Istoria doctrinelor sociologice a fost, în general, compartimentată pe baza a două criterii:

1) centrarea demersului sociologic de creație conceptuală şi resemantizarea sociologică

a categoriilor cu valenţe explicative pentru spaţiul social;

2) centrarea pe problematica metodologiei concrete de teren.

Şcoala de la Chicago propune un nou criteriu: cel al implicării practice, nemijlocite, a

sociologiei în proiectarea şi reconstrucţia structurilor sociale compatibile cu progresul social -

uman.

În atmosfera general - reformatoare, specifică societăţii Americane din anii '20 ai

secolului nostru, a fost reevaluată concepţia lui A. Comte care conferea sociologiei statutul de

instrument legitim pentru reformarea morală a întregii societăţi. Asimilînd curentul reformator

care polariza preocupările diverselor segmente de opinie, Albion Small, după înfiinţare, în 1892

a departamentului de sociologie al universităţii din Chicago, a pus bazele "Concepţiei despre

evoluţia societăţii şi reforma socială" care a rămas în istoria Sociologiei sub numele de Şcoala de

la Chicago.

Universitatea Chicago a fost fondată în 1890 de către John D. Rockefeller şi şi-a început

activitatea de predare la 1 octombrie 1892. Astăzi aceasta este o instituție de învațămînt superior

privat. Şcoala de la Chicago, creată în jurul primului Departament de sociologie din SUA,

contribuția căreia a fost tratată mai mult din perspectiva sociologică, a înscris și prima

contribuție în studiul comunicării sociale, așadar este un fenomen ştiinţific bogat şi complex cu

numeroşi reprezentanţi şi mai multe etape de afirmare.

Intemeietorii acesteia ca George Herbert Mead, John Devey, au contribuit la natura

instituțională dar și la metodologia de cercetare, ca mai apoi sociologi ca: Robert Ezra Park,

Ernest Burgess, Everett C. Hughes sa se aprofundeze într-un vast program de cercetare a

problemelor sociale contemporane. Dorind să studieze procesele sociale din perspectiva

sociologică, reprezentanții acestei gîndiri și-au propus înțelegerea acestora mai întîi prin

funcționalitatea relațiilor la nivel de individ și societate, astfel au descoperit indispensabilitatea

dintre viața socială și comunicare, și că viața socială la rîndul ei implică de fapt comunicarea,

fiind totodată modificată de ea.

Deci bazele comunicării ca disciplină independentă a fost pusă de primii reprezentanți ai

Școlii de la Chicago, dar adevarata orientare spre actul de comunicare și consecințele sale

sociologice în acest sens, se realizează cu ajutorul interacționismului simbolic a lui Blumer si

Goffman.

Perspectiva interacțiunii simbolice este uneori asociată cu Mead, dar de fapt Herbert

Blumer (1900-1987), a luat ideile lui Mead și le-a dezvoltat într-o abordare sociologică mai

1

sistematică. Blumer a inventat termenul de interacționism simbolic, în 1937, Holton și Cohen

susțin de fapt că acesta a avut doar anumite idei ale lui Mead, aspectele specifice dezvoltate au

fost însă de Blumer, care a format baza pentru abordări de interacțiune mai târziu simbolice.

Blumer nota:

Termenul „Interacțiunea simbolică" se referă, desigur, la caracterul specific și distinctiv

al interacțiunii intre ființele umane. Particularitatea constă în faptul că ființele umane

interpreteaza sau "definesc" acțiunile celorlalți în loc sa reacționeze. Astfel, interacțiunea umană

este mediată de către utilizarea de simboluri, prin interpretarea, sau prin stabilirea sensului

acțiunilor unor altora. Aceasta mediere este echivalent cu introducerea unui proces de

interpretare între stimul și răspuns în cazul comportamentului uman. (Blumer, p.. 180).

Asadar reprezentanții școlii fundamentează noi orientari în studiul comunicării, lansînd

paradigme: modelul ritual al comunicării, interacționismul simbolic, rolul comunicării în

constituirea comunităților umane, sînt doar cîteva contribuții din activitatea Școlii de la Chicago,

astfel întru cît sociologia și comunicarea devenise în acel moment pespectivele ce aveau un

raport de complementaritate, în explicarea realității și în găsirea acelor soluții care ar conduce la

evoluție.

Sociologul Robert Ezra Park a fost unul dintre inaintașii dezvoltarii comunicarii în masă

ca disciplină independentă, tot el a prezentat în prealabil teoria fluxului comunicării în două

trepte, agenda setting, teoria comform careia mass-media influențează publicul în stabilirea

priorităților sociale, politice și economice pornind de la subiectele pe care le acoperă, abordînd

ideia că din moment ce ceva a devenit știre, atunci acel ceva este important, teoria getkeeping

sau modelul co-orientarii. Park a mai avut contribuții în definiții ale știrilor, în distincția

masa/mulțime/public, în funcțiile comunicării, în analizele opiniei publice, propune meditații cu

privire la legătura dintre schimbarile la nivel de civilizație și schimbările mijloacelor de transport

și comunicare.

Referindu-se la contribuțiile pe care le înscrise lucrarea lui Robert E. Park The

Immigrant Press and Its Control, Everett M. Rogers profesor, sociolog, savant în comunicare

(1994, 196) le sintetizeaza sub forma unor întrebari de o mare relevanță:

1. Cum influiențează conținutul media opinia publică? (astăzi aceasta este numită

agenda-setting)

2. Cum sunt mass-media influiențate de opinia publică?

3. Pot mass-media sa prilejuiasca schimbarea socială?

4. Care este legătura dintre rețelele interpesonale și mass-media?

2

Meritul lui J. Dewey, W. Thomas, R.E. Park, E. Burgess, C.H. Cooley, G.H. Mead

constă în faptul că autohtonizează teme ale sociologiei europene, abordează problemele legate de

identitate (socială şi individuală) într-o manieră specific americană. Contribuţia lor se încadrează

într-un context mai larg. La sfîrşitul secolului al XlX-lea, Statele Unite lansează „declaraţii de

independenţă" faţă de Europa în domenii variate, în literatură, artă, filosofie. în această perioadă,

se articulează principalele idei ale filosofiei pragmatice, este lansată ipoteza cu privire la rolul

frontierei în derularea istoriei americane şi în crearea specificului naţional american (Turner),

sunt publicate opere literare de mare prestigiu (Emerson, Whitman, Melville, Hawthorne), se

nasc preocupările cu privire la recuperarea tradiţiilor indigene. În contextul acestor „declaraţii de

independenţă", primii autori cu preocupări în zona socialului au „citit" cu ochi americani

conceptele fundamentale ale sociologiei europene: comunitate (Gemeinschaft) şi societate

(Gesellschaft), status şi contract, solidaritate organică şi solidaritate mecanică, feudalism şi

capitalism. Reprezentanţii săi au procedat la interpretarea lor din perspectiva realităţilor noului

continent, elaborînd concepte, noţiuni, un întreg vocabular specific american.

Şcoala de la Chicago a constituit un gen de reacţie la principalele aserţiuni ale

utilitarismului, care modelaseră, în secolul al XIX-lea, majoritatea dezbaterilor din societatea

americană cu privire la presă. Carey (1996) semnalează că tradiţia utilitaristă nu a prins rădăcini

în Germania, putându-se vorbi chiar de un contrautilitarism dezvoltat de cercurile intelectuale

germane. Autorii grupaţi în jurul lui Dewey au fost influenţaţi de tradiţia germană a

contrautilitarismului. Contrautilitarismul german tematizase în mod diferit comunicarea, de la o

problemă a libertăţii şi a accesului la informaţie, la una de integrare socială şi dominaţie.

Întrebarea referitoare la condiţiile care garantează libertatea este modificată astfel: cum se

poate ajunge la solidaritate şi ordine socială prin comunicare? Ceea ce presupune un set nou de

preocupări: rolul comunicării, probleme legate de integrare, de legitimitate, putere şi control etc.

De menţionat că şi contrautilitarismul german va fi, la rîndul său, contextualizat de către

Dewey şi colegii săi, astfel încât să ofere răspuns la probleme şi preocupări americane (morală,

educaţie, politică, ştiri, fenomene sociale de mare anvergură). În ambele cazuri, preocupările au

constituit un răspuns la transformarea rapidă a societăţii, la dorinţa de a defini şi de a explica

naşterea şi dezvoltarea societăţii moderne, la cerinţa de a articula conştiinţa socială prin

comunicare. În Germania, aceleaşi subiecte au fost abordate în cadrul demersurilor de factură

filosofică şi politică, avînd, deci, un caracter preponderent teoretic. În America, sociologia şi

studiul comunicării de masă, ca fenomen social, au luat naştere din nevoia clar conturată şi

asumată de a contribui la înţelegerea şi orientarea unor procese sociale presante, constituind un

adevărat punct de sprijin pentru acţiuni practice imediate.

3

Una dintre primele contribuţii de relief ale sociologiei de la Chicago o reprezintă lucrarea

The Polish Peasant In Europe and America. Elaborată de către W.I. Thomas şi F. Znaniecki

între 1918 şi 1920, lucrarea este organizată în patru părţi: prima înfăţişează principalele trăsături

ale societăţii rurale poloneze din acea vreme, a doua include o serie de scrisori schimbate între

proaspeţii imigranţi polonezi în Statele Unite şi rudele rămase acasă; cea de-a treia parte

examinează fenomenele de dezorganizare socială prezente în societatea americană, iar ultima

parte se axează pe modul în care s-au cristalizat şi dezvoltat comunităţile de polonezi-americani,

evidenţiind natura duală a acestor comunităţi aflate la intersecţia dintre cultura poloneză, pe de o

parte, şi condiţiile economice şi valorile sociale americane, pe de alta.

The Polish Peasant In Europe and America se înscrie în rîndul lucrărilor clasice, în

primul rând prin tematica abordată: grupul primar, structura familiei şi sistemul de clase din

mediul rural, mediul social şi economic, comportamentul religios, fenomenele de dezorganizare

şi de reorganizare ale societăţii poloneze, disoluţia solidarităţii familiale, fenomenele de

dezorganizare şi de reorganizare socială în Statele Unite. În egală măsură, lucrarea este reţinută

pentru faptul că inaugurează o metodă de cercetare calitativă care va face carieră - metoda

biografică.

Deci, de la început, procesele reale de comunicare ne apar ca avînd un rol ambivalent.

Unul pozitiv, de stimulare a unor procese de importanţă vitală pentru societate, unul negativ, de

stimulare a unor reacţii antisociale, de accentuare a tendinţelor centrifuge. Meritul de fond al

Şcolii de la Chicago este acela că subliniază rolul esenţial pe care îl poate îndeplini comunicarea

în procesele sociale de integrare; concomitent, reprezentanţii acestei Şcoli sesizează pericolul ca

forme ale comunicării să poată fi învinuite de evoluţii şi tendinţe care aveau întemeieri sociale

profunde. Scoala de la Chicago a considerat de la început, cu determinarea pe care o dă credinţa,

că mijloacele comunicării de masă pot sta la baza creării unui nou tip de coeziune socială.

Rareori vom găsi pagini atât de frumoase şi de adînci referitoare la comunicare şi rolul ei social

ca în scrierile reprezentanţilor Şcolii de la Chicago. Identificăm aici onestitatea şi sagacitatea

omului de ştiinţă, dar şi sensibilitatea şi vibraţia civică cu care aceşti cercetători au privit

problemele sociale tulburător de presante ale oraşului în care locuiau.

Şcoala de la Chicago ocupă un loc aparte în domeniul comunicării. Chiar dacă o vreme

ea a fost neglijată sau tratată superficial, istoria comunicării revine asupra a ceea ce

reprezentanţii Şcolii de la Chicago au propus ca ipoteze de înţelegere şi explicare a

fenomenenelor sociale ale momentului. Am putea spune că asistăm la un proces de repoziţionare

a contribuţiei acestui curent de gîndire la constituirea domeniului comunicării, în urma căruia

Şcoala de la Chicago este concepută ca un moment de sine stătător în devenirea comunicării,

4

care a prefigurat teme, a lansat concepte, a anunţat problematici pe care le vom găsi dezvoltate şi

nuanţate în corpul de mai târziu al disciplinei. Putem vorbi chiar de contribuţii întemeietoare ale

lui Dewey, Mead, Park, Cooley, care îndreptăţesc tratarea Şcolii de la Chicago ca un punct de

cotitură în înţelegerea comunicării şi a importanţei acesteia.

Curentul dat are semnificaţii şi din alt punct de vedere. El ne arată cum a luat naştere

comunicarea în interiorul unor discipline socio-umane - în cazul de faţă, sociologia -

autonomizîndu-se pe măsură ce fenomene şi procese sociale nu au mai putut fi explicate doar cu

aparatul conceptual al disciplinelor clasice.

Rogers ne propune următoarea sistematizare a influenţei şi contribuţiilor Şcolii de la

Chicago asupra teoriei şi cercetării comunicării de masă (Rogers, 1994, 139-140):

• a reprezentat prima dezvoltare substanţială a ştiinţelor sociale în America, jucînd rolul

de cap de pod intelectual pentru teorii europene importante, mai ales pentru ideile sociologului

german George Simmel;

• sociologii de la Chicago au pus bazele unei teorii cu privire la socializare şi formarea

personalităţii articulate în jurul problemelor legate de comunicare; umanul şi socialul însemnau

pentru aceştia a comunica; sociologii au pus sub semnul întrebării explicaţiile care puneau preţ

pe instinct, articulînd un punct de vedere cunoscut mai tîrziu sub denumirea de „interacţionismul

simbolic";

• a direcţionat cercetarea comunicării de masă în direcţia efectelor, ceea ce va constitui

una dintre principalele trăsături ale cercetărilor care vor urma;

• a conferit ştiinţelor sociale un pronunţat caracter empiric; Şcoala de la Chicago a avut

un caracter pragmatic, căutînd să îmbunătăţească lumea prin cercetarea problemelor sociale; una

dintre întrebările şi mizele sale centrale a fost angajarea cercetării în procesele sociale complexe

ale constituirii comunităţilor urbane, astfel încît democraţia să poată supravieţui în mahalele

imigranţilor din marile oraşe care se extindeau cu repeziciune.

Personalitate de primă mărime a pragmatismului american, J. Dewey întemeiază o

orientare de sine stătătoare a acestei filosofii, cunoscută sub denumirea de „pragmatismul

social", dezvoltat în cadrul Universităţii din Chicago, spre deosebire de Peirce şi James, care

activează la Universitatea Harvard şi dezvoltă o ramură a pragmatismului orientată mai mult pe

probleme abstracte, referitoare la adevăr şi condiţiile de existenţă ale acestuia. Pragmatismul de

la Chicago se dezvoltă, într-o etapă iniţială, sub influenţa lui Hegel. La jumătatea anilor 1890,

Dewey şi Mead renunţă la ideile hegeliene, dar influenţa rămîne. Dewey şi Mead menţin ideea

de ontologie socială, în care indivizii sunt întotdeauna fiinţe sociale. „Bacilul Hegel", adică rolul

acordat de către filosoful german Spiritului Absolut, este înlocuit de conceptul de „comunicare".

5

De la început, ne aflăm în faţa unui demers care acordă comunicării un rol social extrem de

complex.

Atît de complex, încît ea se apropie de puterea unei forţe mistice. Comunicarea este

importantă nu doar în dialogul social, în funcţionarea democraţiei, ci în însuşi procesul

cunoaşterii, în desemnarea unui înţeles comun al lucrurilor. Suntem departe de abordările care

leagă adevărul de introspecţie, de meditaţie solitară sau de evaluarea trăirilor subiective, de ordin

personal. Aici adevărul este dialog şi dezbatere, este convenirea şi asumarea unei înţelegeri

comune. Comunicarea apare ca vehiculul adevărat nu numai al dialogului social, ci şi al

procesului complicat, dar atît de important pentru coeziunea socială, al definirii comune, al

înţelegerii comune, al transformării unor lucruri convenite în proprietate comună.

Ceea ce intervine nou în relaţiile umane şi le diferenţiază de alte fenomene din natură sunt

semnele şi simbolurile. Numai în momentul în care există semne şi simboluri, fluxul activităţilor

poate fi privit din exterior, apreciat, judecat, reglementat. Relaţiile importante dintre evenimente

sunt înregistrate şi conservate sub formă de înţelesuri. Noul mijloc, reprezentat de semne şi

simboluri, înlesneşte planificarea, previziunea, anticiparea cursului evenimentelor. Simbolurile

depind de comunicare şi, simultan, constituie baza pentru aceasta. „Evenimentele nu pot circula

de la o persoană la alta, dar semnificaţiile pot circula astfel şi pot fi împărtăşite prin intermediul

semnelor. Diverse dorinţe şi impulsuri sunt apoi ataşate semnificaţiilor comune. Acestea sunt,

astfel, transformate, în dorinţe şi în scopuri, care, din moment ce presupun un înţeles împărtăşit,

comun, creează noi legături, convertesc o acţiune concertată într-o comunitate de interes şi de

efort" (1925/1954, 153). În felul acesta, simbolurile, care iau naştere în comunicare şi prin care

comunicarea este posibilă, creează o „voinţă generală", o „conştiinţă socială": dorinţă şi

alegere din partea individului, în numele unor activităţi care, prin intermediul simbolurilor, pot

fi comunicate şi împărtăşite de către toţi cei interesaţi.

Formarea mulţimii presupune un proces prin care indivizii, fără să fie conştienţi de

aceasta, deci fără premeditare, se alătură unii altora „ca într-un întreg". Prin interacţiune

reciprocă între membrii mulţimii, se ajunge la dorinţă comună, care inhibă impulsurile şi

interesele pur individuale şi conferă unitate. Spre deosebire de mulţime, publicul constituie un

prilej tocmai pentru articularea, cristalizarea lor. Comportamentul publicului îşi găseşte

modalitate de expresie prin intermediul opiniei publice, care rezultă în urma discuţiei între

indivizi împărtăşind poziţii diferite. Interesant este că Park avertizează asupra greşelii de a

considera că opinia publică este acceptabilă pentru fiecare membru în parte al publicului şi în

aceeaşi măsură pentru toţi (Park, 1972, 59). Opinia publică este mai degrabă o opinie sau o

atitudine care este exterioară individului şi care este privită ca avînd o existenţă obiectivă.

6

Pornind de la observaţia că orice lucru are două dimensiuni: existenţa propriu-zisă (înţelesul unui

lucru care este identic pentru toţi membrii grupului şi acceptat de toţi membrii grupului) şi

valoarea (diferită, divergentă), Park subliniază că divergenţa în ceea ce priveşte valoarea unui

lucru iese la suprafaţă pe măsură ce se formează publicul, în timp ce, în cadrul mulţimii, cele

două dimensiuni coincid.

O precondiţie pentru existenţa publicului o constituie existenţa unor norme abstracte

(ceea ce sugerează ideea implicită că o abordare strict interacţionistă a publicului prezintă

anumite puncte vulnerabile). Odată acceptate, normele abstracte funcţionează ca o nouă forţă în

viaţa colectivă, iar această forţă este activă în interiorul publicului, dar nu în cel al mulţimii.

Publicul încearcă să judece şi să direcţioneze evaluările individuale dintr-o perspectivă supra-

individuală, dar nu se ajunge niciodată, în totalitate, la o astfel de perspectivă. Ceea ce lipseşte

este acceptarea opiniei publice drept lege, drept normă: „opinia publică nu este acceptată drept

normă de către membrii publicului" (Park, 1972, 62).

Eroarea fundamentală constă în a considera că ideile şi cunoaşterea sunt funcţii doar ale

judecăţii şi ale conştiinţei individuale. Ideea că accesul la cunoaştere poate avea loc în urma

meditaţiei solitare este un mit (1925/ 1954, 176). Dimpotrivă, cunoaşterea este o funcţie a

comunicării şi a asocierii; cu atît mai mult cunoaşterea în cîmp social, care depinde de tradiţie,

de instrumentele transmise de la o generaţie la alta, dezvoltate şi sancţionate la nivel social, de

metodele de conservare/depozitare şi de modalităţile de comunicare (1925/1954, 176). Din

moment ce cunoaşterea este o funcţie a comunicării, atunci cunoaşterea nu poate exista nici în

afara libertăţii de expresie, nici în afara canalelor prin care să circule informaţiile, cunoştinţele.

Pe baza acestor idei, Dewey deduce soluţiile pentru problemele publicului şi ale

societăţii, soluţii care plasează comunicarea într-o poziţie centrală:

a) desfăşurarea unei activităţi susţinute de investigaţie socială, de colectare şi înregistrare

a problemelor sociale, astfel încît temele, obiectele, fenomenele vizavi de care se formează

cunoaşterea să fie cunoscute, aduse la lumină, iar publicul să cunoască în întregime consecinţele

acţiunilor conjugate: „Publicul nu există fără prezentarea completă a consecinţelor care-l

afectează" (1925/1954, 166);

b) garantarea libertăţii de diseminare a rezultatelor investigaţiei sociale: „orice

obstrucţionează şi restricţionează această prezentare a consecinţelor limitează şi distorsionează

opinia publică, limitează şi distorsionează gândirea cu privire la problemele sociale" (1925/1954,

176).

Soluţia pentru problemele publicului o reprezintă „alianţa dintre ştiinţa socială, colectarea

şi înregistrarea eficientă a ştirilor, a datelor şi prezentarea convingătoare în presa scrisă a

7

rezultatelor investigaţiilor sociale". Nevoia esenţială a publicului este îmbunătăţirea metodelor şi

a condiţiilor în care are loc dezbaterea, discuţia şi persuasiunea, adică a condiţiilor în care

publicul ajunge să îşi articuleze interesele, frămîntările, preocupările, obiectivele comune -

„aceasta este adevărata problemă a publicului" (1925/1954, 208). Dacă sunt urmate soluţiile

propuse - derularea unui amplu efort de investigaţie socială şi a unui efort pe măsură de

răspîndire a rezultatelor cercetării - Marea Comunitate este posibilă. Dar, recunoaşte Dewey, ea

nu va avea niciodată calităţile comunităţii locale (1925/ 1954, 211). Lipseşte o etapă - cea a

dialogului, a interacţiunii directe, faţă-în-faţă. Numai dacă sunt folosite aceste forme de

comunicare ca modalităţi unice prin care opinia publică şi publicul capătă consistenţă,

moştenirea intelectuală se transmite, iar cadrul social rămâne viu şi închegat.

Știrile reprezintă un mecanism de adaptare, de orientare a indivizilor şi a societăţii către şi

în lumea reală; ştirile facilitează interacţiunea socială pe scară largă, iar produsul acestei

interacţiuni îl reprezintă opinia publică.

Pentru a ajunge la ceea ce s-ar putea numi o „anatomie a ştirilor", Park porneşte de la

distincţia operată de W. James între două forme de cunoaştere:

1. întâlnirea cu (acquaintance with);

2. cunoaşterea (knowledge about).

Prima reprezintă o formă de cunoaştere care se acumulează inevitabil de-a lungul

existenţei unei persoane, ca urmare a contactului direct cu lumea înconjurătoare. Prin urmare,

este o cunoaştere intuitivă şi instinctivă. „Cunoaşterea", cunoaşterea ştiinţifică, nu se acumulează

pur şi simplu, este riguroasă, raţională, sistematică, atinge un anumit nivel de precizie prin faptul

că înlocuieşte realitatea concretă cu idei, obiectele cu cuvinte. Este rezultatul investigaţiei

sistematice a lumii. Exactitatea şi validitatea celor două forme de cunoaştere menţionate nu pot fi

delimitate exact, o dată pentru totdeauna, ci este vorba mai degrabă de o axă de-a lungul căreia

pot fi plasate diferitele modalităţi de manifestate ale fiecăreia. Pe această axă, ştirile ocupă o

poziţie anume: nu reprezintă în totalitate cunoaştere acumulată la întîmplare; ele se apropie de

cunoaşterea din ştiinţele naturii şi din istorie, ambele preocupate de evenimente.

Ştirile sunt autentificate prin faptul că au fost supuse examinării critice din partea

publicului ale cărui interese le reprezintă. în felul acesta, ştirile orientează atât individul, cât şi

societatea în lumea reală şi devin o modalitate prin care societatea se cunoaşte pe sine; în limbaj

postmodern, devine transparentă pentru sine.

Pornind de la ştiri, de la impactul lor asupra oamenilor şi comunităţilor, Park relevă o

serie de caracterizări importante ale opiniei publice: „Opinia publică nu este opinia tuturor, nici

măcar a majorităţii persoanelor care compun publicul, nu este niciodată opinia cuiva anume, ci

8

reprezintă tendinţa generală a publicului în ansamblu... Ne dăm seama că opinia publică există,

chiar dacă nu putem să indicăm nici o persoană din public a cărei opinie particulară, personală,

să coincidă exact cu opinia publicului din care face parte. Cu toate acestea, opinia personală a

unei persoane care participă la articularea opiniei publice este întotdeauna influenţată de

opinia celor din jur; din acest punct de vedere, orice opinie este o opinie publică”.

Opinia publică formată pe baza ştirilor reprezintă intepretarea evenimentelor la care

ajunge orice individ în concordanţă cu propriile interese, prejudecăţi, predilecţii; o intepretare

verificată prin comparaţia cu intepretarea, vizavi de acelaşi eveniment, pe care şi-au făcut-o

ceilalţi indivizi cu care a discutat (Park, 1941b, 124). Nu este vorba despre o intepretare

arbitrară, particulară, ci de una restricţionată de „universul discursului", de corpul de tradiţii şi

înţelesuri comune pe care îl dezvoltă o comunitate: „un fapt capătă înţeles numai într-un astfel de

univers de discurs" (Park, 1940b, p. 81).

Opinia publică este compusă din „maxime generale", care capătă greutatea unui „cod

moral", a unui cod de conduită. Un astfel de cod de conduită variază în funcţie de progresele

înregistrate în domeniul cunoaşterii şi este supus periodic contestării. Chiar dacă fluid, supus

contestării periodice, un astfel de cod este deosebit de strict în ceea ce priveşte interdicţiile,

acuzaţiile, pedepsele pe care le stabileşte, le emite.

Contribuția școlii în dezvoltarea comunicării se tinde a se considera drept una

intemeietoare.

În nici una din ipostazele sale moderne, societatea nu poate exista fără comunicare şi fără

înţelegerea particulară pe care Şcoala de la Chicago o conferă acestui proces: nici în cea de

dobîndire a unei experienţe comune (care presupune dialog), nici în cea de transmitere a zestrei

culturale, nici în construirea acordului asupra unor probleme şi opţiuni. Această nouă înţelegere

şi nouă lectură a comunicării va deveni de o tot mai mare actualitate.

9

BIBLIOGRAFIE

1. Bârgăoanu Alina, Paul Dobrescu: Școala de la Chicago,în Sociologie Românească,

volumul I, nr. 1-2/2003

2. Colly Charles Horton: Human Nature and the Social Order, Fomeword by George

Herbert Mead, New York, Schoken Books, 1970;

3. Fischer, Gustave - Nicolas: Le dimamique du social, Violence, pouvoir, changement,

Paris, Dunod,1992.

4. Hughes, et. al). Glencoe, IL: The Free Press.

5. Internet: Wikipedia.

6. Small Keneth, A. Winston si Clifboard Carol A. Road Work: a new hughway

pricing and investment policy, Washington, The Brookings Insitution, 1989;

7. Mead George H. Mind, Self and Society. From the Standpoint of Social Behaviorist,

Edited With Introduction by Charles Morris, Chicago - London, The University of Chicago

Press, 1967;

8. Park, R.E. (1922). The Immigrant Press and Its Control. New York: Harper and

Brothers Publishers.

9. Park, R.E. (1923). Natural History of the Newspaper. American Journal of Sociology,

XXIX: 3, Nov.

10. Park, R.E. (1941b). News and the Power of the Press. American Journal of Sociology.

XLVI, Iunie.

11. Thomas Andre, Abraham Claude: Microeconomie Decision optimales dans l'enterprise

et dans la nation, Paris, Dunod, 1966;

12. Znaniecki, Florian: Socia Action, New York, Russel & Russel, 1967;

10

11