Semnul lunii de Ilinca Bernea

ILINCA BERNEA Semnul Lunii extrase de text

Editura LiterNet, 2006

2

Redactor: Delia Oprea [email protected]

Corector: R

Bannere: Alexandra Crăciunoiu

Text, copertă şi ilustraţii © 2006 Ilinca Bernea

Toate drepturile rezervate autorului.

© 2006 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin

intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii

LiterNet sunt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.

ISBN-10 973-7893-71-9 ISBN-13 978-973-7893-71-0

Editura LiterNet

editura.liternet.ro

[email protected]

mailto:[email protected]

http://editura.liternet.ro/

mailto:[email protected]



3

Cuprins

Nostalgii...........................................................................................................................5 Promiseland....................................................................................................................16 Lupta cu Dragonul ..........................................................................................................37 Legăminte ......................................................................................................................45



4

Motto: „De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un simplu

foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Nu-mi e îngăduit să mă consider un ştiutor. Am fost un căutător şi încă

mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea

mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie

şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii...“ Hermann Hesse, Demian



5

Nostalgii



6

„În acele zile am rătăcit ca un orb, în mine bântuia furtuna,

fiecare pas era un pericol. Nu vedeam decât bezna fără sfârşit în

care se pierdeau şi se cufundau toate drumurile de până acum.

Şi înăuntrul meu am văzut chipul călăuzei, care semăna cu

Demian, în ai cărei ochi se citea destinul meu.“

„Când m-am oprit în faţa foii terminate, mi-a produs o impresie

stranie. Mi s-a părut a fi un chip de zeitate sau o mască sfântă,

pe jumătate bărbătească, pe jumătate femeiască, fără vârstă, pe

cât de visătoare pe atât de plină de voinţă, pe cât de rigidă pe

atât de tainic de vie. Chipul avea ceva să-mi spună, făcea parte

din mine, mă provoca. Şi semăna cu cineva, nu ştiam cu cine.“

Hermann Hesse, Demian

„Pentru mine dragostea a fost întotdeauna adoraţie pură, o

flacără izbucnită din melancolie, o împreunare a mâinilor

înălţate spre cerul albastru...“

Hermann Hesse, Peter Camenzind

„Pe la miezul nopţii se trezi frământat şi lipsit de puteri şi

rămase până în zori captiv între vis şi trezie, chinuit şi însetat de

o dorinţă nelămurită, posedat de forţe nestăpânite, până când

se iviră zorii şi izbucni într-un hohot de plâns...“

Hermann Hesse, Sub tăvălug



7

Înclin să spun că totul a început în acea noapte de iulie, pe când mă ghemuisem în pat şi îmi dădeam silinţa să adorm. Stinsesem

lumina, iar luna, care răsărise în fereastră şi îşi picura argintul peste tâmplele mele, era ca o pulbere fină pe care o simţeam cum mi se

strecoară în sânge, făcându-l să zvâcnească turbulent.

În astfel de momente mă încearcă imbolduri dintre cele mai nesăbuite, cedez unor presiuni tainice, pe care în alte condiţii mi le

înfrânez cu succes, sunt asediată de spaime sau dorinţe, cad pradă unui zbucium care scapă controlului voinţei.

Ar trebui să-mi lipesc undeva pe un perete o inscripţie care să îmi stea mereu sub ochi şi să mă împiedice să orbesc iar: „nu te-aş fi urât

dacă nu te-aş fi iubit deja, nu m-ai fi durut, dacă n-am fi fost totuna!“

O forţă misterioasă mă împingea spre el, dar nu îmi era limpede spre care el, cel din trecut? cel din eternitate? Spre care dintre

chipurile şi conştiinţele lui, spre care moment al devenirii sale? Vroiam să ajung la el, dar nu ştiam cum, unde...

Îmi defilau prin minte, în mare viteză, tot soiul de speculaţii, de conexiuni imposibile, impresii fulgurante, frânturi de sens, intuiţii

dezarticulate, cuvinte, sugestii, teoria relativităţii, efectul de fluture, maşina timpului, idei care se dezmembrau şi se făceau fărâme

atunci când încercam să le îmbrăţişez, era vorba de altceva, care îmi scăpa printre degete, un altceva despre care ştiam şi scriam de ani

de zile, dar nu reuşeam niciodată să aştern în cuvinte formula magică...

Simţeam nevoia să-i scriu lui Frank despre toate astea, să mă destăinui lui, dar mă temeam ca nu cumva să se simtă trădat, nu vroiam

să ştie cât de puternic îmi acaparase atenţia Emil; nu ştiu de ce mi se părea că trebuia să aleg între ei doi, era o absurditate, dar aşa

vedeam lucrurile...

Îi iubeam alternativ, o zi pe unul, o zi pe celălalt, iar senzaţia de apropiere de fiecare dintre ei era atât de intensă încât mă podidea o

ameţeală voluptoasă, ca un frison care îmi străfulgera măruntaiele din când în când... Mă invada un potop de senzaţii, tulburi sau

diafane, mistuitoare... Le puteam percepe mirosul, răsuflarea fierbinte, gustul sărutărilor fantomatice, le simţeam buzele atingându-mi

umerii şi grumazul, degetele lor fine dezmierdându-mi obrajii...

Poate că pulsul meu era atât de agitat pentru că uneori simţeam că în pieptul meu băteau şi inima lui Frank şi cea a lui Emil; aveam

trei inimi în loc de una... Uneori respiraţiile şi pulsaţiile celor trei inimi se sincronizau, dar alteori nu... Iar spaimelor mele probabil li

se adăugau spaimele lor...



8

Ca să îmi domolesc angoasele îmi imaginam o situaţie care îmi insufla în copilărie stări de graţie... Se făcea că mă aflam undeva într-un

luminiş, într-un ţinut montan, unde era o cascadă cu apă foarte limpede, translucidă, ca un cristal fluid, care nici nu avea un debit

foarte mare, nici nu cădea de la cine ştie ce înălţime... Ştiam că acea cascadă e dragostea şi mă întindeam pe spate în albia pârâului, în

timp ce apele curgeau peste mine, limpezindu-mi trupul şi alungându-mi gândurile tulburi şi prăpăstioase. După ce mă linişteam, din

spuma cascadei se ivea o Zeitate cu chip de femeie, o Fiinţă voluptoasă, de o frumuseţe diafană, cu o piele neînchipuit de albă, despre

care ştiam că e Selena, patroana constelaţiei noastre. Zeiţa sufla peste mine şi îmi transmitea puterile ei Materne... Poate că i se arătase

şi lui Emil, mă gândeam, poate că îl atinsese şi pe el cu Graţia Sa... poate că Ea îl făcuse să mă vadă... Iar eu eram un chip, o succesiune

de chipuri cu un suflet comun, prin care suflul Zeităţii i se dăruia lui în aşa fel încât devenea, la rândul său, depozitarul unor haruri

descinse din manifestarea principiului matern... Era duios şi delicat şi blând şi languros, timid într-un sens pasional, emotiv, plin de

candoare...

Odată, când s-a întâmplat să dorm după-amiaza, am visat din nou un caiet cu manuscrise despre existenţa căruia ştiu doar în somn şi

după care scormon prin zeci de sertare de fiecare dată când îl caut, adormită fiind. Ştiu că acesta e caietul cu uitate, în care sunt trecute

toate ideile şi versurile şi poveştile pe care le-am conceput vreodată şi n-am mai apucat să le mai scriu pentru că între timp le-am

uitat... De fiecare dată, în astfel de vise, caut în caiet după ceva, nu îmi e tocmai limpede ce, iar după ce îl găsesc cu chiu cu vai îl

deschid la o pagină anume de unde îmi procur câte o idee sau câte o frază cu care uneori mi se întâmplă să mă şi trezesc în minte şi s-o

pot reproduce... De data aceasta am visat o poveste întreagă, dar nu în imagini, ca în acele peripeţii onirice de care îţi aminteşti la

deşteptare ca de un film, ci în cuvinte, am visat-o scrisă, rând cu rând, de mâna mea în caietul cu uitate... Povestirea, atâta cât o pot

reproduce, suna cam aşa:



9

Undeva într-un ţinut străvechi (pe care îl putem asocia cu Italia) trăia o

prinţesă, fiică de rege şi regină care ar fi trebuit să se mărite... Părinţii ei, blânzi

şi îngăduitori din fire, o lăsară să se hotărască singură asupra alesului, dar fiica,

din cale afară de capricioasă, puse pe fugă mulţi peţitori: bărbaţi dintre cei mai

instruiţi, nobili, cărturari, poeţi, matematicieni şi vizionari, tineri şi maturi,

frumoşi sau nu... Părinţii erau aproape exasperaţi deoarece prin curtea

palatului mişunau mereu alţi şi alţi pretendenţi, iar timpul trecea, fata lor se

ofilea şi de inimă nu i se lipea nici unul... Nu le erau foarte limpezi criteriile

după care ea îi respingea, dar bănuiau câte ceva. În schimb găseau cu totul

misterios faptul că, în urma întrevederilor cu ea, după o discuţie între patru

ochi în care le dădea verdictul, în loc să fie dezolaţi şi obidiţi, peţitorii răsuflau

parcă uşuraţi... Ce le spunea? Ce dezvăluiri le făcea? Fapt e că într-o bună zi

părinţii îi cerură să le dea o explicaţie, iar prinţesa le spuse cu seninătate că nu

se potrivea cu nici unul, erau toţi nişte tăntălăi caraghioşi şi adăugă, pe un ton

ceva mai grav, că nu îşi dorea altceva de la viaţă decât un om care să-i semene

leit...

Părinţii se speriară la auzul unei asemenea declaraţii, pentru că fiica lor era din

cale afară de originală: era aproape imposibil să existe cineva care să-i

împărtăşească vederile şi convingerile. Era şi foarte talentată altminteri: dansa,

picta, compunea versuri şi improviza la clavecin. Dar cel mai tare se temură de

ceea ce citiră printre rânduri în mărturisirea copilei, de faptul că se referea mai

ales la acea particularitate a ei pe care toţi cei ce o cunoşteau o treceau sub

tăcere. Copila nu se închina la zei şi nu credea în miracole sau în viaţa de apoi... Deşi părinţii se rugaseră ani şi ani ca zeii şi nemuritorii

protectori să le vindece copila de păcatul necredinţei, aceasta rămăsese neînduplecată în încăpăţânarea ei. Trecură încă doi ani fără ca

prinţesa să îşi aleagă mirele, iar bieţii părinţi ajunseră să se împace cu gândul că totul era pierdut şi că nu vor mai avea nepoţi care să



10

ducă în lume faima numelui lor... Însă exact atunci se întâmplă să nimerească în

ţinuturile lor un pelerin, un străin venit de pe meleaguri îndepărtate, care se

trăgea dintr-un alt neam, însă foarte erudit, cunoscător a mai multor limbi,

printre care şi două dispărute... Prinţesa îl zări, din caleaşcă, pe când se plimba

prin cetate, şi simţi dintr-un foc o chemare ca un dor adânc şi le ceru părinţilor,

de cum ajunse acasă, să îl invite pe străin la masă... Pelerinul era ca nimeni altul

de manierat şi de rezervat, plin de solicitudine, avea un glas cald şi melodios şi o

delicateţe aparte care i se citea pe chip şi în gesturi, era un nobil adevărat şi îi

semăna întru totul, ca un geamăn: şi el compunea versuri, desena, improviza la

clavecin... Dar prinţesa îşi impuse să-şi domolească bătăile inimii şi să îl trateze

cu prudenţă până în momentul fatidic când avea să se retragă cu el în grădină şi

să-i pună întrebările cheie... Nu fu deloc surprinsă atunci când frumosul străin

îi spuse că, deşi nu îşi dorea s-o dezamăgească, trebuia să-i facă o mărturisire

care i-ar fi putut compromite imaginea în ochii ei, făcându-l să-i cadă în

dizgraţie: nu se închina la zei pentru că nu credea în existenţa lor, după cum nu

credea nici în nemurirea sufletului... Prinţesa exultă în sinea ei şi îl invită şi-a

doua zi, şi-a treia zi la palat... Părinţii erau din cale afară de fericiţi că în sfârşit

fetei lor îi venise sorocul şi îl copleşiră pe străin cu daruri şi cu recunoştinţa

lor... Acesta se arătă măgulit şi fericit de şansa de-a se însura cu prinţesa, dar le

ceru să îi respecte dorinţa de-a nu avea loc într-un templu ceremonia de nuntă.

Se învoiră toţi bucuroşi însă, când febra pregătirilor pentru cununie era în toi,

prinţesa se îmbolnăvi şi căzu la pat... Nici un vraci din ţinut nu reuşi să-i vină de

hac maladiei, a cărei sorginte le era necunoscută. Alesul ei îşi petrecu zile şi

nopţi la căpătâiul bolnavei, punându-i comprese pe tâmplele încinse de febră şi

vărsând lacrimi amare. Prinţesa îl sorbea din ochi într-un fel anume, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu îndrăznea... „Cere-mi

orice şi voi face pentru tine“, îi zise mirele, „vreau să îţi dovedesc dragostea mea.“ Atunci prinţesa îi mărturisi printre lacrimi că de când



11

cunoscuse dragostea îşi încălcase necredinţa şi îi implorase pe zei să o ierte pentru nesăbuinţa şi orgoliul ei din primii ani ai vieţii şi să

salveze din ghearele morţii măcar sufletul iubitului ei, îi spuse că nu putea îndura gândul că el nu va mai fi, că lumina ochilor lui

albaştri se va stinge pentru totdeauna, că toată puritatea şi blândeţea lui se vor prăpădi odată cu trupul acela mlădios şi dulce, că nu va

mai rămâne nimic din el sau, şi mai groaznic, că va fi torturat în infern... Ea era dispusă să putrezească în iad dacă ştia că în felul acesta

ar putea răscumpăra viaţa făpturii lui care îi era atât de dragă... „Fabulezi, iubito“, îi spuse el după ce o ascultă până la capăt, „e din

cauza febrei!“ Prinţesa îl privea cu disperare: el n-o credea şi nici nu o înţelegea. Îi prinse mâinile într-ale ei cu fărâma de putere pe

care o mai avea şi îi spuse: „mi-ai zis că eşti dispus să faci orice pentru mine!“, „da, sigur“, „atunci închină-te la zei!“, „aşa ceva nu se

poate, e un nonsens, nu există zei, dragostea mea, după cum nu există nici viaţă de apoi!“, „trebuie să existe“, bâigui ea, „ca să fim acolo

împreună....“ Alesul o ţintui cu compasiune şi îi aminti că motivul pentru care nici unul dintre ei nu-şi găsise perechea până atunci era

legat tocmai de faptul că nu le împărtăşea nimeni necredinţa, îi aminti că se îndrăgostiseră pentru că semănau leit şi îi mărturisi că,

dacă n-ar fi pus pe seama bolii slăbiciunea de caracter de care ea dădea atunci dovadă, s-ar fi simţit de-a dreptul trădat şi dezamăgit.

„Bine dar tu nu simţi că trebuie să existe ceva dincolo de moarte, iubirea pe care mi-o porţi nu te face să crezi? Poate că e o nebunie,

dar cum putem iubi fără gustul eternităţii, fără speranţa aceasta nebunească în nemurirea sufletului? Cum ne putem împăca vreodată

cu moartea celor pe care îi iubim? Tu, te poţi împăca, dragostea mea, cu ideea că nu voi mai fi, că dacă boala mă va răpune, te voi lăsa

singur, că spiritul meu nu te va mai însoţi?.“..

Finalul poveştii n-am mai apucat să-l citesc pentru că m-am trezit între timp, plângând...

Chiar aşa: cum aş putea să mă împac cu gândul că nu mai rămăsese nimic din Emil, nici măcar o umbră radioasă, un ochi deschis

asupra universului undeva într-o altă sferă? Cum să ne putem împăca vreodată cu moartea iubiţilor, părinţilor, călăuzelor, prietenilor

noştri? Cum să te mulţumeşti cu gândul că poate te veghează dintr-o altă lume?

Tot ce puteam întrezări era faptul că exista între noi o formă de comunicare stranie... Ori de câte ori deschideam la întâmplare o carte

de-a lui, dădeam peste un pasaj care descria întocmai starea mea de spirit, împrejurarea în care mă aflam sau gândurile care îmi

treceau atunci prin minte.

...Am reuşit să reconstitui şi profilul lui Frank, într-o carte, o lucrare mai puţin cunoscută pe care am procurat-o abia în perioada

lecturilor în a doua lumină; l-am recunoscut deîndată în postura unui daimon, care era chiar personajul principal...



12

Îi vedeam chiar şi trăsăturile foarte limpede... şi în mod surprinzător Emil avea dreptate, aveau ceva în comun, semănau: siluetele,

gesturile, expresiile lor erau foarte apropiate, aveau acelaşi aer androgin, după cum şi sufleteşte erau înrudiţi... În carte apăream şi eu,

la o altă vârstă, în preajma lui Frank, într-o relaţie bizară cu Emil... Se făcea că eu eram mama lui Frank şi ibovnica lui Emil ceva foarte

ciudat în tot cazul...

La un anumit interval de timp, tatăl lui se închidea cu el într-un hambar şi îl familiariza cu a patra poruncă, administrându-i cuvenitele

„învăţături“ paterne. La bătăile tatălui s-au adăugat cele ale profesorilor. Micul Emil era complet derutat pentru că pe de-o parte i se

dădeau de exemplu faptele sfinţilor, ale eroilor şi ctitorilor de cultură care sfidau autorităţile sociale şi pe de altă parte orice tentativă a

sa, cât de firavă, de a îndrăzni să gândească cu capul propriu sau să pună la îndoială vreo regulă era ridiculizată şi sancţionată fără

milă. Iniţierea în masculinitate îl zdruncinase grav şi cum nu se putuse aclimatiza la tertipurile genului masculin, fu repede

marginalizat şi de fetele care îl găseau exagerat de sfios şi de încuiat şi de băieţii care căutau să-l batjocorească pentru sensibilităţile şi

preocupările lui neobişnuite, oripilaţi de aerele lui de domnişoară, de delicateţea pe care o emana prin toţi porii.

Îi plăcea să îşi imagineze că se transformă în focă şi că

trăieşte undeva pe o peluză, întins cu burta la soare,

amuşinând aerul tare şi proaspăt şi ascultând liniştit sunetul

valurilor care se sfărâmă de maluri sau rostogolindu-se de

pe-o parte pe alta într-un joc nupţial cu o femelă, trăia

senzaţii dintre cele mai intense ca şi cum chiar ar fi trăit în

blana focii, simţea cum ea îl împingea cu botul şi îşi lipea

mustăţile de ceafa lui...

Întotdeauna am considerat că foca este unul dintre cele mai

senzuale şi atrăgătoare animale. La cinci ani îmi doream să

ajung adultă, doar ca să pot să-mi construiesc o casă cu o baie

uriaşă în care să plasez un mic bazin care să fie sălaşul unei

foci. Visam să mă îmbăiez cu ea, s-o spăl cu şampoanele mele

parfumate şi să ne giugiulim în limba ei, scoţând acele sunete



13

drăgăstoase şi încântătoare care nu pot fi comparate cu ale nici unui alt animal. Poate că mă întâlnisem cu Emil deja înăuntrul acelui

vis din copilărie, mi-a trăznit prin minte, poate că Emil era

sufleţelul care se ascundea în blana focii mele...

Se izolă din ce în ce mai mult şi ajunse, în anii adolescenţei,

să-şi petreacă majoritatea timpului hoinărind pe dealuri sau

stând pe malul râului şi contemplând apele. Copacii, gâzele,

fluturii, mai ales fluturii, vietăţile naturii, siluetele munţilor

deveniră adevăraţii lui prieteni, prezenţe de care nu se putea

dispensa şi care îi umpleau sufletul de bucurie.

Miresmele şi freamătul vegetal îl îmbătau ca un vin fermecat.

Furtunile îl ademeneau şi un instinct anume îl făcea să le simtă

mocnind în zilele însorite: reuşea să le prezică întotdeauna

dezlănţuirea... Cunoştea firea fiecărui copac şi a fiecărei flori în

parte...

Hoinărea ceasuri întregi prin sălbăticie, se căţăra pe

povârnişuri sau zăcea întins în iarbă visând, citind sau

vegetând...

Îi fusese dat să se ciocnească încă de foarte timpuriu de

ipocrizia adulţilor, de moralitatea şi generozitatea lor de paie,

de accesele de brutalitate învelite în catifeaua proverbelor, de

mascarada rolurilor sociale, de bigotismul celor care-şi

ciopleau dumnezeii la înăţimea capetelor lor, de minciunile

care gâlgâiau în venele cetăţenilor model, de trufiile pioşilor,

de înfumurările dascălilor şi ajusese să vadă stihii în tot ce se



14

impunea sub formă de principiu abstract, de poruncă sau lege, să deteste însăşi ideea de morală.

Îi era limpede că tinereţea şi maturitatea aveau să îi rezerve chinuri şi amărăciuni cu mult mai tenebroase decât frustrările copilăriei,

avea sentimentul că se va transforma în ceva monstruos şi că va pierde calea spre meleagurile fanteziei şi libertăţii. Lumea era un loc

sumbru şi straniu, în care viaţa era siluită şi exilată într-un infern birocratic, în care oamenii erau transformaţi în maimuţe, în păpuşi şi

în soldaţi... Şi totuşi exact atunci când îi era dat să realizeze proporţiile dezastrului care îl pândea din umbră, sângele i se transformase

în lavă, iar în suflet i se dezlănţuiau explozii stelare.

Oare chiar mă întâlneam cu Egon, oare chiar mi se arătase chipul lui Leonard într-o fereastră de tramvai, la câteva săptâmâni după ce

murise? Oare chiar îi transmisesem eu lui Frank telepatic pofta de-a se înfrupta exact în aceeaşi perioadă din cărţile lui Emil?

Oare într-adevăr apăruse el, Frank, în visul Zenobiei, ţinându-mă de mână sau era altcineva deghizat în Frank sau altcineva pur şi

simplu? În acel moment ceva în mine se răsturna ca o clepsidră care începea să-şi picure nisipul în sens invers: „dar de unde ştiusem

că pe prima iubită a lui Frank o chema Ingrid, mult înainte de-a-l fi cunoscut şi de-a primi din gura lui confirmarea? De unde ştiusem

că lui Egon îi plăcea muzica de orgă? “

Egon îmbrăca multe forme, uneori îl simţeam pur şi simplu ca pe o adiere

de vânt, ca pe o prezenţă invizibilă şi tandră. Odată mi se arătase în chip

de câine...

Am închis ochii şi m-am lăsat în voia muzicii, fără să mă tulbure vreun

gând. În acel moment soprana cânta o arie minunată, care te înălţa ca un

zbor extatic. Când am deschis ochii imaginea scenei şi a Ateneului se

transformaseră... Era acelaşi lied, dar vocea interpretei era întrucâtva

diferită, iar când m-am holbat mai bine pe scenă am observat că era şi

altfel îmbrăcată... Era de-a dreptul altă solistă. Mi-am aruncat privirea în

jur buimăcită... Spectatorii erau îmbrăcaţi demodat şi erau cu totul alţii

decât cei pe care apucasem să-i surprind când intrasem în sală. Starea

aceea de zbor continua să-mi încingă inima, era o fericire intensă, un amestec de fericire, voluptate şi libertate care mă copleşeau,



15

făcând ca nedumerirea să treacă pe plan secundar. Totul a durat câteva secunde. Mi-au picat ochii pe un bărbat blond cu ochelari care

se afla câteva scaune mai la stânga, căruia nu-i puteam vedea decât profilul şi care asculta aria cu ochii închişi şi cu un surâs feeric pe

buze. Părea să fie cuprins de acelaşi extaz. La un moment dat, probabil simţindu-se privit, s-a întors spre mine şi m-a învăluit în

surâsul acela diafan. Am rămas încremenită. Era Emil şi avea vreo patruzeci de ani... Mă privea ca şi cum m-ar recunoaşte. M-am

speriat îngrozitor şi într-o clipită m-am pomenit din nou lângă Arina, în sala Ateneului din Bucureşti... Aceasta se uita la mine intrigată

şi oarecum neliniştită. Mi-am revenit destul de repede şi-am încercat să mai repet figura, dar n-am mai reuşit. Starea aceea de extaz

era cheia întregii peripeţii. Era câmpul de interferenţă dintre un plan şi altul, dintre orbita pe care se mişca sufletul lui şi cea pe care

mişcam eu, dintre lumea lui interioară şi a mea. Mi-a trebuit ceva timp să realizez că nu mă deplasasem în trecut, ci undeva în mintea

lui... pentru că nu avea tocmai chipul din poze, ci imaginea sa interioară, aceea pe care o proiecta prin cărţi. Apărusem ca o hologramă

pe ecranul minţii lui....

Mi-am amintit subit de o frază citită într-una dintre cărţile lui Emil: o inscripţie de pe una dintre uşile care se aflau pe coridoarele unui

labirint magic. Părea o construcţie de cuvinte fără noimă, pe care o înregistrasem la lectură, dar fără să o pot tălmăci în vreun fel, care

spunea aşa: Esenţa Artei. Transformarea timpului în spaţiu prin muzică.

Căutam fără preget formulele magice ale desprinderii de prezentul în care mă mişcam anevoios, trebuia să ajung la el, cu orice preţ,

să-l văd măcar o dată aievea, să-l sărut sau să-l lovesc, să-i cer socoteală pentru situaţia alambicată şi tragică în care ne aflam, să aflu

măcar de ce dacă nu şi cum ar fi trebuit să procedez ca să întorc roata destinului într-un sens favorabil.

Îmi era din ce în ce mai limpede că arta, mai ales universul cărţilor proprii, era biografia lui reală, în vreme ce aşa zisa biografie

concretă era doar umbra pe care acest univers o târa după el... Şi în cazul meu era aceeaşi poveste. De ce m-aş identifica mai degrabă

cu umbra mea decât cu mine?

„Uită-te la mine, Emil, cum zac în celula asta îngheţată, ţintuită de nostalgii, cum am ajuns să mă gândesc la tine în fiecare clipă, să văd

viaţa cu ochii tăi, cum mă târăsc printre zile şi nopţi deşarte, prăbuşită cu totul înăuntrul tău!“ Când îmi turnam vin în pahar vărsam o

picătură în pământ cu gândul la Emil. Lui îi plăcea mult vinul roşu. Ţi-o fi frig mamă, ţi-o fi foame? Ţi-o fi sete acolo unde eşti?“



16

Promiseland



17

Motto: „Ea este împărăţia de dincolo de timp şi de aparenţe, zise

ea. Iată, acolo e locul nostru, acolo ne putem simţi şi noi ca acasă,

într-acolo ni se îndreaptă dorul inimii, lupule de stepă, iată de ce

ne este nouă dor de moarte… O să râzi, dar uneori mă gândesc că

poate şi Pablo, prietenul meu, ar putea fi un sfânt deghizat.

Suntem nevoiţi să bâjbâim prin atâta noroi şi absurditate până

să ajungem acasă! Şi n-avem pe nimeni care să ne călăuzească,

singura călăuză este dorul de casă.“

Hermann Hesse, Lupul de stepă

M-am retras undeva la munte, în sălbăticie ca să nu-mi distragă

atenţia nimic din peisajul şi zarva citadine, într-un loc de vis, unde

îmi petreceam odinioară duminicile cu bunica mea, la poalele

Pietrei Craiului, pe nişte dealuri cu poieni numite Plaiul Foii…

Îmi continuam, desigur, cercetările despre Emil. Existau câteva

găuri negre în biografiile lui, două sau trei perioade în care

dispăruse fără urmă şi despre care nu vorbise nici cu psihanaliştii

nici cu prietenii intimi… Mai existau momente în care era absent,

zăcea ca într-o catalepsie, fără să clipească, de parcă ar fi reuşit

cumva să dilate timpul dintre inspiraţie şi expiraţie… În acele

momente nu se ştia unde e plecat, căci în tot cazul spiritul lui nu se

afla pe pământ…

Într-una din zilele însorite, pe când stăteam întinsă pe iarbă şi

citeam dintr-o carte de-a lui nişte însemnări care făceau trimiteri

vagi la prima sa dispariţie, m-a cuprins din nou, pe neaşteptate,



18

starea aceea de relaxare voluptoasă pe care o avusesem la concertul de lieduri. Am închis ochii şi m-am lăsat în voia senzaţiilor

benefice pe care le captam din atmosferă, golindu-mi mintea de gânduri, inhalând mirosurile toamnei, în timp ce un vânt

prietenos îmi răsfira părul…

La un moment dat am aţipit sau cel puţin aşa am avut impresia pentru

că atunci când am deschis din nou ochii mă simţeam ca proaspăt

trezită dintr-un somn: uşor ameţită şi buimacă. Mirosurile se

schimbaseră, aerul era proaspăt şi îmbietor, ca de primăvară şi se

făcuse parcă mai răcoare. Dar toate senzaţiile erau mult mai vii şi mai

intense decât cele anterioare, ca şi cum mi s-ar fi ridicat o ceaţă de pe

simţuri, care mă făcea până atunci să percep estompat sunetele,

mirosurile, atingerile… Când m-am dezmeticit şi m-am ridicat în

capul oaselor, m-am pomenit întinsă undeva pe o iarbă abia încolţită,

de început de martie, fără pătură. Nu mai corespundeau nici locurile,

peisajul se schimbase. Era ceva ciudat în atmosferă, în compoziţia

luminii, dar nu puteam desluşi exact ce. Razele soarelui se răsfirau

printre crengile copacilor împrăştiind în aer scânteieri diafane pe care

iarba le reflecta ca şi cum ar fi iradiat din interior... „Ne aflăm în

închipurile noastre reunite“, m-a fulgerat o intuiţie, „undeva într-un

ţinut făcut din viziunile mele şi ale lui amestecate... “,

O busolă interioară mă ghida prin sălbăticie, ca şi cum aş fi ştiut cum să mă îndrept spre o anumită zonă unde trebuia să ajung.

Cel mai mult m-a surprins însă faptul că nu îmi era deloc frică. Am ajuns in dreptul unui drum desfundat de ţară... Nu mai

recunoşteam nimic, iar drumul plin de praf şerpuia printr-o pădurice. La orizont se profila o siluetă subţire... Am ştiut că e el,

l-am recunoscut imediat după mersul împleticit şi aerul frământat pe care îl înfăţisa, după statura lungă şi hieratică... N-avea

mai mult de 15 ani. Credea că se rătăcise, nu bănuia ce se întâmplă de fapt... Mi s-a adresat în germană, într-un chip foarte



19

protocolar, şi în mod surprinzător l-am înţeles. M-am

minunat cum de îmi ieşeau cuvintele din gură pe nemţeşte,

deşi nu se lipise mai nimic de mine la cursul pe care îl urmam

cu stoicism. I-am răspuns, la fel de politicos, că nici eu nu

ştiam unde suntem... că sunt la fel de bulversată... Arăta

foarte obidit, era tras la faţă, avea nişte cearcăne uriaşe şi un

aer răvăşit. Îşi ţinea o mână vârâtă în haină, ca şi cum ar fi

ascuns ceva... Îmi evita privirea. Mă miram că nu era surprins

de felul în care eram îmbrăcată, de fapt nu părea să-l

contrarieze nimic, într-atât era de mâhnit şi zdruncinat. M-a

salutat şi a dat să-şi continue drumul. A înaintat câţiva paşi

cu ochii pironiţi în praful şi hârtoapele de pe drum... Inima

mi se urcase în gât şi îmi bătea cu putere... Emoţia îmi

paraliza gândurile, nu ştiam ce să fac să-l reţin. L-am strigat

pe nume. A tresărit şi s-a întors spre mine, buimac:

- Ne cunoaştem cumva? Îmi cer scuze... Nu ştiu de unde să vă

iau...

Făcea un efort vădit să-şi stoarcă memoria.

- Nu, dumneavoastră nu mă ştiţi, dar eu vă cunosc... m-am

hazardat să-i spun.

A urmat un moment de derută în care nu am mai ştiut ce să

adaug... Îşi ţinea în continuare mâna ascunsă în haină

strângând un obiect. E un revolver, mi-am spus... Suntem în

luna martie... În biografiile lui apărea consemnat că abia

câteva luni mai târziu ar fi avut prima tentativă de sinucidere.



20

Dar poate că intenţia îi încolţise în minte mai devreme. Mi-am făcut rapid câteva calcule încercând să decelez data exactă în care

ne aflam... Ca apoi să realizez că era o absurditate ce încercam să aflu, pentru că ne aflam în acelaşi timp în anul de graţie 2004

în care eu aveam 30 de ani şi în anul în care el fugise pentru prima oară de acasă la nici 15 ani... Ne aflam undeva pe un tărâm cu

desăvârşire interior, în care nu mai putea fi evaluată corespondenţa cu faptele din realitatea obişnuită.

- N-ar trebui să nutriţi astfel de gânduri. Sunteţi atât de tânăr! Nu puteţi ştii ce vă rezervă viitorul, m-am pomenit spunându-i

dintr-odată... Îmi ieşeau vorbele din gură nepremeditat, mă miram şi eu. M-a privit cu suspiciune, ca pe o nălucă... Îi venea să o

rupă la fugă. Se dădea în el o luptă asiduă, între o voce care îi spunea să mă asculte şi alta care îi sugera că halucinează. I-am

atins braţul uşor cu mâna în speranţa că acest gest îl va convinge de veridicitatea prezenţei mele deşi, cum nu avusesem

niciodată halucinaţii, nu ştiam dacă senzaţiile tactile erau incluse sau nu în meniu. Eram amândoi încordaţi.

- Cine sunteţi? l-am auzit murmurând într-un târziu.

M-a pus într-o situaţie delicată pentru că nu ştiam ce să-i răspund.

- Aveţi un revolver ascuns în haină, nu-i aşa? am eludat eu întrebarea...

M-am gândit că va fi nevoie să o tăiem prin pădure. Drumul o cotea la dreapta... Nu îmi era încă limpede dacă eu anticipam

transformările peisajului sau dacă le cream cu gândul... Mi-am propus să găsesc o scorbură şi, rotindu-mi privirea în jur, am

zărit un arţar bătrân cu o ditai grota căscată în trunchi. Dacă îmi propuneam să văd ciuperci dădeam peste o grămadă de

răsaduri. Aproape că se sincronizau apariţiile din mintea mea cu cele care mi se dezvăluiau simţurilor.

I-am atras şi lui atenţia şi ne-am jucat amândoi animând împrejurimile cu veveriţe şi bursuci, cu specii rare de fluturi, cu frunze

uriaşe şi cu plante exotice... Imaginaţia lui mă lua prin surprindere pentru că el cunoştea şi îşi putea reprezenta o groază de flori

şi de arbuşti de care eu habar n-aveam.

Spaţiul încojurător devenea din ce în ce mai bizar sub influenţa minţii lui: începuseră să se amestece în peisaj anotimpurile şi

vegetaţia specifică unor regiuni geografice sau forme de relief.

Apăreau copaci abia înfrunziţi printre pomi fructiferi înfloriţi, curmali şi portocali printre stejari, mesteceni şi ulmi înconjuraţi

de tundră şi ierburi polare cu floricele cât unghia, ferigi uriaşe şi chiar câte un eucalipt ici colo printre tufe de trandafiri de



21

grădină şi brazde cu irişi. Se făcuse şi mai cald, ca în dimineţile de sfârşit de mai. Nu prea puteam concura cu el, abia reuşeam să

materializez câte un brăduţ sau câte un nuc, în vreme ce el împânzea spaţiul cât vedeai cu ochii cu liane tropicale, orhidee,

măslini, cactuşi, cireşi pârguiţi şi o groază de plante necunoscute mie.

- Cum se cheamă planta asta?

- Nu ştiu, acum am inventat-o... O

să-i dau numele dumneavoastră.

Dacă o să aveţi bunăvoinţa să mi-l

spuneţi.

- Puteţi să-mi spuneţi Eva... am

îndrugat eu, relativ nesigură de

alegerea numelui.

- Vă ofer... îţi dedic, se corectă el

rostind ezitant cuvintele, mica

mea creaţie şi îmi întinse floarea

aceea albastră-argintie. Primul

exemplar din specia Eva...

Se înseninase şi am observat că îi

dispăruse umflătura din

buzunarul în care îşi pusese la

rugămintea mea revolverul, ceea

ce însemna că îl lepădase din

gânduri...



22

Copacii se răreau şi se putea desluşi imaginea unui luminiş undeva în zare.

Emil s-a aplecat şi a băut puţină apă, apoi ne-am ridicat şi ne-am îndreptat

spre poiană. Era acolo o casă care aducea cumva cu o pagodă, pentru că

avea acoperişul construit sub formă de umbrelă. O cărare acoperită cu un

fel de pietriş sidefiu ducea spre intrare. Când m-am holbat mai atent la

pietriş, am realizat că erau scoici mărunte şi pietricele din acelaşi material

ca şi cochiliile... M-am uitat la Emil complice. A dat din umeri nedumerit:

nu concepuse el locul acela...

Ne-am dus să inspectăm mai bine sanctuarul din grădină. Se afla pe o mică

insulă rotundă înconjurată de o apă pe care pluteau lotuşi şi nuferi. Ca să

ajungi acolo trebuia să păşeşti cu grijă peste nişte bolovani care se înălţau

deasupra bălţii alcătuind un fel de punte.

Sfincşii delimitau ca nişte coloane cinci trepte care urcau spre o lespede pe

care era aşezată o piatră fascinantă, cu irizări albăstrii. „E piatra lunii!“

mi-a şoptit Emil. De-o parte şi de alta a lespezii se aflau Madona şi o statuie

indiană, cu un chip hermafrodit şi cu un singur sân. Când am studiat mai

atent Sfincşii, am realizat că aveau profiluri diferite: cel din dreapta era de

bărbat, iar cel din stânga de femeie. Am îngenunchiat amândoi şi am rostit

o rugăciune. O rândunică se aşeză pe umărul lui Emil.

- Dumnezeule cât aş vrea să existe măcar o singură fiinţă capabilă de o iubire pură şi adevărată! îmi zise Emil cu un glas secătuit

de durere.

- Şi eu îmi doresc acelaşi lucru, i-am spus mângâindu-i obrajii.

- Cine eşti? mă întrebă el dintr-odată, pe un ton care nu-mi mai permitea nici o eschivă.

Am început să-i explic ce şi cum.



23

- Îţi baţi joc de mine? mă întrerupse el la un moment dat. Cum să ajung un mare scriitor?

***

- Ce bine semeni tu cu mine! exclamă el.

- Sigur ca semăn cu tine, altfel nu ne-am fi întâlnit în condiţiile astea, nu ţi-e clar?

- Eu asociez paradisul cu nişte concerte de orgă ale lui Emmanuel Bach...

- Ştiu. O ştiu din cărţile pe care le vei scrie peste câţiva ani...

- Va să zică sunt un măscărici... N-am să mă omor.

L-am îmbrăţişat îndelung.

Era ostenit şi a aţipit repede, strângându-mi cu putere mâna. Eu însă n-am reuşit să lipesc geană de geană...

Cine ştie când aş mai fi avut ocazia să îl ţin în braţe, chiar şi adormit? L-am vegheat toată noaptea, sorbindu-i toate detaliile

figurii şi studiindu-i trupul zvelt cu mare atenţie... Avea nişte braţe fragile cu încheieturi foarte mobile, cu degete lungi şi

scheletice, nişte umeri largi, un bust de Adonis şi nişte picioare suple, cu muşchii sculptaţi în fibră. Cine ştie dacă nu era prima şi

ultima oară când mi se dezvăluia în această înfăţişare? Mă treceau deja fiorii nostalgiei. Avea o piele foarte albă şi fină,

asemănătoare cu a mea, obraji osoşi şi nişte buze subţiri decupate migălos, într-o formă fascinantă... Iar pe măsură ce îl

contemplam aveam senzaţia că peste chipul acela de adolescent se suprapune un altul, de tânăr bărbat, cu o expresie care avea în

ea ceva mai temerar şi mai rebel şi un al treilea chip, de adult, cu o frunte încruntată şi cu un surâs amar în colţul buzelor, dar şi

cu o undă de tandreţe stranie şi un al patrulea cu o mină zbuciumată şi cu o expresie chinuită, chiar şi un al cincilea chip, de

bătrân, cu riduri mărunte ca nişte haşuri care îi acopereau obrajii, însă acestă înfăţişare din urmă părea mai senină decât

celealte, se putea desluşi impregnată în ea o undă de împăcare şi împlinire... Şi toate aceste chipuri îmi erau nespus de dragi şi de

familiare şi le găseam încărcate de un erotism care mă atrăgea hipnotic.



24

- Mulţi oameni se identifică fie cu o mentalitate, cu anumite construcţii ale gândirii, fie cu un scenariu social în care sunt

captivi... În fine. Nu ne interesează ei... Ci puţinii care reuşesc să nu îşi piardă harurile copilăriei, căci în acea perioadă toţi ne

percepem mult mai limpede sinele. Aceştia devin artişti sau nebuni, devin nişte inadaptaţi şi nişte paria... Dar au ceva mult mai

de preţ decât ceilalţi. Sunt mii şi mii de moduri în care îţi

poţi oculta simţurile şi degrada sufletul. A deveni femeie

sau bărbat e unul dintre mijloace.

Desen dintr-o lucrare de alchimie sec. XVII

- Gândeşte-te la mitul căderii. Omul originar, Adam se afla

în centrul cercului şi era androgin... Avea un suflet

înzestrat cu toate calităţile care ulterior au fost segmentate

şi distribuite separat celor două genuri. Căderea a constat

în prăbuşirea acestui suflet spre periferia sferei. Acolo, la

extreme, imaginea omului primordial apare sub formă de

bărbat sau femeie, iar dacă ai pierdut legătura cu centrul

nu mai ai decât conştiinţa identităţii tale trupeşti.

- De ce e nevoie de toată transpunerea în forme, la ce ajută

forţele centrifuge care ne împing spre suprafaţa sferei? mă

întrebă el frământat.

- Ca să poată exista sfera... Formele în sine sunt minunate,

i-am răspuns... Iar dacă n-ar exista forme cum ne-am mai

putea iubi? Cum ne-am mai putea înfăţişa unul altuia?

Când ţi-am vorbit de bărbaţi şi de femei şi de căderea lor în

iluzie m-am referit la faptul că trăiesc la suprafaţa sferei,

că au pierdut calea spre centru şi că aruncă haotic în



25

contul esenţelor reflexii ale imaginilor de la periferie sau raţionamente precare pe care le fac pornind de la aparenţe. De aceea nu

se pot înţelege şi cunoaşte între ei... Acolo, în universul lor, e Babilonul. Toţi se simt însinguraţi şi străini unii de alţii. Nu mai pot

comunica într-o limbă interioară şi trăiesc fiecare în legea lui, izolaţi în universuri particulare ale iluziei.

Dar noi, androginii, care ne aflăm în centru, ne putem deplasa pe razele care duc spre suprafaţă şi ne putem atinge chiar şi la

suprafaţă în aşa fel încât aceste atingeri să reverbereze până în centru...

Nu m-aş fi gândit că Demian nu fusese unul dintre prietenii lui din realitatea contingentă... Că i se arătase doar în imaginaţie.

Lucrurile începeau să dezvăluie într-o lumină cutremurătoare... I-am cerut să-mi descrie în amănunt cum arăta şi cum vorbea

acest Demian. Mi-a schiţat un portret în cuvinte, dar tot nu eram complet elucidată. I-am cerut să mi-l deseneze cu o nuia în

pământul de pe malul izvorului.

Era talentat la desen şi reuşi să schiţeze elocvent portretul lui Frank...

Era exact aşa cum bănuisem.

- Îl cunosc, i-am mărturisit, îl cunosc bine.

- Cine e?

- Un mag... E un prieten de-al meu. Alchimist...

...În acel moment s-a lăsat brusc întunericul, dar nu unul nocturn care e îmblânzit de sclipirile lunii sau de licăririle stelor, ci o

beznă oarbă... M-a cuprins o senzaţie de vertij ca şi cum aş fi alunecat în spirală printr-un tunel... Îmi simţeam capul fierbinte şi

dureros. Nu îmi dau seama cât a durat căderea prin acel întuneric compact. M-am pomenit la un moment dat întinsă pe spate pe

o suprafaţă plată cu ochii închişi... Când i-am deschis am văzut imaginea unui tavan alb. Aveam pe faţă o mască de respirat.

Eram într-o rezervă de spital, conectată la nişte aparate... Mama stătea pe un scaun la căpătâiul patului meu şi aţipise cu capul

într-o rână.

Am aflat că fusesem într-un fel de comă timp de trei zile...

Exact atât cât durase prima dispariţie a lui Emil.

Îmi petreceam câteva ore pe zi în meditaţie, cu ochii închişi, încercând să recompun din imagini traseul primei mele escapade.

Îmi imaginam că sunt la Plaiul Foii, că stau cu tâmplele lipite de pătură, că vântul îmi răscoleşte părul, că aţipesc. Uneori chiar



26

reuşeam s-o fac, dar mă trezeam de fiecare dată în patul meu, în odaia scăldată într-o lumină cenuşie şi ploioasă de noiembrie, a

anului de graţie 2004.

Tânjeam după el într-un hal fără hal, era mult mai greu de îndurat totul decât în perioada în care fusesem schingiuită doar de

obsesia morţii lui, iar gândul că, într-un timp paralel, el se zvârcolea

într-un pat de spital legat cu curele sau în cămaşă de forţă, că mă

chema în gând şi nu puteam fi lângă el, că îşi muşca buzele până îi

sângerau, că era terifiat şi singur, în vreme ce eu mă învârteam

neputincioasă de colo colo, ca o sirenă deportată în deşert, cu

sufletul şi trupul brăzdate de dragostea lui, era înfiorător...

Simţeam nevoia să-mi lipesc tâmplele de solul îngheţat, să fac pace

cu pământul. Mă ghemuiam ca un vagabond în mormanele de

frunze veştede, îmi acopeream faţa cu ele şi plângeam. S-a

întâmplat să trec într-o dimineaţă prin locul acela şi am zărit, de la

o oarecare distanţă, că printre uscături crescuseră nişte flori...

M-am apropiat intrigată să văd dacă nu cumva erau de butaforie,

poate că se jucase un copil. Era neverosimil să înflorească vreo

plantă la sfârşitul lui noiembrie. Mi-am pus ochelarii ca să văd mai

bine. M-am aplecat şi am recunoscut imediat petalele albastre cu

irizări argintii care degajau o mireasmă nostalgică asemănătoare

parfumului de tei. Lacrimile mele care se prelinseseră în acel loc

făcuseră să crească peste noapte primele exemplare terestre din

specia Eva. Primisem îndurarea pământului...



2

Într-o noapte, după ce adormisem, m-am trezit scuturată ca de un frison şi am auzit din nou glasul lui, sugrumat de dor,

chemându-mă pe nume. M-am dus la masa de scris, am luat în mână un creion şi mi-am făcut curaj să aştern pe o foaie

hieroglife şi să rostesc nişte cuvinte indescifrabile care îmi veneau atunci pe buze, despre care, desigur, habar n-aveam ce ar

putea înseamna... Tot ce îmi amintesc e că îmi era îngrozitor de frică.

Apoi îmi amintesc că am simţit răsuflarea lui Emil şi că i-am detectat mirosul

undeva foarte aproape. Era întuneric şi am bâjbâit să aprind lumina. Nu

găseam întrerupătorul veiozei, dar a aprins el o lampă cu ulei. Ne aflam în

dormitorul din mansarda casei noastre din ţinuturile Selenei.

7

- Cine suntem noi, Eva? Ce suntem? Ce fel de fiinţe?

- Cred că suntem neam de tritoni şi sirene, am glumit eu. Dacă mă uit bine la

tine îmi dau seama că chiar ai un aer de triton. Încă de când eram mică mi-a

încolţit ideea că e posibil să fiu o creatură a apelor, un fel de sirenă... În

adolescenţă am devenit din ce în ce mai convinsă de asta... Îmi convenea că

aveam sâni, dar îmi detestam sexul... Pentru că nu m-am putut împăca întru

totul cu trupul de femeie, zeii mi-au transformat partea de jos într-o coadă de

peşte...

Emil surâse cu subînţeles şi încuviinţă din cap ca şi cum ar înţelege în

profunzime situaţia.

Am urcat apoi în bibliotecă, pentru că pe-amândoi ne rodea curiozitatea. Am

deschis la întâmplare un volum şi am descoperit că era scris într-un alfabet

necunoscut. Emil mă privi iscoditor, gândindu-se că poate mie caracterele îmi

erau familiare. Tot suspecta că sunt o zeiţă şi că îi tăinuiesc deliberat anumite

lucruri. I-am spus cu toată seriozitatea că habar n-aveam ce fel de alfabet era

acela. Am mai extras o carte dintr-un raft diferit care era scris cu alte

hieroglife... Nu găseam nimic care să semene măcar cu una dintre limbile



28

arhaice pe care le studia de zor Emil la şcolile în care îşi urma penitent

studiile.

Exista un singur mod în care ne puteam deplasa în altă parte. Trebuia să

zburăm. Să străbatem cerul nostru şi să intrăm în altele.

- Dar cum să zburăm? se frământă Emil. Ce ar trebui să facem?

- Ce facem în somn în asemenea condiţii. Nu ştiu exact. Concentrează-te,

aminteşte-ţi. Nu îmi dau seama de ce, însă mie mi-a fost mai simplu să mă

desprind de podea şi să levitez la un metru înalţime; mă puteam ridica şi

mai sus, dar nu vroiam să mă lovesc de tavan. M-am răsucit de câteva ori în

aer ca să mă lămuresc în ce mod puteam controla mişcările şi direcţia. Apoi

am coborât din nou pe sol.

- Relaxează-te, i-am spus lui Emil. Nu te gândi că e imposibil. Încearcă să

nu gândeşti nimic altceva decât că vrei să te ridici în aer. E foarte simplu, ai

să vezi. E ca şi cum ai vrea să te ridici de pe scaun şi să mergi... E exact

acelaşi lucru.

Aşa se face că i-am putut vizita pe Leonard şi pe Zenobia în scorburile lor,

ghidându-ne după acordurile diafane ale harpei lui ale cărei ecouri

reverberau în Cosmos, că am descoperit Veneţia siderală a lui Vivaldi din

constelaţia Peştilor şi am avut fericirea să-l ascultăm interpretând el însuşi

un concert de vioară mai tulburător şi mai melodios decât toate

compoziţiile lui pe care le auzisem vreodată pe pământ...

Levitam destul de aproape de sol. Valea Selenei era foarte întinsă, trecea

printr-un defileu splendid, străbătea păduri de foioase şi de conifere, poieni



29

şi dealuri înflorite, grădini de portocali şi livezi de smochini... Din loc în loc existau aşezăminte omeneşti. Într-o piaţă circulară,

în dreptul unei fântâni arteziene am zărit o femeie de-o frumuseţe năucitoare, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă din borangic,

care hrănea păsările cu fărâmituri pe care le rupea dintr-o pâine. Purta o pălărie albă sub formă de joben, dintr-un material tare

şi transparent, pe care nu l-am putut identifica. Avea un păr castaniu şi lung până la

brâu, un trup cu forme voluptoase şi-o talie de viespe. Câteva păsări, din nişte specii

pe care nu le cunoşteam, cu un penaj viu colorat i se aşezau pe braţe şi pe poalele

rochiei. Emil avu un frison. Îi simţeam umărul tremurând. Era chiar Selena...

La un moment dat, pe când ne îndreptam spre constelaţia Gemenilor, m-a încercat o

sia spiritualizată a chipului...

stare intensă de beatitudine, ca o flamă care îmi dezmierda fiinţa şi a cărei atingere

am recunoscut-o imediat. Am poposit într-un ţinut de şes, într-un oraş construit

într-o câmpie, ale cărui străzi erau acoperite cu iarbă. Era plin de jongleri, arlechini,

de muzicanţi, de copii şi de adulţi îmbrăcaţi în haine din toate epocile... Existau şi

câţiva înveşmântaţi în straiele personajelor de Tarot. Cerul era plin de baloane şi

zepelline. În cetatea Selenei drumurile erau făcute din bucăţi mari de piatră ca în

antichitate, în Agora lui Kant străzile erau făcute dintr-o rocă mată şi neagră ca

onyx-ul, iar în oraşul lui Mozart pavajul era făcut din cuarţ albăstriu. În cerul lui

Egon nimerisem în plin carnaval. L-am găsit într-o cafenea jucând biliard.

Negocierile cu Emil au continuat şi la locul faptei. Nu era de-acord să mi se

desluşească formele în pictură, ideal era să mi se vadă doar capul. Apoi a realizat că

nici faptul că îmi puteau fi văzuţi umerii şi grumazul nu-i pica tocmai bine. Egon

chicotea, iar eu mă abţineam din greu să nu izbucnesc de-a dreptul în râs. Emil era

foarte tensionat şi nemulţumit. Tergiversările au durat îndelung. Mi-a spus că mi-ar

sta foarte bine cu broboada argintie înfăşurată în jurul gâtului. Mi-ar da o alură

În imagine Egon Schiele distinsă şi ar scoate în evidenţă expre



30

ocul cu Abraxas...

a e treapta cea mai de jos a bunătăţii... Până la iubirea mistică mai sunt sute de trepte...

un fel de moarte.

ă

anie: cel mai puţin am nevoie de explicaţii.

sunet... Legi sacre sunt întipărite şi în muzică nu doar în

ra invers... Poate că lucrurile care îmi răsăreau mie în minte erau ecoul vocii lui Emil, iar cele care îi defilau lui prin

ud prin fereastra întredeschisă cum vântul mişcă ramurile îngheţate şi urmăresc pe covor un joc de umbre. E o dimineaţă

a ultima noastră întâlnire Emil era deja îndrăgostit de Marta. Mă vizitase doar ca să-i spun ce părere am despre prima lui carte.

J

Vocea lui: Neprihănire

Vocea mea: - În perioadele în care nu scriu mă prăbuşesc în mine, zile şi nopţile trec fără şir, călătoresc printr-

Vocea lui: - Când scriu sau stau în deplină singurătate mă pomenesc că-mi captează atenţia o voce foarte bătrână din mine şi m

surprind articulând cuvintele sau gesticulând cu o anumită lentoare, ca un om în vârstă, alteori prin mine vorbeşte un copil, un

îndrăgostit sau un părinte...

Vocea lui: - O descoperire str

Vocea mea: - Muzica lui Vivaldi e tot cuvântul lui Dumnezeu întrupat în

cuvinte...

Poate că e

ţeastă erau ecoul vocii mele... Era şi acesta un mod de a face dragoste. În cărţile lui am regăsit părţi de umbră din existenţa mea

despre care nu îndrăznisem să scriu sau pe care le neglijasem...

A

însorită de decembrie. Se apropie Crăciunul şi mi-e cumplit de dor de amândoi. Ascult în disperare un vals compus de Frank şi

Serenada lui Schubert. E o tradiţie la noi în familie să o ascultăm de Crăciun...

L

L-am rugat să se înfăţişeze în faţa mea fără mustăţi... Nu atât sexul bărbaţilor mă deranjează cât bărbile, mustăţile şi părul de pe

corp mai ales de pe piept – care îi face să arate ca nişte urangutani jumuliţi. Nu mă simt în stare fac curat în casă, să împodobesc

bradul. Zac ore în şir în faţa albumelor cu fotografii, a caietelor şi cutiilor cu secrete. Am, încă din vremea liceului, un fel de

oracol care a căpătat în timp proporţii, în care ţin poze, poeme, citate, desene, pene de lebădă, frunze uscate şi o grămadă de

topuri literare şi muzicale pe care mi le-am făcut an de an. La cincisprezece ani am început să-mi caut în lume familia... Exista

acolo şi un fel de arbore genealogic, un documentar de familie. Pe Vivaldi l-am perceput întotdeauna ca pe un fel de strămoş, o

figură tutelară, din care îşi trag sevele cei din neamul meu. Cum nu găsisem nici un tablou al Annei Giraud, mă încumetasem să-i

fac eu portretul din minte. Existau câteva desene în care apărea imortalizat chipul ei lângă partiturile lui. Din moaştele muzicii



31

e atinge sau influenţa, nici o călăuză,

nici un iubit, nici un înger. Trăieşti stări

numit vânătoarea de

lor se năşteau Mozart şi Stanzi, din ei se năşteau Edward şi Nina. Oracolul meu arăta ca un fel de Biblie şi suna cam în acelaşi

mod ca versetul: „după naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani şi a născut fii şi fiice.“.. Adam, adică Antonio-Anna naşte pe

Wolfgang-Constanze şi aşa mai departe... Nu intru în amănunte. Ce e de reţinut e cum stăteau lucrurile în zona cea mai fierbinte

a interferenţelor mele: Egon era tatăl lui

Frank, îngerul meu şi naşul lui Emil.

În perioadele cu lună neagră te afli în

miezul întunecat al singurătăţii. Nimeni nu

te poat

extreme, oscilând între un refuz violent şi o

atracţie irezistibilă. Fiinţa stăpânită de

Luna Neagră preferă să renunţe la lume,

chiar şi cu preţul propriei distrugeri sau a

distrugerii altcuiva.

Există un trib de indieni nord-americani în

care tinerii care aspiră să devină şamani

sunt supuşi, atunci când ajung la vârsta

iniţierii, unui ritual

viziuni. Novicele se îndepărtează de sat şi se

retrage undeva în pustietate, în munţi.

Trebuie să-şi aleagă un loc pe care să îl

înconjoare cu pietre şi să se aşeze în

mijlocul cercului. Stă acolo nemişcat, fără

apă, fără hrană şi fără arme, în

întâmpinarea viziunii.



32

în interiorul cercului, spun bătrânii tribului. Cel mai

stită primejdios, nu puteam trăda tocmai partea de Egon

prin viaţă nu se mărginea la o perpetuă căutare sau

are imagini şi dorinţe

care îi animau pe fiecare dintre ei, iar partea comică era că

Deşi se află în plină sălbaticie, fiarele nu-l atacă niciodată cât

timp stă

adesea tânărul cade pradă halucinaţiilor şi se întoarce în sat

după câteva zile, mai mult mort decât viu, lihnit de foame şi de

sete. Atunci şamanii îi spun că viziunea care i-a fost dată este

aceea că nu există nici un fel de viziuni dincolo de propriile

fantasme şi că înţelepciunea cea mai mare constă în a le descifra

tâlcul.

Chiar dacă pe Emil îl iubeam ca pe un fiu, iar de Frank eram

îndrăgo

din mine care era estuarul meu, deschiderea mea către

alteritate...

Egon era o fiinţă mai evoluată, era mai generos decât ceilalţi doi,

călătoria lui

exprimare de sine avea şi alte ţeluri, mai înalte. Simţea

reverberând în carnea lui chinul şi voluptatea multor fiinţe,

oricât de diferite de el! În vreme ce Frank era Narcis, iar Emil -

Gura-de-Aur, culegeau exact ce semănau.

Mi-era limpede care erau cele mai arzăto

Frank se vroia un mag desăvârşit şi era tratat ca şi cum ar fi fost

întruparea amantului universal, iar Emil se vroia un amant

perfect şi toate damele vedeau în el un mare iniţiat...

Prelucrare după un tablou de Egon Schiele



33

Mijloacele erau complet ratate la amândoi. Era, ce-i drept, o stare de lucruri exasperantă. Partea tragică era că, dacă fiecare ar fi

ura râvnită nu era tocmai satisfăcătoare, s-ar fi simţit la fel de singuri şi năpăstuiţi

? Nu eram oare Narcis şi Gura-de-Aur

n? Pe de altă parte e singura cale spre îndumnezeire, nu vă lăsaţi păcăliţi

e preoţi şi de psihologi. Nu există altă cale. Nu există nici un Zeu, de dincolo de noi, care să ne smulgă din haos, nici un

dea umbra pe-un perete

heflii şi scandalagii. Uneori adormea cu capul lipit de masă şi zăcea acolo până la ora închiderii

obţinut ce-şi dorea, ar fi descoperit că nici post

pentru că nu putem valoriza cu adevărat decât ceea ce nu ne-a fost dat încă, ar fi descoperit şi ei ceea ce eu ştiam deja: cât de

relative sunt rolurile personajelor de Tarot şi cum se metamorfozează unele într-altele...

Era prima oară când puteam privi cu un dram de simţ critic situaţia în care mă aflam, când reuşeam să îmi vâr un deget în afara

vrăjii şi să pipăi sfios atmosfera de dincolo de ea... Oare nu făceam şi eu acelaşi lucru

laolaltă, nu oscilam ca un pendul nenorocit între magia artei şi asceza unei iubiri fără seamăn, între contemplaţie şi revoltă, între

dispreţul faţă de lume şi o poftă mesianică de a o salva, nu îmi doream cu înfrigurare când să prind rădăcini, când să fiu un

pelerin rătăcitor, să fiu când călăuză, când ucenic, când plină de forţă, când sursă de mângâiere, când bărbat când femeie, când

mamă când copil? Aceasta e crucea oricărui androgin, faptul de a nu putea încremeni într-un chip, de-a nu putea alege o singură

cale, o jumătate de existenţă, o singură faţă a medaliei.

Vedeţi ce nenorocire e să trăieşti în pielea unui androgi

d

Mântuitor care să ne salveze în pofida rezistenţelor, slăbiciunilor, păcatelor şi neroziilor noastre. Iisus n-a promis mântuirea, a

spus: „fiţi neprihăniţi, fiţi desăvârşiţi!“ Fără o luptă continuă cu tine, cu demonii care urzesc iluzii, cu reflexiile aparente ale

forţelor arhimagice, nu se poate ajunge nicăieri. O credinţă fără o astfel de trudă este o învârtire în cerc.

Cel mai trist e că eu uneori reuşeam să mă desprind din mrejele prezentului cotidian, chiar dacă nu-i mai auzeam chemarea şi

mă duceam la el, dar nu realiza că sunt în preajmă. Dacă şi-ar fi rotit privirile împrejur mi-ar fi putut ve

dezmierdând mâna umbrei lui.

Mă aşezam pe un scaun lângă el în crâşma în care îşi făcea veacul şi îl urmăream cum dă pe gât pahar după pahar, cum se ia la

harţă ca un coate goale cu toţi c

când îl târa afară barmanul. Îi urmăream apoi pe străzi, ghidându-i paşii spre casă, îi şopteam să-şi scoată ochelarii înainte de a

se vârî în pat ca să nu-i spargă, îi sărutam fruntea încruntată...



34

În felul lui mă percepea,

dar era convins că vocea

aceea care îi călăuzea

gesturile, care îl ajuta să

îşi vină în fire sau care îl

trezea din coşmaruri, nu

era decât un reflex, un

glas al instinctului. Îl

vegheam în nopţile albe

în care se învârtea prin

casă, chinuit de migrene,

îi mângâiam fruntea

schimonosită de durere

sau, atunci când se

simţea pierdut şi

înfrigurat, mă ghemuiam

lângă el în pat şi îl

încolăceam cu braţele.

Dar el nu mă vedea şi nu

mă simţea, plângea ca şi

cum ar fi fost singur. Îl

strângeam la piept aşa

cum făcea şi el odinioară

de-aveam impresia că o

să îmi frângă oasele şi îl



35

rugam să-şi tempereze patosul. „Iubitule, sunt aici, sunt cu tine“, îi spuneam, sfâşiată şi îmi răsărea mereu în minte scena cu

Kathe Kolwitz şi băiatul ei.

Nu puteam să ajung până la el. „Sunt aici, puiul meu de focă!.“ Îl sărutam, dar nu avea nici o reacţie, nici o tresărire.

Pe când călătoream prin oraşul Selenei, am zărit o doamnă în vârstă, îmbrăcată în doliu, care stătea neclintită pe un scaun în

pragul unei case, cu mâinile în poală. Avea o privire răvăşită şi îndurerată. Din celălalt capăt al străzii un tânăr alerga spre ea. Se

aşeză în genunchi şi-i sărută mâinile spunându-i „mamă“, dar femeia părea că nu-l vede şi nu-l aude, că nu-i simte atingerea.

Tânărul o implora să se trezească: „mamă, priveşte-mă, sunt aici, sunt cu tine!.“ Femeia însă continua să stea încremenită,

urmărindu-şi gândurile ei. Când am trecut prin dreptul lor, tânărul ne aruncă o privire deznădăjduită. L-am întrebat dacă îl

putem ajuta cu ceva. Ne-a spus că în fiecare seară o vizita la chemarea ei: pe el îl aştepta acolo, în faţa casei, dar era

neînduplecată în convingerea că el e mort, că doar i se pare că-l simte şi că i se arată... „Bine, dar eşti aici, în faţa ei!“, m-am

mirat eu, „Da, dar ea nu crede! Nu mai arăt la fel cum mă ştia, am altă voce... E aici pentru că mă simte, dar nu o pot convinge că

sunt eu.“ Când m-am uitat mai bine la chipul bătrânei doamne am realizat că era Kathe Kollwitz. Nu i-am spus lui Emil nimic ca

să nu-l sperii, băiatul ei era de-o vârstă cu el şi avea să moară pe front în timpul campaniei celui de-al doilea Reich.

Eram decisă să renunţ, să mă las păgubaşă, nu mai puteam îndura situaţia. Vroiam să mă despart de el, să-l uit pentru

totdeauna. Ce absurditate! Eram hotărâtă să mă reîntorc definitiv la viaţa mea năpăstuită, din acest secol al apocalipsei. Dar ori

de câte ori îmi încolţea în minte gândul sinucigaş al despărţirii de el, mă apuca un dor năprasnic. Mai degrabă aş fi trăit o mie de

ani fără muzică şi fără dreptul de-a mă atinge de condei, decât o oră fără fantoma lui, chiar şi aşa pasivă, inabordabilă şi beată

criţă cum era.

După mai bine de o lună în care m-am căznit fără sorţi de izbândă să intru în contact cu el, i s-a întâmplat să îşi încalce

legământul de penitenţă şi să îi zboare gândul la mine. L-am simţit imediat. Am reuşit să-i trimit în somn un mesaj. I l-am scris

pe-o hârtie pe care i-am întins-o în vis şi cu care s-a trezit în minte.



36

„Stimate domnule E. S.

Vă mulţumesc că mi-aţi dăruit ocazia de a străbate cerurile minţii dumeavoastră şi de-a descoperi o lume în care coastele

munţilor n-au fost nicicând mai impunătoare, vocile naturii mai vii şi mai nuanţate, curgerea apelor mai pură, o lume în care

lumina soarelui n-a strălucit niciodată mai tulburător...

Cu dragoste, Eva Demian. “



3

Lupta cu Dragonul

7



38

Motto: „Încă din tinereţe aveam obiceiul să dispar, din când în

când, şi să mă cufund în alte lumi, pentru împrospătare; atunci

eram căutat, după o vreme eram dat dispărut şi, în cele din urmă,

când mă întorceam era întotdeauna o plăcere să ascult judecăţile

aşa-zisei ştiinţe despre mine şi despre „absenţa“ sau starea mea de

întunecare. În vreme ce eu nu făceam decât ce era firesc pentru

felul meu de-a fi, un lucru care mai devreme sau mai târziu va fi la

îndemâna majorităţii oamenilor, eram privit de fiinţele acelea

ciudate ca un soi de fenomen – pentru unii eram un posedat,

pentru alţii un om binecuvântat cu forţe miraculoase.“

Hermann Hesse, Dacă războiul mai ţine doi ani



39

Ne aflam pe malul izvorului Selenei...

Ce am omis să spun este că sirenele îşi extrag puterile din ape dulci şi translucide pentru a putea stăpâni apele învolburate ale

oceanelor. Bietul Emil mi se înfăţişa în chip de triton, era plin de răni şi

de riduri, deşi tritonii nu îmbătrânesc. Suferea de o boală a

îmbătrânirii, care-i rodea sufletul. Oaza noastră era devastată, se

alesese praful din pădurea pe care o creasem împreună la prima

întâlnire.

Pretudindeni în jur erau copaci prăbuşiţi, cu rădăcinile smulse, cu

crăcile rupte sau arse, de parcă ar fi avut loc o furtună devastatoare,

urmată de un incendiu care pârjolise vegetaţia şi de un îngheţ care

făcuse să degere tot ce mai rămăsese întreg sau viu şi scăpase din calea

focului. Florile erau ofilite sau rupte din pământ şi degajau un miros

stricat, ca şi cum ar fi intrat în descompunere, animalele dispăruseră şi

nu se auzea nici o pasăre... Cerul avea o culoare cenuşiu-gălbuie,

sinistră, iar din când în când se produceau cutremure.

Emil era din nou convins că se află acolo singur, că sunt doar o

plăsmuire a minţii lui bolnave. Probabil că meleagurile noastre arătau

într-aşa un hal, pentru că el se strofoca să le distrugă. Vroia să se

elibereze de fantasme... să devină un bărbat matur. I se explicase că

dacă vrea să scape de suferinţe, trebuie să renunţe la viciul de-a visa,

de-a mai raporta realitatea la himerele lui. Trebuia să îşi accepte

nebunia ca să se poată lecui de ea. Asta îl învăţaseră vracii minţii lui.

- Nişte fiare! Toţi trei: un leu trufaş, un vultur pricinos şi o şopârlă

uriaşă, un dragon de comodo, asta sunt taumaturgii tăi, uite în ce hal te-au adus, iubitule! Au tăbărât toţi trei pe tine! Zeilor

necruţători, cu ce v-a greşit puiul meu ca să merite o astfel de soartă? Ca să fie târât de creaturile pământului în război, batjocorit



40

de ele, să-l părăsească soţia şi ca apoi nişte fiare să-i otrăvească mintea şi să-l mintă, să-i spună că eu nu exist, că nu sunt decât o

plăsmuire de-a lui? Leul i-a sfâşiat inima cu ghearele, vulturul i-a ciugulit lumina ochilor... Iar dragonul se hrăneşte cu leşuri,

ce-i trebuia un suflet viu, de triton neprihănit?

M-am aplecat să beau din izvorul Selenei şi am simţit un gust străin şi sălciu. Nu era vorba de o alterare a gustului apei ci de ceva

diferit, de sentimentul că acel gust era fals, era un trucaj.

aş fi

- Emil, asta nu e apa noastră...

Cum de nu realizasem până atunci? Locurile acelea nu erau, aşa cum

crezusem, Faţa Făgăduinţei noastre devastată, ci altceva... Ne aflam în

fantasma unui străin, în visul lui Jung. El închipuia conflictul dintre noi, el

încerca să afle ce-i cu mine, pentru că mă văzuse atunci, în timpul şedinţei de

terapie...

Datele despre cum arătau meleagurile feeriei noastre le avea de la Emil şi le

reprodusese fantasmatic... Dar nu erau reale, n-aveau seve. Replicile mele

erau gândurile lui. Chiar şi viziunea cu Dragonul şi Vulturul şi cu el în

postura Leului. Se îndoia că e bine ce face, Emil era un caz dificil, bulversant,

ţinea totuşi la el, avea dubii sau remuşcări, naiba ştie...

Trăiam amândoi în acel moment revoltele lui Jung în faţa propriilor sale

certitudini... Apa aceea nu avea gustul laptelui Selenei... Era altceva.

Pământul a început din nou să se cutremure, de data aceasta despicându-se,

căscând hăuri în care ne-am fi putut oricând prăbuşi. Cerul căpătase o

nuanţă stridentă de galben, avea culoarea unui bolnav de malarie. Eram

terifiată. I-am strâns mâna lui Emil cu putere, m-aş fi cusut de ea dacă

putut.

- Trebuie să fugim de-aici.



41

ă el cu un simţ al realităţii impecabil. - Încotro? mă întreb

- Habar n-am.

În acel moment pământul de sub noi se surpă şi ne-am pomenit căzând în gol.

Cădeam printr-o materie vâscoasă, printr-o ceaţă densă şi cenuşie, eram imponderabili, dar într-un mod malefic, pentru că nu

ne puteam controla corpul, era un zbor inversat, ameţitor, eram prinşi în interiorul unei tornade. La un moment dat am simţit

din nou solul sub tălpi. Ceaţa plumburie începea să se risipească. Ne aflam într-o încăpere maiestuoasă, pavată cu marmură. Am

străbătut-o îndreptându-ne spre o uşă imensă din lemn masiv. Am deschis-o şi am dat peste un coridor din piatră... Era plin de

uşi şi de trepte, dar ne era teamă să le deschidem. La un moment dat Emil a crăpat o uşă şi a descoperit o încăpere care părea a fi

o sală de ceremonii dintr-un templu antic. De data aceasta proiectam noi labirintul lui Jung. Emil îi ascultase

dezvăluirile, iar eu îi citisem jurnalele. Creasem această situaţie atunci când

gândisem că ne mişcam prin visul său. Firul Ariadnei ar fi putut fi un gând

cât de anemic, însufleţit de magia dragostei, care să ne transporte în lumea

noastră.

La un moment dat s-a făcut aproape beznă. L-am strâns în braţe pe Emil şi

tremuram amândoi cumplit. Cum stăteam cu faţa lipită de umărul lui, mi-am

aruncat privirea în sus scrutând tavanul ca să văd dacă nu cumva puţina

scânteiere de lumină care mai pătrundea în labirint provenea de la vreo sursă

montată în peretele superior, în genul farurilor din tunele... Spre stupefacţia

mea nu exista nici un fel de tavan. Nu ne aflam propriu zis într-un tunel

pentru că zidurile laterale, deşi înalte de nu le vedeai capătul, nu aveau alt acoperământ decât cerul. Lumina aceea difuză

provenea de la stele. Trebuia să zburăm în sus... Să navigăm prin cosmos căutând constelaţia noastră. Din locul în care ne aflam,



42

Emil nu reuşi să identifice decât Ursa Mică. În timp ce el se chinuia să descifreze poziţia stelelor, am auzit un şopot surd, ca un

clipocit de ape, care îmi era foarte familiar. „Selena!“ am exlamat...

- Auzi, Emil?

- Ce să aud?!

- Ascultă...

Susurul izvorului lunar răzbătea ca o tânguire îndepărtată al cărei ecou se răsfrângea în pereţii labirintului. Emil nu-l auzea, în

schimb vedea o dâră luminoasă ca o umbră argintie, şerpuitoare, care o cotea la stânga pe unul dintre coridoare şi pe care eu

nu-o sesizam. Partea bună era că direcţia din care auzeam eu provenind licăririle de sunet coincidea cu cea în care i se arăta lui

umbra de lumină argintie... Zvonurile Selenei ne conduceau când la stânga când la dreapta, ne făceau să urcăm sau să coborâm

nişte trepte, până când a început să se crape de ziuă şi să vedem din ce în ce mai limpede contururile spaţiului. Pereţii laterali ai

coridorului deveniseră mai scunzi, n-aveau mai mult de zece metri şi pierdeau din înălţime pe măsură ce înaintam... N-a durat

mult şi am ajuns la ieşirea din labirint, undeva într-un loc care semăna cu preeria prin care călărisem noi în ziua primei noastre

întâlniri... E de prisos să spun cât ne era de frică... Ne ţineam strâns de mână şi ne priveam complice, cu îngrijorare. Am stăbătut

pădurea măcelărită de angoasele noastre, ciuntită de viziunile Leului, prădată de vânătoarea Vulturului şi arsă de răsuflarea

Dragonului. Abia după ce am reuşit să spulber duhurile primilor din mintea lui Emil urma să dau propriu zis ochii cu bestia care

stătea la pândă lipită de tâmplele lui şi îi vorbea despre moarte.

Dacă îi dădea crezare Dragonului, nimic nu mai avea importanţă, pentru că viaţa era doar un accident, n-avea nici un sens să se

mai lupte, să se mai strofoace, era suficient să-şi anestezieze durerea, trăind într-o continuă beţie-eroziune a simţurilor.

***



43

Ultimele zvârcoliri ale Dragonului se domoliră. Se retrăsese şi din mine. În mintea lui Emil se făcuse linişte. Un fluviu de la

răsărit îşi sufla peste el briza răcoroasă... Rănile îi dispăruseră şi îşi recăpătase vârsta fără vârstă de triton. Pe măsură ce

conflictul din el se stingea, părul cărunt i se îmblonzea la loc, îi creşteau pletele, îi dispăreau ridurile de pe faţă. Iar oaza noastră

reînvia la viaţă, florile îşi recăpătau prospeţimea şi mirosul, trunchiurile spintecate ale

copacilor se ridicau din nou spre cerul care se înseninase, rădăcinile smulse reintrau în

pământ, iarba uscată înverzea, iepuri, vulpi şi arici ţâşneau din frunzişuri, zbenguindu-se,

şi se auzeau din nou triluri de păsări.

Lumea în care eu m-am născut şi în care sunt nevoită să trăiesc e înecată în minciună. Iar

uneori simt şi eu că mă pierd în întuneric. N-am nici un reper, nimic... doar minciuni care

se aştern ca un strat de praf peste alte minciuni... Uneori simt o atingere a sacrului, un fel

de început de zbor, un gust al cerului, atunci când ascult muzică preclasică... Dar asta e

tot...

Mă privea descumpănit.

Chiar dacă n-ar fi fost nimic adevărat din ceea ce credeau misticii, chiar dacă alchimiştii

mei şi prelucrătorii aurului negru nu erau decât nişte lunatici, chiar dacă se-alesese praful

de Zei ca Vivaldi, Paracelsus, Dante Aligheri sau domnul Kant şi doar un pumn de oase mai

stătea mărturie existenţei lor, oricum aveam certitudinea că e mai bine să punem mai

presus visele şi trăirile lor de realitatea în care se întâmplau măcelurile şi pornografia şi

războaiele politice şi Big Brother... Îmi era limpede că acele vise erau mai adevărate şi

exprimau mai just condiţia umană decât coşmarul implacabil prin care se mişcau haotic

majoritatea contemporanilor mei. Pâlpâirile acelor vise, harta acelor zboruri la care se

încumetaseră ultimii oameni adevăraţi conţineau elixirul vieţii, erau mai durabile şi mai

Desen dintr-o carte

medievală de alchimie



44

consistente (nu sunt nimerite cuvintele) decât cataclismele spirituale în care se prăbuşea democraţia, cu toate realismele sale

închipuite.

Dacă Dumnezeu nu

exista atunci trebuia

inventat... Dacă sufletul

era muritor, atunci

trebuia să trăim mizând

pe eternitatea sa...

Mi-am amintit de-o

replică a lui

Saint-Exupery: „dacă

soarele n-ar fi existat,

era de datoria omului să

creeze soarele!.“

Doamne, îndură-te de

sufletul lui Sigmund

Freud, te conjur, Eu,

fiinţa care l-a urât cel

mai mult. Fie-i ţărâna

uşoară, odihnească-se-n

pace!



45

Legăminte



46

Motto: „Mai ştii Narcis, întrebă el într-una din ultimele zile, cândva o uitasem pe mama, dar tu mi-ai reamintit-o. Şi-atunci

m-a durut cumplit, de parcă boturi de jivine mi-ar fi ros măruntaiele. Pe-atunci mai eram tineri, eram nişte băieţi frumoşi.

Dar mama încă de pe atunci m-a strigat şi a trebuit s-o urmez. Ea e pretutindeni...

A fost viaţa, dragostea, voluptatea, a fost şi frica, foamea, instinctul. Acum e moartea şi îşi înfige degetele în pieptul meu...

Mulţi ani visul meu cel mai îndrăgit şi mai tainic a fost să cioplesc figura mamei, a fost cea mai sfântă dintre toate imaginile

mele, o purtam mereu în mine, cu mine, o figură plină de iubire şi taină... Cu puţină vreme în urmă mi-ar fi fost cu totul de

neîndurat gândul că aş putea muri fără să-i fi modelat chipul; întreaga mea viaţă mi-ar fi părut zadarnică. Şi acum, priveşte

ce ciudăţenie, în loc ca mâinile mele s-o modeleze şi s-o plămădească, ea e cea care mă modelează şi mă plămădeşte. Îşi ţine

mâinile în jurul inimii mele şi mi-o smulge şi mi-o goleşte de sânge şi mă ademeneşte către moarte, şi odată cu mine moare şi

visul meu, figura cea mai frumoasă, imaginea mamei-Eva. O mai văd încă şi dacă aş mai avea putere în mâini, aş făuri-o.

Dar ea nu vrea, nu vrea să dezvălui vederii taina ei. Vrea mai degrabă să mor. Mor bucuros, fiindcă ea îmi uşurează

moartea... “

Hermann Hesse, Narcis şi Gura-de-Aur

Unii gândesc cu călcâiele, alţii gândesc cu ochii, alţii

gândesc cu buricul, alţii gândesc cu coapsele, alţii cu

grumazul, alţii cu urechile. Noi gândim cu inima, Emil,

şi de aici ni se va trage sfârşitul, dar şi lumina unui nou

început în care nu va mai conta decât fericirea de-a fi

împreună în pântecul aceloraşi melancolii şi feerii şi

îndoieli şi nostalgii... Pentru unii, zonele erogene sunt în

trup şi se vor preface în ţărână... Atâta valorează iubirea

lor: cât o dezmierdare a cărnii trecătoare... Pentru alţii,

zonele erogene sunt în minte şi se fac oameni de ştiinţă

sau filosofi... Pentru noi, singura zonă erogenă e inima.

Acolo se întâmplă toate, inima e planeta pe care trăim şi



47

umai înăuntrul inimii: acolo se adună demonii şi îngerii, acolo întâmpinăm răsăriturile şi apusurile, acolo

Emil moşmondea viţa de vie pe care o făcuse să crească pe veranda casei

ege de ce oamenii consideră că fac dragoste

De ce e atât de greu să ne recunoaştem în realitatea contingentă? De ce

Îl spăl, îi fac masaj, îi sărut mâinile zbârcite şi deformate de gută. Îi văd

cu restul lumii?

doar acolo lucrurile capătă contur, lumina inimii e cea care ne dezvăluie universul, nu cea a simţurilor, nu cea a raţiunii.

Trăim numai şi n

cresc pădurile făgăduinţei, acolo ni se arată coastele munţilor, acolo ne regăsim semenii sau ne lăsăm amăgiţi de iele, acolo

descoperim puterile focului şi învăţăm să le stăpânim, acolo ascultăm

şopotul apelor şi înţelegem legile curgerii, acolo realizăm ce înseamnă

vântul, acolo ne lăsăm cotropiţi de duhurile pământului, iar luna ne

hrăneşte cu laptele ei...

noastre din ţinutul Selenei, făcându-şi de lucru cu ciorchinii, mirosindu-i

şi răsucindu-i pe toate părţile... M-am proptit pe lângă el spionându-i

toate gesturile şi mişcările.

N-am putut niciodată înţel

atunci când îşi ating sufletele prin trupuri şi nu şi atunci când o fac prin

artă...

fiinţele cu care ne întâlnim în lumi imaginare ni se arată deformate în

lume?

obrajii haşuraţi de riduri şi am din nou senzaţia pe care am încercat-o în

noaptea în care l-am ţinut prima oară în braţe pe canapeaua din dreptul

şemineului: mi se pare că i se suprapun toate chipurile pe care le-a avut

de-a lungul vârstelor şi se topesc într-unul singur.

- De ce suntem noi altfel, Anilu? De ce nu semănăm



48

eac cu adevărat. Şi cei din alte timpuri pe care îi iubim, de

ma va

ţi,

- Pentru că suntem călători, i-am răspuns. Nu aparţinem nici unui v

care ne simţim legaţi, au fost, sunt aidoma nouă. Nişte pelerini, nişte mesageri. Noi suntem călători prin timp, Lupule de stepă!

Închise ochii şi se lăsă

toropit de desfătarea

mângâierilor mele.

„Poate cândva ma

deveni o imagine

palpabilă şi vizibilă

pentru to o operă a

mâinilor sale. Poate, nu

ştia. Un lucru însă îi era

limpede: a da ascultare

mamei, a merge către ea,

a fi atras şi chemat de ea,

asta era bine, asta era

viaţă. Poate că niciodată

nu va fi în stare să îi

creeze imaginea, poate că

ea va rămâne pentru

totdeauna vis, presimţire,

ispită, străfulgerare de

aur a unei sfinte taine.

Oricum era dator să o

urmeze, să îi încredinţele

destinul său, ea era

steaua lui călăuzitoare.. “



49

Dacă aş fi născocit această fiinţă, dacă ea n-ar fi decât un joc al gândurilor mele sau o aspiraţie ambiţioasă de artist, nu


„Toate operele de artă care sunt într-adevăr sublime, nu numai scamatorii, cele încărcate cu taină veşnică... posedă această


ocmai adormisem şi umblam după Emil să ne facem foci... Când am vrut să mă avânt în înaltul cerurilor am avut senzaţia că

„

m-aş înduioşa din princina ei, aş putea să îi observ cusururile şi s-o uit.“..

faţă dublă, primejdioasă şi zâmbitoare, bărbătesc-femeiască, această împreunare a instinctului cu spiritualitatea pură.

Această faţă dublă, în expresia ei cea mai pregnantă, o va arăta lumii, cândva, însăşi Mama-Eva, dacă el, Gura-de-Aur, va

izbuti vreodată să-i dea formă.“

T

mă opreşte ceva, o pojghiţă invizibilă... un văl transparent şi impenerabil care mă înfăşura ca un năvod. Aveam senzaţia că sunt

prinsă într-o lume intermediară şi blocată acolo: percepeam vag proximitatea odăii în care se afla trupul meu şi intenţia de a

migra spre Emil, însă zvonurile acelei zone de tranzit în care mă aflam erau mai puternice şi mă împresurau dezagreabil, ţesând

în jurul meu un păiănjeniş de foşnete, zgomote şi glasuri stranii, piţigăiate sau guturale, care aveau ceva neomenesc în ele şi

care articulau sunete într-o limbă necunoscută... Nu dibuiam decât o ceaţă întunecoasă prin care răzbăteau vocile, gâjâite şi

incoerente. Era ca o emisie a unui post de radio pirat care bruia lungimea mea de undă... Mă încerca o senzaţie nefastă, de

atmosferă încărcată şi ameninţătoare, eram confuză şi mi-a trebuit ceva timp să mă dezmeticesc, pentru că somnul în care

căzusem nu era tocmai somn, ci altceva, mă aflam într-un fel de tunel şi nu înţelegeam cum de nimerisem acolo când mă

îndreptam spre Emil, o forţă străină de voinţa mea mă împinsese pe un traseu tulbure... M-am trezit scuturată de un frison. În

odaia mea era aceeaşi ceaţă, iar lumina sidefie a lunii pline se prelingea peste contururile obiectelor, mişcând umbrele. Mi-era

frică. Unde era Emil? De ce nu reuşeam să ajung la el?



50

Mă obsedau cuvintele pe care le rostise Frida Khalo înainte de a-şi da duhul: „sper să nu mă întorc niciodată...„ Îi mângâiam

încheietura mâinii. Emil privea în zare prin fereastra mansardei din casa noastră. Se lăsase o linişte grea, iar rândunelele

păreau că ţipă.

- Dacă ar fi să o iei de la capăt, ai face-o?

Nu-mi răspunse. I-am întors uşor obrazul spre mine

forţându-l să se uite în ochii mei.

- Dacă ar fi să fiu eu mama ta, să fiu lângă tine trup şi suflet,

nu doar aşa...

Înghiţi în sec şi îşi plecă din nou privirea. Îşi făcu de lucru

cu nişte scame care i se lipiseră de catifeaua hainei. Ne

dăduseră lacrimile.

- Nu îmi pasă de trupul asta care m-a sâcâit oricum destul.

Nu îmi pasă nici măcar de locurile pe care le-am iubit atât,

de copacii cărora le-am purtat de grijă, de licăririle magice

pe care le puteam surprinde în curgerea apelor şi care

stârneau în mine presimţiri ale unor stări neînchipuite,

feerice... Întotdeauna lucrurile care mi s-au arătat în

clar-obscur, ca nişte umbre, zvâcnirile abia perceptibile ale

realităţii aşa cum e de fapt pe care le-am putut întrezări

uneori în momentele de contemplaţie sau melancolie,

viziunile crepusculare au cântărit mai greu pentru mine decât toate cele trăite în lumina crudă a conştiinţei diurne.

- Poate pentru că n-am putut sau n-am ştiut să preţuiesc cum se cuvine acea falie a existenţei de care ceilalţi ştiau să se bucure,

mi-a fost dată iubirea ta, a unei femei fără trup... Şi n-aş putea îndura gândul că mă despart de fantoma ta... că aş putea pierde



51

gustul îmbrăţişărilor tale. Imaginea ta e cel mai preţios lucru pe care l-am câştigat în această viaţă, cea mai dulce dintre icoanele

care mi-au înfiorat sufletul. Nu vreau să te uit iar, să-ţi pierd urma.

Rostea cuvintele cu greutate şi îi asudaseră tâmplele.

- Ştiu puiule, am încuviinţat... N-o să mă pierzi, îţi promit.

Mă strânse cu putere de mână:

- Oare acolo unde mă duc va mai exista lună?

Nu mai puteam articula nici un gând. Îmi cheltuiam toată vlaga ca să

îmi înăbuş plânsul.

Emil se ridică în capul oaselor şi începu dintr-odată să vorbească

repede şi cu însufleţire despre cărţile lui, despre ceea ce consideră el

că ar fi calea filosofală, despre o dorinţă nebuloasă care l-a urmărit

de-a lungul vieţii de a scrie o carte în care să dezvăluie lumii

eşafodajul trucajelor mentale care urzesc impresii false despre

realitate, despre uriaşa lui iubire pentru arta adevărată, despre

regretul că n-a reuşit să transmită prin literatura lui decât o parte

infimă şi anemică din toate cele câte l-au mistuit...

La un moment dat se opri şi mă scrută cu nişte ochi de copil, de

parcă ar fi aşteptat din partea mea ceva, iar eu trebuia să ghicesc...

I-am promis că voi scrie eu cartea despre caracterul accidental al

aşa-zisei realităţi...

- Cum o să se numească? mă întrebă.

- Semnul Lunii, mi-a venit atunci în minte... Îţi convine? Am s-o

semnez Eva Demian.

Am vorbit apoi despre muzică. Emil era deprimat şi scârbit de faptul

că tot mai mulţi impostori îşi arogau titlul de muzicieni şi nu se



52

găsea nimeni să demaşte infamia... Sonorităţi din ce în ce mai triviale şi mai viscerale, ritmuri din ce în ce mai barbare, erau

asociate unor melodii de doi lei şi declarate muzică.

- Spune-mi că îl deteşti pe Elvis Presley! îmi zise şăgalnic, cu un glas sfârşit.

- Sigur că îl detest pe Elvis Presley...

Ascultă muzica unei civilizaţii şi vei ştii exact cât de aproape sau departe e de dumnezeire... Ne-am rugat împreună pentru

sufletul lui Vivaldi şi-al lui Emanuel Bach şi al lui Mozart şi al lui Shubert, ne-am rugat ca muzica lor să dăinuie în eternitate!

L-am sărutat pe buze, îndelung. Ultima lui răsuflare îmi străbătu ca un frison diafan tot trupul şi o simţeam cum mi se risipeşte

prin toate capilarele. Avea pleoapele închise. I-am aşezat uşor capul pe pernă şi l-am învelit. Era un gest reflex pe care îl făceam

ori de câte ori adormea lângă mine sau în braţele mele. Îmi reveni din nou în minte cuvântul acela fascinant şi încărcat de

tânguiri: fiord.

O pală de vânt deschise larg fereasta. Aerul proaspăt de afară pătrunse în încăpere ca o promisiune. Era nespus de multă linişte

şi preţ de câteva momente am simţit că totul e bine. M-am gândit la Selena. Unduirea perdelelor îmi sugera silueta ei. Apoi o

durere insuportabilă îmi invadă fiinţă şi se făcu întuneric.

Merg pe culoarele micului labirint din localul Lupul de Stepă. Mi se înceţoşează ochii. E o lumină difuză şi chioară pentru că nu

sunt aprinse decât câteva becuri de servici... E pustiu. Am senzaţia că mă aflu într-un spaţiu care se măreşte pe măsură ce

înaintez. Când mă întorc şi mă uit în spate, coridorul pe care mă aflu pare a se prelungi până dincolo de punctul în care răzbat

cu privirea. Mi-e teamă. Mă simt rătăcită, deşi cunosc prea bine spaţiul. Când ajung în dreptul micului rond cu oglinzi, în loc să

îmi descopăr imaginea reflectată în ele, văd în fiecare câte un coridor pustiu, identic cu cel de pe care am venit. „Va să zică nu

mă aflu aici“, îmi spun, „din moment ce imaginea mea nu e reflectată.“ Dau să ating una dintre oglinzi şi realizez că mâna mea

nu întâmpină nici o rezistenţă, trece ca prin aer prin ceea ce credeam că e o suprafaţă dură. Chiar m-am rătăcit. Dar unde sunt

de fapt? Ce fel de loc e acesta? O iau la fugă pe unul dintre corodoare, dar la capătul celălalt mă pomenesc într-o sală identică,

tot circulară, din care se desfac ca nişte raze alte zece coridoare cărora nu le pot vedea capătul... Încerc să mă ghidez după

mesajele de pe uşi. Dar în locul frumoaselor formule alchimice pe care le pictasem cu migală pe fiecare dintre plăcuţele ţintuite

în lemn apar cu totul alte inscipţii, majoritatea paradoxuri.

Mesajele pe care le citeam pe uşi se potriveau perfect cu lucrurile care îmi răsăreau în minte. Fiecare gând care îmi încolţea

apărea imortalizat într-o sentinţă, ca şi cum l-aş fi proiectat instantaneu acolo.



53



54



55



56



57



58



59

Mi-am amintit de rătăcirea mea cu Emil prin labirintul din visul lui Jung. „Puiul meu, unde eşti?.“ Simţeam că mă caută. Pereţii

coridorului au început să se clatine ca scuturaţi de un cutremur. M-am sprijinit de una dintre uşi. Mi-am ridicat ochii în sus şi

am putut citi inscripţia:

„Un copac îşi păstrează natura intimă chiar şi atunci când se preface în pasăre.“ Această frază suna ceva mai

încurajator: l-aş fi putut recunoaşte în orice condiţii...

Poate că încăpăţânarea mea de-a crede în existenţa şi eternitatea sufletului individual va eşua într-un moment de angoasă...

Poate că nu sunt altceva decât un ochi deschis asupra universului care se va stinge definitiv într-o bună zi.

Toată pânza de păianjen pe care am ţesut-o în jurul ideii de unicitate a fiinţei umane, toată strădania insomniacă de-a infirma

filosofiile şi chiar doctrinele spirituale care susţin cu argumente greu de contestat contrariul, tot efortul acesta epuizant şi

înnebunitor se datorează refuzului de-a accepta că Emil nu mai e, că a încetat să mai fie, că nu se va preface niciodată într-o altă

creatură umană, într-o stea sau într-un munte sau într-o salcie la marginea unui râu sau măcar într-un amărât de rac...

Emil, te implor, nu mă lăsa aşa, nu pot fără tine... N-aş putea nici fără Frank. Vă iubesc pe amândoi cumplit de mult... Emil!

Vreau să fim toţi trei împreună, să trăim în atmosfera aceea tihnită pe care ai descris-o cu atâta limpezime în Demian, vreau să

stau întinsă pe un şezlong în grădină, cu ochii închişi, să simt o boare de vânt cald care îmi dezmiardă obrajii şi să vă aud

glasurile împletindu-se. Timbrul vocilor voastre e pentru mine cea mai frumoasă muzică.

Îmi vine în minte o amintire din viitor. Frank şi Erwin, mic de doi ani, îmi aduc de ziua mea un buchet uriaş de flori pe care

Erwin îl ţine strâns în mânuţe... Într-o altă viziune îl pândesc pe Erwin, la cinci ani, cu foarfecele în mână să îi aranjez pletele. Îi

fac codiţe împletite ca la pieile roşii pentru că el susţine că e indian din Clanul Lupului. Îi pregătisem un scaun în iarbă ca să nu

mă bruieze cu comentarii, ceea ce s-ar fi întâmplat inevitabil în caz că aş fi săvârşit operaţia în faţa oglinzii.

Se dădea o luptă încrâncenată în mine... Citeam în disperare acele câteva rânduri din Narcis şi Gura-de-Aur. E o crimă să aduci

un astfel de copil pe lume... Dar cum să trăiesc fără el? Peregrinarea mea prin Fantasia s-a întâmplat în virtutea unei necesităţi

care ne stăpânea pe amândoi... Exista un cordon ombilical între sufletele noastre care nu putea fi rupt cu nici un chip.



60

„Ştiu că e o cruzime să-ţi cer să te întorci în lume. Dar nu mai pot rezista. Mă prăbuşesc în gol. Rândunica mea, întoarce-te la

mine, intră în pântecul meu şi lasă-mă să te nasc, puiul meu de focă! Lasă-mă să fiu mămica ta... Ştiu că o să te las singur la un

moment dat... Dar o să fiu cu tine, mereu, am să te veghez de departe, am să te iubesc veşnic Emil, Peter, Hans, Harry,

Godmund sau cum mai vrei tu să-ţi spui, scumpul meu, raza mea de soare... Dacă ţi-e dor de sânul meu întoarce-te la mine!“

Nu-mi era dor doar cu mintea sau cu inima, tînjeam după el şi cu braţele şi cu buzele şi cu coapsele, cu fiecare celulă din corp.

„Puiul meu, rândunica mea, am nevoie de tine... Am fost o idioată încrezută, m-am jucat de-a eroina şi de-a sfânta, mi-am

imaginat că tot ceea ce ni s-a întâmplat în Fantasia avea legătură cu faptul că trebuie să te ajut pe tine, nu mi-am dat seama că şi

tu mă ajutai pe mine, nu vroiam să recunosc cât de multă nevoie aveam eu de tine....“

„Existenţa în lumea asta e tragică, scumpule, şi ai dreptate să nu vrei să te întorci aici... E tragic pentru că nu aveam alte

certitudini decât drumurile săpate în inima noastră de propria putere de a iubi: nu suntem siguri de nimic, nu avem nici un fel

de garanţii, credinţa e singura noastră busolă... Dar gândeşte-te cum ar fi viaţa dacă toate ar fi în perfectă ordine. Poate că

Frank are dreptate: poate că doar aici, în lume, e posibilă frumuseţea... Frumuseţea aceea divină a artei adevărate pentru care

eu sunt dispusă să merg la moarte... Fie şi doar un astfel de gest e o mărturie suficientă a faptului că nu suntem conduşi orbeşte

de instincte egoiste, iar dacă suntem mai mult decât maşinile de nervi, sânge şi carne despre care vorbesc prea puţin umaniştii

experţi în ştiinţe umaniste, dacă suntem capabili de gesturi libere care ne scot din angrenajul adaptării şi supravieţuirii cu orice

preţ, înseamnă că există în noi o putere mai profundă decât legătura cu trupul, care transfigurează lumea materială, iar acest

adevăr banal e suficient ca să ţină universul în picioare.“

Urma, ca de obicei, reversul medaliei, umila mea euforie se destrăma în ape învolburate. Începeam să mă îndoiesc de puterile

mele magice, eram doar o biată făptură ca oricare alta care se amăgea cu basme pentru că nu putea suporta ideea că o fiinţă pe

care o adora trăise cu un veac mai devreme. Dar atunci cum de se făcea că apăream mereu toţi trei: el, eu şi Frank în cărţile lui?

Logica îmi spunea că dacă e posibil un miracol, atunci sunt posibile toate...

Uneori am senzaţia că înaintez pe o sârmă întinsă între două prăpăstii. De-o parte e hăul durerii, de celălalt e angoasa... Şi

mintea ca o moară care macină încontinuu făina speranţei. Către ce meleaguri ale deznădejdii sau împlinirii ne îndreptăm?

Miracolul e că mizăm pe miracole, că ne găsim puterea de a înainta pe sârmă.



61

Gândeşte-te cum ar fi dacă n-am mai avea pentru ce să ne luptăm, dacă n-am mai avea idealuri de apărat, dacă n-am mai avea

duşmani de înfruntat, dacă am pierde binecuvântarea neîmplinirii

care ne aprinde visele...

Cum am mai putea percepe graniţa dintre bine şi rău, dintre

frumuseţe şi trivialitate, cum am mai putea distinge culorile fericirii,

dacă toate stările noastre ar avea aceeaşi nuanţă? Cred ca suferinţa

spiritului e începutul moralităţii, primul prag al revelaţiei sacrului.

Sunt o egoistă ticăloasă, ca toate mamele, ştiu... N-ar trebui să îţi cer

aşa ceva. N-am crezut că am să ajung aici, eu care am sfidat pământul,

cel mai mult dintre toţi muritorii....

N-am crezut că va veni un moment în care arta de a visa o să îmi

devină insuficientă, în care eu să spun: am ajuns la capătul Fantasiei,

nu mai vreau şi nu mai pot să trăiesc aici.

Ce era mai cumplit era că nici nu mai puteam visa, tocmai pentru că

nu trăisem într-o reverie particulară, ci într-o realitate imaginară în

care mă întâlneam cu el. Iar cele câteva momente din viaţa lui în care

fusesem împreună se epuizaseră.

Am avut un vis cu Frank în care se făcea că el avea vreo cinci anişori şi

se juca în grădină împreună cu fratele lui mai mare şi cu o verişoară.

M-am gândit în somn că era posibil să fi făcut schimb de haine cu

fetiţa, pentru că Frank purta o rochiţa de catifea vişinie, asemănătoare

cu cea a primei mele păpuşi, Yvonne.

Îl vedeam zbenguindu-se printre ierburile necosite şi printre



62

răsadurile de flori. Purta părul lung, despletit, un păr care avea încă o nuanţă de blond închis şi o cordeluţă pe creştet ca să nu îi

intre în ochi.

La un moment dat s-a îndreptat spre poartă şi şi-a făcut de lucru cu clanţa. Meşterea cu mânuţele lui delicate o încuietoare

ruginită.

Mă podidi o stare de adoraţie, eram fascinată şi uluită, o înfiorare toridă îmi cotropi simţurile. Îl percepeam cu sufletul meu de

fetiţă, cu mintea şi cu simţurile mele de la trei, patru ani şi simţeam că mă îndrăgostesc pentru prima dată... De îndată ce m-am

trezit i-am dat telefon să îi povestesc. A început să râdă. Îmi spuse pe un ton cât se poate de firesc: da, vară-mea venise la noi şi

era înfuriată că o îmbrăcaseră în rochie. Eu aveam nişte nădragi până la genunchi din catifea reiată, bleumarin şi un tricou de

joacă... Am făcut schimb cu ea de haine ca să nu mai cârâie, pentru că îmi strica dispoziţia cu îmbufnarea ei. Şi într-adevăr

rochiţa era vişinie. Ce mi se pare ciudat e că pe vară-mea chiar o chema Yvonne, ca pe păpuşa ta...

Am făcut cu Frank o experienţă uluitoare. Preţ

de o săptămână am stat undeva într-o staţiune

montană, nedespărţiţi nici o clipă, fără să

vorbim. Am comunicat doar prin gesturi şi

sunete dezarticulate, prin tensiuni ale privirii,

prin mişcările trupului, ca două vietăţi ingenue.

După vreo două zile de muţenie am realizat că

fluxul gândurilor scade în intensitate că nu mai

era necesar să concep non-stop existenţa, că

puteam subzista şi altfel. Senzaţiile erau mai

clare şi mai profunde, emoţiile mai limpezi,

atingerile mai savuroase.

Parcă auzeam pentru prima oară sunetul

vântului, parcă vedeam pentru prima oară cu

adevărat florile, gâzele şi pietrele, le desluşeam



63

mai clar contururile şi le percepeam respiraţia, freamătul interior. Ştiam ce simt apele, ce anume le face să zvâcnească într-un

fel anume, ştiam de ce vânturile se rotesc sau suflă într-un sens sau altul ştiam ce tensiuni sunt între frunze sau ce alean tainic

le îndreaptă unele spre altele...

Am fost nişte copii bătrâni şi contemplativi, nişte adolescenţi maturi

şi conştienţi de decrepitudinea lumii şi de miezul găunos al ispitelor,

iar în acel moment, sub oblăduirea tăcerii, deveneam virgini.

Era o noapte de noiembrie, geroasă... Se apropia luna decembrie şi

simţeam deja adierea Crăciunului, proximitatea acelei stări

nostalgice şi totodată plină de făgăduinţe. Am foarte limpede

întipărit în minte fiecare moment. Am fost, ca de-obicei, la Egon şi la

Vivaldi la morminte să aprindem lumânări, am bântuit pe străzi, am

ascultat un concert de violoncel într-o catedrală, ne-am îndopat cu

turtă dulce şi cozonac cu marţipan într-o ceainărie şi mă încerca o

stare de euforie ciudată, râdeam cu o poftă teribilă la poantele lui,

vorbeam cu oamenii pe stradă în germană, ceea ce era incredibil

chiar şi pentru mine, pentru că sunt jenată de stângăcia mea şi mă

abţin cât pot să mă dau în spectacol, ne-am căţărat pe balustrada

unui pod, am asistat la o slujbă de seară, ne-am zgâit la toate fetele şi

femeile frumoase care ne ieşeau în cale. Pe mine şi pe Frank ne atrag

aceleaşi femei... cele cu expresii introvertite, foarte senzuale, cu

gesturi molatece, cu voci grave şi triste şi cu un aer de fragilitate, care

par că se mişcă simultan pe două planuri, că sunt deopotrivă în

atingere febrilă cu prezentul şi cu o lume a închipuirii din care nu se

desprind niciodată... Aşa de face că mai toate fostele lui iubite mi s-au părut fermecătoare. După ce ne-am retras la hotel, ne-am

făcut ritualul cu apă, apoi am stat îmbrăţişaţi o vreme îndelungată fără să vorbim până când am simţit că trunchiurile noastre



64

se unifică, că devenim o singură făptură, un balaur cu două capete sau doi balauri cu un singur cap, cum îi place lui Frank să

spună. În noaptea aceea am dormit împreunaţi, iar dimineaţa o presimţire minunată mi se strecură în sânge... Simţeam din nou

că în mine bat trei

inimi, însă nu ca în

perioada în care acest

lucru îmi producea

tahicardie şi îmi

amplifica spaimele sau

melancoliile, ci într-un

mod feeric, care îmi

dăruia o linişte

neînchipuită.

L-am născut pe

Erwin-Demian în zorii

zilei de 15 iulie 2008,

după o noapte

întunecată când luna

urma să înceapă să

crească, aşa cum fusese

şi la naşterea lui Frank

şi a mea, într-un

moment în care, aşa

cum spunea cândva

mama, nevoia de lună

era foarte mare....



65

Epilog.

Desigur toate acestea sunt doar istoria unui vis. În realitate Emil n-a vrut să se mai întoarcă în lume. Însă, într-o frumoasă

dimineaţă de vară, pe când mă aflam în grădina în care am copilărit, cerul se deschise ca o poartă. O trapă care a fost

întotdeauna acolo şi o ştiusem prea bine, care mi se arătase în vise, pe care o adulmecasem în miresmele vântului şi în adierea

frunzelor de nuc, la ceasul amurgului când lumina devenea tulbure. Era ca o peliculă alburie prin care puteai vedea dincolo de

zidurile lunii, ca o apă care despărţea un ţărm de altul... Pe celălalt mal mi se arătă Emil în chip de triton.

Mi-a făcut o propunere care mi-a surâs: să renunţ eu la lume şi la trupul asta de femeie pe care oricum nu dădeam prea multe

parale în schimbul eternităţii în chip de sirenă.

- Iar cu Frank ce se va întâmpla? l-am întrebat.

- O să vină şi el, mai încolo...

Mă gândesc că îmi va fi mai uşor aşa.

Emil mă va aştepta la capătul pădurii. E un pod suspendat peste care trebuie să trec şi dincolo de el e o peşteră, iar dincolo de

peşteră o vale.

Acolo curge un râu în care trebuie să mă scald. Să mă dezbrac. Să mă întind pe spate şi să închid ochii.

După ce termin cartea o să îi dau în somn un semn ca să ştie că vin. Parcă aud ziarele vuind: o tânără scriitoare a dispărut fără

urmă într-o zi de iulie. Ultima oară a fost văzută în zona Plaiul Foii... Mă bazez pe sora mea că va şti să le spună celor apropiaţi

că nu mi s-a întâmplat nimic grav.



66

Sirenele, ca şi elfii, sunt nemuritoare, trăiesc câteva sute de ani pe pământ după care

dispar într-o altă dimensiune.

Semnul lunii de Ilinca Bernea

Documents

Transcript of Semnul lunii de Ilinca Bernea