmulţind procesele şi neliniştind o comunitate,

care a trecut printr-un periplu aproape de necrezut

şi care plăteşte păcatele necruţării, ale amestecului

principiului politic cu cel religios, al lipsei de

pocăinţă suficientă şi al trufiei de a fi încălcat

8

respectul datorat unui ierarh, atunci când erau şi

alte mijloace de aduce un ierarh pe calea cea bună.

Dumnezeu însă are mai multă milă şi iertare

decât credem noi şi, prin rugăciuni îndelungate şi

ispăşire, îşi va întoarce mila Sa spre biserica din

Paris, spre preoţi şi credincioşi, va risipi pe

vrăjmaşii văzuţi, iar pe cei nevăzuţi îi va alunga

cu dreapta lui cea atotputernică, măturând

îndelunga tulburare făcută bisericii în perioada ei

franceză-catolică şi în perioada ei românească.

Cu noi este Dumnezeu, cu al Său har şi cu a

Sa iubire de oameni şi de Biserică, amin!

Preot Gheorghe Calciu

august-septembrie 2003

Două imperative

OAMENI BUNI.

Mai deunăzi vă împărtăşeam unele dificultăţi

– de ordin moral, de ordin material – ivite în calea

de lumină şi

adevăr spiritual a

Bisericii noastre

ortodoxe române

din 9 bis rue Jean

de Beauvais, îm-

preună cu poporul

ei de credincioşi,

care, cu dragoste,

credinţă şi spe-

ranţă în Mântui-

torul Iisus Hristos

va fi menţinută şi

va spori în misiu-

nea ei de focar

cultual şi cultural românesc. Aici, în inima

Europei Occidentale.

De două imperative, de două porunci

(formulate negativ: non possumus!) trebuie să

ţinem seamă în desfăşurarea evenimentelor din

istoria contemporană privind soarta Bisericii

noastre şi a poporului ei de credincioşi:

1. – Primo. Biserica noastră ortodoxă română

din Paris (V arr) nu este de vânzare, nici de cedat

nu ştiu cui! Căci mai întâi de toate: nu este a

noastră – noi nu suntem decât veghetorii şi

rugătorii ei de astăzi. În conformitate cu legea

franceză, care ne ocroteşte, Biserica noastră, a

înaintaşilor noştri care au cumpărat-o cu bani grei,

a urmaşilor noştri, aparţine neamului nostru

româno-moldo-valah şi ţărilor româneşti, adică

Istoriei Românilor. Este un sfânt locaş memorial.

2. – Secundo. Biserica noastră, credincioşii

noştri din Paris, Franţa, din lumea occidentală au

din România, adică Europa Orientală, adică

Europa Orientală Centrală, balcanică – cum se

spune –, în trecere prin Paris, aşadar Biserica

noastră ortodoxă română din Paris nu este în

ceartă sau gâlceavă cu nici o altă Biserică a lui

Hristos! Fie ortodoxă, catolică, reformată

(protestantă), de limba română sau de altă limbă:

limba ţării unde este zisă şi cântată Sfânta

Liturghie!

Vom relua o clipă aceste două porunci

explicându-le prin fapte şi întâmplări petrecute

real, aici la Paris. În lăuntrul templului şi în faţa

lui, adică pe parvizul bisericii – unde, de când ştiu

eu: de 50 de ani încoace! duminica şi în zilele de

sărbătoare forfotă zarafii (adică negustorii din faţa

templului…), mişună turişti, adică drumeţii

călători şi călătoare de toate felurile şi limbile:

curioşi de arte frumoase, de monumente

memoriale, de istorie contemporană, aşa cum se

face astăzi Istoria Românilor la Paris sub ochii

noştri. Şi bineînţeles mulţi români, unii rătăcitori:

„fugiţi”, cum se spunea altă dată „refugiaţi

politici” (?!) în căutare de o vorbă bună, de un

sfat…

O spun din nou cum spuneam mai întâi:

Biserica noastă împreună cu poporul credincios nu

este de vânzare, nici de cedat celor care, veniţi de

nu ştiu unde, vor s-o ocupe cu violenţă mişeleşte,

ca piraţii, sămânţă de om rău. De pasăre rapace,

prădătoare.

Cunoaşteţi, oameni buni, parabola samari-

teanului milostiv. Şi noi, aici, am practicat această

pildă cu totul conformă cu vechea omenie şi

creştinătate românească. Am primit oaspeţi

numeroşi şi în numeroase împrejurări. În general

săraci, rătăcitori prin lumea asta occidentală care

nu mai seamănă – mi se pare mie! – cu lumea de

altădată, cea de acum vreo jumătate de secol. Nici

în România, nici în străinătate. Adică oamenii s-

au schimbat. Şi acolo şi aici… În bine?! În rău?!

Este altă chestiune… Am primit deci oaspeţi. I-am

pus la treabă în folosul bisericii – cler şi mireni.

Apoi ne-am trezit că nu mai vor să plece. Căci,

cum spune francezul: J’y suis. J’y reste! Căci este

biserica lor!... Iar noi, adică cei care de 50 de ani

încoace păzim biserica de hoţi şi de piraţi, de

prădători. În conformitate cu legea franceză care

9

ne ocroteşte… noi, trebuie să plecăm. S-o lăsăm

cui? Piraţilor! De aici, procesul. Bani cheltuiţi

pentru apărarea bisericii – adică pentru statu-quo.

Sigur că trebuie să ne apărăm de piraţi! Căci

biserica nu este loc de pradă, ci sfânt lăcaş de

rugăciune şi de comuniune în rugăciunea noastră

cu fraţii şi surorile noastre din toate ţările

româneşti. Acestea, nu demult, acum vreo 60 de

ani, formau România întregită! Amintindu-ne în

rugăciunea şi pomenirea noastră – la Sfintele

Daruri! – de toţi eroii, mucenicii şi martirii

neamului românesc: morţi pe frontul de onoare,

pentru România! Alţii, asasinaţi după ce au fost

schingiuiţi, maltrataţi de securitate, mulţi asasinaţi

de stat: de statul pro-sovietic, începând cu 1946 –

procesul şi executarea Mareşalului Ion Antonescu,

primului ministru Mihai Antonescu, generalului

Piki Vasiliu, Gheorghe Alexianu, guvernatorul

Transnistriei –, morţi pentru România, martiri ai

neamului românesc. Continuând vreme de o

jumătate de secol să piară sute de mii de româno-

moldo-valahi din toate ţările româneşti: în

câmpuri de muncă silnică, în lagăre zise de

„reeducare”, în închisori, la săpat „Canale

Dunăre-Marea Neagră”. Un inombrabil gulag

(sistem concentraţionar sovietic de lagăre de per-

soane deplasate politic-administrativ, adică fiind

considerate: duşmani ai poporului…), acest sistem

concentraţionar a fost practicat şi împrăştiat de

lungul şi de-a latul teritoriului român. Iar dincolo

de Nistru, cam un milion de moldoveni: ţărani,

„chiaburi”, gospodari luminaţi şi alţi „mici burjui”

de la sate… au fost deplasaţi, adică deportaţi şi

împrăştiaţi spre fundul Rusiei. în Siberia.

A fost decimată – dacă nu a pierit fizic –

„intelighenţia română” dintre cele două războaie,

cu sau fără judecată, în această vreme de ocupaţie

şi împilare sovietică. Elita intelectuală şi politică

română din anii 1940 era în mare parte de

extracţie rurală: învăţători, preoţi de ţară, ţărani cu

ştiinţă de carte – bărbaţi şi femei, tineret viguros,

patriot, în bună parte apropiată de biserică şi

manifestându-se creştineşte, adică omeneşte

comportându-se cu aproapele lui, ajutându-l la

nevoie, iubindu-şi ţara şi naţiunea de baştină,

adică locul şi poporul în sânul cărora Dumnezeu i-

a dat naştere. Cei care ne-am născut în România

Mare – în vremea României Mari – ştim şi putem

spune cu cât curaj şi senină determinare au

răspuns tinerii mobilizaţi în ajunul războiului şi în

vremea lui (1940-1941, 42, 43, 44…), fiind

destinaţi să fie trimişi pe front pentru a înfrunta

inamicul la Est sau la Vest… Hotarele noastre la

Est – sau la Vest – nu puteau fi „discutate” de

nimeni, sau „negociate” – cum puţin înainte, în

1938, fusese negociată şi cedată regiunea Sudetă

(din Cehoslovacia). Ea fu atribuită Germaniei

hitleriste de către cei doi mari aliaţi occidentali ai

Cehoslovaciei (şi implicit ai României): Primul

ministru Chamberlain şi Primul ministru Daladier.

Iar când, în 26 Iunie 1940, Regele Carol II

suveran dictator în acea vreme a României, în faţa

ultimatumului sovietic a cedat Basarabia şi

Bucovina – fără luptă! – imperiului sovietic,

URSS (hotărâre luată în cadrul unui Consiliu zis

„de coroană” – consiliul ad-hoc – format din

personalităţile politice şi culturale amici sau

frecventând Palatul Regal, dar nereprezentativi

din punct de vedere electoral…), în acel moment

de panică şi laşitate a celor care erau destinaţi să

apere cu viaţa lor hotarele româneşti, nu să le

cedeze, în toată România au izbucnit mişcări de

revoltă şi de opoziţie contra regelui Carol II, care

au dus la răsturnarea lui. A plecat la timp,

generalul Ion Antonescu, care a luat frâiele

statului în mâna

lui, facilitându-i

plecarea şi pro-

babil salvându-i

viaţa… În acea

vreme toţi ro-

mânii, tineretul

mai ales, nu a-

vea alt gând de-

cât să fie trimis

pe front pentru

apărarea ţării şi

poporului nos-

tru ameninţaţi

la Est, sau la

Vest, de invazia

barbarilor!!!

Cine erau „bar-

barii”? Şi unii şi alţii. Şi fasciştii şi comuniştii!

Împreună, Imperiul celui de-al treilea Reich –

Hitler – şi Uniunea Sovietică, imperiul comunist –

Stalin – au procedat violent, cu ameninţare

armată, la sfâşierea României, în toamna anului

1940 (Întâi pe 28 Iunie cedarea Basarabiei, Buco-

vinei şi nordului ţinutului Herţa. Apoi în August,

prin Diktatul de la Viena, cedarea Ardealului de

nord, atribuit Ungariei. Apoi, în Septembrie, în

urma Conferinţei de la Craiova, retrocesiunea

Cadrilaterului în favoarea Bulgariei).

Desigur că dacă alt conducător al României

decât Carol II ar fi prevăzut că cedarea fără luptă a

Basarabiei va antrena alte cedări teritoriale în

Vest, şi deci s-ar fi opus Uniunii Sovietice cu

armele, sunt sigur că alta ar fi fost soarta noastră

astăzi. Iar, învinşi, ocupaţi, divizaţi ca Polonia în

1939 de Germania de astă dată în războiul cu

URSS, s-ar fi putut deschide altă cotitură a

războiului mondial, care începuse în 1939!...

Altfel ar fi evoluat în cazul în care germanii –

10

aliaţi atunci ai ruşilor prin Pactul de neagresiune

Ribbentropp-Molotov (1939) totuşi, surprinşi de a

vedea rezistenţa românească contra invaziei ru-

seşti, ar fi intrat cu un an înainte în război contra

URSS-ului, măcar pentru a-şi salva accesul la

puţurile petrolifere de pe Valea Prahovei, şi altele

din România de care Germania hitleristă avea ne-

voie în războiul care începuse. Al Doilea Război

mondial izbucnise în septembrie 1939, odată cu

invazia Poloniei.

În ce priveşte tineretul român, format miracu-

los de repede, între cele două războaie, era gata să

lupte, să se sacrifice cu bucurie, dacă nu cu deter-

minare, pentru salvagadarea pământului strămo-

şesc, adică contra „barbarilor” din Vest şi Est. Din

păcate aceştia din Est au fost masiv ajutaţi de

democraţiile occidentale, în speţă de Statele Unite,

în material şi armament. Şi, desigur, în hrană, ali-

mente: imense cantităţi de aprovizionare în arme

şi bucate, şi mijloace de transport mecanice pentru

trupe şi intendenţă. Chiar şi astăzi, imperiul rus,

ex-imperiul ruso-bielo-ukrainean, numit Confe-

deraţia ruso-bielo-ukraineană, stat democratic,

ocupă, în „Europa de la Atlantic la Urali” – după

cum zicea cândva Generalul Ch. De Gaulle – un

spaţiu mai mare, mult superior Uniunii Europene

actuale. Iar în ce priveşte ajutoarele materiale,

împrumuturile în dolari, Confederaţia Ruso-Bielo-

Ukraineană primeşte din partea USA de o sută de

ori mai multe ajutoare – în bani şi mărfuri – decât

ţările baltice, Moldova ex-sovietică, România şi

Bulgaria la un loc (acestea fiind candidatele să

intre mâine în Europa!). De ce? – Pentru că ex-

Uniunea Sovietică nu poate intra în Europa decât

dezmembrându-se în multe şi variate republici

democratice…

Să revenim la Biserica noastră din Paris. Este

evident că noi, care de 50 de ani suntem liberi să

gândim şi să creştem în libertate, egalitate civică

copiii noştri, aceştia când se gândesc la România

sigur că se gândesc că într-o zi va fi şi Ţara

Părinţilor lor ca Franţa, Spania, Germania,

Italia…, o ţară şi stat de drept – adică de dreptate

şi egalitate civică. Şi poate, de asemenea, şi ca

altădată, o ţară în care domneşte bunăstarea!... Noi

de-aici trebuie să o ajutăm, cu mijloacele noastre,

care sunt mai mult mediatice, să intre în Europa.

Cu fruntea sus, capabilă să înfrunte concurenţa

celorlalţi. Pacific, cu inteligenţă. Şi cultură. Iar în

ce priveşte Biserica, noi nu putem fi în conflict cu

nici o faţă bisericească, înaltă faţă bisericească!

Pentru a face plăcere cui? Unor oameni politici

care până acum au făcut… ce-au făcut ruşii,

vecinii noştri, „democratizându-se”, pare-se. Nu

mai mult.

În sfârşit, oameni buni, să rugăm pe Bunul

Dumnezeu să ne ajute să nu mai avem a ne bate

cu proştii, ci cu duşmanii noştri. De aici, de

pretutindeni. Şi să ne iubim aproapele.

Doamne ajută!

Titus Bărbulescu

Post Scriptum – Cu câtă bucurie l-am primit pe

episcopul nostru dătător de har apostolic în seara

zilei de 22 septembrie 2003! Iar, înţelegându-ne

din prima clipă, Înalt Prea Sfinţia Sa ne-a rostit

clar şi cu mult drag vizibil: „N-am venit la Paris,

în mijlocul vostru, ca să vă dau Bucureştiului!”

Iar noi: „Întru mulţi ani, Stăpâne!”

Câteva idei generale privitor la

Istoria Contimporană a Românilor

adică despre poziţia noastră a Bisericii Ortodoxe Române din 9 bis rue Jean de Beauvais, Paris V (a comunităţii de credincioşi români, franco-români) faţă de nenorocirile, evenimentele importante

– politice, istorice – care s-au abătut peste poporul şi Ţările Româneşti (România) mutilând şi

prădând pământul românesc şi fiinţa naţiunii române (în vremea şi anii celui de-al Doilea Război mondial (1939-40-41---45) şi după război sub ocupaţia sovietică (1946-1990)

1. Chestiunea monarhică

SUNTEM MONARHIŞTI, pomenim la Sfintele

Daruri pe Regele Mihai şi augusta sa familie.

Noi, cei şi cele (mari sau mici) din Comu-

nitatea Bisericii Ortodoxe Române din Paris

(formată de Părintele Vasile Boldeanu, supus

bisericeşte, adică haristic, Mitropolitului Visarion

Puiu) totuşi nu avem simpatie pentru „lovitura

de stat regală” din 23 August 1944, căci a fost

manipulată de ruşi, în folosul lor… Este adevă-

rat că a fost necesară, însă ne-a atras şi costat:

11

A. Ocupaţia sovietică – zisă „alianţă” – şi

„prietenia” sovietică, care au durat 50 de ani

de exploatare colonială a României şi răpirea

provinciilor din est: Basarabia, Bucovina.

B. „Asasinarea de stat” a sute de mii de români

din „inteligentsia română” dintre cele două

războaie – începând cu Mareşalul Ion

Antonescu şi colegii lui din guvern bărbaţi

de stat, ofiţeri, soldaţi, eroi pe frontul nostru

de onoare.

Sigur că suntem cu Mareşalul Ion

Antonescu – erou, mucenic al neamului româ-

nesc, mort bărbăteşte, ca un viteaz, cu fruntea

sus „pentru România şi neamul românesc”.

Notă

Dacă-l pomenim la Sfânta Liturghie pe „Regele

Mihai şi augusta lui familie” este în conformitate

cu convingerea noastră monarhistă. Noi nu

suntem republicani, ca în Caragiale… Iar în ce

priveşte Regele Mihai, cât a putut să domnească a

domnit cinstit şi cu dragoste pentru România. Nu

el l-a omorât pe Mareşalul Antonescu (cu care de

altfel a vizitat de mai multe ori frontul nostru de

est). Iar Mareşalul Antonescu i-a fost tot timpul

fidel, recunoscându-l ca Suveran legitim al

României.

2. Chestiunea Bisericii Unite

În ţară şi astăzi există destule elemente de

discordie în legătură cu Biserica Unită şi

persecuţia ei în perioada ocupaţiei sovietice.

Noi aici în străinătate suntem de 60 de ani

încoace fraţi creştini şi români cu uniţii – ei la

Biserica lor din 38 Rue Jasmin, Paris 16e, iar

noi la Biserica noastră din 9 bis rue Jean de

Beauvais, Paris 5e. Ne-am văzut des în vre-

murile grele de încercare pe care le-am trăit şi

unii şi alţii în această a doua jumătate de secol

XX; am concelebrat chiar împreună diferite

oficii religioase – ca nuntă, botez, înmormântare

– după canoanele, regulile şi Sfânta Tradiţie

românească – adică după ritul româno-bizantin.

În lupta românească pentru eliberarea poporului

şi pământului românesc de sub ocupantul străin,

am fost şi suntem mereu mână-n mână.

Aşadar, am colaborat şi luptat cu ei – şi ei

cu noi – pentru cauza românească, fiecare de

altfel respectând pe celălalt cu ritul lui româno-

bizantin, ortodox sau greco-catolic. Părintele

Vasile Boldeanu a trăit în frăţie cu ei. Mi-aduc

aminte de atâtea celebrări şi slujbe religioase

făcute împreună: cu Părintele Goia (dominican),

cu Monseniorul Bârlea, cu Monseniorul Surdu –

cu acesta în primii ani după război – şi Părintele

Zăpârţan, pentru uniţi; iar de la ortodocşi

Părintele Vasile Boldeanu şi alţi preoţi

ortodocşi au vizitat şi ajutat împreună mulţi,

foarte mulţi foşti prizonieri, foşti soldaţi, răniţi,

bolnavi prin spitale, refugiaţi români.

Noi, mireni care am scris prin Buletinul

bisericii sau gazete româneşti, am întreţinut

flacăra nu numai românească dar şi sfântă a

bisericii unite aici în străinătate. Ne-am rugat

împreună, împreună unii cu alţii, pentru uniţi şi

ortodocşi, fiecare cu ierarhia lui.

Titus Bărbulescu

12

Programul slujbelor: Noiembrie 2003

Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora

Sâmbătă,

01 noiembrie 2003

† Sâmbăta morţilor 09.00 : Utrenie (spovedanie)

10.00 : Sfânta Liturghie

11.30 : Parastas

18.00 : Vecernie

(după slujbă: spovedanie) Vecernia Duminicii

Duminică,

02 noiembrie 2003

† Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi a săracul Lazăr)

(Luca 16, 19-31)

(09.00-10.00 : spovedanie)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Vineri,

07 noiembrie 2003

Vecernia praznicului

Taina Sfântului Maslu

18.00: Vecernie

19.00: Sfântul Maslu

(după slujbă: spovedanie)

Sâmbătă,

08 noiembrie 2003

† Soborul Sfinţilor Arhangheli

(hramul bisericii)

09.00 : Utrenie (spovedanie)

10.00 : Sfânta Liturghie

11.30 : Parastas pentru ctitorii

şi slujitorii bisericii

18.00 : Vecernie

(după slujbă: spovedanie)

Vecernia Duminicii

Duminică,

09 noiembrie 2003

† Duminica a 24-a după Rusalii

(sărbătoarea hramului Bisericii)

(09.00-10.00: spovedanie)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Vineri,

14 noiembrie 2003 Începutul Postului Crăciunului

Acatist

(17.30 : spovedanie)

18.00: Acatist

(după slujbă: spovedanie)

Duminică,

16 noiembrie 2003

† Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda Samarineanului milostiv)

(Luca 10, 25-37)

(09.00-10.00: spovedanie)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Joi,

20 noiembrie 2003

Vecernia praznicului Intrării Maicii Domnului

în Biserică

(17.30 : spovedanie)

18.00: Vecernie

(după slujbă: spovedanie)

Vineri,

21 noiembrie 2003

† Intrarea în Biserică

a Maicii Domnului 09.00 : Utrenie (spovedanie)

10.00 : Sfânta Liturghie

18.00 : Acatist

(după slujbă: spovedanie) Acatist

Duminică,

23 noiembrie 2003

† Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina)

(Luca 12, 16-21)

(09.00-10.00: spovedanie)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Duminică,

30 noiembrie 2003

† Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat – păzirea poruncilor)

(Luca 18, 18-27)

(09.00-10.00: spovedanie)

09.30 : Utrenie

10.30 : Sfânta Liturghie

Notă: În fiecare sâmbătă la ora 11 se oficiază slujba Parastasului.

Redactori responsabili:

Prof. Dr. Titus Bărbulescu

Pr. Iulian Nistea