Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare
-
Upload
dimitriu-sirghie-daniel -
Category
Documents
-
view
127 -
download
10
Transcript of Sfanta Liturghie in Primele Secole Lucrare
SFÂNTA LITURGHIEÎN PRIMELE TREI VEACURI CREȘTINE
I. Introducere: instituire, scop şi importanţă
Unii creştini, fie ortodocşi sau nu, ar fi tentaţi să creadă cã Sfânta Liturghie a fost de la
început aşa cum o cunosc ei astãzi. Dar, cu toate cã în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut
schimbãri semnificative, aceasta nu înseamnã cã forma ei de azi este fixã şi neschimbabilã.
Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuã evoluţie şi nu o relicvã a istoriei.
În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originarã la bogãţia de azi. Dar aceastã
evolutie nu a însemnat o îndepãrtare de la adevãr, aşa cum încearcã sã argumenteze unii
eterodocşi, ci o creştere fireascã, expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, o dezvoltare a
elementelor esentiale pe care le gãsim de la început în structura Liturghiei.
Termenul „liturghie” provine din grecescul „leitourgia”, latinescul „ministerium,
oficium” = slujire sau acţiune publică, oficiu sacerdotal la templu.
La origine, noţiunea avea un sens mult mai cuprinzător și se referea nu numai la cultul
pe care Biserica îl aducea în comun, public, în locaşul de rugăciune, printr-un ansamblu de
rituri, cuvinte, simboluri şi gesturi rituale, ci şi la orice serviciu pentru comunitate, după
nevoile ei. Colecta pentru ajutorarea sfinţilor este numită ,,slujirea acestei ofrande,, (II
Corinteni 8,19). Astfel toţi creştinii sunt ,,slujitori ai lui Dumnezeu”(Romani 3,16).
Cuvântul „liturghie” derivă din „ergon” – funcţie, lucrare şi „laos”- popor. În sens
restrâns, cultul liturgic este sinonim cu rugăciunea publică, în comun, organizată sub
responsabilitatea Bisericii şi se deosebeşte de cultul individual sau rugăciunea particulară.1
„Liturghia” este cea mai importantă slujbă bisericească creştină, în cadrul căreia are
loc prefacerea cinstitelor daruri în trupul şi sângele Mântuitorului Hristos, adică săvârşirea
euharistiei şi împărtăşirea credincioşilor.2
Sfânta Liturghie aste o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se săvârşeşte şi
se aduce jertfă fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taina
şi încredinţată de El Sfinţilor săi Apostoli, iar de aceştia urmaşilor lor sfinţiţi(arhierei şi
1 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, „Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z”, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Editura Institutului Biblic şi de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. I. B. M. B. O. R.), Bucureşti, 1994, p. 237.2 Pr. Ion M. Stoian, „Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare, nume proprii”, Ediţia a II-a revăzută şi completată, Editura Garamond, Bucureşti, p. 189; vezi și Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Capitolul împărtăşirii în cadrul Sfintei Liturghii”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, anul LXXXI, 1963, pp. 270-273.
1
preoţi) pentru a fi săvârşită de-a pururea în Biserica creştină, spre pomenirea Lui şi spre
iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui. 3
I.1. Instituirea Sfintei Liturghii
Întemeierea Jertfei celei Noi a fost prevestit de Mântuitor încă cu mult înainte de
patima Sa, şi anume în cuvântarea ţinută mulţimilor, după ce săvârşise minunea înmulţirii
pâinilor în pustie: ,,Eu sunt pâinea cea vie care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din
pâinea aceasta, va fi viu în veci. Şi pâinea pe care Eu o voi da este trupul Meu, pe care il voi
da pentru viaţa lumii” (oaIn 6, 51).
Instituirea în sine a avut loc în ajunul morţii Domnului pe cruce, adică joi seara, la
Cina cea de Taină. Stând atunci la masă împreună cu ucenicii Săi „în timp ce mâncau ei, Iisus
a luat pâinea şi mulţumind a frânt şi a dat ucenicilor Săi zicând: Luaţi, mâncaţi acesta este
trupul Meu. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând: Beţi dintr-acesta toţi,
acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20, I Corinteni 11, 23-25)4.
La Cina cea de Taină Iisus prefigurează, în chip nesângeros, jertfa sângeroasă pe care
avea s-o aducă în curând, pe Golgota, ca expresie supremă a iubirii Sale pentru oameni,
neputincioşi de a se mântui prin ei înşişi. Aici El pune nu numai temelia cultului creştin, prin
înfiinţarea Sfintei Euharistii, care trebuie să perpetueze amintirea morţii Sale şi legătura Sa
permanentă cu credincioşii, ci fixează şi materia ei (pâinea şi vinul), instituind totodată şi
formele principale ale noului cult (ritualul euharistic), din care se vor dezvolta mai târziu,
treptat, toate celelalte forme secundare ale sale.
Mântuitorul dă, la cererea ucenicilor Săi, un model sau prototip ideal de rugăciune:
„Rugăciunea domnească”(Matei 6, 9-13; Luca 9, 2-4), rămasă până astăzi ca rugăciune
specific creştină, exemplară prin proporţia dintre nevoile materiale şi cele spirituale ale
omului, ca obiective ale rugăciunii noastre adresate lui Dumnezeu.
Mântuitorul instituie nu numai Taina Sfintei Euharistii, fundamentală liturghiei
creştine, ci şi celelalte taine de căpetenie ale vieţii religioase creştine: botezul (Matei 28, 19),
preoţia şi pocăinţa (Matei 18, 18 şi Ioan 20, 20-23). Chiar şi unele acte sau formule mai
mărunte şi mai puţin importante ale cultului creştin provin tot de la Mântuitorul, Care le-a
practicat El însuşi, sau le-a recomandat Apostolilor şi primilor ucenici, ca de exemplu: 3 ***, „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă”, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1992, p. 241.4 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica specială”, pentru institutele teologice, ediţia a II-a, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1985, pp. 181-182.
2
binecuvântarea poporului prin ridicarea şi punerea mâinilor (Matei 19, 15; Marcu 10, 16);
cântarea de imne sau laude la ceasurile de rugăciune (Matei 26, 30; Marcu 14, 26) ş.a.5.
I.2. Scopul şi importanţa Sfintei Liturghii
Săvârşirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor de pâine şi vin în
dumnezeiescul Trup şi Sânge, iar ca scop, sfinţirea credincioşilor care, prin acestea,
dobândesc iertarea păcatelor şi moştenirea împărăţiei cerurilor, iar mijloacele, care pregătesc
şi înlesnesc împlinirea acelui efect şi acelui scop sunt rugăciunile, cântările, cântările din
Sfânta Scriptură şi în general, toate cele ce săvârşesc şi se rostesc, cu sfântă rânduială, înainte
şi după sfinţirea darurilor.
Se cuvine ca la primirea Sfintelor taine să ne înfăţişăm pregătiţi şi cu vrednicie. De
aceea, trebuie să existe şi în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregătire în acest scop:
rugăciunile, cântările şi tot ce se săvârşeşte sau se rosteşte într-însa, după rânduiala sfântă.
Acestea ne sfinţesc şi ne fac în stare, pe de o parte, să primim cu vrednicie sfinţirea, iar pe de
alta, să o putem păstra şi să rămânem cu ea.
Ele ne sfinţesc într-un îndoit chip. În primul rând ne sfinţesc prin însăşi, puterea pe
care o au rugăciunile, cântările şi citirile. Astfel, rugăciunile ne întorc capul către Dumnezeu,
mijlocindu-ne iertarea păcatelor; cântările Îl fac să Se milostivească şi să Se îndure de noi;
citirile din Sfânta Scriptură, care ne învaţă atât bunătatea şi iubirea de oameni a lui
Dumnezeu, cât şi dreptatea şi judecata Lui, sădesc şi aprind în sufletele noastre nu numai
iubirea, ci şi teama faţă de El, facându-ne astfel, mai zeloşi întru păzirea poruncilor Sale. Iar
toate la un loc îmbunătăţesc sufletul şi apropie de Dumnezeu atât pe preot, cât şi pe popor,
făcând şi pe unul şi pe celălalt destoinici pentru primirea şi păstrarea cinstitelor daruri, care
este scopul Sfintei Liturghii, dar ele pregătesc îndeosebi pe preot să săvârşească cu vrednicie
Jertfa (sfinţirea darurilor).
În al doilea rând, rugăciunile, cântările şi toate cele ce se săvârşesc în sfânta slujbă ne
sfinţesc prin aceea că în ele noi vedem pe Hristos, lucrarea şi patimile Lui pentru noi. Atât în
cântări şi în lecturi, cât şi în toate cele săvârşite de sfinţii liturghisitori în cursul întregii slujbe,
este simbolizată lucrarea izbăvitoare a Mântuitorului. Partea întâi a sfintei slujbe ne arată
începutul acestei lucrări, cea de a doua pe cele următoare, iar ce-a de la sfârşit pe cele de după
aceea. Sfinţirea darurilor - adică Jertfa însăşi - aminteşte moartea, învierea şi înălţarea
5 Idem, „Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştinească”, ediţia a II-a revăzută şi completată, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1993, pp. 68-69.
3
Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însuşi trupul cu care El a fost răstignit, a
înviat şi S-a înălţat la cer; cele de dinainte de Jertfă închipuie cele petrecute înainte de
moartea Domnului, adică întruparea, ieşirea la propovăduire şi arătarea cea deplină în lume;
iar cele de după Jertfă arată „făgăduinţa Tatălui”, cum a numit-o Domnul însuşi, adică
pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, întoarcerea neamurilor la Dumnezeu şi
împărtăşirea lor cu El, printr-înşii.
Astfel, întreaga slujbă aste ca o icoană care înfăţişează un singur trup al lucrării
Mântuitorului în lume, făcând să se perinde pe dinaintea privirilor noastre toate părţile ei, de
la început până la sfârşit, după rânduiala şi urmarea lor firească.6
Cu alte cuvinte, în slujba sfintei Liturghii trebuie să distingem două acte sau momente
principale deosebite, deşi în strânsă legătură unul cu altul: de o parte, jertfa prin care se
sfinţesc darurile, iar pe de alta taina (împărtăşirea) prin care se sfinţesc credincioşii,
împărtăşindu-li-se efectele jertfei.
Prin felul cum este alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii, ea urmăreşte o întreită
pregătire:
a) Pregătirea Darurilor de pâine şi de vin aduse de credincioşi, în vederea
sfinţirii şi prefacerii lor în Sfântul Trup şi Sânge;
b) Pregătirea preotului liturghisitor pentru ca să poată săvârşi după
cuviinţă şi sfinţenie slujba înfricoşătoare a jertfei celei fără de sânge;
c) Pregătirea credincioşilor care iau parte la Liturghie, pentru a se face
vrednici de împărtăşirea cu Sfintele Daruri.7
Pentru credincioşi, Liturghia este artera principală prin care se comunică vieţii însuşi
Domnul nostru Iisus Hristos. Ea este lucrarea de obşte în care, pe aripile înţelepciunii, se
înalţă sufletele spre Dumnezeu şi în care Hristos vine şi ni se împărtăşeşte prin Sfânta
Cuminecătură.
Liturghia are nu numai o parte văzută. Cântările, rugăciunile şi acţiunile văzute sunt
numai veşmântul ei, numai trupul ei. În afară de aceasta şi mai presus de ele, Liturghia are o
parte nevăzută, pe care nu o vede ochiul, dar o simte inima prin credinţă.
6 Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii”, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, pp. 27-28.7 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştinească”, pp. 318-319; vezi şi Pr. Prof. Petre Vintilescu, „Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?”, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, anul V, 1953, pp. 385-387.
4
În decursul săvârşirii ei se petrece un neîncetat schimb de viaţă, schimb mijlocit în
chip tainic de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Liturghia reprezintă deci, o viaţă ce trăieşte
în veci, o jertfă neîncetată activă, legată nedespărţit de persoana Mântuitorului. Ea aduce şi
poarta peste veacuri pe Hristos în inima credincioşilor şi îndreaptă neîncetat privirile spre
eternitate.
Sufletul Liturghiei este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului pentru mântuirea tuturor
celor ce se împărtăşesc din darurile ei, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”. Ea
este prelungirea în timp şi spaţiu a jertfei de pe Golgota. Este crucea lui Hristos la dispoziţia
sufletelor din toate ţările şi de lungul veacurilor. Sfânta Liturghie este lucrarea în care îngerii
cu credincioşii împreună stau şi se roagă, cele cereşti cu cele pământeşti împreună petrec,
credinciosul se înalţă la Dumnezeu şi Dumnezeu vine la credincios ca să-i sfinţească viaţa.
Prezenţa lui Hristos cea mai desăvârşită este în Sfânta Liturghie, în care se jertfeşte din
nesfârşita iubire pentru noi şi ni se dă ca „pâine cerească” prin taina Sfintei Cuminecături.
Acest chip de a fi cu noi la ales însuşi Fiul lui Dumnezeu, la Cina cea de Taină când a spus:
„luaţi mâncaţi”, „căci de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta,
moartea şi învierea mea o vestiţi” (Luca 22, 19-20; I Corinteni 11, 24-26).
În locul altarelor vechi şi al templului, care erau, după cuvântul Apostolului Pavel
„umbra bunătăţilor viitoare”, deoarece „este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să
înlăture păcatele” (Evrei 10, 1-4), Iisus a aşezat Jertfa Trupului şi Sângelui Său, singura care
poate ispăşi păcatele oamenilor şi să le redea curăţenia vieţii dintru început. Prin Jertfa
Mântuitorului de pe cruce s-a rupt zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu, dintre Pământ şi
Cer.8
8 Pr. Dr. Vasile Coman, „Liturghia este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului”, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, nr. 6-8, iunie-august, 1964, Sibiu, pp. 540-543.
5
II. ISTORIA LITURGHIEI CREŞTINE
II.1. Liturghia în epoca Sfinţilor Apostoli
Liturghia apostolicã era mult mai simplã, însã cuprindea elementele esenţiale care se
vor pãstra pânã astãzi: adunarea în Bisericã - ( vezi I Corinteni 11, 18); învãţãtura apostolilor -
lecturi şi predici (vezi şi I Tesaloniceni 5, 27; Coloseni 4, 16; Faptele Apostolilor 20, 7, 11; I
Timotei 4, 13; I Corinteni 16, 26) având în centru împãrtãşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin
cuvânt. Aceastã parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor; frângerea
pâinii şi rugãciuni - este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharisticã sau a
credincioşilor. Se fãceau rugãciuni pentru diferite categorii de credincioşi (cf. I Timotei 2, 1).
Probabil creştinii îşi dãdeau şi sãrutarea pãcii dacã „sãrutarea sfântã” pomenitã de Sfântul
Pavel (Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12; I Tesaloniceni 5, 26) este o
aluzie la acest act liturgic.
Mântuitorul, în timpul activităţii Sale, luase parte împreună cu ucenicii la actele
cultului public mozaic, atât în templul din Ierusalim, cât şi în sinagogile din provincie,
întrucât a putut să impute celor ce l-au prins: „în fiecare zi şedeam în templu şi învăţam” sau
„pururea am învăţat în sinagogă şi în templu şi n-aţi pus mâna pe Mine”.
S-a arătat plin de râvnă pentru prestigiul locaşului de cult, când a alungat pe vânzători
din Templul din Ierusalim; a petrecut nopţi în rugăciune, singur, a recomandat rugăciunea
publică şi în comun. Hristos este un purificator, un reformator al cultului, pentru că El a dat şi
percepte pentru spiritualizarea rugăciunii în convorbirea cu samarineanca la puţul lui Iacob şi
tot El a dat şi model de rugăciune. Mântuitorul a instituit fundamentul unui nou cult, al „Legii
celei Noi”, cu puţin înainte de sfârşitul vieţii Sale pământeşti.
După Moartea, Învierea şi implicit Înălţarea Învăţătorului la cer, Apostolii işi
petreceau timpul în rugăciune, urmând ca minunatul eveniment al pogorârii Sfântului Duh în
ziua Cincizecimii să îi surprindă în acelaşi mod, întrucât în ziua Cincizecimii erau toţi
împreună adunaţi la un loc (Faptele Apostolilor 1, 12-14). Ziua Cincizecimii a fost hotărâtoare
pentru intrarea în funcţie a puterii preoţeşti a Apostolilor şi pentru începutul cultului creştin.
Ei păşesc afară, peste pragul „camerei de sus” în public „grăind...măririle lui Dumnezeu”, iar
după acestea urmează predica Apostolului Petru.
Cea mai veche mărturie euharistică cu privire la liturghie se află în prima Epistolă
către Corinteni, scrisă spre sfârşitul anului 53: „Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am
6
dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, Şi, mulţumind, a
frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să
faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea
cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea.
Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi
până când va veni.” (I Corinteni 11, 23-26). Textul din epistola Sfântului Apostol Pavel
coincide cu locul privitor la originea Sfintei Euharistii aflat în Evanghelia după Luca: „Şi
luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă
pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul, după ce au cinat,
zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (22,
19-20).
Alte relatări cu privire la Euharistie ale Noului Testament sunt următoarele: la Matei
26, 17-20 şi 26-39 aflăm că „În cea dintâi zi a Azimelor au venit ucenicii la Iisus şi I-au zis :
„Unde voieşti să-şi pregătim să mănânci Pastile?” Iar El le-a zis: „Mergeţi în cetate, la
cutare, şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Trupul Meu este aproape; la tine v-oi face Paştile, cu
ucenicii Mei.” Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus si au pregătit Paştile. Iar când
s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici ai Săi. […] Iar pe când mâncau ei,
Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat ucenicilor zicând: ”Luaţi, mâncaţi ,
acesta este trupul Meu”. Ş luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: „Beţi dintru acesta
toţi, că acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor. Şi vă spun Eu vouă, că de acum nu voi mai bea din acest rod al vieţii până în ziua
aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu” (Marcu 14, 12-17; Luca 22,
7-20)9.
Relatările nou testamentare privitoare la întemeiere Euharistiei ne-o arată în contextul
unui ospăţ pascal, prezintă Cina lui Iisus în legătură cu un ospăţ. Formula din I Corinteni,
capitolul 11, arată limpede împletirea celebrării euharistice specific creştine cu un ospăţ. După
cuvântul privitor la pâine se spune : „Asemenea [a luat] şi paharul după cină” (11, 25).
Această formulă subliniază acţiunea asupra pâinii şi potirului. Dacă Euharistia specific
creştină din Corint ar fi fost încă atât de împletită cu un ospăţ de saturare, cum a reflectat
relatarea despre Euharistie, atunci ar fi de prisos reproşul Apostolului: „Căci fiecare o ia
înainte să mănânce mâncarea sa”(I Corinteni 11, 21). Numai dacă în Corint pe timpul
Apostolului Pavel Euharistia specific creştină în totalitatea ei urma ospăţul de saturare poate fi
înţeles îndemnul Apostolului: „De aceea, fraţii mei, când vă adunaţi să mâncaţi , aşteptaţi-vă
9 Pr. Prof. Pere Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, Ed. Nemira, 2001, pp. 14-16.
7
unii pe alţii. Iar dacă îi este cuiva foame să mănânce acasă” (I Corinteni 11, 33-34). Probabil
că formula Euharistiei din I Corinteni 11 reflectă deja o practică care nu mai exista în timpul
redactării epistolei, şi anume împletirea originară între ospăţul de saturaţie şi Euharistie.
Relatările evangheliştilor sinoptici cu privire la Euharistie arată Cina Domnului
plasată în contextul cinei pascale, modelul de bază al tuturor ospeţelor religioase.10 Se poate
presupune că ritualul euharistic consta în următoarele: se aduceau pâine şi vin, iar
liturghisitorul făcea rugăciuni de laudă şi mulţumire (cf. I Corinteni 14, 16), apoi, amintind de
patimile şi moartea lui Hristos, pronunţa cuvintele rostite de Mântuitorul însuşi la Cină şi
binecuvânta pâinea şi vinul, după care urmau frângerea pâinii şi împărtăşirea. Se făceau şi
rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (I Timotei 2, 1: „Vă îndemn deci, înainte de
toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii”); la rugăciunile de
laudă şi mulţumire, poporul se asocia răspunzând la sfârşit cu vechiul termen ebraic „Amin”11.
Se disting două feluri de elemente în cultul celor dintâi creştini –primul element -
citirile din Vechiul Testament şi psalmii reprezentau comoara tradiţiei, pe care au adus-o în
biserică odată cu ei creştinii, iar al doilea element, sau elementul nou îl forma produsul
inspiraţiei pur creştine, care izvora din trebuinţele adânci ale inimii, cât şi ca „cerinţe create
de noua Lege a harului”. Sprijin pentru schiţarea într-un tablou general al rânduielilor
liturghiei din vremea Sfinţilor Apostoli este versetul 42 din capitolul al doilea din scrierea
Faptele Apostolilor. Primii creştini „erau aşteptând întru învăţătura Apostolilor, întru
împărtăşire şi întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni”. Primul element din programul
acestor adunări creştine era, prin urmare, cu caracter didactic „învăţătura Apostolilor”, deci
pregătitor, iar partea a doua o forma serviciul euharistic: „frângerea pâinii”. Înainte de
frângerea pâinii era un program sau o rânduială de cult asemănător, în schema lui generală, cu
cel din sinagogi:
a) Citirea din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din scrierile Apostolilor
apărute în aceea vreme;
b) Predica ce urma ca explicare a textelor citite;
c) Psalmii, imnurile şi cântările duhovniceşti;
d) Rugăciuni.
Urma apoi partea a doua, sau „frângerea pâinii”:
a) Rugăciuni de laudă aduse lui Dumnezeu şi rugăciuni de mulţumire brodate,
negreşit, pe tema amintirii jertfei Domnului, deoarece Sfânta Euharistie fusese instituită
10 Karl Christian Felmy, „De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe , Un comentariu istoric”, trad. rom. Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, pp. 11-12;11 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica specială…”, p.194.
8
pentru pomenirea Sa. În aceasta intrau, fără îndoială, pronunţarea cuvintelor de instituire a
Sfintei Euharistii şi binecuvântarea sau sfinţirea elementelor euharistice.
b) Împărtăşirea credincioşilor încheia serviciul divin.12
Tot cu Euharistia erau conexate în veacul apostolic şi mesele frăţeşti sau agapele.
Agapa este legată indisolubil de Cina cea de Taină. Cina Mântuitorului cu Ucenicii Săi fiind
simbolul iubirii universale dusă până la jertfă, agapa reeditează prin semnificaţia ei
duhovnicească Cina Domnului. Însă Cina Domnului Iisus Hristos mai are şi o altă
semnificaţie. Ea reprezintă momentul în care Fiul lui Dumnezeu instituie cea mai mare dintre
Sfintele Taine: Taina Sfintei Euharistii, încununarea iubirii, a milei şi a atotputerniciei divine.
În ea şi prin ea, Domnul nostru Iisus Hristos se întrupează şi se jertfeşte fără încetare şi în chip
nesângeros pentru mântuirea omenirii de pretutindeni şi totdeauna. În ea şi prin ea, ni se dă
spre mâncare şi băutură Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi aceasta pentru ca fiind uniţi
cu El – izvorul vieţii şi a nemuririi – viaţă să avem întru El şi pururea în această viaţă să
rămânem.
Cina în sine – masa cu cei doisprezece Ucenici – cât şi împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului au o anumită esenţă duhovnicească: iubirea ca har şi putere. Iubirea
aceasta a pătruns şi a stăpânit sufletele creştinilor întru început şi de totdeauna. Ea i-a
determinat să se unească în cugete şi în simţăminte, să organizeze acele mese comune, mese
frăţeşti, mesele dragostei curate care poartă numele de „agape”. Agapa este direct legată de
cina Domnului, iar prin Cina cea de Taină, de Sfânta Euharistie. Aceasta reiese clar din două
mărturii ale Noului Testament: din Faptele Apostolilor capitolul doi şi din Epistola întâia către
Corinteni a Sfântului Apostol Pavel.13
Conştiinţa despre existenţa unei vechi rânduieli a liturghiei şi elementele ei sunt date şi
în „Didahia (Învăţătura) celor doisprezece Apostoli”. Apar instrucţiuni cu privire la
săvârşirea Euharistiei în capitolul IX: „Iar cu privire la Euharistie, aşa să faceţi euharistia:
Mai întâi cu privire la potir „Îţi mulţumesc Ţie, Părintele nostru, pentru sfânta vie a lui
David, sluga Ta, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slavă în veci”.
Cu privire la frângerea pâinii: „Îţi mulţumimŢie Părintele nostru, pentru viaţa şi conştiinţa pe
care ne-ai făcut-o cunoscută nouă, prin Iisus Fiul Tău. Ţie slavă în veci. După cum această
pâine frântă, era împrăştiată pe munţi şi fiind adunată a ajuns una, tot aşa să se adune
Biserica Ta de la marginile lumii în împărăţia Ta. Că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus
12 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 33-36; vezi de acelaşi autor şi „Trupul şi sângele Domnului din Sfânta Împărtăşire”, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, anul LV, 1937, pp.304-307.13 Magistrand Protos Gr. Băbuş, „Agapa şi Liturghia în Biserica primară”,în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1954, pp. 459-461.
9
Hristos în veci”. Nimeni să nu mănânce şi nici să bea din euharistia voastră ci acei care au fost
botezaţi în numele Domnului căci cu privire la aceasta, a spus Domnul: „Nu daţi ceea ce este
sfânt câinilor”14.
Astfel, există două momente sau acte distincte ale Liturghiei frângerea pâinii şi
rugăciunea euharistică sau de mulţumire, ce se făcea împreună cu cea dintâi.15
În capitolul X din „Didahia celor doisprezece Apostoli” apare rugăciunea de
mulţumire: „După ce v-aţi împărtăşit, mulţumiţi aşa:„Îţi mulţumesc Ţie, Părinte Sfinte,
pentru Sfânt numele Tău, pe care L-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru conştiinţa,
credinţa şi nemurirea, pe care ne-ai făcut-o nouă cunoscută prin Iisus, Fiul Tău. Ţie slava în
veci. Tu, Stăpâne atotputernice, ai zidit toate, pentru numele Tău. Mâncare şi băutură a dat
oamenilor spre desfătare, ca să-ţi mulţumească Ţie, iar nouă ne-ai dăruit, prin Fiul Tău,
mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţa veşnică. Înainte de toate , Îţi mulţumim, că eşti
puternic, Ţie slavă în veci. Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica Ta, ca s-o izbăveşti de tot răul
şi s-o desăvârşeşti în dragostea Ta şi adună din cele patru vânturi această Biserică sfinţită în
împărăţia Ta, pe care ai pregătit-o. Că Ţie este puterea şi slava în veci. Să vină harul şi să
treacă lumea aceasta! Osana Dumnezeului lui David. Dacă este cineva sfânt, să vină! Dacă
nu este, să se pocăiască! Amin. Profeţilor, însă, îngăduiţi-le să mulţumească atât cât vor”.16
II.2. Liturghia în veacul al doilea
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful adresează pe la anul 150 d. Hr. o apologie către
împăraţii Antoniu şi Marc Aureliu, ca şi către întreg poporul roman, spre a apăra pe creştini
de calomniile ce se debitau pe socoteala lor în legătura cu adunările lor de pietate. Aceste
învinuiri l-au determinat pe Sfântul Iustin să se ocupe de cultul creştin şi să facă un expozeu al
liturghiei şi o scurtă explicare a ei, în capitolele LXV şi LXVII ale primei sale „Apologii”
pentru a dezarma pe detractorii păgâni.17„Apologia I” (~ 155) ne oferă o mărturie autentică
despre credinţa şi viaţa creştină şi despre Liturghia creştină primară, la jumătatea secolului al
II-lea.
Descrierea Liturghiei, propriu - zis, Sfântul Iustin o face în capitolele LXV şi LXVII
de două ori, iar în capitolul LXVII dă mai mult o explicaţie dogmatică a ritualului Sfintei
Euharistii. De fapt, în prima sa apologie, el se ocupă de trei ori de Liturghie, deja în capitolul
14 Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, Ed. I. B. M. B. O. R., 1979, p. 29.15 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 49.16 Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 1, Scrierile Părinţilor Apostolici, pp. 29-30.17 Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 77.
10
XIII face o aluzie la ea, vrând să demonstreze păgânilor că, creştinii, departe de a fi atei,
dimpotrivă, ei adoră pe Creatorul a toate18 „noi Îl lăudăm, pe cât ne stă în putinţă, cu cuvinte
de rugăciune şi de mulţumită, pentru toate cele ce ni se oferă...Noi vă vom dovedi că, pe bună
dreptate cinstim pe cel ce a fost Învăţătorul nostru cu privire la toate acestea şi care pentru
aceasta S-a născut, Iisus Hristos, Cel răstignit sub Pontius Pilat....”.19
Sfântul Iustin relevă faptul că liturghia avea în veacul al doilea aceleaşi trăsături ca şi
liturghia apostolică. El se referă chiar la tradiţia apostolică atunci când citează Evangheliile, în
care Apostolii descriu instituirea Sfintei Euharistii şi porunca Mântuitorului de a se săvârşi
pentru pomenirea Lui. Pe de altă parte, reiese că în acel timp exista o rânduială a liturghiei,
care nu era locală, ci generală sau ecumenică, cunoscută în toată Biserica.
Pentru săvârşirea Liturghiei euharistice era rezervată o anumită zi a săptămânii,
Duminica, ziua Soarelui : „...în aşa-zisa zi a soarelui, se face adunarea tuturor celor care
trăiesc la oraşe sau la sate şi se citesc Memoriile apostolilor sau scrierile profeţilor, câtă
vreme îngăduie timpul. Apoi (...), întâistătătorul ţine un cuvânt prin care sfătuieşte şi
îndeamnă la imitarea acestor frumoase învăţături. Apoi, ne ridicăm în picioare toţi laolaltă şi
înălţăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea (....), se aduce pâine şi vin şi apă, iar
întâistătătorul înaţă deopotrivă rugăciuni şi mulţumiri, cât poate mai multe, la care poporul
răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Şi se dă fiecăruia să se împărtăşească din cele ce
au fost consfinţite prin euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se trimite euharistia acasă,
prin diaconi.”20
Structura Liturghiei Bisericii primare, sugeratã doar de textele nou-testamentare, este
expusã acum cu claritateşsi anume:
- Adunarea în Bisericã;
-Liturghia Cuvântului (catehumenilor);
- Lecturi din Noul si Vechiul Testament;
- Omilia (explicarea textelor citite);
- Liturghia euharisticã (credincioşilor);
-Rugãciunea generalã pentru Bisericã şi lume;
- Sãrutarea pãcii;
- aducerea darurilor de pâine ,i vin („a luat”)
18 Ibidem, p.80.19 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, „Apologia întâia”, în PSB vol. 2 ,,Apologeţi de limbă greacă”, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1980, p. 83.20 Ibidem, LXVII, p. 71.
11
- rugãciunea de sfinţire - anaforaua („a binecuvântat”) rostitã cu voce tare de întâistãtãtor la
care credincioşii rãspund cu „Amin” exprimându-şi adeziunea;
- frângerea pâinii („a frânt”);
- împãrtãşirea tuturor („a dat”).
Liturghia Euharistică celebra, după concepţia creştină din veacul al doilea, în toată
splendoarea, misterul operei mântuirii săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos. Serviciul
divin al Bisericii reprezintă nu numai opera Mântuitorului din lumea aceasta, nu numai „după
trup” (II Corinteni 5, 16), ci ea îl priveşte şi îl reprezintă şi „înălţat întru slavă” (I Timotei 3,
16) sau înviat. În rânduiala liturgică dată de Sfântul Iustin se disting cele două părţi ale
cultului creştin: liturghia catehumenilor şi liturghia credincioşilor. În rânduiala serviciului
creştin descris de Sfântul Iustin în capitolul LXV al Apologiei I, locul liturghiei
catehumenilor îl ocupă ceremoniile botezului. În liturghia obişnuită însă, înfăţişată în capitolul
LXVII, prima parte a serviciului, corespunzătoare liturghiei catehumenilor, este alcătuită din
următoarele elemente de cult:
a) Citirea din Sfânta Scriptură, fără îndoială din ambele Testamente;
b) Predica sau omilia protosului liturghisitor.
A doua parte a serviciului, adică liturghia euharistică , se asculta şi se săvârşea stând
toţi în picioare, ceea ce însemna că mai înainte se putea sta jos.
a) Introducea o formă a rugăciunii generală, la care luau parte toţi credincioşii, adică
cei botezaţi, fie recitind în şoaptă după liturghisitor, fie participând prin răspunsuri. Aceasta
reprezenta ectenia mare;
b) Urma apoi sărutarea frăţească;
După aceasta se aduc liturghisitorului elementele euharistice, care constau din pâine şi
vin amestecat cu apă; este cea dintâi mărturie documentară despre întrebuinţarea apei în
pregătirea Sfintei Euharistii.
c) Cu aducerea elementelor se deschidea ritualul euharistic propriu-zis. Liturgul
înalţă, în legătură cu ele, două feluri de rugăciuni: ε υ x α ι şi ε υ x α ρ ι σ π α , „ atât cât
poate” (LXVII, 5) sau cum se exprimă în capitolul LXV, 3: „face timp îndelungat mulţumire
pentru că am fost învredniciţi de acestea din partea Lui” , iar poporul se asociază printr-un
„amin” colectiv, rostit la încheierea rugăciunii;
d) Există o rugăciune pentru sfinţirea pâinii şi vinului, ceea ce mai târziu s-a
numit „epiclesă” sau rugăciunea pentru invocarea Sfântului Duh. Sfântul Iustin Martirul
vorbeşte de „elementul euharistizat prin rugăciunea cuvântului care vine de la El” (LXVI, 2),
12
aceasta trebuie să însemne că pâinea şi vinul se transformă în Euharistie prin rugăciunea
Mântuitorului, care este cuvântul ce vine de la Dumnezeu. „Cuvântul rugăciune, care vine de
la El” se referă deci la aceea parte din marea rugăciune euharistică, prin care se invocă Sfântul
Duh pentru sfinţirea Euharistiei. Sfântul Clement Alexandrinul, în lucrarea „Pedagogul”,
vorbeşte despre hrana euharistică: „Domnul a mai înfăţişat acest fel de hrană, în chip
simbolic. În Evanghelia după Ioan, citim: „Mâncaţi Trupul Meu şi beţi Sângele Meu”. Prin
mâncare şi băutură închipuie aici tăria credinţei cât şi a făgăduinţei. Biserica (...) prinde
putere prin această mâncare, creşte, se dezvoltă şi se statorniceşte din cele două părţi: din
corpul credinţei şi din sufletul nădejdii, precum şi Domnul era în trup şi sânge.”21
e). După sfinţirea elementelor liturgice, urma împărtăşirea celor de faţă. Pentru
aceasta se cerea vrednicie morală, precum rezultă atât din condiţia credinţei creştine, impusă
candidatului la împărtăşire, care trebuie să trăiască aşa cum a învăţat Hristos, cât şi din
menţiunea că „noi nu luăm acest element ca pe o pâine obişnuită şi ca pe o băutură
obişnuită.” (LXVI, 2)22
Sfinţii Părinţi, ca liturghisitori şi slujitori sufleteşti, au revelat dimensiunea sfinţeniei
în ceea ce priveşte slujirea aproapelui aflat în nevoie. În primele trei secole, creştinii îşi
împărţeau toată averea săracilor, în cadrul adunării euharistice. Justin Martirul şi Filosoful,
adresându-se împăratului roman, descria Liturghia euharistică, arătând că filantropia divină
celebrată în Euharistie este izvorul duhovnicesc al diaconiei eclesiale faţă de cei nevoiaşi.23
Frumuseţea liturghiei creştinilor este surpinsă de Sfântul Iustin care spune despre
aceştia că Îl laudă pe Dumnezeu „cu cuvinte de rugăciune şi de mulţămită, pentru toate cele
ce ni se oferă”, evitând „jertfele sângeroase, de libaţiuni şi de tămâieri”.24
II.3. Liturghia în veacul al treilea
Cu toată mulţimea scrierilor ce ne-au rămas de la Părinţi şi Scriitori bisericeşti ai
veacului III creştin, totuşi nici una nu ne instruieşte asupra Liturghiei, în felul în care o face în
veacul II Sfântul Iustin în prima sa apologie. Menţiuni şi aluzii în legătură cu cultul Bisericii
se găsesc, este adevărat, dar numai incidental în operele autorilor din această vreme(Clement
al Alexandriei, Origen şi Dionosie al Alexandriei, pentru Egipt, Tertulian şi Ciprian, pentru
21 Sfântul Clement Alexandrinul, „Pedagogul”, colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, Editura Librăriei Teologice, Bucureşti, 1939, p. 63.22 Pr. Prof. Petru Vintilescu, op. cit., pp. 89-91.23 Sfântul Justin Martirul şi Filozoful, op. cit., LXVII, p. 71.24 Ibidem, XIII, p. 33.
13
Africa, Firmilian al Cezareei Capadochiei, pentru Asia Mică), care, fără a avea ca subiect
principal sau secundar Liturghia, au fost conduşi, totuşi, de logica dezvoltării temei lor, să se
refere la un moment sau altul din Liturghie.25
Cu toată mulţimea referinţelor despre Liturghie, date de literatura creştină din veacul
III, totuşi nu putem ascunde că ele sunt mai indirecte chiar şi decât cele din primele două
veacuri. Propriu-zis, nu aflăm nimic în documentele cunoscute din veacul III, care, prin ele
singure, să ne edifice lămurit şi categoric asupra rânduielii întregi şi interne a Liturghiei.
Datele din literatura acestui veac au mai mult un rol secundar, lămurind pe cele din vremea
precedentă şi verificându-se prin cele din epoca următoare; ele au mai mult o trăsătură de
unire între izvoarele liturgicii dinainte şi după aceea.
În lipsa unor cărţi autentice de cult, se cuvine, totuşi, a se privi ca mărturii pretenţioase
pentru istoria liturghiei din această vreme o serie de documente, a căror provenienţă în forma
actuală datează din veacul IV, dar care reproduc rânduieli mai vechi, cel puţin din veacul III.
Ele sunt cunoscute de obicei sub titlul general de „Orânduiri bisericeşti”. Foarte de aproape
înrudite între ele prin conţinutul referitor la Liturghie, din care dau părţi asemănătoare, dacă
nu chiar identice prin formulele verbale, aceste documente ne înfăţişează Liturghia completă,
în desfăşurarea ei normală şi firească. Ele conţin dispoziţii privitoare la săvârşirea cultului
creştin, prezentate – desigur „printr-o ficţiune literară”- ca dictate de Mântuitorul Însuşi
Apostolilor Săi sau de aceştia ucenicilor lor şi culese de un Părinte bisericesc Clement al
Romei, ori Ipolit.
Sub denumirea de „Orânduiri bisericeşti” se numără, de obicei:
a) Canoanele atribuite lui Ipolit;
b) Aşa-numita „Orânduire bisericească egipteană”;
c) Testamentum domini;
d) Constituţiile Apostolilor;
e) Epitome.26
Mai însemnată decât cele 38 de canoane este aşa numita „Orânduire bisericească
egipteană”. Sub acest nume se cunoaşte şi un document ce se află în trei traduceri şi care ne
prezintă o liturghie în legătură cu hirotonia episcopului.27
Un document înrudit cu „Orânduirile bisericeşti egiptene” este şi cel cunoscut sub
numele de „Testamentum Domini”, un apocrif siriac tradus în veacul al VII-lea după un
manuscris grec mai vechi. Conţinutul se înfăţisează ca o prelucrare cu oarecare adaosuri a
25 Pr. Prof. Petru Vintilescu, op. cit., p. 93.26 Ibidem, pp. 105-106.27 Ibidem, p. 108.
14
aceluiaşi material liturgic pe care l-am cunoscut din orânduirile egiptene şi din fragmentele de
la Verona. Are în plus Liturghia catehumenilor, o ectenie şi o rugăciune zise de episcop la
finele acestuia.
Cea mai însemnată dintre orânduirile bisericeşti este colecţia numită „Constituţiile
sfinţilor Apostoli”. Cuprinsul său este format din opt cărţi, dintre care primele şase reproduc,
cu oarecare modificări şi elemente noi, o scriere mai veche „Didascalia Apostolilor”. Cartea a
VII-a nu este altceva decât „Didahia celor doisprezece Apostoli” cu multe interpolări.
Importanţa acestei colecţii constă în faptul că ea ne dă cea mai completă liturghie din câte se
pot cunoaşte până în această vreme, şi anume în cartea a VIII-a, în legătură cu hirotonia
episcopului. Material liturgic cuprind, de altfel, şi cartea a II-a (cap. 57-59), precum şi cartea a
VII-a (cap. 33-49). Această scriere reproduce în veacul IV material liturgic mai vechi, iar în
liturghia desfăşurată în cartea a VIII-a „Constituţiilor Apostolice”, numită şi „liturghia
clementină” se poate constata aievea ecoul atâtor menţiuni, aluzii şi pasaje liturgice cunoscute
din literatura veacurilor precedente, precum şi punctul de sprijin larg şi bogat al liturghiilor
ortodoxe de astăzi.
În ea distingem două părţi bine caracterizate: liturghia catehumenilor întâi, şi apoi
cea a credincioşilor, săvârşite cu ocazia unei hirotoniri de episcop. Oficiul trebuie făcut
Duminica. În timpul Liturghiei catehumenilor se citeşte din Lege, din profeţi, din Epistolele şi
Faptele Apostolilor şi din Evanghelii.
În timp ce cartea a II-a ne înfăţişează în capitolul 57 şi 58 numai un plan sau
instrucţiuni de tipic ale rânduielii serviciului, stăruind mai mult asupra liturghiei
catehumenilor, cartea a VIII-a ne-a păstrat serviciul întreg al liturghiei credincioşilor.28
Liturghia cea mai reprezentativă şi uzuală până în secolul al IV-lea a fost Liturghia
Sfântului Iacob, zis cel Drept, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 23 octombrie,
despre care se crede că face parte din numărul celor 70 de Apostoli, nu din numărul celor 12.
Alcătuită la Ierusalim, Liturghia Sfântului Iacob, a trecut la Antiohia, unde a înlocuit
Liturghia cea mai veche a acestui oraş, adică ritul antiohian pur, oglindit în Liturghia numită
Clementină descrisă în cartea a opta a Constituţiilor Apostolice. Liturghia Sfântului Iacob a
fost cea mai răspândită dintre liturghiile vechi. Din ea au derivat liturghiile ulterioare, a
Sfântului Vasile şi cea a Sfântului Ioan (Liturghiile bizantine), care i-au luat locul.
Din Liturghia Sfântului Iacob derivă toate Liturghiile folosite astăzi în diferite Biserici
răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene, şi anume:
a) Liturghiile din uzul sirienilor iacobiţi;
28 Ibidem, pp. 111-113.
15
b) Liturghiile bizantine (Liturghia Sfântului Vasile şi a Sfântului Ioan);
c) Liturghia Bisericii armene;
d) Liturghiile sirienilor orientali, numite uneori Liturghii de rit chaldeian.29
Alături de Liturghia Sfântului Iacob, în Egipt a circulat Liturghia Sfântului Marcu.
Documentele care ne-au transmis formele ei cele mai vechi, cunoscute până acum sunt:
a) Are anaforaua din Evhologiul lui Serapion, episcop de Thaniis care se
caracterizează prin aceea că, la epicleză, se cere coborârea Cuvântului pentru
prefacerea Darurilor.
b) Fragmentul de anaforală egipteană din secolele VI - VII, scris pe un
papirus descoperit între ruinele unei mânăstiri copte de la Dêr – Balyzeh.
c) Liturghia descrisă în aşa – numita Rânduială bisericească egipteană.
Până în secolul al V-lea Liturghia Sfântului Marcu a circulat în tot Egiptul în limba
greacă. Redactarea greacă a rămas mai departe în întrebuinţarea ortodocşilor până în secolele
XII – XIII, când a fost înlocuită la ei cu Liturghiile bizantine, din partea cărora primise de
altfel încă mai dinainte multe influenţe (ca de exemplu: un rit sumar al proscomidiei la
început, ritul vohodului mare, imnul „Unule - Născut” şi „Heruvicul”).
După ce copţii s-au despărţit de Biserica din Constantinopol, adoptând monofizitismul
(451), ei şi-au tradus şi Liturghia în limba lor naţională (coptă), punând-o totodată sub numele
Sfântului Chiril al Alexandriei.30
Forma originarã a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece liturghisitorii aveau o
mare libertate de improvizaţie în ceea ce priveşte formularea rugãciunilor, stabilirea lecturilor
biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale
care trebuiau abordate, într-o anumitã ordine, în cadrul rugãciunilor, s-au generalizat anumite
anaforale liturgice (rugãciunea centralã a Sfintei Liturghii) alcãtuite de personalitãţi marcante
ale vieţii bisericeşti şi, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei
individualizându-se tradiţii liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor
centre creştine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria şi Roma.
III. Celebrarea Sfintei Euharistii în Biserica primarǎ
III.1. Celebrarea ritualului euharistic în vremea Sfinţilor
Apostoli
29 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, „Liturgica Specială”, pp. 207-210.30 Ibidem, p. 213.
16
În timpul activitǎţii Sale, Mântuitorul luase parte împreunǎ cu ucenicii la cultul
public mozaic, atât în templul din Ierusalim, cât şi în sinagogiile din provincie (cf. Matei 4,
23; 9, 35; Marcu 1, 21; Luca 4, 15; Ioan 6, 59). El a arǎtat un respect aparte faţǎ de
locaşurile de cult, a recomandat rugǎciunea privatǎ (cf. Matei 6, 6), dar acelaşi lucru îl face
şi pentru rugǎciunea publicǎ (Matei 18, 19-20).31 Mântuitorul se afirmǎ astfel ca un
purificator şi reformator al cultului mozaic, el dând precepte pentru spiritualizarea
rugǎciunii, oferind modelul în care preocupǎrile spirituale într-o idealǎ proporţionalitate faţǎ
de nevoile temporale legate de natura omului (Matei 6, 9-13).32
Cu puţin înainte de sfârşitul vieţii Sale pǎmânteşti Mântuitorul pune bazele unui cult
nou, al „legii celei noi”, acest lucru este însemnat de cǎtre evangheliştii sinoptici şi Sfântul
Apostol Pavel în Epistola I cǎtre Corinteni.
Mântuitorul Însuşi condiţioneazǎ începutul exercitǎrii apostolatului şi preoţiei
Apostolilor Sǎi de pogorârea Sfântului Duh, deoarece le poruncise sǎ rǎmânǎ la Ierusalim
pânǎ ce se vor îmbrǎca cu putere de sus (cf. Luca 24, 49; Faptele Apostolilor 1, 4). Apostolii
erau preoţi încǎ din seara Cinei celei de Tainǎ, însǎ acest lucru trebuia întǎrit şi susţinut prin
puterea Sfântului Duh. Ziua Cincizecimii a fost hotǎrâtoare pentru intrarea în funcţie a
puterii preoţeşti a Apostolilor şi începutul cultului Euharistic.33
Viaţa comunitǎţii convertite în prima zi de predicǎ a Sfântului Apostol Petru este
descrisǎ în Faptele Apostolilor capitoul al doilea, astfel: „Şi erau aşteptând întru învǎţǎtura
Apostolilor şi întru împǎrtǎşire şi întru frângerea pâinii (τη κλασει του αρτου) şi întru
rugǎciune”. „Şi toţi cei ce credeau erau laolaltǎ şi aveau toate de obşte. Şi-şi vindeau moşiile
şi averile şi le împǎrţeau tuturor dupǎ cum aveau nevoie fiecare. Şi în fiecare zi (καθ
՚ημεραν) cu stǎruinţǎ şi într-un cuget erau în templu, şi frângând pâinea prin case
(κλωντεφ τε ξατψ οικον αρτον), primeau hranǎ cu bucurie şi cu inimǎ nevinovatǎ
lǎudând pe Dumnezeu” (v. 42-47 şi 5, 42).
Se înţelege astfel cǎ viaţa celei dintâi comunitǎţi creştine se concentra în „ frângerea
pâinii”34, adicǎ are loc aici celebrarea Sfintei Euharistii. Frângerea pâinii în cea dintâi
comunitate din Ierusalim este pusǎ în legǎturǎ cu predica apostolilor, ea nefiind astfel un act
31 Pr. Prof. Ene Branişte, „Curs de Liturgicǎ şi tipic cu noţiuni de artǎ creştinǎ”, Bucureşti, 1965, p. 243.32 Pr. Petre Vintilescu, „Încercări din istoria Liturghiei”, Editura Nemira, Bucureşti, 1938, pp. 62-71.33 Drd. Dorel Pogan, „Semnificaţia eclesiologică a Sfintei Euharistii”, în revista „Studii Teologice”, an XXV, nr. 7-8, 1973, Bucureşti, p. 535.34 Frângerea pâinii, este Euharistia şi nu masa în comun, care este indicată probabil în capitolul II, 46. Aceasta era un act religios şi nu poate fi decât Sfânta Euharistie, aşa cum precizează autorii traducerii siriace Pesitto. De aceată frângere a pâinii, care indică Sfânta Euharistie, este vorba şi la Sfântul Apostol Pavel (vezi I Corinteni 10, 16).
17
izolat. Chiar din a doua zi dupǎ Cincizecime, Apostolii au o liturghie care se deosebeşte de
liturghia iudaicǎ, dar primii din Ierusalim se împǎrţeau între templul iudaic şi între Sfânta
Euharistie în ceea ce priveşte îndatoriile lor liturgice. Ei nu renunţaserǎ cu desǎvârşire la
cultul naţional strǎmoşesc35 şi se socoteau îndreptǎţiţi la aceasta de însǎşi pilda vieţii
Mântuitorului. De aceea îşi petreceau mai întâi timpul orelor de rugǎciune dupǎ tipicul
iudaic de atunci, în Templu, dupǎ cum era practica, adicǎ zilnic la orele de dimineaţǎ şi la
cele de cǎtre searǎ.36
De remarcat însǎ cǎ, chiar în Templu din Ierusalim primii creştini dintre iudei formau
o grupare aparte care se aduna de preferinţǎ în pridvorul lui Solomon (cf. Faptele Apostolilor
3, 11; 5, 12), în timpul orelor rugǎciunii dupǎ ritul iudaic. Spre searǎ îşi dedicau timpul pentru
„frângerea pâinii”, adicǎ pentru celebrarea Sfintei Euharistii în case particulare. Nu putem
exclude cǎ celebrarea Sfintei Euharistii sǎ fie început în puterea nopţii, ba chiar cǎtre a doua
parte a ei. Acest lucru reiese din episodul în care Sfântul Apostol Petru este eliberat din
temniţǎ de cǎtre înger, în toiul nopţii, iar dupǎ aceea el „a venit în casa Mariei, maica lui Ioan
ce se chema şi Marcu, unde erau mulţi adunaţi şi fǎcând rugǎciuni” (Faptele Apostolilor 12,
12). Nu mai încape îndoială cǎ în locuinţa aceasta a Mariei se celebra cultul propriu creştin al
frângerii pâinii. Prin urmare în prima comunitate creştinǎ din Ierusalim, Euharistia cunoscutǎ
sub numele de „frângerea pâinii” şi se celebra zilnic.
Faptele Apostolilor ne informeazǎ de asemenea cǎ şi la Troa se celebra „frângerea
pâinii”, însǎ în ziua întâi a sǎptǎmânii, adicǎ în ziua în care a înviat Domnul. Aceasta era
singura zi liturgicǎ pentru cǎ Pavel, deşi a rǎmas în Troa şapte zile, totuşi numai în ziua întâi a
sǎptǎmânii s-a adunat laolaltǎ cu ceilalţi creştini, pentru „frângerea pâinii” (cf. Faptele
Apostolilor 20, 7). Celebrarea Euharistiei în Troa a avut loc noaptea, fiind multe „fǎclii
aprinse” prelungindu-se cu predica apostolului pânǎ la ziuǎ. Îndeplinirea Sfintei Euharistii
noaptea a înlesnit un proces de tranziţie naturalǎ de la sâmbǎtǎ la duminică fǎrǎ a fi suprimatǎ
brusc şi formal sâmbǎta37. Astfel, Sfânta Euharistie era încadratǎ de rugǎciunea de searǎ şi cea
de dimineaţǎ. Duminica a intrat în plin uz ca sǎrbǎtoare specific creştinǎ prin care creştinii se
deosebeau de iudei.
35 La început, cultul creştin era legat de cultul de la templu, dar mai târziu, când a avut o organizanizaţie de sine stătătoare, s-a despărtit de cultul mozaic, păstrând, totuşi, elemente din Vechiul Testament. Sfântul Apostol Pavel recomanda colosenilor, psalmii, laude şi cântări (Coloseni 3, 16), iar evreilor le spune să se roage la biserica creştină sau la templu însa în nici un caz la amândouă (Evrei 13, 10).36 Pr. Petre Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, Editura Nemira, Bucureşti, p. 20.37 John Meyendorff, „Teologia Bizantină”, traducere de Pr .conf. dr. Alexandru I.Stan, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucuresti, 1996, p. 58.
18
Cea mai veche mǎrturie Euharisticǎ o gǎsim în prima Epistolǎ cǎtre Corinteni a
Sfântul Apostol Pavel scrisǎ probabil cǎtre sfârşitul anului 53: „Cǎci eu de la Domnul am
primit ceea ce v-am dat şi vouǎ cǎ Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut a luat
pâine şi mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu care se frânge
pentru voi. Aceasta sǎ faceţi spre pomenirea mea. Asemenea şi paharului dupǎ Cinǎ,
zicând: Acest pahar este Legea cea Nouǎ întru sângele Meu. Aceasta sǎ faceţi ori de câte
ori veţi bea spre pomenirea Mea”. „Pentru cǎ de câte ori veţi mânca aceastǎ pâine şi veţi
bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi pânǎ când va veni” (cf. I Cor.11, 23-26). Acest
text din Epistola cǎtre Corinteni coincide în aceastǎ privinţǎ cu locul privitor la originea
Sfintei Euharistii aflat în Evanghelia dupǎ Luca 22, 19-2038.
Primii doi evangheliști sinoptici, Matei şi Marcu, vorbesc în primul rând de
binecuvântarea pâinii, apoi de frângerea şi împǎrţirea ei, şi în cele din urmǎ de mulţumiri în
legǎturǎ cu paharul de vin, pe când Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul evanghelist Luca
menţioneazǎ mai întâi actul de mulţumire înainte de frângerea pâinii, nemaiamintind despre
mulţumire când este vorba de pahar. Expresia binecuvântând şi mulţumind desemneazǎ
rugǎciunile premergǎtoare actului de frângere a pâinii şi oferire a paharului. Pe temeiul
acestor pasaje putem presupune cǎ Euharistia s-ar fi oficiat astfel: se aduceau mai întâi
elementele materiale adicǎ pâinea şi vinul, pe urmǎ se fǎceau rugǎciuni de laudǎ şi de
mulţumire de cǎtre liturghisitor care amintind de patimile şi de moartea lui Hristos pronunţa
cuvintele de instituire; binecuvântând apoi elementele şi frângea pâinea dupǎ care urma
împǎrtǎşirea39. Tot din acelaşi capitol al primei Epistole cǎtre Corinteni, rezultǎ cǎ în
legǎturǎ cu oficierea Euharistiei era şi masa de dragoste, agapa40 (αγαπα) (I Corinteni 11,
23), care preceda actul divin41. Din sfaturile adresate lui Timotei, reiese cǎ, cu ocazia Sfintei
Euharistii se fǎceau rugǎciuni pentru diferite categori de credincioşi: „Vǎ îndemn deci,
înainte de toate sǎ faceţi cereri, rugǎciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (I
Timotei 2, 1). În legǎturǎ cu celebrarea Euharistiei se constatǎ în timpul apostolilor o
revǎrsare abundentǎ de daruri spirituale adicǎ harisme de cǎtre Duhul Sfânt peste unii dintre
credincioşii care ajungeau a avea revelaţii, a grǎi în limbi şi a tǎlmǎci (I Corinteni 14, 2). De
38 Pr. Prof Spiridon Cândea, „Liturghiile primare sau apostolice”, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1959, p. 80.39 Pr. Petre Vintilescu, op.cit., p. 29.40 De la grecescul αγαπα = „iubire, dragoste, fraternitate” (vezi Pr. Prof. dr. Ion Bria, „Dicționar de Teologie Ortodoxă de la A-Z”).41 Grigorie Băbuş, „Agapa și liturghia în Biserica primară”, în „Studii Teologice”, an VI, nr. 7-8, 1954, Bucureşti, pp. 458-459.
19
asemenea, vedem cǎ la rugǎciunile euharistice sau de mulțumire poporul rǎspunde cu
„amin”42 (cf. I Corinteni 14, 16).
III.2. Diferenţa dintre ritul euharistic creştin şi Paştele iudaic
Biserică creștină a avut în vedere anunmite norme şi chiar un cadru anumit observat în
cultul mozaic, la întocmirea slujbei premergătoare liturghiei euharistice. Cultul Vechiului
Testament avusese un rol profetic sau preînchipuitor, aşa încît folosirea unor elemente din
cadrul lui, în cultul Bisericii lui Hristos, îşi putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea
şi întelegerea deplină a liturghiei creştine, ba chiar ca o metodă de amintire a lui Hristos în
liturghie.
Literatura creştină afirmă o concepție despre Biserica lui Hristos, ca moştenitoare a
misiunii sinagogii. De exemplu, liturghia catehumenilor poartă până astăzi în cadrul ei
elemente trasmise de tradiţie din cultul iudaic, și chiar unele norme în ceea ce priveşte
ordinea sau rînduiala ei.43
Această parte a cultului Bisericii s-a întocmit după rînduiala serviciului sinagogii, la
care se cîntau şi psalmi, Biserica neavând nevoie de imitarea tipicului de la Templu. Serviciul
din sinagogă corespundea mai exact trebuinţelor serviciului divin din adunările neliturgice în
sens propriu ale primilor creştini, adică fără oficierea Euharistică. În adunările religioase din
sinagogă, nu se aducea nici sacrificiu de animale ca la Templu, nici vreun altfel de ofrandă
materială, aşa încît comunitatea primilor creştini, care, în locul sacrificiilor de la Templu, avea
acum jetfa euharistică, nu se putea referi decât la rânduiala serviciului din sinagogă pentru
întrunirile zilnice de pietate, în care nu se aducea jerfa euharistică.
Cultul creştin numit mai târziu liturghia catehumenilor a unit de la început în rânduila
sa, elemente tradiţionale aduse din ritul sinagogii cu elementul nou, rodit sub inspiraţia şi
orientarea credinţei creştine. La început această parte a cultului primilor creştini avea o
existenţă independentă, adică nu era urmată neapărat de serviciul euharistic. Faptele
Apostolilor şi Epistolele Sfântului Apostol Pavel indică situaţia mai sus amintită. Încă de
timpuriu, acest serviciu divin neliturgic propriu-zis a fost unit cu serviciul euharistic, ca parte
premergătoare. În concluzie, putem spune că înca de pe vremea apostolilor,de când se
săvârşea Sfânta Euharistie, avea loc mai întâi serviciul după rânduiala creştinizată a sinagogii.
42 Alexander Schmemann, „Euharistia - Taina Împărației”, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 2003, p. 183.43 Pr. Petre Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, p. 62.
20
Evangheliştii sinoptici se mărginesc numai la enunţuri în legătură cu instituirea Sfintei
Euharistii de către Mîntuitorul, iar Sfîntul Evanghelist Ioan, preocupat mai mult de un scop
doctrinar, teologic, nu dă atenţie amănuntelor biografice. Interesantele sale relatări despre
cuvântarea Mîntuitorului după Cină şi despre promisiunile Sale euharistice nu ne învaţă nimic
cu privire la ritualul euharistic practicat de primii creştini. Însă, pe baza faptului că Cina cea
de taină a avut loc în preajma paştelui iudaic, s-a presupus că aceasta ar fi fost masa pascală,
pentru că Euharistia a fost instituită la sfîrşitul acestei mese.44
În zilele noastre, s-au făcut cercetări care au încercat să arunce o lumină asupra
ritualului primitiv al Sfintei Euharisti. Unii cercetătorii catolici şi protestanţi, au încercat să
stabilească o înrudire strânsă între ritualul primei liturghii creştine şi ritualul mesei pascale
iudaice. Pentru a ajunge să stabilească o astfel de legătură, cercetătorii au pornit de la
ceremoniile şi binecuvântările ritului pascal, păstrat până astăzi de cărţile talmudului. Un loc
aparte în viaţa iudeilor îl ocupă masa de vineri seara, care marca începutul Sabatului sau al
zilei de sâmbătă.45
Ceremonia familială pentru începutul Sabatului se numea Qiddu şi se desfăşura astfel:
vineri seara, după întoarcerea de la sinagogă a capului familiei şi a fiilor săi, se aşezau la
masă, care trebuia să fie gata la întoarcerea de la sinagogă. La locul tatălui se puneau două
pâini, însemnând cantitatea dublă de mană, pe care era dator fiecare israelit s-o adune în
pustie în ajunul zilei de sâmbătă. Alături era un ulcior de vin. Tatăl deschidea masa prin
recitarea textului biblic în care se vorbeşte despre creaţia lumii în şase zile şi despre odihna lui
Dumnezeu în ziua a şaptea, pe urmă umplea cu vin un pahar, rostind următoarea formulă:
„Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru,cel ce ai făcut rodul viţei”. După rostirea
acestei formule, capul familiei gusta cel dintâi pahar, care trecea apoi pe rând la soţia şi fiii
săi. Se spălau îndată pe mâini, după care urma binecuvântarea pâinii cu formula:
„Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce faci să se producă pâinea din
pământ”. După ce tatăl gusta din pâine, o împărţea celorlalţi membri ai familiei. Rabinii nu
erau unanimi, dacă formula de binecuvântare trebuia spusă înainte de a se rupe pâinea, sau
deasupra pâinii frânte mai intâi. Cert este că, la prânzul pascal, rugăciunea se pronunţa peste
pâinea ruptă.46
Acest scurt ceremonial preceda masa propriu-zisă, cu diferite mâncăruri, existând
pentru fiecare dintre ele un fel de binecuvântare, însă fără însemnătatea celor obişnuite pentru
44 Karl Christian Felmy, „De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturgie a Bisericii Ortodoxe. Un comentariu istoric”, traducere de Pr. prof. Ioan I. Ică, Sibiu, 2004, p. 15.45 Ibidem, p. 16.46 Grigorie Băbuş, art.cit., p. 460.
21
pâine şi vin. De regulă, se oprea o bucată din pâinea binecuvântată la început şi un pahar de
vin, numit paharul lui Ilie, care se consuma la sfârşitul mesei, când tatăl pronunţa o rugăciune
solemnă; femeilor, copiilor, sclavilor şi străinilor nu le era îngăduit să stea atunci la masă. Se
aduceau de obicei, mulţumiri pentru hrană şi pentru băutură, pentru Palestina şi se implora
mila lui Dumnezeu a Mntuitorului făgăduit, la care cei de faţă răspundeau amin. La pasajul:
„să nu fim lipsiţi de hrană în veci”, toti răspundeau: „pentru numele Său cel puternic”. Atunci
mâncau toţi partea păstrată din pâinea şi vinul de la începutul mesei. Acest ceremonial se
practica şi la prânzul pascal însă era mai solemn, prin cântarea psalmilor Hallel şi prin
numărul celor patru pahare rituale.47
Prânzul pascal se lua cu ocazia Paştelui, în fiecare familie iudaică, seara, sub
conducerea capului familiei. La începutul mesei, acesta turna din primul pahar de vin roşu şi
pronunţa asupra lui următoarea formulă de binecuvântare: „Acesta este semnul libertăţii
noastre şi aducerea aminte de ieşirea din Egipt. Binecuvântat este Dumnezeu nostru!
Binecuvântat eşti, Împărate al universului, cel ce ai creat rodul viţei”. Bea apoi el cel dintâi,
şi după dânsul ceilalţi membri ai familiei, din acelaşi pahar. După aceea, se spălau toţi pe
mâini, se aşezau la masă şi consumau într-o anumită ordine mâncărurile prescrise pentru o
astfel de ocazie. Mâncau la început ierburile amare, după care şeful familiei spunea câteva
cuvinte de învăţătură în legătură cu ieşirea din Egipt şi semnificaţia sărbătorii Paştelui. Se
cânta pe urmă prima parte din psalmii Hallel sau de laudă, iar după terminarea cântării, beau
cu toţi cei prezenţi la masă, unul după altul, din al doilea pahar, în acelaşi mod ca şi cel de la
început. Acum tatăl se spăla din nou pe mâini şi, rupând azimile în două, le punea una pe alta,
rostind formula respectivă: „Binecuvântat esti, Doamne, Împăratul universului, cel ce ai făcut
să iasă grâul din sânul pământului”. Şeful casei împărţea azima de la masă, pe care o mâncau
simplă, fie luând pe bucăţele un fel de pască sau cocă densă foarte piperată, care, prin
culoarea ei, amintea lutul din care evreii lucraseră atâtea edificii în timpul robiei.
În acest timp putea bea fiecare în libertate, adică fără a mai fi obligat să observe
ceremonialul de la primele două pahare. Acum venea rândul mielului pascal, care se afla
aşezat fript pe masă, încă de la începutul ceremoniei. După consumarea mielului pascal, capul
familiei îşi spăla din nou mâinile şi umplând pentru a treia oară paharul cu vin, rostea o
rugăciune de mulţumire pentru sfârşitul mesei, făcând apoi îndată să circule printre cei aflaţi
la masă paharul cu vin. Se cânta apoi a doua parte din psalmii Hallel (Psalmii 114-117). Se
mai lua în urmă al patrulea pahar ritualic şi se cânta a treia şi ultima parte a psalmilor Hallel
(Psalmii 118-135), apoi se despărţeau. Acesta era ritualul săvârşit de evrei la masa pascală.
47 Ibidem, p. 462.
22
Euharistia însă a fost instituită ca ceva nou şi aparte de prânzul iudaic al Paştelui, aparte ca
fapt şi ca semnificaţie. E drept că instituirea a avut loc la cina ritualică iudaică, la sfârşitul ei,
şi deci nu fără o legătură cu ea. Deşi nouă ca fapt şi ca semnificaţie totuşi, în ceea ce priveşte
forma ritualului euharistic ,liturghia creştină a trebuit să ia exemplu pentru planul ei de la
ritualul iudaic. Nu putem tăgădui un fapt şi anume că instituirea Sfintei Euharisti stă în
legătură, după relatările din sinoptici şi după Sfântul Apostol Pavel, cu o masă iudaică.
Paştele iudaic avea să înceteze o dată cu Paştele cel nou, precum zice Sfântul Apostol
Pavel: „Paştele noastre, Hristos, pentru noi s-a jetfit”. Cuvintele Mântuitorului: „Luaţi,
mâncaţi...”, însemnau ceva cu totul nou, se refereau la un fapt cu totul deosebit. Ceea ce făcea
Hristos prin instituirea Euharisitei era mai mult decât o pregătire, era chiar inaugurare a jertfei
Sale, era aducerea victimei ce avea să fie jertfită, era inaugurarea sacrificiului ce avea să fie
consumat pe cruce.
S-ar putea vorbi, totuşi de un ecou al ritului meselor iudaice în ritualul agapelor, mai
ales că cina luată de Mântuitorul cu Apostolii Săi înainte de instituirea Sfintei Euharistii a
putut ajunge un model pentru creştinii din prima generație a Bisericii. Rugăciunea de
mulțumire la agapă, din capitolul al nouălea al Didahiei celor doisprezece Apostoli, se resimte
în parte, precum am văzut, de motivele euhologice din ritualul meselor semiliturgice ale
iudeilor. Mustrările administrate de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Corinteni şi oprirea
unor astfel de mese, ce trebuia să aibă loc în familii, iar nu în adunări de cult, ne obligă să
vedem că agapa n-a făcut parte esenţială din ritul Euharistic creştin. Ca atare, ea s-a despărţit
foarte de timpuriu de liturghia euharistrică, ca ceva cu totul diferit, aşa că agapa n-a putut
servi ca punte de trecere sau de inspiraţie a ritului liturgic creştin din cel iudaic.
Deosebirea fundamentală dintre compoziţia şi caracterul meselor iudaice şi cele ale
meselor euharistice constituia o piedică pentru imitarea sau pentru copierea formală şi
externă, a ritualului iudaic. Astfel, după cele mai vechi documente, la celebrarea Sfintei
Euharistii, care sunt scrierile Noului Testament, masa euharistică nu cunoaşte, afară de vin şi
pâine, niciun altfel de bucate. Nu sunt în Euharistia sinopticilor nici ierburi amare, nici azimă,
nici miel pascal; mai mult, descrierea Euharistiei din toate locurile Noului Testament vorbesc
de pâine şi nu de azimă, sau de pâine fără aluat, singura admisă la masa pascală.48 De
asemenea, Euharistia creştină nu cunoaşte decât un singur pahar comun, pe câtă vreme
prânzul pascal număra patru, osebit că, între cel de al doilea şi al treilea pahar ritualic, fiecare
mesean îşi avea paharul său. Masa euharistică este redusă numai la elementele esenţiale de
mâncare şi băutură, ea nu este o masă propriu-zisă, ci numai impropriu este numită masa
48 Pr. Petre Vintilescu, „Istoria Liturghiei în primele trei veacuri”, p. 63.
23
Domnului. Această numire, arată că Euharistia nu era o masă obişnuită, ea nu avea un caracter
particular, ca mesele din sânul familiei iudaice, ci era publică întrucât la Sfânta Euharistie
participau toţi membrii comunităţii sau Bisericii creştine.49
S-a încercat a se vedea în obiceiurile primilor creştini, care, după Faptele Apostolilor,
îşi petreceau vremea, în Biserică, frângând prin case pâinea, continuarea unei practice a
locuitorilor din Ierusalim, care primeau în case şi ospătau laolaltă cu pelerinii veniţi la
Templu. Acelaşi capitol din aceeaşi scriere, ne arată că nici vorbă nu este de mese comune, ci
frângerea pâinii, ca act pus pe aceeaşi treaptă cu predica Apostolilor şi rugăciunea: „erau
aşteptând întru învăţătura Apostolilor şi întru împărtăşire şi frângerea pâiniişi întru
rugăciune”. Frângerea pâinii avea, deci, o semnificaţie aparte, deosebită de forma comunitară
de existenţă a primei Biserici creştine din Ierusalim; viaţa în comun a încetat aici după o
scurtă experienţă, ca şi agapele, iar Euharistia, care avea fiinţa ei, a rămas fără a purta în ritul
ei urma unor mese obişnuite.
Elementele euharistice de pâine şi vin nu sunt alimente de la mesele luate în familiile
iudaice, la diferitele solemnităţi, ci sunt Trupul şi Sângele Domnului, ele fiind puse într-o
relaţie mistică cu Trupul şi Sângele jertfit de Mântuitor pentru viaţa lumii.50 Euharistia
creştină amintea moartea şi jertfa lui Iisus. De aceea, alimentele euharistice nu erau proprii
decât pentru împărtăşirea celor botezaţi şi reclamau condiţii de vrednicie morală din partea
celor care voiau să le primească. Iată, prin urmare atâtea motive care deosebesc ritul
euharistic de ritul iudaic. Nu se poate nega într-adevăr, o oarecare analogie în ceea ce priveşte
riturile şi gesturile: adică luarea paharului, binecuvântarea şi mulţumirea, precum şi inspirația
din psalmi a unora dintre motivele de laudă a Domului, sau schema generală a rugăcinii de
mulţumire din vechea euharistie creştină. Însă, aceste puncte sunt departe de a pune ritualul
euharistic în dependenţă de ritualul iudaic.
Chiar dacă analogiile izolate şi incidentale, ce s-au semnalat, şi-ar găsi un temei în
ideea unei imitări, totuşi un asemenea fapt n-ar stabili o dependenţă a euharistiei de ritul
iudaic. Învăţătura şi opera lui Iisus însemnau un alt cadru, un cadru deosebit şi culminant în
istoria mântuirii. De aceea, era natural ca din Evanghelia lui Hristos să se inspire rânduiala
euharistică. Deci, putem spune că apropierile de idei şi de cuvinte care s-ar putea sesiza între
ritul euharistic şi cel iudaic pascal sunt pur şi simplu aparente şi întâmplătoare şi prin urmare
sunt departe de a putea stabili vreun fel dependenţă propriu-zisă a ritului euharistic de ritul
iudaic.
49 Ibidem, p. 64.50 Ibidem, p. 66.
24
III.3. Celebrarea euharisticǎ în cel de-al doilea veac creştin
Ceea ce poate fi caracterizat ca fiind incidenta în perioada apostolilor, în ceea ce
privește ziua euharistică prin excelență (duminica), întânim acum la începutul secolului al II-
lea ca un uz absolut comun, curent și general - liturghia duminicală. „Adunându-vă în fiecare
Duminică a Domnului, frângeţi pâine şi muţumiţi, după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele,
pentru ca jertfa voastră să fie curată”.51 Duminica, ziua Domnului era consacrată pentru
liturghie încă din prima generaţie creştină, care pentru început dăduse încă credit cultului
iudaic: „Noi serbăm în bucurie ziua a opta, în care Iisus a înviat din morţi”.52
Vom pomeni în cele ce urmează câteva reguli ale săvârşirii liturghiei aşa după cum
reiese din „Învăţătura celor doisprezece apostoli”: „Iar euharistia aşa să o faceţi: mai întâi
pentru potir rugaţi-vă aşa: Muţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfântă a lui David, sluga
Ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul Tău, slavă Ţie în veci.
Iar la frângerea pâinii ziceţi: Muţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa ce
ne-ai descoperit prin Iisus, Fiul Tău. Slavă Ţie în veci. După cum această pâine frântă era
răspândită pe dealuri şi, adunându-se s-a făcut una,
Dupǎ un veac şi mai bine de viaţǎ creştinǎ, adicǎ pe la jumǎtatea veacului al doilea,
evenimentele prin care trece Biserica fac sǎ apară un document de mare importanţǎ adicǎ
„Apologia” Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful adresatǎ pe la anul 150 cǎtre împǎraţii
Antonim şi Marcu Aureliu ca şi cǎtre întregul popor roman spre apǎrarea creştinilor.
În capitolul 66 al apologiei, Sfântul Iustin dǎ o explicaţie dogmaticǎ a ritului Sfintei
Euharistii. El se referǎ chiar la tradiţia apostolicǎ, atunci când citeazǎ evangheliile, în care
apostolii scriu instituirea Sfântei Euharistii şi porunca Mântuitorului de a sǎvârşi aceasta întru
pomenirea Lui. Tot în legǎturǎ cu date din apologia Sfântul Iustin trebuie sǎ observǎm cǎ,
pentru sǎvârşirea Liturghiei Euharistice era rezervatǎ o anumitǎ zi a sǎptǎmânii, Duminica, pe
care apologetul, pentru înţelegerea destinatarilor scrierii sale, o numeşte în conformitate cu
vocabularul pǎgân, ziua soarelui, dupǎ cum sâmbǎta o menţioneazǎ ca zi a lui Saturn. El aratǎ
şi motivele pentru care aceastǎ zi fusese destinatǎ pentru cultul creştin.
Este vrednic de remarcat totuşi cǎ Sfânta Euharistie este prezentatǎ de Sfântul Iustin ca
o comemorare nu numai a Patimilor, deci a Jertfei Domnului, ci a Învierii Lui, fiind pusǎ într-
51 ***, „Învăţătura celor doisprezece apostoli”, cap. XIV, 1, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1979..52 ***, „Epistola lui Barnaba”, cap. XV, 9 trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1979.
25
o strânsǎ legǎturǎ cu misterul instituit la Cina cea de Tainǎ. Prin urmare Liturghia Euharisticǎ
celebra dupǎ concepţia creştinǎ din veacul al doilea în toatǎ splendoarea misterul operei
mântuirii sǎvârşitǎ de Domnul nostru Iisus Hristos. Duminica prin sǎvârşirea Euharistiei
ajunge simbolul unei noi creaţii, în comparaţie cu cea descrisǎ în primele capitole ale Bibliei.
Pe de altǎ parte Euharistia nu era o masǎ sau un banchet, cǎci elementele Euharistice nu erau
socotite doar simple alimente comune, ci ele ajungeau, prin sfinţire, Trupul şi Sângele
Domnului. Ea era un oficiu public la care luau parte numai cei botezaţi. Oficierea ei este un
atribut distinct al ierarhiei care se deosebeşte de popor şi de citeţ, ca întâiul stǎtǎtor (ο
προεστως), adicǎ a episcopului care sfinţeşte darurile.53
Dupǎ rugǎciune şi îmbrǎţişarea pǎcii, se aduceau pâinea şi un pahar cu vin amestecat
cu apǎ. Acestea erau primite de cǎtre episcop care dǎ laudǎ şi mǎrire Tatǎlui tuturor prin
numele Fiului şi al Sfântului Duh; apoi face timp îndelungat mulţumire pentru cǎ a fost
învrednicit de acest dar. Dupǎ ce întâiul stǎtǎtor a terminat de mulţumit şi poporul a rǎspuns,
diaconii dau fiecǎruia sǎ se împǎrtǎşeascǎ din pâinea, vinul şi apa sfinţite (euharistizate =
ευχαριστιθεις)54 şi duc şi celorlalţi absenţi. Aceastǎ hranǎ este numitǎ euharistie şi nu este
îngǎduit a se împǎrtǎşi cu dânsa decât aceia care cred ceea ce au învǎţat şi au primit botezul
pentru iertarea pǎcatelor şi naşterea din nou precum învaţǎ Hristos. Ei nu luau aceasta ca pe o
pâine obişnuitǎ şi nici chiar ca pe o bǎuturǎ obişnuitǎ, ci în felul în care Iisus Hristos
Mântuitorul cel Întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu care a avut trup şi sânge pentru
mântuirea lumii, tot aşa alimentul sfinţit (euharistiat) prin rugǎciunea cuvântului care vine
peste ea, aliment cu care sângele şi carnea noastrǎ se nutresc prin transformare în Trupul şi
Sângele lui Hristos.
În capitolul 66 al Apologiei, Sfântul Iustin explicǎ într-un mod dogmatic ritul Sfintei
Euharisti, astfel: serviciul euharistic începe cu o introducere care are forma unei rugǎciuni
generale la care i-au parte doar credincioşii, adicǎ numai cei botezaţi. Urmeazǎ apoi sǎrutarea
frǎţeascǎ. Este pentru prima oarǎ când se face menţiune precisǎ referitor la sǎrutarea pǎcii. Cu
aducerea elementelor se deschide ritul euharistic propriu-zis.
Trebuie amintit cǎ aici este pomenitǎ pentru prima datǎ mǎrturia documentarǎ despre
întrebuinţarea apei în pregǎtirea Sfintei Euharisti. Rugǎciunea Euharisticǎ întâlnitǎ în apologia
Sfântului Iustin are aceiaşi temǎ tradiţionalǎ55. Tema aceasta este mai explicitǎ în „Dialogul
cu iudeul Trifon”, cealaltǎ scriere a Sfântului Iustin. Astfel, în capitolul 41, el zice: „Iisus
Hristos ne-a prescris sǎ facem Euharistia pentru ca sǎ mulţumim în acelaşi timp lui
53 Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, „Apologia I”, LXV, 1980, p. 70.54 Potrivit desemnării darurilor de către Sfântul Iustin ,,hrană euharistizată”.55 Cf. Sfântul Iustin, „Apologia I”, PSB 2, p. 71.
26
Dumnezeu pentru cǎ a creat lumea cu tot ce se aflǎ într-însa pentru trebuinţele omului şi
pentru cǎ, sfǎrâmând de tot legile şi puterile rǎufǎcǎtoare ne-a liberat de pǎcatul în care ne-
am nǎscut prin acela care de bunǎ voie a suferit”.56
Cuvântul Euharistie este întrebuinţat ca un fel de termen tehnic, desemnând atât marea
rugǎciune Euharisticǎ sau de mulţumire pronunţatǎ de preot sau episcop, cât şi elementele
euharistizate sau ajunse euharistie prin sfinţire. De asemenea, Euharistia se face întru
pomenirea patimilor Domnului, lucru de care Sfântul Iustin vorbeşte în dialogul cu iudeul
Trifon, când zice cǎ: „rugǎciunile şi Euharistiile fǎcute de persoane vrednice, preoţi sau
episcopi sunt singurele sacrificii perfecte şi plǎcute lui Dumnezeu”.57
Euharistia este o Jertfǎ, idee subliniatǎ de altfel prin întrebuinţarea cuvântului
προσφορα pentru elementele materiale ale euharistiei. Aceastǎ valoare ele o capǎtǎ prin
transformarea în Trupul şi Sângele Domnului şi pentru lǎmurirea acestei idei, Sfântul Iustin
dǎ o explicaţie analogǎ cu întruparea Mântuitorului. Existǎ o rugǎciune pentru sfinţirea pâinii
şi a vinului adicǎ ceea ce s-a numit mai târziu epiclezǎ sau rugǎciunea pentru invocarea
Sfântului Duh, Iustin Martirul folosind expresia prin rugǎciunea cuvântului care vine de la El.
Prin analogie cu acest sens rugǎciunea cuvântului care vine de la El înseamnǎ cǎ pâinea şi
vinul se transformǎ în Euharistie prin rugǎciunea Mântuitorului, Care este cuvântul ce vine de
la Dumnezeu.58
Sfântul Irineu în scrierea sa „Adversus Haereses” aduce date referitoare la Euharistie;
astfel, el aminteşte despre pronunţarea cuvintelor de instituire a Cinei şi despre proaducerile
din pâine şi vin, şi priveşte Sfânta Euharistie ca Jertfǎ ce se oferǎ în toatǎ lumea de la Apostoli
încoace ca o realizare a prorocirii lui Maleahi 1, 10-11.
Sfântul Irineu confirmǎ pe Sfântul Iustin cu privire la existenţa epiclezei în veacul al
doilea sau a unei formule de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea elementelor materiale
ale Euharistiei când zice: „Cǎci precum pâinea este produsǎ din pǎmânt, din moment ce
primeşte invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din aceastǎ clipǎ pâine obişnuitǎ, ci Euharistie
constând din douǎ lucruri: pǎmânteşti şi cereşti, tot astfel şi corpurile noastre nu mai sunt
stricǎcioase când primesc Euharistia având speranţa învierii”. Invocarea lui Dumnezeu peste
daruri este echivalentǎ cu expresia Sfântului Iustin: ευχαριστειν τον αρτον. Ideea devine
mai clarǎ când pâinea şi vinul amestecat cu apǎ în potir primesc „cuvântul lui Dumnezeu şi se
fac euharistie, sângele şi trupul Domnului”.59
56 Idem, „Dialog cu iudeul Trifon”, trad.rom în PSB 2, p. 136.57 Ibidem, p. 137.58 Pr. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 77-90.59 Karl Christian Felmy, op. cit, pp. 37-38.
27
Euharistia era administrată credincioşilor de către membrii ierarhiei bisericeşti, după
cum reiese din paginile „Stromatei I”, a Sfântului Clement Alexandrinul: „unii împart
euharistia și îngăduie fiecăruia din popor să-și ia partea lui”.60 Şi Clement Alexandrinul,
confirmă că materiile liturgice pentru euharistie sunt pâinea, vinul şi apa, contrar unei părţi a
encratiţilor care întrebuinţa a sfânta euharistie apă în loc de vin. Aceştia vor fi numiţi mai apoi
hidroparastaţi.61 Clement Alexandrinul numeşte foarte frumos euharistia „mâncarea cea
sfinţită”.62 O frumoasă comparaţie este făcută de acelaşi mare părinte între cateheză şi
euharistie. Prima este ca „laptele pentru prunci”, „cea dintâi hrană a sufletului”, pe când
euharistia este „mâncarea ce tare pentru cei desăvârşiţi”, „contempaţia în cel mai înalt grad
de iniţiere”.63
Cu aceste date se încheie cunoştinţele noastre despre celebrarea Sfintei Euharistii în
veacul al doilea.
III.4. Celebrarea Euharisticǎ în cel de-al treilea veac creştin
Am văzut deja că, începând din primul veac crestin, documentele vorbesc de existența
serviciului euharistic, ba mai mult la mijlocul veacului al doilea Sfântul Clement al Romei
vorbește mult mai clar despre desfășurarea ritului euharistic, în prima sa epistolă către
Corinteni. Ea reprezenta, desigur, un bun al tradiției apostolice, la care am văzut că se referea
Biserica primelor două veacuri, și aceeași atitudine se observă și în veacul al treilea. Astfel,
Sfântul Ciprian stăruiește, în scrisoarea sa către Caecilius, episcopul din Biltha (Africa
proconsulara), ca preotul să îndeplinească ritul euharistic întocmai aşa cum a făcut
Mântuitorul. De asemenea, Clement al Alexandriei, în lucrarea sa „Stromatele”, vorbește
despre săvârșirea Euharistiei de către ereticii encratiţi cu pâine și cu apa, el subliniind, cu
ocazia interpretării unui text din Proverbele lui Solomon (9, 17), că o astfel de producere nu
este în conformitate cu „regula Bisericii”.64
Pregătirea credincioşilor mai înante de Sfânta Euharistie se făcea prin sărutarea
păcii65,în rânduiala cunoscută în primele două secole. În secolul al III-lea, Tertulian susține de
60 Sfântul Clement Alexandrinul, „Stromata I”, 5.1., în PSB, vol. 5, p. 13.61 Ibidem, 96.2., p. 69.62 Idem, „Stromata IV”, 161.3., PSB, vol. 5, p. 305.63 Idem, „Stromata V”, 66.2., PSB, vol. 5, p. 349.
64 Grigorie Băbuş , art. cit., p. 460.65 Sărutarea păcii sau sărutarea frăţească, era un semn al dragostei creştine, al armoniei şi al păcii dintre creştini. Se sărutau bărbații între ei şi femeile între ele.
28
asemenea menținerea ei ori de câte ori se oficia liturghia. Cu privire la ritul euharistic propriu-
zis, diferitele pasaje din scrierile bisericești ale veacului al III-lea ne dau amănunte mai puțin
interesante decât cele cunoscute din cele două veacuri precedente, în general ele confirmând
datele mai vechi, ba chiar întărindu-le şi susținându-le cu amănunte mai precise. Origen face o
descriere generală a rugăciunii euharistice, cunoscută sub numele grecesc anafora66. La
începutul rugăciunii, se dădea slavă lui Dumnezeu, prin Hristos cel împreună slăvit, în Duhul
Sfânt. După acestă rugăciune, fiecare trebuia să facă mulțumire în comun pentru harurile
primite de la Dumnezeu. După mulțumire, fiecare trebuia să-şi mărturisescă păcatele cerând
mai întâi ajutorul care îl va elibera de obișnuinţa păcatului, apoi iertarea trecutului. Referitor
la momentul sfinţirii, Origen în apologia îndreptată „Contra lui Cels” spune că creștinii
mulțumesc Creatorului a toate, mănâncă pâinile produse cu mulțumiri şi rugăciuni pentru
toate darurile Sale, pâini făcute Trup prin rugăcine, Trup care sfinţeste pe cei care-L mănâncă
cu gând curat.67
Celsus le reproşa creştinilor că se sustrag de la serviciul militar, o atitudine răspândită
între crestinii din epoca primară. Origen răspunde acestui reproş trimițând la caracterul
preoţesc al poporului creştin al lui Dumnezeu: „noi, creştinii, luptăm chiar mai mult pentru
împăratul, deşi nu mergem pe câmpul de luptă cu el ca soldaț , chiar dacă acest lucru s-ar
cere, totuşi noi pentru el, ridicând pentru el o armă specială, cea a credinţei, prin
rugăciunile pe care le adresează către Dumnezeu”.68
„Sărutarea împăcării cu fraţii, care este o întărire a rugăciunii” era semnul văzut al
păcii dintre credincioşi, iar aceasta trebuia arătată, mai cu seamă, „când se înalţă mai solemn
rugăciunea slujitorului, pentru ca şi ei să participe la slujbă, pentru ca pacea pe care au
primit-o ei s-o transmită fraţilor”.69
Jertfa euharistică nu se mai poate numi asftel fără ca această pace să nu existe între
credincioşi. .
Ritul Euharistic se desfăşura ca și altădata, aducându-se mai întâi materiile necesare,
care erau pâinea și vinul. În vin trebuia apoi să se pună apă. Sfântul al Cartaginei stăruiește
asupra acestei practici bisericești, lămurind că apa simbolizează poporul iar amestecarea ei cu
vinul înseamna încorporarea poporului la Hristos, pentru că Hristos, în patimile Sale, ne-a
purtat pe noi și patimile noastre. După toate aceste urma marea rugăcine euharistică, care
66 De la grecescul αvαppα = înalțare, ridicare, ofrandă.67 Origen, „Contra Celsum”, VIII, 73, traducere de Pr. prof. T. Bodogae, în PSB, vol. 9, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1984, p. 567.68 Ibidem, p. 568.69 Tertulian, „Despre rugăciune”, XVIII, în „Apologeţi de limbă latină”, PSB, vol. 3, pp. 238-239.
29
precum rezultă din prima descriere era alcătuită exact pe tema tradițională, adică: laudă și
mulțumire lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru binefacerile materiale și spirituale. Prin
urmare, după laude și mulțumiri, marea rugăciune euharistică cuprindea desigur, cuvintele de
instituire, pe care Tertulian le citează intr-o scriere a sa. Urma apoi împărtășirea credincioșilor
prezenți, preotul dând trupul în mâna credinciosului, iar diaconul dând potirul cu sângele
euharistic al Domnului. Un lucru mai aparte întâlnim în aceasta perioadă, și anume practica
conform căreia credincioșii puteau să ia cu dânşii acasă Sfânta Împărtăşanie. Această practică
era generală în veacul al III- lea şi îşi găseste explicația în împrejurările excepționale prin care
a trecut Biserica.
În primele trei veacuri crestine serviciul euharistic era unul şi acelaşi; desigur au
existat unele completări, în special la anaforaua care varia în anumite detalii de la un veac la
altul, însă tema oficială a rugăciunii euharistice a rămas neschimbată, ea fiind aşa cum o
transmiseseră Apostolii de la Mântuitorul.
III.5. Liturghia Sfântului Iacob în cultul creștin
Ca centru al cultului creștin, Sfânta Liturghie depășește, prin roadele sale,
dimensiunile de timp și spațiu. Parafrazând un mare teolog, vom spune că cea mai bună
modalitate de a înțelege liturghia euharistică este de a o privi ca o cale sau o procesiune. Este
calea prin care Biserica intră în dimensiunea împărăției. Noi folosim acest cuvânt dimensiune,
pentru că el pare cel mai potrivit pentru a indica modalitatea sacramentală a intrării noastre în
viața lui Hristos cel inviat. Cea dintâi Sfântă Liturghie a săvârșit-o în chip văzut Însuși
Domnul nostru Iisus Hristos, la Cina cea de Taină. Nu trebuie să uităm că și acum Hristos
Domnul este Cel ce săvârșește în chip nevăzut Liturghia. Prin urmare, Liturghia este de la
Hristos, în ceea ce privește sâmburele și momentul ei principal. Privite în lumina dezvoltării
lor, dintre Liturghiile care se săvârșesc în vremea noastra în Bisericile crestine, cea mai veche
este aceea pusă sub numele Sfântului Iacob, primul episcop al Bisericii din Ierusalim.
Liturghia Sfântului Apostol Iacob, ruda Domnului, este cel mai prețios și mai vechi
monument de literatură liturgică. Conform părerii generale, Sfântul Apostol Iacob a fixat, pe
temeiuri apostolice, sâmburele acestei opere în Biserica din Ierusalim. Sfânta Liturghie
săvârșită în vremea Sfinților Apostoli s-a dezvoltat ulterior sub două variante: Liturghia
Sfântului Iacob și Liturghia Sfântului Marcu (a fost întrebuințată în întreaga Biserica
Alexandrină, până la răspândirea monofizitismului în părțile Egiptului.
30
Liturghia atribuiă Sfântului Iacob este, fără îndoială, Liturghia creștină cea mai veche,.
Liturghia Bisericii primare din Ierusalim. Mărturii directe și indirecte și mai ales Tradiția
bisericească atribuie, în unanimitate, Liturghia care se oficia în Biserica de la Ierusalim
Sfântului Iacob, care este autorul cel puțin în ceea ce privește începuturile și contururile ei.
Litughia lui Iacob este cunoscută și sub denumirea „Liturghia Bisericii din Ierusalim”,
deoarece de acolo a plecat prima ei formă, pe care după aceea au luat-o ca model toate
Bisericile locale de mai târziu. Originea ierusalimiteană a acestei Liturghii este atestată nai
ales în aşa-numita „Liturghie clementină”, descrisă în cartea a opta a Constituţiilor
Apostolice, care nu este decât una dintre formele vechi, locale, în care ni s-a transmis
Liturghia lui Iacob. Într-una din ecteniile acestei Liturghii, primul episcop pomenit nominal,
pentru care Biserica se roagă, este „episcopul nostru Iacob şi parohienii lui. Este vorba de
Sfântul Iacob, primul episcop al Ierusalimului, care fără îndoială este cel mai indicat să fi avut
un rol de seama în alcătuirea unei prime Liturghii, folosită de colegiul tuturor apostolilor, mai
întâi la Ierusalim, de unde au dus-o cu ei în toate Bisericile locale înfiinţate şi organizate de ei,
dupa dispersarea din Ierusalim, pentru predicarea Evangheliei. De aici, ea se va răspândi în
Antiohia şi în toată Siria şi Asia Mică. Din epoca în care Liturghia Sfântului Iacob a fost
înlocuită definitiv cu Liturghiile de rit bizantin (a Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan
Hrisostom), ea a devenit de fapt o Liturghie „moartă”. Astăzi ea se săvârşeşte numai în unele
biserici de limbă greacă, o singura dată pe an, şi anume la ziua pomenirii Sfântului Iacob,
fratele Domnului (23 octombrie), ori în duminica cea mai apropiată de această dată; la
Ierusalim ea se oficiază şi în prima duminică de după Crăciun. O şansă mai mare de
supravieţuire a avut versiunea siriacă a Liturghiei Sfântului Iacob. Ea se păstrează şi se
foloseşte încă, sub acelaşi nume, la Sirienii iacobiţi (monofiziţi) din fostul patriarhat al
Antiohiei şi cel al Ierusalimului.
Din nefericire, nu ni s-a păstrat niciun manuscris care să ne fi transmis forma sau
rânduiala şi textele rugăciunilor Liturghiei Sfântului Iacob, în forma ei veche, din primele trei
secole.
31
Concluzii
Ca o expresie a lucrãrii Duhului Sfânt în Bisericã, forma originarã a Liturghiei a
evoluat de-a lungul secolelor. Factori cum sunt contribuţia personalã a marilor liturgişti şi
ierarhi, adaptãri locale, accentuarea anumitor amãnunte etc., au dus, în diferite regiuni, la
conturarea unor variante în slujirea Sfintei Liturghii. Aceste variante s-au individualizat
treptat în rituri liturgice, adicã în forme particulare, distincte, de actualizare a jertfei
Mântuitorului în Liturghie. Dacã în primele trei secole au fost dominante riturile liturgice
specifice principalelor centre creştine de atunci (Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei,
Alexandria, Roma), începând cu sec. IV d.H., odatã cu creşterea importanţei
Constantinopolului, s-a conturat şi s-a impus ritul liturgic constantinopolitan sau bizantin.
Ritul bizantin a devenit ritul liturgic propriu Bisericii Ortodoxe.
32
Liturghiile ritului bizantin au fost alcãtuite de Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gurã de
Aur. Aşa-numita „Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite”, pusã sub numele Sfântului
Grigore Dialogul, nu este de fapt o Liturghie deoarece în cadrul ei nu se aduce Sfânta Jertfã şi
nu se sfinţesc darurile. Ea este un ritual solemn de împãrtãşire cu Sfintele Taine sfinţite la una
din Liturghiile propriu-zise. Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscop al Cezareei Capadociei,
mare teolog şi pãstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiţiei capadociene o Liturghie care a
fost adoptatã şi la Constantinopol. Vechimea şi autenticitatea acestei Liturghii este confirmatã
de numeroase mãrturii. La sfârşitul sec. IV şi începutul secolului al V-lea d.H. a ajuns
Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gurã de Aur, originar din Antiohia. El a
redactat o Liturghie, în tradiţie antiohianã, care îi va purta numele. Lipsa unor mãrturii la
contemporanii, istoricii, biografii şi panegeriştii acestui Sfânt Pãrinte cu privire la alcãtuirea
Liturghiei a fãcut ca autenticitatea acesteia sã fie contestatã. Dar s-a demonstrat cã rugãciunile
sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgicã, aparţin Sfântului Ioan Gurã de Aur
care, preluând o tradiţie mai veche, le reformuleazã cu propriile sale cuvinte.
BIBLIOGRAFIE
I. SURSE
* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Patriarh
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
* * * Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, cu comentarii din partea Î.P.S. Arhiepiscop
Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi
33
Clujului, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Prea Fericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
II. DICŢIONARE
* * * Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ion Bria, ediţia a II-a,
Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1994.
* * * Patrologie, Coman, Pr. prof. dr. Ioan Gh. - vol. I-III, Editura
IBM al BOR, Bucureşti, 1984-1988.
* * * Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei
Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958.
* * * Dicţionarul Biblic, Editura „Cartea creştină”, Oradea, 1995.
* * * Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z, Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Ediţia
a II-a revizuită şi completată, Editura Institutului Biblic şi de
Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române (Ed. I. B. M. B. O. R.),
Bucureşti, 1994.
* * * Dicţionar religios. Termeni religioşi, credinţe populare, nume
proprii, Stoian, Pr. Ion M., Ediţia a II-a revăzută şi completată,
Editura Garamond, Bucureşti.
III. IZVOARE PATRISTICE
1. ***, Învăţătura celor doisprezece apostoli, trad. D. Fecioru, în Scrierile Părinţilor apostolici, PSB 1, Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 1979.
2. Clement, Alexandrinul, Stromate, în traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru, în Sfântul Clement Alexandrinul. Scrieri, partea a
34
doua, din colecţia PSB vol. 5, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1982.
2. Idem, Pedagogul, în traducere românească de Pr. Dumitru Fecioru, Sfântul Clement Alexandrinul. Scrieri, partea întâi, din colecţia PSB, vol. 4, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1982.
3. Justin, Sfântul Martirul şi Filozoful, Apologia I, în „Apologeţi de limbă greacă”, din colecţia PSB, vol. 2, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1980.
4. Idem, Apologia II, în „Apologeţi de limbă greacă”, din colecţia PSB, vol. 2, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1980.
5. Idem, Dialog cu iudeul Trifon, Colecţia „Izvoarele Ortodoxiei”, Bucureşti, 1941.
6. Origen, Despre Principii, în traducere românească de Pr. prof. Dumitru Fecioru, în „Origen. Scrieri alese”, din colecţia PSB, vol. 8, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1982.
7. Idem, „Contra Celsum”, VIII, 73, traducere de Pr. prof. T. Bodogae, în PSB, vol, 9, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1984.
8. Tertulian, „Despre rugăciune”, XVIII, în „Apologeţi de limbă latină”, PSB, vol. 3, Bucureşti, 1981.
IV. LUCRĂRI ŞI STUDII CU CARACTER GENERAL
1. ***, Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1992
2. BĂBUŞ Gr., Magistrand Protos, Agapa şi Liturghia în Biserica primară, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul VI, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1954.
3. BRANIŞTE Ene, Pr. Prof. Dr., Curs de Liturgicǎ şi tipic cu noţiuni de artǎ creştinǎ”, Bucureşti, 1965.
35
4. Idem, Liturgica specială, pentru institutele teologice, ediţia a II-a, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1985.
5. Idem, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştinească, ediţia a II-a revăzută şi completată, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1993.
6. CABASILA Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992.
7. CÂNDEA Spiridon, Pr. Prof., Liturghiile primare sau apostolice, în „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-2, 1959.
8. COMAN Vasile, Pr. Dr., Liturghia este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului, în „Mitropolia Ardealului”, anul IX, nr. 6-8, iunie-august, 1964, Sibiu.
9. FELMY Karl Christian, De la Cina de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Un comentariu istoric, traducere Pr. Prof. Ioan I. Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004.
10. MEYENDORFF John, Teologia Bizantină, traducere de Pr .conf. dr. Alexandru I.Stan, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucuresti, 1996.
11. POGAN Dorel, drd., Semnificaţia eclesiologică a Sfintei Euharistii, în revista „Studii Teologice”, an XXV, nr. 7-8, 1973, Bucureşti.
12. SCHMEMANN Alexander, Euharistia - Taina Împărației, traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Bonifaciu, București, 2003.
13. VINTILESCU Petre, Pr., Trupul şi sângele Domnului din Sfânta Împărtăşire, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5-6, anul LV, 1937.
14. Idem, Încercări din istoria Liturgiei”, Editura Nemira, Bucureşti, 1938.
15. Idem, Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină. Deasă ori rară împărtăşire?, în „Studii Teologice”, nr. 5-6, anul V, 1953.
36
16. Idem, Capitolul împărtăşirii în cadrul Sfintei Liturghii, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, anul LXXXI, 1963.
17. Idem, Liturghierul explicat¸ Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1972.
18. Idem, Istoria Liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, 2001.
37