СРБИ У РУМУНИЈИЧињенице и подаци из скорије прошлости

Приредио: Миодраг Милин

SÂRBII DIN ROMÂNIASecvenţe şi date din istoria recentă

Editor Miodrag Milin

1

Motto:

STANJE NACIJE: (prijatelj, izdavaču) ,,Ne može se očekivati moja saradnja u knjizi; u prijateljskim sam odnosima i sa dželatima i sa žrtvama i sigurno nisam dobar savetnik...”

STAREA NAŢIUNII: (un prieten, către editor) ,,nu poţi spera la colaborarea mea pentru carte; mă aflu în relaţii de prietenie şi cu călăii şi cu victimele şi de bunăseamă nu pot fi un bun sfătuitor...”

2

СРБИ У РУМУНИЈИ

Чињенице и подаци из скорије прошлости

Приредио: МИОДРАГ МИЛИН

Предговор: Академик Камил Мурешану

Аутори: Александра Богдановић, Владимир Цветковић, Борко Илин, Цветко Михајлов, Андреј Милин, Миодраг Милин, Горан Мракић

SÂRBII DIN ROMÂNIA

Secvenţe şi date din istoria recentă

Editor: MIODRAG MILIN

Prefaţă: Academician Camil Mureşanu

Autori: Alexandra Bogdanovici, Vladimir Cvetković, Borko Ilin, Cvetko Mihajlov, Andrei Milin, Miodrag Milin, Goran Mrakić

Арад – Београд – Вршац

3

2011

THE SERBS OF ROMANIA

Sequences and data from recent history

Editor: MIODRAG MILIN

Authors: Alexandra Bogdanovici, Vladimir Cvetković, Borko Ilin, Cvetko Mihajlov,Andrei Milin, Miodrag Milin, Goran Mrakić

4

САДРЖАЈ/ CUPRINS:

- Предговор (Акад. Камил Мурешану)…………………………….7 - Prefaţă (Acad. Camil Mureşanu)........................................................7- Увод (Миодраг Милин)......................................................................- Introducere (Miodrag Milin)................................................................….11- Црвена армија на Дунаву (Bладимир Цветковић)……………………33 - Armata roşie la Dunăre (Vladimir Cvetković, Miodrag Milin, Goran Mrakić) ...............................................................................................................53- Începuturile sub imperiul ,,limbii de lemn”(Мiodrag Milin) ......................... 73- Срби у сенци тупог, дрвенастог језика (Mиодраг Милин) ……......…99- Преговори у Темишвару 1953. године (Владимир Цветковић) ….. 113- Tratativele din Timişoara în 1953 (Vladimir Cvetković, Miodrag Milin) .... 131- Политички затвореници/ Deţinuţii politici (Miodrag Milin, Andrei Milin, Alexandra Bogdanovici, Cvetko Mihajlov )....................................................... 147- Интервјуи из „супротног табора“/ Interviuri din ,,tabăra opusă” (Miodrag Milin, Goran Mrakić) ……………………………………………………. 218- Црква „под лупом“/ Biserica „sub lupă”(Miodrag Milin, Alexandra Bogdanovici, Andrei Milin) ................................................................................239 - Uniunea Sârbilor din România, într-o desfăşurare cronologică (Miodrag Milin) …………………………………………………… 271- Cавез Срба у Румунији, хронолошки увид (Миодраг Милин, Борко Илин)..................................................................................- Библиографија/ Repere bibliografice generale............................................345 - Abstract (Miodrag Milin, SimonaNeumann)............................356

5

CONTENTS:

- Preface (Acad. Camil Mureşanu)…………………………………7- Introduction (Miodrag Milin)…...............…………………….11 - The Red Army at the Danube (Vladimir Cvetković, Miodrag Milin, Goran Mrakić)...........................................................................53- The beginnings under the auspices of the “wooden tongue” (Мiodrag Milin) ....................................................................................73- Срби у сенци тупог, дрвенастог језика (Mиодраг Милин).......................................................................................……...99- Преговори у Темишвару 1953. године (Владимир Цветковић) ….......................................................................................................... 113- The treaties of Timişoara in 1953 (Vladimir Cvetković, Miodrag Milin) .................................................................................................. 131- Political prisoners (Miodrag Milin, Andrei Milin, Alexandra Bogdanovici, Cvetko Mihajlov)........................................................ 147- Three interviews from the „opposite camp” (Miodrag Milin, Goran Mrakić) …………………………………………….……..... 218- The Church under „lump” (Miodrag Milin, Alexandra Bogdanovici, Andrei Milin)................................................................239- The Serbs Union from now in a chronological development (Miodrag Milin, Borko Ilin)…………………………………………………………….… 271- Bibliography....................................................................................345- Abstract (Miodrag Milin, Simona Neumann)..............................349

6

DESLUŞIRI ALE UNEI ISTORII NU ÎNDEAJUNS DE CUNOSCUTE

Consacrată unor secvenţe şi date din istoria recentă a sârbilor din România, lucrarea de faţă ar putea figura sub titlul pe care-l propunem în fruntea acestei introduceri. Mergând mai departe, am fi tentaţi să-i aplicăm epitetul, cam hazardat, de „inconfortabilă”. De ce asemenea îndrăzneală? În primul rând, dar nu cel mai important, fiindcă ea încearcă reconstituirea unei etape de istorie recentă prin selectarea şi prezentarea doar a câtorva probleme, deci, în fond, prin fragmente de istorie. Prin faptul că dezvoltă anumite episoade, omiţând cu bună ştiinţă pe altele, tentativa devine dificilă, deşi, într-un fel, poate mai pasionantă decât un discurs istoric în succesiunea clasică a faptelor ce le-ar cuprinde. Cititorul este, astfel, informat, dar îndemnat totodată şi la deducţii, extrase dintr-o experienţă anterioară sau paralelă din cea a autorilor.

O altă motivare a intempestivului epitet de „inconfortabilă” cu care ne-am grăbit a gratifica lucrarea (în dorinţa de a-i face un compliment ...), provine din sinceritatea ei. Sprjinită pe informaţii scrise şi orale puţin sau deloc cunoscute, ea scoate în relief aspecte ale istoriei sârbilor de la noi crezute de cititorii din largul ţării noastre, a le fi familiare. Ceea ce se vădeşte curând a fi doar o cunoaştere după anumite clişee, confecţionate adesea pentru a corespunde câtorva „comandamente” oficiale, nu rău intenţionate, dar cam prea „cosmetizate”. Se constată astfel, din paginile lucrării, ca în unele momente relaţiile româno-sârbe n-au fost complet lipsite de asperităţi („Cu doi vecini n-am avut niciodată un conflict: cu Marea Neagră şi cu Serbia” – glăsuia o binevoitoare butadă politică). Iată însă că se poate avea curajul, sincer, de a dezvălui şi momente dificile, trecute în plan secund de istoriografia noastră. Poate că nici n-a greşit, procedând astfel, fiindcă asemenea momente, din

7

fericire, n-au avut consecinţe serioase şi ar fi fost păcat ca ele să apară „dramatizate”, aşa cum obişnuieşte nu o dată, istoria.

În 1941 mijloacele de informaţie româneşti n-au suflat un cuvânt despre faptul că trupele germane şi aviaţia lor au folosit teritoriul României ca bază (una din ele) pentru atacarea brutală a Iugoslaviei. Cunosc până astăzi persoane care-şi menţin o asemenea convingere înfrumuseţată.

S-a făcut în schimb, tot atunci, caz de faptul că 1-2 avioane sârbeşti au săvârşit o incursiune trecătoare peste Timişoara şi Arad.

Câţiva ani mai târziu nu s-a relatat nimic, sau aproape nimic, despre conflictele din Banat, întreţinute de conduita agresivă a unor unităţi armate sârbe sau despre pretenţiile Iugoslaviei de a anexa părţi din Banat.

Dezvăluirea acestor realităţi, la prima vedere neplăcute, întăreşte însă impresia benefică a posibilităţii depăşirii lor, printr-o atitudine bilaterală echilibrată.

O nimicitoare ironie, grăitoare prin sine, mai tare decât orice comentariu, e furnizată de studiul privind „limba de lemn”, care n-a cruţat, în perioada înfloririi ei, nici publicaţiile de limbă sârbă.

Multe exemple citate, ba chiar toate, sunt pur şi simplu cutremurătoare, făcându-l pe cititorul de azi – prea uşor dispus la uitare – să se îndoiască de posibilitatea ca să se fi scris şi publicat astfel de enormităţi.

Din categoria de împrejurări mai puţin cunoscute fac parte tratativele sârbo-române de la Timişoara, din 1953, privind încercarea de aplanare a incidentelor de graniţă. La fel, cele despre mai mulţi deţinuţi politici sârbi, din perioada alimentării artificiale a stărilor conflictuale cu Serbia. Frapează eforturile securităţii române de a fabrica vinovaţii unor persoane de însemnătate redusă şi în mod evident incapabile de a juca rolurile malefice care li se atribuiau.

Talentul de a inventa fapte nu-l avea însă numai partea română. Impresiile pe care le notează, din Timişoara şi împrejurimi, delegaţii iugoslavi la tratativele menţionate, sunt şi ele mult exagerate în rău. De exemplu cele despre condiţiile de viaţă ale populaţiei româneşti, descriind Timişoara ca „un oraş semi pustiu etc. (pp. 135 şi următoarea).

Ne punem şi o întrebare ce presupune un răspuns în surdină, care ar putea indigna pe unele persoane. Oare Draža Mihailovici a fost numai omul portretizat de justiţia lui Tito, pentru a-l putea judeca şi condamna la moarte, sau şi (ori mai ales) omul care cel dintâi a organizat şi comandat lupta împotriva ocupanţilor nazişti, încă de prin toamna 1941: să fi ajuns omul acesta şi

8

„cetnicii” lui să se alăture ocupantului împotriva căruia se ridicaseră, atrăgând asupra gestului lor atenţia Europei, pentru ca, nu după mult timp, aceasta să-i lase în voia soartei?

Încă de acum vreo ... de ani o celebră sentinţă atrăgea istoricilor atenţia că istoria nu e generoasă cu cei învinşi ...

Punerea sub supraveghere a preoţimii sârbe, relevată în studiul „Biserica sub lupă”, ne pare oarecum de înţeles din partea autorităţilor române, puse neapărat în slujba unor acţiuni tendenţioase până la absurd.

Deosebit de interesantă ne-a părut – şi o recomandăm ca atare cititorilor – cronologia, desfăşurată după surse „la zi”, a activităţii uniunii sârbilor în ultimii vreo 60 de ani. Ea aduce la cunoştinţă multe fapte neştiute sau uitate. E un veritabil capitol de istorie a Banatului, în parte şi a ţării întregi, date fiind implicaţiile pe care evenimentele din perimetrul vecinătăţii cu Iugoslavia le-au avut în diverse zone ale ţării.

Ne-a surprins faptul că în interiorul mişcării sârbe din România n-a existat solidaritatea la care ne-am fi aşteptat din partea unui grup etnic persecutat, şi încă dur, cel puţin o perioadă nefastă de timp. Împrejurarea ar fi trebuit să atragă, după impresia noastră, o atitudine de „strângere a rândurilor”.

Nu putem judeca lucrurile în locul participanţilor direcţi la desfăşurarea lor, dar dacă ele au stat aşa cum sunt descrise pe alocuri, e păcat.

Volumul se încheie cu o scurtă notiţă biografică a fiecărui colaborator, cu o pertinentă bibliografie, cu rezumate în limba engleză, un indice şi peste 20 de ilustraţii ce completează înţelesul mai multor texte.

Având în faţă aceste contribuţii ale colegilor – cercetători – istorici sârbi – cititorii români au ocazia binevenită să cunoască mai bine pe „cei de lângă tine”. În vremea din urmă ni se pare că strădania aceasta nu e cultivată îndeajuns. Mai sunt în ţara noastră grupuri etnice cu un trecut şi cu un prezent demn de luat în seamă, nu prin confecţionarea de texte declarative, ci prin reliefarea istoriei lor „aşa cum a fost”. E ceea ce realizează lucrarea de faţă, pentru care fapt autorii ei merită deplină consideraţie, ceea ce ne bucurăm să spunem, la rândul nostru, cu toată sinceritatea şi preţuirea.

Cluj – Napoca, 23 martie 2011 Acad. Camil Mureşanu

9

Увод

Ова књига представља резултат два недовршена пројекта, који се са закашњењем приводе крају.

Први пројекат обрађује проблем политичких затвореника међу Србима и спроводи истрагу о друштвеним и правним димензијама антититоистичких одмазди над мањинским живљем. Предпоставили смо у почетку да ћемо обрадити неколико стотита несрећних случајева . Ускоро је цифра доспела до 600, а сада превазилази и бројку од 800. То је огроман број људи, имајући у виду да српски живаљ у то доба није имао више од 30,000 душа. Ово изненађујуће суочавање са стравичном стварношћу бројки указује да су Срби недвосмислено били најпрогоњенија мањина у румунском комунизму, а све је то захтевало проширење истрага и одлагање финализације пројекта.

Дрги пројекат, започет у исто време када и први, био је покренут од стране Института за истраживање проблема националних мањина. Желела се реализација хронологије догађаја и живота мањинских организација у Румунији последњих деценија. Саставни део тога је и хронологија Савеза Срба у Румунији.

Издавач књиге се на тај начин суочио да дуплом пројекцијом мањинске историје из блиске нам прошлости, која је, након детаљније анализе, открила проблематични терен поклапања и прожимања..

Ево неколико епизода које би требало да илуструју ову проблематику из недалеке прошлости Срба у Румунији:

10

- Како је било могуће gа југословенска тајна полиција организује прави лов на љуgе на територији Румуније и почињује гангстерка убиства, без свеgока и писаних gоказа?

- Како су се реактивисале у присуству Црвене Армије унионистичке жеље пограничних Срба, разочараних статутом мањинаца у комунистичкој Румунији?

- Како се роgила, из реалних страхова и корумпираности (понуgе за улаз у лажни егалитаристички рај профитера система), нова и – глеgана gанашњим очима – карикатурална српска пролетерска култура, претерано политички инструментализована, право оруђе за тортуру и мутилирање иgентитета зајеgнице?

- Како је изглеgао Темишвар у пуном стаљинизму, трауматизован присуством совјетских трупа које су гушиле сваку gимензију слобоgе говора и румунског националног бића?

- Који су били најутицајнији и најефикаснији механизми репресивног система и политичке контроле наg мањинским живљем?

- Којем је „специјалном“ третману била поgвргнута Православна црква, најконзервативнија мањинска установа, стављена поg контролом и gетаљном истрагом и – у зависности оg случаја – тешком репресијом, са неизбрисивим послеgицама по живот зајеgнице?

- Које су биле разарачке послеgице овог негативног gеловања и наg „јањичарима система“, из саме зајеgнице?

- И, на крају, који је био резултат ових компликованих реакција и злокобних мешања за мањинску алхемију нове аутохтоне gемократије?

Странице које следе пружају, на својствен начин, могућа објашњења на постављена питања која су до данас остала без одговора, а тичу се проблематичне, кривудаве и на крају растурене судбине наших мањинаца, суочених са аутохтоним комунистичким опитом и посттоталитарним штетним последицама.

Мањинци који се као саставни део дестабилизованог румунског друштва нису доказали довољно одрасли за један нов почетак, ослобођен авета прошлости, који их и даље опходе, пробуђени у колективној подсвести наше проблематичне демократије.

11

*ПОЛИТИЧКИ ЗАТВОРЕНИЦИ: СИМПТОМАТИЧНЕ СУДБИНЕ

Лаза Адамов

Лаза Адамов припада првој генерацији српских „антифашиста“ и „демократа“ који су наивно учествовали у процесу демократизације Румуније, следећи радикални пример послератне Југославије. Један од главних чланова српске делегације која се појавила у Београду 27. марта 1945 да преговара о будућности Срба у новој Румунији. Ревносни сарадник „Правде“, од самог почетка, од јесени 1944, и један од верних и гласних обожавалаца Совјета и њихових ратоборних парола („Смрт фашизму!“, „Слобода народу!“ и друге тог типа). Такође, један од ревносних и активних противника „реакционарне“ цркве (оне званичне, под канонском јурисдикцијом београдске Патријаршије) и поборник национализације верских мањинских школа. Његов се полет није умањио ни после политичког неуспеха ССКДУР-а у Банату. Био је у међувремену именован у финкцији инспектора за српске школе од стране Министарства националне просвете владе Петруа Грозе, као инструмент политичког притиска против конзервативне струје у Цркви и верским школама.

Разочаран, или једноставно елиминисан од стране нових гласноговорника Савеза, играће више фигуративну улогу по питању Резолуције о југословенском питању, лета 1948. Ипак, био је довољно чувен да падне под ударцем „цунамија“ који је прогонио Србе, познатији под именом који је уливао страх у кости - „Процес титоистичких, фашистичких, империјалистичких идајника...“, започет у августу 1950.

Епизода „игре“ са Безбедношћу није тако страшна, имајући у виду да је „субјекат“ преживео, без значајних трауми. Страшно је када схватимо да је све то у ствари било правило од којег није било одступања нити спаса, изузев ситуације када би „орган“ или „апарат“ једноставно дигао руке од тебе. И тек када помислимо да су сви они који су прошли кроз ову страхоту били друштвени људи, са пријатељима, породицама, интимностима неписаних правила мањинског микрокосмоса, схватамо начин на који је један читав мањински живаљ био стављен под магловитим сводом Безбедности, препуним разуларених или уздржаних страхова и трауми.

12

Божидар Станојевић

Божидар Станојевић долази некако из друге линије српских активиста, који су избили на површину после 28. јуна 1948. Био је један од најдрастичнијих противника антититоистичке Резолуције и поборника југословенске ствари у опасној и неуравнотеженој борби.

Морални је аутор такозване пројугословенске „Контрарезолуције“. Не знамо тачно да ли је ова ризична опозиција успела да срочи и неки кохерентан текст, са политичком тежином противљења, али чињеница је да је наш човек ширио међу српским живљем тотално пројугословенско духовно стање (укључујући понекад и неколицину Немаца или чак Румуна, пограничних Банаћана).

Најдинамичнији представник био је управо Божидар Станојевић1, који је наговарао и мотивисао своје саборце из руководства ССКДУР-а да не одступе са Титове линије, позивајући се на немили, „привремени неспоразум“, и несхватање југословенског пута од стране осталих источних актера.

Други је проблем какав су одјек имали овакви ставови (помало наивни) међу осталим Србима; или то што су многи бивши партизани (преко 2000 њих пореклом из Румуније) остали верни југословенском маршалу и након повратка у домовину; поново се мора истаћи да се ради о чистој симпатији на националној основи код неких наиваца и лаковерника, али и о правом политичком устројству и ангажману у редовима УДБ-е „спремнијих“ и фанатизованих кадрова.

Један од таквих „тврдих ораха“ из Клисуре био је и Станојевић, вечити бунтовник против стања ствари у Румунији, маштајући о ипотетичном „југословенском комунистичком рају“, којег никад неће видети, упркос касном искуству „азиланта“ у Новом Саду.

За разлику од нашег предходника Лазе Адамова, човека из области просвете, осећајног и оронулих илузија након трауматског искуства, Божидар Станојевић, популарни Божа за своје ближње, био је оштар, несаломив човек. Њега је првог уловила Безбедност, малтретирала га и

1 Ово је мишљење изнео аутору и Стеван Лепојев, бивши Станојевићев саборац у руководству ССКДУР-а и затим у затвору. Занимљив роман-хвалоспев о Станојевићевом усправном држању написао је Миленовић, Чедомир, Пут жалосних јаблана (Мilenović, Čedomir, Aleea plopilor trişti), Темишвар, 2001

13

мучила не би ли издао своју мрежу2; али је он ковао лудачке планове за бекство из притвора и затвора, проузроковао је и почетак рушења илузије о поверењу међу сабраћом, ипак је остао усправан, са својом правом српском, левичарском, пролетерском савешћу. Безбедност, која је имала и добар њух у том смислу, пратила га је и шиканирала стално, до одлуке (врло лако одобрене, разуме се, само у његовом случају) о напуштању државе.

Врбован у својству сарадника одмах након пуштања на слободу, био је један од малобројних утицајних Срба који су успели да „разочарају“ безбедаше. Зато му је све време био посвећен посебан третман и био је окружен читавом мрежом „достављача“ информација. Доносимо неколико инстант-слика из касне фазе његовог праћења, из `60-их и `70-их година, пре одлуке о напуштању Румуније.

Миладин Силин

Друга прича, која приказује безперспективност идентитарно свесних мањинаца у затвору без зидова који је био комунистичка Румунија, везује се за Миладина Силина.

У затвору од 1950, због реалних или измишљених кривица чланова ССКДУР-а, типа „велеиздаје“ или других сличних специфичних немилосрдном апарату класне борбе, био је испитиван и „исцеђен“ информација...“које признаје, потврђује и потписује при чистој свести и здравој памети“ у затврору у Ајуду.

Безбедност га је регрутовала након неочекиваног ослобођења (као и неочекиване осуде). Био је прикључен мрежи која је држала под присмотром Божу Станојевића и његове ближње, названи „децом тироистичке реакције“ или „српским националистима“, у зависности од времена и „приоритета“ репресије. Конспиративна имена, (као на пример ревносни и за све заинтересовани „Адам Јон“, затим „Димитриу Мирчеа“, „Брату Георге“, „Неделку Михај“, „Јонеску Лучијан“, „Јон Виктор“ и други), типично румунска, коришћена у циљу бољег прикривања јадних другара, као да су преузета из стравичних сценарија полицијских филмова или некадашњих „патриотсих“ филмова за децу; затим, такође бедна састајалишта, тајна скровишта (бифе „Динамо“, вински ТАПЛ подрум), са ликовима попут администратора продавнице поврћа или таксисте; а субјекти, на истој 2 Стојанов, Павле, Југословенска национална мањина у Румунији (Stojanov, Pavle, Minoritatea naţională iugoslavă din România), Београд, 1953, p. 142 - 143

14

разини апсурда, истргнути из морбидног саучесништва џелата и жртве: ситуација из Кине, „љубав“ између Тита и Енвера из Албаније, Нехруа и „друга“ Хрушчова, Тибета и Далај-Ламе. Саговорници су увек били „експерти из прве руке“, извори „непроцењиви“ – све за „генијалне стратеге“ тужне судбине румунског комунизма.

На крају крајева, уцена против слободе; или, опраштање почињених незаконистости (намонтираних или реалних, без обзира), као у случају винског подрума у замену за праћење Станојевића или београдских туриста придошлих аутобусима у Темишвар у својству излетника или ситних шверцера...Живот га је задавио прљавштином, да би му се на крају почело и допадати то што ради, бркајући неславну предају пред судбином са егзистенцијалним испуњењем. Доспевши у такво стање инерције размишљања и памети, „органи“ су га на крају одбацили као исцеђеног лимуна.

Пошто имамо пред собом „класични модел“ идентитарне корупције, регрутовањем на основи уцене од стране тајне полиције комунистичке државе, пружамо и детаљније информације из архива, откривајући варљиву игру примамљивања посредством уцене и одбацивања, као саставни део „уговора са ђаволом“. Последица свега тога је, на крају крајева, промискуитетно шуровање жртве са сопственим џелатом.

*ИНТЕРВЈУИ „СА СУПРОТНЕ СТРАНЕ“

Интелектуалац – активиста, између илузија и разочарања.

Мирко Живкковић. Активиста Радничке Партије Румунијена разини Темишвара (Баната) у време „чистке“ из 1948. Унапређен

је у Букурешт, где је био задужен да надзире активност југословенских простаљинистичких емиграната (такође Срби), избеглих у Румунију.

Његови су ставови критични на рачун Александра Курића (подређеног активисте), којег је Радничка Партија Румуније задужила да реорганизује ССКДУР након протеривања „титоистичких“ кадрова из руководства. Сматра да су Курићеви ригидни ставови према сопственим земљацима последица лошег образовања, уочљивог код многих Клисураца, за разлику од оних из Горњег Баната.

Из младости је познавао Виду Недић, добру пријатељицу његове жене. Она је радила за Безбедност у Темишвару, али је на Живковићев

15

предлог пребачена по партијској линији у Букурешт. Била је „квалитетна“ особа. Међутим, Живковић није знао да је и УДБ-а регрутовала Виду Недић, у време док је као добровољац радила на изградњи пруге Шамац - Сарајево (лета 1947). У Букурешту су били блиски сарадници. У једном тренутку било је ухапшено и осам младића из Фења (родног села професора Живковића); над њима су вршени притисци у виду спремања суђења, у које би био укључен и сам Живковић. И над Видом Недић (која се већ налазила у затвору) вршени су страховити притисци (држали су је голу извесно време, зими, у ћелији), не би ли сарађивала као кључни сведок тужилаштва. Она је све то одбила, издржавши до краја (било јој је жао дечака породице Живковић, којег је јако заволела, да му не упропасти живот).

Сматра да главна кривица не припада Србима у Румунији (намамљени од стране УДБ-е), који су били доста наивни, политички незрели за један такав подухват; главни кривци су југословенски агенти („удбаши“, то јест „безбедаши“), који су после рата дошли са наменом у Румунију (и они такође Срби) и који се нису клонили ничега у постизању циљева. Они су имали спискове са људима и задацима. Заправо, био је у току рат између две службе. Неки су баш због тога завршили по затворима.

Радничка Партија Румуније била је врло пријатељски расположена према југословенској емиграцији; примили су паре, станове...

Живковић је био члан Комунистичке партије Румуније из гимназијских дана, од 1941. Његов је отац био заробљеник у Русији 1917. и причао му је са великим надахнућем о Русима. Тако се и приближио, као ђак, КПР. За кратко време је постао прволинијски кадар, активиста са платом. Све што је долазило из Совјетског Савеза било је „свето“...“бар што се мене тиче“. А партијска дисциплина је била као у војсци.

Истраге о Србима предводио је централни активиста Јосиф Богдан. Он је у ствари био темишварски Јеврејин, по правом имену Саломон. Био је у директној вези са регионалним првим секретаром (Стачиуом?) и са министром унутрашњих послова Теохаријем Ђорђескуом. Био је бруталан, јавно је ишамарао једног теренског активисту који није добро обавио задужења. Хтео је да се истаткне пред Дежом, а мрзео је Србе.

По питању „деликатних“ проблема везаних за Србе Живковић је био „заобилажен“, тако да није био никад позван на ни један партијски састанак на којем се одлучивала судбина активиста ССКДУР-а.

16

„Партијски солдат“, туп и оронуо

Александар Курић. Учитељ, а затим регионални партијски активиста. Као активиста, отворио је Педагошки институт у Темишвару и истовремено постао студент математике. У ССКДУР дошло је до „промене кадрова“, те је њега Партија послала да буде главни секретар. Директиве је добијао од Партије, од Мирка Живковића, те их је извршавао.

Но, признаје да је био „издвојен од осталог тела ССКДУР-а јер „његовој линији делатности није одговарало оно што они раде“. Било је „лепо“, они су били млади и солидарни... „непријатељ је био пред нама а ми смо морали да се боримо против њега“. „ – Који непријатељ?“- „- Било је лепо, наређења смо примали ... од Мирка“. „Многи су били подвргнути патњама, избацивани из школа...“ „ – Нисам имао везе са тиме... Суочила су се два табора, јер је Југославија била ... много напреднија од Румуније... Овде је реакционарност била прилично снажна... ипак је било и добро...“. Злокобно и толико.3

Југословенски емигрант (случајно) у Румунији

Милан Петровић. Србин из Београда, са војним студијама у СССР, осумњичен, при повратку у Београд, као простаљинистички симпатизант. Пошто се осећао угрожен од УДБ-е, уместо затвора је изабрао емигрирање. Хтео је за Москву, али му се на путу испречило организовање пропагандистичког бироа Коминформа у Букурешту.

Тако, остао је у Румунији и на свој особени начин доживео контакт са српском мањином. У Букурешту је интеркомуницирао са Мирком Живковићем, Видом Недић... Уочава, у редовима овдашње српске мањине, присуство комплекса ниже вредности у поређењу са „правим југословенским Србима“, интелектуалцима и револуционерима по професији.

Емигранти су били они који су, на новим језичким и политичким темељима, основали српску штампу у Румунији. Они су били први марксистичко-лењинистички „учитељи“ банаћанским сељацима, а многи су

3 Ипак, реч је о луксузном стану којим га је Партија „наградила“ за његове идеолошке услуге од „непроцењиве вредности“ које се граниче са имбецилношћу (стварном или вештачком, нисам докучио). Наш човек се данас претворио у врлог православног верника.

17

од њих били и бивши партизани са „опијумом“ титиозма, убачени од стране УДБ-е.

Овде је практично настала расподела Срба, симпатизаната и опозаната Тита.Они су допринели да се оснују публикације као што су „Правда“, „Културни упутник“, „Под заставом интернационализма“, радио „Слободна Југославија“... У ствари они су били привилеговани система из времена Георгиу-Дежа. И, суровом игром судбине и можда без њиховог хтења или антагонистичних убеђења, били су истоварени у табор оних који су угрожавали идентитет домаћих мањинаца. Одавде и њихов, у одређеној мери, стид да истакну своје „српство“.

На крају су некако остали укотвљени близу високих структура државне политике, касније у „Штефан Георгиуу“, „Критериону“, „Радио Букурешту“... Нека врста тужних привилегованих, без слободе и без своје праве домовине; клонили су се поистовећивања са „јадним“ Србима са Границе али су истовремено жудно тражили брачне партнере искључиво међу Српкињама из Баната.

Живели су у круговима у којима су се кретали Мирко Живковић, Гизела Ваш, Силвју Брукан; затим около председника Илијескуа, Миоаре и Петре Романа, Мирче Динескуа...

Били су нека врста Београђана са статутом „sine die”у Букурешту, и сами жртве несрећног контекста Хладног рата у тадашњим превирима са Балакна. Истовремено су били и успешни људи, чак су се неки од њих сјајно снашли у магловитом и непредвидљивом миљеу дивљег капитализма, балканског типа, који је обухватио и нову букурешку елиту љубитеља новца. „Пред мировином“ су дочекали своје национално откровење и истакли се путем интегрисања у Савез Срба у Румунији (Букурешка подружница ССР).

*ЦРКВА ПОД ЛУПОМ

Наведени документи представљају само први и слабашан зрак светлости у мрачном свету надзорника и спроводиоца репресије система, свет који је као приоритет имао класну борбу а овога пута се у центру репресије нашла овдашња Српска Црква.

Око Српске Православне Цркве развијала се читава мрежа уходника и

18

надзиратеља, почевши од првих дана настанка Безбедности нове народне републике; уништавање модела православног грађанина-мањинца, модел грађен на основама срског православља, било је, парадоксално, једини потпуни консензус између две тајне службе (румунске Безбедности и југословенске УДБ-е) које су се тек од недавно обреле у „Хладном Рату“.

Одувек легитимна црква, под надлежношћу Срспке Патријаршије, од почетка је била „трн у оку“ југословенској тајној служби. Тајни службеници су се ноншалантно показивали пред званичницима владе Петруа Грозе у улогама културних саветника, секретара амбасаде, медијских изасланика, итд., тражећи именовање школских инспектора за мањинске школе међу овдашњим присталицама комунистичке власти у Београду. Премијер Гроза, веома луцидан и циничан, жељан да избегне „стресантне“ препоруке препотентног Тита, прихвата било коју сигестију од стране амбасаде за именовање српских кадрова.

Ускоро се збио непредвиђени преврат: свештена лица постају исто толико омражени колико и бивши активисти „антифашисти“, чије је „рок употребе“ скроз истекао у познатим околностима из лета 1948. Свакога дана расту неповерење и сумње на адресу свештеника који су постали веома изложени у опасном конфликту двају система.

Један „тврдоглав“ свештеник, који се на Граници изјашњавао као активиста РРП и као југословенски патриота истовремено, став који се косио са новим канонима Информбироа, био је ухваћен са брошурама „компромитујућег“ садржаја по народну безбедност, те је прилично скупо платио своју слободарску храброст: био је искључен из РРП, жустро испитиван и осуђен на тамновање под оптужбом најтежих „политичких грехова“ измишљених у Кривичном закону пролетерског правосуђа. Занимала ме је његова будућа судбина. Зачуђен сам сазнао да је након робовања живео добро, и лепо је у миру изгурао своју старост. Касније сам дознао и која је била цена овог „доброг“ живота, читајући његов кривични досије, који је важио још и 1970. године.

Други врли посленик на пољу српске вере, који је у међуратном периоду надљудским напорима основао приватан српски гимназијски течај, са акредитацијом и смештајем (у селу Кетфељу, Тимишка жушанија) биће, када буде дошло време обрачуна, осуђен, пред старост, на 25 година робије за „шпијунажу“ и изградњу југословенске шпијунске мреже (реч је о његовим бившим ученицима). Срећа што је лудило, у свом незадрживом развоју, окончано 1955. године; иначе, Безбедност је почела да у затвор баца

19

све попове ( а затим и вернике). Почетак педесетих година доноси табеле свештеника „под

присмотром“, путем информатора са најсмешнијим шифрованим кодовима и свештеника који су били утамничени, ухапшени, проверавани, табеле са сумњивим елементима; практично, читавој Српској Правосланој Цркви је претило заточеништво под оптужбом за титоистичку шпијунажу, непријатељство према новој републици и друге грехове из истог политичког репертоара.

Ово је, као што већ напоменух, тек први и дискретан увид у бесконачни лавиринт тајних архива. Ствари су толико апсурдне да се за сада не смемо упустити у изношење закључака у сфери једне стварности која захтева друштвену и политичку коректност.

Introducere

19 octombrie, în zilele noastre. Ziua Sfântului Toma necredinciosul. Biserica episcopală sârbească din Cetatea Timişorii. Părintele Miroslav oficiază sfânta slujbă.

După încheierea serviciului divin, rosteşte o vibrantă cuvântare, de comemorare a două victime ale represiunii violente: timişoreanul Nemanja Kostici şi bucureşteanul (de nevoie) Petar Pantovici. De faţă e şi fiica fostului diplomat şi antreprenor bucureştean Ljubiţa Schoenfeld-Pantovici. Nu rezistă până la sfârşit, se reculege cu greu, pe banca din grădiniţa bisericii.

Au trecut mai bine de 60 de ani de la odioasele crime, cu care a debutat printre sârbi regimul comunist. În bisercă, între enoriaşi, Alexandru Curici, rememorând probabil faptele trecutului întunecatei sale străluciri.

Cu gândul, înmuiat de emoţii şi trecute amintiri, legat şi el de sârbii săi, avocatul ... din America care, în felul său, se pregăteşte să înfiinţeze o fundaţie de 50000 de dolari, pentru revigorarea identităţii culturale a generaţiilor tinere... Pe aproape e şi şoferul nostru de taxi, deprins să memoreze, de-o viaţă, toate evenimentele din existenţa comunităţii. ...Posibil scenariu de film.

20

Şi totuşi, nu! Sunt doar secvenţe de istorie recentă, bizar îngemănate printre multe altele şi care îşi aşteaptă, în continuare, desluşirea. *

Cartea de faţă este rezultatul a două proiecte nefinalizate sau care întârzie, deocamdată, să se finalizeze în formula iniţială.

Un proiect iniţial tratează problematica deţinuţilor politici dintre sârbi, fiind o investigaţie şi despre dimensiunile represiunii anti-titoiste şi consecinţele ei social – juridice asupra vieţii comunităţii minoritare. Am presupus, la pornire, că avem în studiu câteva sute de asemenea cazuri nefericite. Curând însă cifra a urcat spre 600 iar în momentul de faţă se apropie deja de 800. O cifră uriaşă, dacă avem în vedere că întreaga populaţie minoritară sârbească la acea vreme abia depăşea cifra de 30000. Această surprinzătoare confruntare cu realitatea cutremurătoare a cifrelor care indică, indubitabil, că sârbii au fost printre cei mai prigoniţi de comunismul românesc, a impus extinderea cercetărilor şi amânarea, pentru un timp, a termenului de finalizare.

Un al doilea proiect, început aproape instantaneu cu primul, a fost demarat la iniţiativa Institutului pentru studierea problemelor minorităţilor naţionale. Se avea în vedere realizarea unei cronologii a vieţii organizaţiilor reprezentative minoritare din România ultimelor două decenii. Parte componentă a acesteia a fost şi cronologia Uniunii sârbilor din România.

Astfel, editorul volumului de faţă s-a ales cu o dublă proiecţie istorică minoritară din zona trecutului recent care, după o reflecţie un pic mai precaută, şi-a dezvăluit şi terenul problematic de suprapunere ori interferenţă.

Iată parte din secvenţele ce vin să ilustreze această dificilă încărcătură de fapte din trecutul recent al sârbilor României:

- Cum de a fost posibilă o vânătoare de oameni şi asasinare în stil gangsteresc, fără martori ori urme scrise, din partea poliţiei secrete iugoslave pe pământ românesc?- Cum s-au reactivat, în prezenţa Armatei roşii, aspiraţiile unioniste ale sârbilor din fâşia de graniţă, decepţionaţi de oferta derizorie, a condiţiei de minoritar dintr-o Românie luată sub gestiune de comunişti?- Cum s-a născut, din spaime adevărate şi corupere (oferte de acces la mincinosul paradis egalitar al profitorilor de sistem) noua şi – privită cu ochii de acum – caricaturala cultură proletară sârbească, excesiv de instrumentalizată politic, adevărată unealtă de tortură, a mutilării identitare comunitare.

21

- Cum arăta lumea timişoreană în plin stalinism, traumatizată de prezenţa trupelor sovietice care a sufocat orice dimensiune de liberă exprimare a spiritului naţional românesc.- Care au fost pârghiile esenţiale ale mecanismului represiunii şi controlului politic desfăşurat de sistem asupra vieţii minoritare?- Care a fost tratamentul „special” exercitat de Securitate asupra Bisericii ortodoxe sârbe, cea mai conservatoare instituţie minoritară, trecută, ca atare, sub control, supraveghere şi verificări minuţioase şi - la caz - , represiune dură, cu urmări cicatrizante asupra vieţii de comunitate. - Ce efecte distructive a cauzat această prestaţie negativă şi asupra „ienicerilor sistemului” din sânul comunităţii? - Şi, finalmente, - care a fost rezultatul acestor complicate reacţii şi interconexiuni malefice în alchimia minoritară a noii democraţii autohtone?

Paginile ce urmează sunt, în felul lor, posibile explicaţii la această serie de sensibile întrebări, până acum fără de răspuns, privind destinul problematic şi sinuos iar în cele din urmă risipit şi traumatizat al minoritarilor noştri, confruntaţi cu experienţa comunistă autohtonă şi consecinţele ei post-totalitare păguboase.

Minoritari care, parte integrantă a răvăşitei lumi româneşti, nu au dovedit şi o maturitate necesară pentru un adevărat nou început şi eliberarea de fantomele trecutului repudiat; care, iată, îi bântuie în continuare, reânviate de subconştientul colectiv al problematicei noastre democraţii.

*Notă asupra ediţiei

Volumul de faţă este o culegere de studii şi documente care vin să ilustreze aspecte mai puţin abordate (ori cunoscute) din trecutul recent al minorităţii sârbe din România.

Contributorii sunt specialişti din spaţiul istoriografic românesc dar şi din orizontul sârbesc belgrădean. De aceea am optat pentru o variantă interconectată a celor două limbi de redare a conţinutului, preferând întotdeauna limba originalului, cu traducerea însă şi în limba complementară, intervenind cu explicaţii, respectiv adaptări necesare pentru a integra mai bine conţinutul mesajului contextului cultural şi istoric al limbii complementare.

22

Materialele documentare sunt de asemenea reproduse în varianta originalului. Am dat totuşi o extensie sporită receptării în spaţiul românesc; în sensul că, acolo unde interviurile s-au luat în sârbeşte, am redat, în preambul, marcat prin cursive şi un extins sumar al conţinutului respectiv în limba română.

Prescurtările cele mai frecvente, pentru instituţiile cu care cititorul român este mai puţin familiarizat sunt, după cum urmează:

OZNA – Odbor za zaštitu naroda (Consiliul de apărare al poporului, predecesorul UDBA)

UDBA – Ured za državnu bezbednost (Oficiul securităţii statului)ARLUS – Asociaţia română pentru legături cu Uniunea SovieticăARLIUG – Asociaţia română pentru legături cu IugoslaviaCNSAS – Consiliul naţional pentru studierea arhivelor securităţiiUACDSR – Uniunea asociaţiilor culturale democtrate slave din RomâniaFAS – Frontul antifascist slav (din România)UDSR – Uniunea democrată a sârbilor din RomâniaUDSCR – Uniunea democrată a sârbilor şi caraşovenilor din RomâniaUSR – Uniunea sârbilor din România

Црвена армија на Дунаву, ослобођење Београда и тежње Срба из Румуније ка присаједињењу Југославији 1944 – 1945.

Pад представља покушај да се на основу расположивих југословенских извора и публиковане румунске грађе истражи феномен односа српског мањинског становништва у Румунији према земљи у којој су живели као и према својој матичној земљи у условима насталим доласком совјетске Црвене армије на територију Румуније и потоњег ослобођења Београда који су код Срба подстакли жељу за националном афирмацијом а код румунских власти сумњу у скривене жеље Срба за присаједињењем Југославији.

23

*

Завршетком Првог светског рата и стварањем Краљевине Срба, Хрвата и Словенаца и територијалног увећања Краљевине Румуније, на простору Баната је успостављена граница која до тада није постојала. Њеним повлачењем, око 40.000 Срба који су до тада делили судбину много већег броја својих сународника у дотадашњој Аустроугарској монархији постало је српска национална мањина у Румунији која је била компактно насељена у пределима уз границу и то једним делом у Банату, у околини Темишвара, а другим делом у Банатској клисури, уз саму леву обалу Дунава. С обзиром на углавном равничарски карактер Баната, граница која је повучена преко њега неминовно је морала бити неприродна и повучена је не као резултат директног договора Београда и Букурешта већ као резултат нагодбе српске и румунске владе са великим силама на мировној конференцији у Паризу 1919. године што је озваничено мировним уговором у Севру 10. августа 1920. године.

Позивајући се на етнички састав становништва, стратегијске и одбрамбене разлоге и аргументе кутурно-историјске природе, српска влада је захтевала далеко више од онога што је дефинитивним разграничењем добила. Председник српске владе Никола Пашић је још 1914. године стајао на становишту да би будућа српска граница требало да обухвати део Баната са Оршавом на Дунаву, Темишваром и територијом до Мориша и његовог ушћа у Тису, док би Румунији остао део Баната са местима Липе, Лугош и Арад.4 После војничког слома Аустроугарске 1918. године, део територије на коју је српска влада претендовала ( Темишвар, Арад, Жомбољ, Карансебеш и Банатску клисуру ) окупирала је српска војска након чега је локално српско становништво веровало да ће се наћи у оквиру заједничке државе са већином својих сународника.5 Међутим, српска војска се убрзо (јула 1919. године) повукла из тих области, повукавши за собом и око 5000 Срба који су по сваку цену желели да живе у новоствореној Краљевини СХС

4 Бранко Петрановић, „Питање граница Југославије према Мађарској и Румунији и југословенских мањина у Мађарској и Румунији после Првог и Другог светског рата ( Историјска паралела)“, Историјски записи, година XXXIX (LIX), 1986/3, стр. 108. 5 Архив Србије и Црне Горе (даље: АСЦГ), фонд Централни комитет СКЈ (даље 507, ЦК СКЈ), Комисија за националне мањине (даље: XVIII), к. 12, дос. 57, Елаборат „Југославенска национална мањина у Румунији“, 1957. година, стр. 32.

24

а дефинитивним разграничењем између Краљевине СХС и Румуније 1920. године ти крајеви припали су Румунији..6 Од тада, код оних Срба који су остали да живе у Румунији, датира и некада јаче некада слабије присутна нада ( а касније, показаће се, илузија) да би једног дана, у неким другим околностима, они ипак могли бити у прилици да се присаједине остатку свог народа.

Положај српске мањине у Румунији у периоду између два светска рата није био нарочито повољан. Уместо до тада присутних притисака са циљем германизације и мађаризације српске мањине, почели су притисци са циљем румунизације. Иако је Румунија још 1919 године дозволила да Срби задрже своја ранија права у области школства, конвенција о културној и просветној сарадњи између Југославије и Румуније која је регулисала та питања склопљена је тек 1933. године а ступила на снагу чак 1935. године.7

По овој конвенцији Срби у Банату су добили право да отворе једну нижу мешовиту гимназију и право да се њихови учитељи школују у локалној учитељској школи. Међутим, румунске власти су успевале да осујете већи број мањинаца да заиста и похађају учитељску школу а на оне који су и успевали да се упишу вршен је велики притисак са циљем њихове румунизације. Притисци на српску мањину у Румунији појачани су нарочито од 1939. године када на власт долази фашистички настројена Гвоздена гарда генерала, потом и маршала, Антонескуа. Гвоздена гарда је имала отворено непријатељски став према националним мањинама у Румунији па и према српској у Банату, што је допринело да се српска мањина после приступања Румуније Тројном пакту и окупације Југославије априла 1941. године од стране хитлеровске Немачке јасно определи за антифашизам.

Нападом Немачке на Совјетски Савез, у Други светски рат ступа и Румунија објавом рата СССР-у 22. јуна 1941. године. То је за припаднике српске националне мањине у Банату значило даље погоршање положаја и изложеност новим облицима притиска од стране румунских власти. Ради попуне јединица на фронту, српски младићи су у великом броју позивани у румунску војску а млађи од 18 година упућивани су у разне полувојне организације како би одмах по пунолетству могли бити упућени на фронт.

6 Павле Стојанов, Југословенска национална мањина у Румунији, Београд, 1953, стр. 22; АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 32.7 П. Стојанов, нав. дело, стр. 28 и 48 – 49; Зоран Јањетовић, Деца царева, пасторчаg краљева. Националне мањине у Југославији 1918 – 1941, ИНИС, Београд, 2005, стр. 425 – 427.

25

То је, нарочито у чисто српским селима, изазивало отпор који се манифестовао појавом војних бегунаца који су или одбијали да се одазову позиву у војску или су бежали из јединица непосредно пре него што би били упућени на Источни фронт.8 Војни бегунци су се појавили већ 1941. године али је временом њихов број растао до те мере да је 1944. године у чисто српским селима попут Дињаша, Српског Св. Петра и Српског Св. Мартона износио преко стотину људи. Они су се скривали по земуницама, шумама и пољима уз стални прогон од стране румунске жандармерије која је, уз помоћ локалних Немаца – фолксдојчера – спроводила акције блокаде српских села и у неким случајевима успевала да ухвати неколицину војних бегунаца који су потом кажњавани веома строгим затворским казнама од чак 25 година док су поједини били осуђени и на доживотну робију.9

Окупљајући се у веће групе и потом одреде, војни бегунци у Банату и Банатској клисури представљали су зачетак организованог отпора српске мањине против режима маршала Антонескуа. Током ратних година, забележено је и неколико оружаних сукоба са румунским жандармима који су настојали да ове одреде униште. У пролеће 1943. године дошло је до првог контакта војних бегунаца са Титовим партизанима када је група партизана из северног дела југословенског Баната, бежећи од Немаца, нашла уточиште у базама војних бегунаца у селима Ченеј и Дињаш.10 Непосредно после тога у Дињашу је основан „Антифашистички одбор Срба за Банат Румуније“ који је потом деловао и у Темишвару и другим српским селима где је припкупљао оружје, штампао летке и помагао партизанима пребеглим из Југославије.

Почетком 1943. године у Румунију, тачније у Банатску клисуру, пребацили су се и делови Јужнобанатског одреда из Југославије који су брзо ступили у везу са српским мањинским одредом који је на том простору деловао још од 1941. године. Тај одред основао је предратни београдски студент из Белобрешке, Жарко Деспотовић – Јакобински који је био и члан КП Југославије. Са још неколицином мањинаца он је прикупљао оружје, штампао летке и припремао базе за скривање партизана из Југославије. Након спајања са деловима Јужнобанатског одреда, дошло је до неколико окршаја са румунским снагама од којих су највећи били они код Радимне и

8 Исто, стр. 60. 9 П. Стојанов, нав. gело, стр. 60: АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 35 – 36.10 Исто, стр. 61.

26

код места Саска Карбунаре у којима је неколико припадника одреда и погинуло. По цену још већих губитака, јануара 1944. године, пробијен је обруч румунске војске након чега се читав одред пребацио у Дубовачку пешчару и Кусић у Југославији да би наредног пролећа поново прешао у Банатску клисуру и наставио да делује против румунских војних и жандармеријских снага.11 У таквом „побуњеном“ стању, дочекала је српска национална мањина у Румунији и 23. август 1944. године када је после војничког слома код Јашија Румунија била приморана да капитулира пред Црвеном армијом која је окупирала Румунију и тиме створила потпуно нове околности у којима ће, у наредних неколико година, земља доживети трансформацију у државу „народне демократије“ са само једном, комунистичком, партијом на власти.

Преврат који се у Румунији догодио 23. августа 1944. године, тачније државни удар краља Михаила, био је последица немогућности Румуније да на други начин напусти савезништво са Немачком за које је било јасно да води у пропаст. Још фебруара 1944. године из Румуније је у Каиро, у најстрожој тајности, била послата делегација која је, суочена са приближавањем Црвене армије румунским границама, покушала да се споразуме са западним савезницима али је њен труд остао без успеха.12 У априлу су прве совјетске јединице ступиле на румунску територију да би после пробоја дугог фронта између Карпата и Црног мора 20. августа постало јасно да је совјетска окупација неминовност. Маршал Антонеску је одбио наређење краља да тражи примирје а краљ је заузврат 23. августа оборио његову владу и започео преговоре о примирју са Совјетима. Нову владу формирао је генерал Константин Санатеску а совјетски диктат могао се осетити већ при формирању владе: у њен састав је, као један од само осморице министара, ушао и представник КП Румуније иако је она у том тренутку у читавој Румунији имала укупно само 844. члана.13 Нова влада је 12. септембра 1944. године са Москвом потписала примирје по коме је СССР добио право да се меша у унутрашње ствари Румуније а Црвена армија је окупирала читаву територију земље и избила на Дунав.

Појава Црвене армије на Дунаву и у крајевима Румуније у којима је живела српска национална мањина, усталасала је духове међу мањинцима

11 АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 36 – 37; П. Стојанов, нав. gело, стр. 66 – 68. 12 Ричард Џ. Кремптон, Балкан после Другог светског рата, Kлио, Београд, 2003, стр. 106.13 Исто, стр. 108 – 111.

27

који су деценијама подносили неравноправност и презир због свог словенског порекла. Црвеноармејци су, као персонификација њихове словенске постојбине, па макар и комунистичке, пролазећи кроз српска села изазивали лавину емоција и тамошње Србе, уз утицаје из њихове матичне земље која се налазила веома близу, увели у стање које колега Миодраг Милин тачно описује као „необуздани занос“.14 Такво стање српске мањине трајало је неколико месеци, до лета 1945. године, и било је обележено низом догађаја и манифестација које су узнемиравале румунске власти и изазивале сумњу у стварне намере мањинског српског становништва у румунском делу Баната и Банатској клисури.

Сам долазак Цревене армије у ове крајеве Румуније показао је битно другачији однос Срба према совјетској војсци у односу на већинско становништво. Док су Црвеноармејце ( и уопште преврат од 23. августа ) Румуни дочекали хладно а локални Немци непријатељски, Срби су по својим селима и у Темишвару одржавали масовне зборове и пружали помоћ совјетској војсци прикупљајући храну за њене војнике и рањенике.15 Иако званично ослободилачка, Црвена армија је за Румуне и Немце представљала окупациону војску док је код Срба она била драгоцена подршка у њиховим намерама да изборе бољи положај за себе и равноправност са већинским румунским становништвом.

Охрабрени присуством Црвене армије, Срби су у својим селима и општинама убрзо после 23. августа почели да преузимају политичку власт од „антонескуових“ одбора који су до тада вршили власт у селима и да самостално „кажњавају“ припаднике омрзнутог режима због њихових поступака према мањинцима у току рата. До тада илегалне антифашистичке организације у селима почињу да делују јавно те се убрзо формира Словенски антифашистички фронт ( САФ ) као кровна организација не само српске (мада најбројније) већ и других словенских мањина у Румунији. САФ убрзо, већ октобра 1944. године, почиње да издаје и лист Правgа као своје званично гласило.16 Многи војни бегунци или дезертери из румунске армије почињу да излазе из својих скровишта а велики број њих прелази у

14 Миодраг Милин, „Бараган Срба у Румунији 1951 – 1956. Корени једне трагедије“, Европа и Срби, зборник радова, Београд – Нови Сад, 1996, стр. 511.15 П. Стојанов, нав. gело, стр. 72. АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 43. 16 АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 43.

28

Југославију и придружује се Титовим партизанима у борбама против Немаца.

Са преласком Црвене армије преко Дунава и њеним наступањем ка Београду покрет за приступање Срба мањинаца из Румуније Титовој војсци је нагло јачао да би борбе за Београд и његово ослобођење изазвале најмасовнију мобилизацију оних који су желели да се у њеним редовима боре против фашизма. Прва пребацивања добровољаца из Румуније почела су септембра 1944. године али је највећа група која је бројала преко 200 бораца, прешла у Југославију управо у октобру.17 Према подацима из југословенских извора, у јесен 1944. године је да би се борило у Југославији из Румуније прешло 2096 бораца, од тога само из Банатске клисуре 1107, махом војних бегунаца и омладинаца. Њих 93 погинуло је у борбама на сремском фронту и западним деловима Југославије а њих 400 је било рањено.18 Румунски извори, међутим, говоре о знатно мањем броју бораца. Према подацима којима је располагала румунска служба безбедности, Секуритате, документован је њихов број од тачно 970 који су били уредно пописани, са именима и најосновнијим подацима.19 Без обзира да ли је југословенска или румунска бројка тачна, чињеница је да је велики број Срба из Румуније ратовао у Народноослободилачкој војсци Југославије одакле је понео комунистичке идеје које је потом, на краткотрајним одморима или по коначном повратку кући, пласирао међу сународницима у Румунији. На тај начин, за разлику од већинског румунског становништва, комунистичка идеологија је била присутнија код Срба који су је, због присуства Црвеноармејаца, повезивали и мешали са осећањима патриотизма, антифашизма, панславизма и „словенске узајамности“. Срби комунисти у Румунији су у Банату стога представљали један од најјачих ослонаца Комунистичке партије Румуније у њеним настојањима да се, уз помоћ руских тенкова, докопа власти.20 Друга страна, оличена у легалним државним органима Краљевине Румуније, није била одушевљена оваквим развојем ситуације међу Србима мањинцима и трудила се да сузбије

17 Исто, стр. 39 – 40.18 Исто. 19 М. Милин, Бараган Срба у Румунији..., стр. 511; Миодраг Милин, Андреј Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), Виша школа за образовање васпитача – Вршац, Униветзитет „Банатулуи“ Темишвар, Вршац – Темишвар, 2004, док. 11, стр. 87 – 97 и док. 12, стр. 98 – 109.20 М. Милин, Бараган Срба у Румуниј..., стр. 511; П. Стојанов, нав. gело, стр. 73.

29

покушаје дезавуисања румунске државне управе на простору Баната и Банатске клисуре.

Сви сукоби између мањинских Срба и државних власти Румуније у виду, пре свега, жандармеријских јединица, произилазили су из, током рата, формираног поједностављеног схватања српског становништва да тадашњи легални румунски државни органи представљају оличење фашизма против кога се, уз помоћ „руске браће“ треба борити. Та појава је имала своје дубље корене и то у неравноправном положају српске националне мањине пре Другог светског рата а још и више у околностима које је донео сам рат. Са избијањем рата, Немци су поразили и раскомадали њихову постојбину а Румуни су их присиљавали да иду на Источни фронт и тамо се боре против Руса са којима су делили порекло и веру а за рачун Румуније са чијим циљевима у том рату нису никако могли да се идентификују.21 Резултат тога били су бројни бегунци од војне обавезе и дезертери који су пребегли у Југославију да би се крајем рата враћали у Румунију и тамо и даље, као представнике румунске државе, затицали исте оне жандармеријске официре који су их прогањали и за време рата. У први мах, наступио је период осветничких акција током којег је неколико жандарма и убијено.22

У извештају Инспектората жандармерије у Темишвару, о стању у жупанијама Тимиш – Торонтал и Караш, наведен је читав низ убистава и других недела које су починили „српски партизани“, најчешће уз помоћ совјетских војника. Првог октобра 1944. године српски партизани су уз помоћ совјетских војника ухватили и стрељали шефа жендармеријске постаје у Ђулвезу Александра Матејчука и потом побегли преко границе, у Југославију.23 Истог месеца ови партизани су убили и шефа жандармеријске постаје у Великом Семпетру (Српски Св. Петар), Андреја Костакеа, јер је био активан у хватању војних бегунаца из румунске војске. У истом месту, 8. децембра, од стране српских партизана и совјетских војника, убијен је и водник Јон Флоре који је потом и опљачкан а починиоци су нестали.24 Поред

21 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 23 и 25 – 26. 22 Исто.23 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније..., стр. 72, док. 1, Извештај Инспектората жандармерије Темишвар Генералном инспекторату жандармерије, фебруар 1945. године, пуковник Александру Балеану, копија, (Arhivele Naţionale Timiş, Timişoara, fond Inspectoratul Teritorial de Jandarmi Timişoara, 49/1945, ф. 40 – 41)24 Исто.

30

убистава дешавали су се и напади на жандармеријске постаје, разоружавање жандарма а ове партизане и поједине совјетске војнике румунске власти су оптуживале и за бројне пљачке, уништавања имовине, насиље над Румунима, Немцима и Мађарима, силовања и ширење гласина о припајању дела румунског Баната Југославији.

И у области Банатске клисуре, у исто време, била је примећена активност ових „српских партизана“. Тамо се, нарочито после ослобођења Београда, од новембра месеца 1944. године појавио већи број добро наоружаних Срба који су прве акције почели у Старој Молдави, Белобрешки, Соколовцу, Луговету и Златици, местима са компактном српском већином. У тим местима су ови српски партизани, махом дезертери из румунске војске који су пристигли са југословенске стране границе, почели да тероришу Румуне, Немце и Србе који их нису подржавали као и локалне представнике румунских власти. Штавише, румунске жандармеријске власти су тврдиле да су ови српски партизани, уз помоћ локалног српског становништва и интелектуалаца били почели да организују администрацију, полицију и друге службе према прописима добијеним из Беле Цркве те су сва поменута места добила српске називе а у службеној употреби је био само српски језик.25 Овакво стање у српским селима трајало је свега неколико дана пошто су румунска жандармерија, војска и граничари успели да део ових снага разоружају а део да протерају преко границе, у Југославију. Међутим, у јануару 1945. године, српски партизани су се у приличном броју поново појавили на територији Старе Молдаве и још неких српских места у Банатској клисури.

Чињеница да су наоружане групе и одреди у Румунију долазили из Југославије као и гласине о тежњама румунских Срба за присаједињење Југославији изазивали су код румунских власти у Букурешту већу пажњу и забринутост него убиства жандарма и напади на њихове постаје. Румунска служба безбедности је, у информацији за државне органе у Букурешту, тврдила да се идеја о присвајању румунског дела Баната од стране Југославије широко популаризује у Југославији, на свим службеним нивоима. Срби су, према истом извору из фебруара 1945. године, већ били почели да Темишвар називају „Титовград“ а размишљало се и о томе да тај град постане главни град српске Војводине.26 Иста служба је поседовала и

25 Исто, стр. 71 – 72. 26 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније..., стр. 74, док. 2, Информативни извештај Румунске безбедности о Југославији и Србима из румунског Баната, фебруар 1945. године ( Аrhiva

31

информацију о гласинама у круговима блиским југословенском дипломатском представништву у Букурешту да ће Југославија на предсојећој мировној конференцији имати територијалне захтеве према Румунији. Према тој информацији, Југославија би се позвала на чињеницу да је Румунија дозволила немачким трупама прелаз преко своје територије до Бугарске одакле је потом нападнута Југославија, као и на чињеницу да је немачка авијација имала базе у Румунији одакле је правцем Темишвар – Дета – Стамора-Моравица бомбардовала Београд и друге циљеве у Југославији. Територија на коју је наводно претендовала Југославија обухватала је град Темишвар и област Решице.27 Колико су румунске власти биле опрезне и забринуте у вези са гласинама о наводним тежњама за присаједињење дела Баната Југославији, говори и податак да је и вест о оснивању Свесловенског комитета у Београду привукла пажњу Букурешта, нарочито због податка да је тај комитет уживао пуну подршку Тита и Стаљина.28

У истом смислу, румунске власти је бринула и пропагандна акција коју су по српским селима спроводили емисари из Југославије који су позивали на непослушност према румунским властима које су оцењивали као „фашистичке“. Најеклатантнији пример представљала је делатност једном југословенског потпуковника који је одржао низ зборова у селима Банатске клисуре. У Старој Молдави, 24. јануара 1945. године, на збору који су сазвале локалне власти и коме је присуствовало готово цело село, говорио је тамошњи учитељ који је говорио о националном угњетавању које су Срби у тим крајевима подносили последњих деценија. После њега реч је узео поменути потпуковник који је говорио о рату у Југославији, о победи извојеваној заслугом Тита и тражио од тамошњих Срба да на сваком кораку помогну „Русима“ који су такође пропатили од Немаца и њихових савезника Румуна којима то не заборављају те стога на њих не гледају благонаклоно.29

После обиласка још неколицине српских места, исти пуковник је сутрадан, 25. јануара 1945. одржао збор и у Белобрешки где је потом испитивао

МАЕ, fond 70, Iugoslavia, vol. 1 (1945)).27 Исто, стр. 75, док. 3, Нота Управе безбедности Министарству иностраних послова, 8. фебруар 1945. године (Arhiva МАЕ, Bucureşti, fond 71, Iugoslavia, vol. 3, 1945).28 Исто, стр. 76, док. 4, Извештаји из штампе, Агенција РАДОР, 12. фебруар 1945 (Arhiva МАЕ, fond 71, Iugoslavia, nepaginat).29 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 31 – 32.

32

команданта постаје румунске жандармерије о ухапшеним Србима који су желели да пређу у Југославију и придруже се Титовим борцима. Пошто се овај правдао наређењима, југословенски потпуковник му је саветовао да више не прима наређења од претпостављених јер су они „агенти маршала Антонескуа“ а окупљеним Србима се обратио речима да ће „за кратко време они доћи и вршити службу у Клисури“.30 После свега, он је неометано аутомобилом отишао за Југославију.

Овај догађај веома брзо је испровоцирао бруталну акцију румунске жандармерије против „месне страже“ у Старој Молдави, у ноћи између 27. и 28. јануара 1945. године. Жандарми су банули на светосавску забаву у сеоском дому и отворили ватру из аутоматског оружја ранивши троје људи. Потом су батинали присутне и рафалима изрешетали Титову слику, поцепали петокраке које су представљале декорацију и опљачкали имовину сеоског дома.31 Након тога, упадали су у куће и ухапсили и малтретирали 18 припадника месне страже које су разоружали а малтретирању није избегао ни стари сеоски свештеник.32 После овог догађаја, агитација у Банатској клисури је знатно смањена али не и у околини Темишвара која је такође била на удару агитације за присаједињење Југославији и то из центра у Вршцу одакле су, према румунским сазнањима, агитаторске групе често биле упућиване ка местима Дента и Дета.33

Из румунске преспективе, догађај у Старој Молдави био је сукоб војске са наоружаном српском милицијом која је имала подршку југословенских партизана и совјетске Црвене армије. Румунски извори говоре о делатности совјетских официра и српских партизана који су дошли у Стару Молдаву отворено агитујући за присаједињење Југославији. Нарочито се истиче улога једног совјетског капетана који је држао говор у смислу припајања румунског Баната од стране Југославије. Најзад, „ради помоћи Србима“,у луци Старе Молдаве смештен је мањи совјетски гарнизон.34

30 Исто, стр. 32.31 АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 57.32 Исто; М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 34. 33 Исто, стр. 24.34 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније..., стр. 75, док. 2, Информативни извештај Румунске безбедности о Југославији и Србима из румунског Баната, фебруар 1945. године ( Arhiva

33

Да је агитација међу Србима у Румунији наилазила на плодно тло, сведочи и чињеница да је идеја о присаједињењу Југославији била веома жива код добровољаца који су прелазили у Југославију. Тако је децембра 1944. године, приликом оснивања „Одбора добровољаца Срба из Банатске клисуре у Југославији“ у Белој Цркви на чијем је челу био Богдан Деспотовић, брат погинулог Жарка Деспотовића, јасно изражена намера одбора „да ће настојати да се наша Клисура припоји Демократској Федеративној Југославији“.35 Иста идеја појавила се и приликом разговора југословенског министра иностраних послова Шубашића и делегације Словенског антифашистичког фронта, 26. марта 1945. године у Београду. Делегација САФ-а на челу са Радом Фенлачким обавестила је Шубашића о лошем односу румунских власти према мањини и потом објаснила који су циљеви САФ-а. Напомињући да су циљеви словенских антифашистичких органа у Румунији „идеолошки исти као и циљеви Народно-ослободилачког покрета“, делегација из Темишвара је изнела и да покрет у Румунији има и „својих циљева и тенденција“ а то је „уједињење са Југославијом свих покрајина у којима живи словенско становништво и, уколико ово не би могло бити, пресељење овог становништва у Југославију“.36 Шубашић, и нарочито његов помоћник и Титов генерал Владимир Велебит у начелу су се слагали са овим жељама румунских Срба а Велебит им је чак наговестио да „у тој борби они неће бити сами, већ ће иза њих стајати цела нова народно-ослободилачка Југославија“.37 На захтев делегације, дате су јој и директиве за даљи рад: наставити рад свим средствима али се и чувати компликација са Румунима, не наносити штету румунској демократији, нигде не иступати отворено о проблемима присаједињења, чувати словенску заједницу и „бити готов на друге акције у повољном моменту“.38 Делегација је током разговора инсистирала да је уједињење „главна тачка њеног програма“ мада се сложила да би у том тренутку таква парола угрозила румунске демократске

МАЕ, fond 70, Iugoslavia, vol. 1 (1945)).35 Архив Србије, фонд Ђ – 125, Одбор Словена добровољаца Банатске клисуре 1945 – 1946, Записник I редовне седнице Срба добровољаца из Банатске клисуре у Југославији, 11. децембар 1944. године, стр. 1.36 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније..., стр. 82, док. 7, Обавештење, Министарство спољних послова Југославије,копија, заменик министра. Посета делегације „Југословена“ из Румуније код министра Ивана Шубашића ( Архив ССИП-а у Београду, Политичка архива, 1945, ф. 27/20, 0183).37 Исто, стр. 83. 38 Исто.

34

елементе и дала адуте непријатељски расположеним румунским фашистима и легионарима. На крају јој је саветовано да се клони ма каквих компликација које би могле да штете „нашој ствари“ и да свој рад у том правцу спроводи „каналима и начинима који нису доступни румунској јавности, а нарочито румунским властима“.39

Врхунац неразумевања и подозрења румунских власти према српској националној мањини изазвала је намера САФ-а да одржи свој конгрес у Темишвару, почетком маја 1945. године. Идеја је првобитно потекла од омладинске организације САФ-а и њеног гласила Омлаgинска правgа који су намеравали да одрже конгрес српске антифашистичке омладине. Убрзо, иницијатива је почела да се шири по српским селима, потпомогнута и југословенским партизанима који су се слободно кретали по Темишвару и околини, и нарасла до идеје о одржавању општег конгреса свих месних а не само омладинских организација САФ-а.40 Глави организатори конгреса били су Павле Стојанов, преседник омладинске организације САФ-а и члан делегације која је крајем марта у Београду разговарала са Иваном Шубашићем и Борислав Поповић, адвокат из Темишвара.

Према сведочењу самог Стојанова које је изнео у својој књизи о српској националној мањини у Румунији издатој још 1953. године, конгрес је био заказан за 8. мај 1945. године и са његовим сазивањем и дневним редом сагласили су се Окружни и Покрајински комитет КП Румуније.41

Конгрес је требало да се одржи у касарни „Трансилванија“ у којој су били смештени рањени совјетски војници, значи Црвена армија, са чиме је била сагласна и Градска команда Црвене армије у Темишвару. План да се конгрес одржи у касарни под окриљем Црвене армије Стојанов је објаснио потребом да се предупреде „изгреди“ које би могле да почине војне и полицијске власти Краљевине Румуније „у којима је предоминирао фашистички елеменат“.42 Дневни ред конгреса је обухватао следеће тачке: 1) реферат о народноослободилачком покрету и учешћу Словена из Румуније у њему, 2) О националном питању Словена у Румунији, 3) Извештај о раду САФ-а у Румунији, 4) Дискусија о рефератима и 5) Избор централне управе и

39 Исто.40 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 36. 41 П. Стојанов, нав. gело, стр. 76.42 Исто.

35

контролног одбора.43 Према дневном реду конгреса, његов циљ је био недвосмислен: борба за национална права и равноправност Срба и свих Словена у демократској Румунији. Прва окружница о сазивању конгреса од 9. априла 1945. године као његов циљ наводи испољавање „братства и јединства наше омладине у заједничкој борби за жеље и права наших народа“.44 Други образац позивнице за конгрес говорио је о „модалитетима што присније и што ефективније сарадње наших народа са румунском демократијом, са циљем демократизације земље, као и о нашим националним проблемима у оквиру демократских захтева“.45 Часопис Правgа је у свом уводнику од 29. априла наводио да је предстојећи конгрес требало да буде „израз жеља свеколиког словенског живља у Румунији и да оствари чврсто и искрено братство са свим напредним и демократским снагама у Румунији“.46

Извештај о предстојећем конгресу САФ-а у Румунији, упућен Централном комитету КПЈ 21. априла 1945. године из пера Милета Јанкова, говорио је такође о његовим циљевима апострофирајући постављање „питања националних права Словена у Румунији“ као главни разлог његовог сазивања.47 Исти извештај је опширније образлагао другу тачку дневног реда која је требало да обухвати национално питање и живот Словена у Румунији, да истакне слободу националности у вези са демократизацијом земље, док под овом тачком дневног реда никако не би били обухваћени „захтјеви отцјепљења или присаједињења“.48 Већ 22. априла аутору извештаја је, преко Министарства одбране, тј. Одељења за заштиту народа (ОЗНА), упућен одговор и дата упутства. У одговору, југословенске власти задужене за безбедност земље на чијем челу је стајао ондашњи „човек број 2“ у Југославији, Александар Ранковић, изразиле су мишљење да се ради о озбиљној ствари јер, према њиховим обавештењима, већина словенског живља у западној Румунији жели присаједињење Југославији те да ће тај живаљ, очигледно, од предстојећег конгреса тражити јасан одговор на то питање. Мишљење овог југословенског органа је било да би требало 43 Исто, стр. 77; Б. Петрановић, нав. gело, стр. 114 – 115.44 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 37. 45 Исто.46 АСЦГ, ЦК СКЈ, XVIII – к. 12/57, Елаборат „Југословенска национална мањина у Румунији“, стр. 47. 47 Б. Петрановић, нав. дело, стр. 114.48 Исто, стр. 115.

36

проценити „да ли је у данашњој ситуацији уопште потребно и правилно да се сазива Конгрес и да се ово питање поставља на дневни ред“.49 Уколико се процени да је конгрес ипак непожељан, саветовано је да се он одложи или претвори у нешто друго а уколико се остане при одлуци о организовању конгреса, онда руководству треба „дати пуну помоћ у правилном политичком ставу, како се наши односи са Румунијом не би беспотребно кварили“.50 На маргини самог документа, рукописом Александра Ранковића (по процени проф. Бранка Петрановића, прим. аутора), дописано је, ипак, „Конгрес треба одржати...“. Овакав став био је потпуно супротан ономе што је мањинска делегација из Румуније чула месец дана раније од министра Шубашића и генерала Велебита. Промена става југословенских власти о тежњама Срба из Румуније ка уједињењу са матицом могла је бити, нејвероватније, последица Титовог боравка у Москви од 5. до 17. априла 1945. године, управо у време припрема конгреса САФ-а. Током те посете Тито је вероватно упознат са променом совјетског става о том питању која је највероватније стајала у вези са формирањем владе др Петру Грозе 5. марта 1945. године којој је СССР гарантован територијални интегритет и у којој су одлучујући утицај имали комунисти.

Најзад, и истраживања колеге Миодрага Милина указују да ниједан званичан спис о организацији конгреса, ни једном речју, не помиње проблем Баната или промене граница у било ком смислу већ искључиво процес демократизације Румуније и потребу активног учешћа мањина у њему.51

Међутим, већ заказани конгрес САФ-а у Темишвару, забрањен је одлуком Савезничке контролне комисије у Темишвару, тј. одлуком његовог шефа совјетског мајора Пундика. Забрани конгреса САФ-а, по свему судећи, претходила је драматична акција румунских власти уплашених гласинама да конгрес има скривени циљ, изгласавање резолуције о присаједињењу румунског дела Баната Југославији, иако ни дневни ред нити било који други званични документ у вези његове припреме није наговештавао ништа слично.

Према тврдњама Павла Стојанова, извор тих гласина је био нико други до Рада Фенлачки, председник САФ-а и, такође, члан делегације која је путовала за Београд крајем марта 1945. године. Њега је Стојанов

49 Исто.50 Исто. 51 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 37.

37

оптуживао да је уз помоћ тадашњег секретара ЦК КП Румуније за Темишвар Илије Драгана, за кога је тврдио да је био предратни члан Гвоздене гарде, и Мирка Живковића, за кога је тврдио да је за време рата био симпатизер и помагач покрета Драже Михаиловића (узгред, исто је тврдио и за самог Фенлачког), успео да румунске власти убеди да се конгрес одржава ради изгласавања резолуције којом ће се тражити прикључење Баната Југославији као и да сам конгрес организују „шовинистички елементи“ и „дражиновци“.52 Званично, мајор Пундик је забрану, која је донета 4. маја а објављена тек 7. увече, образложио чињеницом да САФ није регистрован као политичка организација и што сам конгрес није пријављен, што је било тачно.53 Незванично, аргумент за забрану конгреса налазио се у чињеници да је Молотов гарантовао интегритет Румуније.54

Захваљујући сачуваној позивници за конгрес упућеној градоначелнику Темишвара, Трајану Новаку, можемо знати и какве гласине су стигле до румунских валсти пред забрану конгреса. На полеђини позивнице, Новак је забележио да је на време сазнао да је предвиђено да из Југославије на конгрес дођу наоружани делегати који би заузели Темишвар и остали румунски Банат.55 Из истог извора сазнајемо и шта је даље предузео: од председника владе Петру Грозе захтевао је телефоном да хитно контактира „Руско заповедништво“ у Букурешту и тражи забрану конгреса. Убрзо, Гроза му је јавио да је успео да ту забрану и издејствује.56 Мајор Пундик је, према томе, представљао само извршиоца одлуке која је донета на вишем нивоу.

Забрану конгреса САФ-а од стране Савезничке контролне комисије у Темишвару, односно Совјета који су водили главну реч у Румунији у то време, подржала је и Комунистичка партија Румуније која ни до тада, а нарочито после тога, није имала благонаклон однос према српској мањинској заједници у Банату. У редовима „братске“ југословенске партије сматрали су да је то последица политичке незрелости руководилаца КП Румуније на терену који „још нису упознали идеологију своје партије, него 52 П. Стојанов, нав. дело, стр. 77 – 78. 53 Исто.54 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 37. 55 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније..., стр. 84, док. 8, Обавештење – позивница. Антифашистички фронт Словена у Румунији градоначелнику муниципија Темишвара, 3. мај 1945. године (Arhiva familiei Traian Novac din Timişoara).56 Исто.

38

носе још са собом схватања из свог ранијег политичког живота“ услед чега су у „правилном националном, политичком и културном иживљавању“ српске мањине видели опасност „по Румунију, по границе Румуније и сл.“.57

Као својеврсна потврда овакве оцене стања унутар КПР, може послужити и чињеница да је готово истовремено са забраном конгреса, по директиви КПР, наређена реорганизација САФ-а и тиме фактички прекинуто њено постојање као политичке организације.58 У наредним месецима, САФ је прерастао у Савез словенских културно-демократских удружења, организацију без политичких обележја. Став о потреби распуштању САФ-а „као политичке организације“ и оснивању нове „културно-просветне“ организације заступали су и Совјети: на састанку југословенског представника у Букурешту, Груловића, делегације САФ-а која је допутовала из Темишвара и саветника совјетске амбасаде у Букурешту, Корша, то је јасно стављено до знања.59 На тај начин, престала је да постоји политичка организација румунских Срба који су упућени на ангажман у румунским демократским странкама, чиме им је дефинитивно дато до знања да остају у границама Румуније.

Појава Црвене армије на румунској страни Дунава где су Срби живели у компактним заједницама оживела је идеју о присаједињењу тих крајева Југославији. Учешће појединих совјетских официра и војника у осветничким акцијама Срба и њиховом крњењу ауторитета румунских власти, иако је могуће да је била реч само о изолованим случајевима, доприносило је да се код једног броја мањинаца створи уверење да за тако нешто постоји подршка Совјета као нових господара ситуације у Румунији. Ослобођење Београда и успостављање нових југословенских власти озбачило је почетак пропагандне акције у којој су учешће узимали и поједини Црвеноармејци, а која је најзад испровоцирала и оружану акцију румунских власти. Међутим, покушај организовања конгреса Антифашистичког фронта Словена (САФ) почетком маја 1945. године показао је да је у међувремену дошло до промене става и југословенских власти и Совјета највероватније током посете Јосипа Броза Тита Москви од

57 АСЦГ, ЦК СКЈ, Међународна комисија ( IX ), 107/II – 22, Извештај о КП Румуније, стр. 16.58 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944 – 1949), уводна студија „Титоизам на румунско-југословенској граници“, стр. 38. 59 М. Милин, А. Милин, Срби из Румуније..., стр. 86, док. 9, Извештај Савезног Министарства иностраних послова Председништву министарског савета Демократске Федеративне Републике Југославије, 27. јун 1945, ( Архив ССИП, 1945, ф. 27/20, 1623 ).

39

5. до 17. априла, односно у вези са формирањем владе др Петру Грозе у Румунији 5. марта, којој је СССР гарантовао територијални интегритет. Иако нема доказа да је конгрес требало да покрене било какву акцију у вези са присаједињењем дела румунског Баната Југославији, коначну цену поигравања том идејом платили су Срби у Румунији који су у периоду сукоба са Информбироом, као својеврсну освету румунских власти, доживели масовну депортацију у пустиње Барагана.

40

Armata roşie la Dunăre, eliberarea Belgradului şi tendinţele de alipire Iugoslaviei ale sârbilor din România între 1944 – 1945.

Lucrarea reprezintă încercarea de cercetare a relaţiilor dintre populaţia de etnie sârbă din România cu ţara în care trăiau şi cu ţara mamă, pe baza izvoarelor iugoslave disponibile şi a materialelor româneşti publicate, în condiţiile create de venirea Armatei Roşii pe teritoriul României şi după eliberarea Belgradului, condiţii care au stârnit dorinţa de afirmare naţională a sârbilor din Banat, dar şi bănuiala autorităţilor române că sârbii nutresc dorinţe ascunse de a se uni cu Iugoslavia.

*

Odată cu încheierea Primului război mondial şi formarea regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, dar şi cu mărirea teritorială a regatului României, în Banat a fost trasată o graniţă care nu a existat până atunci.

În urma trasării acestei graniţe, în jur de 40.000 de sârbi, care până atunci împărţiseră destinul conaţionalilor lor din Austro-Ungaria, au devenit minoritate naţională în România. Sârbii trăiau în comunităţi compacte în zonele de graniţă, o parte în Banatul de sus, în zona Timişoarei, iar altă parte în Clisura Banatului, pe malul stâng al Dunării. Având în vedere că Banatul este o zonă de câmpie, graniţa nou trasată a fost inevitabil una nenaturală şi apărută nu în urma unui acord direct dintre Belgrad şi Bucureşti, ci în urma unei înţelegeri dintre guvernele român şi sârb cu reprezentanţii marilor puteri la Conferinţa de pace de la Paris din 1919, oficializată prin semnarea tratatului de pace de la Sevre, pe 10 august 1920.

Făcând apel la componenţa etnică a populaţiei, la motive strategice şi de apărare şi la argumente de natură cultural-istorică, guvernul sârb a cerut mult mai mult decât ceea ce s-a definitivat în urma trasării noii graniţe. Şeful guvernului sârb, Nikola Pašić, susţinea încă din 1914 că viitoarea graniţă a Serbiei ar trebui să cuprindă partea Banatului cu Orşova la Dunăre, Timişoara cu teritoriile până la Mureş şi vărsarea acestuia în Tisa, României urmând să-i rămână Lipova, Lugojul şi Aradul.60 După înfrângerea militară a Austro-Ungariei în 1918, o parte din 60 Branko Petranovic, Pitanje granica Jugoslavije prema Mađarskoj i Rumuniji i jugoslavenskih manjina u Mađarskoj i Rumuniji posle Prvog i Drugog svetskog rata (Istorijska paralela) (Problema graniţelor Iugoslaviei cu Ungaria şi România şi minorităţile iugoslave din Ungaria şi România după Primul şi cel de-al Doilea război mondial – Paralelă istorică), ,, Istorijski zapisi“, Beograd, Anul XXXIX (LIX), 1986/3, pag. 108.

41

teritoriile râvnite de guvernul Serbiei (Timişoara, Aradul, Jimbolia, Caransebeşul şi Clisura Banatului) au fost ocupate de armata sârbă, populaţia locală de etnie sârbă crezând că va rămâne în componenţa noii ţări alături de conaţionalii lor.61

Dar, armata sârbă se retrage destul de repede (în iulie 1919), atrăgând după sine şi 5000 de sârbi care doreau cu orice preţ să trăiască în nouformatul Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, iar teritoriile pe care le părăsiseră urmând să rămână României, în conformitate cu tratatul din 1920.62 De atunci datează şi speranţa (se va dovedi mai târziu – iluzia), uneori puternică, alteori mai slabă, a acelor sârbi rămaşi în România că ar putea totuşi să se unească cu restul poporului lor.

Situaţia minorităţii sârbe din România între cele două războaie mondiale nu a fost una tocmai favorabilă. În locul presiunilor de odinioară de germanizare şi maghiarizare, au apărut noi tendinţe de românizare. Chiar dacă România a permis încă din 1919 sârbilor să-şi păstreze drepturile deja existente din domeniul învăţământului, Convenţia despre colaborarea culturală şi educaţională dintre Iugoslavia şi România care reglementa aceste probleme a fost încheiată abia în 1933 şi aplicată începând din anul 1935.63 În conformitate cu această convenţie, sârbii din Banat au primit dreptul de a-şi deschide un liceu mixt, în timp ce învăţătorii lor au primit dreptul de a studia la şcoala locală pentru învăţători. Autorităţile române au reuşit însă să oprească mulţi minoritari să nu se mai înscrie la această şcoală, iar asupra celora care se înscriau era exercitată o mare presiune în scopul românizării lor.

Presiunile asupra minorităţii sârbe în România au fost sporite mai ales după 193964, când a ajuns la putere organizaţia de sorginte fascistă Garda de fier a

61 Arhiv Srbije i Crne Gore (ASCG) (Arhiva Serbiei şi a Muntenegrului), Fond Centralni komitet Saveza komunista Jugoslavije(507,CK SKJ), Komisija za nacionalne manjine(XVIII) (Fond Comitetul central al Uniunii comuniştilor din Iugoslavia...Comisia pentru minorităţi naţionale...), caseta 12, dosar 57, Elaboratul „Југославенска национална мањина у Румунији“(Minoritatea naţională iugoslavă din România), 1957, p. 32. 62 Pavle Stojanov, Југословенска национална мањина у Румунији,(Minoritatea naţională iugoslavă din România), Београд, 1953, p. 22; ASCG, CK SKJ, XVIII, c. 12/57, Еlaboratul „Југословенска национална мањина у Румунији“, p. 32.63 P. Stojanov, op. cit., p. 28 şi 48 – 49; Zoran Janjetović, Деца царева, пасторчаg краљева. Националне мањине у Југославији 1918 – 1941(Copiii împăraţilor, orfanii regilor. Minorităţile naţionale din Iugoslavia...), Београд, 2005, p. 425 – 427.64 Autorul se gândeşte la faptul că din acel an România a intrat în orbita politicii expansive a Germaniei, deşi Garda de fier, într-o ciudată şi caspricioasă coabitare cu regimul de mână forte al generalului Antonescu va ajunge în fruntea statului român de-abia în toamna anului 1940. [Obs. M. Milin]

42

generalului, apoi mareşalului Antonescu. Garda de fier avea aproape o atitudine făţişă împotriva minorităţilor din România, implicit şi asupra sârbilor din Banat, ceea ce i-a determinat pe aceştia să adopte atitudini antifasciste după aderarea României la Pactul Tripartit şi ocuparea Iugoslaviei de către Germania hitleristă în aprilie 1941.

După ce Germania a atacat URRS-ul, în război a intrat şi România, pe 22 iunie 1941. Acest lucru a dus la înrăutăţirea situaţiei sârbilor din Banat şi expunerea lor la o presiune mai mare din partea autorităţilor române. Pentru completarea unităţilor de pe front tinerii sârbi erau chemaţi în armata română, iar cei mai tineri de 18 ani erau îndrumaţi către diverse organizaţii semimilitare, pentru a putea fi trimişi pe front imediat ce deveneau majori. Acest lucru a dus la apariţia multiplelor forme de protest şi rezistenţă, mai ales în satele curat sârbeşti, apărând astfel mulţi dezertori care nu se prezntau la recrutare sau fugeau înainte de a fi trimişi pe frontul de est.

Dezertorii au început să apară încă din 1941, dar odată cu trecerea timpului numărul lor a sporit, astfel încât în anul 1944, în sate sârbeşti ca Diniaş, Sânpetru Mare şi Sânmartinu Sârbesc, erau peste 100. Ei se ascundeau în aşezări sub pământ, în păduri şi câmpii, fiind supuşi unei continue progoane din partea jandarmilor români, care, ajutaţi de formaţiunile locale de volksdeutsch-eri, organizau blocade ale satelor sârbeşti, reuşind uneori să-i prindă, aceştia fiind pedepsiţi foarte aspru, cu închisoarea până la 25 de ani sau chiar pe viaţă.65

Adunându-se în grupe mai mari şi mai tărziu detaşamente, dezertorii din Banat şi Clisura Banatului au reprezentat începutul rezistenţei organizate a sârbilor împotriva regimului mareşalului Antonescu. În timpul războiului au fost semnalate şi unele conflicte armate cu jandarmii români, care încercau să distrugă aceste grupuri. În primăvara anului 1943 a avut loc primul contact dintre dezertori şi partizanii lui Tito, atunci când un grup dintre aceştia, din partea de nord a Banatului iugoslav, fugind de germani şi-au găsit refugiu în bazele dezertorilor din satele Diniaş şi Cenei.66 Puţin timp după aceea la Diniaş a fost constituit „Comitetul antifascist al sârbilor pentru Banatul României“, care a activat mai târziu la Timişoara şi în alte sate sârbeşti unde se strângeau arme, se tipăreau manifeste şi se acordau ajutoare partizanilor fugiţi din Iugoslavia.

65 P. Stojanov, op. cit., p. 60; ASCG, CK SKJ, XVIII – c. 12/57, Еlaboratul „Југословенска национална мањина у Румунији“, p. 35 – 36.66 Ibidem, p. 61.

43

Începând cu anul 1943, în România, sau mai exact în Clisura Banatului, au fost deplasate părţi ale detaşamentului sudbănăţean de partizani din Iugoslavia, ai cărui membri au intrat rapid în contact cu rezistenţii minorităţii sârbe, care activau încă din 1941. Acest detaşament localnic a fost înfiinţat de un student belgrădean originar din Belobreşca, Žarko Despotović – Jakobinski, membru al Partidului comunist iugoslav. Cu ajutorul altor minoritari el a adunat arme, a tipărit manifeste şi a pregătit baze pentru ascunderea partizanilor din Iugoslavia. În urma joncţiunii cu părţi ale detaşamentului sudbănăţean, au avut loc unele incidente cu forţele române, dintre care cele mai semnificative s-a produs la Radimna şi Sasca - Cărbunari, în urma cărora unii membri ai detaşamentului şi-au pierdut şi viaţa. Cu preţul unor pierderi mai mari, în ianuarie 1944 a fost spart cordonul armatei române, partizanii refugiindu-se în peştera de la Dubovac şi Kusić în Iugoslavia, pentru ca în primăvara următoare tot detaşamentul să revină în Clisură, pentru a acţiona împotriva forţelor armate române şi jandarmeriei române.67

Într-o asemenea stare de „rebeliune“ a întâmpinat minoritatea sârbă ziua de 23 august 1944, când România a capitulat în faţa Uniunii Sovietice, după prăbuşirea de la Iaşi. Armata roşie a ocupat România şi a format condiţii cu totul noi prin care ţara se va transforma într-o „democraţie populară“ în următorii ani, cu un singur partid la conducere, cel comunist.

Întoarcerea armelor de către România pe 23 august 1944, sau mai exact lovitura de stat a regelui Mihai, a reprezentat lipsa altei modalităţi [cu alte cuvinte, singura alternativă, obs. M. M.] a României de a părăsi alianţa cu Germania, alianţă care în mod evident o ducea spre dezastru. Încă din februarie 1944 o delegaţie a României, confruntată cu apropierea Armatei roşii de graniţele ţării, a fost în cel mai mare secret la Cairo, pentru a ajunge la un acord cu aliaţii occidentali, dar eforturile au rămas fără succes.68

Primele unităţi sovietice au ajuns pe teritoriul României în aprilie, pentru ca după spargerea frontului lung dintre Carpaţi şi Marea Neagră pe 20 august ocupaţia sovietică să devină iminentă. Mareşalul Antonescu a refuzat ordinele regelui de a cere armistiţiu, acesta din urmă organizând căderea guvernului şi începerea tratativelor cu sovieticii. Noul guvern a fost format de generalul Constantin Sănătescu, iar dictatul sovietic s-a făcut simţit încă de la formarea acestuia: în componenţa lui, ca unul dintre doar cei opt miniştri, a intrat şi un

67 ASCG, CK SKJ, XVIII – c. 12/57, Еlaboratul „Југословенска национална мањина у Румунији“, p. 36 – 37; P. Stojanov, op. cit, p. 66 – 68. 68 Richard G. Crampton, Балкан после Другог светског рата,(Balcanii după al Doilea război mondial), Београд, 2003, p. 106.

44

reprezentat al Partidului Comunist Român, cu toate că acesta avea la acea dată doar 844 de membri.69 Noul guvern a semnat, la 12 septembrie 1944, un armistiţiu cu Moscova, în baza căruia URSS şi-a atribuit dreptul să se amestece în treburile interne ale României, Armata roşie ocupând întregul teritoriu al ţării şi ieşind la Dunăre.

Apariţia Armatei roşii la Dunăre şi în ţinuturile unde trăia şi minoritatea naţională sârbă, a agitat spiritele printre minoritari, care de decenii suportau discriminări din cauza originii lor slave. Soldaţii Armatei roşii, ca personificare vie a spaţiului originar slav (măcar şi comunist), trecând prin satele sârbeşti au provocat adevărate avalanşe de emoţii iar pe sârbii autohtoni, copleşiţi de evenimentele din ţara mamă, aflată în nemijlocită apropiere, i-au adus într-o stare pe care colegul M. Milin o descrie ca „euforie dezlănţuită“.70 O asemenea stare a minorităţii sârbe a durat câteva luni, până în vara lui 1945, fiind marcată de o serie de evenimente şi manifestaţii de natură să neliniştească autorităţile române şi au suscitat bănuieli cu privire la intenţiile reale ale populaţiei minoritare sârbeşti din părţile Banatului românesc şi din Clisura bănăţeană [a Dunării, n. n.]

Însăşi ivirea Armatei roşii în aceste ţinuturi ale României a pus în evidenţă un raport cu totul diferit al sârbilor faţă de ostaşii sovietici în comparaţie cu majoritatea populaţiei. În timp ce prezenţa Armatei roşii (şi implicit, răsturnarea de la 23 august) au fost percepute de români cu răceală iar de către germanii localnici cu duşmănie, sârbii, prin satele lor şi la Timişoara, au salutat noile evenimente cu adunări publice, de masă, şi oferte de sprijin pentru ostaşii sovietici, sub forma colectelor de alimente pentru soldaţi şi răniţi.71 Deşi oficial eliberatoare, de fapt Armata roşie a reprezent, pentru români şi nemţi, armata de ocupaţie în timp ce pentru sârbi ea a fost un preţios sprijin al strădaniilor lor de a dobândi un statut mai favorabil şi o egalitate reală cu populaţia română majoritară.

Încurajaţi de prezenţa Armatei roşii, curând după 23 august sârbii s-au pornit să preia autoritatea publică din mâinile consiliilor „antonesciene” în satele şi comunele lor şi să-şi facă singuri dreptate, împotriva reprezentanţilor regimului urât, din pricina activităţilor acestora faţă de minoritari în cursul războiului.

69 Ibidem, p. 108 – 111. 70 Miodrag Milin, Baragan Srba u Rumuniji 1951 – 1956. Koreni jedne tragedije (Bărăganul sârbilor din România. Rădăcinile unei tragedii...), în Evropa i Srbi (Europa şi sârbii), Zbornik radova (Culegere de studii), Beograd – Novi Sad, 1996, p. 51171 P. Stojanov, op. cit., p. 72; ASCG, CK SKJ, XVIII, c. 12/ 57, Elaboratul „Jugoslovenska nacionalna manjina u Rumuniji”, p. 43

45

Organizaţiile antifasciste de prin sate, până atunci ilegale, s-au pornit acum să acţioneze public, luând astfel fiinţă Frontul Antifascist Slav (FAS), ca organizaţie umbrelă nu doar a sârbilor (deşi ei erau cei mai numeroşi) ci şi a altor minorităţi slave din România. Curând, deja în octombrie 1944, FAS a pornit să editeze ziarul „Pravda”, ca organul său oficial de presă.72 Mulţi transfugi sau dezertori militari din Armata română încep să se arate din ascunzătorile lor şi un mare număr a trecut în Iugoslavia, alăturându-se partizanilor lui Tito în luptele împotriva germanilor.

Odată cu trecerea Armatei roşii peste Dunăre şi avansarea ei înspre Belgrad mişcarea de înrolare a minoritarilor sârbi din România în armata lui Tito s-a intensificat mult, iar în cursul luptelor pentru Belgrad şi eliberarea acestuia s-a declanşat şi cea mai masivă mobilizare a celor care doreau să lupte împotriva fascismului. Primele trimiteri ale voluntarilor din România s-au pornit în septembrie 1944, însă cel mai numeros detaşament al lor, numărând peste 200 de luptători, a trecut în Iugoslavia în octombrie.73 Din izvoare iugoslave aflăm că în toamna anului 1944 au trecut din România pentru luptă în Iugoslavia 2096 de luptători (voluntari); iar dintre aceştia 1107 erau din Clisura bănăţeană, cu precădere transfugi militari şi tineri. 93 din ei au murit în luptele de pe frontul din Srem şi în regiunile de vest ale Iugoslaviei [Slavonia-Croaţia n. n.] iar alţi 400 au fost răniţi.74 Sursele româneşti vorbesc însă de un număr mult mai mic de voluntari. După datele avute la dispoziţie de serviciul Siguranţei statului [de fapt, Jandarmeria naţională, n. n.] au fost evidenţiaţi un număr de 970, cu numele şi datele esenţiale personale.75 Indiferent de faptul dacă cifrele iugoslave sau cele româneşti sunt exacte, fapt este că un număr semnificativ dintre sârbii din România au purtat război înrolaţi în Armata populară de eliberare a Iugoslaviei, de unde s-au pătruns şi de ideile comuniste pe care apoi, în scurtele permisii sau cu ocazia repatrierii acasă, le-au răspândit şi printre conaţionalii din România. [De fapt, ambele cifre sunt relativ exacte: iniţial în jur de 2000, iar după război, în jur de 1000 repatriaţi. Dacă considerăm că au pierit, morţi, răniţi, dispăruţi, vreo 500, iar alţii şi-au aflat un nou destin în ţara mamă, prin căsătorie, carieră militară, 72 ASCG, CK SKJ, XVIII, c. 12/ 57, Elaboratul „Jugoslovenska nacionalna manjina u Rumuniji”, p. 4373 Ibidem, p. 39 - 4074 Ibidem.75 M. Milin, Baragan Srba u Rumuniji..., p. 511; Miodrag Milin, Andrei Milin, Srbi iz Rumunije i rumunsko – jugoslovenski odnosi. Prilog i građa (1944-1949)(Sârbii din România şi relaţiile româno – iugoslave . Studiu şi documente...), Vršac – Timişoara, 2004, nr. 11, p. 87 – 97; nr.12, p. 98 – 109.

46

plecaţi spre noi zări, etc., e real şi numărul celor repatriaţi. n. n.]. În acest fel, spre deosebire de majoritatea populaţiei româneşti, la sârbi ideologia comunistă a fost mult mai prezentă; iar aceştia, prin prezenţa Armatei roşii, au legat-o şi au asociat-o cu sentimentele de patriotism, antifascism, panslavism şi „reciprocitate slavă”.

Tocmai de aceea sârbii comunişti din România au reprezentat, în Banat, unul din suporturile cele mai solide ale Partidului comunist român, în strădaniile comuniştilor, susţinute de tancurile ruseşti, de a acapara puterea.76 Cealaltă parte, personificată de organele legale de stat ale Regatului României, nu era prea încântată de evoluţia noii stări printre sârbii minoritari şi se străduia să stârpească încercările de dezavuare a instituţiilor statului român pe întinsul Banatului şi al Clisurii bănăţene (Dunării).

Toate conflictele iscate între minoritari sârbi şi autorităţile de stat ale României, stricto sensu, subunităţile Jandarmeriei, au apărut dintr-o proiecţie simplificată în cursul războiului, când populaţia sârbească i-a perceput pe reprezentanţii statului român ca întruchipare a fascismului şi pe care, alături de „fraţii ruşi”, trebuia să-l combată. O asemenea psihoză a avut rădăcini mai adânci; şi anume, poziţia discriminată a minorităţii naţionale sârbe din anii dinaintea războiului şi chiar agravată prin desfăşurările din anii de război. Odată cu declanşarea războiului germanii le-au sfârtecat ţara mamă iar românii i-au trimis cu de-a sila pe Frontul de est, să se lupte împotriva ruşilor cu care împărtăşeau şi originea şi credinţa; şi acest sacrificiu de sine spre folosul României, cu ale cărei obiective din acel război nu au putut nicicum să se identifice.77 Ca rezultat au apărut numeroşi transfugi sustrăgându-se de la serviciul militar şi dezertori de război, care s-au refugiat în Iugoslavia; iar la sfârşit, odată reveniţi acasă, să-i afle, ca slujbaşi ai statului român, pe aceiaşi jandarmi şi ofiţeri care i-au prigonit atât de crunt în cursul războiului. În prima perioadă s-a iscat un moment al actelor de răzbunare, soldate cu câţiva ucişi dintre jandarmi.78

În rapoartele Inspectoratului de jandarmi de la Timişoara, referitoare la situaţia din judeţele Timiş-Torontal şi Caraş, apar menţionate o serie de crime şi alte fărădelegi care sunt puse pe seama „partizanilor sârbi”, cel mai frecvent şi prin concursul ostaşilor sovietici . La 1 octombrie 1944 partizanii cu sprijinul militarilor sovietici l-au reţinut şi apoi împuşcat pe şeful postului de jandarmi din comuna Giulvăz Alexandru Mateiciuc iar apoi s-au refugiat peste graniţă, în

76 M. Milin, Baragan Srba u Rumuniji..., p. 511; P. Stojanov, op. cit., p. 7377 M. Milin, A. Milin, op. cit., Studiul introductiv Titoismul la graniţa româno – iugoslavă, p. 23 - 2678 Ibidem.

47

Iugoslavia.79 În aceeaşi lună şi tot partizanii sârbi l-au ucis pe şeful postului din Sâmpetru Mare Andrei Costache, întrucât acesta se dovedise excesiv de zelos în prinderea şi reprimarea dezertorilor din Armata română pe vremea războiului anti-sovietic. În aceeaşi localitate a fost ucis la 8 decembrie de către partizani sârbi şi ostaşi sovietici sergentul de jandarmi Ion Flore(a); făptaşii l-au şi prădat, dispărând apoi fără urmă.80 În afară de asemenea crime s-a produs şi atacuri împotriva posturilor de jandarmi, dezarmarea jandarmilor. Autorităţile române i-au învinuit pe partizani şi pe unii militari sovietici şi de numeroase jafuri, distrugerea bunurilor, fapte de violenţă săvârşite asupra românilor, germanilor şi maghiarilor, violuri şi răspândirea de zvonuri privind alipirea părţilor din Banatul românesc la Iugoslavia.

Şi în părţile Clisurii bănăţene (Dunării) tot în aceeaşi vreme a fost observată o activitate susţinută a acestor „partizani sârbi”. Mai ales după ce a fost eliberat Belgradul [la 20 octombrie 1944 n. n.], începând din noiembrie şi-a făcut apariţia un număr mai mare de sârbi bine înarmaţi [de fapt, erau localnici, care s-au constituit într-o gardă de apărare, cu însemne sârbeşti n. n.] care şi-au desfăşurat acţiunile la Moldova Veche, Belobreşca, Socol, Câmpia şi Zlatiţa, localităţi cu o populaţie compactă şi majoritar sârbească. Prin aceste sate aşa-zişii partizani , cu precădere dezertori din Armata română, reveniţi în ţară de peste graniţă, s-au pornit să-i terorizeze pe români, nemţi, sârbii care nu li s-au alărturat precum şi pe reprezentanţii locali ai puterii de stat. Organele Jandarmeriei române susţineau că acesti „partizani sârbi”, beneficiind şi de concursul populaţiei locale sârbeşti, au început să-şi organizeze o administraţie, o poliţie şi alte servicii, conform indicaţiilor primite de la Biserica Albă; respectivele localităţi au luat denumiri sârbeşti iar în raporturile oficiale se utiliza doar limba sârbă.81 O asemenea situaţie a durat în satele sârbeşti doar câteva zile întrucât Jandarmeria română, armata şi grănicerii au reuşit să dezarmeze o parte a acestor forţe, iar restul să-i alunge peste graniţă, în Iugoslavia. Şi totuşi, în ianuarie 1945, partizanii sârbi, în număr însemnat, şi-au făcut din nou apariţia pe teritoriul localităţii Moldova Veche cât şi într-o serie de alte sate sârbeşti din clisură.

Fapt este că grupele şi cetele respective au pătruns în România din Iugoslavia precum şi constatarea zvonurilor despre tendinţele sârbilor din România de alipire la Iugoslavia, au provocat la Autorităţile de la Bucureşti o mai mare atenţie şi îngrijorare decât uciderea jandarmilor şi agresarea posturilor.

79 Ibidem, , nr. 1, p. 72. 80 Ibidem.81 Ibidem, p. 71 - 72

48

Organele Siguranţei naţionale române atrăgeau atenţia de la Bucureşti că ideea despre însuşirea unei părţi din Banatul românesc de către Iugoslavia era larg popularizată în Iugoslavia, la toate nivelele oficialităţilor. Conform aceleiaşi surse, din februarie 1945, deja s-au gândit să dea Timişoarei numele de „Titovgrad” iar aceiaşi cugetau mai depatre la ideea ca oraşul să devină reşedinţa Voivodinei sârbeşti.82 Acelaşi Serviciu central deţinea informaţii despre zvonuri care circulau în cercuri apropiate Reprezentanţei diplomatice iugoslave de la Bucureşti, privind intenţiile Iugoslaviei la viitoarea conferinţă de pace, de a afişa pretenţii teritoriale în dauna României. Conform aceleiaşi surse Jugoslavia intenţiona să-şi sprijine aserţiunea pe faptul că România a dat liber de trecere trupelor germane peste teritoriul său, până în Bulgaria, de unde a fosat apoi atacată Iugoslavia; precum şi pe faptul că Aviaţia germană deţinea baze în România, de unde, pe traseul Timişoara – Deta – Stamora-Moraviţa au fost bombardate Belgradul şi alte obiective din Iugoslavia. În consecinţă, teritoriul asupra căruia se presupunea că ar emite pretenţii Iugoslavia cuprindea oraşul Timişoara şi zona Reşiţei83 Cât de vigilente şi îngrijorate s-au arătat autorităţile române faţă de aceste prezumtive zvonuri despre intenţiile de reunire ale Banatului la Iugoslavia, vorbeşte şi faptul că Bucureştiul s-a dovedit interesat şi de ştirea cu privire la constituirea Comitetului panslav de la Belgrad, cu atât mai mult cu cât acest organism era pe atunci în deplin acord cu vederile lui Tito şi ale lui Stalin.84

În acelaşi sens erau preocupate autorităţile române şi de acţiunea propagandistică pe care o desfăşurau prin satele sârbeşti emisari din Iugoslavia, care îndemnau la nesupunere faţă de autorităţi, calificate drept „fasciste”. Cel mai elocvent exemplu a fost activitatea unui locotenent-colonel iugoslav, care a ţinut o serie de discursuri prin catele din Clisura bănăţeană. La Moldova Veche, în 24 ianuarie 1945, la o adunare convocată de autorităţile locale şi unde a fost prezent aproape întregul sat, a vorbit învăţătorul localnic despre oprimarea naţională pe care au suportat-o sârbii din acele ţinuturi în deceniile din urmă. După acesta cuvântul a fost luat de amintitul ofiţer iugoslav, care a vorbit despre războiul din Iugoslavia, despre victoria dobândită prin meritele lui Tito şi a cerut apoi din partea sârbilor ca la tot pasul să-i sprijine pe „ruşi”, care au suferit destule de la nemţi şi aliaţii lor români, cărora nu le vor uita faptele şi din care cauză nu vor

82 Ibidem, nr. 2, p. 74. (Raport informativ de la Bucureşti, despre Iugoslavia şi sârbii din Banatul românesc, februarie 1945)83 Ibidem, nr. 3, p. 75.84 Ibidem, nr. 4, p. 76.

49

avea nici bunăvoinţă faţă de ei.85 După ce a traversat mai câteva sate sârbeşti, a doua zi acelaşi ofiţer a convocat o adunare şi la Belobreşca, unde s-a răstit la şeful postului de jandarmi, chestionându-l despre sârbii arestaţi, atunci când au intenţionat să treacă în Iugoslavia, pentru a se alătura partizanilor lui Tito. Întrucât respectivul s-a justificat prin ordinele primite, colonelul lui Tito l-a povăţuit să nu mai asculte de ordinele superiorilor săi, toţi „agenţi de-ai mareşalului Antonescu” iar sârbilor adunaţi le-a promis că „în scurt timp vor veni ei şi vor face serviciul pe clisură”.86 Apoi, nestingherit, şi-a continuat drumul, cu maşina, în Iugoslavia.

Acest eveniment va provoca, foarte rapid, o acţiune brutală din partea Jandarmeriei române împotriva „strajei locale” de la Moldova Veche, în noaptea din 27/ 28 ianuarie 1945. Jandarmii au năvălit în mijlocul festivităţii de Sf. Sava în Casa naţională, şi au deschis focul din arme automate, rănind trei localnici. Apoi i-au la bătaie pe cei de faţă, au ciuruit cu rafale portretul lui Tito, au sfâşiat decorurile festive şi au jefuit bunurile Casei comunale.87 În continuare s-au repezit prin case, au arestat şi maltratat 18 membri ai strajei locale, care au şi fost dezarmaţi, maltratându-l inclusiv pe bătrânul preot al locului.88 După această întâmplare agitaţia din Clisura bănăţeană s-a potolit vizibil; nu însă şi în împrejurimile Timişoarei, unde la fel a fost resimţită presiunea agitaţiei pentru alipire la Iugoslavia; aceasta dezvoltată din centrul de la Vârşeţ, de unde, după sursele româneşti, grupele de agitatori adesea erau direcţionate înspre localităţile Denta şi Deta.89

Din perspectivă românească evenimentul de la Moldova Veche era tălmăcit ca o confruntare militară a forţelor române cu miliţia sârbească înarmată care era susţinută de partizani şi de Armata roşie. Sursele româneşti vorbesc despre activităţile ofiţerilor sovietici şi ale partizanilor sârbi, care s-au arătat la Moldova Veche agitând deschis în favoarea reunirii la Iugoslavia. Este evidenţiată în mod special implicarea unui căpitan sovietic, care a ţinut un discurs în sensul integrării Banatului românesc la Iugoslavia. În cele din urmă, „pentru sprijinul sârbilor”, în portul Moldova Veche a fost instalată o mică garnizoană sovietică.90

Că agitaţia printre sârbii din România a fost desfăşurată pe un teren prielnic stă mărturie şi faptul că ideea de unire la Iugoslavia era foarte vie la

85 Ibidem, p. 31 - 3286 Ibidem.87 ASCG, CK SKJ, XVIII, c. 12/ 57, Elaboratul... p. 5788? Ibidem. Vezi şi M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 3489 Ibidem, p. 2490 Ibidem, nr. 2, p. 75

50

voluntarii care au trecut într-acolo graniţa. Aşa se face că în decembrie 1944, cu ocazia constituirii „Consiliului voluntarilor sârbi din Clisura bănăţeană şi Iugoslavia” de la Biserica Albă, în frunte cu Bogdan Despotovici ( fratele decedatului partizan Jarko Despotovici), a fost deschis exprimată dorinţa consiliului...,,care va milita pentru alipirea clisurei noastre la Iugoslavia democrată şi federativă.”91 Aceeaşi idee a apărut şi în cursul discuţiilor ministrului iugoslav de afaceri externe Ivan Šubašić cu delegaţia FAS din România, la 26 martie 1945, la Belgrad. Delegaţia FAS în frunte cu Rada Fenlacichi (Fenlački) l-a înştiinţat pe Šubašić despre tratamentul negativ al autorităţilor române faţă de minoritari şi apoi a făcut cunoscute şi obiectivele FAS. Remarcând că obiectivele organului antifascist slav din România „din punct de vedere ideologic identice cu obiectivele Mişcării populare [iugoslave n. n.] de eliberare“, delegaţia timişoreană a evidenţiat şi faptul că mişcarea din România îşi are „obiectivele şi tendinţele sale“ iar acestea sunt „unirea cu Iugoslavia a tuturor regiunilor în care trăieşte populaţia de origine slavă iar dacă acest lucru nu va fi posibil, mutarea acestei populaţii în Iugoslavia.“92 Šubašić şi mai cu seamă locţiitorul de ministru, generalul comunist Vladimir Velebit, s-au arătat principial de acord cu aceste dorinţe ale sârbilor din România iar Velebit i-a şi asigurat că „în această luptă ei nu vor fi singuri căci alături de le va sta intreaga nouă Iugoslavie, naţional-eliberatoare.”93La solicitarea delegaţiei i-au fost transmise şi directive, de continuare a muncii sale: să persevereze, mai departe, cu toate mijloacele, dar în acelaşi timp să se şi ferească de „complicaţii cu românii”, să nu acţioneze în detrimentul noii democraţii din România, niciunde să nu se manifeste deschis despre problemele unirii, să aibă grijă de comunitatea slavă şi „să fie pregătiţi pentru orice alte acţiuni la momentul favorabil.”94 În cursul amintitelor discuţii delegaţia a insistat asupra faptului că unirea „era punctul principal al programului ei”, deşi admitea faptul că, în acel moment, o asemenea lozincă ar fi de natură să pericliteze elementele democratice româneşti şi să dea „apa la moară” ...”fasciştilor” români şi legionarilor şi atitudinii lor duşmănoase. La urmă, au fost povăţuiţi să stea deoparte de orice complicaţii de natură să dăuneze 91 Arhiv Srbije, Beograd, Fond DJ – 125, Odbor Slovena dobrovoljaca Banatske klisure 1945 – 1946 (Consiliul slavilor voluntari din clisura bănăţeană...), Procesul verbal al primei şedinţe a Consiliului sârbilor voluntari din clisura bănăţeană în Iugoslavia, 11 decembrie 1944, p. 192 M. Milin, A. Milin, op. cit., nr. 7, p. 82; Arhiv SSIP(Savezni sekretarijat za nostrane poslove – Secretariatul federal pentru afaceri externe), Beograd, Fond „Politička arhiva“, 1945, f. 27/ 20, cota 0183. Înştiinţare, Vizita delegaţiei „iugoslavilor” din România la ministrul Ivan Šubašić (copie) 93 M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 8394 Ibidem.

51

„cauzei noastre” iar munca desfăşurată în această privinţă să fie prin „canale şi modalităţi care sunt inaccesibile opiniei româneşti şi cu precădere autorităţilor române.”95

Culminaţia nereceptivităţii şi a suspiciunilor autorităţilor române faţă de minoritatea naţională sârbă a fost declanşată prin intenţia FAS de a-şi ţine congresul său la Timişoara, în debutul lui mai 1945. Ideea a încolţit de la organizaţia de tineret a FAS şi publicaţia acesteia „Omladinska pravda” („Dreptatea tineretului”), care aveau de gând să întrunească un congres al tineretului atnifascist sârb. Iniţiativa a prins curând viaţă şi prin satele sârbeşti, cu sprijin deschis şi din partea partizanilor iugoslavi care se plimbau în voie prin Timişoara şi împrejurimi, şi a sporit până la gândul ţinerii unui congres general, al tuturor reprezentanţelor FAS.96 [În acel moment reunea cam 12000 de membri n. n.]. Principalii iniţiatori au fost Pavle Stojanov, preşedintele organizaţiei de tineret (şi membru al delegaţiei FAS care fusese la Belgrad în martie) şi Borislav Popovici, avocat din Timişoara.

După consemnările lui Stojanov97 congresul urma să se desfăşoare în incinta cazarmei „Transilvania” din centrul Timişorii (Cetate), unde erau adăpostiţi soldaţi sovietici răniţi; prin urmare, un teritoriu al Armatei roşii. Se obţinuse inclusiv acordul Comenduirii armatei roşii de la Timişoara. Planul, de a se ţine congresul în cazarmă şi sub patronajul Armatei roşii, Stojanov l-a explicat prin nevoia resimţită de a fi preîntâmpinate „excesele” pe care le puteau înfăptui organele militare şi poliţieneşti ale Regatului României „în care predomina încă elementul fascist.”98 Ordinea de zi a congresului prevedea următoarele puncte: 1. Referatul despre mişcarea de eliberare naţională şi participarea slavilor din România, 2. Despre problema naţională la slavii din România, 3. Raport despre activitatea FAS din România, 4. Discuţii şi 5. Alegerea Conducerii centrale şi a comisiei de control.99 Conform ordinii de zi a congresului avansate se profila, indubitabil, şi scopul acestuia: lupta pentru drepturile naţionale şi deplina egalitate a sârbilor şi a celorlalţi slavi, într-o Românie democratică. O primă circulară, din 9 aprilie, aminteşte ca scop manifestarea frăţiei şi unităţii tinerilor „în lupta comună pentru dorinţele şi drepturile popoarelor noastre.”100 Circulara cea de-a

95 Ibidem.96 Ibidem, p. 3697 P. Stojanov, op. cit., p. 7698 Ibidem.99 Ibidem, p. 77; B. Petranović, op. cit., p. 114 - 115100 M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 37

52

doua vorbeşte despre „modalităţile pentru o cât mai strânsă şi cât mai efectivă colaborare a popoarelor noastre cu democraţia română în scopul democratizării ţării...”101 Oficiosul „Pravda”, în editorialul său din 29 aprilie menţiona că viitorul congres trebuia să fie „expresia dorinţelor întregii comunităţi slave din România şi să înfăptuiască o puternică şi sinceră fraternitate cu toate forţele progresiste şi democratice din România.”102

Înştiinţarea despre viitorul congres al FAS din România, adresată (sub semnătura lui Mile Jankov) Comitetului central al Partidului comunist iugoslav, din 21 aprilie, vorbea despre ţelurile acestuia, subestimând însă „problema drepturilor naţionale ale slavilor din România” ca principală motivaţie a convocării lui.103 Acelaşi text argumenta însă mult mai larg cel de-al doilea punct al ordinii de zi, care trebuia să abordeze problema naţională şi viaţa slavilor în România, să evidenţieze libertatea naţionalităţilor în corelaţie cu democratizarea ţării, nefiind de fel loc „pentru revendicări de separare sau reunire.”104 Deja la 22 aprilie autorului i s-a şi răspuns, dându-i-se şi instrucţiuni de urmat, prin Ministerul apărării, respectiv prin OZN-a. În răspunsul oficialităţii iugoslave cu atribuţii de securitate, în fruntea căreia stătea, pe atunci „ omul nr. 2” din Iugoslavia Aleksandar Ranković, se acreditează părerea că este în discuţie o problemă importantă (serioasă) căci, după cunoştinţa organelor, majoritatea populaţiei slave din vestul României era dornică de reunire cu Iugoslavia şi acea lume va solicita de la aşteptatul congres un răspuns limpede la această problemă. Opinia organului iugoslav era că trebuia evaluat „dacă în situaţia de astăzi ar fi cu adevărat necesar şi drept să se convoace congresul şi ca această problemă să fie aşezată pe ordinea de zi.”105 Dacă se ajunge la concluzia că este neoportun congresul, sfatul era ca să fie ori amânat ori transformat în altceva; dacă se evaluează că trebuie totuşi să se ţină, atunci „trebuia acordat întregul sprijin în sensul unei direcţii politice corecte, încât relaţiile noastre cu România să nu se deterioreze fără de nevoie.”106 Pe marginea documentului este adăugat, cu mâna lui Ranković, „totuşi, congresul trebuie ţinut...”. O asemenea poziţie este în totală contradicţie cu ceea ce a auzit delegaţia minoritară din România cu o lună înainte din partea ministrului Šubašić şi a generalului Velebit. Schimbarea poziţiei

101 Ibidem.102 ASCG, CK SKJ, XVIII, c. 12/ 57, Elaboratul…, p. 47103 B. Petranović, op. cit., p. 114104 Ibidem, p. 115105 Ibidem.106 Ibidem.

53

autorităţilor iugoslave faţă de aspiraţiile unioniste cu ţara mamă ale sârbilor din România ar fi putut fi o consecinţă a şederii lui Tito la Moscova, între 5 şi 217 aprilie 1945, tocmai în vremea pregătirilor pentru congresul FAS. În cursul acelei vizite Tito a fost, probabil, înştiinţat despre schimbarea poziţiei sovietice în această problemă, foate probabil în legătură şi cu formarea Guvernului dr. Petru Groza din 5 martie 1945, unde rolul hotărâtor l-au avut comuniştii şi căruia URSS i-a garantat integritatea teritorială.

Şi cercetările colegului Miodrag Milin, până la urmă, indică asupra faptului că în niciun document oficial legat de pregătirea congresului, cu niciun cuvânt, nu se pomeneşte problema Banatului ori schimbarea în vreun fel a graniţei ci, exclusiv, este voprba de procesul democratizării României şi necesitatea resimţită ca minorităţile să ia parte activă la acesta.107 Totuşi, congresul FAS de la Timişoara, deja convocat, va fi oprit, urmare a deciziei Comisiei interaliate de control de la Timişoara [de fapt, de la Bucureşti, n. n.], respectiv prin decizia şefului ei, maiorul Pundik. Aceastei interdicţii pentru congresul FAS după toate aparenţele i-a precedat o acţiune dramatică a autorităţilor române, speriate de zvonurile despre existenţa unui scop ascuns al congresului, adică votarea unei rezoluţii privind alipirea Banatului românesc la Iugoslavia, cu toate că nici ordinea de zi şi nici orice alt document oficial legat de pregătirea evenimentului nu prevesteau nimic de această natură.

După părerea lui Pavle Stojanov sursa acelor zvonuri era chiar Rada Fenlački, preşedintele FAS şi, de asemenea, membru al delegaţiei care a călătorit la Belgrad la finele lunii martie 1945. Acesta a fost acuzat de Stojanov că, susţinut de şeful PCR pentru Timişoara Ilie Drăgan, despre care afirma că fusese membru antebelic al Gărzii de fier, şi de Mirko Jivcovici, despre care iarăşi susţinea că a fost în cursul războiului simpatizant şi susţinător al mişcării monarhiste a lui Draža Mihajlović (fie vorba, acelaşi lucru l-a susţinut şi despre Fenlački însuşi), ar fi reuşit să convingă şi autorităţile române că ţinera congresului ar avea drept scop, de fapt, votarea rezoluţiei prin care se cerea alipirea Banatului la Iugoslavia şi că însuşi congresul ar fi organizat de „elemente şoviniste” şi „oamenii lui Draža”.108 Oficial, funcţionarul de la Timişoara al Comisiei interaliate maiorul Pundik a justificat interdicţia, decisă în 4 mai dar

107 M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 37108 P. Stojanov, op. cit., p. 77 – 78. [Cartea lui Stojanov, scrisă de omul supărat pe toată lumea, cu multă fiere însă fără discernământ pe măsură, e şi o imagine indirectă a insatisfacţiei personale, pentru modul cum au evoluat lucrurile cu minoritarii săi de acasă dar şi cu destinul său propriu, de refugiat politic. Obs. M. Milin]

54

anunţată abia în seara de zilei de 7, prin faptul că FAS nu era înregistrat ca o organizaţie politică iar nici congresul ca atare n-ar fi fost anunţat corespunzător, ceea ce era adevărat.109 În mod neoficial, ca argument pentru stoparea congresului vine şi faptul că şeful diplomaţiei de la Moscova Molotov a garantat integritatea României.110

Mulţumită invitaţiei la congres, adresate primarului Timişoarei Traian Novac, păstrată, putem şti şi ce fel de zvonuri au ajuns până la autorităţile române în preajma interzicerii acestuia. Pe reversul invitaţiei Novac a consemnat că la timp fusese înştiinţat despre faptul că fusese prevăzut ca din Iugoslavia la congres să sosească delegaţi înarmaţi care să ocupe Timişoara şi tot Banatul românesc.111

Din aceeaşi sursă aflăm şi ce măsuri a luat în continuare: din partea preşedintelui guvernului Petru Groza a solicitat, prin telefon, să fie de urgenţă contactată Comenduirea rusească [impropriu; de fapt este vorba de contactarea generalului Vinogradov, reprezentantul sovietic al Comisiei interaliate în România şi, într-un fel, autoritatea supremă pe atunci în ţară la noi. Obs. M. M.] de la Bucureşti şi să ceară interzicerea congresului. Groza l-a şi înştiinţat, curând, despre reuşita de a obţine interzicerea.112 Maiorul Pundik a fost, prin urmare, doar executantul hotărârii aduse la un nivel mai înalt.

Interzicerea congresului de către Comisia interaliată de control de la Timişoara, respectiv de către sovietici, care în acea vreme aveau un cuvânt hotărâtor în România, a beneficiat şi de susţinerea PCR care, nici atunci şi cu atât mai puţin mai târziu, nu a avut o poziţie binevoitoare faţă de comunitatea minoritară sârbă din Banat. În rândurile partidului „frăţesc“ iugoslav se aprecia că o asemenea stare de lucruri era consecinţa lipsei de maturitate politică în munca

109 Ibidem.110 M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 37 111 Ibidem, nr. 8, p. 84. [Pentru cititorul român facem precizarea că autorul a utilizat ediţia publicată în Serbia a sursei citate. În ediţia românească, documentul la care se face referire se află reprodus pe paginile 78 – 79. Spre deplină edificare şi a elimina posibilele confuzii interpretative, reproducem de faţă şi amintitele adnotări ale lui Traian Novac: „Cu ocazia acestui congres a fost programată şi intrarea “delegaţilor”din Banatul iugoslav, înarmaţi p.(entru) a ocupa oraşul Timişoara şi restul Banatului românesc; am aflat la timp această mârşăvie şi cu concursul dr.-ului Petru Groza, căruia i-am cerut telephonic să intervie de urgenţă pe lângă Comandamentul rusesc din Bucureşti, ca acest congres să fie interzis, mi s-a comunicat apoi tot de (către) dr. Groza, în calitate de preşedinte al Consiliului, că i-a reuşit să obţină interzicerea; aşa şi cu trimiterea la frontieră a armatei şi jandarmeriei noastre am salvat Banatul de agresiunea contemplată de sârbi!...”. Folosim prilejul de a mulţumi, încă odată, colegului conf. dr. Vasile Rămneanţu pentru gestul său amabil şi de mare preţ, de a ne pune la dispoziţie spre publicare acest important document. M. Milin] 112 Ibidem.

55

de teren din partea conducătorilor PCR , care „nu şi-au însuşit încă corespunzător ideologia de partid ci sunt şi în continuare purtători ai convingerilor din viaţa lor politică anterioară“ şi doar aşa au putut vedea în „conduita naţională, politică şi culturală corectă“ a minorităţii sârbe un pericol „la adresa României, a graniţelor României ş. a.“.113 O confirmare a unei asemenea evaluări a stării dinăuntrul PCR ne poate aduce şi constatarea că, aproape simultan cu interzicerea congresului, în baza directivelor PCR s-a dispus reorganizarea FAS şi cu aceasta, în fapt, a luat sfârşit şi viaţa acestuia ca organizaţie politică.114 În lunile ce-au urmat, FAS s-a dezvoltat în Uniunea asociaţiilor culturale democrate slave din România (UACDSR), organizaţie văduvită de amprente politice. Poziţia cu privire la necesitatea dezintegrării FAS „ca şi organizaţie politică“ şi înfiinţarea pe temeiul acesteia a unei noi organizaţii „cultural-educative“ a fost împărtăşită şi de sovietici: la întâlnirea reprezentantului iugoslav la Bucureşti Grulović, a delegaţilor FAS care au venit de la Timişoara, cu un consilier al Ambasadei sovietice la Bucureşti (Korş), s-a adus cu tărie la cunoştinţă asupra acestui fapt.115

În acest fel a încetat să mai existe organizaţia politică a sârbilor din România, care au fost în continuare îndrumaţi spre un angajament în partidele democratice româneşti, în felul acesta şi dându-li-se de înţeles că rămân în hotarele României.

Sosirea Armatei roşii pe malul românesc al Dunării unde sârbii trăiau în comunităţi compacte a renăscut ideea alipirii acelor ţinuturi la Iugoslavia. Implicarea sporadică a ofiţerilor şi soldaţilor sovietici în acţiunile răzbunătoare ale sârbilor şi în ştirbirea din partea lor a autorităţii instituţiilor de stat româneşti, deşi probabil aceasta s-a redus la unele cazuri izolate, a contribuit la acreditarea în rândul unei părţi a minoritarilor a convingerii că în acest sens există şi un suport din partea sovieticilor, a noilor stăpâni asupra situaţiei din România. Eliberararea Belgradului şi instaurarea noilor autorităţi iugoslave a marcat în acelaşi timp şi începutul unei acţiuni propagandistice (de care nu au fost străini nici unii aparţinători de Armata roşie) care, în cele din urmă a declanşat şi acţiunea armată din autorităţilor române. Iar încercarea de a se organiza congresul Frontului antifascist slav la începutul lunii mai 1945 a arătat doar că între timp s-a ajuns la o schimbare a poziţiilor din partea autorităţilor iugoslave şi a sovieticilor, foarte probabil în cursul vizitei la Moscova a lui Josip Broz Tito (5 – 17 aprilie) şi în corelaţie cu formarea guvernului dr. Petru Groza în România (la 5 martie), căruia

113 ASCG, CK SKJ, Comisia de relaţii internaţionale (IX), nr. 107/ II, Raport despre activitatea PCR, p. 16114 M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 38115 Ibidem, nr. 9, p. 86

56

USRR i-a garantat integritatea teritorială. Deşi nu avem dovezi că acest congres urma să iniţieze vreo acţiune vizând reunirea vreunei părţi din Banatul românesc la Iugoslavia, preţul final al „jocului” cu ideea aceasta l-au plătit sârbii din România care, în perioada ce a urmat, a confruntărilor cu Biroul informativ şi ca o revanşă (răzbunare) sui-generis a autorităţilor române, au suferit deportarea masivă în pustiurile Bărăganului [şi la fel de masiva prigoană politică, n. n.].

57

Începuturile sub imperiul „limbii de lemn”. De la „iuda” Tito şi „genialul” Stalin spre jaloanele comunismului autohton Motivaţia temei. In urma cercetărilor anterioare privind trecutul recent al minorităţii sârbe din România , mi-am pus întrebarea: - care au fost cauzele experienţelor traumatizante suferite de minoritari, ca urmare a declanşării procesului de comunizare accelerată a ţării, de la sfârşitul anilor 40 ai secolului din urmă? Mă gândeam că răspunsurile pot fi întrezărite prin analiza nivelului de receptare a noului mesaj social-politic , din partea comunităţii minoritare, incapabilă de o decodificare şi o proprie valorizare a experienţei politice traversate de societatea românească în ansamblu. Ca urmare, au fost preluate de-a dreptul, abrupt, clişee de judecată şi acţiune din repertoriul „dur” al luptei de clasă, reduse apoi treptat şi adaptate la condiţiile de marginali şi posibile victime, ai lumii româneşti post-belice. Textul de faţă inaugurează o asemenea abordare a problematicii minoritare, plecând de la identificarea codurilor represiunii şi tălmăcirea încărcăturii lor de mesaj pentru o conduită politică oportunistă şi spre modelarea individului obedient şi resemnat la noua realitate a dictaturii naţional – comuniste româneşti.

*

Surprinzând pe toată lumea o parte a conducerii Uniunii Sârbilor de la Timişoara116 a reacţionat negativ la Rezoluţia din 28 iunie 1948, emisă de Biroul

116 Denumire uzuală. Denumirea ei corectă e SSKDUR (Savez slovenskih demokratskih udruzenja u Rumuniji); sau în româneşte UACDSR (Uniunea Asociaţiilor Culturale Democrate Slave din

58

informativ al ţărilor comuniste reunit la Bucureşti, de condamnare stalinistă a Iugoslaviei lui Tito.117 După o săptămână de consultări cu proprii membri (aproape 2000 dintre ei foşti partizani iugoslavi şi dezertori din armata română) aceştia au emis de-a dreptul o Contrarezoluţie de solidarizare cu politica lui Tito.

Represiunea. Reacţia „hard-liner”-ilor sârbi a şocat Conducerea regională Banat a PMR-ului, care n-a fost capabilă să gestioneze conflictul ce risca să primească amploare şi evoluţii necontrolabile.118

A intrat în acţiune de îndată Direcţia de Interne, ministrul Teohari Georgescu intervenind personal la Timişoara, pentru curmarea acestei dizidenţe sârbeşti în germene. S-au pus în funcţiune echipe de investigaţie, control şi îndrumare a activităţilor desfăşurate de militanţii comunişti şi pro-comunişti sârbi. Tabăra „recalcitrantă” a fost cercetată, într-un interogatoriu dur, în noaptea de 12/ 13 iulie, de către activistul de la Centru Iosif Bogdan. Controlul s-a extins în săptămânile şi lunile ce au urmat,119 sub coordonarea activistului de la Regionala de partid Banat Mirko Jivkovici (viitor universitar la Bucureşti şi supraveghetor-îndrumător al activităţii emigranţilor iugoslavi şi apoi a studenţilor sârbi din capitală); acestuia i-a fost asociat (şi înfiltrat) în Conducerea treburilor Uniunii Sârbe dascălul Alexandru Kurici, un fanatic şi obtuz aderent al liniei PMR, supraveghetor mulţi ani apoi al liceenilor sârbi din Timişoara; mai ales al celor care au parcurs experienţa nefericită a deportării în Bărăgan.

România) deşi ea aproape în totalitate era formată din sârbi.117 Din bibliografia mai recentă asupra problemei, vezi: Joseph Rotschild, Intoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după Al Doilea Război Mondial,[Bucureşti], 1997; Jean-François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 pînă în zilele noastre,[Iaşi], 1998;Miodrag Milin, Andrei Milin, Sârbii din România şi relaţiile româno – iugoslave. Studiu şi documente (1944 – 1949), Timişoara, 2004;Great Powers and Small Countries in Cold War 1945 – 1955. Issue of Ex-Yugoslavia. Proceedings of the International Scientific Conference, Belgrade, November 3rd – 4th, 2003, Beograd, 2005; Liubomir Stepanov, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2006; Zbornik radova sa Medjunarodnog okruglog stola Tito – Staljin (Culegere de lucrări de la Masa rotundă internaţională Tito – Stalin), Beograd, 2007; Adrian Pop, Florin Constantiniu, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului româno – iugoslav (1948 – 1950), Bucuresti, 2007; Andrei Milin, Miodrag Milin, UACDSR sau Sârbii din România pe baricadele Războiului Rece, Timişoara, 2009. 118 Ne gândim la proiectatul Congres al sârbilor „pentru democratizarea României”, însă şi cu posibile motivaţii secesioniste în acele vremuri incerte, ale lunilor de sfârşit de război. Ca fapt divers, circulau pe atunci zvonuri despre aşteptata schimbare a denumirii oraşului Timişoara în Titovgrad (Titigrad). Vezi pe larg în M. Milin, A. Milin, Sârbii din România şi relaţiile...p. 33 – 79.119 Vezi pe larg desfăşurarea episoadelor, cu susţinerea documentară, în A. Milin, M. Milin, UACDSR..., p. 11 – 292.

59

Nu e mai puţin adevărat că şi Serviciul iugoslav de Interne a avut partea sa (credem noi, majoră!) de contribuţie la inflamarea tensiunilor120; deocamdată, însă, arhivele respective păstrează o precaută tăcere în această privinţă.

Prin urmare, astfel a început să se pună în mişcare Maşinăria represivă a Regimului comunist de la Bucureşti. In paralel populaţia minoritară, covârşitor de provenienţă rurală şi puţin instruită şi la fel, uşor manevrabilă, ajunge pradă emoţiilor negative121 în deosebit de fragila pace aşternută peste rănile încă nevindecate ale teribilei conflagraţii.

După izolarea grupării „recalcitrante” s-a dezlănţuit asupra populaţiei sârbeşti o adevărată ofensivă propagandistică de tip stalinist – PMR-ist, cu şcoli săteşti de partid, instructori şi agitatori, turnători, informatori zeloşi de teren, luarea sub observaţie şi supraveghere militară a localităţilor „nesigure” din graniţă şi a liderilor de opinie de către Securitate, orchestrarea primelor procese de înaltă trădare a noii republici dar şi a socialismului în general...122

„Indrumătorul cultural”. Ca instrument de îndrumare şi readucere a celor descumpăniţi sau nehotărâţi pe calea „justă” a fost înfiinţată gazeta „Indrumătorul cultural”. Era, până la urmă şi un fel de ghid de iniţiere a lumii rurale în regulile obedienţei şi adulării vulgare a faraonului moscovit şi a epigonilor săi, perfizi şi ipocriţi, de la Bucureşti.

120 Vezi Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, în „Analele Banatului”, Serie nouă, Arheologie – Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 383 – 395; Pe larg Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, [Bucureşti], 1951 (Capitolul Procesul trădătorilor şi spionilor titoişti, p. 151 – 201)121 Jean-Fr. Soulet, în cartea menţionată (p. 27, subcapitolul Populaţii aflate între entuziasm şi teamă) face un comentariu remarcabil despre ipostazele de implicare a populaţiilor în Cel din urmă Conflict Mondial. Unii au trăit, finalmente, conflictul cu o stare emoţională pozitivă, proprie taberei învingătoare. Celorlalţi, le-au rămas frustrări, de tot felul. Acum, în România, majoritatea, pricopsită cu regimul comunist, adus din Răsărit, mai degrabă încerca frustrări, după eşuarea proiectului naţional maximal, pe Frontul de Est. Sârbii de la noi, puţin simpatizaţi de majoritari datorită conexiunilor rasiale cu duşmanul istoric de la Răsărit, vor trăi sentimentul de împlinire a aşteptărilor odată cu prezenţa Armatei Roşii şi în Banat. Acest sentiment trece de-a dreptul în euforie, după reuşita politicii lui Tito, pentru care mulţi au şi combătut cu arma, la partizani. O dată cu sciziunea din Blocul comunist, ajunsă până la aşezarea semnului de egalitate dintre Tito şi fascism, sârbii trăiesc de-acum o totală bulversare a scalei de valori existenţiale. Un asemenea mediu emoţional a generat şi reacţia lor de tot iraţională (adică, opunându-se în acest microcosmos, practic lumii întregi), de contestare făţişă a Rezoluţiei fatale din 28 iunie 1948. 122 M. Milin, PCR şi minorităţile: cazul UACDSR sau sârbii bănăţeni – de la erezie la calvarul „reeducării”, în volumul Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, Editori Vasile Ciobanu şi Sorin Radu, vol. II, Sibiu, 2007, p. 219 – 234.

60

1. Copertă la „Îndrumătorul cultural”După stângăciile începutului de drum, cel de-al doilea număr123se

deschide, pompos şi solemn, cu Imnul Uniunii Sovietice, grăind despre indestructibila uniune a republicilor, închegată prin duhul ziditor al Rusiei măreţe, călăuzit de marele Lenin, spre limanul însorit al libertăţii popoarelor; popoare îmbrăţişate de steagul uniunii după poveţele lui Stalin: credinţă, muncă şi fapte măreţe!

Pe contrapagină la imn124 şi în antiteză, sunt minuţios aşternute repere de evaluare – tălmăcite după „Pravda” moscovită – ale stărilor negative din

123 „Kulturni uputnik za kulturne domove” („Indrumătorul cultural pentru căminele culturale”), nr. 2, noiembrie 1948, Timişoara, p. 2124 Ibidem, Editorialul Kuda vodi nacionalizam Titove grupe u Jugoslaviji(Unde duce naţionalismul grupării lui Tito din Iugoslavia), p. 3 - 8

61

Iugoslavia: naţionalismul exacerbat al grupării Tito - Rankovici125 care şi-a pătat mâinile cu sângele eroului stalinist Arso Jovanovici126 şi care deschide, în acest fel, drum reacţiunii imperialiste.

Stalin este, în continuare, marele călăuzitor al muncitorilor din lumea întreagă. Singurul capabil să-i îndrume pe calea păcii veşnice şi a izbăvirii de războaiele sângeroase, a sfărâmării robiei capitaliste şi a progresului deplin al umanităţii. După o scurtă deliberare autorul „anonim” ajunge la concluzia definitivă că „...şi în politica noastră nu există vreo opţiune care să nu fie creaţia lui Stalin.”127

125Aleksandar Rankovici, apropiat al lui Tito, s-a evidenţiat în Război şi mai ales după, ca şef al Securităţii (UDB-a, Ured za drzavnu bezbednost = Departamentul securităţii statului) şi lichidator al opoziţiei armate anti-Tito, a cetnicilor colonelului Draza Mihajlovici. A sfârşit politic în dizgraţie la mijlocul anilor 60, reproşându-i-se simpatii naţionaliste sârbeşti.126 Arso (Arsa, Arsenije) Jovanovici, general, şef al Statului Major al Armatei de partizani (JNA, Jugoslovenska narodna armija = Аrmata populară iugoslavă). Trimis după război la studii militare în URSS; asasinat de UDB-a la graniţa cu România, în împrejurările tenebroase din toamna anului 1948. Cercetări mai noi relevă însă relativa dezamăgire a ofiţerilor iugoslavi faţă de condiţiile de studiu şi de viaţă pe care le-au aflat în Uniunea Sovietică. Vezi pe larg, Miroslav Perisic, Od Staljina ka Sartru. Formiranje jugoslovenske inteligencije na evropskim univerzitetima. 1945 – 1958 (De la Stalin la Sartre. Formarea intelighenţiei iugoslave la universităţile europene...) , Beograd, 2008, p. 225 – 254. Autorul menţionat remarcă caustic: „...un mare număr de studenţi şi ofiţeri iugoslavi nu au avut nevoie de multă vreme ca să se dumirească de faptul că ei nu erau pentru ruşi ceea ce erau ruşii pentru ei.” Din cele 1984 de cadre militare aflate în 1948 la studii în URSS, au trecut de partea Rezoluţiei 342, restul repatriindu-se. (p. 251 – 252). Ofiţerii iugoslavi de la Moscova s-au repatriat prin România, pe la Jimbolia. O notă informativă, adresată Inspectoratului de jandarmi din Timişoara, din 7 august 1948, spunea: „...după ce s-au îmbarcat în trenul iugoslav şi trenul s-a pus în mişcare, au început a se manifesta pentru Tito, strigând ‘Jugoslavija’ si ‘Zivio drug Tito’ .” (M. Milin, A. Milin, Sârbii din România şi relaţiile româno – iugoslave...,p. 214).127 „Kulturni uputnik...”, nr. 3/ 1948, p. 3 – 9

62

2. Chipul nelipsit al „genialului conducător şi dascăl al popoarelor”, din cuprinsul „Îndrumătorului cultural” (nr. 3 / 1949, p. 19)

Şi umorul negru venea să încarce, mai mult, povara strivitoare a fricii generalizate.128

128 Povukao je rec (Şi-a retras vorba). Ţăranul muncitor se afla într-o dispută aprigă cu un chiabur veros care se sustrăgea de la obligaţia cotei de cereale. –„ Eşti atât de odios că nu meriţi nici măcar să te înghită puşcăria!” Chiaburul a reacţionat furibund, insistând ca proletarul agricol să-şi retragă cuvintele. – „Ei bine, zise muncitorul de la sat, - uite, îmi retrag vorba: meriţi pe deplin să te înghită

63

Un text apologetic proslăvea apoi Constituţia şi legislaţia stalinistă; iar cuvintele Generalissimului mărturiseau singure că „...milioane de oameni cinstiţi din ţările capitaliste îşi doreau cu ardoare să li se înfăptuiască toate cele ce s-au împlinit deja în URSS.”129De bună seamă un prolog pe măsură pentru noua Constituţie românească, a republicii populare.

După reţetar sovietic s-a încercat şi o modelare a „Iugoslaviei socialiste”130

de către grupul emigranţilor rămaşi la Moscova după schisma comunistă. Aceştia s-au reunit, în aprilie 1949, pentru iniţierea unui organ de presă corespunzător; unul dintre „corifeii” orientării pro-staliniste a fost Radonja Golubovici, fostul ambasador la Bucureşti, care a defectat linia lui Tito.131Publicaţia s-a vrut şi un cadou din partea Moscovei către proletarii iugoslavi, pentru sărbătoarea internaţională a muncii proletare. Dar şi despre 1 Mai tot Stalin era cel aşteptat să se pronunţe, în termeni providenţiali.132

Dacă Radonja Golubovici a fost cazul cel mai intens mediatizat în vreme al defectării liniei lui Tito, un alt caz, al excepţiei de la regulă, în sens opus însă, este cel al Videi Nedici.133 Anchetatoare temută a Securităţii din Timişoara şi apoi la Bucureşti, cu o reputaţie fixată în sfera odiosului.

Trebuie însă să observăm că o asemenea imagine unilaterală pare cam şubredă, clădită doar în baza mărturiilor orale ale presupuselor victime ori

puşcăria!” (Ibidem, p. 21)129 Ibidem, Constituţia stalinistă, p. 23130 Ibidem, nr. 9/ 1949, p. 7. Vezi şi anexa foto.131 Radonja Golubovici. Ambasador al Iugoslaviei la Bucureşti. S-au emis mai multe note verbale, cu acuzaţii reciproce, între Iugoslavia şi România, în împrejurarea dezertării ambasadorului Golubovici, din 30 iulie 1948. Acesta a înştiinţat şi ziarul „Scânteia” despre abandonarea liniei lui Tito. (M. Milin, A. Milin, op. cit., p. 207 – 213).132 „Kulturni uputnik...”, nr. 8/ 1949, I. V. Stalin – Despre 1 Mai, p. 1.133 Vida Nedici. Romantic revoluţionar, comunistă fanatică şi aderentă, la sacrificiu de sine, a cauzei lui Tito.

64

presupuşilor „colegi – torţionari”134, reluate necritic şi cam zgomotos şi de presa mai recentă, pretins justiţiară pe linie anti-comunistă.135

3. Şi despre 1 Mai tot Stalin avea cuvântul decisiv ...(nr. 8 / 1949, p. 1 )

Pentru sârbii din România un reper ideologic l-a oferit zbirul propagandei de partid din acea vreme Iosif Chişinevski. Peroraţiile sale136, dezlănţuite la reuniunea naţională a „partizanilor păcii” de la Bucureşti atinseseră paranoia în chestiunea iugoslavă:

134 Istoricul Silviu B. Moldovan, expert recunoscut, de la Arhiva CNSAS, a deschis o interesantă discuţie pe acest subiect, punând sub lupa criticii anumite afirmaţii nefondate documentar, de identificare a Videi Nedici drept “torţionar – instructor” la Văcăreşti; Aceleaşi remarci neconvingătoare se îndreaptă şi cu privire la documentarea autoarei Doina Jela, o notorietate în domeniu, care… “în tentativa ei de identificare [pornea] de la o eroare, aceea că Nedici ar fi fost ‘ofiţer de securitate la Timişoara în anii 50.’ În realitate, în anul 1950, aceasta era deja condamnată la închisoare, activitatea ei în cadrul organelor represive limitându-se la sfârşitul deceniului al cincilea.” (Silviu B. Moldovan, De la titoism la stalinism şi retur: avatarurile unui emigrant iugoslav în România, în “Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX”, vol. V, coordonatori Vasile Ciobanu, Sorin Radu, Sibiu, 2010, p. 304 - 305135 O asemenea abordare unilaterală uşor riscă să ne ducă din teritoriul unei nedreptăţi în altul, în detrimentul nostru al tuturor şi cel al adevărului istoric, de peste vreme. În temeiul unor date noi şi de o ridicată credibilitate, din surse arhivistice de mare valoare profesională pentru luminarea multor secvenţe mai întunecate din trecutul nostru destul de recent, considerăm necesară revizuirea unei asemenea posibile nedreptăţi în seama posterităţii, aducând portretului în cauză corecturile ce se impun. Iată, în locul nostru, mai convingător, sperăm, drept mărturie glasul „Europei libere” din acea vreme. (Vezi în anexă). 136 ,,Kulturni uputnik”…8/1949, Din referatul tovarăşului...la Congresul intelectualilor din RPR pentru pace şi cultură, p. 25 – 27.

65

„Frica de pace, caracteristică a imperialismului, a început să-i cuprindă şi pe agenţii trădători din conducerea Iugoslaviei ... Căpeteniile iugoslave – marionete ale imperialiştilor anglo-americani , prin fraze festive, despre edificarea socialismului ...fără ajutor sovietic şi al proletariatului internaţional ci doar prin dolari atlantizaţi şi marshall-izaţi – încearcă să ascundă trădarea socialismului... şi avortarea lor într-o republică burgheză banală, ţintuită în lanţurile sclaviei imperialiste....Iugoslavia decade, pe zi ce trece, într-o piaţă de consum a culturii reacţionare occidentale...Proiecţii grandioase ale filmelor decadente americane se desfăşoară în prezenţa autorilor, a Prezidiului şi a Guvernului iugoslav... In sălile de cinematograf ale Iugoslaviei s-au stârnit însă manifestaţii... poporul nu iubeşte filmele americane cu gangsteri, jafuri şi incendii. Acesta le respinge cu scârbă căci le recunoaşte drept arme duşmănoase ridicate împotriva sa şi uşi deschise propagandei de război. Manifestanţii au scandat ‘Vrem filme sovietice!’. Trădătorul şi infractorul Tito şi goebels-ul iugoslav Moshe Piade137 încearcă să-i ademenească pe oamenii de carte, scriitorii, artiştii, de partea clicii naţionaliste şi să-i îndrepte împotriva intereselor popoarelor iugoslave şi a frontului păcii. Insă faptul că sute de scriitori şi profesori au fost încarceraţi în temniţele lui Rankovici, uniucişi în chinuri de către ienicerii acestui călău, alţii constrânşi la ilegalitate sau emigrare, dovedeşte că rezistenţa intelectualilor... ia amploare... Poporul iugoslav înţelege tot mai limpede că sub masca lui Tito şi a acoliţilor săi ... se ascunde un agent al trusturilor şi înrobitorilor de popoare, al piromanilor războiului... Eroicele popoare iugoslave văd însă în Uniunea Sovietică forţa eliberatoare... împotriva clicii naţionalist – şoviniste a lui Tito, o agentură a reacţiunii imperialiste... duşmana culturii şi a păcii...”

137 Moshe Piade, Prim ministru al Iugoslaviei în acei ani.

66

4. Tito cu barda. Cea mai „populară” caricatură din acei ani a conducătorului iugoslav ... (5 / 1950, p. 19)

67

5. Tito recrutează foşti SS-işti... ( 9 / 1949, p. 63)

Nici Bucureştiul n-a rămas în urma Moscovei; în capitala României a luat fiinţă publicaţia emigranţilor iugoslavi „Sub steagul internaţionalismului”138. Ei s-au aşternut la drum cu aplauze şi ovaţii către URSS, Partidul bolşevic şi genialul conducător al popoarelor I. V. Stalin. Din noua echipă redacţională sunt pomeniţi Duşko Novakov, Ljubo Pavicevici, Ivan Dobraşinovici, Dmitar Koraci, Milan Poznan, Slavko Dobrosavljevici. Dintre ceilalţi emigranţi mai sunt evidenţiaţi S. Gruici, T. Knejevici, J. Tomin, B. Trkulici, S. Pavlovici, M. Petrin, Z. Milici, M.

138 Ibidem, nr. 9/ 1949, p. 68.

68

Petrovici.139 Erau însă şi mulţi alţi, destui în dizgraţie faţă de evoluţiile politicii de la Bucureşti.140

6. „Pentru Iugoslavia socialistă”, organul de presă al staliniştilor iugoslavi de la Moscova .... ( 9 / 1949, p. 7);

139 Ibidem, p. 63.140 Despre disensiunile din clubul iugoslavilor emigranţi la Bucureşti, vezi Vukale Stojanovici, Senke Bukuresta (Umbrele Bucureştiului), Zrenjanin, 2003. Autorul, într-o scriere memorialistică despre experienţa sa bucureşteană, din anii 1949-1952, dezvoltă tema conflictului personal cu Duşko Novakov şi anturajul de parveniţi al acestuia.

69

7. „Sub flamura internaţionalismului”, publicaţia staliniştilor iugoslavi de la Bucureşti ... ( 9 / 1949, p. 63)

Cei extrem de zeloşi se vor evidenţia şi în proze şi versuri penibile, inclusiv în paginile „Indrumătorului cultural” timişorean, destinat conaţionalilor din România; din precauţie, probabil (şi nu din jenă!), o vor face sub pseudonim. In numerele de început ale „Indrumătorului” cel mai sârguincios va semna Gorcilo Mitrovici.141Intr-una din isprăvile sale pe versuri va amesteca, de-a valma, gândurile criminale ale lui Tito ce îmbrăţişează fascismul, cu focul punitiv al katiuşelor roşii şi jurăminte fierbinţi de devoţiune para-normală faţă de miticul locuitor al Kremlinului.142

141 Gorcilo Mitrovici, un fel de „Dumitrescu Amărăşteanu” sârb.142 „Kulturni uputnik...”, Suznjeva izjava (Mărturia întemniţatului), nr. 11/ 1949, p. 13 – 14.

70

8. Iuda Tito, „demascat” de Horia Liman, în versiunea sârbească ... (9 / 1950, p.18)

9. Borislav Popovici, preşedintele Uniunii Sârbe, la datorie, cu „Veşnic omagiu...” ... (9 / 1950 ..., p. 7)

71

Spre jalonarea comunismului autohton. PMR-ul si marile aniversări. Treptat, treptat, intră în scenă şi realitatea românească cea nouă, a republicii populare. Exponentul ei de prefaţă este, deocamdată, un Chişinevski, pe care l-am văzut în ipostaza de perfid şi veninos critic al iugoslavilor, chiar peste orizontul de aşteptări al Moscovei. Aflăm însă, curând, că există şi o zi a independenţei româneşti, 9 Mai 1877; şi aceasta, în pofida „murdarei falsificări” a „moşierimii burgheze”, care a încercat, zadarnic să o camufleze, în spatele zilei de apologie dinastică, de10 Mai. Inutil însă, căci prusacul Carol, principele adus la putere, s-a dovedit în cele din urmă „...un păzitor al intereselor capitaliştilor străini.”143

Impotriva acestei politici „trădătoare” şi a jugului imperialist s-a ridicat, eroic, clasa muncitoare. Adevărata independenţă a dobândit-o însă abia după înfrângerea Germaniei hitleriste şi eliberarea ţării de către glorioasa Armată Roşie... Concluzia: „Nu trebuie să uităm că Uniunea Sovietică ne-a ajutat şi ne ajută mereu, dând sprijin economiei noastre... ca să ne putem păstra independenţa şi înfăptuirile democraţiei pe care le-am dobândit...”144

143 Ibidem, 9 Maj – dan nezavisnosti (9 Mai – ziua independenţei), nr. 8/ 1949, p. 14.144 Ibidem, p. 15. Formula obedientă de început a rechizitoriului propagandistic românesc de tip comunist „URSS ne-a ajutat şi ne va ajuta mereu!”, va fi , pe măsură ce regimul autohton dobândeşte o înfăţisare naţionalistă (naţional-patriotică), înlocuită cu exprimarea „datorită grijii şi înţelepciunii partidului şi guvernului nostru”, vădind o făţişă suficienţă de sine a guvernanţilor proletari de la noi.

72

10. Poeţii ruşinii la sârbi. Prima promoţie (... 1 / 1951, p. 13)

73

11. La Căminul cultural din Variaş se repetă „kazacioc”; în timp ce „titoiştii”, „chiaburii” şi ceilalţi „duşmani ai poporului” iau drumul Bărăganului

12. Cercul de studiere a biografiei tovarăşului Stalin la Colectiva „Arso Jovanovici” din Soca

74

13. Panoplie a „capodoperelor” limbii „de lemn” pentru sârbii din România

75

14. Vida Nedici. Contribuţie la un posibil portret istoric

„Romania. A fanatical Communist in PrisonSource Paris: A French citizen who spent several years in the prisons of RPR and who herself met Nedici in the prison of Mislea. Source is believed to be completely reliable.Date of Observation: Until beginning of August 1955English Summary: This is the sad story of a young Communmist woman, imprisoned for life in Mislea. She allegedly used to spy for Tito at the Bucharest Ministery of Interior. When she was caught, she was sentenced to death; her verdict was commuted to perpetual har labour. Although she has been in prison for several years, Nedici still declares herself to be a fanatical Communist.Evaluation Comment: This is probably one of the cases of Yugoslavs still detained in Romanian prisons about which the Yugoslav press recently complained. The amnesty for foreign citizens sentenced or detained in the RPR was issued on September 25 1955.

*

Cazul comunistei Vida NediciNăscută în localitatea Becicherecul Mic de lângă Timişoara, Vida Nedici

a fost câştigată, încă din frageda sa tinereţe, de către propaganda comunistă. La intrarea ruşilor în ţară, când avea aproape 17 ani, ea a intrat în poliţia din Timişoara; pe urmă în serviciul Securităţii din acelaşi oraş unde s-a făcut recunoscută drept o comunistă fanatică şi avea o reputaţie de zbir în cadrul anchetelor ce la ducea ştiindu-se că ea bate teribil.

Pentru toate aceste merite, având şi 4 clase de liceu sau comerciale, [originară dintr-o familie înstărită, tatăl ucis de ruşi iar mama şi sora mai mică peste ani crunt persecutate, deportate în Bărăgan şi deposedate de bunuri, supuse la un trai de umilinţe şi lipsuri. observ. M. Milin], Vida Nedici a fost mutată la Bucureşti în Ministerul de Interne. In anul 1948 ea avea gradul de locotenent la acest minister şi se ocupă de chestiunile iugoslave anchetând pe cetăţenii de origine sârbă ce erau acuzaţi de spionaj sau de a fi ostili regimului.

Odată înfăptuită ruptura dintre Tito şi blocul comunist , Vida Nedici a devenit titoistă, fără ca autorităţile române să fi bănuit acest lucru. Ea a continuat să lucreze la Minister până în anul 1950 în luna iulie când a fost

76

arestată sub acuzaţia de trădare şi spionaj. In tot acest timp, îi mergea vestea de „teribilă anchetatoare” mai ales pentru bătăile şi metodele de tortură ce le aplica acelora ce intrau pe mâna ei.

In realitate, când bătea şi maltrata pe cei ce-i ancheta, ea îi învăţa ce trebuie sau nu să declare pentru a li se uşura soarta şi a nu permite descoperirea altor persoane din reţeaua de spionaj sârbă.

Dar într-una din zile un sârb a fost interogat de un alt ofiţer anchetator şi, acest sârb neştiind cine îl protejează, a vorbit prea mult şi în felul acesta, Vida Nedici a fost demascată; aceasta, deoarece sârbul declarase că organizaţia lor are pe cineva la Ministerul de Interne care-i apără.

Din acel moment Vida Nedici a fost pusă sub observaţie şi într-o zi i s-a încredinţat spre anchetă un nou sârb prins în organizaţia lui Tito. In timpul anchetei însă, un nou anchetator a asistat la interogatoriu, el cunoscând limba sârbă, fapt ignorat de dânsa. El a auzit astfel cum, printre palmele ce le aplica Vida Nedici, ea dădea sfaturi prizonierului despre ce trebuia sau nu să spună. Imediat ea a fost chemată într-un alt birou şi arestată pe loc; astfel că, din anchetatoare a devenit anchetată.

Peste câteva zile a fost arestată şi o verişoară a ei numită Olga Martinov care era funcţionară la Securitatea din Timişoara. Aceasta făcea mereu cursa Timişoara – Bucureşti şi Vida Nedici transmitea prin intermediul ei tot felul de dispoziţii şi informaţii.

După terminarea anchetei Vida Nedici a fost judecată de un complet prezidat de către generalul Petrescu şi condamnată la moarte dar pedeapsa i-a fost, ulterior, comutată în muncă siulnică pe viaţă. Olga Martinov a fost condamnată numai la 20 de ani temniţă grea pentru motivul că nu avea decât 18 ani.

După proces Vida Nedici a fost ţinută la Ministerul de Interne unde a fost întâlnită de către sursa noastră şi numai în anul 1954 ea a fost trimisă la închisoarea de la Mislea unde se găsea în cursul lunii august 1955.

In închisoare ea avea tot timpul o atitudine foarte demnă fiind admirată de către celelalte deţinute pentru aceasta deşi aveau frică de ea fiind socotită drept o informatoare. Faţă de conducerea închisorii ea avea o atitudine extrem de dârză. Era o comunistă fanatică şi a declarat că va rămâne întotdeauna o comunistă.

Lua adesea partea deţinutelor contra diferitelor măsuri luate de direcţia închisorii şi pentru această ţinută era chiar pedepsită cu închiderea în carceră sau ‘gherlă‘.”

77

Faximil

[Open Society Archives, Budapest, Fond Romanian Collection (Radio “Europa Liberă”), Box 87, no. 2906, 28 noiembrie 1955, f. 1 – 3]

Nici n-a trecut euforia sărbătorilor de Mai că iată, după aceeaşi lumină izvorâtă de la Răsărit, bieţii români au fost loviţi de o furibundă exaltare a depăşirilor „eroice” şi apoi, fără măsură, chiar demenţiale, a planurilor de tot felul, ilustrate prin tropotul tot mai îndrăcit al cifrelor şi procentelor scăpate de sub control.

78

In aceeaşi euforie lipsită de cenzura bunului simţ textul Ce este colhozul? îl bombardează pe cititorul rural cu cifre şi statistici ameţitoare despre mulţime de cereale şi ruble ce-i vor inunda, irezistibil, gospodăria; că nu are de ales, ţăranul bănăţean, mai sceptic, se dumireşte curând, citind şi concluziile lipsite de echivoc: „Puterea sovietică este direct interesată de întărirea democraţiei colhoznice... căci aceasta contribuie la întărirea neîncetată a rânduielilor colectiviste şi-n acelaşi timp la întărirea forţei statului sovietic.”145

Incet, încet, şi condeierii-ţărani ai noilor vremuri îşi fac tot mai simţită prezenţa în corul polifon şi pluri-stratificat al adulatorilor la toate nivelele ai noului paradis mincinos. Poetul-proletar agricol Laza Ilici îşi acordează stângacele strune pe temele viguroase, de rezistenţă şi impact ale revoluţionarismului antiimperialist. Cu cât înţelege mai puţin cu atât se sumeţeşte mai mult, furibund şi bezmetic, elanul versificatorului: dinspre colectivistul din Variaş săgeţi de tunete şi fulgere revoluţionare sunt slobozite, ameţitor, peste Wall Street-ul new-yorkez sau City-ul londonez, semănând spaimă în „monstruoşii imperialişti” şi „maniacii atomici”; şi peste vreme, aducând o tristă compătimire cu destinul rătăcit al celor lipsiţi de simţul măsurilor.146

Un spaţiu privilegiat a fost rezervat concluziilor Conferinţei anuale de la Budapesta a Biroului informaţional al partidelor comuniste şi muncitoreşti. In rezoluţia finală, la un an de la schismă, apar, paradoxal, unele concluzii mai degrabă negative despre rezultatele luptei anti – Tito.147 Se aprecia în viziunea Moscovei că „trădătorii iugoslavi” au avut succes, propunându-şi „crearea de bande politice contrarevoluţionare alcătuite din elemente reacţionare, naţionaliste, clericale, fasciste...” în vederea desprinderii „ţărilor frăţeşti” deUniunea Sovietică. Clica trădătoare ar fi reuşit să transforme Belgradul într-un centru american de spionaj şi propagandă anti-comunistă, alăturându-se, făţiş, în cadrul ONU, blocului imperialist...”într-un front comun cu americanii reacţionari...”. Ca atare, Iugoslavia s-ar fi transformat, peste noapte aproape, într-un stat anticomunist, poliţienesc, cu un regim de tip fascist.

145 Ibidem, nr. 11/ 1949, p. 20.146 Ibidem, Onima iz Volstrita (Mesaj către cei de pe Wall Street), nr. 12/ 1949, p. 8.147 Ibidem, Jugoslovenska kompartija pod vlascu ubica i spijuna. Rezolucija Informacionog biroa (Partidul comunist iugoslav sub conducerea asasinilor şi spionilor. Rezoluţia Biroului informacional) nr. 1/ 1950, p. 21 – 26. Această evaluare pesimistă trebuie corelată şi cu valul furibund de procese şi execuţii politice ce au cauzat schimbări structurale radicale la vârf în partidele şi democraţiile populare „frăţeşti” est-europene. Vezi o admirabilă analiză comparatistă a represiunii staliniste în „democraţiile” est – europene la J. Rotschild, op. cit., p. 115 – 212.

79

In ton cu asemenea vremuri un alt diletant de versuri libere pe tema îndoctrinării proletare a workerilor nordamericani, maistrul-croitor Bojidar Cherpenişan se apucă să toarne, de-a dreptul în stihuri, o „scrisoare deschisă” către muncitorul american.148 Nu ştim dacă destinatarul a înţeles ceva din limba comunicării şi „filosofia” mesajului dar e cert că rapsodul PMR-ist oferea promisiuni de „libertate şi prosperitate” de care s-au împărtăşit toţi românii, deopotrivă, pe calea leninistă de lumină, lărgită considerabil de Stalin, până peste Atlantic. „Indrumătorul cultural” al sârbilor din satele bănăţene de la începutul anilor 50 iradiază încă sub imperiul propagandistic sovietic, cu repertoriul desfăşurat între faptele „eroice” ale agriculturii lui Miciurin şi între epopeea grenadierilor generalului Pamfilov, care au stăvilit uraganul de oţel al panzerelor în faţa Moscovei nepieritoare. Sub acelaşi suflu al ofensivelor ia amploare şi propaganda colectivizării; şi aici sârbii se remarcă, printre primii... La doar un an de la demararea acesteia, în localitatea Sâmpetru Mare se reunesc colectiviştii de frunte ai Banatului de câmpie. Intre preocupări de cultura câmpului şi zootehnie s-au intercalat lozinci mobilizatoare şi evocări patetice ...”a 27 de ani de la moartea marelui geniu şi învăţător al omenirii muncitoare, organizatorul Marii revoluţii socialiste din octombrie, creatorul primului stat socialist, marele şi nemuritorul Lenin.” Activistul regional şi conferenţiarul de servici al propagandiştilor colectivişti Mirko Jivkovici îşi expune concluziile de rigoare: „Miracolul” colectivizării este rodul „marii ştiinţe” a tovarăşului Stalin...care i-a îndrumat pe colhoznicii sovietici ... întocmai cum o face în Româmia PMR-ul, avangarda ... ghidată de experienţa Uniunii Sovietice... în lupta pentru socialism.” Jivkovici ţine să accentueze că „rolul fiecărui truditor sârb este să lupte împotriva uneltirilor titoiste, al căror rol murdar a fost dezvăluit...”149 [era în toi cumplita represiune, slobozită prin „clasicul” Proces al trădătorilor si spionilor titoişti – obs. M. Milin150]. Toată manifestaţia s-a încheiat prin vizionarea „cu mare interes” a filmului Tânăra gardă şi ... petrecere cu dans, „până în zori”.

148 „Kulturni uputnik”, Otvoreno pismo americkom radniku (Scrisoare deschisă către muncitorul american), nr. 3/ 1950, p. 28.149 Idem, nr. 2/ 1951, p. 45 - 47150 Vezi nota 5

80

Clişeul de legitimare naţională al regimului comunist autohton l-au făcut marile aniversări. Şi acestea erau însă, deocamdată, evocate ca derivând din fapte ruseşti, revoluţionare. Suflul de inspiraţie al PMR (PCR) ar fi fost soldaţii ruşi staţionaţi în Moldova, care ar fi ridicat şi conştiinţa revoluţionară a ţăranilor români, „pregătindu-i” pentru marile confruntări de clasă, cu Monarhia şi burghezo – moşierimea. Minoritarii aflau astfel că nu e de şagă cu PMR-ul, care de la început s-ar fi postat, ferm, pe linia cea dreaptă, trasată, vizionar de ingemănaţii dascăli ai proletariatului Lenin şi Stalin. Partidul a avut şi meritul de a mobiliza proletariatul român în anii 30, în luptele de clasă de la Griviţa...Mai târziu tot partidul a declanşat lupta fără menajamente împotriva chiaburilor ... iar cu ajutorul URSS a sporit numărul de tractoare şi maşini agricole ce modernizează agricultura românească...151 Un deosebit interes arată PMR-ul şi pentru confiscarea zilei de 1 Mai, care în URSS e „sărbătoarea bucuriei proletare” şi a cinstirii „marilor izbânzi” ale muncii faraonice pe şantierele Kuibâşev, Stalingrad... dar şi îngemănatele „Steagul roşu” din Oraşul Stalin sau „Sovrommetal” Reşiţa...152

Momentul 23 August este incă, deocamdată, în conul de umbră al ...”strălucitelor victorii ale armatei sovietice ... care au făcut posibilă şi lupta poporului nostru sub conducerea Partidului comunist pentru sfărâmarea jugului fascist şi ... luptând împotriva imperialismului anglo – american... pentru întâia dată în istoria sa să dobândească cu adevărat independenţa naţională.” Şi încă odată, se precizează, cu rigoare, că „aceste minunate înfăptuiri” nu ar fi fost posibile fără ajutorul „permanent şi neprecupeţit” al Uniunii Sovietice. Abia apoi se dezlănţuie cavalcada cifrelor şi statisticilor probând „succesele de netăgăduit” ale regimului.153 Totuşi, în contradicţie parcă cu cele enunţate anterior, un alt text omagial ne explică, pe îndelete, că „... întregul plan politic şi militar de răsturnare al dictaturii antonesciene şi luptei împotriva ocupanţilor hitlerişti a fost compus şi desfăşurat sub îndrumarea şi conducerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu – Dej.”154 Să citeşti, să vezi şi nu ştii ce să mai crezi!

*

151 „Kuturni uputnik”, nr. 5/ 1951, Editorial, p. 7 - 13152 Idem, p. 3 - 5153 Idem, nr. 8 – 9/ 1952, Editorial, p. 3154 Idem, p. 49

81

Concluzii. După stângăciile începuturilor de împrumut, în creaţia reciclată pe tiparele stalinismului, a minoritarilor sârbi, la începutul anilor cincizeci apar şi primele voci autohtone. Acest mediu, intens şi chiar sufocant de terorizat de pârghiile politicului , va genera o creaţie pe măsură: infestată de prejudecăţi şi spaime, complexul omniprezent de vinovăţie, oricând o posibilă anticameră pentru represiunea cea mai violentă, fizică.155

Cu, practic, mai mulţi intelectuali adevăraţi aflaţi la închisoare decât în libertate, se va săvârşi, populist spus, „separarea grâului de neghină”. O ruptură dramatică, împingând expresia culturală în înfăţişare minoritară pe căile pierdute ale confruntărilor politice şi reprimării libertăţii de exprimare.

Infloreşte aşa-zisa cultură proletară care s-a încuibat, temeinic, în instituţiile sistemului. Tratată cu dispreţ şi instrumentată politic de exponenţii majorităţii. Niciunde acasă, nerecunoscută, percepută corespunzător, mai curând drept un exerciţiu de exprimare culturală în limba naţională, însă de o identitate străină pentru ţara şi cultura mamă.

Rezultatul acestor traume este o creaţie minoră, marcată de frustrări şi neîmpliniri, nicicând şi niciunde în întregime apreciată; obedientă politicului cotidian care o poartă, tot aşa, într-un regim de „respiraţie artificială”, până ce şi acesta şi-a dat, de tot, duhul.

155 Un umor negru, involuntar (sau, poate, de o perfidie diabolică) se degajă din poezia naivă (sau pretins naivă) Posle proveravanja (După verificări) a lui S. M. Lalici. (Ibidem, p. 44). O asemenea ciudată creaţie are şi ea cauze politice: epurările masive ale PMR-ului de foşti legionari şi alţi duşmani reali sau imaginari.

82

Срби у сенци тупог, дрвенастог језика илиТапкање на странпутици домаће државе, између Тита-„јуgе“ и генијалца-Стаљина

Образложење теме.

Бавећи се истраживањем блиске прошлости Срба у Румунији, често сам се питао: „Где су корени потресних искустава мањинаца у раздобљу започетом крајем четрдесетих година прошлога века, када је читаву земљу запљуснуо талас убрзане комунизације?“ Закључио сам да одговор можемо добити ако разјаснимо како је српска мањинска заједница у Румунији разумела и протумачила друштвено-политичку поруку представника комунистичке државне пројекције, заједница која иначе и није дорасла дешифровању политичке збиље ратног и послератног румунског друштва, и самим тим била лишена могућности да је правилно процени и евентуално извуче за себе корисне поуке.

Срби мањинци су, тако, без размишљања, на пречац, преузели из грубог репертоара класне борбе поједностављене мисли, сведене на калупе и изражене одговарајућим језичким клишеима, а уз то и њихов пандан, сирова и брутална дејства, такође сведена на моделе-калупе. И прилагођавајући их својој свакодневици, у оквирима послератног румунског друштва, постали маргинализована скупина и уједно својеврсна жртва у датим условима. Пред нама је текст који из таквог угла сагледава проблематику мањинаца.

Полазну тачку представља разоткривање коgова репресије, то јест „правила игре“ према стварним или умишљеним неистомишљеницима, као и тумачење поруке репресије, управљене ка обликовању политике опортунизма и „вајању“ индивидуa спремних на безрезервну сарадњу са

83

румунском комунистичком влашћу, индивидуа које се у међувремену предале и пристале да учествују у спровођењу нових национално обојених смерница.

Репресија.

На опште запрепашћење, део темишварског руководства ССКДУР-а (Савеза словенских културно-демократских удружења у Румунији) одазвао се неповољно на простаљинистичку Резолуцију Информативног бироа комунистичких земаља, од 28 јуна 1948, кад је Биро одржао састанак у Букурешту и тада јавно иступио против Титове Југославије.156

Пошто се читаве седмице консултовао са својим члановима (од којих су око две хиљаде њих бивши југословенски партизани и уједно дезертери из румунске војске), део руководства ССКДУР-а је срочио неку врсту Контрарезолуције, којом истиче своју солидарност са Титовом политиком.

Таква реакција српских „јеретичких“ лидера „чврстог става“ напросто је шокирала банатско руководство РРП (Румунске радничке

156 Из новије библиографије посвећене нашој теми, види: Joseph Rotschild, Întoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după Al Doilea Război Mondial, [Bucureşti], 1997; Jean-Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre [Iaşi], 1998; Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948 – 1965, [Iaşi], 2001; Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker, [Iaşi], 2002; Миодраг Милин, Андреј Милин, Срби из Румуније и румунско – југословенски оgноси. Прилог и грађа (1944-1949), Темишвар-Вршац,, 2004; Great Powers and Small Countries in Cold War 1945 – 1955. Issue of Ex-Yugoslavia. Proceedings of the International Scientific Conference, Belgrade, November 3-rd – 4-th, 2003, Editor Ljubodrag Dimić, Beograd, 2005; Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, Coordonatori Vasile Ciobanu şi Sorin Radu, vol. I – V, Sibiu, 2006 – 2010; Zbornik radova sa Međunarodnog okruglog stola Tito – Staljin, Beograd, 25. Oktobar 2006, Priredio Miladin Milošević, Beograd, 2007; Florin Constantiniu, Adrian Pop, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto – iugoslav (1948 – 1950), [Bucureşti], 2007; Miroslav Perišić, Od Staljina ka Sartru. Formiranje jugoslovenske inteligencije na evropskim univerzitetima 1945 – 1958, Beograd, 2008; Marius Oprea, Bastionul cruzimii. O istorie a Securităţii(1948 – 1964), [Iaşi], 2008; Dorin Dobrincu (editor), Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în sistemul carceral din România potrivit documentelor Securităţii,1945 – 1958, [Iaşi], 2008; Андреј Милин, Миодраг Милин, ССКДУР или Срби из Румуније на барикаgама Хлаgног рата, Темишвар, 2009; Љубомир Степанов, Савез Срба у Румунији. 20, Темишвар, 2009; Mirča Maran, Kulturne prilike kod Rumuna u [jugaslovenskom] Banatu 1945 – 1952, Vršac, 2009

84

партије), које није било у стању да се носи са насталим сукобом, чије даље распламсавање уз непредвиђене компликације није било искључено.157

Одмах је ступила у акцију Дирекција за унутрашње послове, чији је министар Теохари Ђеорђеску лично допутовао у Темишвар, да би пресекао још у зачећу скретање српских дизидената. Покренуте су читаве екипе ради истраживања, контроле и усмеравања делатности српских активиста. Група „непокорних“ подвргнута је у ноћи између 12. и 13. јула „тврдом“ саслушавању којем је руководио активиста из Центра, познат као Јосиф Богдан.

Проверавања су настављена наредних седмица и месеци158 а координирао их је један од челника Банатске партијске регионале, Мирко Живковић (будући универзитетски професор у Букурешту, надзиратељ и упућивач рада југословенских политичких емиграната а потом студената српске народности у румунској престоници). Додељен му је као помоћник учитељ Александар Курић (од раније убачен у руководство Савеза Срба), иначе партијски „чврсторукаш“, касније дугогодишњи надзиратељ темишварских ђака Српске гимназије, посебно оних који су прошли кроз „бараганску голготу“.

Ваља да се каже како је и југословенско Министарство унутрашњих послова дало свој допринос (који није, сматрамо, за потцењивање) распламсавању тензија,159 но засада архивске установе у матици о томе још опрезно „ћуте“.

И тако је прорадила репресивна машинерија комунистичког режима са централним седиштем у Букурешту. А српски живаљ, већином сеоске провенијенције, недовољно образован, лаковеран и подложан 157 Пре свега мислимо на самовољне и невеште припреме у Темишвару, почетком месеца маја 1945. године, за конгрес „антифашиста“ Срба, „за демократизацију Румуније“, у још мутна времена, ни рата ни мира и донекле под упливом сецесионистичких нагона: да се „исправи“ пропуштено 1918. године. А Темишвар би имао да постане некакав „Титовград“ или „Титиград“. Опширније види М. Милин и А. Милин,Срби из Румуније и румунско-југословенски оgноси..., 33 - 79 158 Опширније о епизодама гоњења и свакојаких проверавања политичке подобности јадних Срба , А. Милин и М. Милин, ССКДУР..., 11 - 292159 Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi „titoişti” (1950) şi implicaţiile sale, у „Analele Banatului”, Serie nouă, Arheologie – Istorie, V, Темишвар, 1997, 383 – 395. Опширно у Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române,[Букурешт], 1951 (Поглавље Procesul trădătorilor şi spionilor titoişti, 151 – 201). Захвалност дугујемо пријатељу Љубомиру Степанову, који нам је на наведена дела скренуо пажњу.

85

маневрисањима, брзо постаје плен негативних друштвених емоција,160 тим пре што су се ране, настале током рата, тешко видале.

Пошто је најпре група „непокорних“ трајно изолована, окомила се на српски живаљ у Румунији права пропагандистичка хајка стаљинистичког типа, у варијанти РКП (Румунска комунистичка партија), у чијим оквирима су се нашле и партијске школе за сељачку популацију и разни инструктори и агитатори, доушници и „теренски известиоци“, док је лавовски gео надзора – војног над „несигурним“ пограничним насељима, и политичког над лидерима јавног мњења – припао Служби јавне безбедности (Securitatea), која је „режирала“ бесконачан низ процеса лицима окривљеним да роваре против нобоосноване републике и понашају се као издајници социјализма.161

„Културни упутник“.

У циљу информисања и преваспитавања дезоријентисаних и неодлучних и њиховог усмеравања на „прави“ пут, основан је часопис „Културни упутник“.

Био је то у неку руку часопис-водич намењен житељима села. Његови читаоци учили су отуда правила беспоговорне послушности и улагивачког додворавања московском „фараону“ и његовим подмуклим и лицемерним штићеницима.

Након свакојаких почетничких неспретности, у зачељу другога броја часописа,162 које се желело и помпезно и свечано, смештена је Химна Совјетског Савеза, чији текст истиче неразрушиво јединство удружених република, захваљујући првенствено силини духа величанствене Русије, који је велики Лењин усмерио ка сунцем озареној слободи свих народа, сврстаних уз заједнички стег вере, рада и подвига, основних вредности свих трудбеника на које указује друг Стаљин.

Али, већ на полеђини исте странице163 и у потпуном контрасту у односу на њу, указује се, уз стандардно процењивање стања према московској Правgи на основне мане својствене Југославији, а изнад свих –

160 Јеan-Fr. Soulet, Навеg. gелo, 27(Поглавље Populaţii aflate între entuziasm şi teamă)161 М. Милин, PCR şi minorităţile: cazul UACDSR sau sârbii bănăţeni – de la erezie la calvarul „reeducării”, у зборнику „Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX”, II, Сибиу, 2007, 219 - 234162 Културни упутник за културне gомове, 2, новембар 1948, Темишвар, 2163 Уводни запис Куgа воgи национализам Титове групе у Југославији, 3 – 8

86

усијани национализам групације (клике) Тито-Ранковић164 чије су руке умрљане крвљу стаљинског хероја Арса Јовановића,165 национализам који кроји пут империјалистичкој реакцији.

Стаљин је, наравно, у наставку, велики вођ радништва целога света. Једини је у стању да изведе трудбенике на пут вечитог мира и избави их крвавих ратова, на пут који руши капиталистичко ропство и обезбеђује васколики напредак човечанства. „Анонимни“ аутор на крају долази до капиталног закључка, истичући како ни једно једино опредељење наше домаће политике не представља друго нешто до суштинску креацују друга Стаљина.

Нехотице, догодио се и црни хумор,166 што само још више наглашава сатирућу оптерерћеност општеприсутног страха.

Затим апологетски текст износи славопојку стаљинском уставу и укупном совјетском законодавству: наведене су и речи Генералисимуса, према којима „милиони поштених људи у капиталистичком свету ватрено теже да се и код њих оствари оно што је у СССР већ постигнуто“.167 Био је то дакако најпогоднији могући увод и припрема зачитаоце уочи доношења новог пумунског устава, устава тек „проглашене“ народне републике.

Према совјетском рецептару, група југословенских емиграната, која се после комунистичког раскола задржала у Москви, покушала је да обликује лист Социјалистичка Југославија. Дотични су се априла 1949.

164 Алексанgар Ранковић, близак Титу, истакао се у рату и поготову после рата, као начелник УДБ-е (Уреда за државну безбедност) и ликвидатор унутрашњег отпора четника ђенерала Драже Михаиловића.165 Арсо (Арса, Арсеније) Јовановић, генерал, начелник Генерал-штаба Југословенске армије (ЈНА). Упућен је након рата на војне студије у СССР. Ликвидиран од стране УДБ-е на граници са Румунијом, у мутним околностима јесени 1948. Новија истраживања указују међутим на очигледно разочарење југословенских официра (питомаца) условима за студије и живот затеченим у СССР-у. Види oпширније, Мирослав Перишић, Навеg. gело,225 – 254. Аутор каустично примећује да је југословенским питомцима ускоро постало јасно да „они нису за Русе представљали то исто што су Руси за њих.“ Од укупног броја од 1984 кадрова упућених у СССР, за Резолуцију се определило (у условима притисака) њих 342, остали су се вратили у домовину, преко Румуније. 166 „Повукао је реч.Један радни сељак се свађао са једним грамзљивим кулаком који је избегавао да преда коту житарица. – Толико си злобан да не заслужујеж ни затвор да те прогута! Кулак се разјарио и почео је грдити колико га грло носи и тражио је да радни сељак повуче реч. – Е добро, -виче радни сељак- гледај, повлачим реч: Вредан си да те прогута затвор, неваљалче.“ („Културни упутник“...3/ 1948, 21).167 Навеg. gело, Стаљунистички устрав, 23

87

окупили ради покретања новог гласила. Један од корифеја стаљинистичке оријентације био је и Радоња Голубовић,168 бивши амбасадор Југославије у Букурешту, који је напустио положај и сврстао се уз Стаљина.

Гласило је требало да буде својеврстан поклон од стране Москве за југословенске пролетере уочи међународног празника рада. Наравно да се од друга Стаљина и поводом 1 Маја „прижељкивало“ да изговори речи које ће имати очекивану тежину пророчанске визије будућности.

Као да им се нуди идеолошки путоказ, доживели су Срби у Румунуји говор тадашњег жбира партијске пропаганде, Јосифа Кишињевског. Ватреност његовог излагања на националном скупу „партизана мира“, одржаном у Букурешту, достигла је параноју када је дотакао југословенко питање:

„Страх од мира који је карактеристичан империјалистима почео је да захвата и издајничку групу агената империјализма из вођства Југославије.... У званичној Југославији не говори се ништа против непријатеља мира и културе... Клика Тита, Кардеља, Ранковића...утркива се са својим господарима – и по некад их чак и превазилази, у изазивањима и клеветама против СССР-а и земаља нових демократија.... Данашње југословенске вође, марионете англо-америчких империјалиста, покушавају свечаним фразама о изградњи социјализма у Југославији без совјетске помоћи, без помоћи земаља нових демократија и међународног пролетаријата, већ маршализованим и атлантизованим gоларима, да прикрију изgајство социјализма, губитак националне независности Југославије и њено изрођавање у јеgну обичну буржоаску републику, окована у ланце империјалистичког ропства.... Југославија постаје све више тежиште реакционарне културе Запада. Тита посећују такозване америчке уметничке личности свемоћника америчке декадернтне кинематографије,стављене у службу мрачњаштва и рата. Велике представе декадентних америчких филмова приказују се у присуству аутора, президиума и југословенске владе. У филмским дворанама Југославије дошло је међутим до манифестација. Како се види нароg не воли америчке филмове са гангстерима, пљачкама и пожарима. Он их одбацује гнушењем јер их сматра за непријатељско оружје уперено против себе, јер их сматра као отворена врата ратној пропаганди. Манифестанти су викали: ''Хоћемо Совјетске филмове!'' Поштена интелигенција Југославије је уз народ и бори се против потчињавања народа империјалистичкој идеологији. Издајник и одметник Тито и југословенски Гебелс Моша Пијаде, покушавају да привуку научнике, писце, уметнике на страну националистичке клике... Али чињеница да су ... стотине писаца и професора били бачени у Ранковићеве тамнице, поједини мучки погубљени од стране јаничара овог џелата ... показује да отпор...расте и учвршћује се...Југословенски народ види све јасније да се под маском Тита крије...агент трустова и поробљивача народа...Али херојски

168 Раgоња Голубовић. Амбасадор Југославије у Букурешту, „дезертирао“ са положаја 30. јула 1948. (Види о целој „афери“ у М. Милин, А. Милин, Навеg. gело, 207 – 213)

88

југословенски народи виде у Совјетском Савезу...у земљама народне демократије...њихову велику моралну потпору...“ 169

За Москвом није заостао ни Букурешт; у престоници Румуније југословенски емигранти уприличили су гласило „Поg заставом интернационализма“. Већ на самом почетку нови лист је у знаку аплауза и овација СССР-у , бољшевичкој партији и генијалном вођи народа, Ј. В. Стаљину. Међу именима уређивачког тима наилазимо на следеће: Душко Новаков, Љубо Павићевић, Иван Добрашиновић, Дмитар Кораћ, Милан Пузнан, Славко Добросављевић. Од осталих емиграната наведени су и С. Грујић, Т. Кнежевић, Ј. Томин, В. Тркуљић, С. Павловић, М. Петрин, З. Милић, М. Петровић. Било их је међутим пуно више југословенских емиграната, чак и неких палих у немилост, који су „окусили“ и румунски живот у тамницама, према конкретним и понекад неразумним потезима које је вукла политика у Букурешту.170

Они најревноснији писали су и у прози и у стиховима садржаје који су изазивали крајњу мучнину. Такве своје „креације“ слали су и у Темишвар, „Културном упутнику“,да их читају и сународници у Румунији. Из опрезности вероватно (никако јер су се снебивали) такве текстове нису потписивали и правим именом.

У првим бројевима часописа најзаступљенији су дописи извесног Горчила Митровића. У једном стихованом спису наш је аутор, без икаквог реда, просто набацао и злочиначке мисли Титове и како Тито прихвата фашизам па све „зачињено“ застрашујућом паљбом црвених каћуша и ватреним заклетвама оданости митском станару Кремља.

„Нови видици“ ка истицању домаћег комунизма. РРП и „значајне“ годишљице.

Постепено закорачала је позорницом пропаганде и румунска стварност, она у знаку републичког уређења.

Уводни чланци у штампи и уопште све оно што је првина у оквирима пропаганде имају јемство Кишињевског, на кога смо већ указали, као на

169 Из реферата gруга Ј. Кишињевског, секретара ЦК РРП, оgржан на Конгресу интелектуалаца НРР за мир и културу, „Културни упутник“, 8/ 1949, 25 – 27, passim 170 Види горко искуство из румунске емиграције, Вукале Стојановић, Сенке Букурешта, Зрењанин, 2003. У меморијалистичком стилу аутор описује своја искуства пребега и робијаша у Румунији, након сукоба по идеолошкој линији са Душком Новаковим и групом његових следбеника и са надзорницима, Србима активистима из ЦК РРП (Румунска радничка партија, до тадашња РКП).

89

подмуклог и затрованог критичара Југословена, у мери која је превазишла очекивања и саме Москве. Захваљујући њему, наши читаоци дознају да постоји и дан румунске независности, 9 Мај 1877. Тај прави празник који су узалудно покушавали да забашуре „прљавим преправкама“ представници спахија и буржоазије, истичући за државни празник 10 Мај, као клицање династији Хоенцолерн (пошто је тога дана, 1866. године, устоличен Карол за владара). Напори су им били узалудни, јер пруски принц доведен на крмило румунске земље доказао се на крају „чуварем интереса страних капиталиста.“ Против такве издајничке политике и империјалистичког јарма херојски се подигла радничка класа. Но стварна независност је наступила тек након што је славна Црвена армија ослободила Румунију и одржала победу над хитлеристичком Немачком. А закључак целе приче:

„не заборавимо ни то да нас је Совјетски Савез потпомагао и стално нас потпомаже, пружајући подршку нашој привреди, индустрији и пољопривреди, како би могли очувати независност демократске тековине које смо до сада извојевали.“171

Али, не лези враже! „Будно око“ нових трудбеника Румуније је увек „на стражи“, у заштити нових творевина и разоткривању класног непријатеља, тј. „фашисто-Американаца“:

„Од 9 маја 1945 протекло је 4 година. Једва четири и ево како фашизам, који је Совјетска армија сломила у великој битци код Берлина, то јест у самој његовој јазбини – подиже поново главу, помоћу империјалистичких земаља, на чијем се челу налазе Сједињене Америчке Државе...“172

Тек што је прошла еуфорија мајских празника , захваљујући истој светлости са Истока, Румуне погађа лудачка егзалтација премашивања свакојаких планова, проглашених за „херојска дела“, мада су она неретко остављала утисак помахниталости. Били су то, дакако, „радни подвизи“ невероватних показатеља у виду цифара и процената који су се постепено били отели свакој разумној контроли.

Лишени контроле која полази од минималне пристојности, све су бројнији својеврсни чланци намењени ратарима. Тако чланак насловљен Шта је Колхоз? напросто бомбардује сеоске читаоце вртоглавим цифрама и статистикама о изобиљу житарица и новца којима располажу колхозници. Али сељак Банаћанин ионако скептичан по природи неће бити дуго у недоумици, пошто му текст у закључку скоро изричито наглашава: „Совјетска власт је непосреgно заинтересована на ојачању колхозне gемократије и на сталном

171 „Културни упутник“, ....8/ 1949, 15172 Исто, 16

90

развитку иницијативе колхозника, јер ова ствар доводи ка непрестаном снажењу колхозног уређења и уједно снажењу моћи Совјетске Државе.“173

Мало помало постају све присутнији у вишеслојном и вишегласном хору хвалилаца лажнога раја и сељаци-књижевници. Земљорадник и песник Лаза Илић штимује своје чворновате струне и лаћа се крепке попут стена тематике револуционарне анти-империјалистичке борбе. Што мање схвата тим жешће замахује стихованим стрелама: то варјашки колхозник ослобађа револуционарне громове и муње, гађајући непромашиво, „жуљевитим рукама пролетера“ њујоршки Волстрит и лондонски Сити, сејући ужас међу „манијацима атомским“.174 А с проласком времена, горки укус жаљења за промашеним животним позивом оних којима недостаје прави осећај мере.

Повлашћен простор резервисан је закључцима годишње конференције Информбироа, одржане у Будимпешти. Коначна резолуција, срочена годину дана након раскола, садржи, парадоксално, пре негатвну него позитивну оцену резултата у антититовској борби. Према визији Москве, југословенски издајници домогли су се извесног успеха, определивши се за „организовање контрареволуционарних политичких банди које су чинили реакционарни, националистички, клерикални, фашистички елементи“.... у намери отцепљења „братских држава“ од Совјетског Савеза. Чак се сматрало да је клика издајника успела да од Београда створи „антикомунистички, пропагандно-шпијунски центар и приступи у оквиру ОУН империјалистичком блоку ... прикључивши се тако фронту реакционарних Американаца...“ Према томе, Југославија се преко ноћи преобразила такорећи у полицијску, антикомунистичку државу у којој је завладао фашистички режим.175

Сасвим у тону са тадашњом општом атмосфером „ствара“ слободне стихове о северноамеричким радницима-пролетерима песник-дилетант а по струци кројач-мајстор Божидар Керпенишан. Срочио је тако стиховано писмо америчком раднику.176 Не зна се је ли примилац писма ишта разумео од филозофског садржаја поруке; поуздано се ипак зна да аутор писма, верни члан РРП, обећава свесрдну помоћ Американцима ради стицања

173 Исто, 11/ 1949, 20174 Исто, Онима из Волстрита, 12/ 1949,8175 Исто, Југословенска компартија поg влашћу убица и шпијуна. Резолуција Информационог бироа, 1/ 1950, 21 - 26 176 Исто, Отворено писмо америчком раgнику, 3/ 1950, 28

91

„праве“ слободе и благостања, које обезбеђује само лењински пут светлости, а који је друг Стаљин довео до Атлантика (сва срећа, само у Керпенишановом стваралачком бунилу!). Аутор писма нуди своју помоћ, очигледно као „зналац посла“, пошто његови суграђани Румуни већ „уживају“ такву слободу и „неописиво“ благостање.

„Културни упутник“ намењен српским читаоцима у Банату, почетком педесетих година одашиље своје идеолошке зраке будући још под снажним утицајем совјетске пропагандне машинерије. А његов репертоар обухвата најразноврснију тематику, од мичуринских 177 остварења у воћарству до епопеје бомбаша генерала Памфилова, који су пред бесмртном Москвом зауставили челични ураган хитлеровских „панцера“.

У истом духу захуктала се и пропаганда за спровођење колективизације. И у томе су, опет, наши Срби предњачили. И не само у пропагирању колективизације већ и на делу, ступањем у новоосноване сеоске задруге.

Само након годину дана од оснивања задруге у Великом Сенпетру, тамо се појављују на свечаном скупу178 истакнути задругари равничарског Баната. Кроз наведене успехе, у ратарству и зоотехници, „смело“ се пробијају мобилизаторске лозинке и патетичне евокације. Пошто се некако тих дана навршило (ни мање ни више, већ управо) 27 година од Лењинове смрти, уприличена је и свечана комеморација „генија и учитеља радништва, организатора Велике октобарске социјалистичке револуције, оснивача прве социјалистичке државе на свету, итд., итд.,...“

Обласни активиста и дежурни предавач-упућивач пропагандиста у задругама, Мирко Живковић, износи своје закључке указујући „на велику улогу друга Стаљина који је на првом конгресу колхозника ударника, одржаном [још давно!] 19 фебруара 1933 године показао који су потребни услови за преображај социјалистичке пољопривреде..“ Како је он упућивао совјетске колхознике, тако исто и у Румунији поступа РРП, мудро расуђује Живковић и „износи велики значај брошуре која се бави овим конгресом, као и осталих књига и брошура штампаних на српском језику, које ће помоћи нашим радним људима да упознају велику науку изградње социјализма...“ Опрезно, за сваки случај, додаје и следеће: „Дужност сваког српског трудбеника јесте борба против титовских роварења, чија је прљава улога откривена;179 јер се на овај начин боримо за бољу будућност, тиме бранимо мир, који бране

177 Мичурин, чудо од научника, који је, сходно тадашњој пропаганди, прилагодио гајење воћака и житарица условима Северног пола.178 „Културни упутник“,Прво саветовање колективаца српске нароgности, 2/ 1951, 45 - 47

92

милиони и милиони радних људи целога света, на чијем челу стоји непобедљиви Совјетски Савез и генијални учитељ радног човечанства, друг Ј. В. Стаљин.“ Без коментара!

Легитимисање домаћег комунистичког режима одвијало се, постепено, у националним размерама , према веома простом „калупу“, а наиме помпезном обележавању славних годижњица. До даљњега, сва евоцирања произилазила су из величања руских револуционарних подвига.

Надахнућем за РРП (некадашња РКП) послужили су, као бајаги, руски вијници, стационирани у Молдавији 1917. године, пошто су, тако (у ствари, харањем и пљачком по румунским селима за време тадашње анархије, напомена М. М.) утицали на „револуционарни дух“ сељаштва, припремајући га за „крупне класне окршаје“ , у првом реду са Монархијом и буржоаско-спахијским режимом. Мањинска заједница је тако примила к знању да ништа од онога што се збива није шала. А РРП је од самог свог почетка одлучно закорачила на прави пут, на који су зналачки указали и велики учитељи пролетера Лењин и Стаљин. У заслуге партије убрајало се, на пример, организовање класних окршаја тридесетих година у железничарским раионицама Гривица... Затим, беспоштедна борба против кулака - кјабура... и најзад, уз помоћ СССР-а, увоз и потом и производња трактора и пољопривредних машина и модернизација румунске пољопривреде...180

РРП испољила је посебну пажњу према првомајском празнику, који је у СССР-у „празник пролетерске радости“ и слављења „величанствених успеха“, фараонских радних подвига на градилиштима Кујбишева, Стаљинграда... Запленивши просто првомајски празник, РРП је величала радничка остварења истоветних румунских платформи „Црвена застава“ у Граду Стаљину (Брашову) и „Совромметала“ у Решици...181

Преврат од 23 Августа још стоји у сенци „сјајних победа Совјетске армије... које су омогућиле нашем народу предвођеном Комунистичком партијом да збаци фашистички јарам и ... борећи се против англо-америчког империјализма, први пут у својој историји стекне стварну националну независност.“ И поново се ригурозно истиче како „сва та величанствена остварења“ не би била могућа без „сталне и несебичне“ помоћи Совјетског Савеза. Одмах затим наступа кавалкада

179 У току је била ужасна репресија, започета „класичним“ суђењем „издајницима и шпијунима титовцима“. (Опширније, фуснота 4). А јадни наш професор Живковић (и тадашњи узорни пропагандиста) стрепео је и сам, да га не „подигну“. Прича о тим страшним данима у приложеном интервиуу, који нам је љубазно и услужно професор у Букурешту дао. 180 „Културни упутник“, Увоник, 5/ 1951, 7 - 13181 Исто, 3 - 5

93

цифара и статистичких података , као доказ неопозивих успеха новог режима.

Па ипак, противречећи у неку руку раније исказаноме , нов почасни текст натенане објашњава како је „цео политички и војни план у виду обарања антонесковске диктатуре и борбе против хитлеровских окупатора, био састављен и остварен по упутству и под руководством друга Г. Георгиу-Дежа. ...У ноћи између 9 и 10 августа, друг Г. Георгиу-Деж бежи из логора и узима у своје пуке припремање акта до којег је дошло 23 августа.“182 Да читаш, да се чудиш и да не верујеш сопственим очима!

Закључци.

Након почетничких неспретности и позајмица сваке врсте, у писаним садржајима намењеним Србима мањинцима почетком педесетих година, на темељу понуђених стаљинистичких калупа, истина донекле дотераних, препознајемо и прва домаћа пера. Средина у целини, терорисана политичким спрегама до апсурда, утицала је на одговарајући начин на писано стваралаштво: оно је просто заражено предрасудама и страховањима, комплексом кривице, што ће широко отворити врата и за даље, оштре, физичке, репресије.183

С друге стране, неколицина правих интелектуалаца, у веђини случајева иза решетака политичких затвора, подвргнута је „издвајању пшенице од кукоља“.

Догодио се уствари драматичан расцеп чија је последица гурање изражавања на матерњем језику у области културе, у суморност политичких конфронтација и гушења слободне речи.

Почела је тако да цвета такозвана пролетерска култура која се већ темељно угњездила у установама система.

Дотична култура на језику мањинаца изазивала је код представника већинаца снисходљивост и презир. За њих једини њен значај представљала је употребљивост дотичне у политичке сврхе.

У строго домаћем амбијенту мањинаца она је остала углавном незапажена; а када је ипак допирала до појединаца у маси мањинаца, 182 Исто, 49183 Црни хумор несвесно (или, можда, дијаболично перфидно) зрачи из наивних (или под наводницима наивних) стихова После проверавања аутора С. М. Лалића (Исто, 44). То помало и чудно стваралаштво такође ниче из политичких мотива: масивне „чистке“ редова РРП од бивших легионара и других, правих или имагинарних, непријатеља.

94

доживљавана је у најбољем случају као језичко увежбавање на културне теме, које битно одудара од заједничког језика са онима у матици.

То је трауматизовало и саме књижевнике-мањинце и отуда је њихова креација минорне вредности, у знаку бесконачних фрустрација. Они су (били) свесни да им стваралаштво нико нигде не уважава, да се оно промовисало једино зарад текуће политике, да опстојава једино на темељу „вештачког дисања“ и да је његов крај тесно повезан за крај дотичног, погубног система.

Преговори о решавању граничних инцидената у Tемишвару 1953. године и утисци југословенске делегације о румунској стварности

Рад представља покушај да се на основу оригиналне југословенске архивске грађе из Дипломатског архива Министарства спољних послова Србије, Архива Јосипа Броза Тита и Архива Србије и Црне Горе (фонд ЦК СКЈ) реконструише ток преговора о закључењу споразума о решавању граничних инцидената као и да се сагледа начин на који су чланови југословенске делегације тих дана доживели Темишвар и његову околину.

*

95

Преговори између југословенске и румунске стране о споразумном начину решавања граничних спорова и инцидената који су се одвијали у Темишвару августа 1953. године представљали су први озбиљан контакт представника двеју држава после неколико година изузетно лоших међусобних односа. Период од 1948. до 1953. године остао је упамћен као време у коме су односи двеју земаља били најлошији у њиховој историји иако узрок тако лоших односа није било неко конкретно међудржавно питање за које није било решења, већ идеолошки сукоб који се пренео и на међудржавне односе. Његови корени сежу у време окончања Другог светског рата, када су и Југославија и Румунија доспеле у сферу утицаја Совјетског Савеза што се завршило успостављањем комунистичких режима и једнопартијског система у обе земље. Међутим, начин на који се до тога дошло није био истоветан у обе земље. У Румунију је комунистичка револуција стигла са Совјетима и румунским комунистима који су, махом, рат провели у Москви, док се у Југославији током читавог рата стварао и јачао комунистички антифашистички покрет под вођством Јосипа Броза Тита који је, овенчан славом ослободиоца земље (мада уз помоћ совјетске Црвене армије) и борца за слободу, већ 1946. године успоставио апсолутну власт Комунистичке партије Југославије у земљи. Чињеница да је КПЈ имала иза себе аутохтону револуцију и реалну подршку у народу издвајала је Југославију од осталих земаља Источне Европе у којима је у првим послератним годинама дошло до успостављања комунистичких режима. Иста чињеница била је и узрок каснијег оштрог сукоба Југославије са СССР-ом и другим земљама „народне демократије“.

Непосредно после Другог светског рата, Југославија је са Совјетским Савезом и другим земљама, па и са Румунијом, у којима су комунистичке партије на овај или онај начин владале, успоставила најбоље могуће међудржавне, партијске, економске и културне односе. Успостављање таквих односа било је нарочито лако са Румунијом са којом, за разлику од других суседних земаља попут Мађарске, Бугарске и Албаније, није било проблематичног историјског наслеђа. Врхунац добрих односа у том периоду представљало је потписивање Уговора о пријатељству и узајамној помоћи и Конвенције о културној сарадњи између двеју земаља. Све се, међутим, променило јуна 1948. године, после доношења Резолуције Информбироа чиме је сукоб између Југославије и СССР-а који је већ неко време тињао, доспео и у јавност. Резолуција је садржала тешке оптужбе на рачун КПЈ и југословенског државног руководства које је одбило да се повинује

96

Стаљиновом диктату и призна своје „грехе“ према „првој земљи социјализма“ и међународном комунистичком покрету и тако ушло у отворени сукоб са Совјетима.184 Убрзо, до тада идеолошки сукоб пренео се и на поље међудржавних односа Југославије са СССР-ом и другим земљама „народне демократије“ које су све одреда у кратком периоду раскинуле све међудржавне уговоре и споразуме о политичкој, економској или културној сарадњи.

Односи са Румунијом, у том контексту, веома брзо су се погоршавали а њихово лоше стање било је највидљивије на граници двеју земаља која је брзо постала науралгична тачка што је била последица чињенице да је југословенско-румунска граница у Банату и на Дунаву представљала део линије додира два супротстављена комунистичка „света“ који у међусобним обрачунима нису бирали средства. Граница између Југославије и Румуније која је до 1948. године била отворена, постала је „забрањена зона“, саобраћајне везе су кидане немилосрдно (обустављен је био чак и нормалан железнички саобраћај), дуж границе су постављане ограде од бодљикаве жице, минска поља, бункери, ровови и слични објекти који су се могли наћи једино на фронту. Ово поређење чини се у неку руку и адекватним пошто је у периоду од 1948. до 1953. године граница Југославије са суседним земљама „народне демократије“ по свему судећи и схватана као својеврсни фронт иако до рата никада није дошло. Доказ да се заправо и радило о фронту били су многобројни погранични инциденти у којима се готово свакодневно гинуло. Тај „фронт“ односио је своје жртве у циљу доказивања да супротна страна има агресорске намере те да је стога такво стање успостављено на граници било неизоставно потребно. То ненормално стање на заједничкој југословенско-румунској граници највише проблема и невоља доносило је локалном становништву које је до тада одржавало интензивне везе са сународницима из другог дела Баната, без разлике да ли је реч била о Србима или Румунима. Управо српско становништво Баната искусило је, чини се, најтеже последице крајње поремећених југословенско-184 Више о југословенско-совјетском сукобу 1948. године у: Југословенско-совјетски сукоб 1848. године, зборник радова, Институт за савремену историју, Београд, 1999; Петрановић Б, Историја Југославије, књ. III; Социјалистичка Југославија 1945 – 1988, Београд, 1988; Бекић Д, Југославија у Хлаgном рату. Оgноси с великим силама 1949 – 1955, Загреб, 1988; Велике силе и мале gржаве у хлаgном рату: случај Југославије, зборник радова, Београд, 2005; Банац И, Са Стаљином против Тита, Загреб, 1990; Лубурић Р, Врући мир хлаgног рата, Подгорица, 1994.

97

румунских односа. Сумњичени за сарадњу са Југославијом, надзирани и праћени, припадници српске националне мањине у Банату и Банатској клисури били су крајем четрдесетих и почетком педесетих година, од стране стаљинистички настројених румунских власти, изложени обесправљивању, хапшењима, отпуштањима са радних места, монтираним судским процесима и најзад, заједно са једним бројем Немаца, Мађара и Румуна, депортацији у Бараган, а све у име „ослобађања границе од непоузданих елеманата“. Они који су избегли депортацију у Бараган и остали у својим селима били су изложени разним полицијским забранама које су се појачавале приликом неких ванредних догађаја попут Стаљинове смрти када је румунским властима нарочито било стало да становништво остане мирно. Тада су у свим селима дуж југословенско-румунске границе и у Банатској клисури на Дунаву заведена даноноћна дежурства, сви трговачки и други локали били су затворени а становништву је било забрањено да се окупља у групама већим од 4 особе.185

Преговори о мирном и споразумном решавању граничних инцидената који су вођени у Темишвару 1953. године, после Стаљинове смрти, имали су за циљ управо превазилажење таквог неподношљивог стања на граници и први знак добре воље са румунске стране после више година. Инциденти о којима је била реч, били су заиста многобројни и разноврсни: накада је била реч о повреди територије а некада ваздушног простора или акваторије. Југословенска статистика бележи на хиљаде таквих инцидената у току неколико година на граници у Банату и на Дунаву а само у периоду од 3. марта до краја маја 1953. године чак 154.186 Ти инциденти били су крајње разнородне природе. Према југословенским подацима, током марта и априла месеца 1953. године најактивнији су били припадници информбироовске политичке емиграције у Румунији који су убацивали пропагандни материјал у Југославију користећи реке Дунав и Бегеј, док је у мају било и инцидената друге природе.187 Тако је 21. маја код

185 Архив Србије и Црне Горе (даље: АСЦГ), фонд 507 – Централни комитет Савеза комуниста Југославије (даље: 507, ЦК СКЈ), Међународна комисија (даље: IX), 107/II – 77, Елаборат I одељења Управе државне безбедности о политичкој и економској ситуацији у Румунији, строго поверљиво, 15. јун 1953, стр. 1. 186 Дипломатски архив Министарства спољних послова Србије (даље: ДАМСПС), Политичка архива (даље: ПА), 1953, Румунија, фасцикла 14, досије 3, Статистички преглед граничних инцидената од 3. марта до 31. маја 1953. године, без броја, стр. 2.187 ДАМСПС, ПА, 1953, Регионално (Источноевропске земље), фасц. 14, дос. 3, Гранични инциденти од стране земаља совјетског блока од 3. марта до 31. маја 1953, без броја, стр. 2.

98

села Велики Гај дошло до необичног инцидента: на групу југословенских геометара који су радили на изградњи пловног канала Дунав-Тиса-Дунав и који су се налазили на југословенској територији запуцали су румунски граничари. Након што су они побегли у заклон, румунски официри и војници су не прелазећи граничну линију, помоћу дрвене мотке, превукли у Румунију њихов уређај за премер земљишта који су они бежећи оставили уз саму граничну линију.188 Већ 28. маја десио се нови озбиљан инцидент. Румунски граничари отели су југословенског држављанина Жери Јанија (Мађара по националности) из Хетина. Користећи високу траву на граничној линији румунски граничари су непримећено ушли на југословенску територију и на силу одвели човека и одвезли његова сељачка кола. Када се приметили да се нешто догађа, југословенски граничари су кренули у том правцу и на својој територији уз саму граничну линију затекли само локву крви и трагове који су водили ка Румунији.189

Интересантан је и инцидент који се догодио почетком маја на Дунаву, у близини Великог острва, 9 километара североисточно од Неготина. Тада је један румунски борбени чамац повредио југословенске територијалне воде с циљем да ухвати неколико лица која су покушавала да из Румуније препливају у Југославију. Један од бегунаца је чак, према сведочењу југословенских граничара, бежећи испред румунског чамца упорно викао „живео друг Тито“.190

До које мере је било поремећено нормално стање на југословенско-румунској граници сведочи и податак да је граница, осим за изазивање инцидената, коришћена и као подесан простор за ширење пропаганде. Поред већ поменутог убацивања штампаног материјала, са румунске стране границе, уз саму граничну линију били су постављени веома снажни звучници који су ширили информације усменим путем а који су се могли чути и читав километар унутар југословенске територије.191 Овај начин пропаганде изузетно је иритирао југословенску Команду граничних јединица, свесну да то не може са спречи. Због тога, у зиму 1953. године, та команда је тражила да се са југословенске стране поставе велики панои са

188 Исто, стр. 2 – 3.189 Исто, стр. 3.190 Исто.191 ДАМСПС, ПА, 1953, Румунија, фасц. 77, дос. 4, Забелешка о састанку у Правном савету поводом информбировске пропаганде на нашим границама, Пов. број 41350, 18. фебруар 1953, стр. 1.

99

паролама или исто тако снажни звучници не би ли се на неки начин парирало румунској страни.192

Већ само ових неколико примера показују колико је стање на југословенско-румунској граници било тешко, колико је била велика несигурност, неповерење и страх од „друге стране“ и колико су преговори о превазилажењу таквог стања били потребни. Управо то је допринело да после Стаљинове смрти отопљавање југословенско-румунских односа почне управо на граници, тј. тамо где су последице лоших односа биле и највидљивије.

Граница је, пред почетак преговора о споразуму о граничним инцидентима, била и место сусрета југословенске делегације са својим румунским домаћинима и место на коме су чланови југословенске делегације стекли прве утиске о њима. Већ при том првом сусрету превладавала је са румунске стране хладна и званична атмосфера. На самој граници југословенску делегацију је у пратњи још једног члана сачекао секретар румунске делегације који се са југословенским колегом руковао ћутећи да би се одмах потом удаљио читавих 100 метара и сачекао да погранични органи обаве формалности у вези са пасошима.193 Тада, али и током преговора у Темишвару, чланови румунске делегације упадљиво су избегавали било какав лични контакт са Југославенима. Ван званичних седница током преговора, са изузетком оних најзваничнијих ствари организационо-техничке природе које су решавали секретари (и то телефоном) и једног излета који је организован на инсистирање југословенске делегације, никаквих контаката са румунском страном није било.194 Тек последњег дана боравка у Темишвару, румунски домаћини су приредили закуску коју су Југословени искористили да заменику шефа румунске делегације, Лазареануу, изнесу своје мишљење о лошем стању у Румунији и пљачки од стране Руса, који при том није ни покушао да их у томе спречи или разувери.195

Поред хладног и званичног односа колега из румунске делегације, Југословени нису могли да се током боравка у Румунији отму утиску да је

192 Исто.193 Архив Јосипа Броза Тита (даље: АЈБТ), Кабинет Председника Републике (даље: КПР), I – 5 – б, Румунија, Белешка о бављењу наше делегације у Темишвару поводом преговора за решавање граничних инцидената, стр. 2.194 Исто, стр. 2.195 Исто, стр. 5.

100

њихово кретање ограничено и да нису добродошли на свим местима. Већ по преласку границе, са једноставним објашњењем да је то наређење, југословенској делегацији је саопштено да неће путовати уобичајеним путем Моравица – Жебељ – Темишвар већ локалним путем трасом Чаково – Чебза – Темишвар. Иако су се Југословени бунили против тога што морају да путују лошим пољским путевима, одлука није била промењена.196 По доласку у Темишвар, на првој званичној седници, њима је речено да могу да се слободно крећу само по граду, док би за излазак ван града морали да траже дозволу. Међутим када су такву дозволу затражили за посету Араду, нису је добили.197 Њихово кретање по граду, иако дозвољено, било је пажљиво праћено, на шта је чланове југословенске делегације упозоравало и локално грађанство. Тако је једном приликом у Темишвару једна пролазница опоменула Југословене да су праћени, на шта су они заједно са њом ускочили у први трамвај не би ли умакли прањи и потом од ње чули о незадовољству радника у локалној текстилној фабрици.198 Током боравка у Темишвару и околини, чланови југословенске делегације били су у прилици да се упознају са „техником рада“ румунске тајне службе Секуритате када је у питању било њихово праћење. Према њиховим утисцима, обично је њихово кретање праћено са три аутомобила истовремено. Када су путовали према граници, један ауто је ишао испред њиховог нескривено а други иза, покушавајући да буде непримећен. Било је дана када пратња није била приметна. Иако су Југословени ралативно лако могли да уоче да су праћени било аутомобилом било пешке, или чак и да виде смену пратње на појединим већим раскрсницама у граду, то није утицало на њен престанак.199

Чињеница да су били примећени, код румунских агената није изазивала никакву нелагодност нити је утицала да се њихов начин рада промени.

У кући у којој су били смештени, делегати из Београда су такође могли лако да уоче да су под присмотром. Југословенска делегација била је смештена у посебној кући која је била припремљена специјално за њихов боравак. Уверени у то, они су по уласку у кућу пажљиво претражили простор око врата и прозора и између дашчица паркета у потрази за прислушним уређајима које, ипак, нису пронашли. Међутим, на зидовима соба у којима су боравили приметили су мноштво „сумњивих места“ с тим

196 Исто, стр. 2. 197 Исто, стр. 3. 198 Исто, стр. 4. 199 Исто, стр. 6.

101

што по зидовима нису могли да копају а да то не буде примећено па су од тога одустали. Касније, током преговора, на основу неких ситних опаски и реакција румунских домаћина, уверили су се да су прислушкивани. Најзад, Румунима модерна прислушна техника није ни била неопходна. Особље које је опслуживало чланове југословенске делегације, по њиховим сазнањима, било је делом из редова Секуритате. То се нарочито односило на „администратора“ зграде и његову жену који су били задужени за распремање соба и могли највероватније припадати неким нижим органима тајне службе.200 За осталу послугу, Југословени су сматрали да вероватно нема везе са тајном службом. За разлику од особља у кући које се трудило да прикрије своје „активности“, обезбеђење зграде било је униформисано и састојало се од три до четири особе које су чиниле екипу коју је сваких неколико дана смењивала друга. Међутим, исте стражаре које су Југословени у дворишту куће виђали у униформама румунске милиције, на улицама Темишвара сретали су у униформама Секуритате, једног чак у униформи мајора тајне службе.201

Све ово било је, у неку руку, очекивано са југословенске стране и није имало одраза на ток преговора иако је атмосфера на седницама била крајње званична. Од самог почетка преговора Румуни су тврдили да желе да се споразум постигне али неки њихови поступци сведочили су и о другачијим намерама. Тако су преговори почели упорним настојањем румунске стране да се као званични језик усвоји руски, наводно због његове јасноће формулација али и зато што немају преводиоца за српски језик.202 На то су чланови југословенске делегације изразили чуђење да се у Банату не може наћи преводилац за српски и потом упутили провокативно питање да ли сви у румунској делегацији говоре румунски? Румуни су преко питања прешли ћутке иако је било јасно да су разумели да су Југословени у ствари изразили сумњу да у редовима румунске делегације можда има и Совјета. Без икаквог објашњења, сутрадан су довели преводиоца за српски језик.203

Иако су од почетка преговора тврдили да желе споразум, током рада на седницама југословенској страни је све више и више постајало јасно да

200 Исто. 201 Исто. 202 ДАМСПС, ПА, 1953, Румунија, фасц. 77, дос. 2, Белешка о бављењу наше делегације у Темишвару..., стр. 1. 203 АЈБТ, КПР, И – 5 – б, Румунија, Белешка о бављењу наше делегације у Темишвару..., без броја, стр. 3.

102

румунска делегација у ствари настоји да до споразума дође али да његова садржина и суштинске одредбе буду такве да се у пракси онемогући ефикасно испитивање инцидената. Једном речју, они су настојали да „ефикасност евентуалног споразума сведу на нулу“.204 У таквом уверењу их је учврстила упорност са којом су Румуни заступали став да тежи инциденти (убиства и рањавања која за собом аутоматски повлаче и повреду територије) којих је у пракси и било највише, буду решавани искључиво дипломатским путем.205 Веома дуго су се опирали и југословенском захтеву да комисија која испитује инцидент треба да врши анкету на лицу места, предлажући да се испитивање инцидента обави само повременим састанцима и путем службених дописа. У вези са начином рада за који се залагала румунска делегација било је и њихово дуго одбијање идеје да у раду комисија које би испитивале граничне инциденте учествују и експерти попут криминолога, лекара или фотографа. Супротно жељи југословенске стране, Румуни су дуго одбијали да попусте и по питању броја граничних прелаза тврдећи да су три гранична прелаза између Југославије и Румуније, међусобно удаљена по око 150 км, сасвим довољна. Мада је на овим питањима била очигледна разлика у приступу проблему, ни једно од ових питања није угрозило наставак преговора. Међутим, неслагање око питања временског рока у коме је након инцидента требало да се састане мешовита комисија за његово испитивање, у једном тренутку је запретило да доведе до краха преговора. Наиме, румунска страна је од почетка преговора прво предлагала да тај рок изоси чак 96 сати, затим је пристајала на рок од 72 сата и најзад предлагала 36 сати иако је југословенска страна захтевала много краћи временски рок. Чак ни током свих 30 седница до договора није дошло и у једном тренутку југословенска делегација је (према инструкцијама из Београда) саопштила Румунима да нема смисла даље преговарати и предложила им да када по питању временског рока дођу на реалне позиције, дипломатским каналима затраже наставак преговора.206 Овај кризни тренутак и југословенска рекација на румунску упорност преокренули су ток преговора. Већ истог дана поподне, румунска делегација је писмено потврдила да се слаже са југословенским становиштем о временском року у

204 ДАМСПС, ПА, 1953, Румунија, фасц. 47, дос. 8, Депеша начелника I одељења амбасадама ФНРЈ у Анкари и Атини, Пов. бр. 411813, 31. август 1953. године.205 ДАМСПС, ПА, 1953, Румунија, фасц. 77, дос. 2, Белешка о бављењу наше делегације у Темишвару..., стр. 1. 206 Исто.

103

коме комисија треба да изађе на терен и потом, током наредне две седнице, одустала и од својих нестојања да се инциденти испитују дипломатским путем чиме је омогућила да се споразум и закључи. Са југословенске тачке гледишта, ток преговора са румунском страном није био изненађујући јер су Југословени на неки начин осећали да су Румуни свесни да су већину инцидената до тада изазвали управо они. Штавише, и сами чланови румунске делегације током преговора и разматрања евентуалних одредаба споразума увек су се, највероватније несвесно, стављали у улогу прозване стране тј. стране која је изазвала инцидент.207 Преговори о закључењу споразума о испитивању граничних инцидената између Југославије и Румуније у Темишвару завршили су се успешно и представљали су у то време први конкретан знак могућег побољшања односа између двеју земаља. Међутим, из перспективе дугогодишњег прекида било каквих односа и одсуства нормалне комуникације, ови преговори су за југословенску страну представљали и прилику да се после више година из прве руке упозна са стањем у Румунији. Због тога није зачуђујуће што је у извештају југословенске делегације који је поднела по повратку у Београд више простора посвећено утисцима о политичкој, економској и свакој другој стварности Румуније него самим преговорима. Ти утисци били су бројни и дубоки и тицали су се неколико области државног али и свакодневног живота обичних људи. Иако су политички живот и слободе које су људи у Југославији уживали били далеко од стандарда тадашњих западноевропских демократских земаља, иако су и сами чланови југословенске делегације из сопственог искуства знали како изгледа живот у стаљинистички устројеном друштву, чини се да је на Југословене, упркос томе, дубок утисак оставио полицијски карактер тадашњег румунског друштва проткан стаљинистичким обрасцима живота и рада који су у свакој прилици наметали потребу тајности, скривања, праћења свега и свачега, неповерења према другачијима и сл. Већ на пропутовању од границе ка Темишвару, у свим селима кроз која су пролазили, запажали су велики број полицајаца.208 У Денти и Дети било је чак и доста војника, махом тенкиста, а полиција или наоружани људи били су готово свеприсутни. Југословене је изненадила безобзирност полиције која је имала одрешене руке да реагује како пожели. Тако је једног

207 Исто. 208 АЈБТ, КПР, I – 5 – б, Румунија, Белешка о бављењу наше делегације у Темишвару..., без броја, стр. 3.

104

бициклисту који је (возећи истим путем којим се кретала колона са југословенском делегацијом) поздравио југословенску заставу, румунско возило из пратње једноставно закачило и гурнуло у јарак поред пута.209 По доласку у Темишвар југословенски преговарачи су сазнали да су извесни отац и син са презименом Радосављевић привођени јер је полиција проверавала да ли међу члановима југословенске делегације имају рођака и да су пуштени тек након пет дана.210 Поступци попут овог, као и обавеза сваког грађанина који телефонира из јавне говорнице у Пошти да се претходно легитимише те легитимисање пролазника у глуво доба ноћи, изазивали су код посматрача из Београда чуђење. Оно што је такође лако упадало у очи био је труд румунских власти да све што би имало било какве везе са одбраном земље сакрију од очију јавности. Локације на којима је војска вежбала или су на њима били извођени радови у вези са војском, биле су ограђене асурама висине два метра и то чак и тамо где насељених места није било километрима унаоколо. Истим асурама или обичном шашом и сламом од знатижељних погледа биле су заклоњене и разне справе за вежбање (за падобранце, по процени југословенских делегата) или било какви подземни објекти.211 Румунске власти трудиле су се и да онемогуће или сведу на најмању могућу меру контакте југословенских преговарача са локалним становништвом а нарочито са припадницима српске националне мањине у Темишвару и околини, што им није увек полазило за руком. Када се ауто са југословенском делегацијом зауставио у Денти, окружило га је 5 – 6 полицајаца од којих је један једноставно некуда одвео једног човека који је покушао да се приближи аутомобилу. У истом месту, док су у пошти чекали да добију везу са Београдом, пришла им је једна жена и рекла како би хтела „много да каже али не сме од оних“ показавши на полицајце који су у том тренутку улазили у исту пошту.212 Док су покушаји појединаца да приђу Југословенима били осуђени на пропаст, веће групе људи успевале су да им се приближе и са њима разговарају. У селу Чепса око југословенске делегације окупило се преко 100 људи од којих је десет до двадесет људи успело и да измени неколико реченица, док су остали пажљиво слушали. На опште одобравање наилазиле су информације из Југославије по којима тамо

209 Исто, стр. 2. 210 Исто, стр. 3. 211 Исто, стр. 2 – 3.212 Исто, стр. 3.

105

нема принудног откупа, уз коментар да из Румуније „Руси однеше све“ јер је „много Руса и они су гладни па треба да једу“.213 У самом Темишвару једном приликом се око аутомобила са југословенском заставом окупило толико пуно људи да је и трамвајски саобраћај био накратко у прекиду. Неки од тих људи чак су љубили југословенску заставу.214

Интересовање румунских грађана за сусрет са Југословенима који у румунски део Баната нису били добродошли већ пет година разумљиво је. Поготово ако се узме у обзир да су људи у Румунији често били онемогућавани да прате програм југословенских радио-станица. Током боравка у Темишвару, чланови делегације из Београда су лично могли да се увере да се Радио-Југославија у време када је емитовала емисију на румунском језику није могла чути у Темишвару, што није био случај са Радио-Београдом који је емитовао на српском. Интересантно је и да је за време преноса Титовог говора у Округлици, у Темишвару била искључена струја па су Југословени пренос слушали на радију у својим колима што је привукло и групу румунских грађана који су са великом пажњом одслушали пренос до краја.215 Глад за информацијама о „другој страни“ била је очигледна а један од разлога био је и изложеност грађана једностраној пропаганди против Југославије претходних неколико година. Као рецидив тога, чланови југословенске делегације видели су у Дети и Денти велике антијугословенске карикатуре какве су раније постојале и у Темишвару али су непосредно пред њихов долазак уклоњене и нису се могле видети нигде у граду.216

Делегацију Београда на преговорима о споразуму за решавање граничних инцидената занимао је и положај српске мањине у Банату али никакав званични или незванични контакт са представницима мањине нису имали. Делегати су током боравка сазнали да су долазили поједини људи из српских села да их виде, али их они нису срели. Све што су током боравка могли да уоче а односило се на српску мањину јесу сазнања да лист „Правда“ који је излазио на српском језику више није орган локалног српског удружења већ, званично „мањински лист“. Такође, српска књижара (која се ни по чему није разликовала од осталих књижара у Темишвару)

213 Исто, стр. 2.214 Исто, стр. 3.215 Исто, стр. 4. 216 Исто, стр. 2.

106

више није била ни у каквој вези са удружењем, па чак ни са самом мањином, иако је носила такво име.217

Један део свог извештаја о боравку у Темишвару, чланови југословенске делегације су посветили и самом утиску који су на њих оставили услови живота у граду као и стање духа румунског становништва. Наиме, Темишвар је у то време остављао утисак полупразног и успореног града. Саобраћај у граду чинила су готово искључиво војна возила (било совјетска или румунска) а присуство војске у виду официра и војника, махом тенкиста, артиљераца и ваздухопловаца, било је веома упадљиво.218 Са изузетком три или четири радње у самом центру града, све остале су биле запуштене и опустеле. Њихови прашњави излози били су празни али обавезно декорисани голубовима мира и паролама од којих је најбројнија била „Мир и пријатељство“.219 У темишварским биоскопима приказивани су углавном совјетски филмови и тек по неки чехословачки, са стереотипним садржајем о хватању шпијуна у пограничним крајевима или акцентом на пропаганди такозване „стахановштине“. Ни у књижарама није владала другачија атмосфера. Све су биле препуне књига на руском које су биле несразмерно јефтиније од оних на румунском језику а притом су имале углавном пропагандни карактер. Према ономе што се могло наћи у темишварским књижарама, румунска књижевност скоро да није ни постојала. Могле су се наћи књиге само неких савремених писаца са не баш много талента док је дела познатијих румунских књижевника који су стварали још пре Другог светског рата било немогуће наћи.220 Ако се узме у обзир овакво стање у културном животу Темишвара, онда не изненађује да је стање духа локалног становништва било на прилично ниском нивоу. То најбоље могу да илуструју поједини примери које су чланови југословенске делегације забележили у свом извештају по повратку у Београд. Тако је један од њих, када се распитивао где у понедељак може да купи новине, од једног Румуна добио одговор да је „понедељак дан духовног одмора“. На његово питање зашто је то тако, исти човек је рекао да је разлог за то чињеница да понедељком у Румунији не излазе новине.221

Знајући добро колико и вицеви који круже међу људима умеју добро да

217 Исто, стр. 4. 218 Исто, стр. 5.219 Исто, стр. 4.220 Исто, стр. 5. 221 Исто, стр. 4.

107

укажу на суштину стања у неком друштву, Југословени су забележили њих неколико од којих је најинтересантнији онај о сличности између Ускрса и фестивала који се у то време припремао у Темишвару ради обележавања годишњице проглашења републике у Румунији. Наиме, говорило се да је сличност између Ускрса и фестивала у томе што се у оба случаја претходно пости с тим што ће се „фестивалски пост“ сигурно наставити и после фестивала што је била алузија на очекивања људи да ће после фестивала уследити још веће несташице. Други виц је преносио разговор двојице Румуна који су били у затвору. Један од њих је тврдио да је у затвору зато јер је пред предстојећи фестивал исувише мало декорисао своју кућу док се други правдао да је он то урадио добро али је уместо неке Стаљинове књиге истакао Игоове „Јаднике“.222 Током боравка у Темишвару, делегација из Београда није могла а да не запази и велико присуство Совјета на улицама града као и њихово бахато понашање према Румунима. Градом су редовно патролирале совјетске патроле које су махом водиле рачуна о совјетским официрима и војницима који су се у граду често могли видети у кафанама где су пијани изазивали инциденте. Све у граду они су подредили себи и својим потребама. Иако су свуда по граду постојале инсталације за неколико тролејбуских линија, саобраћала је само једна – од центра града до периферије где су биле стациониране совјетске трупе – коју су смели да користе искључиво совјетски официри и војници.223 За своје понашање они нису одговарали румунским властима у шта су се Југословени и лично уверили када су присуствовали судару једног совјетског камиона са румунским трамвајем који је очигледно изазвао камион. Иако је у непосредној близини био један румунски полицајац, возач совјетског камиона једноставно је наставио својим путем а да му нико ништа није ни рекао.224 Овакво понашање Совјета уливало је страх локалном становништву. Из тог разлога, Југословени су изузетно ретко били у прилици да примете да су совјетски официри или војници били у друштву Румуна. Постојање страха од Совјета они су приметили и када су једном, у вечерњим сатима, срели једног румунског грађанина који их је зауставио да их нешто упита. Међутим, када је чуо језик којим су они говорили, помислио је да је у питању руски, и одједном почео да се са страхом извињава што их је зауставио. Схвативши убрзо да су

222 Исто. 223 Исто, стр. 5. 224 Исто.

108

из Југославије, пријатељски се поздравио и пожалио да му је „свега доста“.225

Слика Темишвара и живота у њему коју су из Румуније понели чланови југословенске делегације била је суморна. Она је, са југословенске тачке гледишта, сведочила о томе да је у Румунији у то време владао један у потпуности стаљинистички режим, потчињен интересима Совјетског Савеза, а не Румуније, о чему на југословенској страни није било дилеме. Полицијски карактер тог режима такође није могао бити доведен у питање после свега што су Југословени видели, чули и доживели у Румунији. Репресивни карактер румунских власти био је једноставно видљив на сваком кораку а последице тога осећале су се највише у стању духа румунског грађанства које је живело у страху, честим несташицама, несигурности, неизвесности и безперспективности. Ригидност тадашњих румунских власти огледала се и током преговора о закључењу споразума о решавању граничних инцидената јер су оне тешко прихватале чињеницу да у односима са Југославијом нешто треба да се мења. Иза свега, стајао је страх румунских али и совјетских власти од, за њих непожељних, утицаја из Југославије чији модел „социјализма са људским ликом“ је у односу на румунску стаљинистичку стварност деловао као утопијски рај. Постизање споразума који је требало да доведе до нормализације стања на југословенско-румунској граници, а самим тим и у читавом Банату кога је та граница делила на два дела, представљало је мали помак али у добром правцу. Каснији развој догађаја, пре свега процес дестаљинизације који је узео маха у самом Совјетском Савезу средином педесетих година, допринео је да овај споразум буде само први у низу корака који су довели до знатног побољшања односа између Југославије и Румуније и до исправљања макар дела грешака почињених за време веома лоших међудржавних односа од 1948. до 1953. године.

225 Исто, стр. 4.

109

Tratativele privind rezolvarea incidentelor de graniţă din Timişoara în 1953 şi impresiile delegaţiei iugoslave cu privire la realitatea românească

Lucrarea este o încercare de reconstituire, în baza documentaţiei arhivistice iugoslave, din Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe al Serbiei, Arhiva Iosip Broz Tito şi Arhiva Serbiei şi Muntenegrului (fondul Comitetul Central al Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia), a cursului tratativelor cu privire la încheierea acordului de soluţionare a incidentelor de la graniţă precum şi o redare a felului cum au perceput membrii delegaţiei iugoslave realitatea de la Timişoara şi din împrejurimi.

*

Tratativele dintre partea iugoslavă şi cea română cu privire la aflarea unei modalităţi amiabile de soluţionare a incedentelor şi neînţelegerilor de graniţă au constituit un prim contact important al reprezentanţilor celor două state după câţiva ani de raporturi reciproce extrem de proaste. Intervalul anilor 1948 – 1953 a rămas întipărit ca vremea în care raporturile celor două ţări au fost cele mai proaste în întreaga lor istorie deşi cauza acestor relaţii atât de proaste nu l-a reprezentat vreo problemă interstatală concretă fără de soluţie ci conflictul de natură ideologică, care s-a transmis afectând şi relaţiile interstatale. Rădăcinile acestui conflict pot fi identificate din vremea când a luat sfârşit Al Doilea Război Modial , când atât Iugoslavia cât şi România al ajuns în sfera de influenţare a Uniunii Sovietice concretizată prin instituirea regimurilor comuniste şi a sistemului unipartid în ambele ţări. Totuşi, modalitatea de infăptuire a fost diferită in cele două ţări. In România revoluţia comunistă a sosit cu sovieticii şi comuniştii români care, în cea mai mare parte au petrecu războiul la Moscova, cât timp în Iugoslavia pe întreg parcursul războiului a luat fiinţă şi s-a consolidat rezistenţa antifascistă de sub conducerea lui Iosip Broz Tito care, încununat cu slava de eliberator al ţării (deşi cu ajutorul Armatei roşii sovietice) şi de luptător pentru libertate, deja în 1946 a instaurat puterea absolută a Partidului comunist din Iugoslavia în ţară. Este o realitate de fapt că PCI a avut în spate o revoluţie autohtonă şi o susţinere reală din partea poporului, ceea ce evidenţiază Iugoslavia din rândul celorlalte ţări din Europa de Est în care în primii ani postbelici s-a

110

ajuns la instaurarea regimurilor comuniste. Această stare de fapt a fost şi cauza confruntării dure de mai târziu a Iugoslaviei cu URSS-ul şi alte ţări ale “democraţiei populare”.

Imediat după încheierea războiului, Iugoslavia a stabilit cele mai bune relaţii posibile pe planul relaţiilor interstatale, de partid, economice şi culturale cu Uniunea Sovietică şi cu alte ţări, incluzând şi România, în care, într-un fel sau altul, guvernau partidele comuniste. Stabilirea unor relaţii de această natură s-a realizat deosebit de uşor cu România cu care, spre deosebire de alte ţări vecine precum Ungaria, Bulgaria şi Albania, nu a existat o moştenire istorică cu probleme. Culminaţia relaţiilor bune din acea perioadă a constituit-o semnarea Acordului de prietenie şi ajutor reciproc şi a Convenţiei de colaborare culturală dintre cele două ţări. Lucrurile s-au schimbat însă radical în iunie 1948, după adoptarea Rezoluţiei Biroului Informativ, când confruntarea dintre Iugoslavia şi URSS,care de-o vreme mocnea, a izbucnit şi pe faţă. Rezoluţia în cauză conţinea acuze grele pe seama PCI şi a conducerii de stat iugoslave, care au respins dictatul lui Stalin şi să-şi recunoască “propriile greşeli” săvârşite faţă de “prima ţară a socialismului” şi mişcarea comunistă internaţională şi astfel a intrat în conflict deschis cu sovieticii.226 Curând, confruntarea ideologică s-a transmis şi pe câmpul relaţiilor interstatale, ale Iugoslaviei cu URSS-ul şi alte ţări ale “democraţiei populare” care, toate de-a rândul şi la scurt timp, şi-au rupt acordurile şi înţelegerile de colaborare poilitică, economică sau culturală (cu Iugoslavia).

In acest nou context şi relaţiile cu România s-au deteriorate foarte repede iar starea lor deosebit de rea s-a făcut vizibilă la graniţa dintre cele două ţări care a devenit foarte curând punct nevralgic datorită faptului că graniţa iugoslavo – română din Banat şi de la Dunăre reprezenta o parte a liniei de atingere a două “lumi” comuniste în confruntare şi care în conflictul dintre ele nu-şi precupeţeau mijloacele. Graniţa dintre Iugoslavia şi România, care până în anul 1948 fusese una deschisă, a devenit “zonă interzisă”, legăturile de trafic au fost intrerupte fără noimă (s-a interupt până şi traficul feroviar normal), de-a lungul graniţei s-au

226 Vezi despre confruntarea jugoslavo – sovietică din anul 1948 în: “Jugoslovensko – sovjetski sukob 1948. godine, zbornik radova” (Confruntarea iugoslavo – sovietică… Culegere de studii), Institut za savremenu istoriju, Beograd, 1999; Petranovic B., Istorija Jugoslavije, knj. III; Socijalisticka Jugoslavija 1945-1988, Beograd, 1988; Bekic D., Jugoslavija u Hladnom ratu. Odnosi s velikim silama 1949-1955 (Iugoslavia în Războiul rece. Raporturile cu marile puteri…), Zagreb, 1988; “Velikle sile I male drzave u hladnom ratu: slucaj Jugoslavije.Zbornik radova” (Marile puteri şi statele mici în Războiul rece: Cazul Iugoslaviei. Culegere de studii), Beograd, 2005; Banac I., Sa Staljinom protiv Tita (Cu Stalin contra lui Tito), Zagreb, 1990; Luburic R., Vruci mir hladnog rata (Pacea fierbinte a Războiului rece), Podgorica, 1994.

111

postat împrejmuiri de sârmă ghimpată, câmpuri de mine, buncăre, tranşee şi alte obiecte de acest fel, care îşi aveau rost doar pe front. O asemenea analogie e într-un fel şi potrivită întrucât în intervalul anilor 1948 – 1953 graniţa Iugoslaviei cu ţările vecine de “democraţie populară” era apreciată a fi sui-generis front deşi nu s-a ajuns până la război de-adevăratelea. Dovezi că era o stare ca pe front au fost nenumăratele incidente de frontieră, soldate aproape cotidian cu victime. Acel “front” şi-a primit tainul de jertfă doar spre a se dovedi că partea adversă avea intenţii agresive şi acesta ar fi motivul pentru care o asemenea stare era inevitabil necesară. Condiţiile precare de pe graniţa iugoslavo – română cauza cele mai mari necazuri şi probleme populaţiei locale care până la acel moment a menţinut legături intense cu conaţionalii din cealaltă parte a Banatului , indiferent că era vorba de sârbi sau de români. Populaţia rurală bănăţeană a fost de fapt cea care a suportat pe propria piele cele mai severe urmări ale relaţiilor iugoslavo – române deteriorate până la extreme. Suspectaţi de colaboraţionism cu Iugoslavia, supravegheaţi şi urmăriţi, membrii comunităţii naţionale minoritare sârbe din Banat şi Clisura bănăţeană au fost expuşi lipsirii de drepturi, arestărilor, alungării de la locurile de muncă, înscenărilor proceselor juridice din partea autorităţilor române obediente orientării staliniste şi în cele din urmă, alături de un număr de germani, maghiari şi români, supuşi deportării în Bărăgan, toate acestea sub justificarea “protejării graniţei de elementele de neâncredere”. Iar cei care au reuşit să scape de deportare în Bărăgan şi au rămas pe loc, în satele lor, au fost expuşi diferitelor restricţii poliţieneşti, înăsprite când se petreceau fapte ieşite din comun, precum moartea lui Stalin cand autorităţile româneşti au ţinut cu orice chip ca populaţia să stea în pace. Atunci în toate satele de-a lungul graniţei iugoslavo – române şi în Clisura bănăţeană pe Dunăre au fost instituite servicii de supraveghere permanentă, toate localurile, comerciale şi celelalte au fost închise iar asupra populaţiei s-a instituit interdicţia de a se întruni mai mult de 4 persoane.227

Tratativele purtate la Timişoara, în cursul anului 1953, după moartea lui Stalin, pentru soluţionarea pe cale paşnică şi amiabilă a incidentelor de graniţă, au avut drept scop tocmai depăşirea unei asemenea stări insuportabile pe graniţă fiind şi primul semn de bunăvoinţă de partea românească dovedit după mai mulţi

227 Arhiv Srbije i Crne Gore (ASCG), Fond 507- Centralni komitet Saveza komunista Jugoslavije (în continuare 507,CK SKJ), Medjunarodna komisija (IX) ( Comisia internaţională – IX), 107/II-77, Elaborat i odeljenja Uprave dryavne bezbednosti o politickoj i ekonomskoj situaciji u Rumuniji, strogo poverljivo (Elaboratul şi anexele Conducerii Securităţii statului despre situaţia politică şi economică în România , strict secret), 15. jun 1953, pag. 1.

112

ani (de restrişte). Incidentele de care s-a amintit au fost, cu adevărat multe şi felurite: uneori erau vătămări ale teritoriului alteori ale spaţiului aerian sau acvatic. Statistica iugoslavă reţine mii de asemenea incidente de-a lungul câtorva ani pe graniţa din Banat şi de la Dunăre iar numai în intervalul 3 martie – sfârşitul lui mai 1953, 154.228 Aceste incidente au fost de natură extrem de diferită. Conform datelor iugoslave, cei mai activi în lunile martie şi aprilie 1953 s-au dovedit membrii emigraţiei politice pro-informbirou în România care au introdus material propagandistic în Iugoslavia folosin cursul apelor Dunării şi Begheiului, în timp ce în mai s-au produs şi incidente de natură diferită.229 Astfel, în data de 21 mai în satul Gaiul Mare s-a produs un incident neobişnuit: grănicerii români au deschis foc asupra unui grup de topometri iugoslavi care munceau la construirea canalului de navigaţie (de fapt, de irigaţie) Dunărea-Tisa-Dunărea şi care se aflau pe teritoriu iugoslav. După ce aceştia s-au refugiat în adăpost, ofiţerii şi soldaţii români, fără să treacă frontiera dar slujindu-se de nişte prăjini, au tras în România aparatura de măsurat pe care aceştia au abandonat-o în fugă , lângă fâşie.230 La 28 mai, un al doilea incedent serios. Grănicerii români l-au răpit pe cetăţeanul iugoslav Zseri Jani (de naţionalitate maghiară) din Hetin (de fapt, Vatin). Folosdidu-se de iarba înaltă de la fâşie grănicerii români au pătruns pe neobservate pe teritoriul iugoslav şi l-au ridicat cu de-a sila pe om, cu căruţă cu tot. Când au observat că se întâmplă ceva neobişnuit, grănicerii iugoslavi au pornit într-acolo şi au aflat o baltă de sânge lângă fâşie, precum şi urme (de paşi) ce duceau spre România.231 Interesant e şi incidentul care s-a petrecut la începutul lui mai pe Dunăre, aproape de Ostrovu Mare, la 9 km nord-est de Negotin. O ambarcaţiune militară românească a violat apele teritoriale iugoslave cu scopul de a prinde câţiva fugari care incercau înot să treacă din România în Iugoslavia. Unul dintre fugari, conform marturiei grănicerilor iugoslavi, înotând să scape de barca românească, striga din răsputeri „trăiască tovarăşul Tito”.232

Cât de mult a fost perturbată normalitatea pe graniţa iugoslavo-română stă mărturie şi faptul că graniţa, pe lângă provocarea de incidente, a fost utilizată şi ca teren prielnic de difuzare a propagandei. Pe lângă deja pomenita infiltrare a 228 Diplomatski arhiv Ministarstva spoljnih poslova Srbije (DAMSPS) (Arhiva diplomatică...), Politicka arhiva (PA), 1953, Rumunija, fascicola 14, dosar 3, Situaţia statistică a incidentelor de graniţă, 3 martie – 31 mai 1953, fără număr, pag. 2.229 DAMSPS, PA, 1953, Regional (Ţările Europei de Est), fasc. 14, dos. 3, Incidente de graniţă cauzate de ţările blocului sovietic de la 3martie la 31 mai 1953, fără număr, pag.2.230 Ibidem, pag. 2-3.231 Ibidem, pag. 3.232 Ibidem.

113

materialului tipărit din partea românească, nemijlocit pe frontieră au fost postate difuzoare foarte puternice care difuzau pe cale orală informaţii ca se puteau audia până la un kilometru in interiorul teritoriului iugoslav.233 Acest fel de propagandă a ajuns să irite în mod deosebit Comandamentul iugoslav al unităţilor de grăniceri, conştient că nu-l poate contracara. In iarna anului 1953 acest comandament solicita ca de partea iugoslavă să fie expuse mari panouri cu lozinci sau difuzoare la fel de puternice, spre a para în mod corespunzător acţiunilor româneşti.234

Aceste câteva exemple dovedesc cât era de dificilă situaţia pe graniţa iugoslavo – română, cât de mari erau nesiguranţa, neâncrederea şi teama de „cealaltă parte” şi cât de necesare erau tratativele pentru depăşirea acestei stări de fapte. Nu trebuie să surprindă, prin urmare, că „dezgheţul” raporturilor iugoslavo – române a început tocmai la graniţă, adică acolo unde urmările acestor raporturi proaste erau şi cele mai vizibile.

Pe graniţă a avut loc întâlnirea delegaţiei iugoslave cu gazdele române, înainte de începerea tratativelor propriu-zise, acesta fiind şi locul primelor impresii ale delegaţilor iugoslavi. Chiar de la început partea românească a inoculat o atmosferă rece şi oficială. Chiar la linia de demarcaţie delegaţia iugoslavă a fost aşteptată de către secretarul delegaţiei române (însoţit şi de un membru) care în tăcere a dat mâna cu colegul iugoslav, îndepărtându-se apoi la vreo sută de metri în aşteptare ca organele de frontieră să-şi înmdeplinească formalităţile privind paşapoartele.235 Atunci, dar şi mai târziu, în cursul tratativelor propriu-zise de la Timişoara, membrii delegaţiei române în mod ostentativ au evitat orice contact personal cu iugoslavii. In afara şedinţelor oficiale din cursul tratativelor nu au fost de fel contacte cu partea românească, cu excepţia faptelor srtrict oficiale de natură tehnică – organizatorică, soluţionate de către secretari (pe cale telefonică) şi a unei excursii organizate la insistenţele delegaţiei iugoslave.236Abia ultima zi a şederii la Timişoara, gazdele române au oferit o recepţie („zacuscă”), împrejurare folosită de iugoslavi ca în faţa locţiitorului şefului delegaţiei române Lăzăreanu să-şi expună opiniile despre situaţia proastă 233 DAMSPS, PA, 1953, România, fasc. 77, dos.4, Notă de la reuniunea Consiliului Juridic cu ocazia difuzării propagandei pro-informbirou pe frontiera noastră. Nr. Confidenţial 41350, 18 februarie 1953, pag. 1.234 Ibidem.235 Arhiv Josipa Broza Tita (AJBT), Kabinet Predsednika Republike (KPR), I-5-b, România, Note despre participarea delegaţiei noastre la Timişoara privind tratativele pentru soluţionarea incidentelor de (la) graniţă, pag.2.236 Ibidem, pag.2.

114

în România şi spolierea din partea ruşilor, fără ca acesta să încerce să combată sau să nege cele pomenite.237

Pe lângă ţinuta rece şi oficială a colegilor din delegaţia românească, iugoslavii nu au putut în cursul şederii să se sustragă impresiei că întreaga lor mişcare era delimitată şi ca nu erau bineveniţi în toate locurile. Deja la traversarea graniţei, odată cu explicaţia directă că e vorba de ordin, delegaţiei iugoslave i s-a adus la cunoştinţă că nu va călători pe ruta obişnuită Moraviţa – Jebel – Timişoara ci pe o rută locală , pe traseul Ciacova – Cebza – Timişoara. Deşi iugoslavii s-au arătat revoltaţi de faptul că urmau să călătorească pe drumuri agricole proaste, decizia a rămas validă.238 După sosirea la Timişoara, la prima şedinţă oficială, delegaţilor li s-a comunicat că au libertate deplină de mişcare doar prin oraş, cât priveşte ieşirea în afară, ar trebui să ceară permisiune. Insă atunci când au cerut-o, pentru o vizită la Arad, aceasta nu li s-a aprobat.239

Deplasările lor prin oraş, deşi permise, au fost atent supravegheate, fapt asupra căruia membrii delegaţiei iugoslave au fost avertizaţi şi de către populaţia locală. Astfel, într-o împrejurare la Timişoara o trecătoare i-a avertizat pe iugoslavi că sunt urmăriţi; împreună cu toţii au sărit în primul tramvai spre a scăpa de urmăritori iar apoi au aflat despre nemulţumirile muncitorilor de la fabrica textilă locală.240 Pe parcursul şederii la Timişoara şi în împrejurimi, membrii delegaţiei iugoslave au avut prilejul să cunoască „tehnica de lucru” a serviciului secret românesc Securitatea când era vorba de urmărirea lor. După cum au observat deplasarea lor era de regulă urmărită simultan de trei autoturisme. Când au călătorit înspre frontieră o maşină mergea la vedere în faţa lor iar alta în spate, încercând să pară neobservată. Au fost şi zile când au părut a fi neescortaţi. Deşi iugoslavii au putut relativ uşor să observe că erau urmăriţi, cu maşina sau pe jos, sau chiar să vadă schimbarea escortei petrecută la intersecţii mai importante din oraş, aceasta nu a influenţat incetarea ei.241 Faptul de a fi fost deconspiraţi nu a cauzat nici un disconfort agenţilor români şi nici n-a influenţat schimbarea stilului lor de muncă.

In casa unde au fost cazaţi delegaţii din Belgrad au putut de asemenea uşor să observe ca se aflau sub observaţie. Delegaţia iugoslavă a fost găzduită într-o clădire aparte, special amenajată pentru şederea ei. Cu această convingere,

237 Ibidem, pag. 5.238 Ibidem, pag. 2.239 Ibidem, pag. 3.240 Ibidem, pag. 4.241 Ibidem, pag. 6.

115

la intrare au verificat cu atenţie spaţiul dimprejurul uşilor şi al geamurilor şi dintre scândurelele parchetului, în căutare de ustensile de ascultare pe care, totuşi, nu au reuşit să le afle. Totuşi, la pereţii camerelor în care au locuit au remarcat mai multe „locuri suspecte” , cu observaţia că nu era posibil să „sape” prin pereţi neobservaţi şi au renunţat. Mai târziu, în cursul tratativelor, în baza unor accente de amănunt şi a reacţiilor provocate la gazdele române, s-au convins că sunt ascultaţi. La urma urmelor românii nici nu aveau nevoie neapărată de mijloace moderne de ascultare. Personalul de deservire al membrilor delegaţiei iugoslave, după cum au conştientizat, era în parte din rândurile Securităţii. Cei vizaţi erau mai ales „administratorul” clădirii şi soţia lui, însărcinaţi cu pregătirea camerelor şi care foarte probabil aparţineau de personalul de nivel mai coborât (modest) al serviciului secret.242 Despre restul personalului iugoslavii credeau că cel mai probabil nu are legătură cu serviciul secret. Spre deosebire de personalul în casă care îşi dădea silinţa să-şi ascundă „activităţile” proprii, paza clădirii era în uniformă şi era compusă din trei – patru persoane ce formau o echipă, la fiecare câteva zile (?) schimbată cu o alta. Insă aceiaşi „străjeri” pe care iugoslavii îi zăriseră în curtea imobilului în uniforme de miliţieni, au fost văzuţi mai târziu pe uliţele Timişoarei în uniforme de securişti, unul chiar în uniformă de maior al serviciului secret.243

Toate acestea au fost, într-un fel, de aşteptat de partea iugoslavă şi nu au influenţat în vreun fel mersul tratativelor, deşi atmosfera de şedinţe a fost oficială până la extrem. De la început românii au insistat cu privire la dorinţa ca să fie atins acordul deşi unele poziţii adoptate mai degrabă mărturiseau alte intenţii. Discuţiile au demarat prin insistenţa părţii române ca limba oficială să fie însuşită rusa, aparent pentru limpezimea formulărilor dar şi din motiv că nu s-ar găsi traducător pentru limba sârbă.244 La aceasta membrii delegaţiei iugoslave şi-au exprimat mirarea că în Banat n-ar putea fi aflat un traducător pentru sârbă şi apoi au lansat întrebarea provocatoare dacă toţi cei din delegaţia română vorbesc româneşte? Românii au trecut cu tăcerea peste întrebare deşi era limpede că au înţeles suspiciunea iugoslavilor precum că printre delegaţii români s-ar afla poate şi sovietici. Fără explicaţii, a doua zi au adus un traducător pentru limba sârbă. 245

[In persoana scriitorului Cedomir Cionca – nota traducătorului M. Milin]

242 Ibidem.243 Ibidem.244 DAMSPS, PA, 1953, România, fasc. 77, dos. 2, Notă despre şederea delegaţiei noastre la Timişoara..., pag. 1.245 AJBT, KPR, I-5-b, România, Notă despre şederea delegaţiei noastre la Timişoara...., pag. 3.

116

Deşi de la început românii susţineau sus şi tare că doresc acordul, în cursul şedinţelor părţii iugoslave i-a apărut din ce în ce mai clar că delegaţia română insistă ca să se încheie înţelegerea dar conţinutul ei şi articolele de bază să fie de-o asemenea natură formulate încât să facă imposibilă o cercetare eficace asupra incidentelor propriu-zise. Intr-un cuvânt, ei au insistat ca „să reducă la zero eficacitatea eventualului acord”.246 Spre o asemenea concluzie i-a determinat perseverenţa cu care românii susţineau aserţiunea ca incidentele mai grave (uciderile şi rănirile care de la sine presupun şi violarea de teritoriu) şi care în practică erau şi cele mai numeroase, să fie soluţionate exclusiv pe cale diplomatică.247 O indelungată obstrucţie a fost şi la propunerea iugoslavă ca cei care urmează să cerceteze un eventual incident să facă ancheta respectivă la faţa locului, propunându-se în schimb cercetarea incidentului pe cale de intâlniri periodice şi corespondenţă oficială.. Privind modalitatea procedurală delegaţia română a făcut obstrucţie la ideea ca în activitatea comisiei de cercetare a incidentelor de graniţă să ia parte şi experţi precum criminologi, medici ori fotografi. Românii s-au opus dorinţei părţii iugoslave de a se deschide noi puncte de trecere de frontieră, afirmând că cele trei puncte de tranzit intre Iugoslavia şi România, la o distanţă de peste 150 km fiecare, erau cu totul suficiente. Deşi în problemele concrete s-a făcut vizibilă o diferenţă evidentă de abordare, nu s-a pus totuşi în pericol continuarea tratativelor. Şi totuşi, a existat un asemenea moment, când s-a iscat o disensiune în jurul distanţei de timp la care , în urma unui incident ar trebui să se întâlnească comisia mixtă de cercetare a acestuia. Partea română a propus iniţial un termen de chiar 96 de ore, apoi a acceptat termenul redus la 72 de ore şi în cele din urmă a propus să fie 36 de ore deşi partea iugoslavă solicitase un termen mult mai scurt. Nici după 30 de şedinţe nu s-a ajuns la o înţelegere şi la un moment dat delegaţia iugoslavă (în urma instrucţiunilor de la Belgrad) le-a comunicat românilor că numai are sens continuarea discuţiilor şi le-a propus ca, atrunci când vor ajunge la o poziţie raţională în privinţa intervalelor de timp în dispută, să solicite pe canale diplomatice continuarea tratativelor.248 Acest moment de criză şi reacţia iugoslavă la obstrucţia românească au determinat o schimbare în cursul tratativelor. Chiar în cursul aceleiaşi după-amieze delegaţia română şi-a exprimat în scris acordul cu propunerea iugoslavă despre intervalul de timp în care comisia trebuie să iasă pe teren iar apoi, în următoarele două

246 DAMSPS, PA, 1953, România, fasc. 47, dos. 8, Telegrama şefului Departamentului I către ambasadorii RPFI la Ankara şi Atena, Nr. Confid.411813, din 31 august 1953.247 DAMSPS, PA, ..., fasc. 77, dos.2, Notă despre şederea delegaţiei..., pag. 1.248 Ibidem.

117

săptămâni, a abandonat solicitarea ca incidentele să fie cercetate pe cale diplomatică, contribuind astfel la finalizarea acordului.

Din punctul de vedere iugoslav o asemenea cale (anevoioasă) a tratativelor cu partea română nu era surprinzătoare căci iugoslavii intuiau în felul lor că românii erau conştienţi de responsabilitatea proprie pentru majoritatea incidentelor până atunci provocate. Mai mult, înşişi membrii delegaţiei române în cursul tratativelor şi a discutării eventualelor paragrafe ale acordului întotdeauna, poate chiar inconştient, s-au postat în rolul părţii reclamate (acuzate), respectiv al părţii care a cauzat incidentul.249

Tratativele pentru încheierea acordului privind cercetarea incidentelor de graniţă dintre Iugoslavia şi România la Timişoara s-au finalizat cu succes şi au reprezentat pentru acea vreme cel dintâi semn concret al posibilei ameliorări a raporturilor dintre cele două ţări. Totodată, din perspectiva întreruperii de mai mulţi ani a oricăror relaţii şi a absenţei comunicaţiilor normale, aceste tratative au reprezentat pentru partea iugoslavă şi o ocazie ca după mai mulţi ani din primă mână să ia cunoştinţă cu situaţia în România. De aceea nu trebuie să surprindă că în conţinutul raportului delegaţiei pe care aceasta l-a aşternut în urma revenirii la Belgrad mai mult spaţiu a fost consacrat pentru impresii privind realitatea politică, economică şi de altă natură decât tratativelor propriu-zise. Aceste impresii au fost numeroase şi puternice (adânci) şi vizau câteva domenii ale vieţii de stat dar şi cotidianul oamenilor simpli.

Deşi viaţa şi libertăţile politice de care beneficiau oamenii în Iugoslavia erau departe de standardele din acele timpuri practicate în ţările democratice ale Occidentului, deşi înşişi membrii delegaţiei iugoslave, din proprie experienţă, ştiau cum arată viaţa în societatea rânduită după Stalin, în pofida tuturor acestora se pare că asupra iugoslavilor a lăsat o puternică impresie caracterul poliţienesc al societăţii româneşti din acea vreme, care în orice împrejurare impunea nevoia de secretomanie, de tăinuiri şi urmăriri secrete ale oricui şi la orice, neîncredere în celălalt şi altele asemenea. Deja pe drumul de la graniţă înspre Timişoara, în toate satele prin care s-a trecut, au remarcat un mare număr de miliţieni desfăşuraţi.250

In localităţile Denta şi Deta era destulă armată, mai ales de la tancuri (?), iar miliţie sau civili înarmaţi erau prezenţi peste tot. Pe iugoslavi i-a uimit brutalitatea poliţiei [de fapt, miliţie, obs. M. Milin] care avea mâinile dezlegate să reacţioneze discreţionar. Astfel, pe un biciclist (care circula pe acelaşi traseu pe care se

249 Ibidem.250 AJBT, KPR, I-5-b, România, Notă despre şederea delegaţiei noastre la Timişoara..., fără număr, pag. 3.

118

deplasa coloana cu delegaţia iugoslavă) ce a cutezat să salute steagul iugoslav, vehicolul românesc de escortă l-a acroşat pur şi simplu şi l-a prăvălit în şanţul de lângă drum.251

După ce au ajuns la Timişoara oficialii iugoslavi au aflat că un oarecare Radosavljevic, tatăl şi fiul, au fost ridicaţi concomitent cu verificările poliţieneşti dacă nu cumva şi printre membrii delegaţiei iugoslave există rudenii ale respectivilor iar aceştia au fost puşi în libertate abia peste cinci zile.252 Proceduri de acest fel precum şi obligativitatea fiecărui cetăţean care telefona de la cabină de la Poştă să se legitimeze în prealabil de asemenea legitimarea trecătorilor târziu în noapte, toate au provocat uimire la observatorii belgrădeni. A bătut la ochi şi strădania depusă de autorităţi ca tot ceea ce era legat de chestiuni de apărarea ţării să fie ferit de vederea publică. Obiectivele de antrenament militar sau unde se executau lucrări militare, erau înconjurate cu prelate de camuflaj de doi metri chiar şi acolo unde, kilometri în jur, nu era aşezare locuită. Cu aceleaşi prelate sau doar cu trestie ori simple paie erau scutite de privirile curioşilor şi diferitele rechizite de antrenament (pentru paraşutişti, după aprecierea delegaţilor iugoslavi) sau diversele obiective subterane (cazemate).253

Autorităţile române s-au silit să împiedice ori să reducă la minim contactele reprezentanţilor iugoslavi cu populaţia locală şi mai ales cu membrii minorităţii naţionale sârbe la Timişoara şi în împrejurimi, ceea ce nu le-a reuşit întotdeauna. Când

s-a oprit la Denta maşina cu delegaţia iugoslavă a fost de îndată înconjurată de 5 – 6 poliţişti (miliţieni) dintre care unul l-a ridicat pe un cetăţean care a făcut gestul de a se apropia de maşină. In timp ce stăteau în aşteptare la Poşta comunală pentru a comunica telefonic cu Belgradul, de ei s-a apropiat o femeie care le-a dat de înţeles că „are multe să le spună dar nu îndrăzneşte de aceştia” arătând spre miliţienii care intrau în acel moment pe uşă.254 Cât timp încercările indivizilor de a se apropia de iugoslavi au fost sortite eşecului, grupuri mai mari au reuşit săli se apropie şi să închege discuţii. In satul Cebza delegaţia iugoslavă a fost înconjurată de peste 100 de oameni dintre care zece – douăzeci au schimbat câteva propoziţii în timp ce restul ascultau cu atenţie. Informaţiile despre faptul că în Iugoslavia nu existau cote silite au fost primite cu aprobări generale şi însoţite de comentarii că din România „ruşii au cărat totul căci ruşii

251 Ibidem, pag. 2.252 Ibidem, pag. 3.253 Ibidem, pag. 2-3.254 Ibidem, pag. 3.

119

sunt mulţi şi flămânzi şi vor şi ei să mănânce.”255 In Timişoara, în oraş, la un moment dat s-a adunat o mulţime în jurul maşinii cu steagul iugoslav , încât pe moment s-a blocat şi circulaţia tramvaiului. De însufleţire unii au şi sărutat steagul iugoslav.256

Interesul cetăţenilor români pentru a-i întâlni pe iugoslavi care de cinci ani nu erau bineveniţi în partea românească a Banatului este justificat. Trebuie luat în seamă şi faptul că românii erau frecvent împiedicaţi să urmărească programul staţiilor de radio iugosave.In cursul şederii la Timişoara membrii delegaţiei de la Belgrad au putut direct să se convingă de faptul că Radio-Iugoslavia ce emitea în limba română nu putea fi auzit la Timişoara, ceea ce nu se putea spune despre Radio-Beograd care emitea în sârbeşte. Interesant este faptul că în cursul discursului ţinut de Tito la Okruglica, la Timişoara s-a întrerupt curentul electric iar iugoslavii au ascultat dfiscursul la radio în maşină ceea ce a atras şi un grup de cetăţeni români care cu mare atenţie au ascultat cuvântarea până la capăt.257

Foamea de informaţii de „cealaltă parte” era evidentă unul dintre motive fiind şi expunerea cetăţenilor propagandei unilaterale antiiugoslave în anii din urmă. Ca o recidivă a unei asemena stări de lucruri membrii delegaţiei iugoslave au observat marile panouri caricaturale antiiugoslave desfăşurate la Deta şi la Denta; acestea existau şi la Timişoara dar au fost înlăturate nemijlocit înainte de sosirea lor şi nu se mai puteau observa niciunde în oraş.258

Delagaţia Belgradului în cursul discuţiilor s-a arătat preocupată şi de situaţia minorităţii sârbe din Banat dar nu a avut niciun contact oficial sau neoficial cu reprezentanţii minorităţii.Delegaţii au aflat în cursul şederii că au sosit locuitori de prin satele sârbeşti să-i vadă , dar nu i-au putut întâlni. Au putut de asemenea constata că jurnalul „Pravda” care apărea pe sârbeşte nu mai era considerat organ al uniune sârbe locale ci o publicaţie minoritară oficială. De asemenea librăria sârbească (care nu se deosebea prin nimic de celelalte librării din Timişoara) nu mai era de fel într-o relaţie cu uniunea şi nici măcar cu minoritatea, deşi îi purta numele.259

O parte a relatării despre şederea la Timişoara membrii delegaţiei iugoslave au consacrat-o observării condiţiilor de viaţă precum şi stării de spirit a populaţiei româneşti. La acea vreme Timişoara lăsa impresia de oraş semi pustiu

255 Ibidem, pag. 2.256 Ibidem, pag. 3.257 Ibidem, pag. 4.258 Ibidem, pag. 2.259 Ibidem, pag. 4.

120

şi cu ritm de viaţă încetinit. Traficul auto din oraş era aproape în exclusivitate cel al vehiculelor militare (sovietice sau româneşti) iar prezenţa armatei , a ofiţerilor şi soldaţilor, de la tancuri, artilerie şi aviaţie era foarte vizibilă.260 In afară de cele câteva din centru restul magazinelor erau părăginite şi pustii. Vitrinele prăfuite erau goale dar în acelaşi timp decorate cu porumbeii păcii şi lozinci dintr care cele mai frecvente se refereau la „pace şi prietenie”.261 In cinematografele timişorene s-au dat în general filme sovietice şi câte unul cehoslovac, cu subiecte stereotipe despre prinderea spionilor în regiunile de graniţă sau cu accente propagandistice de tip „stahanovist”. Nici în librării nu era o atmosferă diferită. Toate erau înţesate cu cărţi pe ruseşte, disproporţionat mai ieftine decât cele în limba română , toate de regulă cu un conţinut propagandistic. Faţă de ceea ce era expus pe rafturi , părea că literatura română aproape nici nu există. Se puteau afla doar cărţi ale unor scriitori contemporani fără prea mult talent în timp ce operele scriitorilor români de notorietate care au creat înaintea Celui de-al doilea război mondial era imposibil să le găseşti.262

Dacă trebuie luată în consideraţie o asemenea stare în viaţa culturală a Timişoarei, atunci nu surprinde faptul că starea de spirit a populaţiei locale era la un nivel destul de scăzut. Aceasta a fost constatarea însoţită de exemplificări făcută în raportul delegaţiei după revenirea la Belgrad. Unul dintre delegaţi interesându-se unde poatre cumpăra ziarele lunea, un român i-a răspuns că „luni este zi de odihnă spirituală”. Intrebând mai departe, cum vine treaba, omul l-a lămurit că lucrurile stau aşa din cauză că lunea în România nu ies ziarele.263 Ştiind cât de bine reflectă bancurile aspecte esenţiale ale realităţii iugoslavii au notat câteva ; cel mai interesant era cel despre asemănarea dintre Paşte şi festivalul tocmai atunci în pregătire la Timişoara [Festivalul mondial al tineretului(?) – obs. M. Milin] care trebuia să încununeze sărbătoarea proclamării republicii în România. Se vorbeşte că asemănarea ar fi în faptul că la ambele în prealabiul se posteşte; cu precizarea că „postul de festival” va continua în mod sigur şi după festival, aluzie la îngrijorarea oamenilor că după încheierea festivităţilor lipsurile vor fi mai mari. Alt banc redă discuţia dintre doi români care au trecut prin închisoare. Unul zicea că se află acolo deoarerce şi-a decorat prea modest casa în

260 Ibidem, pag. 5.261 Ibidem, pag. 4.262 Ibidem, pag. 5.263 Ibidem, pag. 4.

121

întâmpinarea festivalului cu pricina cât timp celălalt se justifica că s-a pregătit cum trebuie doar că în locul cărţii lui Stalin a pus „Mizerabilii” lui Hugo.264

In cursul şederii la Timişoara delegaţia din Belgrad n-a putut să nu remarce şi prezenţa masivă a sovieticilor pe străzile oraşului şi conduita lor arogantă faţă de români. Oraşul era străbătut cu regularitate de patrule sovietice ce ţineau socoteală de ofiţerii şi soldaţii sovietici care adesea în stare de ebrietate fiind prin cafenele provocau incidente. Toate facilităţile din oraş au fost puse la dispoziţia acestora şi nevoilor (toanelor) lor. Deşi prin oraş erau trese fire pentru mai multe linii de troleibus, circula doar unul – din centrul oraşului la periferia unde se aflau staţionate trupe sovietice – pus la dispoziţia exclusivă a ofiţerilor şi a soldaţilor sovietici.265 Ei nu erau răspunzători pentru propria conduită în faţa autorităţilor române, fapt asupra căruia iugoslavii au avut ocazia să se convingă singuri când au fost martori la ciocnirea unui camion sovietic cu un tramvai, incident evident iscat din vina camionului. Deşi la faţa locului a apărut un miliţian român şoferul vehicolului sovietic şi-a continuat drumul fără ca cineva să spună un cuvânt.266 Asemenea comportament din partea sovieticilor a băgat spaimă în populaţia locală. De aceea probabil iugoslavii foarte rar au fost în situaţie de a remarca ofiţeri sau soldaţi sovietici în compania românilor. Spaima de sovietici au conştientizat-o când , într-o seară târziu, s-au întâlnit cu un cetăţean român care s-a oprin să-i întrebe ceva. Insă când a auzit limba în care aceştia conversau a presupus că e vorba de rusă şi dintr-o dată cu teamă s-a pornit să se scuze că i-a deranjat. Realizând însă că sunt iugoslavi, i-a salutat amical şi cu regretul că „s-a săturat de toate”.267

Imaginea despre Timişoara şi viaţa de aici cu care au plecat membrii delegaţiei iugoslave a fost una sumbră. Din punctul de vedere iugoslav ea mărturisea despre faptul că în România domnea un regim pe deplin stalinist, aservit inrtereselor Uniunii Sovietice şi nu României , despre acest fapt pentru iugoslavi nu erau dubii. După toate cele văzute şi trăite în România nu se punea chestiunea nici asupra caracterului poliţienesc al regimului de aici. Caracterul represiv al guvernării româneşti era de asemenea evident la tot pasul iar consecinţele sale erau resimţite cel mai mult în starea de spirit a cetăţenilor români care trăiau cu teamă, lipsuri de tot felul, nesiguranţă, incertitudine şi lipsa de perspectivă. Rigiditatea autorităţilor româneşti din acea vreme se reflecta şi în

264 Ibidem.265 Ibidem, pag. 5.266 Ibidem.267 Ibidem, pag. 4.

122

cursul tratativelor pentru încheierea acordului de soluţionare a incidentelor de graniţă căci ele cu greu admiteau starea de fapt că în raporturile cu Iugoslavia trebuia ca ceva să se schimbe (cu adevărat).

Dincolo de fapte, o constantă era frica autorităţilor române dar şi a celor sovietice de (nedoritele) influenţe din Iugoslavia , al cărei model de „socialism cu faţa umană” era, în comparaţie cu realitatea stalinistă de la români, un gen de rai utopic.

Realizarea acordului care trebua să ducă la normalizarea situaţiei pe frontiera iugoslavo – română şi implicit în întreg Banatul, pe care acea graniţă îl diviza în două părţi, a reprezentat un pas mărunt dar într-o direcţie bună. Evoluţia ulterioară a evenimentelor, înainte de toate procesul de destalinizare care a luat amploare în însăşi Uniunea Sovietică la mijlocul anilor cincizeci, a făcut ca acest acord să constituie doar primul din şirul de paşi care au contribuit la îmbunătăţirea sensibilă a raporturilor dintre Iugoslavia şi România şi la corectarea măcar a unei părţi din greşelile provocate pe timpul raporturilor interstatale extrem de proaste (deteriorate) dintre anii 1948 – 1953.

123

Deţinuţii politici: câteva destine Laza Adamov

Laza Adamov face parte din prima generaţie a „antifasciştilor” şi „democraţilor” sârbi, a celor care s-au pus, naivi, în slujba democratizării României după exemplul redical al Iugoslaviei din primii ani post-belici. Membru marcant al delegaţiei sârbilor, ca s-a înfăţişat la Belgrad în 27 martie 1945, în vederea discutării viitorului sârbilor într-o nouă Românie. Colaborator zelos, de la începuturi, în toamna anului 1944, al periodicului timişorean „Pravda”, semn indicativ al adulaţiei vocale entuziaste a sovieticilor şi a mesajelor lor de război („Moarte fascismului!” , „Libertate poporului!” şi altele în genul acesta). La fel de zelos şi vocal pentru condamnarea Bisericii „reacţionare” (adică a celei oficiale, de sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei belgrădene) şi pentru etatizarea şcolilor minoritare confesionale. Zelul său s-a mai domolit după eşecul UACDSR 268 de a se implica politic în Banat. Între timp numit inspector pentru şcolile sârbeşti din partea Ministerului educaţiei naţionale al Guvernului Petru Groza, ca instrument de presiune împotriva aripii conservatoare a Bisericii şi şcolilor confesionale.

Dezamăgit sau pur şi simplu dat de-o parte de noii „vocalişti” politici ai uniunii, va juca un rol mai degrabă de figuraţie în noua afacere a Rezoluţiei privind chestiunea iugoslavă, din vara lui 1948. Totuşi, îndeajuns de important să-l „înglobeze”şi în valul de „tsunami” al prigonirii sârbilor, cunoscut prin

268 Uniunea asociaţiilor culturale democrate slave din România

124

genericul aducător de frisoane şi spaime „Procesul trădătorilor titoişti, fascişti, imperialişti …”, demarat în august 1950.

Episodul „jocului” său cu Securitatea nu e atât de grav ca fapt particular căci „subiectul” i-a supravieţuit, se pare fără traume majore. Grav e însă atunci când conştientizăm că aceasta a fost, mai degrabă, o reдulă de la care nu exista izbăvire decât atunci când te abandona „orдanul” sau „aparatul”. Şi când ne gândim că toţi cei trecuţi prin cumplita încercare erau oameni sociali, cu prieteni, cu familii, cu intimitatea regulii nescrise a microcosmosului minoritar, abia atunci realizăm copleşitoarea dimensiune a înglobării întregii vieţi minoritare sub conul ceţos, de angoase şi spaime, dezlănţuite ori temperate, după bunul plac, al Securităţii.

Anexe

1.

„Raport (a), 10 octombrie 1952În cadrul Biroului de cercetări care se ocupă cu cercetarea cazurilor de

evaziune [?], munca se desfăşoară cu destulă greutate , din lipsa materialului informativ, care în cazul trecerilor peste frontieră lipseşte completamente. În această stare de lucruri anchetele pe care le desăvârşim nu conţin niciun fel de material de verificare asupra individului care a recut fraudulos frontiera.

Cele mai frecvente şi mai greu de desăvârşit sunt cazurile de trecere peste frontieră din Iugoslavia în RPR,269 de unde în ultimul timp s-a constatat că trec în ţară la noi elemente recrutate de UDB-a270şi transmise cu misiune de spionaj.

Pentru a putea totuşi controla într-o oarecare măsură sinceritatea şi adevărul în legătură cu motivele pentru care unii indivizi au trecut frontiera din Iugoslavia în RPR, propunem a se aduce de la Penitenciarul Aiud trei condamnaţi care să fie recrutaţi şi folosiţi ca agentură de cameră în problema trecerilor de frontieră din Iugoslavia în RPR şi anume:

[nume şterse, unul însă trebuie să fie Laza Adamov n. n.]Facem această propunere bazaţi pe comportarea pe care au avut-o aceştia

în timpul cercetărilor preliminare în anul 1950 – 1951, când din verificările făcute s-a dovedit a fi avut o comportare cinstită arătând fără insistenţe faptele comise de el.269 Republica Populară Română270 Ured za državnu bezbednost, (Oficiul pentru securitatea statului), Securitatea iugoslavă

125

De asemenea în cadrul cercetărilor preliminare aceştia au declarat fără rezerve tot ceea ce a(u) cunoscut în legătură cu activitatea altora.

În timpul de când se află în penitenciar aceştia nu au fost semnalaţi să fi avut manifestări duşmănoase împotriva RPR.

În afară de acestea, cei de mai sus cunosc limba sârbă şi română, putând să fie utilizaţi în problemele pentru care se face propunerea.

Pentru a putea fi recrutaţi am prevăzut aducerea susnumiţilor din Penitenciarul Aiud la DGSS Bucureşti, unde să fie recrutaţi.

Metoda recrutării va fi bazată pe convingere, pentru că nu există alt material în legătură cu ei.L(ocotenent) maj(or) de Securitate I. Târnoveanu (m. p.)”

(Arhiva CNSAS271, Bucureşti, Nr. R 19424, f. 1 – 2)

2.

„Raport (b) , 10 octombrie 1952Având în vedere aprobarea superioară de a aduce şi recruta ca colaborator

în munca de anchetă a condamnatului [Lazar Adamov n. n.] am trecut la aducerea sa la DGSS 272Bucureşti.

Adus la Bucureşti, s-a stat de vorbă cu el arătându-i faptele comise de el şi s-a(u) discutat cu el condiţiunile în care îşi execută pedeapsa.

Faţă de starea în care îşi desfăşoară executarea pedepsei, i s-a arătat că în timpul executării pedepsei regimul său poate fi mai sever sau mai liber; însă că toate acestea sunt condiţionate de comportarea şi atitudinea sa faţă de organele aparatului de stat.

Arătând că (sic!) condiţiunile în care-şi satisface pedeapsa, i s-a făcut propunerea îmbunătăţirii condiţionate a situaţiei sale în timpul executării pedepsei.

Fiind de acord cu crearea condiţiilor mai (sic!) optime în decursul executării pedepsei, i s-a arătat care sunt condiţiile legate de îmbunătăţirea situaţiei sale, spunându-i-se că nu va avea altceva de făcut decât de a sesiza unele manifestări ale diferiţilor indivizi cu care va fi în celulă, atât din punct de vedere al motivelor pentru care a fost arestat, precum şi a mersului cercetărilor, faptele recunoscute şi nerecunoscute de el în timpul cercetărilor.271 Consiliul naţional pentru studierea arhivelor securităţii272 Direcţia generală a securităţii statului

126

Fiind de acord cu propunerile făcute s-a trecut la recrutarea sa. Faţă de care el a consimţit şi luîndu-şi angajamentul în consecinţă, sub semnătură.

De asemenea cu acestă ocazie i s-a arătat că în cadrul celulei unde va sta, numele său va fi inversat, adică Lazarov Adam în loc de [Laza Adamov n. n.] şi i s-a creat legenda [?!].

În primul moment de la venirea sa i s-a(u) pregătit condiţiuni optime, ca hrană, ţigări, îngrijire medicală şi cazare mai bună.L(ocotenent) maj(or) de Securitate I. Târnoveanu (m. p.)”

(Arhiva CNSAS…, f. 3)

3.

„Autobiografie 273[fără dată, se pare tot din anul 1952 n. n.]Subsemnatul [şters, n. n.] născut la [şters] în comuna [şters] jud. [şters] din

părinţi Ştefan şi Maria, ţărani săraci cu 2 hectare pământ şi o casă în comuna Variaş, Timiş-Tor.(ontal). Am un frate mai mare născut în 1900 şi plecat în Canada în anul 1922 şi până astăzi în Canada. Tatăl a murit pe front în primele zile ale războiului din 1914, iar mama a murit în 1936.

Şcoala primară, 6 clase, am urmat în comuna Variaş, iar din 1922 – 1926 şcoala medie din Sânnicolau Mare, jud. Timiş-Tor.(ontal). În acest timp mama ca servitoare la preotul român Popovici Ion din Sânnicolau.

De la 1926 – 1931, trimis de Episcopia ort.(odoxă) sârbă din Timişoara, am învăţat Şcoala normală mixtă de învăţători din Vârşeţ, Iugoslavia.

Din septembrie 1931 şi mai 1933 am satisfăcut serviciul militar activ la Regimentul 18 inf.(anterie) dorobanţi Târgu-Jiu, eliberându-mă ca fruntaş. Termenul redus nu l-am avut, n-am nostrificat diploma, neavând timp. În septembrie 1933 am nostrificat diploma de învăţător la Şcoala normală din Timişoara. La l septembrie 1933 am fost numit ca învăţător la Şcoala primară confesională ort.(odoxă) sârbă din comuna Sânmartinul sârbesc, Timiş-Tor.(ontal), până la 1 octombrie 1934. Aici am funcţionat cu învăţătorii Stoianovici Milivoi şi Raţici Smilia. Ca activitate extraşcolară aici, jucam în echipa sportivă locală, secretar al corului şi bibliotecii săteşti. Aici mă cunoaşte tot satul iar Steva Iovanovici ca preşedinte al Societăţii culturale locale. 273 Biografie oarecum exemplară, de lider de stânga al comunităţii sârbe şi viitor puşcăriaş, deţinut politic în închisorile patriei comuniste.

127

De la 1 octombrie 1934 şi până la 1 noiembrie 1939 am funcţionat ca învăţător la Şcoala primară confesională sârbă din comuna Foieni, Timiş-Tor.(ontal), singur la 7 clase. La Foieni, la fel, pe lângă activitate şcolară, activam la sport, cor, etc. Mă ştiau toţi sătenii, iar Braţa Jivcovici ca şi conducător de cor, Mila Vuici ca şi preşedinte al Comunei bisericeşti, învăţătorii români: Nediu Ion, Nediu Alexandru, Nediu Lucia, atât populaţia sârbă cât şi cea română.

În 1936, septembrie, m-am căsătorit în comuna Foieni, cu Ecaterina Gavrilov, fată din părinţi ţărani, care după moartea părinţilor trebuia să primească 3 hectare de pământ. Din această căsătorie am un băiat Alexandru, elev de liceu.

De la 1 noiembrie 1939 şi până la 8 iunie 1950 am funcţionat la Şcoala primară confesională sârbă din Timişoara-Mehala, cu unele întreruperi – numiri în alte posturi.

În timpul războiului [din] 1941 – 1944 n-am fost pe front deloc, dar am fost concentrat peste 700 de zile în diferite detaşamente de lucru ca Moldova, Basarabia. În acest timp mă ştiu bine: Ion Gighici, funcţionar la Fabrica de lichior Timişoara şi Ştefan Doboşan, frizer în Timişoara-Mehala, cu care eram timp mai îndelungat împreună.

N-am fost înscris nici n-am făcut parte din nici un partid politic. Ca învăţător şi toţi învăţătorii confesionali sârbi nu primeam salarii de învăţător cu luni şi ani de zile. Am luptat contra Episcopiei sârbe Timişoara , pentru statificarea şcolilor sârbe. În 1946 de la l aprilie am reuşit şi personal am prezentat 36 [de] comune care au cerut ca şcolile confesionale sârbe să fie primite de stat ca şcoli de stat sârbe.

La 6 iulie 1946 am fost numit de către Preşedenţia Consiliului de Miniştri [din] Bucureşti ca inspector şcolar pentru şcolile sârbo – croate din Banat, până la 1 octombrie 1948. Pentru activitatea pe tărâmul şcolar mi s-au dat mulţumiri publice în 1948 din partea Ministerului învăţământului public.

În anul 1944 luna septembrie, cu avocatul Popovici Borislav, Rada Fenlacichi şi alţii am înfiinţat Uniunea asociaţiilor culturale democrate slave din România. Iar la 15 octombrie 1944, împreună cu Rada Fenlacichi am scos primul număr al ziarului sârb „Pravda” la Timişoara, unde am colaborat, până în 1950, cu diferite articole traduse din „Graiul nou”, „Scânteia”, „Luptătorul bănăţean”, etc., majoritatea articolelor din realizările şi viaţa oamenilor din URSS, la fel diferite articole în „Calendarul Pravda”, 1945 – 1949.

128

În 1945, la 27 martie, am fost cu o delegaţie a Asociaţiei culturale slave din Timişoara [de fapt, atunci se intitula FAS274 n. n.] la Belgrad, unde am adusa ajutorul bănesc pentru populaţia suferindă din Bosnia.

În 1947, luna iulie, am fost 30 de zile la construirea liniei ferate Šamac – Sarajevo cu brigăzile române „Ştefan Plăvăţ” şi „Jarco Despotovici”275 .

În septembrie 1947 am cerut înscrierea şi am fost primit în PCR. La 1 octombrie 1948 pe lângă direcţia Şcolii primare din Timişoara-Mehala am fost numit [şi] ca profesor la Liceul sârbesc din Timişoara, unde am predat limba sârbă, matematica şi istoria. Pe lângă direcţia Şcolii primare din Mehala, la liceu 26 [de] ore săptămânal, scriam în „Pravda” articole, membru în Comit.(etul?) pedagogic [al] jud.(eţului) Timiş-Torontal, membru în Com.(itetul) filialei ARLUS276 – Timiş, membru în comitetul executiv al UACDSR.

Fiind trimis de Jud.(eţeana) PMR277 şi Org.(anizaţia) slavă, am avut peste 30 de ieşiri pe teren în judeţ, cu muncă de lămurire în diferite probleme trasate de PMR (ca muncă voluntară).

Am ţinut mai multe conferinţe în 1948, 1949 la Şcoala de cadre a PMR (în limba sârbă); mai multe conferinţe la Librăria „Naša knjiga“278. Am luat parte în Cercul de studiu al cursului scurt al istoriei Partidului comunist bolşevic şi am ajuns [cu studiul] la Capit.(olul) VIII.279

Despre activitatea şcolară ca director [la] şcoala primară şi la liceu, sunt materialele din procesele – verbale ale organelor superioare.

În anul 1947 am iscălit pentru OZNA280- UDBA un angajament.Ca avere am 1,5 ha. pământ, fără casă.În 1948 am terminat – frecventat cursul de îndrumare ICD281 iar în 1949

am urmat acelaşi curs voluntar timp de 30 [de] zile. În 1949 am ţinut timp de 30 [de] zile lecţii la cursul învăţătorilor sârbi la Timişoara în mod voluntar, organizat fiind de Ministerul înv.(ăţământului) public. Am organizat şi trimis învăţători sârbi pentru colectivul de traducere a manualelor în limba sârbă la minister [la] Bucureşti. Iar singur am tradus matematici pentru cursul inferior, cl.(asele) VI-VII

274 Frontul antifascist slav din România275 Partizan comunist din Clisura Dunării (Belobreşca), asasinat de consăteni de-ai săi, anticomunişti („chiaburi”). 276 Asociaţia română de legături cu Uniunea Sovietică277 Partidul muncitoresc român, fost PCR (până în februarie 1948).278 „Cartea noastră”, în localul „Mc Donald” în Piaţa Operei din Timişoara279 De bună seamă, studiu întrerupt la puşcărie 280 Odbor zaštite naroda (Consiliul apărării poporului), predecesor al UDBA, Securitatea iugoslavă.281 Îndrumător cadre didactice (?)

129

(Ciclul II), organizate [de fapt, editate n. n.] de Minist.(erul) înv.(ăţământului) public Bucureşti.

La 8 iulie 1948 la apariţia Rezoluţiei biroului informativ282am luat atitudinea alături de rezoluţie şi prelucrându-o în diferite comune sârbe, trimis de Jud.(eţeana) PMR.

La 8 iunie 1950 am fost arestat; iar la 3 august 1950 am apărut ca martor în Procesul titoist judecat la Bucureşti; iar în decembrie 1950 am fost judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă de către Tribunalul militar Bucureşti, fiind vinovat de iscălirea angajamentului pentru UDBA în anul 1947, dare de informaţii.

De la apariţia Rezoluţiei bir.(oului) informativ n-am avut niciun contact cu banadele titoiste. Semnatura (şters)”

(Arhiva CNSAS…, f. 5 – 7)

4. „Referat privind abandonarea agentului Adamov Lazar21 mai 1956

Susnumitul a fost arestat la data de 8 iunie 1950, pentru trecere frauduloasă a frontierei.

[Şters, evident este Adamov Lazar n. n.] este născut la [şters] în com.(una) [şters] regiunea Timişoara, fiul lui [şters] de cetăţenie sârbă, studii şcoala normală, de profesie învăţător.

În urma cercetărilor efectuate asupra susnumitului a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.

La data de 30 septembrie 1952 susnumitul a început să lucreze pentru organele noastre, până la data de 18 mai 1953, când a fost abandonat, fiind trimis la penitenciar pentru executarea pedepsei în continuare.

Propunem predarea dosarului la arhiva Serviciului „C”, fără următoarele documente ce lipsesc de la dosar:- materiale ce au servit la recrutare282 Rezoluţie adusă la Bucureşti, în 28 iunie 1948, de condamnare a Iugoslaviei lui Tito de către Uniunea Sovietică şi sateliţii ei din Blocul estic.

130

- lista rudelor şi cunoştinţelor- angajament de încetare.

Locotenent Draghicevici D. (m. p.) Se aprobă, Cpt. Dinuleanu (m. p.)”

(Arhiva CNSAS… f. 17)

Bojidar Stanoievici

Bojidar Stanoievici vine oarecum din eşalonul secund al militanţilor sârbi, al celor care ies în prim plan după 28 iunie 1948, fiind probabil cel mai drastic contestatar al Rezoluţiei antititoiste şi vehement aderent al cauzei iugoslave in periculoasa şi inegala dispută.

Este autorul moral al aşa-numitei „Contrarezoluţii” proiugoslave. Nu ştim exact dacă această riscantă opoziţie a produs şi un text coerent, cu încărcătură politică ,,pe contra”, dar avem certitudinea că o stare de spirit, vehement favorabilă iugoslavilor a proliferat în masa minoritarilor sârbi (atingându-i, pe alocuri şi pe unii dintre germani şi chiar români, bănăţeni din graniţă). Exponentul ei cel mai dinamic se pare că era tocmai Bojidar Stanoievici283, care şi-a motivat şi camarazii din conducerea UACDSR să persevereze pe linia lui Tito, invocând o regretabilă „neânţelegere trecătoare”a căii iugoslave din partea celorlalţi actori estici.

Este o altă problemă în ce măsură asemenea opinii (cam naive!) au putut avea ecou la conaţionali; sau, mai degrabă, faptul că mulţi dintre foştii partizani de război (peste 2000 originari din România) au rămas devotaţi mareşalului iugoslav şi după repatriere; din nou, e vorba de pură simpatie conaţională la unii mai naivi ori creduli şi înregimentare în toată regula, cu angajamente de serviciu la UDBA la cei mai „dotaţi” sau chiar fanatizaţi.

O asemenea „nucă tare”din Clisură a fost Stanoievici, mereu un protestatar contra stărilor de fapte din România şi iluzionându-se cu un ipotetic „paradis comunist iugoslav” pe care nu-l va afla cu adevărat niciodată, în pofida experienţei tardive de „azilant” la Novi Sad.

283 Opinie împărtăşită autorului şi de Stevan Lepoiev, fost camarad al lui Stanoievici în conducerea UACDSR şi apoi şi la închisoare. Un interesant roman – elogiu despre statuia verticală a lui Stanoievici, vezi la Миленовић, Чедомир, Пут жалосних јаблана (Мilenović, Čedomir, Aleea plopilor trişti), Темишвар, 2001

131

Spre deosebire de predecesorul nostru Laza Adamov, om din sfera educaţiei, sensibil şi cu iluzii prăbuşite după experienţa traumatizantă, Bojidar Stanoievici, popularul Boja printre cei mai mulţi ai săi, era un dur, de neînconvoiat.

A fost primul pe care l-a înhăţat Securitatea, maltratat în fel şi chip să-şi divulge reţeaua,284 a stârnit planuri nebuneşti de evadare din arest şi penitenciar, a cauzat începutul prăbuşirii unei iluzii a încrederii între conaţionali, dar a rămas mereu vertical, o conştiinţă adevărat proletară şi sârbească, de stânga. Securitatea, trebuie să admitem că avea şi fler, l-a urmărit şi hărţuit mereu, neîncetat, până la decizia (aprobată cu o uşurare, probabil) a expatrierii.

Racolat imediat la punerea în libertate ca informator, a fost unul dintre puţinii sârbi mai de vază care a reuşit să-i „dezamăgească” pe securişti. De aceea se va bucura tot timpul de atenţie specială, fiind înconjurat, mai tot timpul, de o adevărată reţea de turnători. Iată unele instantanee din faza „mai târzie” a urmăririi sale, în anii 6o şi 7o, dinaintea deciziei de a părăsi România.

Anexe

1.„Nota informativăBiroul de contrainformaţiiInformator ,Marius’11.0I. 1969, ora 19Locul de muncăPr.(imit?) cpt. Hrincescu Constantin

Sursa vă informează că cunoaşte pe numitul Stanoievici Bojidar din Divici care în prezent este angajat la Arta textilă Timişoara, care a fost condamnat pe viaţă în 1950 în cadrul Procesului din Clisura Dunării285 iar în anul 1955 a fost pus în libertate.

284 Стојанов, Павле, Југословенска национална мањина у Румунији (Stojanov, Pavle, Minoritatea naţională iugoslavă din România), Београд, 1953, p. 142 - 143285 În Clisura Dunării n-au fost procese politice. Stanoievici a fost judecat la Timişoara.

132

După aceasta el s-a căsătorit, fiindcă a fost logodit cu Vida Nedici286, ce a fost condamnată la moarte dar a reuşit pe baza unui paşaport să plece în Iugoslavia, iar de acolo în Franţa unde a studiat.287

După 1958 de mai multe ori cel de sus a discutat cu sursa, cu care ocazie i-a spus că el împreună cu Vemici Lazar din Timişoara, strada…, vrea să fugă ilegal în Iugoslavia, în care sens a solicitat ca să-i ajute sursa, căutând totodată ca să lămurească pe aceasta ca să fugă cu ei, primul spunând că fiind maior în armata iugoslavă(?)288 are relaţii cu diferite persoane şi va sprijini sursaca să intre la o facultate.

Sursa le-a spus că ea niciodată nu va fugi în străinătate289. Văzând această poziţie a sursei, au apelat la fratele sursei care, datorită funcţiei sale avea posibilitatea să meargă în toată zona de frontieră290 şi astfel să le indice zona de trecere , lucru cu care nu a fost de acord acesta.

Prima neâncredere le-a dovedit-o sursa cu ocazia căsătoriei sale, în 1 iunie 1959, când susnumitul şi Vemici Lazar s-au invitat la nunta mea, căutând ca sub această mască să fugă în Iugoslavia prin localitatea Divici înot; însă în timp ce trecea prin grădina numitei Jivanovici Zora, au fost surprinşi de aceasta, care s-a rugat de aceştia să nu-i facă rău, fiind neamuri au renunţat.

După aceasta în anul 1960 susnumitul fiind în permanentă legătură cu Panici Rada din Belobreşca au organizat ca să treacă pe la Câmpia unde au avut ca sprijin pe un oarecare pădurar al cărui nume sursa nu-l cunoaşte. Şi fiind veniţi spre Belobreşca ca să nu fie controlaţi de organe au coborât la Moldova Nouă la sursă şi de acolo au luat-o pe drumul scurt Măceşti – Belobreşca.

Cu această ocazie iar a cerut sprijinul sursei ca să-i conducă fără ca să fie găsiţi de organele de grăniceri. Ei au motivat prezenţa prin aceea că au venit ca să cumpere vin deoarece se căsătoreşte Vemici Lazar, lucru pe care l-a făcut pentru a-l masca.

Cei doi îşi menţin intenţia de evaziune291 în care sens întreţin relaţii apropiate cu Panici Rada, pe care l-au ajutat, pe fiul său, ca să-şi termine liceul.

286 Fals, mulţi au pretins că au fost apropiaţi de Vida Nedici, care devenise, în felul ei, o „legendă” în lumea Securităţii. Referiri la subiect şi în textul de faţă, inclusiv în anexe.287 Minciuni, frizând ridicolul.288 Neadevăr, în maniera ,,bombelor” cu Vida Nedici, menite să ridice „cota” informatorului.289 Cam aşa se dobândea etalonul de ,,turnător-patriot” ceauşist.290 Într-adevăr, zona de frontieră era în acea vreme inaccesibilă celor străini de regiune sau cu probleme „de dosar”.291 Termenul evaziune este folosit într-o accepţiune oarecum forţată, de sustragere din realitatea ceauşistă.

133

Panici Rada pentru a-şi atinge scopul de fugă s-a căsătorit cu o femeie din Zlatiţa, pe unde să-şi găsească loc de fugă în Iugoslavia.

Stanoievici Bojidar a întreţinut relaţii apropiate cu Lazar (mic), celălalt nume sursa nu-l ştie. Care, după ce a ieşit de la închisoare, a mers cu paşaport în Iugoslavia şi nu a mai venit înapoi.

Alte date sursa nu mai cunoaşte.11.0I. 1969 (semnat) ‚Marius’

ObservaţiiNota a fost luată de la informator deoarece Stanoievici B. este cunoscut cu

intenţie de evaziune iar despre informator s-a cunoscut că şi el ar avea [ar fi avut n. n.] aceeaşi intenţie în 1960, fapt pentru care a fost lucrat în ML [Miliţia locală ?] neconfirmându-se intenţia.

SarciniSe va organiza marşrutizarea (?) informatorului la Vemici L. şi Stanoievici

B., pentru a stabili dacă îşi mai menţin intenţia de evaziune din ţară, când, pe unde, cu cine, dacă a făcut ceva pregătiri în acest sens.

MăsuriSe va înainta o copie la Biroul CI (Contrainformaţii) Timişoara iar

originalul materialului se va folosi la dos.(arul) pers.(onal) al inf.(ormatorului ?) ca material de verificare.(semnat) Cpt. Hrincescu C-tin”

(Arhiva CNSAS…Nr. I 257166, f. 39 – 40)

2.

„MAI Dir.(ecţia) reg.(ională) TimişoaraStrict secretFişă personală

Stanoievici Bojidar este născut la 8. X. 1922 în satul Divici, raionul Moldova Nouă, fiul lui Dragutin şi Desanca, este de profesie strungar, azi angajat ca muncitor la fabrica Arta textilă din Timişoara, ca studiu are 8 clase de liceu şi bacalaureatul. Este căsătorit legitim însă nu trăieşte cu soţia din motive de neînţelegeri familiare, domiciliază la părinţi în Timişoara, strada…

Originea socială ţăran sărac, poziţie socială muncitorească.Susnumitul a locuit la părinţi în satul Divici pâmă la vârsta de 7 ani, cănd

s-a mutat împreună cu aceştia la Timişoara, respectiv în anul 1929.

134

Din 1929 până în 1933 urmează 4 clase primare la Şcoala ortodoxă sârbă din Timişoara.

Din 1933 până în 1937 urmează 4 clase la Gimnaziul industrial din Timişoara iar în continuare urmează cursurile Liceului industrial pe care îl absolveşte în anul 1942.

La 1 noiembrie 1942 este încorporat pentru satisfacerea stagiului militar la Flotila 1 vânătoare Bucureşti. A mai funcţionat şi în cadrul altor unităţi de aviaţie din Mediaş şi Popeşti-Leordeni, s-a reangajat şi în 1945 (în) februarie a fost eliberat cu gradul de sergent-major.

În februarie 1945 s-a angajat ca strungar la Atelierele CFR din Timişoara, secţia VI sculărie şi lucrează până în februarie 1947 când este scos din producţie de Jud.(eţeana) PCR şi numit secretar al UACDSR din Timişoara.

În timp ce era angajat la Atelierele CFR s-a încadrat în UTC şi PCR.În 1947 Stanoievici Bojidar a mers în Iugoslavia la construcţia căii ferate

Šamac – Sarajevo, voluntar în fruntea Brigăzii a II-a, comandant; şi pentru activitatea intensă desfăşurată în brigadă, a fost decorat cu Ordinul muncii clasa a II-a.

În decembrie 1947, la trecerea lui I. B. Tito în vizită oficială în Bucureşti, la staţionarea trenului în gara Timişoara Stanoievici Bojidar a fost din nou decorat de I. B. Tito cu ordinul Drapelul iugoslav clasa a IV-a, pentru munca depusă în calitate de secretar al UACDSR în Banat.

A activat în UACDSR până în iulie 1948 când s-a manifestat împotriva Rezoluţiei Biroului informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti cu privire la situaţia Partidului comunist din Iugoslavia, fapt pentru care în iulie 1948 a fost exclus din PMR.

La 9. X. 1948 este arestat de către organele de Securitate pentru manifestări naţionaliste şi răspândire de broşuri interzise şi a fost ţinut arestat preventiv până în septembrie 1949 când, în urma judecării procesului a fost achitat.

Cu ocazia punerii lui în libertate, în octombrie 1949, a fost recrutat de către organele noastre ca informator, dându-i-se numele conspirativ ‚Boja’. O perioadă de timp s-a ţinut legătura cu el dar a semnalat probleme fără importanţă.

Din octombrie 1949 până în februarie 1950 nu a lucrat în nici o întreprindere, rămânând fără ocupaţie.

La 1. III. 1950 s-a angajat din nou la Atelierele CFR Timişoara secţia VI, unde a lucrat până în 27. III., când a fost arestat din nou, de astă dată pentru activitate de spionaj în favoarea RPF Iugoslavia.

135

La 1 august 1950 a fost judecat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.În urma procesului de destindere a politicii internaţionale, a reluării

relaţiilor de bună vecinătate cu RPF Iugoslavia, prin Decretul nr. 535/ 1955, el împreună cu alte elemente ce au desfăşurat activitate de spionaj a fost graţiat de restul de pedeapsă şi s-a stabilit cu domiciliul în Timişoara, adresa susmenţionată.

După eliberarea din închisoare (11 decembrie 1955) continuă să menţină legăturile cu elementele naţionaliste ce au desfăşurat activitate de spionaj. În ianuarie 1956 la iniţiativa lui şi a protopopului ortodox sârb din comuna Gelu [Milan Nicolici n. n.] s-au adunat mai mulţi foşti condamnaţi în casa numitei Neţin Liubinca din Timişoara strada..., unde au făcut o fotografie comună, pe care au multiplicat-o, ea aflându-se la fiecare participant la această reuniune.

Sunt cunoscuţi că au participat la această reuniune Stanoievici Bojidar, Stanoiev Dobrivoi, Nicolici Milan, Neţin Liubinca, Serdanov Gordana şi alţi foşti deţinuţi.

Stanoievici a continuat să se manifeste ostil regimului de democraţie populară din RPR, manifestând în acelaşi timp simpatie faţă de RPF Iugoslavia şi conducătorii ei.

Faţă de organele puterii de stat din RPR manifesta tendinţa de răzbunare pentru faptul că a fost arestat şi condamnat şi cerând anumite ‚revendicări’ (sic!) cum ar fi drepturi politice şi profesionale avute înainte de arestare. În perioada 1956 – 1957 ne-a fost semnalat de agentul ,Negru Ioan’ că are manifestări duşmănoase orânduirii de stat democrat-populare din ţara noastră şi că în martie 1957 a luat parte la o consfătuire a naţionaliştilor sârbi în casa numitei Neţin Liubinca şi Milosav Alexandra din Timişoara strada…, unde au discutat directive cu privire la activitatea lor, aduse de Nicolin Ioţa la întoarcerea din RPF Iugoslavia, unde a fost în vizită.

La 19. VII. 1957 a fost deschisă acţiune informativă de grup susnumitului şi altor elemente cum sunt: Stanoiev Dobrivoi, Nicolin Ioţa, Bugarschi Sava, Dobrin Borislav şi Vemici Lazar.

Ulterior prin dirijarea agentului ,Adam Ioan’ am stabilit că Stanoievici Bojidar se manifestă duşmănos orânduirii de stat din ţara noastră, că menţine legătura cu aceste elemente, că primeşte lunar de la Ambasada iugoslavă din Bucureşti ,Buletinul informativ al Ambasadei Iugoslaviei’.

În timpul Congresului UCI292 Stanoievici Bojidar şi-a manifestat simpatia faţă de Programul reformist al UCI; însă mai târziu, în urma criticilor aduse prin

292 Uniunea comuniştilor din Iugoslavia

136

presă, şi-a manifestat frica de a nu se lua măsuri împotriva foştilor condamnaţi politic naţionalişti de către organelle puterii de stat din RPR.

Este lucrat informativ-operativ în continuare în cadrul acţiunii.Lt. maj.(or) de Securitate Crăculeac Mircea”( Arhiva CNSAS,…, Nr. …, f. 60 – 63)

3.

,,Direcţia de paşapoarte, evidenţa străinilor şi controlul trecerii frontiereiNr. 215-0868592-271482 din 9 mai 1974SecretStanoievici Bojidar

Exclus din PCR în 1948. Născut la 8 octombrie 1922 în Divici-Pojejena, jud. Caraş-Severin, fiul lui

Dragutin (decedat) şi al lui DesancaCetăţenia: românăNaţionalitatea: sârbăStarea civilă: căsătorit, nu are copiiStudii: liceul industrialOcupaţia: technician la Arta textilăDomiciliul: Timişoara…Solicită aprobarea vizei de ieşire din ţară pentru a se stabili în RSF

Iugoslavia la rude, împreună cu: Stanoievici Daniţa, soţie, născută Nicolici la 19 august 1931 în Timişoara, fiica lui Gheorghe şi Paula, naţionalitatea sârbă, cetăţenia română, studii liceul theoretic, din anul 1954 este contabilă la fabrica Victoria Timişoara, neâncadrată politic.

Doresc să renunţe la cetăţenia română.Din 1945 până în 1948 a lucrat ca adjustor la Atelierele CFR şi activist la

UACDSR Timişoara iar din 1956 s-a angajat la actualul loc de muncă.În ţară are pe: mama sa, pensionară, văduvă şi pe părinţii soţiei, pensioner

şi casnică.În străinătate: are doi unchi, plecaţi din ţară în 1919, domiciliaţi în RSF

Iugoslavia. Tot în această ţară mai are doi veri şi două verişoare.În evidenţa organelor de Securitate şi Miliţie este cunoscut că în 1950 a

fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii pentru crimă de înaltă trădare şi tentativă de trecere frauduloasă a frontierei din RS România în RSF Iugoslavia. La 19 decembrie 1955 a fost pus în libertate.

137

Inspectoratul judeţean Timiş al Ministerului de interne nu are obiecţiuni.[Rezoluţie pe cotor: 09. 01. 1975. Tabelul nr. 15/ 1974, poz. 59. Serviciul paşapoarte jud. Timiş le-a predat paşapoartele pentru a pleca în RSFI la rude. Plt. Adj. Diaconu]” (Arhiva CNSAS,…, f. 65)

Stevan Lepojev

Stevan Lepojev, sau despre eliberarea prin suferinţă. Ca şi majoritatea conaţionalilor tineri a fost şi el cuprins de valul ,,antifascismului” şi a activat în cadrul UACDSR. A fost membru al conducerii Uniunii, cu responsabilităţi în cercul Soca, în aria satelor şi cătunelor ce gravitau în jurul localităţilor Deta, Gătaia şi Ciacova. A fost implicat în ,,Procesul titoiştilor” 293 demarat, de fapt, încă la 1 august 1950, prin arestarea a peste 120 de activişti sârbi la Timişoara. Explica, foarte sugestiv (şi pentru istorici precum Mircea Rusnac, sperăm) ce însemna pe atunci să fi etichetat de ,,titoist”: ,,a fi titoist însemna chiar (şi faptul) să nu te pronunţi, dacă stăteai de-o parte şi evitai să adopţi o atitudine, respectiv, la ordin să-l huleşti pe Tito, era suficient ca să fi catalogat titoist.”294

Aşa ceva s-a şi întâmplat în cadrul UACDSR. Din partea conducerii regionale a PMR li s-a cerut nu numai o detaşare de linia lui Tito ci chiar să adopte o poziţie vulдar-contrară liderului iugoslav, să-l eticheteze de ,,bandit” şi să proslăvească ,,linia justă a PMR”.

,,Drapelul roşu”, organul PMR de la Timişoara s-a şi grăbit să încropească un asemenea manifest, de desolidarizare colectivă a celor din UACDSR cu Tito. Un asemenea gest i-a surprins (evident, cu totul neplăcut!) pe cei din conducerea Uniunii. Într-o şedinţă (din 3 iulie 1948) s-au decis să dezavueze respectiva ştire de presă, pe considerentul că Uniunea lor nici nu

293 Vezi pe larg, în Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, Editura Direcţiei generale politice a MAI, [Bucureşti], 1951 (Capitolul Procesul trădătorilor şi spionilor titoişti), p. 151 – 181. O abordare istoriografică a problemei, suferind însă încă de prejudecăţile inoculate de defunctul regim, în genul ,,o minciună repetată la nesfârşit se metamorfozează şi în adevăr!”, la mai tânărul confrate Mircea Rusnac, Procesul intentat liderilor sârbi ,,titoişti”(1950) şi implicaţiile sale, în ,,Analele Banatului”, Serie nouă, Arheologie-Istorie, V, Timişoara, 1997, p. 383 - 395 294 Ljubinka Perinac-Stankov, Гоgине каgа је смрт била близу. Стева Лепојев затворен пеgесетих гоgина поg оптужбом „велеизgаје“(Anii când moartea era pe-aproape. Steva Lepojev întemniţat în anii cincizeci sub acuzaţia de „înaltă trădare”), interviu în „Наша реч” (Naša reč, Cuvântul nostru), nr. 1003, [Timişoara], 8 mai 2009, p. 6 – 9.

138

putea să facă asemenea declaraţii politice, fiind, conform statutului său, doar o organizaţie cu conţinut cultural şi nicidecum politică.

Aceasta a şi fost ,,greşeala fatală” pentru membrii de atunci ai uniunii. Au fost anchetaţi într-o dură şedinţă-interogatoriu (în noaptea de 12 spre 13 iulie) la Partid; iar după o săptămână, excluşi într-o şedinţă plenară, cu tot arsenalul de epitete şi invective prevestitoare de vremuri rele.295

A urmat ridicarea la 1 august 1950 şi Procesul de la Bucureşti (februarie 1951).

Cea mai cumplită, după spusele domnului Lepojev, a fost această aşteptare de 6 luni în beciurile Securităţii din Timişoara. Hrăniţi cu terci la gamelă, fără apă de spălat, aceeaşi gamelă folosită şi pentru clătirea cârpei cu utilizuare repetată, pentru nevoile fiziologice. 120 de oameni, claie peste grămadă, diaree, fecale şi urină peste tot, inundând betonul pardoselei şi cuprinzându-i, noaptea, pe nenorociţii ce dormeau pe jos… Momente cumplite, când vezi omul cum arată, ,,dezgolit până la os” de convenienţele civilizaţiei, în adevărata sa înfăţişare.

În asemenea împrejurări, cu totul extreme, s-a remodelat şi personalitatea de supravieţuitor a lui Stevan Lepojev, unul dintre puţinii martori încă vii despre acel îngrozitor calvar: ,,Am ajuns la concluzia că ura acumulată în atâtea umilinţe suferite îmi face rău doar mie. Niciodată nu e bine să exagerezi. Mi se întâmplă şi astăzi să asist la câte un conflict…privesc însă ceea ce se petrece cu totală detaşare, cu zâmbet chiar şi seninătate. După închisoare, mie niciodată nu îmi este foame, am pierdut acest sentiment. Nu mă mai implic emoţional. Fiecare din noi e liber să decidă ce povară să poarte.”296

[Стеван Лепојев, интервју]297... Били сте присутни на оној седници, која је била трећег јула, када је усвојена Резолуција од стране Извршног комитета ССКДУР-а... како је онда било? Ја нисам био на тој седници, ја сам био у Соки, ја сам био на терену, ја нисам био присутан кад је... 295 Vezi pe larg aceste episoade, evident într-o răstălmăcire oficială, a proceselor verbale din sedinţele UACDSR, în Andrei Milin, Miodrag Milin, UACDSR sau sârbii din România pe baricadele Războiului rece …, documentele 1 – 6, p. 79 – 155, passim.296 Ljubinka Perinac-Stankov, Interviul citat.297 Interviul ce urmează a fost realizat de editor prin logistica de la ,,Radio Timişoara”, în vara anului 2009. Ţinem să mulţumim şi pe această cale domnului director al postului de radio Mihai Anghel şi domnului Miomir Todorov, şeful de secţie de limba sârbă, pentru sprijinul acordat, ca acestă conlucrare pe relaţia Timişoara – Bucureşti să poată fi dusă la bun sfârşit.

139

Трећег јула нисте били?Нисам...Кад је оно усвојено, нисте били?Не, не, не...Ја, да вам кажем, у овом записнику, са те седнице стоји и ваше име... каже: „Prezenţi...“ ... можда је онај записник и префабрикован, састављен, разумете?Вероватно, пошто ја сам био секретар савеза, рајона Дете, Чакове итд.... и онда аутоматски, вероватно ме ставили као присутног...Да, да...Онда, што се ваш тиче, тамо је то усвојено, на тој седници, трећег... али како је дошло до Против – резолуције?Па, до Против – резолуције, кад је била објављена...став...У Правди...Да, у Правgи ..., да Извршни Комитет или Савез СКДУР је заузео став против Тита итд...., онда ми смо се изненадили, поготово ја који нисам био ни присутан и онда смо се договорили да направимо једну другу резолуцију, да ми нисмо партија, да смо ми културно демократско удружење и да ми не можемо да заузмемо став...Да, добро... Ко је био са иницијативом?Божа Станојевић и Јоца Сапунђија...Њих двоје?Они су били са иницијативом... ја сам исто то потписао и онда`к је то кренуло у разним селима... Јоца Мијатов, ако се добро сећам, из Сараволе, он је носио у северни део Баната, они који нису могли да дођу...У северни део, то значи око Чанада, Семиклоша тамо?Да, да, Варијаш, Семпетер, Саравола и мислим да баш у Сараволи су га... хај да кажемо... ухватили. Партија је покренула то, вероватно и безбедност... ко је то све урадио и наравно... знам да је Пера Тодоров отиш`о и узео ту Резолуцију и донео у Партији... Од овога... који сте му рекли име...Од Мијатова...Да.У Сараволи се то десило?Да, тако се сећам ја...И онда сте ви дошли кад је следећа седница била, десетог јула, кад сте дали извештај са терена, да није било проблема итд., да се људи чудили око те резолуције и ... отприлике то... то је ваш извештај са терена... то

140

је десетог јула било.... Тада сте већ били саставили ту Против-резолуцију?Треба да се сетим... У сваком случају, то знам тачно, да на Петровдан, дванаестог јула, окружни комитет партије, жупаније Тимиш, они су већ то знали, су пронашли и послали кола за Јоцу Сапунђијиног у Чанаду, по мене у Семиклошу, јер ми смо отишли мало кући после тога,... и су нас довели... била је она Цако(Czako) Јелена, која је била исто неки секретар, активиста, функционер окружног комитета...Секретар..., Сокол?Она је дошла, па нас довели у Темишвар и у Партију су нас однели, тамо је било тако-звано саслушање, сваки појединачно... Били смо изоловани, свако у једној соби, да се тобоже не договоримо, итд.... и то је трајало до увече, до касно... и онда тамо... су хтели... су нас убедили, некако, да смо ми на погрешном путу и да треба прихватити линију партије итд....298

А, то је био тај Богдан, јели?Тако... Мирко знам да је био... вероватно Богдан је био, ако се добро сећам...Био је и Живковић?Да, да... То је било у Партији, Живковић299 је тада био као секретар у „Biroul“ Обласног комитета партије, један од четири секретара...он је био... и после тога је он дошао, вероватно, у Букурешт.Добро...То је углавном било..., после су на мене и још неке су позвали у партијску школу, нас убацили и...Хајде да вас питам... оне које су избацили... ти, троје, четворо који су били: Милош Тодоров, Јоца Сапунђијин, Божа Станојевић, Бора Петров итд... то је била та седница осамнајестог јула,300 то је било недељу дана после што су вас...?После те седнице... и после је дошао Курић као Генерални секретар...Тако, да... Мирко Живковић је био на тој седници, кад су их избацили? Никад он није био у Савезу... 298 А. Милин, М. Милин, ССКДУР или Срби из Румуније на барикаgама Џлаgног рата (UACDSR sau sârbii din România pe baricadele Războiului rece), Timişoara, 2009, nr. 3, p. 105 – 108 (Relatare despre şedinţa di noaptea de 12/ 13 iulie 1948).299Profesorul Мirco Jivcovici neagă orice implicare în chestiunea rezoluţiei, afirmând (interviul său, mai jos) că cei din conducerea regională de la Timişoara a PМR l-au evitat, mereu, când era vorba de luarea unor hotărâri în problemele cu sârbii. [Obs. M. Milin]300 A. Milin, M. Milin, op. cit., nr. 4, p. 108 – 125 (Procesul verbal al şedinţei din 18 iulie 1948, de excludere din UACDSR a membrilor potrivnici rezoluţiei anti-iugoslave).

141

Али никад није ни учествовао у раду Савеза?Није, он је био партијски функцијонер на линију партије, он као бивши илегалац... тако да он није учествовао, него је... знам да Курић је дошао и преузео руководство, пошто Божу и Јоцу су избацили... Али Живковић није вас надгледао, рецимо, да је био од стране Партије, преко вас?Није, није... Он је само, чисто, у Партији, он је водио такозвану линију партије и после тога, знам да је он, валда, за месец, два дана, дошао у Букурешт и на његово место дошао Гере... Михај Гере… Он је дошао као један од тих четири секретара…Разумем… а овај је отиш`о за Букурешт…Овај је дошао у Букурешт и `50-e године је основао српску редакцију…Да вас питам друго… кад сте били у оне школе, партијиске, што су покренуте, ја мислим да је Курић био надлежан за то, је`л?Не, не, не… то је чисто Партијиска школа у оквиру Партијиског комитета…Разумем… Обласног… или како је било?...То је била она Партијиска школа од три месеца, ако се добро сећам…То је организовано специјално за Србе или били су и други?Не, не… било је за сељаке… ту су били, валда, на месец дана и Срби, али, то је било за будуће чиновнике, активисте…Разумем… Ви сте, тада, били исто искључени као и ови? Осамнајестог или после тога?Да… Из Извршног комитета ... Сте остали у овај други?...Не… ја нисам више остао тамо, дошло... други Извршни комитет…… као сви који смо тако погрешили…Какви су ти избори били? Онај Комитет je био измењен,… те листе су биле из Партије? Или како је то ишло?Вероватно… Ја нисам био на тим… седницама, више, је`л после тих… Контра резолуције и свега тога… мене су позвали да идем на тај курс… ја сам постао тамо ђак… курсант… и нисам више имао никакве везе са Савезом… и знам да је дошао нови Извршни комитет и на челу са Курићем… и мислим, Бора Поповић је остао…Бора Поповић је остао… да, да…Мислим да је остао... а Курић је био као Генерални секретар,... он је био као главна веза Партије...Ови нови који су дошли у тај Извршни комитет, 20 или колко их је било, кад су вас сменули, на којој основи су они били предложени?

142

Партијиски комитет је то...Исто из партије?Исто ...Разумем...Проверени....Цео кадар ваш био је послат од стране Партије, проверени… Када су почели ти процеси… прво је било у Темишвару, сам разумео, да?Не… први процес, велики, првог августа 1950… у Букурешт…Пре… `49 је било у Темишвару…Био је Бора Коњић, Ђурица Коњић из Семиклоша, то су сви појединачни, али главни процес је почео првог августа 1950 у Букурешту. Тамо је Божа Станојев, Милош Тодоров… један… двојица из амбасаде…Лацић……Милутиновић, Вида Недић… двоје су били осуђени на смрт итд… и првог тог августа су нас похапсили… Кад је почео процес…Похапсили су вас из Темишвара?У Темишвару су ме ухапсили…Су вас дигли све, онда?…Све… Безбедност је дошла код сваког и…То је било августа `50…Првог августа `50… и тек фебруара тринаестог је било наше суђење…Фебруара `51?`51… Прво су нас држили у Безбедност до другог фебруара… нас убацили, тога дана су нас ставили на рол, онај, за суђење и кроз две недеље, тринаестог, четрнаестог фебруара били суђени… држали су нас тако групе… нисмо се ни познавали… су стварали лотове, тако…Где је то суђено?У Темишвару у Војном Суду… Војни Суд нас је судио…Дакле, почело је у Букурешту и настављено у Темишвару?У Темишвару… онда је било неколико после нас… ми смо били први суђени, нас једно дванаесторица, професор Голуб, најтеже је био неки Ђока Кнежев… он је био као као шеф лота кога сам онда тек упознао… професор Голуб, ја, Добривоје Јовановић, Малимарков, Славко Милин из Дете…Да… то је мој ујка, знате?Врло добро… Ја познајем… његову фамилију… Пре десет година кад сам био, био сам код Гиге… он ме пребацио колима… после једног дана, код Јованке… био сам код Јоце, тако у посети… [Милини из Дете н. н.]

143

Добро чика Стево… , дакле, то је било у ствари суђење је почело у Букурешту а настављено у Темишвару?Да… као одмах, главни кривци смо ми били почели у Темишвару и онда су неколико процеса били одржани… и тад нису нам дали пресуду једно пет недеља… како и кол`ко ће да нас казне… и 22-ог марта је дошла пресуда и после смо 6-ог маја отишли смо… ја сам отишао, нас један добар део у Жилаву итд…Дакле, све је то било `51?Да, да…Имали сте још везу са овима из управе који су били… са Тодоровим [Др Mилош Тодоров н. н.] и осталима? Нисте у опште?Не… нисмо ни били заједно, једино смо били, само неки, у Питешту, ал` то после једно четири године…На робији?На робију…Да вас питам… Вида Недић и Никола Милутиновић имали су везу са Савезом?Не… Милутиновића ја нисам га ни познавао… Је`л је он био у амбасади или није… југословенској?Ја сам разумео да је он био неки домар у Дому ученика, или тако нешто, у Темишвару…Да, тако нешто је био, ал` ја га нисам познавао… знам да су они троје били осуђени на смрт…Двоје, двоје… он и Вида……И онај Баслер Ђура из амбасаде, неки инжињер, Баслер…Баслер Ђура. А Лацић је био са овима из управе Савеза?Бошко Лацић? Да, он је био на доживотно...Заједно са Сапунђином и са осталима, са Бором Станојевићем, не?Вероватно да је био...Добро, хвала чика Стево... ето, смо попричали и ствари сам мало разјаснио, за себе а, надам се, и за наше млађе читаоце...

Miladin Silin

144

O altă poveste, sugestivă pentru lipsa de speranţă, a minoritarilor cu identitatea asumată, în penitenciarul fără ziduri numit România comunistă, este şi cea a lui Silin Miladin.

În temniţă din 1950, pentru vinovăţiile reale ori imaginare atribuite celor din UACDSR, de „înaltă trădare” şi altele din acelaşi repertoriu dur al luptei de clasă, a fost anchetat şi „stors” de informaţii ... „pe care le dau, susţin şi semnez nesilit de nimeni”... la închisoarea din Aiud.

Recrutat de Securitate la eliberare, survenită tot pe neaşteptate precum şi condamnarea, a fost înregimentat în reţeaua ţesută pentru a-l ţine sub permanentă supraveghere pe Boja Stanoievici şi apropiaţii săi, etichetaţi drept „capii reacţiunii titoiste” şi apoi „naţionalişti sârbi”, după cum erau vremurile şi „priorităţile” represive. Nume conspirative, (precum zelosul şi în toate băgăreţul „Adam Ion”, apoi „Dimitriu Mircea”, „Bratu Gheorghe”, „Nedelcu Mihai”, „Ionescu Lucian”, „Ion Victor” şi altele), neaoş româneşti, pentru a-i „camufla” mai bine pe triştii turnătorii conaţionali, parcă decupate din scenarii de sinistre filme poliţiste şi „patriotice” pentru copii; locuri de taină, la fel de jalnice (bufetul „Dinamo”, depozitul TAPL de vinuri), cu personaje precum un gestionar de aprozar301 ori un şofer de taximetru; iar subiectele, pe măsură de absurde, parcă dintr-o complicitate morbidă, a călăului cu victima: situaţia din China, „iubirea” dintre Tito şi Enver al albanezilor, Nehru şi „tovarăşul” Hruşciov, Tibetul şi Dalai-Lama şi altele, de aceeaşi categorie, în care interlocutorii, de bună seamă, erau „experţi de mâna întâi”, surse „nepreţuite” pentru la fel de „genialii strategi” ai tristului destin comunist românesc.

În ultimă instanţă, şantaj contra libertate; sau, trecerea cu vederea peste unele fraude (regizate, ori reale, lucru fără de importanţă!), precum cu vinul de la depozit, în schimbul urmăririi lui Stanoievici ori a turiştilor belgrădeni sosiţi cu autobuzele de excursionişti la Timişoara, sau doar pentru banala „bişniţă”... Viaţa l-a sufocat cu mizerii, încât la urmă au început să-i şi placă, resemnarea definitivă confundând-o cu o împlinire existenţială. Ajuns finalmente într-o

301 Acesta, Sava Bugarschi, figură sinistră, de gardian la Securitate şi spion la UDB-a (la un moment dat cu misiunea de a-l otrăvi pe arestatul Boja Stanoievici); apoi, după „cuvenita” închisoare, şef la un aprozar (perioadă în care a dat dovadă de adevărate performanţe în a-şi turna conaţionalii, în informări ce însumează mii de pagini, legate în tomuri la CNSAS, comparabile ca dimensiune cu o ediţie populară din „Război şi pace” al lui Tolstoi); şi, în cele din urmă, vajnic „dizident” proiugoslav, cu domiciliu şi pensie „de merit” la Novi Sad. E de presupus, prin urmare, că şi pentru UDB-a a activat cel puţin la fel de sârguincios.

145

asemenea stare, de inerţie a gândului şi a minţii, a fost în cele din urmă abandonat de „organe”, ca o lămâie stoarsă de sevă.

Deoarece avem în faţă un „model clasic” de corupere identitară, prin recrutatea pe bază de şantaj din partea Poliţiei secrete a statului comunist, vom oferi în cele ce urmează informaţii mai ample de arhivă, dezvăluind de fapt jocul sinuos al ademenirii prin şantaj şi al abandonării, ca parte integrantă a regulii „contractului cu diavolul”. Iar rezultatul, în cele din urmă, o cârdăşie tristă a victimei cu propriul călău. *

Еste doar o parte, furnizată de Securitate, a imaginii personajului Miladin Silin. Avem din fericire şi reversul acesteia, mai cald, uman şi traдic, din pana fiicei sale Miliţa.

La începutul tristelor evenimente familia Silin era printre gospodarii de vază ai Diniaşilui, adevărat „exemplu de hărnicie şi cinste” printre săteni. Miladin, activist de seamă al UACDSR, a fost arestat şi împrocesuat împreună cu ceilalţi, în vara anului 1950.

În locul depăşirii unor „neânţelegeri trecătoare” a urmat o cumplită sentinţă de 25 de ani de temniţă grea, cu efecte la fel de devastatoare şi pentru cei de acasă. Cele trei fiice izgonite de la şcoală şi deposedate public, în careu, de râvnitele cravate de pionieri. Mama, constrânsă să divorţeze, pentru a primi un serviciu jalnic, de bucătăreasă, ca să aibă cu ce-şi hrăni copiii.

În închisoare bătăi, umilinţe, maltratări, mina de plumb de la Baia Sprie... Supravieţuire apoi, într-o aparentă libertate doar, prin pactul cu diavolul. Şi o moarte prematură, cauzată de bolile adunate la temniţă şi apăsătoarele mustrări de conştiinţă din blestemata „ libertate”.

Dintr-o prosperă şi respectabilă familie iată, în câteva decenii s-a ales praful, vântul potrivnic al destinului de minoritar risipindu-i în cenuşiul unei existenţe de frustrări şi neîmpliniri.

Anexe

1.

„Declaraţie27 octombrie 1950. Dată în faţa noastră plt. de Securitate [fără nume n. n.]

146

Subsemnatul Silin Miladin, născut în anul 1921, luna martie, ziua 24, în comuna Diniaş, jud. Timiş-Torontal, fiul lui Silin Mişa şi al Daniţei, de naţionalitate sârbă, cetăţenia română, am 5 clase de liceu, cunosc limba sârbă şi limba română, de profesie învăţător suplinitor, căsătorit cu trei copii, cu ultimul domiciliu în Timişoara, strada..., prin prezenta declar următoarele:

Pe numitul [...] îl cunosc din copilărie fiind din comună cu mine iar în toamna anului 1947 l-am recrutat pe [acelaşi, n. n.] ca informator pentru OZNa pentru care fapt mi-a semnat un angajament în scris prin care se obliga să-mi furnizeze material informativ.

Instrucţiunile care le-am dat lui [...] au fost să vadă care este starea de spirit din comună a populaţiei , să urmărească fracţioniştii din sânul partidului şi partizanii lui Draja Mihailovici. Despre acestea am primit pe urmă de la [...] informaţii verbale de circa 4 sau 5 ori pe care mi le-a dat în şcoala din Diniaş. Aceste informaţii au fost de natură politică şi socială. Ştiu că [acelaşi n. n.] a lucrat pentru OZN-a, având legătura şi cu [altul n. n.], înainte de a avea eu legătura cu el. Cu [precedentul n. n.] am ţinut legătura şi mi-a dat informaţii pentru OZN-a din decembrie 1947 până în luna martie 1948.

Aceasta-mi este declaraţia pe care o dau, susţin şi semnez propriu, nesilit de nimeni.

Aiud, 27 octombrie 1950 (semnatura) Silin Miladin”(Arhiva CNSAS,..., f. 120)

2.

„Dosar Personal Silin Miladin, (dosar de reţea). Nume conspirativ „Dimitriu Mircea”

Nume: Silin Prenume: MiladinData naşterii: 24.03.1921Naţionalitate: sârbăCetatenie: românăLocalitatea:Studii: 5 clase de liceuProfesie: funcţionar, în calitate de gestionar la depozitul de vinuri I.C.R.M Domiciliul actual: str...., TimisoaraIstorie: Sus-numitul a fost recrutat ca agent de catre organele de Securitate

in cursul lunii iulie 1958, primind numele conspirativ „Bratu Gheorghe”.

147

In cursul lunii decembrie a aceluiaşi an a fost abandonat pentru faptul ca s-a desconspirat faţă de agentul „Adam Ioan”. Astfel, imediat dupa recrutare, i-a spus agentului ca a fost dus la Securitate unde i s-a luat un angajament, solicitându-i-se să dea informaţii despre elementele de naţionalitate sârbă.

In tot timpul colaborarii lui cu organele de Securitate, i-a vorbi agentului despre faptul ca se întâlneşte cu ofiţeri de securitate şi unde anume se întalneşte cu ei.

Dupa abandonare, numitul Silin Miladin, a continuat sa întreţină legături cu elementele urmarite de noi în acţiune informativă de grup ca: Stanoevici Bojidar si Nocolin Iosif şi alţii, pe lângă care fusese, de fapt, recrutat. De menţionat că nu s-a stabilit ca cel în cauză să se fi desconspirat şi fata de elemenetele aratate mai sus sau faţă de alte persoane, în afară de agentul nostru „Adam Ion”.

Faţă de această situaţie am luat masuri de a strânge material compromiţător asupra numitului Silin Miladin în scopul reanchetării acestuia.

Astfel, am luat legatura cu organele de miliţie, carora le-am dat unele materiale din care a rezultat aspectul de afaceri ale sus-numitului. Pentru a gasi material compromiţător în vederea reanchetării. În urma acestui fapt, organele miliţiei economice au organizat un inventar la gestiunea numitului Silin Mildin si au gasit o fraudă de peste 4.000 de lei, pentru care cel în cauză poate fi predat justiţiei şi condamnat. Având în vedere cele de mai sus, propunem ca organele de miliţie să treacă la reţinerea sus-numitului Silin Miladin, dupa care sa fie reanchetat de către noi, în scopul reactivarii lui. Dacă în procesul anchetei vom stabili că sus-numitul nu va putea fi reactivat, va fi dat justiţiei.Şeful biroului II Lt.maj.(or) de sec.(uritate)Maior de securitate Ioti IoanSimlovici Alex.De acord,Şeful serviciului IIIMaior de SecuritateStanescu Paul”(Arh. CNSAS...., Nr. R-302885, f. 15 – 16)

3.

148

„Angajament Subsemnatul Silin Miladin, domiciliat în Timişoara, str..., am comis anumite acţiuni-infracţiuni în dauna avutului obştesc pentrucare mi s-a pornit un proces penal din partea organelor de miliţie, urmand a fi tras la răspundere pentru faptele comise. In acest timp am făcut în faţa organelor Securităţii statului anumite declaraţii privind activitatea si atitudinea anumitor persoane cunoscute de mine. Fata de situaţia în care mă aflu, rog organele Securităţii statului să intervină pentru a nu fi trimis în Justitie de catre Procuratură şi organele Miliţiei iar pentru aceasta mă angajez în continuare în faţa organelor Securităţii statului să demasc în continuare elementele de naţionalitate sârbă cu care voi intra în relaţii de prietenie. Această activitate a mea o voi ţine strict secret şi nu o voi divulga nici familiei mele, nici prietenilor celor mai apropiaţi şi nici unei alte persoane. Informaţiile ce le voi furniza le voi semna cu numele de Dimitriu Mircea, în loc de numele adevarat.Timisoara 21.12.1960”(Arh. CNSAS..., f. 17 – 18)

4.

„Angajament Subsemnatul Silin Miladin domiciliat in Timisoara, str..., declar că voi

păstra în cel mai strict secret problemele pe care le-am declarat organelor Securităţii statului cu privire la activitatea mea potrivnic(ă) regimului democrat popular din ţara noastră precum şi despre activitatea altor elemente de naţionalitate sârbă cu care am intrat in contact. De asemenea, declar ca voi păstra în cel mai strict secret problema colaborării mele cu organele Securităţii statului.Timişoara, 27.07.1958”(Arh. CNSAS,..., f. 30)

5.

„Hotărâre privind excluderea din reţeaua agenţilor a numitului Silin Miladin Silin Miladin este născut la 24.03.1921 în comuna Diniaş, regiunea

Timişoara, fiul lui Mişa şi Dani(ţ)a, cetăţean român, de naţionalitate sârbă, de

149

profesie funcţionar, azi gestionar la O.G.L.Alimentara din Timşoara. Ca studii are şcoala normală, serviciul militar satisfăcut, căsătorit, are doi copii minori şi domiciliază în Timişoara, str...

Susnumitul a fost recrutat la 24.07.1958 pe baza materialelor compromiţătoare, cât şi a lămuririi lui. A fost condamnat pentru crimă de trădare de patrie, datorită comentariilor referitoare la clica lui Tito. Cu agentul a mentinut legatura Lt.major Crăculeac M., în afara casei de întâlnire în locuri prielnice, deoarece nu exista o bază pentru a fi introdus în casă.

De la început a făcut semnalări care prezentau oarecare bază operativă privind elemente ca Neţin Liubinca, Toţin Sfetozar şi Stanoevici Bojidar, însă în mod treptat importanţa materialelor informative scădea.

La 1.08.1958 agentul „Adam Ioan” ne semnalează că discutând cu Silin Miladin, acesta i-a răspuns că în urmă cu câteva zile a fost luat de securitate şi anchetat şi ca i s-a cerut un angajament de colaborare. Silin intreaba pe agent cine ar fi denunţătorul problemelor în legatură cu care a fost anchetat.

La 3.10.1958 s-a stabilit o întâlnire, la care a participat tov.Bota, în scopul determinarii acestuia să arate cum s-a desconspirat şi faţă de cine. La această întrebare a arătat ca nu s-a desconspirat. Însă mergând la Diniaş, după ce a fost recrutat, s-a întâlnit cu Silin Velimir (şi acesta agent al raionului de Securitate Timişoara), recrutat in iulie 1958, pe care l-a prevenit sa aibe grijă ce vorbeşte, că Securitatea îl urmăreşte. Nu a spus ce a discutat cu „Adam Ioan”. Materialele de verificare sus-menţionate dovedesc faptul ca Silin Miladin este un element duşmănos, rău intenţionat, care pe lângă faptul ca a desconspirat, a prevenit şi alte elemente. In concluzie, menţinerea legăturii nu mai are nici un temei. În acest sens propun abandonarea lui din reţeaua agenţilor, în mod treptat, fără a i se lua un angajament şi derutat pentru a nu desconspira pe agentul „Adam Ioan”. De acord: Seful Serviciului, Maior Securitate Crăculescu Mircea”(Arh. CNSAS,..., f. 31 – 32)

6.

„Notă informativă

150

Pivniţa de vinuri din str. Neculuţă nr. 4 şi gestionată de Silin Miladin şi facturierista Munteanu Maria. Pivniţa este vizitată de diferite persoane care nu au nimic în comun cu ICRA. Am comunicat cele constatate verbal la Secţia dvs., unde am atras atenţia [cu privire la] „focarul” pivniţei de vin. Direcţiunea nu a luat nici o măsură, deşi Silin a fost prins in timpul zilei transportând mobila acasă unui consatean de-al lui, dar a fost lasat să-şi continue activitatea. A vândut şi vinde în continuare băuturi scumpe cu etichete ieftine.[Logica fraudării ar fi tocmai invers! n. n.]. Miliţia a cercetat, dar cazul lui nu a putut fi identificat, vinul fiind deja consumat. Toate acestea le face pentru a putea menţine legaturile pe care le intensifica, în acest loc.

Cei mai frecvenţi vizitatori sunt: ofiţerul de miliţie Blagoev, care în momentul în care mă vede îşi schimba direcţia şi intra la Cooperativa Avântul, care se află în incinta străzii Neculuţă, nr. 7. De asemenea şi tov. Mixici de la Regionala de partid care nu intra deoarece i s-a atras atenţia ca este suspectat. Musafiri obişnuiţi sunt şi aceia cu care Silin Miladin a fost în închisoare. Printre ei se numară fostul director al Artei plastice, Radivoi sau Milovoi şi încă doi al caror nume nu-l cunsoc. Persoane dubioase sunt aceia care vin din alte părţi ale regiunii, dar vorbind sârbeşte nu înţeleg; iar peste câteva minute Silin dispare cu respectivele persoane. Aceste vizite sunt zilnice, incepând de la 4 - 8 persoane.

Intregul personal este atasat de Silin pentru că le donează multe.Strausman”(Arh. CNSAS,..., f. 34) 7.

„Notă informativăSursa vă informează că în ziua de 7.09.1960 s-a intalnit cu Silin Miladin

cu care a discutat despre problema chineză. Acesta spunea ca Ambasada chineză a tipărit cateva mii de exemplare, broşuri pe care le-a imparţit la studenţii chinezi şi la populaţie.Aceste broşuri aveau un conţinut referitor la partidele comuniste şi muncitoreşti. Numitul Silin era ingrijorat de ceea s-a întâmplat între Uniunea Sovietică şi China.

Numitul s-a bucurat de faptul ca relaţiile între Bulgaria si Iugoslavia sunt mai bune şi aşteaptă ca şi cu Romania relaţiile să se îmbunătăţească şi odată cu

151

aceasta se va îmbunătăţi şi situaţia celor care au fost condamnaţi în problema iugoslavă.

Sursa l-a mai întâlnit şi pe Stanoiev Dobra. Printre altele am ajuns şi la actuala problemă ONU. Conducatorii iugoslavi vor ridica probleme acute pe care le vor susţine şi cei neutri, cum ar fi: dezarmarea, Germania, Congo, Algeria şi altele. La fel vor face şi sovieticii care sunt în favoarea lor. Tito este acela care dă tonul celor neutri: Tito, Nasser, Nehru şi alţii. „Adam Ioan”.Observatii:

Agentul a furnizat nota în urma sarcinilor avute în acest sens. De menţionat că întâlnirea propriu-zisă a avut loc în ziua de 21.09. în acest an, ocazie cu care nu a adus materialul scris; şi astfel i-am fixat o nouă întâlnire numai pentru a preda materialul. Întâlnirea a avut loc pe stradă, în ploaie, astfel încat nu l-am putut citi. Numitul Silin Miladin este studiat in vederea reanchetarii.Sarcini:

Întrucât din motive obiective ale agentului nu a putut îndeplini sarcinile ce le-a avut, a ramas ca să îndeplinească sarcinile trasate la întâlnirea anterioară de tov. maior Simlovici Alex.”(Arh. CNSAS,..., f. 36)

8.

„Notă informativă În ziua de 1.08.1960 sursa a vizitat la domiciliu pe Silin Miladin, pe care l-am întrebat cum stă cu serviciul la ICRA. Numitul mi-a răspuns că vrea să predea gestiunea pe care o are, deoarece în ultimul timp este persecutat de către directorul Damian şi de catre merceologul Strausman, spunându-i că sunt prea mulţi straini care vin să-i guste vinul. Sursa l-a întrebat dacă s-a prelucrat legea cu privire la comerţul de stat, unde prevede cine poate fi gestionar. Numitul a răspuns ca nu. Dar el totuşi va preda gestiunea. Silin mai spunea că are greutăţi cu angajarea soţiei lui, pe care dorea să o angajeze la Arta Textilă din judetul Timiş, prin intervenţia lui Stanoevici Boja. Dar se pare că Boja nu mai are influenţă la director, ci doar se laudă că poate şi el ceva. Stanoevici Boja i-a promis lui Silin mai demult că va interveni pentru soţia lui Silin.

152

Spunea printre altele ca merceologul Strausman are pretenţie să i se ducă vin cu damigeana acasă la domiciliu. Acesta l-a refuzat şi tocmai din acest motiv a fost persecutat.„Adam Ion”.Observaţii:

Numitul Silin Miladin si Stanoevici Bojidar sunt urmariţi în acţiune informativă.Instrucţiuni:

A fost instruit să mai ia legatura cu Silin Miladin si să stabilească, cu cine mai lucrează la depozitul de vinuri, dacă are ceva lipsuri în gestiune, întrucât urmează a se face studii pentru recrutarea lui Silin Miladin. De asemenea, a fost instruit sa ia legatura cu Stanoevici Bojidar şi să discute cu el probelmele angajarii lui Silin. Aceasta pentru a stabili caracterul legaturilor dintre Silin si Stanoevici Bojidar.Mr.Simlovici Alex.”(Arh. CNSAS, ..., f. 38)

9.

„Notă infromativă Sursa vă informează că în ultima perioadă de timp o problemă care a

reţinut mai mult atenţia celor ce au fost condamnaţi pentru crimă de trădare de patrie a fost şi presupusa întalnire dintre Tov. Hruşciov si Tito, cu ocazia vizitei sale în RPR, din luna octombrie 1959. Astfel, în urmă cu două săptămâni sursa a fost vizitată de Nicolin Ioţa la domiciliu. Acesta era împreună cu soţia care era profesoară de matematică, undeva în raionul Moldova Nouă. Cu această ocazie, Ioţa a intrebat pe sursă dacă a auzit că Hruşciov s-a întâlnit în RPR cu Tito şi care a fost semnificaţia acestei întâlniri. Sursa a răspuns că a auzit despre această vizită, de la un comunicat care a fost transmis la Radio, dar nu ca l-ar fi intalnit pe Tito. Nicolin Ioţa a subliniat că aceste întâlniri vor duce la noi destinderi, în special în ceea ce priveste situaţia noilor condamnaţi.

Sursa nu l-a contrazis.Intre timp a intervenit o a treia persoană, Stanoiev, iar discuţia nu a mai

putut fi continuată.Sursa „Adam Ioan”.Observaţii:

153

Nota a fost dată de agent ca urmare a instrucţiunilor date anterior în legatură cu numiţii Stanoevici Bojidar, Stanoiev Dobrivoi, Nicolin Ioţa, Vemici Lazar, care sunt lucraţi în acţiune inormativă de grup. Din conţinut se observă ca toate elementele de sus mentionate nu au mai discutat în mod naţionalist problemele privind relaţiile cu Iugoslavia, în ceea ce priveşte vizita din Romania a tov.Hruşciov. Aceştia au lansat ştirea că s-ar fi întâlnit cu Tito, de unde s-ar putea sa fie o viaţă mai bună pentru ei.Instrucţiuni:

Agentul a fost instruit ca sa creeze condiţii de a discuta şi cu Vemici, la fel cu Bugarschi. La fel şi cu Stanoevici Bojidar. Să-i întrebe despre veridicitatea faptului că în urma acestei întalniri o sa se creeze o situaţie mai bună pentru foştii deţinuţi.

În cadrul discuţiilor cu cei de mai sus va căuta să se stabilească unde este cartea intitulată Biografia lui Tito, pe care Vimici a pus-o în circuit. Cpt.Crăculeac Mircea.”(Arh. CNSAS,..., f. 40)

10.

„Notă informativă În ziua de 26.09.1959 sursa a facut o vizită lui Silin Miladin. În ceea ce

priveşte problemele cu caracter politic, Silin Miladin a vorbit despre disursul lui Tito în legatură cu relaţiile dintre Iugoslavia si Albania şi a înjurat pe Enver Hodja, pentru faptul că numai el este cel care tulbură situaţia politică atunci când între URSS şi Iugoslavia relaţiile se îmbunătăţesc.Sursa: „Adam Ioan”.Observaţii:

Nota a fost dată de agent ca urmare a instrucţiunilor date agentului anterior, în problema numitului Silin Miladin, care a fost agent nesincer.Instrucţiuni:

În legatură cu nota, agentului i-au fost date instrucţiuni de a fi mai puţin ofensiv, în sensul că folosindu-şi abilitatea, să-l determine pe Silin să-şi arate opiniile lui în legatură cu alte probleme politice litigioase. Ar trebui să reia discuţia cu Silviu şi să întrebe care este problema Tibetului, care pare sa fie clară, dupa cum scriu ziarele.

154

La întâlnire a participat tov.Sterescu, şeful Serviciului, care au facut o analiză a muncii agentului stabilindu-se ca în ultima perioadă, datorită anumitor frământari de ordin profesional, agentul nu a muncit suficient de mult. Agentul a fost instruit în mod temeinic cum ar trebui sa se comporte pe lângă alte elemente cum sunt Vemici si Nicolin, pentru a stabili activitatea lor prezentă.Cpt.Crăculeac Mircea.”(Arh. CNSAS,..., f. 42)

11.

„NotăIn ziua de 5.07.1959, sursa s-a intalnit cu Stanoevici Bojidar. In urma

discuţiei avute cu sursa, reiese că cel de sus este îngrijorat cu privire la situaţia ţăranilor care [carect ar fi: asupra cărora se] fac presiuni să intre în colectiv.

Din conţinut rezultă atitudinea duşmănoasă a acestuia faţă de măsurile luate de Partid, în scopul transformarii socialiste a agriculturii şi nemulţumirile ţăranilor de naţionalitate sârbă de a intra în colective.

Din conţinut reiese faptul că se afla într-o foarte bună relaţie cu Silin Miladin, la fel un element duşmănos, recrutat şi apoi abandonat datorită unei ‘activităţi nesincere’.Instrucţiuni:

Agentul ar trebui să se întâlnească mai des cu Stanoevici, vor îndrepta discuţia spre transformarea socialistă a agriculturii, va arata faptul ca nu crede sa se împotrivească deoarece în sat majoritatea au intrat în colectiv şi va discuta despre eventualele metode de conducere care nu sunt bine văzute de mase. Acesta pentru a determina pe Stanoevici să arate dacă la baza nemulţumirilor ţăranilor faţă de măsurile de colectivizare sunt probleme politice sau este vorba despre nemulţumiri create de unele organe locale.

Agentul va mai discuta cu Stanoevici despre Vemici, Nicolin, Bugarschi, Silin, pentru a stabili care este caracterul relaţiilor lor prezente.

Tov.Crăculeac:Trebuie sa fim atenţi la instructajul care li se face agenţilor, deoarece din

instructajul acestui agent rezulta ca îşi manifestă laşitatea fata de regim astfel încât l-ar putea pe Stanoevici să-l facă să se îndepărteze de el. Ar trebui sa ne apropiem de el.”

155

(Arh. CNSAS;...,f. 43)

12.

„NotăObservaţii:

Din Notă se poate vedea atitudinea duşmanoasă a lui Silin Miladin faţă de acţiunea contrarevoluţionară a imperialiştilor din Tibet, satisfacţia lui faţă de aceste evenimente, ceea ce este în concordanţă cu atitudinea manifestată la recrutare şi în procesul colaborarii.Instrucţiuni:

Elementele de naţionalitate sârbă trebuie atent supravegheaţi informativ deoarece rezultă ca anumite evenimente politice petrecute în ultima perioadă îi incurajează în activitatea lor.Maior de SecuritateSterescu Paul.”(Arh. CNSAS,..., f. 46 – 47)

13.

„Notă Din conţinutul notei rezultă că după congresul UCI‚ elementele de naţionalitate sârbă evită să discute problemele aşa cum le discuta(u) anterior. Se dispune anchetarea lui Silin Miladin.Maior de Securitate Sterescu Paul”(Arh. CNSAS,..., f. 48 – 49)

14.

„Notă Sursa s-a intalnit din nou cu Silin Miladin. Acesta din urmă s-a plans din nou în privinţa lipsei de drepturi a nationalităţii sârbe din Romania, Albania şi Bulgaria.Maior de Securitate Sterescu Paul”(Arh. CNSAS,..., f. 50 – 51)

156

15.

„Referat În data de 10.10.1958 a avut loc întâlnirea dintre Silin Miladin cu agentul „Nedelcu Mihai”. Cu această ocazie a relatat faptul că a discutat cu Stanoevici Bojidar probleme fară importanţă, a mai discutat cu Stanoev Dobrivoi care i-a spus ca a primit Buletinul Informativ al Ambasadei Iugoslave şi că l-a refuzat şi le-a trimis înapoi. Silin Miladin era de părere ca la Congresul al-XXI-lea al PCUS302 se va lua atitudine serioasă faţă de problema iugoslavă. În continuare am vorbit despre faptul cum vorbesc anumite elemente că el a fost arestat de Securitate. El s-a aratat surprins de acest fapt si a negat faptul ca ar fi vorbit cu cineva despre aşa ceva.Lt.maj.(or) de securitateCrăculeac Mircea”(Arh, CNSAS,..., f. 57)

16.

„Notă informativă Sursa vă informează că în data de 14.02.1966 a stat de vorba cu Silin Miladin, angajat la TAPL. În discuţiile purtate despre servici si chestiuni familiare am mai discutat şi despre problema paşapoartelor pentru vizita în Iugoslavia. Întrucât acesta intenţionează de mai mult timp să viziteze pe sora sa în Iugoslavia, spunând că nu a vazut-o de mult şi are nepoţi care ocupă poziţii serioase, una din nepoate este artistă, are maşină proprie şi dacă ar obţine paşaport intenţionează să viziteze şi litoralul iugoslav. Mi s-a spus ca nu a făcut formele pentru pasaport, dar în scurt timp va depune actele la miliţie. În continuare a mai spus ca în anul 1965 a făcut acte pentru vizita împreună cu fiica sa, dar lui [nu] i s-a raspuns şi fica-sa a primit şi a fost în vizită. El crede ca i s-au respins actele de pasaport, că nu prezintă destulă încredere, pentru că a fost închis în problema iugoslavă din 1950. În continuare acesta a spus sursei că este foarte mulţumit de situaţia familiară şi servici, spunând ca îi merge bine şi a dat sfaturi sursei, spunând: „Sa-

302 Partidul Comunist din Uniunea Sovietică

157

ţi vezi de treabă că nouă ne merge bine, nu se leagă nimeni de noi şi să nu cădem iarăşi într-o greşeală.” Nu cunosc ca acesta sa fi fost vizitat de turişti iugoslavi, afara de varul lui din Iugoslavia, care a fost in vizită la el în 1965.15.02.1966Sursa: Sretenovici.Observaţii:

Nota a fost dată conform sarcinii trasate. Numitul Silin Miladin a fost luat în evidenţă la cap.II.Instrucţiuni:

Agentul a fost instruit ca în discuţiile ce le va purta cu susnumitul să stabilesc care sunt rudele lui din Iugoslavia, care ocupă poziţii serioase. Va stabili când vine fratele său din Iugoslavia, cu care va sta de vorbă stabilind cu cine ia acesta legatura pe timpul şederii lui în ţară, cât şi comportarea şi manifestările acestuia.Lt.Maj.Dănciulescu G.”(Arh. CNSAS,..., Nr. I-237424/ II, f. 18-19)

17.

„Notă informativă In ziua de 23.12.1965, sursa a intalnit pe Silin Miladin in piata

Iosefin.Discutia a inceput cu abonamentele la presa iugoslavă. Silin a spus că el s-a abonat la mai multe ziare si reviste si că ar fi cheltuit peste 300 de lei.

La acesta sursa a spus ca a făcut un abonament la ziarul „Politica” şi a continuat că Bugarschi, cât ştie sursa, nu face abonamente la presa iugoslavă, foarte rar cumpără câte un exemplar „Borba”, la fel are televizor, în schimb nu are antenă şi nici nu vizionează emisiunile iugoslave. Auzind aceasta Silin a fost foarte supărat spunand: Nu îi este ruşine lui Bugarschi şi el mai face şi pe grozavul dacă nu este în stare măcar să se aboneze sau să citească un ziar iugoslav.

Sursa din nou a intervenit cu vorba, spunând lui Silin că Bugarschi [se] plânge că nu-i ajung banii de la salariu, că are datorii şi că nu mai ştie ce să facă. Iar atunci când sursa i-a spus sa ia în primire o gestiune cum au facut şi ceilalţi, exemplul Silin, Bugarschi a spus sursei ca să nu-l compare pe el cu Silin, că el nu poate face ceea ce face Silin.

158

Cand a auzit acest lucru, Silin s-a supărat, spunând: dar cine este Bugarschi? Sursa afirmă că s-ar zice că el are poziţia lui si calea lui, pe care nu o poate lăsa. Dar ce cale şi care este poziţia lui cea grozavă, să ne spună şi nouă nebunul de el, sigur nu ştie ce vrea şi sigur nici nu va şti. Este prea tare la cap şi prost-îngâmfat. Să mai aplece puţin urechea şi să asculte ce părere au oamenii despre el, că râd de el şi de prostia lui.

Dar ce crede Bugarschi că numai el este deştept? Vinde casa, mănâncă banii şi apoi mai are şi drepturi şi locuinţă de la stat. Ar trebui sa se lase de prostii. Ar trebui să facă treabă mai multă şi să încerce să se gospodărească mai bine, fără prea multă teorie. Astfel a încheiat discuţia cu Silin care a intrat în frizerie.Ss.Ionescu LucianObservaţii:

Nota este dată potrivit sarcinilor trasate. Dosarul lui Silin Miladin a fost inchis prin luarea elementului în evidenţă ca suspect.Instrucţiuni: Agentul a fost instruit ca în discuţiile cu Silin [să] nu-i mai spună ce a spus Bugarschi de la el, decât numai ceea ce nu-l poate supara cu nimic. În acest sens va trebui ca la prima întâlnire să-i amintească că Sava (Bugarschi) s-a referit la faptul că el nu se pricepe la negustorie. În ceea ce-l priveste pe Bugarschi, va rezolva sarcinile trasate la 15.12.1965. Nu-i va spune nimic din cele afirmate de Silin.Măsuri:

Nota se va exploata la dosarul individual Bugarschi Sava şi dosarul de problemă 1455 pentru Silin.Mr.Timircan Gh.”(Arh. CNSAS,..., f. 21)

18.

„Notă informativă Sursa vă informază că după cum a primit sarcina, ca în zilele de 24-25.10.1964 a mers la hotel pentru a stabili cine este acolo să vorbească cu turiştii iugoslavi. Cu aceasta ocazie, sursa a stabilit urmatoarele: In ziua de 24.10.1964 sambata, a luat legatura cu turisti iugoslavi: Silin Miladin, despre care sursa ştie că a fost acolo. Acesta a discutat despre preţurile din Iugoslavia, la diferite

159

articole, despre avionul sovietic care a cazut in Iugoslavia303 şi despre faptul că la noi nu se aplică încă dispoziţiile acordului în privinţa călătoriei, şi în RSFI se merge tot cu paşaport, a afirmat Silin. Cel cu care a discutat i-a spus că şi la ei sunt primii care au plecat dupa noi dispoziţii, aratând că în acest scop a făcut o cerere şi 2 fotografii şi a primit un carnet valabil timp de un an, pe care se punea viza de intrare şi ieşire. Silin s-a interesat despre emigranţii sârbi care se întorc în Iugoslavia. I s-a spus că nu li se intamplă nimic şi că sunt bine primiţi, arătând spre exemplu că un fost emigrant politic, Buici (Vuici?) Bogdan, care e la Vârşeţ, a primit serviciu bun, câstigă 100.000 de dinari pe lună şi pleacă în alte ţări. Uite ce incredere avem în ei. Stanoevici Bojidar (a fost şi el condamnat), a stat de vorbă, retars la un colţ, dar numai cu o singură persoană din grup.Observaţii:

Agentul a furnizat materialul în urma dirijării sale de pe lângă grupul de turişti iugoslavi. Numiţii Stanoevici Bojidar si Mircov Zlatoie sunt lucraţi în acţiune iar Silin Miladin si Serdanov Gordana, sunt luaţi în evidenţă ca suspecţi.Sarcini:

Agentul a fost instruit sa discute cu Golub, despre faptul că a întâlnit pe av.(ocatul) Mircov la hotel, unde a fost şi el şi a vorbit cu excursioniştii iugoslavi.Măsuri:

Nota se va exploata la elementele semnalate, luându-se măsuri pentru dirijarea agenţilor folosiţi pentru supravegherea lor.Mr.Timircan Gh.”(Arh. CNSAS, ..., f. 23-24)

19.

„Notă informativă Sursa vă informează că în ziua de 16.11.1964 a discutat cu Silin Miladin,

responsabil la bufetul „Dinamo”, care a venit la locul de muncă al sursei. Printre alte discuţii purtate cu sus-numitul, a povestit că în urmă cu o zi s-a întâlnit cu mai mulţi turişti iugoslavi care au venit la Timişoara. Printre aceştia s-a întâlnit şi

303 În apropierea Belgradului s-a prăbuşit un avion sovietic în care erau mareşalul Biriuzov, generali şi demnitari sovietici, ce urmau să ia parte la festivităţile cu prilejul a 20 de ani de la eliberarea capitalei iugoslave (20.10.1944)

160

cu un verişor de-al lui care a fost, după spusele lui, conducatorul grupului de turişti. Referitor la relaţiile dintre ţara noastră si Iugoslavia, Silin a spus ca sârbii din Iugoslavia sunt surprinşi de faptul că românii nici până în prezent nu au dat drumul pentru turism în Iugoslavia. Sursa l-a intrebat ce funcţie are verişorul lui în Iugoslavia, la care a răspuns că lucrează la o instituţie cum ar fi la noi ONT.304

Sursa urmează să mai discute cu sus-numitul în momentul când vor veni turiştii. Ss.Stanoevici Nicola. Observaţii:

Nota a fost dată conform sarcinii trasate. Numitul sârb Miladin este luat în evidenţă ca suspect, întrucât apare că a fost condamnat.Instrucţiuni date:

Agentul a fost instruit să discute cu Sârbu Miladin305 şi să-şi exprime faţă de el intenţia de a merge ca turist. Se va discuta apoi despre ruda care a venit în calitate de conducator al unui grup de turişti. Agentul va întreba ce părere au avut turiştii iugoslavi despre cele văzute la noi.Masuri luate:

Un exemplar al notei va fi predat tov.Timircan, iar alt exemplar la lucrarea cu turiştii.”(Arh. CNSAS, ..., f. 25)

20.

„Hotarare pentru inchiderea dosarului de verificare nr.4129 privind[u-l pe] numitul Silin Miladin, din 28.12.1965.

Dosarul s-a deschis la data de 17.03.1965 şi verificarea a durat până la data de 17.12.1965, adică 9 luni.

Ca mijloace s-au folosit agenţii „Ionescu Lucian”, „Traian Liubomir”, „Ion Victor” şi controlul secret al corespondenţei.

304 Oficiul naţional de turism305 Reiese şi nivelul rudimentar al discernământului ofiţerului securist: confundă etnonimul (sârb) drept nume de familie (Sârbu)

161

I. Date de identificare Numitul Silin Miladin este nascut în 24.03.1921 în comuna Diniaş, raionul Timişoara, regiunea Banat, fiul lui Mişa si Daniţa, de naţionalitate sârbă şi cetăţenie română, domiciliat în Timişoara, str...., are ca studii liceul, este de profesie funcţionar şi lucrează în prezent la TAPL Timisoara în calitate de gestionar. În trecut nu a fost încadrat politic, fiind în prezent exclus din PCR în urma condamnării sale în 1950 la 25 de ani muncă silnică, pentru tradare de patrie în favoarea Iugoslaviei. In octombrie 1955 a fost pus în libertate, fiind graţiat. Originea socială: parinţii au posedat ca avere 70 jugăre de pământ, atelaje şi o casă, fiind catalogaţi chiaburi. Situaţia socială: Este căsătorit şi are 3 copii. Alte date: In toamna anului 1944 a trecut în Iugoslavia şi s-a încadrat în armata iugoslavă, întorcându-se în ţară în august 1945. În anul 1946 a semnat un anagajament pentru OZN-a, prin numitul Stoianov Paia [Pavle], pentru a da informaţii. Are două surori plecate în Iugoslavia, cu care întreţine relaţii. La 24 iulie 1958 a fost recrutat ca agent de catre Serviciul III, dar a refuzat să dea angajament .În martie 1959 a fost abandonat, deoarece s-a desconspirat faţă de alt agent. In 1960 a fost reactivat, la 21.12 iar la 23.03.1962 a fost scos pentru nesinceritate şi rea voinţă, cât şi faptul ca din nou s-a desconspirat. De asemenea, a refuzat să dea informaţii asupra elementelor care interesau operativ organele noastre. II.Conţinutul materialelor compromiţătoare 1.Temeiul deschiderii dosarului de verificare. În anul 1950 a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru trădare de patrie în favoarea Iugoslaviei. In 1946 a fost recrutat de Stoianov Paia să culeagă informaţii despre ţara noastră. După punerea în libertate, în octombrie 1955, în luna septembrie 1957 a fost vizitat la serviciu de ofiţerul UDB-ei Stoianov Paia, fără a se cunaoşte scopul acestei vizite. În anul 1962 a fost vizitat de mai multe rude de ale sale venite din Iugoslavia, iar în anul 1963 a luat legatura cu un lot de sportivi iugoslavi veniţi la Timişoara şi cu turista Vida Nedici (Nedici Vidosa) cu care el a fost condamnat, fara a se cunoaşte scopul pentru care sus-numitul a luat legatura cu aceaste persoane. De asemeni, în toamna anului 1964 a luat legatura în două rânduri cu lotul de turişti iugoslavi veniţi de la Varşeţ, ocazie cu care a relatat că la noi nu se aplica convenţiile în ceea ce priveşte vizitele în Iugoslavia şi a luat ziare aduse din

162

Iugoslavia pentru citit, pe care le-a dat altor foşti condamnaţi să le citească. Mai este semnalat că intreţine legături cu fostul condamnat Stanoevici Bojidar care are legaturi cu ambsadorul iugoslav, cât şi faptul că are unele manifestări naţionaliste în diferite situaţii. 2.Ce trebuie sa stabileasca verificarea

- Scopul pentru care Silin Miladin a luat legatura cu persoanele venite din Iugoslavia ca turişti, sportivi, etc, printre care si ofiterul UDB-ei Stoianov Paia. Dacă legaturile sale cu astfel de persoane au sau nu un caracter duşmănos.

- Dacă în prezent se menţine pe poziţie naţionalistă şi în acest scop întreţine legături cu foştii condamnaţi.3.Ce s-a stabilit si ce dovezi sunt În urma supravegherii informative a numitului Silin Miladin a rezultat că deşi numita Nedici Vidosa a venit în vizită la Timişoara, el nu a luat legatura cu aceasta, întâlnirea cu ea din 1963 fiind cu totul întâmplătoare. De asemeni, din anul 1957 numitul Stoianov Paia nu a mai venit in RSR până în iulie 1965, când a venit doar pentru cinci zile, în comuna Diniaş, la părinţi. Cu aceasta ocazie, din materialele informative obţinute rezultă urmatoarele: În nota din 3.08.1965, agentul „Ion Victor” arată că în discuţiile cu Silin Miladin acesta i-a spus că Stanoiev Paia a venit în vizită la parinţi, dar că nu poate omul să se apropie de el, evita orice întâlnire. Că unii din cei care au fost condamnaţi l-ar fi întrebat care este situaţia cu ei, la care Stanoiev Paia le-a spus scurt: acestea sunt probleme de ordin superior şi se vor rezolva pe parcurs. Agentul „Lucian”, în nota din 04.08.1965, arată că în discuţiile cu Silin Miladin despre vizita lui Stanoiev Paia a relatat: Stanoiev Paia este foarte bine, are gradul de colonel in UDBA şi este bine văzut în Iugoslavia. El a ajuns bine, iar noi am stat la închisoare. În nota din 18.08.1965, agentul „Radu Popa” arată că într-o discuţie despre vizita lui Stoianov Paia în comuna Diniaş, Silin Miladin a afirmat ca nu a avut o comportare dorita de ei şi s-a purtat foarte rece şi oarecum încrezut, fapt care a facut să displacă celor care îl cunosc. El a fugit în Iugoslavia şi cu asta a scăpat de închisoare, iar cât ei nu au stat închişi, lui Stoianov Paia i-a mers bine acolo. Agentul „Ţăranu Liubomir” în nota din 04.10.1965, aratând că discutând cu Silin Miladin i-a spus ca l-a întâlnit pe Stoianov Paia, dar are o parere foarte negativă despre el şi că Stoianov Paia a ajuns colonel în UDB-a din greşeală,

163

deoarece nu este un comunist revoluţionar, ci un instigant şi un afacerist. De asemeni, agentul mai arată că în discuţiile cu Silin Miladin acesta i-a spus că a vorbit cu un inginer Boris din Iugoslavia, care este bine vazut acolo şi dacă acesta nu spune numai 50% din ceea ce i-a spus el celor din Iugoslavia, aceia s-ar prinde de păr. Silin Miladin l-a rugat pe ing.Boris să transmită conducătorilor iugoslavi să aibă încredere în poporul sârb din România şi ca cei dizlocaţi în Bărăgan şi foştii condamnaţi au suferit pe nedrept, dar că nimeni nu ia nicio măsură de a reglementa „nelegiurile” făcute în timpul stalinismului. Acelaşi agent, în nota din 03.11.1965, arată că referindu-se la Iugoslavia, numitul Silin Miladin a învinuit conducatorii români afirmând că numai statul român a rămas cu problema stalinistă nerezolvată. Fiind întrebat de agent daca i-a dat ceva în scris, Silin Miladin a afirmat: nu are nevoie să-i dea ceva în scris şi că ing.Boris are un frate care e ministru.

Din lucrarea informativă a numitului Silin Miladin nu s-a stabilit că desfasoară o activitate duşmănoas naţionalistă şi nici că întreţine legături cu caracter duşmănos cu alţi foşti condamnaţi.

Astfel, din materialele informative furnizate de agenţii „Ionescu Lucian”, „Traian Liubomir”, „Ion Victor” si Sretenovici Nicola, a rezultat faptul ca Silin Miladin este foarte nemulţumit de faptul ca nu i s-a aprobat paşaport pentru a merge în Iugoslavia, cu toate că i-a murit o soră şi a prezentat actele ce i s-au cerut. Cu această ocazie a afirmat că nu este uman din partea autorităţilor române acest lucru. De asemeni, s-a stabilit că este nemulţumit şi pentru faptul ca nu a primit reabilitarea intenţionând sa scrie un memoriu conducerii de partid. Dar a renunţat afirmand ca el este optimist în această privinţă, deoarece politica statului nostru este caracterizată spre îmbunataţirea şi mai stransă(?) a relaţiilor cu Iugoslavia. Lui nu-i place sa forţeze lucrurile. Mai bine aşteaptă decât să facă încercări fara rost. Ce a rezolvat Bugarschi Sava cu memoriile lui? Nimic. El îşi dă seama că a fost vinovat, dar în tinereţe a luptat pentru comunism, fiind condamnat ca bolşevic pentru dezertare şi doreşte sa-şi reprimeasca calitatea de membru PCR.

În legatură cu reabilitarea rezultă că Silin Miladin a discutat cu fostul ambasador Milatovici şi aceasta l-a asigurat că toate problemele vor fi rezolvate, sfătuindu-l ca să pună pe hârtie tot ce are pe suflet şi să trimită organelor competente, deoarece azi nu trebuie să vorbim cu teamă.

164

La cele spuse de ambasador, Silin Miladin i-a replicat de ce nu a vorbit aşa şi acum 2-3 ani, la care ambasadorul i-a spus că atunci încă nu era timpul şi nu exista înţelegerea de acum. Asupra numitului Silin Miladin s-a mai stabilit că în multe discuţii acesta face aprecieri pozitive în legatură cu politica partidului nostru, afirmand ca el o duce bine, este retribuit corespunzător, ambele fiice s-au căsătorit şi sunt în producţie, astfel că s-a împăcat cu soarta lui şi îşi vede de treabă.4.Motivele inchiderii dosarului

Din lucrarea informativă a lui Silin Miladin nu s-au obţinut date mai importante din care să rezulte activitatea dusmănoasă prezentă pentru a fi lucrat in continuare pe bază de acţiune.5.Propuneri

Deoarece materilale sunt de mică importanţă, propunem închiderea dosarului de verificare şi luarea elementului în evidenţă pe problemă, dosar nr.1456, pentru a fi lucrat în continuare ca suspect, în categoria activi. Hotararea s-a redactat in două exemplare, azi 28.12.1965 la Timisoara. Seful biroului IV Ofiter informativ Maior Cioroianu Şerban Maior Timircan Gheorghe De acord Şeful serviciului. Maior Kecskemety Ştefan”(Arh. CNSAS, ..., f. 27-32)

21.

,,Биографија господина Миладина СилинаПотписана Милица Марков, рођена Силин, у својству ћерке Миладина

Силина, мог покојног оца, наводим следеће:Породица мога оца припада једној од најпрестижнијих породица из

места Дињаш, породице која је увек била на челу наше сеоске заједнице, а то престижно место је породица Силин задобила захваљујући својој вредноћи и поштењу. Наша породица je важила као једна од најуваженијих и најугледнијих домаћинских породица у селу.

Михајла /Мишу/ Силина, мог деду, су сматрали кулаком због тога што је његово домаћинство било богато: 70 јутара земље уз сву тада потребну опрему за пољопривредне радове (плугове за све неопходне радове за свако

165

годишње доба, два расна коња, говеда), са свим што је било потребно, животиње у кућном домаћинству, итд., па су њега и баку сматрали примером вредноће и части за читаво село.

Због тога је деда годинама био председник Парохијског одбора села. Мој отац Миладин Силин се родио 24. марта 1921. године у имућној и

честитој сеоској породици у Дињашу од оца Михајла и мајке Данице, домаћице.

Основну школу је похађао у родном селу, након чега се даље школује у Темишвару. 1938. године враћа се у родно село где је постављен за учитеља. Захваљујући свом образовању а и кућном васпитању мој отац наставља рад у корист црквене заједнице и духовног живота мештана. Такође је у својству учитеља и лидера сеоске заједнице подржавао школу, наставнике и учитеље за добро одвијање наставе у нашем селу.

Организовао је бројне културне вечери, уметничке активности, фолклорне представе укључујући школу и остале чланове заједнице. Као жртва погрома и невиђених мучења над Србима после проглашавања Резолуције Информбироа 1948. године, чије одлуке није прихватио, заједно са бројним нашим уваженим интелектуалцима и патриотама, такозваним политичким затвореницима, тата, који је тада имао 28 година, доживео је велики шок, који му је живот претворио у пакао. Из тог пакла се многи нису вратили. Мој отац Миладин Силин је смогао снаге да се врати и да свој живот подигне на виши ниво људскости и достојанства.

Био је ухапшен 9. новембра 1949. године као члан „ Савеза словенских културно-демократских удружења у Румунији”.

Tata је пошао на посао и није се више вратио. Спустила се ноћ а моје две сестре, старија Даница Силин од 8 година и близнакиња Анћица Силин од 7 година, и ја биле смо уплашене што се тата не враћа, схватиле смо да се нешто догодило али нисмо знале шта је то. Након што смо сазнале да се он више неће вратити, доживеле смо шок, а тај животни ударац никада нисмо заборавиле нити превазишле.

Када се тата вратио из затвора испричао нам је да су га тог дана када је изашао из стана сусреле две особе и запитале га о некој улици, привели га и одвели у кола без прозора тадашњих снага унутрашњих послова. Светло дана и небо више није видео јер су га из кола директно пребацили у затвор.

Али је ово само увертира голготе која ће следити. Наставак је био паклен ... унакрсна испитивања, шамарања, ударци, оцрњавање.

166

Следи затим намештено суђење и коначно у августу 1950. године пресуда о припадности субверзивној тајној титоистичкој организацији – као што је написано у диспозитиву, и тата је осуђен на двадесет и пет година затвора, присилног рада, конфисковања добара и 10 година лишавања грађанских права и исплате 20.000 леја за судске трошкове. Сви су били приморани да признају своју “кривицу”.

Истина јесте да је волео свој српски род и матичну земљу Србију али ... зашто толико лажи и измишљотина о наводној субверзивној активности ? Следи затим затвор Жилава, један од најтежих румунских затвора. Ћелије у затвору су биле испод земље као и зидови и патос и кревети. Затим је премештен у Герлу и на крају у рудник олова из места Баја Сприје. Радио је најтеже послове, био је тучен и злостављан. Није смео да пише својима у селу нити да прима писма од породице. Када смо једном са баком ишле да га видимо, сестре и ја смо га викнуле “Тата, тата“ али он није смео да се окрене ка нама, мало је само померио главу и сузе су му потекле, али су га наоружани одмах опоменули ударцем оружја да се не окреће. Не знам како смо ми деца тада све то издржале ?! Такве се сцене виђају једино у најтрагичнијим филмовима.

Тежак третман, никаква храна, нељудски и бедни услови оштетили су му физичко здравље и психичку и емоционалну равнотежу. Само Господ Бог зна како је успео да се жив извуче из тог јада.

Након што је тата био приведен, моја мајка Силин Вукосава, сестре Силин Даница, Силин Анћица и ја смо биле избачене из стана где смо до тада живеле у Темишвару, на улици В. Влад Деламарина 1, и вратиле смо се код баке Силин Данице у село Дињаш. Наша је породица била прогањана, биле смо шиканиране, исмејане, предмет подсмеха у селу. Узели су нам све из куће. Похађале смо прве разреде основне школе али нам није било лако. Биле смо понижаване, одстрањене из свих активности које су се организовале пошто смо биле ћерке “издајице”. У школском дворишту је организован скуп свих ученика да би нам пред свима биле одузете пионирске мараме и да би свој деци забранили да се играју са нама и ван школе.

Маму су избацили са посла и веома смо тешко живеле. Нико није хтео да је запосли говорећи јој да је могу запослити једино ако се разведе од тате. Године 1952. мама је морала да се разведе и тада је успела да се запосли у Темишвару у једној мензи. Ноћима је пешачила преко 30 км од града до

167

села, кријући се, да би нам пред бакиним вратима остављала остатке хране из мензе које смо ми налазиле ујутру када смо се будиле. Месецима је нисмо виделе али смо знале да је мама ту била ...

Када је завршила четврти разред моју старију сестру Силин Даницу нису примили у пети разред. Са само 10 година морала је да ради са баком на пољима пиринча.

Следеће године смо сестра близнакиња Анћица и ја биле уписане у пети разред у школу из Темишвара. Из ове школе смо три пута биле избациване. Након много маминих молби и преклињања примили су нас поново у школу.

Када смо апсолвирале основну школу полагале смо испит за упис у гимназију али нисмо биле примљене, иако смо испит положиле, због „неподобног порекла”. Било је то још једно у низу разочарења.

Мој отац се вратио кући крајем 1955. године, када су и остали политички затвореници били ослобођени. Године затвора су нашој породици оставиле тешко бреме а ми смо сада покушавали да поново спојимо делиће некадашње целине. Нажалост, неки делови су заувек изгубљени. Вратили смо се у Темишвар где се наставља борба за опстанак, проблеми са запошљавањем, окретање глава, понижавања. Али се тата није предао. Наставио је животну борбу, хватајући се за сламку и почео све изнова. Успео је да се запосли у трговинској делатности а касније је завршио и гимназију.

Мој отац је био поштен, правичан и вредан човек који никада ником није учинио ништа нажао. Потиче из породице вредних, поштених и имућних домаћина. Све што је у животу остварио, дело је његовог мукотрпног рада, чврсте воље и јаке упорности.

Нажалост, тај тежак период велике физичке и душевне патње оставио је последице по здравље мога оца у виду болести која га је кроз читав живот пратила и која је била разлог његовог прераног одласка са само 62 године. Тата је већ био тешко болестан када нам је резимирајући своју трагичну судбину рекао да га највише боли што није провео уз нас године нашег детињства и што смо тада ми, његове три ћерке, мама и бака остале незбринуте и што смо живеле у беди.

Његова највећа жеља је била да и ми, његове ћерке, задобијемо право образовање. Нажалост, околности татиног лишавања слободе су нас спречиле да завршимо одговарајуће школе, а то нас је обележило заувек.

168

Понижавања, неморалност чина тадашњих политичких структура и несрећа наше породице тешко је и заувек погодило живот нас три сестре и мојих родитеља који су били пример поштења, човечности и одмерености.

Сматрам да су патње и трауме које су моји родитељи тада доживели биле узрок прераног напуштања њиховог мирног овоземаљског живота. Несрећа коју смо ми, њихове ћерке, доживеле променила је ток наших живота и оставила нам непопуњиву празнину у души, заувек.

Tемишвар, 22.06.2010. године”

Traducere: Biografia domnului Miladin Silin

Subsemnata Marcov Miliţa, născută Silin, în calitate de fiică a defunctului meu tată, Miladin Silin, relatez următoarele:

Familia tatălui meu se trage dintre cele mai prestigioase familii din localitatea Diniaş, membri de frunte ai comunităţii locale, fiind consideraţi la vremea respectivă printre cei mai cinstiţi, harnici, gospodari şi oameni de vază ai satului.

Bunicul a fost considerat chiabur, pentru că dispunea de o gospodărie avută: 70 de iugăre de pământ, inventar agricol complet pentru toate muncile câmpului (pluguri pentru toate muncile necesare pentru fiecare sezon, doi cai valoroşi, vite), cu toate cele necesare, animale de casă, el şi bunica erau consideraţi un exemplu de hărnicie şi cinste pentru întreg satul.

Pentru acestea, timp de mai mulţi ani,bunicul meu era nu numai un cinstit şi harnic cetăţean al satului, ci şi preşedintele Consiliului Parohial din localitate.

Tatăl meu s-a născut la 24 martie în anul 1921 într-o familie înstărită şi cinstită de la ţară în localitatea Diniaş. Tatăl său, Mişa, a fost mulţi ani la rând preşedintele Consiliului Parohial, iar mama Daniţa casnică.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi se înscrie la şcoala normală la Timişoara până în 1938, după aceea revenind la sat ca învăţător. La rândul său, şi tatăl meu fiind astfel educat a avut grijă ca viaţa duhovnicească a comunităţii locale să se desfăşoare cât mai bine.

Ba mai mult, tatăl meu, învăţător fiind, în calitate de lider al comunităţii, a sprijinit şcoala din localitate, oferind dascălilor şi învăţătorilor sprijinul şi cele necesare pentru ca învăţământul din satul nostru să se desfăşoare în condiţii optime.

169

A organizat numeroase seri culturale, activităţi artistice, spectacole folclorice cu şcoala din localitate şi cu comunitatea pe plan local. Fiind victima progromului asupra sârbilor în urma acelei rău famate Rezoluţii a Informbiroului din anul 1948, ale cărei hotărâri nu le-a acceptat, şi când, în chinuri de nesuportat au pătimit cei mai de seamă intelectuali şi patrioţi ai noştri, aşa zişii deţinuţi politici,tata fiind de douăzeci şi opt de ani a suferit un adevărat şoc care, îi va transforma într-un infern din care, cel mai adesea, mulţi nu se mai întorc. El a găsit forţa de a se întoarce şi de a ridica, aproape în aceleaşi condiţii grele, viaţa sa la culmile umanităţii şi alle demnităţii.

A fost arestat în 9 noiembrie 1949 cu „Organizaţia slavă din Banat”. Tata a plecat de acasă la servici şi nu s-a mai întors. Făcându-se noapte eu

şi surorile mele : Silin Daniţa cea mare de 7 ani şi sora geamănă Silin Anciţa de şase ani , eram disperate de ce nu mai vine tata , ne-am dat seama ca s-a întâmplat ceva, dar nu am ştiut ce. După ce am aflat că tata nu va mai veni, şocul psihic şi lovitura au fost puternice, nu vom uita niciodată acele clipe groaznice.

După ce a venit din închisoare, tata ne-a povestit că în acea cumplită zi a fost aşteptat, după ce a ieşit din apartament, de două persoane, care l-au întrebat de o oarecare stradă din oraş, l-au luat şi l-au dus într-o dubă fără geamuri, de unde s-a trezit direct în penitenciar.

Imaginaţi-vă că aceasta a fost doar o uvertură din golgota care va urma. Ceea ce va fi mai rău abia urma să vină. Interogări încrucişate, pălmuiri, bătăi, denigrări.

Apoi judecata aranjată şi, în sfârşit, în august 1950 sentinţa pentru apartenenţa la organizaţia subversivă secretă titoistă – aşa cum era menţionat în rechizitoriu, este condamnat pentru crimă de înaltă trădare a patriei la douăzeci şi cinci ani de temniţă grea, muncă silnică, confiscarea bunurilor şi privarea de drepturi civile zece ani şi plata a 20.000 lei cheltuieli judecătoreşti. Toţi au fost determinaţi să-şi recunoască vina. Într-adevăr, a iubit neamul său sârbec şi ţara de origine Serbia, dar de unde activitatea subversivă, atâtea minciuni, născociri. A urmat apoi închisoarea Jilava, unul dintre cele mai rele penitenciare din România. Totul a fost sub pământ şi din pământ, şi zidurile şi podeaua şi paturile. După aceea este mutat la Gherla şi apoi la minele de plumb din Baia Sprie . A fost pus să presteze munci grele, fiind bătut şi maltratat. Nu a avut voie să trimită şi să primească corespondenţa de la cei din familie. Când am fost împreună cu bunica la audieri sa-l vedem, surorile mele şi eu l-am strigat dar el nu a avut voie să se întoarcă spre noi, doar puţin şi-a întors capul şi i-au dat lacrimile; cei înarmaţi l-au lovit cu tocul armelor şi nu l-au mai lăsat sa se

170

întoarcă. Nu ştiu cum de-am rezistat atunci,copii fiind, văzând acea privelişte?! Asemenea scene nu se pot vedea nici în cele mai tragice filme.

Regimul aspru, hrana de mizerie, condiţiile inumane şi mizerabile i-au afectat sănatatea corporală, echilibrul psihic şi emoţional. Doar bunul Dumnezeu ştie cum a ieşit viu de acolo.

După ce a fost ridicat tatăl, mama Silin Vucosava , surorile mele Silin Daniţa şi Silin Anciţa şi eu am fost date afară din apartamentul unde locuiam la Timişoara, pe V.Vlad Delamarina 1, ne-am întors la bunica Silin Daniţa la sat, la Diniaş, familia noastră a fost persecutată, am fost şicanaţi şi batjocoriţi în satul nostru, ne-au luat tot din casă de la sat. Am urmat şcoala primară la sat, dar nu ne-a fost uşor. Ne-au persecutat, excluzându-ne din activităţile organizate fiind copii de tradator, a fost organizat careu în curtea şcolii unde ne-au fost luate cravatele şi le-a fost interzis copiilor din sat să se joace cu noi.

Pe lângă acestea, am suferit şi pentru faptul că mama a fost dată afară de la serviciu, ne-am descurcat foarte greu, în casa la sat fiind doar bunica, mama şi noi. Nimeni nu a vrut să o angajeze, iar pe unde mergea trebuia să promită că va divorţa de tata, fapt ce s-a şi întâmplat în 1952. După ce s-a angajat mama la cantină la Timişoara ne aducea resturile rămase, să avem ce mânca, ca sa putem supravieţui în acele vremuri grele.

După ce a terminat clasa a IV-a , sora cea mare Daniţa, nu a fost primită în clasa a V-a şi astfel a fost nevoită la doar 10 ani să muncească din greu cu bunica la câmpurile de orez.

În anul următor sora mea Anciţa şi eu am fost înscrise în clasa a V-a la Timişoara, de unde am fost exmatriculate de trei ori. După multe insistenţe şi rugăminţi ale mamei noastre ne-au reprimit la şcoală.

După absolvirea şcolii generale ne-am înscris la admiterea în liceu, unde din păcate am fost admise dar fără loc şi fără drept de a frecventa scoala fiind de „origine nesanatoasa”, deci, altă deceptie.

La finele anului 1955 când au fost eliberaţi toţi deţinuţii indiferent de pedeapsa avută, s-a întors şi tata acasă. Apoi s-a încercat din greu reabilitarea unei familii distruse. Ne-am întors la Timişoara, unde au urmat aceleaşi umblături dint-o parte în alta, problemele cu angajarea, evitările şi întoarcerea capului ca şi când am fi leproşi. Dar el nu s-a predat. Se prindea de fiecare fir de pai şi începea toate de la capăt, astfel că a reuşit să se angajeze în comerţ , terminând apoi şi liceul. Tatăl meu era considerat un bărbat cinstit, harnic, care nu a pricinuit nimănui nici o neplăcere provenind dintr-o familie de oameni cinstiţi, gospodari şi harnici.

171

Tot ce a realizat în viaţă a fost cu muncă preţioasă şi sudoare, dovedind sieşi şi celorlalţi forţa unei voinţe şi stăruinţe de fier.

Dar din păcate urmare acelei perioade grele, tatăl meu s-a ales cu boli hepatice care l-au urmărit pe durata întregii vieţi şi care au constituit motivul stingerii sale din viaţă la numai 62 ani. Bolnav fiind, rezumând viaţa sa, precum şi soarta sa tragică, tata a spus că cel mai mult îl doare faptul că a lipsit de lângă noi în cei mai frumoşi ani ai copilăriei noastre, că noi, cele trei fiice rămase acasă cu bunica şi mama am dus un trai greu şi că el nu ne putea ajuta cu nimic.

Cea mai mare dorinţă a lui a fost ca noi sa ne bucuram de o educaţie adevărată şi să însuşim cunoştinţe cât mai ample, dar din păcate detenţia lui ne-a împiedicat sa avem acces la educare şi pregătirea profesională dorită, fapt care ne.-a marcat pentru totdeauna .

Demoralizarea, umilirea şi nenorocirea familiei noastre a constituit o lovitură imensă şi de netrecut a părinţilor mei, care erau exemplu de cinste şi purtare la vremea respectivă, .Pentru cele relatate, consider că suferinţa părinţilor mei şi traumele pricinuite, au pus prematur capăt vieţii lor liniştite şi cinstite iar noi am rămas cu un gust amar şi cu un gol în suflet toată viaţa.

Timişoara, 22.06.2010(Arhiva personală, Familia Cvetko Mihajlov)

Zoraida Draghinov

Zoraida Draghinov... sau despre sârboaica-victimă şi risipirea comunităţii.

Într-o viaţă comunitară tradiţională, ancorată pe valori polarizate, de tip Biserică – Partid, fluctuaţiile erau, cumva, cumva, tolerate, între extremele unui cod existenţial întruchipat, totuşi, de bărbaţi. Când politicul, în paranoia dimensiunii represive, atinge şi femeia, atunci însă se năruie totul.

Un nou (şi mai întârziat cronologic) val al „ascuţirii luptei de clasă” de tip stalinist face victime la începutul anilor 60.

Scenariul se repetă, parcă la indigou. În 1945 sârbii au vrut ceva; ceva pentru care au plătit foarte scump şi abia după 1948, ca „trădători de patrie...”

În 1955 lumea largă (ONU) află, prin intervenţia de protest a Iugoslaviei, de existenţa lagărelor politice şi a deportărilor forţate, practicate cu sârg de un proaspăt nou membru al comunităţii naţiunilor lumii (România lui Dej). În felul

172

său şi nefericit, vinovată fără de vină, în acest joc de dimensiunile politicii la nivel planetar, s-a găsit prinsă şi Zoraida. Şi a plătit amarnic, cu o întârziere de aproape şase ani; şi ca absurdul să fie deplin, pentru o faptă de mult timp deja amnistiată (condamnarea „titoistă” şi forma ei mai „blândă”, deportarea în Bărăgan).

Zoraida a fost casieriţă la librăria „Naša knjiga”[ciudată – sau doar întâmplătoare - , asocierea prin continuitate cu „Naša reč”, periodicul de – acum al USR n. n.], oficiul de distribuire a „capodoperelor“ limbii de lemn sârbe de pe vremea lui Gheorgiu-Dej. Şefă de serviciu i-a fost Neva Curici, soţia activistului „de fier“ Alexandru Curici. Când a observat-o la librărie activistul de vocaţie a şi etichetat-o de „fiică de exploatator, chiabur...” S-a speriat „că va zbura” din serviciu. Paradoxal şi „spre nenorocirea mea” n-a fost aşa şi a rămas.

Lucrurile cu Iugoslavia au pornit spre o cale mai bună, au fost amnistiaţi şi eliberaţi cei din închisori, s-a reluat viaţa Ambasadei de la Bucureşti. Într-o zi a sosit un domn de la ambasadă, interesându-se de cei deportaţi (încă) în Bărăgan. Casieriţa comunicativă i-a oferit relaţii despre cei ridicaţi de prin satele din jurul Timişorii. A cerut apoi liste. A primit şi liste cu cei ridicaţi iar un prieten s-a şi deplasat până în Bărăgan (regimul se mai relaxase între timp) făcând acolo nişte poze. Pozele şi listele au ajuns la ambasadă, apoi la ONU.

Pe neaşteptate, după o vreme, a apărut la librărie una din persoanele menţionate a fi în Bărăgan, prietenă de-a Zoraidei. Poveşti despre cele petrecute... După vreo 5 - 6 ani, a fost ridicată (de la gară) şi băgată cu sila într-o maşină...drept la Securitate. Anchete peste anchete, ochelari negri, coridoare întunecate, Tribunal militar, proces pentru „trădare de patrie”. Vina, acele tabele, despre o situaţie demult trecută şi amnistiată...a fost condamnată ca „şef de lot”, organizator, la 7 ani de temniţă. Ceilalţi, de mult acasă, întorşi din Bărăgan; iar ea îşi începe calvarul, fără de vină. Lupta de clasă „se ascute” din timp în timp şi „toacă” pe cine apucă.

După ce şi-a ispăşit cumplita sentinţă, prin 63, de ajunul Crăciunului sârbesc, a fost liberă. Abia ajunsă acasă, aceeaşi prietenă, năvală după noutăţi. „- La ce-ţi trebuie să ştii?” „- Doamne, păi tu nu ai încredere în mine?!” Soţul respectivei, la fel de curios, vrea neapărat să-i vadă „foaia de ieşire”. Şi din nou, „- Nu ai încredere în mine?” Nenorociţii, trimişi de Securitate...

Iar despre avocatul...Tatăl său era din Becicherecul Mic. Avocatul a fost apoi la Sânicolaul Mare, apoi la Moldova Nouă. De aici a fugit, spectaculos, cu o cameră de motocicletă, peste Dunăre, în Iugoslavia. Mai departe, în America. „Pe atunci nici în vis nu puteai să-ţi imaginezi America; iar el, deşi urmărit

173

politic, a fugit, şi mama lui a reuşit să meargă la el în vizită...cum aşa?” M. Milin: „-Întortochiate sunt căile Domnului!” Zoraida Draghinov: „-Foarte întortochiate!”

„Mult mi-a mai trebuit ca să mă dezmeticesc atunci, în cursul anchetei... cine îndrăznea pe atunci să vină din Bărăgan? Şi de unde ştia ea, exact, că cineva urma să vină, de la ambasadă?... eu am fost urmărită...”

„Налазимо се у стану госпође?Драгинов Зораиде...Драгинов Зораида, рођена... које године?1929...`29. године. Почели смо разговор и нешто сте ме питали о Бараганцима...Да...И рекли сте да сте имали неких проблема у вези са њима... Хајде, да видимо!У вези са њима, кад су се ове две земље помириле, Румунија и Југославија, били су пуштени затвореници... онда у Букурешту се установила амбасада...А била и пре тога... За неко време су били прекинути односи...Био је амбасадор, господин Видић, а главни секретар Милутин Поповић...То је средина `50-тих година, `54 - `55, ту негде...Када су били у Бараган... Бараганци подигнути...Ви сте у Букурешту живели?Не, овде у Темишвар и радила сам као благајница у Нашу књигу...Хајде причајте ми мало о Нашој књиги...Онда је била пословођа Нева Курић...То је супруга професора...Пеце(?) Курића...Александар Курић?...Александар Курић. Кад ме је Александар Курић видео у књижари, каже: „Шта ова тражи ту? Па, њен је отац експлоататор а, овај...“Одакле вам је породица?Из Семартона...Из Семартона сте...И кијабури..., експлоататори и кијабури... и тако рекох: „Зораидо, сад ће да летиш“... Остала сам, на моју несрећу...

174

Да вас питам за Нашу књигу? Она је промовисала рецимо, све што је писано на српском код нас, па југословенску књижевност, и тако...Јест...То је... где је сад Мек Доналд, где је био Лакто-бар пре тога?,...Да, на углу...На углу, тамо, да... Али, ко је финансирао ту књижару? Румунска држава? Дакле сви сте били, запошљени, грађани Румуније...Да, да, да... Онда је Милутин Поповић, секретар амбасаде, дошао у књижари и купио, тобож, неку књигу и ступио самном у разговор и ме пита: „Да ли ја имам своје депортоване у Бараган?“, рекох: „Немам своје...“И онда сте рекли да је господин из амбасаде...?Да, дошао и ступио самном у разговор... да имам своје пријатеље чији су родитељи депортовани и они су овде...У Барагану су били?Да, родитељи њихови и каже: „Да ли би ја могла са њима да говорим да ми они дају списак... да колико из сваког села, из којег су они и из разњих српских села... тачно име, презиме и број који су они желели... хоће Југославија да интервенише да те људе пусти пре кући, Србе“... и тако је и било.Када је тај разговор био, педесет и...Кад су се ослободили из затвора...Аха, то је `55, вероватно...Да, да `55...У јесен?Кандар, у лето...Добро, у лето...И тако ја кажем покојном Бата Пери, имао је родитеље из Гада, његова супруга ми је била комшиница и њена сестра, као сестре смо живеле... покојна Деса, умрла... њени родитељи из Семартона... и онда сам казала и Томишки из Дињаша... Томишка умро је... и покојни Миша Марић из Варјаша и Софра Драгић (...) Ја сам са Софром јако добро живела (...) ... Говорила ја са њима, Нева је приметила, Курићева, да ја нешто дуже се догунђавам са Милутином и ме тужи у Партији... а ја то нисам знала... Љубица Лазић, ако је знате (како да не, мати Душана Лазића, напомена Цветка Михајлова, н. н. М. Милин)... Љубица Лазић, једанпут се спомене, из Барагана дошла и стоји у крај излога... рекох: „Љубице! Дођи брзо да те сакријем, ако те виде ћеш да пострадаш... не смеш из Барагана да

175

долазиш...“, а она каже: „Чула сам да долази Милутин, да долази неко из амбасаде и хтела бих, ако би се могло, да интервенише да нас пусте“, а ја радосна: „Немој ништа да бринеш...“, ја не знам gа она gошла мене gа куша... она раgила за Безбеgност...Ауу! Боже! - Она је била у Бараган? [Пита, у чуђењу, Цветко Михајлов, н. н., М. Милин]Била у Бараган али, радила за њих, била послата од њих... Рекох: „Немој Љубице да се бринеш, ја сам већ говорила, све сам средила и дала сам и списак...“ и све лепо ја њој кажем, а ја сва сретна... Бог да ми верује... ја сам мислила да правим добро... Нећу ни да кажем ником... Бог зна... да сам оним ближњима нешто помогла... И тако ме Љубица мене издала... и онда ме пратио Тима Огњановић, он је радио за Секуритатеа и био је и плаћен од њих... Он ме је пратио и Бог зна ко ме је још пратио... Ја то нисам знала, тек у затвор сам се освестила, кад су ме хапсили...И ја дам списак секретару амбасаде... дошао је колима... ми смо имали нашу кућу на Шаџански Пут... `77. су нас срушили и дали нам овај стан... и ја му предам Семартон и Гад… сад, ја, не знам, да ли је Томишка Соври дао да преда или, коме је дао? ... Не знам. Миша, крадом је отишао у Бараган и насликовао оне земунице…Који Миша?Миша Марић из ....(?), и тамо је била и Делија у Бараган, Поповић, покојног Небојше Поповића... Делија му је дала списак из Иванде и онда се Миша вратио за Темишвар кроз Букурешт и отишао у амбасади и предао спискове. То је било `55. `61 нас ухапсили...Тако касно?Да. И ништа у међувремену?Ништа... Тишина, мирно све. `61... ох, Боже благи!..., су ме хапсили.... Прво су мене хапсили и ја сам била као организатор ...(?), и тако смо били осуђени као издајници државе...За те спискове?Да, да... За те спискове... Trădători de patrie...Где су вас дигли? Овде у Темишвару?Овде у Темишвару...Истрага вам је овде била?Како је било... Као благајница што сам радила у књижари... дође из Персонала..., сада сам заборавила...

176

То је мрежа књижара и њихов Персонал... преко њих?Није преко њих било, него, ја сам била запошљена и онда ме позвао директор код себе и ... била су тамо нека два господина, ја их нисам познала и каже: „да ја сутрадан треба да идем за Арад да правим инвентар брошура на српском језику...“ а ја, какве везе имам са брошурама, ја радим на благајни... нека иде чика Драги, онда је он био тамо...и рекох онда: „Мати моја је оперисана од рака, други месец је био, болесна...“, каже: „Знамо ми то све, ал` ви морате да идете...“. Тако ја зај`тра... ми смо имали ту кућу, имали смо живине и пилиће, ја сам рано устајала да све то средим... и журим, трчим на станици, ред велик, рекох: „Јао! Боже, шта ћу да радим ако не успем да извадим карту?“ Једанпут дођу два господина код мене...У станици?Да, у станици... ја стојим на ред за карту да идем за Арад и каже: „Да изађем из реда јер, имају нешто са`мном...“, ја њих не познајем... ја кажем: „Извините, ја вас не познајем... ја сам од стране предузећа послата... ја морам да идем за Арад...“ „ Знамо ми то али ви морате да изађете... директор хоће нешто да вам каже“, ја нећу, па почели да ме вуку... после мислим Боже, се скупио свет, ће мислити да ко зна шта сам украла... изађем ја из реда и они мене стрпају у кола... ја нисам знала ко је то, шта је то.. . каже: „ Да`л знам ја у каква сам кола...“ и они мене право у Безбедност... „ Да`л знам где сам?“... „Не знам...“, и мене, лепо, у хапс...Боже... грозно... И после мене су почели да хапсе и Томишку, мислим, прво су Бата Перу, па Томишку, па Мишу и Совру... све су нас ухапсили... осам месеци је трајала истрага... после ишли на анкете... то је грозно било... те анкете... да не да Бог никоме..., дође са оним црним наочарима, па ти их стави на очи, да не знаш где идеш... и нас одведе и онда нас држи н испитива нас, испитива... и тако, Суд је био 17-ог марта...`62?Да, `62 је било...Овде у Темишвару? Овде у Темишвару...Колико је вас суђено било?Нас петоро...Дајте имена свих...Ја сам била као организатор лота...Дајте ми породично име...

177

Онда сам била Богосов Зораида, тако се и звао Лотул Богосов Зораиgа, онда је био Стојанов Томислав, Милошев Пера...Одакле су они били?Стојанов Томислав из Дињаша, Милошев Пера из Гада, Брадић Совра – Саравола и Миша Марић из Варјаша...Из различитих места... и ви из Темишвара...И ја из Темишвара... Мислим да Совра је дао из Семпетра Великог, списак... много је покупио спискова...И сви су то радили?Сви... табеле и због тих спискова са именима и то што смо дали... Судио нас је Војни Суд из Клужа... Овде у Темишвару? Одговарали су вероватно ови из Клужа за овај западни део... њихова надлежност сигурно је била...Може бити... Суд је био затворен, само ко је био позват, родитељи Мирчета су били на суду и Жарко Влашчић је био и... не знам ко је још био ... Мени су gали 7 гоgина... Највише... они су сви gобили и по три и по четири...Због чега су Вас више теретили?Зато што сам ја била Лотул Богосав Зораиgа, ја сам организатор... Они су то били моји школски другови, ми смо ишли заједно у гимназији...Ал`, ту су они долазили, у књижари?Они се и овако знали добро, били смо пријатељи... са Томишкином сестром сам била као сестра рођена, Мишом сам ишла у исти разред, а има родитеље тамо... па, хај` да правим добро... да спасим њихове родитеље... ја у зgуп. Они су враћени из Барагана?Они су враћени из Барагана, а ми робијамо због тога... и кад је Делија радила и она, је већ била удата за Небојшу, имала сина Драгана... и кад је Драган испунио девет месеци, Делију подигне Секуритате из школе, за тај списак... и коме је gала?... и како је било?, испитивали су је за Мишу... Мишо је крадом отишао у Бараган, сликовао је и све то... и на крају крајева њу неће да задрже зато што је она већ одседала пет година у Бараган... ће да је пусте... било је доста... и ето тако је било с`нама...Докле сте одседали?5 година и пет месеци... ја сам последња била пуштена, прва хапшена, последња пуштена...Кад је била та амнестија, онда вас пустили? У лето `64, претпостављам, не?

178

Не, не, нас су пре пустили... Ја сам била пуштена `63, јануара, баш на Бадњи дан...Су вам дали амнестију, или тако...После смо добили, онда још нисмо имали право гласа, ни никаква права... све нам је било одузето... и стигнем... и ја кажем: „Ја не смем ноћу да путујем и стигнем зај`тра у 4 сата у Темишвару...“Одакле? Из Букурешта?Из Орадее... тамо сам била... Ја кажем: „Ја не смем, шта ћу ја да радим?...“, каже: „Да се не бојим, Милиција ће да ме прати до куће“... и тако се скинем ја са воза, ја с`једне стране, они са друге стране, поред гробља ми било тако страх.... ја идем поред гробља, они са друге стране... и тако стигнем кући... Мати моја, покојна, није умрла, остала у животу и деда мој, после годину дана је умро... И ко ми дође зајутра још у 6 сати? Љубица... па: „Јао! Сам видела лампу, па сам дошла да те питам ди си била?“, па рекох: „Ти не знаш да сам била у затвор?“, а они ми строго забранили да не кажем ником где сам била и шта је било и како је било или да покажем неком Фоаје де јешире (Foaie de ieşire).... „Па знаам, знаш, да ми кажеш који затвор си била...у Ајуд, у Абруд? Ди си била?“, „Какве везе има то за тебе... зашто хоћеш то да знаш?“, „Па, јух! Боже! Немаш ти поверења у мене?!“... знала сам одмах ко је и нисам јој казала... после ми послала...Кад сте дознали?У затвор сам се ја освестила ко је мене... до онда, нисам могла ни да помислим да Љубица..., па Љубицини родитељи су седели поред мог деде у Дињаш... добри пријатељи... она је и становала код нас... Ужасне судбине! А они су и били први пуштени... Љубицу су прву пустили...Из Барагана? (Из Барагана су били пуштени по азбучном реду... ја се сећам, ја сам био у Бараган...) [Цветко Михајлов, н. н.]Она је Мартинов... она је прва, они су дошли... а не у Дињаш... у Рекаш, у... не знам где су их послали... тамо су били... И после ми пошаље Драгу, њеног мужа... а ми смо ишли у исти разред.... Боже! Смо били као браћа... и каже: „Дај ми да видим како изгледа та Фоаје gе јешире“, рекох: „Драго, молим те да ми не иштеш... како изгледа, тако изгледа и немој да настојаваш, нећу да ти покажем...“, „Боже! Па, немаш поверења у мене?“, „Имам, немам, немој молим те да настојаваш...“Зашто га је то интересовало?Па, да иде да ме каже да сам казала... То је Безбедност их послала, нису они то сами за себе дошли... да виду да`л ћу ја да кажем, шта ћу њима да

179

говорим, како ћу да говорим... ал` ја сам већ знала да то не смем... и ето тако су нас лепо хапсили...Имали сте после проблема са запошљавањем?Мало сам ја имала проблема али запослили ме у ..., неко предузеће, неку Кооперативу сам радила, као на фактуре...Исто књиговодство, што сте радили и пре...Да, исто... ..... Е, сад ћу да вам казем о (адвокату)... Ја са (адвокатом) нисам уопште говорила за то време... ја сам била организатор, а ја благе везе са њима нисам имала...Мислите на тог што је снимио у Бараган?Не, него М... који је... познавао Совру, они су били добри другови...Ја нисам упућен..., знате...Он ми дао његове....? Он је био адвокат у Нову Молдаву...Име адвоката?... Да, он је из Малог Бечкерека...Отац му је био у Малом Бечкереку... (Адвокатова) мама је долазила код мене, она ми је овако казала да је М... био у Велики Семиклош ангажован као адвокат. Пре годину дана, него да нас хапсе, он је дозн`о...(Неко му је каз`о... кад ће бити хапшење... да се припрема то...)Да се то припрема... неко му је каз`о и он је средио да га преместе из Семиклоша у Нову Молдаву... и једно вече...то је било испред нашег хапшења, он је скупио полицију... граничаре и ставио велику своту новца (они су играли покер) испред њих и он их је опио, а он је остао трезан а њих је опио... Ви сте историчар... молим да ме слушате шта ја кажем...Пратим пажливо!Он је за то време инсинуирао да га боли глава јако и треба да изађе мало на ваздух... и већ му био спреман мотоцикл и он је демонтирао гуму и препливао Дунав. Како је он имао времена толико?... Па, он није био праћен? Он је био праћен као и ми... и он је био кривац, не?... Он је имао времена и да демонтира и да преплива и онда се ови освестили да (адвоката) нема... Он је пребегао, не?... Да вас питам... ови из Амбасаде су сазнали вашу судбину? Имали сте неког знака, после... да су... некако, бринули о вама?Бринули су, јесте ... бринули су... хееех! Ја не знам, да ли ви познајете Владу Бугарског, он је у Вршац био као професор филозофије и ожењен... Ми смо са њима били као рођаци, још боље, и Влада то ништа није знао, нит` су

180

његову жену послали... ја сам била онда у затвор... и не знам шта је моја мати дала о мени у суд и она је однела... У Амбасади?Преко, у Вршцу... ал` то ми никад Нена није казала, ни ја Нену нисам питала... ништа... то се ћутало, као да ја и нисам знала о томе...И било без последица, у ствари, по вас?Да,... и сад М... је лепо отишао у Америку... ал` то мене, јако чуди... сад, не могу да вам кажем тачно... ми смо `77 били рушени, да`л смо ми, већ, били овде, или смо још били кући,... не могу да се сетим... кад је (адвокатова) мама добила авиз да иде код њега у Америку... онда ниси смео за време Чаушеска... кад смо ми дошли, онда баш је умро Деж... `65?Да,... и онда су они метнули Чаушеска, онда ниси ни смео да сањаш Америку... а он побег`о, кривац политички... и његова мама успела да иде код њега у посети... и како то?...Румуни кажу: „Întortocheate sunt căile Domnului“,...Foarte întortocheate! Сад, молим вас, да ме не оптужујете, ал` ја мислим да је М... био ухваћен...Ал` он је сарађивао са вама? [Ц. Михајлов н. н.]Самном уопште није...Он је познавао Совру...[Ц. Михајлов, н. н.]Да, ал` Совра ми није ништа о (адвокату) казао...Да вас питам... за време суда... ви сте уочили некако, одакле имају они информацију? Какву врсту информација имају о вама? По начину каква питања су вам стављали итд.Кад сам се ја освестила, за време анкете.... ко је смео да дође из Барагана!? И откуд је она знала, баш, да неко долази из Амбасаде... ја сам била праћена...Највероватније није она једина била...Сигурно!... А тета Рајка је била код (адвоката) у посету и седела месец дана...Које године, `77 сте рекли?М... је присан пријатељ са З. М.Са ...(?) адвокатом... исто су по струци, па вероватно су били заједно на студијe и тако... [примедба Ц. Михајлов, н. н.]А, ја знам да З. М. ради за Безбедност...То је било некад, сад је пензионер...

181

Онда је то било... а Злата и Драга Љубицин су од два брата деца. Златин отац и Драгина мати су браћа рођена... из Немета је била покојна мати-бака... ја сад знам... Љубица, Злата... шта је ту било ... само Бог зна... Хвала Вам!.“(Interviu, primăvara 2009)

Ljubinka Neţin Ifrim

Ljubinka Neţin Ifrim, prietena din copilărie a Videi Nedici, din Becicherecul Mic. A pătimit, elevă de liceu, tot calvarul închisorilor comuniste cu privaţiunile lor, una obsesivă pentru toată viaţa: imaginea mamei smulsă de lângă ea şi azvârlită în noroiul drumului de ţară, apoi şi moartea timpurie a mamei sale, căreia i-au răpit unicul copil. Când scriu aceste rânduri, aflu că s-a sfârşit şi ea, lovită iremediabil de moartea, în suferinţă şi nedreptate, a prietenei Vida. O evocare despre Pavle Stojanov, Vida Nedici şi prăbuşirea definitivă a unei lumi, a iluziilor sârbeşti şi iugoslave la noi.

Paja (Pavle) Stojanov a urmat Liceul Piarist din Timişoara. S-a distins printre ceilalţi, spirit întreprinzător, energic şi activ, adevărat lider al tineretului sârbesc. Strâns legat, de la început, de cei de la Ambasada din Bucureşti. S-a manifestat, deschis, împotriva Rezoluţiei antiiugoslave. În pericol de a fi arestat, s-a refugiat în clădirea ambasadei. Cu identitate falsă, e scos din clădire şi cu un tren special trimis la Belgrad. Conversează cu Ljubinka: „- Ştii cum a fost? Nimeni nu ne-a judecat, de fapt! Ci noi, între noi, Tu! Tu! Tu!...Tu afară! Tu înăuntru!” Nu are nici copii, soţia sa e o bosniacă. A murit de vreun an, de altzheimer. Soţia i s-a îmbolnăvit, fractură de şold... s-au umplut de viermi, de furnici... I-au înmormântat vecinii, pentru apartament. S-a dezamăgit de Tito: „Tito a încetat să mai fie un comunist adevărat. Nici faraonii nu trăiau aşa cum trăia el!” La senectute singurele clipe de bucurie erau când vorbea cu românii: „Mergea să-i caute pe românii care veneau cu autobusul, vorbeşte, vorbeşte şi e atât de fericit!”, mărturisea soţia lui.

Vida Nedici s-a pătat pe un drum uscat. Ceea ce a făcut Vida n-a fost în stare nici Paja ori altcineva. Spunea: „Am ridicat o întreagă categorie de oameni la rangul de generali!”... Şeful ei la Bucureşti era un evreu(?). Acela i-a şi salvat viaţa: „Te-am salvat motivând că mai avem nevoie de tine, din cauza emigranţilor!”... „ Ce povestesc românii, că ea a bătut, aşa... Sunt născociri de-ale legionarilor şi de aceea s-au şi extins repede.”... „Când au preluat-o în Iugoslavia s-a decepţionat de tot, deoarece nu s-au purtat cu ea cum se cuvenea...

182

la început a stat în chirie... cu chiu cu vai a primit o locuinţă mică... şi pensia i-au micşorat-o... Organele i-au jefuit apartamentul, era la piaţă, i-au luat toate actele doveditoare pentru o categorie superioară de pensie... Acum este complet oarbă... [A murit, de câteva luni, n. n.]”... „Aşa, era extrem de dezamăgită, din această cauză nu a vrut să vă spună nimic. Zice: Nu mai cred în nimeni şi nimic... se poate întâmpla orice!”... „Acum, că a avut măcar puţină dreptate! A avut însă din plin!”... „Şi eu am avut de gând să las totul şi să plec... Pe mine însă nu m-au primit!”...

Şi-a depus dosarul de compensaţii pentru suferinţele îndurate. Nu a apucat să mai vadă vreun ban. A murit, strivită de boli şi nedreptate, veghiată în zilele ei din urmă de prieteni, urmaşii din familia altor prigoniţi în comunism, preoţii Milan Nicolici şi Milorad Ilici.

.....„Паја [Стојанов] је завршио Пијаристичку гимназију... Пијаристичку, то је једна од најбољих, јел? Да, једна од најбољих... и ту је Паја завршио и онда су дошла мало бурнија времена, онда је он радио у Савез, овде код нас, Срба... Да, он је био јако активан... Паметан, ... Врло проницљив, онда... 45, су се организовали ... или... је некако био на челу омладине... Јесте... То су били најрадикалнији за југословенску ствар... И ови из амбасаде су стално долазили у контакт с`њим... онда је он то причао о Банату и ту смо наљутили Румуне и тако... а то није било истина... Има свашта, има документа о томе...у Београду. О том? Па сад, у сваком случају, Паја је био паметан и видео је, можда је први осетио и казао: „Стоп!“. Не могу сада да се сетим име оном ко је био у Југословенској амбасади који је њега оценио... То је био њихов чиновник?Југословен... и тај је вероватно одговарао за ... За безбедност и те ствари... Зец је био... Да, Зец, Зец, код њега је био... и Зец ал`, још један... онда је он потписао против Информбироа. Паја је имао шефа Негруловића, који је требао да потпише да је за тим или није... Да је био за редом Стаљина...

183

Стаљин је распустио амбасаду и оду... онда`к доведу Пају и... сад проблем... код Румуна чеку да га ухапсе, Пају... пошто он још није био сређен са држављанством… Они су га запослили у амбасаду? Да, Југословени... Југословени га запослили у амбасади... и онда он је напустио све овде... Он је био тамо неки шеф... и онда, Југословени га тражили тамо... он је отиш`о тамо и радио у амбасади... и сад, како да га извуку, шта да раду? Ал`, не сме ни да изађе, ће да га хапсе... Он је био у амбасади? Да... и сад, метну му бркове и га обуку у неко војничко одело, као неки аташе или тако нешто... и тако га прошверцују и га извуку из амбасаде... Из зграде?... Из зграде и га пошаљу за неки специјалан воз, шта је било, да га пребацу за Југославију. То је отприлике... али кажем, он је у тој амбасади... ја сам, онда, била једном у посету, тако, он ми изглед`о најпаметнији и изглед`о ми да је он имао ту највећу функцију. Имате право... Да, имам право... И мени је тако изгледао... Ја тако мислим и ако сам ја тад била млада... а то одмах видиш како неког цене, како му се опходе... проницљив.. Човек од акција... Врло интелигентан... И сад шта се дешава?... он се враћа сад у Југославији и ту ... јел, питам ја: „Шта радиш ти у Безбедност у Министарству унутрашњих послова?“ То разговарате ви са њиме? Где? У Београду... Још се могло ићи у посету? Не, не, то је после много година, много касније... умрла му мати, па отац, па је он тражио да дође.... јер на крају, ма`н шта да је радио, шта је... опет до помирења је дошло... знате они су се помирили... оно што није могао да заборави никад и каже: „Ау! мајку`му, па то је најгори...“.... Ја питам: „Пајо, како, шта је било?“, ....па каже: „Знаш како је било?... Нико ни` нас је судио, него, ми међу собом...Ти! Ти! Ти!... Ти напоље!, Ти унутра!“... Тако ми показ`о... Ја кажем: „Како то, бре? Шта је то?“, он каже: „Јесте, тако, тако је било...“ , и између њима, мало њих је остало... и никад није хтео да говори, него његова жена Драгица, ми каже: „Хеј! Само један је већи од њега...“... Али се он разочарао....

184

Он има децу? Нема... Жена му је Босанка... Да вам кажем какву је смрт имао... не давно је како је умро, нема ни годину дана... Алцхајмер и она се разболе, скрје ногу, кук... скоро напунили се црви, мрави... нешто неописиво... Он и више није био нормалан... И онда, шта је радила Драгица... је звала станаре испод ње и направила на брзаку неки акт да их ови сахрану... Комшије? Комшије да их са`рану... нешто страшно... а, те комшије, тако се сету, па им добацу тако нешто јело, нешто страшно... Рада Панић је комшија његов... кућа до куће су били... и Рада је добио тако исти стан као што је и Паја... то је било Министарство унутрашњих послова, на Новом Београду... а он тамо имао је једну сестру и та сестра имала је кћерку... он је мени слао редовно Илустровану Политику, годинама, кад нико није имао... Писао је и о Румунима? Да, да... био је јако сретан, уживао је, волео је да говори, његова жена каже: „Јао! Иде па тражи Румуне које долазе аутобусом, па говори, па тако је сретан... носталгија. Он је био на крају разочаран као и сви... И с`разлогом? С`разлогом, што ништа није било истина... Све своје најбоље је уложио у нешто што, можда, није вредело..., знате? Да.... После се разочарао и у Тита, па онда каже: „Па, мајку`му... па, шта је то сад?“. То је на неправди Бога... Ранковића су избацили, није био крив ништа.... И после, Тито више није ни био комуниста... Фараони нису живели тако као што је он живео... И ту се он разочарао и тако... али, у последње време кад је долазио, мало, мени ни` се допало како он, једно исто понавља некол`ко пути: „Пајо, си ми читао ту буквицу“ кажем, „...три пута“. То је Алцхајмер... Али, толико је био везан, у последње време да... један – два, ево га... доста често долазио, код мене је долазио највише... Једном сам га видео код госпође Виде... Да, моја другарица... није хтела да вам да ништа... знате... уплашена... То је била средина деведесетих година, `94, `95, ту негде... Господине Милин, знате шта се још десило? Вида је тако накаљала на сув пут... Шта је Вида урадила... Ни Паја, ни нико... шта је Вида урадила. Како је Вида њима дала... „једну категорију сам дигла на ранг генерала, свих...“, јер кад су они дошли са таквим информацијама одавде... ал` од кога? Вида је била главни секретар шефа Безбедности у Букурешту. Шта причају ту Румуни, како је она тукла, како... Она личила да туче? То су леђионари измислили, ту причу и тако брзо је то ишло...

185

Да је компромитују... То, њу, јако заболело. Она је тамо била главна, а шеф је био један Јеврејин, а видиш... тај Јеврејин јој је спасио живот... У Букурешту? Да... Он је био шеф Безбедности... 5, 6 година, 7, кол`ко је она седела у затвор... била је осуђена на смрт... када се отвараду врату... мисли... сад ће да је... Убију... Да... Она је срела њега, сад ту, од кад су слободни и му захвалила.. она је питала: „Како је он њу спас`о?“ и онда је он казао: „Спасао сам тако што сам мотивисао да ти си потребна ту, због емиграната“... јер, емигранти су долазили, па је Вида превађала... Она, када су је пребацили у Југославији, се разочарала пуно је`л, нису се понашали као што треба... нису јој дали све... прво је седела у кирији... па једва су јој дали малог стана... па и пензију јој дали мању... и ту се она с`њима посвађа. Онда, две година, она није добила ни један Леј (Динар). Нису јој дали... Срби? Срби. Онда`к је издавала собу Арапима, само да преживи.... Тако су утукли мањину... најурили их на све стране... Тако смо настрадали, горе него Јевреји... Да, да, да... Сирота Вида... две године није имала шта да једе и страшно је... тако се разочарала... Онда`к, шта су радили? Су јој разбили стан и покупили све акте... Безбедност... Она је отишла на пијаце, они је пратили и разбили, отворили су и узели све њене акте што је имала, личне... не знам где су требали да је уврсте и шта да јој дају... и тако она је тако разочарана, зато није ни хтела да вам да ништа. Каже: „Више не верујем ником и ништа... све је могуће...“. Сад је слепа комплет.... и неки косовци са Косова који немају стан, глед`у је за тај стан... и тако... ни не знам ко су у ствари ти... Панић каже: „Отвори! Доносим ти од твоје другарице Љубинке, поздрави и све...“, она каже: „Где је Љубинка?“, каже: „Ће да дође...“. Шта да идем? Шта сад да видим? Покор, трагедију? ... Нема никог она сада тамо, сама, нигде никога... тек, не да` ти Бог... страшно! Чујем то, како један прича како га тукла... а где је била Безбедност? Па каже: „Безбедност је била у Нептун...“, кад је била у Нептун Безбедност? Да, глупости... па, како је она тукла... како је њега тукла, а она каже: „Јел`, тебе сам тукла?“, „Не, мени каз`о онај..., онда, онај други каз`о...“. Толико је патила због тога... и тако да све то се скупило и у никог нема поверења. Сад, да је имала право мало, је имала пуно... Ја сам отишла... Ја сам хтела све да манем и да одем... Мене нису примили... За Југославију?

186

За Југославију... У Букурешт сам чекала… Арса Милатовић је дошао и каже: „Не... oдбија ти се...“ Арса, ко је био? Амбасадор. Ја сам онда била са мужем, мојим. Он је био Румун, ал` је био фер и волео Србе... кад је био онај попис... а, он Србин... Ту смо ми отишли... и сад све ће да манемо и ће да идемо... Кад је то било, `60-тих? Отприлике тако, да... и ће да идемо тамо... ми волимо то... ја сам то желела и волим Југославију... Кад смо отишли, смо чекали... пљушти нека киша, у амбасади... Румуни нас контролишу на улаз и нас јуре на улици, у Липскани: „Vă rog buletinele d-voastre...!”, кажем: „N-am făcut nimica...“, „N-aţi făcut nimica, numa daţi-mi”. Сигурно, те прате... ја одмах кажем то... и то..., идем легално, онда је требало да дају Румуни прво отпуст из државе... И то сам добила од Румуна... У двориште, у амбасаду, чекамо и амбасадор, господин Милатовић каже: „Знате шта? Идите кући... и будите лојалан грађанин Румуније, је`л сте чули? Има нас доста... Доста ми је вас...“, и се окренуо... и збогом. Знате шта је, г-дине Милин? За мене се окренуо свет... ти затвори, та Жилава и где сам све пролазила, ни` ми били тако тешки као ово..., мож` да мислите, ...(?) оде. Више не знам... кад смо долазили авионом кући, нисам ваљала за ништа... и онда сам се тако разочарала, ваљда најстрашније у животу. Цео свој живот посветиш... не знам, шта сам била у стању за Југославију... да сам гледала свој посао... ја сам била сеоско дете..., да сам гледала свој посао и да сам завршила школу... Ови, данашњи, не разумеју то... и како се тада преживљавало то... И како смо ми волели ту Југославију... Како сте се ангажовали за то... и како се патило због тога... И каже онда, он, мени: „Будите лојалан грађанин и идите кући“. Ту, мени се окренуо свет...”(Interviu, mai 2009)

Trei interviuri „din tabăra opusă”

187

Intelectualul – activist, între iluzii şi dezamăgiri

Mirco Jivcovici. Activist al PMR la nivelul regiunii Timişoara (Banat) în perioada „epurărilor” din 1948. Promovat şi la Bucureşti, unde a supravegheat activitatea emigranţilor prostalinişti iugoslavi (sârbi şi aceştia, de fapt) refugiaţi în România.

Opiniile sale sunt critice la adresa lui Alexandru Curici(activist în subordine)care a fost delegat de PMR pentru a reorganiza UACDSR în urma îndepărtării membrilor „titoişti” din conducere. Poziţia rigidă „pe linie”a lui Curici faţă de conaţionali ar fi fost cauzată şi de tare educaţionale, de tipul celor ce se fac vizibile la unii originari din Clisură, în discrepanţă evidentă cu cei din Banatul de nord.

O ştia din tinereţe pe Vida Nedici, bună prietenă a soţiei sale. Aceasta lucra la Securitate la Timişoara când, la propunerea lui Jivcovici, a fost transferată „pe linie de partid” la Bucureşti. Era o persoană „de calitate”. Jivcovici nu avea însă cunoştinţă despre recrutarea Videi Nedici de către UDBA, în vremea cât ea a participat, ca voluntară, la şantierul căii ferate Šamac – Sarajevo( în vara anului 1947).

La Bucureşti au colaborat strâns. La un moment dat au fost arestaţi, printre alţii, şi opt tineri din Foeni (satul natal al profesorului Jivcovici); asupra lor s-au făcut intense presiuni, în vederea pregătirii unui proces în care urma să fie implicat însuşi Jivcovici. Chiar asupra Videi Nedici (aflată deja în închisoara) s-au făcut teribile presiuni (printre altele, au ţinut-o goală o vreme, pe timp de iarnă, în celulă), pentru a colabora, ca martor cheie al acuzării. Însă ea a refuzat, rezistând până la capăt (îi părea rău de băieţelul familiei Jivcovici, pe care-l îndrăgise mult, să nu-i nenorocească şi lui viaţa).

Consideră că vina principală în tot răul nu e a sârbilor din România (ademeniţi de UDBA), care erau destul de naivi, nepregătiţi politic pentru o asemenea încercare; vinovaţii adevăraţi erau agenţii(„udbaşii”, adică „securiştii”) iugoslavi aflaţi după război în misiune şi prin România (alţi sârbi, n. n.) care nu se dădeau în lături de la orice pentru a-şi atinge obiectivele. Aceştia deţineau listele cu oameni şi cu misiuni. Еra, de fapt, în desfăşurare un adevărat război între cele două servicii. Mulţi au ajuns tocmai aşa în închisoare.

PMR-ul a avut o poziţie deosebit de cordială faţă de emigraţia iugoslavă din acea vreme; au primit bani, apartamente...

Jivcovici a fost membru al PCR încă din liceu, din 1941. Din totdeauna a avut simpatii proruse; tatăl său a fost prizonier în Rusia în 1917 şi-i vorbea cu

188

însufleţire despre ruşi. Aşa s-a şi apropiat, elev încă, de PCR. Curând a devenit cadru „de linia întâi”, activist cu salariu. Iar tot ce venea din Uniunea Sovietică, „era sfânt”... „pentru mine, cel puţin.” Iar disciplina în partid era ca la armată.

Cercetările cu privire la sârbi le-a condus activistul de la Centru Iosif Bogdan. Acesta era, de fapt, un timişorean evreu, Salomon pe nume. El lucra direct cu primul secretar regional (Stanciu?) şi cu ministrul de interne Teoharie Georgrescu. Era brutal, l-a pălmuit în public pe unul dintre activiştii de teren care nu şi-ar fi făcut bine treaba. Dornic de afirmare în faţa lui Gheorghiu-Dej şi cu ură pentru sârbi.

În problemele „delicate” privindu-i pe sârbi Jivcovici era „ocolit”. Astfel, n-a fost convocat la niciuna dintre întâlnirile de partid unde s-a decis soarta activiştilor din UACDSR.

Налазимо се у Букурешту, у стану професора Мирка Живковића,

рођеном 21. маја 1921. године...Хтео сам само да додам на оно што си рекао да се губимо...ја сам био

учитељ годину дана...То је оно што Румуни кажу „пепинијера“ свих нас, или учитељ

или поп...?Ја сам имао 78 ученика док сам био наставник у селу...Сада нема толико Срба......Исто тако код нас у Фењу, увек је било око 70 ђака, а сад нестају,

тешко је објаснити све то. Многи су напустили село, склопили су се мешовити бракови... А данас има и мање деце. Мој отац је имао 7 брата, а он је имао само мене и сестру, а ја имам сина. Мој син има само једну ћерку.

Професоре, било је на хиљаде младих, орних, пуних елана, који су веровали у то, разумете? За кратко време они су стигли у робију, а то је страховито разочарење. То може да вам каже чика Стева (Лепојев), који је био врло збуњен, није знао за себе кад је изашао. Није знао шта да мисли о себи. Урадио сам интервју и са једним вашим студентом, који је напоменуо да сте им рекли да се смире, да се клоне политике, јер то не ваља...да је опасно шта раде, читају и говоре глупости, да могу настрадати...

Нећу сада да испада да се хвалим, али покушао сам у тој тешкој ситуацији сваког обучити да чини добро. То је било васпитање из породице.

То је и човек који има ону људскост у себи...Било је ситуација када су многи млади људи урадили погрешне

189

ствари...један је човек дошао код мене, клекао и рекао „Мирко, спаси ме“...многи су били млади, склони грешкама.

`То је била судбина...Многим мањинцима је био уношен осећај кривице...да су криви само зато што су Срби..Тито, у руци са секиром из које цури крв... ,,Ви сте Срби, криминалци, гори од најгорих, гори од легионара”, у одређеном моменту...Када је Стаљин издао наређење неки су већ били спремни, пошто знамо менталитет наших сународника. Ви сте били једна важна, можда чак кључна личност. Из Темишвара сте били премештени у Букурешт, причајте ми мало о томе...Причао сам и са Видом Недић, она је била збуњена, нисам пуно сазнао од ње, али сам у архивама Слободне Европе нашао страшан материјал...И ви сте били инструментализована личност, ајде причајте мало о томе, шта је било са Видом Недић, да ли сте заједно дошли у Букурешт?

Вида је била врло добра пријатељица моје супруге, ми смо становали у истој кући у Темишвару. Ја и суприга смо се тада били узели и често смо посећивали њену породицу, мајку и оца јој у Малом Бечкереку. Њен отац је био добростојећи, држао је биртију у селу. Она је завршила гимназију у Темишвару у време када сам ја већ био учитељ. Ја сам са њом стално био у вези, као уосталом и са свим пријатељима и познаницима из младости, чак и када сам био на руководећем положају. То вам може посведочити Маријус Мунтеан, који је био секретар омладинске сељачке (царанистичке) организације, јер сам ја све време са њим био у контакту. То је ствар образовања које сам стекао у породици.

Урадио сам разговор са једним вашим бившим сарадником, Курићем, који је рекао да је он све радио следећи наређења партије. „Мени је то рекао Живковић, и то је то”... Курић је прогањао наше људе у име партије, долазио је у школу, претио ученицима. Професор Ива Мирков ми је причао како му је Курић претио говорећи му да је кулачко дете...Многи млади то данас не знају и не разумеју, помозите им да схвате...

Он је био млађи од мене и сећам се да је био добар ученик, али је био настран. И ми у партији смо знали да он претерује. Више пута сам му рекао да не ради тако, али он би одговарао: „шта, мајку му, сад ћу ја њему...“ Ја сам и тад говорио, можда нисам био у праву, да је његово понашање и део васпитања из родне му Клисуре...

Можда ћемо овим наљутити неке људе који су пореклом оданде...Није ми намера никог да наљутим, али то је био утисак, нас, из

190

Горњег Баната. Имао сам и друге сараднике из тих крајева, који су били нормални, али овај је претеривао. Био је настран, не знам како другачије да кажем...био је ожењен Левом, која је била страшан, како да кажем...шпекулант. Она је била врло прагматична, купила је кућу, и тако...

Што се тиче Виде Недић...она је радила за Безбедност у Темишвару, а онда је по партијској линији била пребачена у Букурешт. Морам вам рећи неке врло деликатне ствари. Била је врло квалитетна особа, одана, и тако. Нисам знао да је она потписала ангажман да ради за Удбу, у време кад је била на прузи Шамац-Сарајево. Били смо и ми тамо, али смо радили у другој групи. У Букурешту смо били врло блиски. Она се састајала у „Примавери“ са представником амбасаде којем је давала материјале. Њена служба је била намештаљка, јер је све време одржавала контакт са њима. Ми смо радили у оделењу за спољне односе Централног комитета („Departamentul de relaţii externe”). На једној седници је било речено да треба да нађемо неког ко зна српски. Ја сам био једини Србин...добро, ту су били и Пера (Тодоров), који није био директо повезан и Олга Дајч (Deutsch), која је још знала помало српски...

Видео сам да је Олга потписивала неке записнике......Обратили су се мени за помоћ, пошто сам био из Баната, а ја сам

предложио Виду, пошто сам њу најбоље познавао. Они су се погледали међусобно, јер ја нисам био упознат чиме се она бави. Имао сам и ја проблема због тога, претпоставили су да сам и ја укључен. У међувремену она је била избачена из партије, а ја сам сазнао да су осам омладинаца из Фења, мог родног села, била ухапшена у Темишвару. Један од њих, Стева, рекао ми је „Мирко брате, макар да ме убију, морам да ти кажем...звали су нас да дајемо изјаве о теби...ми нисмо знали шта, али су страшно навалили на нас да дамо изјаве о теби”. Вида је отишла у затвор, тамо се понашала како се понашала, али шта је најважније, што сам ја дознао касније а шта ми је она потврдила: да су јој тражили да буде главни сведок на суђењу које се спремао и мени. Њу су у затвору припремали да сведочи на том суђењу...

Ми то сад не разумемо, али тад је таква психоза била, стално нека суђења...

...Касније ми је рекла да су је држали саму и голу у ћелији само да би пристала да сведочи то што су јој тражили. Рекла је да није хтела да ми упропасти сина, јер га је волела, и да би пристала да ради шта су од ње тражили да нас није волела и ценила. Све ми је рекла, а ја јој верујем на реч.

Ја сматрам да нису криви ови наши који су радили за Удбу, већ

191

Југословени који су дошли после рата у Румунију. Мени је Јовановић (Добривој?) причао како су га врбовали. Имали су своје методе, зову те на разговор, ставе револвер на сто и прете. Била је у питању борба између двеју служби. Ја у првом реду осуђујем Југословене јер су искористили неке наше људе да би постигли своје циљеве.

Осећала се одбојност, ваша према њима и њихова према вама...Они су имали спискове, своје људе, знали су ко шта ради...Многи су

заглавили у затворе и тако...Многи који су били у партизанима били су њихови људи...Још у време кад смо били гимназијалци долазили су свакојаки, што

би рекли...и образовани, и мање образовани људи. Многи су били послани са специјалним задатком.

Од стране Информбироа је у то време био ту неки Латошев, Рус, познавалац српског језика, који је неко време живео у Југославији. Русија је давала велики значај емиграцији. Једног дана, кад је био Стаљинов рођендан, неко ми је у редакцији („Pod zastavom Internacionalizma” н. н.) предложио да објавимо писмо, које је као наводно анонимно дошло оданде, из Србије. Ја сам причао са Латошевим, и он ми је рекао не, нешто типа „шта није, није“. Ја сада не искључујем могућност да је стварно било послато.

Румунска комунистичка партија се понашала врло лепо према Југословенима из емиграције. Добили су станове, новац...

Како сте се укључили у пропагандну машину „Културног упутника“ када је настао раскол између Тита и Стаљина? Да ли сте били у партизанима?

Нисам био у партизанима, него у румунској војсци. Марта месеца 1944. побегао сам из војске. Живео сам у то време у Темишвару, а још тада сам био члан Комунистичке партије. Виша веза одговарала је за технику партије, која је била у Фрателији. Постао сам члан Партије још 1941. године. Мој отац је био заробљеник у Русији у доба Првог светског рата и он је тамо много заволео Русе, па је мени све време причао о њима. Практично, може се рећи да смо ми волели смо што је било руско и све што је долазило из Русије. Док сам био ученик у Темишвару ступио сам у контакт са Владимиром Јаковљевим из Дињаша, који је био старији колега. Он ме је заврбовао и постао сам члан Румунске комунистичке партије 1941. године. Били смо чланови комунистичке омладине, а касније смо постали кадрови који су наступали у првој линији.

192

После извесног времена сам у оквиру Партије уживао велико поверење. Говорим сада о 1948. години. Радио сам као учитељ годину дана у Гаду, да бих касније прешао у Темишвар где сам примао плату као плаћени активиста. Био сам неко време секретар за пропаганду у оквиру комитета, то је био велики положај. Био сам најистакнутији активиста српског порекла. У октобру 1947. наши су организовали лов у Банлоку, у шуми. Дошло је читаво руководство, Паукер, Деж, чак и Петру Гроза. Из Југославије су дошли Тито, Кардељ, читава свита. Тада су наши још били интимни са Титом, били су у добрим односима. Мене су позвали у својству преводиоца, али тамо се говорило руски, тако да нисам баш знао...Више сам времена провео са Петруом Грозом, и тако. Они су тада последњи пут покушали да придобију Тита, да одступи мало од своје политике, али очито то није било могуће.

Пропаганда се у то време водила против свега што није било марксистичко-лењинистичко. Ми смо тада били везани за Совјетски Савез, бар сам ја био јако везан, и то је за нас била светиња.

Постојао је у то време и такозвани „Îndrumătorul cultural”. Да ли је то исто што и „Културни упутник“?

Не, само је име исто, садржај је био другачији. Српски је био много ударнији и оштрији.

Било је то време општег неповерења, страха...како је било извршавати наређења Партије?

Шта је Партија (односно „људи Москве“ н. н.) говорила Централном комитету то је било свето. Дисциплина је била као у војсци. Отац је био тај који је први покушао да ме убеди у неке ствари, поготово што је био искуснији. Долазио је сваке зиме у град и доносио ми свињетине. Питао ме је зашто се лаже по питању квалитета и квантитета стоке, јер су наши из Партије говорили да је стање боље него 1938, што није било тачно. Онда сам ја отишао и разговарао са неким човеком из Министарства пољопривреде којег сам познавао, а тај ми је рекао: „има права и твој отац, али и друг Деж кад каже оно што каже“. На попису из 1938. сељаци нису баш увек говорили истину, тако да ни тај увид у чињенично стање није био баш најпоузданији.

Друга ствар која ме је такође тиштила била је везана за мој родни Фењ. Живела су тамо два брата, Светислав и Влада. Светислав је после Првог светског рата добио дванаест ланаца земље, а Влада, који је из одређеених разлога закаснио, није добио. У међуратном периоду Влада је купио 20 ланаца земље, а Светислав је продао све што је имао. Када смо ми

193

дошли на власт Светислав је испао као добар и постао секретар...То је био један од првих удараца које сам доживео и почео сам да постављам нека питања.

Када се отварало пољопривредно газдинство била је задужена за пропаганду нека Мађарица, Цако се звала. Отац је тада дошао код мене и рекао: „Сине, то што ради она овде нема нигде...Она хоће да постави Јову Колара за председника колектива, а он није добар ни у свом занату, то сви знају“. Било је неприхватљиво од стране сељака да их води неко ко није способан и ко није у животу држао мотику у руке. То је друга ствар која ме је уздрмала. Имао сам у животу таквих недоумица.

Реците ми шта знате о Јосифу Богдану, који је присуствовао седници ССКДУР-а кад се разговарало о Резолуцији и где је присутне убеђивао да се приклоне званичном ставу Партије? Исти човек је разговарао са другом Теохаријем питајући га да ли да ухапси или не присутне, да не би побегли ако их не ухапси. Ко је он био?

Његово право име је био Шаломон, Јеврејин из Темишвара. Он је радио у Букурешту, у оделењу за спољну политику, где сам и ја био. Он је добио задатак да се позабави питањем Информбироа у Темишвару. Никад се у канцеларији није водио никакав разговор. Само он и први секретар су причали, остало се крило од нас. Он је доносио одлуке и предузимао све могуће мере, а исто је он одговарао и за друга Теохарија, који је био задужен за пропаганду. Био је јако глуп човек. Ишамарао је једном приликом неког Србина из Фења што није добро обавио задатак који му је он зацртао, да пренесе преко границе неке новине. Организовао је читаву мрежу шпијуна и сарадника у Банату.

У том нашем оделењу радили су овај Богдан и Олга Дајч, такође Јеврејка. Једном су њих двоје остали у канцеларији до касно. Ја сам их питао шта то имају да раде насамо, без знања осталих. Она ми је саопштила да је друг Богдан дошао са предлогом да набавимо списак са свима који су били у Југославији, који тамо имају родбину, јер се ситуација заоштрава. Он је био жељан славе, хтео је да се докаже у партији, пред Дежом, да би га промовисали. Ја сам му рекао да је Фењ на само 2 километара од границе и да би у том случају морао да ухапси скоро цело село. Многи сељаци су имали земљу у Србији, родбину, и тако даље. Рекао сам му да не може да тако безглаво хапси људе.

Хтео бих да вас питам и о оном конгресу који је био планиран да се организује 8. маја 1945, али који више није био одржан, о границама

194

Баната, о територијалним захтевима...У том раздобљу ја нисам био на ниједној седници Савеза Срба и

нисам никог из Савеза звао код себе, тако да нисам био обавештен по том питању.

Како је било после Информбироа? Да ли сте ви послали Курића, да ли сте ви „изрежирали” да испадне како треба?

То је било наређење одозго. Тако је морало да буде. Све је ишло преко Богдана, а он је био затворен човек, није причао много, само кад је њему нешто требало. Деликатни проблеми су ме заобишли. Многе сам ствари сазнао тек након што су се догодиле. Ја сам био задужен за пропаганду а имао сам под своје и одговорног за новине. Тај човек се звао Чиом, такође Јеврејин...он није никад позвао на разговор новинаре из „Правде“, која није била гласило Партије, већ ССКДУР-а. Нико од њих није био позван на наше седнице. (Interviu, iulie 2010)

„Ostaşul partidului”, obtuz şi mai apoi cam decrepit

Alexandru Curici. Învăţător, devenit activist regional de partid. A deschis, ca activist, Institutul pedagogic de la Timişoara devenind totdeodată şi student la matematică. S-au „schimbat cadrele” la UADSR şi el a fost trimis de partid „să lucreze acolo” ca secretar şef. „Directivele” le primea de la Partid, de la Mirco Jivcovici, iar el doar „le executa”. Recunoaşte totuşi că „a fost separat de restul UACDSR-ului” dar „liniei sale nu-i corespundea ceea ce făceau ei.” Era frumos, erau tineri, erau solidari... „duşmanul era în faţa noastră iar noi trebuia să ne luptăm împotriva acelui duşman.” „ – Care duşman?” „ – A fost frumos, directivele le primeam ... de la Mirco.” „Mulţi au pătimit, au fost alungaţi din şcoli...” „ – Nu am avut vreo legătură cu aceasta... Erau două tabere care s-au confruntat, că Iugoslavia era... mult mai avansată decât România... Aici reacţiunea era destul de puternică... totuşi a fost şi bine...”. Sinistru şi atât.306

Налазимо се у дому проф. Александра Курића...Кад сте рођени?А, 21. фебруара, 21.

306 Şi totuşi, cu o locuinţă luxoasă, cu care l-a „răsplătit” Partidul pentru inestimabilele servicii „ideologice” la limita imbecilităţii (mimată sau ајunsă şi reală, nu mi-am putut da seama). Omul nostru ţine şi acum „aproape”, metamorfozându-se într-un zelos credincios ortodox.

195

Професоре, има података да сте имали одређено учешће у активности ССКДУР-a, у почецима ССКДУР-a!?

А, па то је било давноДа, да, да...добро, ви нисте у почеку били у ССКДУР-у, ви сте

били у оквиру обласног комитета Партије:Ја сам био активистаКако је било, како је почело са партијом...У оно време...Срби су углавном били, како да кажем, доста загрејани за тоЈош како...Причајте ми мало, ко вас је примио?У оно време у партији је био Мирко Живковић.Добро. Ви сте студије завршили...Учитељксу школу?Учитељску школу, све у Темишвару!?Да овде, у Темишвару!...и онда сам наставио, нисам радио као

учитељ, наставио сам школу даље и завршио сам факултет...А то већ онда?Математику, `одма... Одма’ након, разумем... овде у Темишвару сте били на

институту...Педагошком институту, шта је то било!?То је врло инересантно, ја сам отворио од стране партије, као делагат,

институт математике, ја сам био делом новинар... био сам, да, на отварању!Имали сте задатак да отворите, по партијској линији!И онда сам постао студент...И тако сте почели, разумем! А у партију кад сте ушли?У партију сам ушао 1945!Значи 1945, У оно време су били јако ...И мој отац је био у партији и сви, само знате ови су потекли

махом од бивших партизана...али ви нисте били у партизанима...не, нисте били, ви сте били на школовању овде у Темишвару!

Ја сам завршио учитељксу школу овде и онда нисам радио као учитељ, нисам радио, јер сам постао активиста.

Од почетка, од 1945...Од почетка, и тако сам наставио!И ту сте сарађивали са проф. Живковићем!

196

Да, он је био секретар у обласном комитету.Знам да су се у почетку овде организовали неки течајеви за

активисте? То је 1948. било, кад је настао проблем са ССКДУР-ом...Е Богами, не сећам се како је било...Јер знам да је проф. Живковић у то био укључен, ангажован, он

је имао обавезу неку...Он је био секретар овдеДа, да, знам, ал је одржавао та предавања...У обласном комитету.Али држао је и предавања оним активистима са села који су се

активисали против Титове линије!Ја сам био активиста, ал сам радио као асистент у почетку у

партијској школи. Тако је било, и онда је он, Мирко, радио као сектретар, а ја сам радио једино у школи.

Где је била та школа?Наполеон 2. Која је то улица? Почекај, зграда, ја не знам шта је сад, то је код парка, а не, Експрес је

на ћошку!То је Политехника сад!Наша Политехника...Ја сам тамо радио, само тамо сам радио, и

године су прошле...Добро, били сте активиста, радили сте у оквиру обласног

комитета партије...ви сте имали као задужење само Србе!Да.Али у једном моменту сте били ближе Србима, како је дошло до

приближавања ССКДУР-у?А са ССКДУР-ом, неке промене...Е тако, да, дајте ми то. Како је то било?У оно се време појавила резолуција Инфомрбироа...и онда су се

кадрови мењали и мене су послали у ССКДУР од стране партије... и тамо сам радио!

Добро, имали сте неко звање у оквиру ССКДУР-а...Био сам главни секретар.Главни секретар, не председник?Председник је био Бора Поповић, адвокат.

197

Колико сте дуго активисали у ССКДУР-у? Дајте ми неке детаље из тог периода... и који су проблеми били са Информбироом?

У оно време су Срби били јако активни, и онда је њих требало да неко руководи, да их гура напред... И тако тамо ја сам радио у Савезу, у ССКДУР неколико година.

У једном моменту дошло је до оног раздвајања кад је та резолуција била донета... Била је чувена седница 12 или 13 јула...1948... дошло је до чистки, да кажем тако, и ту је поменуто име проф. Живковића и ваше, да сте дошли у ССКДУР...

Живковић је био секретар у обласном комитетуАли конкретно, шта сте ви радили у ССКДУР-у као главни

секретар? Ко вам је помагао, ако можете да ми кажете...или на кога сте се ослањали, јел се реорганизовао ССКДУР тада?

Мирко је био у партији, као секретар...прошло је толико година...Да ли одређени поступци имају неку мотивацију? Јер ја знам да

тада, 1948, нисте могли да предвидите какве страшне ствари ће се догодити...

Ја сам радио у Савезу, али истовремено сам био и члан Обласног комитета...Директива су долазиле од Мирка, и тако да сам ја испуњавао све задатке које сам добијао од партије! Савез је имао своје руководство. Кад се појавила Резолуција информбироа били су смењени сви они који су били против.

Како је то било, то смењивање, да ли се то десило на седници, како, по директиви паритије, они су се окупили, како су се реорганизовали?

Они су били против резолуције Инфомрбироа, и онда су ови из партије одмах сазнали. Мирко, он је био тамо главни шеф, и одмах су их сменули...била је сазвана седница... Бора Поповић је био као председник, ал онда није било као данас...он је био као адвокат...а ја сам био главни секретар – тако је било, у Савезу...све директиве сам добијао од стране партије и ја сам извршаво!

Ови који су били за Тита су се некако одвојили од других и следили друге директиве... Какав је био однос ових који су били за румунску партију и ових који су били за Тита? Пре него што је стигло до затвора?

Нисмо имали никакву везу, они с почетка су...Тодор, или како се зове....

198

Милош ТодоровМилош, они су били, добијали су директиве из Југославије, и то није

било добро, ту су погрешили.Ви сте били свесни да су директиве биле из Београда, јесте ли

знали то?Од самог почетка ...ја сам био одвојен од стране ССКДУР-а, ја сам

био активиста...ЈасноМојој линији није одговарало шта су они радили...како сам ја знао...ја

кажем да они нису радили добро у оно време, они се окренули сувише много и брзо према Југославији, е, али код нас су били други услови...сасвим други услови...

Да вас питам, од стране партије, ко је бринуо за српско питање, за југословенски проблем?

Из обласног комитета је био Мирко, то је истина, а у Савезу сам био ја.

А министар унутрашњих послова Ђеорђеску?У оно време да...: нисмо имали ми такву везу са Букурештом Нисте имали?Нисмо, нисмо. Ми смо били сасвим одвојени од њих, и независни, да,

како смо радили тако је било добро...Разумем, да...У оно време Мирко је био секретар у обласном комитету, у савезу

сам био ја, све што сам радио било је по директиви од стране Партије, а био сам и члан обласног комитета.

А и активиста...Активиста, да.Та вам је служба била свакодневнаИако сам завршио учитељкску школу, ја нисам радио ни један дан ,

ни један час да кажем, тако је било...Ипак сам радио једно време, у оно време се увео у настави марксизам...и то сам предавао у школи, мало, ја нисам учествовао активно...и тада сам био активиста

С друге стране имали сте у надлежност школе на српком језику...и тако, што се тиче те политичке стране школе, ви сте некако политички одговарали за све што се радило у школама

Тако је било...Темишвар. Не само Темишвар, него и цео Банат!И у Клисури сте били...

199

Тако је било...руководство је било у Темишвару, обласно, и онда ако је требало нешто ми смо ишли у Клисуру. Прошле многе године...било је лепо, били смо млади, и постојао је онај ентузијазам... и солидарност, ми смо радили, ми смо волели, ми смо имали, како да кажем, непријатељ је био испред нас и ми смо морали да се боримо против тог непријатеља!...

Којег непријатеља!?Било је лепо, свака борба је имала и свој крај, јер 1948. године ја сам

радио тамо у Савезу, и онда сам директиве добијао од стране обласног комитета, од Мирка!

Кад је био укинут Савез?Савез, ја не знам кад се укинуо...ја сам радио у Савезу и био сам члан

обласног комитета и директиве сам добијао од стране обласног комитета, од Мирка! Е шта смо ми радили, тако је било ...

Ви сте сарађивали са директором Сабљићем на тој линији, ко је подобан, ко није подобан, ко треба да буде у школи, ко не...

Не, не, нисам се ја мешао у те послове никад, тако да Сабљић је радио то.

И боље што се нисте мешали...Сад можете да кажете да је било доброМноги су страдали, били су избачени из школа...После сте имали

сарадњу са овима коју су дошли са робије, тамо 1955-56...Не нисам имао никакве везе са њима. Биле су две стране које су се

сукобиле, јер Југославија је у том погледу била много напреднија од Румуније...овде је реакција била доста јака, како да они који су се окренули сасвим према Југославији нису поступили добро!

То кажете за стару управу ССКДУР-а...Да, да. А нисте имали никаквих веза са овима који су били повезани са

ЈугославијомНе, нисам имао, нисам имао, а ипак је било и добро, Југославија је у

оно време била много напреднија него Румунија...Јер је реакција овде у Румунији била доста јака. А у Југославији... Било другачије – друга политика – слобода – се отворили према свету, други блок је био!!!(Interviu, mai 2010)

Emigrantul iugoslav (din întâmplare) în România.

200

Milan Petrovici. Sârb belgrădean, cu studii militare în URSS, suspectat, la revenirea în Iugoslavia, de simpatii prostaliniste. Simţindu-se încolţit de UDB-a, a preferat închisorii emigrarea. Cu gând să ajungă la Moscova dar oprit din drum (şi din elan! N. n.) de organizarea unui birou propagandistic al Cominformului la Bucureşti.

Astfel a rămas în România unde a luat, în felul său aparte, contact şi cu realitatea minoritarilor sârbi. La Bucureşti a intercomunicat cu Mirco Jivcovici, Vida Nedici... Remarcă prezenţa complexului de inferioritate din existenţa minorităţii, faţă de „adevăraţii sârbi iugoslavi”, intelectuali şi revoluţionari de profesie.

Emigranţii au fost cei care au aşezat, pe noi temeiuri, lingvistice dar şi politice, publicaţiile sârbeşti din România. Ei au fost şi primii „dascăli” marxist-leninişti ai ţăranilor bănăţeni de la noi, mulţi dintre aceştia şi foşti partizani, înfiltraţi de UDB-a cu „opiumul” titoismului.

Aici s-a născut, de fapt, ruptura dintre sârbi, simpatizanţi – respectiv opozanţi ai lui Tito. Ei au făcut să prindă viaţă „Pravda”, „Kulturni uputnik”, „Pod zastavom Internacionalizma”, Radio „Slobodna Jugoslavija”... În realitate privilegiaţi ai sistemului din vremea lui Gheorghiu-Dej. Şi, prin jocul crud al sorţii, fără de voie ori convingeri antagonice, livraţi în tabăra celor ce-i oprimau identitar pe minoritarii de-acasă. De aici a rămas o oarecare stânjeneală a lor, de a-şi afişa „sârbismul”.

În cele din urmă au rămas, cumva ancoraţi, pe lângă structurile înalte ale politicii de stat, mai târziu pe la „Ştefan Gheorghiu”, „Kriterion”, Radio „Bucureşti”... Un gen de privilegiaţi trişti, fără libertate şi fără o ţară adevărată a lor; se fereau de identificarea cu „amărâţii” de sârbi din Graniţă dar îşi căutau cu asiduitate consoarte de viaţă exclusiv dintre sârboaicele din Banat.

Vieţuiau în anturajul lui Mirco Jivcovici, Gizela Vass, Silviu Brucan; apoi pe lângă preşedintele Iliescu,Mioara şi Petre Roman, Mircea Dinescu...

Un fel de belgrădeni cu stagiu de detaşare „sine die” la Bucureşti. Victime şi ei, ai contextului nefericit al Războiului rece şi al evenimentelor mai recente din Balcani. În aceeaşi măsură şi oameni de succes, unii regăsindu-se de minune în mediul ceţos şi imprevizibil al capitalismului sălbatic, de tip balcanic, ce-a copleşit şi noua elită bucureşteană a banului. Redescoperiţi naţional „la pensie” şi valorizaţi, prin integrare, în Uniunea Sârbilor din România (filiala Bucureşti a acesteia).

Госодине Петровићу, где сте и када рођени?

201

У Београду, маја 1925. године. Рано сте упознали господина Живковића у Букурешту...Да, упознао сам га, он је био активиста, радио је за Централни

комитет и одговарао је за нас Србе...У ком је смислу одговарао?Пошто је знао српски, био је као неки наш инструктор. Ви сте припадник такозване емиграције, која је дошла овде и

пронашла нову судбину...Ви сте дошли из Србије и ступили сте у контакт са овдашњим Србима... како се то одвијало, пошто су то ипак две различите категорије Срба...

Ја сам неколико пута писао у „Политици“ управо о томе, јер су се често бркали појмови, „мањина“ и „дијаспора“. Та се разлика знала и познат је мој став по том питању.

Упознали сте Мирка Живковића, он је Србин из Румуније, па ме занима како је он бринуо о вама и какви су били односи између Срба из Југославије који си дошли овде и староседеоца?

Ми смо се сасвим случајно нашли у супротним таборима. Између нас самих емиграната постојало је неповерење, па чак и одбојност. Та је одбојност имала корене у разним смеровима. Један од њих је везан за језик, јер смо ми из Србије ипак познавали боље српски језик од осталих Срба из окружења. Главни уредник „Правде“ је био Слободан Ковачевић, емигрант.

Постојао је комплекс ниже вредности према нама, јер смо ми дошли ипак школовани овде, о томе је писао и Десимир Јефтић у својој књизи. Ми смо у то време били чак мало надмени према другима, тако да је то само продубило њихово неповерење. Ја сам био први који сам се оженио овде и за то сам добио посебну дозволу из ЦК.

Срби који су се женили овде нису хтели да се жене Румункама, већ су ишли специјално да траже Српкиње по Банату. Тек сада се изједначавамо и схватамо да смо Срби и једни и други и да нема суштинских разлика између дијаспоре и мањинаца.

Да ли је Безбедност „бринула“ о вама?Све време смо били под лупом. Није нас било много, званично 182,

али смо сви били под присмотром. Скоро су сви емигранти били врбовани да раде за Безбедност. Ја сам радио за „Слободну Југославију“, радио којио је био под контролом Руса, а Румуни су само извршавали наређења, пошто је центар Информбироа био у Букурешту.

202

У то време је било право такмичење безбедаша ко ће више да заврбује, и томе слично. Дошла је код мене Лидија Лазареску, инструктор ЦК, која је одговарала директно за радио станицу и каже: „Пази Милане, ови наши раде свашта. Немој ништа да потписујеш, ма шта се догодило. Она је мене на тај начин спасла, јер сам почео да схватам шта се дешава. Ја сам зато остао независтан и могу данас да причам отворено о свему, што други сигурно не могу.

Лако је данас неком да дође и каже „еј, шта сте ви комунисти све радили“, али да видим ја оног ко би се боље снашао четрдесетих година. Било је то лудо време, када се све прислушкивало, хапсило, приводило, итд. Мене је упозорила жена која је имала искуство емиграције и тако сам се на неки начин спасао. Мене су касније заволели, јер сам био млад и искрен човек.

Могу вам сада рећи, тестаментарно, ја сам се са Гизелом Вош, која је баба Богдана Олтеануа, виђао до пре 4-5 година, када је умрла. Она је Мађарица јеврејског порекла, која је знала руски језик, јер смо ми на руском причали. Она је била задивљена када је чула да сам ја дописник „Политике“ и говорила „Милане, ти си наш производ, ми смо те направили новинарем“.

Ја сам био сиров материјал, био сам као усисивач, све сам упијао, а они су ме обликовали. У емиграцији је било свачега...да могу да бирам ја више никад не бих хтео да будем политички емигрант.

Срби су у то време морали да се додворавају Румунима да би доказали да су они антититовци, зато је мени јасно ко су били Мирко Живковић, Пера Тодоров и други.

Да ли сте знали шта се спрема Србима у Румунији?Да, знали смо, били смо обавештени о свему. Неки су били за, неки

против тих мера, типа допортација и слично. Знали смо да се спрема Бараган. Једини јавни говор који сам одржао био је у селу Белобрешки, и сећам се да су неке жене плакале.

Моје мишљење је да су Срби били кориштени од стране двеју служби и да су они свакако губили...

Донекле јесте тако. Ја сам као омладинац био против Тита јер су се у то време у Југославији дешавале страшне ствари. Они су за две године похапсили, затворили или ликвидирали преко 200.000 људи. Само ко зна шта је Голи Оток може да говори о том периоду. И у Румунији су се хасили и прогонили људи, али је овде било 5 пута мање него у Југославији.

203

Стелиан Танасе је написао једну занимљиву књигу, „Румунска авангарда и Секуритатеа“. Они су имали везе са надреалистима на светском нивоу, путовали су по свету, објављивали у париским новинама...Та елита је била утучена, она је нестала у комунизму.

У Румунији се другачије гледало на тај проблем. Баш сам пре неки дан прочитао да се обележило три деценије од Титове смрти. Њега Европа данас не може да прогута.

У Југославији је комунизам прешао од градских елита на сељаштво, добио је народни легитимитет...

Комунизам садржи у себи ту идеју слободољубља, а то је одговарало нашим националним генима. Ја сам се једном приликом нашао са песником Мирчом Динескуом извесно време после 1989. код неких људи у стану, кад је он рекао: „Људи, до јуче било толико комуниста у Румунији, сада више нема ниједног“. Ја сам га тада пријатељски опсовао и рекао „Како нема, па ја сам комуниста!“. Камелеонизам ми је код људи највише сметао, то је најгора појава.

За нас емигранте Безбедност је имала школоване људе, који су одговарали за нас. Седамдесетих-осамдесетих година за нас је одговарао неки Петреску, пуковник, који је студирао српски језик. Он је покушао да упозори Владу Дапчевића да не долази овде, сигурно се сећате тога, јер се планирало његово киднаповање. У то је био умешан и Пачепа, који је касније покушао да се опере у књизи „Црвени хоризонти“. „Романиа либера“ је 1994-95 објавила чланак у којем пише да је пуковник Петреску упозоравао емигранте да не ураде то, да не кљуну на замку која им се спрема. Ја сам њега лично познавао, он нам је говорио да не излазимо на булевар када је Тито долазио у посету да не би било проблема. Ја сам о томе објавио чланак у „Политици“. У улици Викторија, где је становао и Мирча Динеску, живео је један безбедаш, који је знао ко сам али који ми се никад није јављао. Ја сам га средином деведесетих случајно срео и рекао му да сам написао чланак у „Политици“, где сам у повољном контексту поменуо Петрескуа, и да желим да се нађем са њим. Он ми је одговорио да се Петреску склонио, отишао је у Темишвар, где му је студирала ћерка. Он о мени зна ствари које ја сигурно не знам и могао би доста тога да објасни. Ја сам набавио његов број телефона преко поменутог безбедаша, назвао га, он се врло изненадио, и за неколико месеци ме је потражио у Букурешту. Дошао је до мене, купио је флашу вина и тако смо се ми два ста испричали. Објаснио ми је неке ствари, након чега сам га ја испратио. Био је пријатан

204

човек, без трунке грубости у себи. После извесног времена поново је дошао код мене и поново смо причали о свему и свачему, а кад је изашао њега је неко два сата чекао у колима. Он ми је тог човека представио и рекао да се дотични пуно интересује о ратним дешавањима са простора бивше Југославије. Он је почео сваког дана да ме зивка, неколико месеци. Покушао је да ме приведе ка себи, но ја сам то осетио и најискреније прекратио. С тим се на неки начин и завршио мој емигрантски живот.

Срби су на неки начин ипак били поштовани, јер су били прави антифашисти, и пре и после рата, па су се на тај начин истакли. Ратни ветерани, који су махом били у партизанима, могли би да ми пољубе руку, јер сам се ја изборио за право да они добију стипендије. Да вам испричам једну причу. Дође мој пријатељ Слободан Ковачевић, првоборац, носилац споменице, са жељом да му се призна статус ветерана, пошто је на то имао право. Он није хтео да иде у Београд. Ја сам тамо отишао, набавио му сва покумента, донео у Букурешт и превео. Он је поднео молбу румунским властима, али ови нису знали шта је то споменица. Ја сам био у добрим односима са особљем југословенске амбасаде, јер сам био у сталном контакту са њима, имајући у виду да сам извештавао за „Политику“. У разговору са Десимиром Јефтићем дошли смо до закључка да ће румунске власти признати сваки документ за који амбасада одлучи да је важећи. На основу ове одлуке пристали су да признају документа. Десимир Јефтић је схватио да тиме Југославија не губи ништа ако тих преосталих 300 бораца добију статус ветерана.

Када је почело бомбардовање, мој пријатељ Никоара, из Црвеног крста, долази код мене и каже ми: „Милане, сад сам дошао из Беча. Председник Црвеног крста Самаруга хоће да пошаље Београду хитну милионску доларску помоћ, а Милошевић неће да прими. Иди молим те уради нешто“. Ја сам отишао код Јефтића са Никоаром. Он је опсовао Милошевића преко телефона и упитао га „Шта радите?“ За 24 сата на вестима су јавили да је Милошевић примио Самаругу.

Ви сте у неку руку били одвојени од нас... Да ли сте били свесни да ваше деловање може да штети српској заједници?

Био сам одвојен, то је тачно, али нисам био свестан да неком могу да наудим. Ја сам често пута био у Темишвар, имајући у виду да сам новинар, и често сам сарађивао са вашим људима. Кад је Радио Букурешт одлучио да пушта српску музику ја сам организовао снимање Наде Дабић, Лазе Кнежевића, Лазе Поморишца и других у Темишвару. Ту сам музику

205

донео на Радио Букурешт. Познавао сам скоро све српске новинаре који су радили у Темишвару и могу рећи да сам сарађивао са њима. По том питању, новинарске сарадње, нисам био одвојен од српске заједнице у Румунији. (Interviu, iulie 2010)

Biserica sub lupă

Documentele de mai jos sunt doar o primă şi discretă rază de lumină în lumea tenebroasă a supraveghetorilor şi diriguitorilor represiunii de sistem, pusă în mişcare ca ,,obiectiv prioritar” al luptei de clasă, în centrul represiunii de această dată profilându-se Biserica sârbă.

O întreagă reţea de urmărire (informativă) s-a ţesut în jurul Bisericii ortodoxe sârbe, începând cu primele zile ale Securităţii noii republici populare; combaterea modelului comunitar-minoritar pravoslavnic, clădit pe valorile Ortodoxiei sârbeşti, a fost, paradoxal, sinдura temă a unui consens deplin între cele două servicii secrete intrate curând în starea ciudatei beligeranţe a ,,Războiului rece”.

Biserica dintotdeauna legitimă, de sub jurisdicţia Patriarhiei sârbe, a stat de la începuturi ,,ca un spin în ochi” pentru serviciile secrete iugoslave. Acestea se afişau cu nonşalanţă la oficialii guvernului Petru Groza, în calitate de consilieri culturali, secretari de ambasadă, ataşaţi de presă, etc., cerând numirea inspectorilor pentru şcoli minoritare şi culte dintre acoliţii puterii comuniste belgrădene. Premierul Groza, extrem de lucid şi cinic, doritor să evite ,,stresantele” recomandări ale prepotentului Tito, accepta orice sugestie de

206

la ambasadă privind numirea cadrelor sârbeşti.307

Curând lucrurile au luat o turnură neprevăzută: popii ,,pemerişti” ajung la fel de indezirabili, deopotrivă cu foştii activişti ,,antifascişti”, a căror ,,valabilitate” s-a risipit de tot în cunoscutele împrejurări din vara anului 1948. Acum încolţesc şi semnele, din zi în zi mai persistente, de neâncredere şi suspiciune la adresa slujitorilor crucii, aflaţi într-o poziţie de tot expusă în periculosul conflict de sisteme.

Un popă ,, îndărătnic” (Iancovici Ivanco), care se manifesta în Graniţă ca activist PMR şi patriot iugoslav totodată, lucru devenit incompatibil după noile canoane ale Biroului informativ: prins cu broşuri ,,compromiţătoare” pentru siguranţa statului, va plăti cu vârf şi îndesat pentru cutezanţele firii sale slobode: exclus din PMR, anchetat sever şi închis la temniţă grea, pentru cele mai grave ,,păcate politice” născocite de Codul penal al justiţiei proletare. M-am interesat de destinul său ulterior, la revenirea în libertate. Am aflat, cu uimire, că a dus-o bine, trăindu-şi în tihnă bătrâneţile. Am aflat apoi şi preţul acestui ,,bine”, consultându-i dosarul de urmărire penală, activ încă şi la 1970.

Alt slujitor de vază al credinţei sârbeşti (Milan Nicolici), care în perioada interbelică a depus strădanii supraomeneşti, spre a organiza un curs liceal particular sârbesc, cu acreditare şi internat (în comuna Gelu, jud. Timiş), va fi, când a sosit şi vremea răfuielilor, împrocesuat şi condamnat în anii senectuţii, la 25 de ani de temniţă grea pentru…,,spionaj” şi construirea unei reţele de spioni iugoslavi (adică foştii săi elevi). Noroc că nebunia, în fază acutizată, a luat sfârşit în anul 1955; altfel, ,,vigilenta” securitate îi băga pe toţi preoţii (şi apoi pe enoriaşi, de bună seamă) la închisoare.

Începutul anilor 50 vine cu asemenea tabele-fişe de preoţi ,,luaţi sub observaţie” prin informatori cu cele mai hilare coduri, închişi, arestaţi, verificaţi, elemente suspecte (la cel mai cruţător calificativ); practic întreaga Biserică ortodoxă sârbă308 era pe picior de ridicare spre întemniţare, pentru

307 M. Milin, A. Milin, Sârbii din România şi relaţiile româno – iugoslave. Studiu şi documente (1944 – 1949), Timişoara, 2004, doc. 14, p. 110. (Bucureşti, 12 iulie 1946. Telegramă, Ambasadorul Iugoslaviei la Bucureşti, Dane Medaković, cštre Cancelaria de la Belgrad. Dr. Petru Groza a fost informat despre candidatura lui Miloš Todorov pentru alegeri. Groza a fost de acord ca Lazar Adamov sš fie instalat inspector pentru şcolile sârbeşti. A precizat că nu va lucra decât cu oameni devotaţi politicii lui Tito. A promis să facă demersurile ca protopopul Slobodan Kostić, administratorul eparhial în funcţie, aservit Patriarhiei belgrădene, anticomuniste, să fie înlocuit de protopopul Milan Nikolić)308 La trasarea definitivă a frontierei româno – iugoslave din Banat (în anul 1924) , în România au rămas să dăinuie 58 de biserici ortodoxe sârbe. (Vezi Stevan Bugarski, Ljubomir

207

trădare de patrie, spionaj titoist, ostilitate faţă de noua republică şi alte păcate din acelaşi repertoriu cazuistic.

Şi aceasta este, cum spuneam, doar o primă şi discretă privire în labirintul nesfârşit al lumii arhivelor secrete. Lucrurile par atât de copleşitor-absurde încât, deocamdată, nu ne putem hazarda să avansăm judecăţi spre conturarea concluziilor în sfera unei realităţi a bunului simţ societar şi politic.

1.

Secţiunea I-a, Biroul 2 nr. 9021 S.Dosar nr. 041541/ 11.IX.1948 ,,DIRECŢIUNEA REGIONALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI TIMIŞOARA

[rezoluţie de mână: Cercetările vor fi făcute cu toată seriozitatea. Din anchetă trebuie să rezulte clar nu numai cine a răspândit materialul ci şi cu ce rost a fost plănuit. Cei în cauză, cu actele dresate vor fi înaintaţi instanţelor judecătoreşti. Vor fi ţinuţi la arest în cursul cercetărilor. Semnătură, 17.09.1948]

Către DIRECŢIUNEA GENERALĂ A SECURITĂŢII POPORULUI

Direcţia I-a BUCUREŞTI

Urmare a raportului nostru Nr. 6147 S/ 1948 şi la ordinul Dvs. Nr.111/ 35262 referitor la broşurile ce au fost găsite asupra unui grup de indivizi în frunte cu Iancovici Ivan, avem onoare a Vă raporta că Serviciul de securitate Oraviţa în urma cercetărilor efectuate a stabilit că broşurile găsite în comuna Zlatiţa au fost împrăştiate de unii membri din Biroul politic al Organizaţiei de bază din comuna Zlatiţa care s-au strâns în noaptea de 26/ 26 iulie a. c. în casa preotului IANCOVICI IVANCO membru în Comitetul de plasă a PMR-ului din Moldova Nouă, cu scopul de a descoperi pe eventualii indivizi ce ar încerca difuzarea unui asemenea material.

Faptele s-au întâmplat după cum urmează:

Stepanov,Bisericile şi mănăstirile sârbilor din România, Timişoara, 2010).

208

În ziua de 24 iulie a. c. s-au descoperit de către organele noastre din Baziaş broşuri ce conţineau răspunsul PCI [Partidul communist iugoslav] la Rezoluţia celor 9 partide comuniste, prin comunele Socol şi Suşca. Şeful Biroului de securitate sesizat de acest fapt s-a deplasat în comunele Cârpa [de fapt, Câmpia] şi Zlatiţa, pentru a lua măsuri preventive împreună cu jandarmii şi grănicerii, pentru a organiza patrule în cursul nopţii şi pentru a face pânde, spre a prinde pe cei ce ar încerca să împrăştie acest material.

Bănuielile s-au îndreptat împotriva preotului IANCOVICI IVANCO din Zlatiţa, cunoscut ca un element duşmănos regimului, deşi făţiş activează în fruntea organizaţiei PMR din comuna Zlatiţa şi plasa Moldova Nouă.

Patrulele s-au organizat de către jandarmi începând de la orele 21 noaptea împreună cu grănicerii care depă patrulările efectuate în comună până la 1 noaptea nu au observat nici un individ şi n-au găsit nici un fel de broşuri.

La fel au organizat un post de pândă în faţa casei preotului IANCOVICI IVANCO. La orele 1 noaptea din locuinţa susnumitului au ieşit un număr de 12 persoane care se îndreptau cu direcţia spre primărie, întâlnind patrula de jandarmi în drum aceştia au afirmat că au găsit un număr de 8 broşuri pe care le-a(u) şi predat şefului patrulei. Jandarmii, intrigaţi de faptul că ei au controlat tot satul şi nu au găsit nimic, au chemat pe cei prezenţi să controleze restul satului.

Din controlul efectuat nu s-a găsit nici o altă broşură(;) iar jandarmii după control sesizându-se de acest fapt au legitimat pe cei prezenţi spunându-le(:) cum se poate că ei, în toată patrularea efectuată nu au putut găsi broşuri, în schimb d-lor care au ieşit din casa preotului IANCOVICI IVANCO au găsit broşuri, iar în restul satului nu s-a găsit nimic. Din această cauză s-au ivit o serie de discuţii între jandarmi şi preotul Iancovici Ivanco, în urma cărui fapt s-au despărţit certaţi.

IANCOVICI IVANCO împreună cu toţi ceilalţi s-au întors din nou la locuinţa sa unde au stat până la orele 5 dimineaţa cân au plecat din nou acasă. Întâlnindu-se cu patrula de jandarmi din nou le-a comunicat că au găsit încă 5 bruşuri tot pe drumul pe care au găsit cele 8 broşuri.

Din declaraţiile patrulelor rezultă că în întreg satul a fost linişte şi nu a fost observată nici o persoană străină, iar în urma controlului efectuat nu s-a găsit nici un fel de broşură.

Broşurile găsite de cei în cauză au fost găsite la orele 1 noaptea pe o distanţă numai de 100 de metri deşi în acea noapte era întunericşi broşurile aveau culoarea pământului, astfel că cu greu s-ar putea distinge pământul de material.

Declaraţiile celor vizaţi se contrazic şi în ceea ce priveşte locul unde s-a găsit, precum şi persoanele care le-au găsit la locurile indicatre. De asemeni

209

IANCOVICI IVANCO mai declară împreună cu ceilalţi că tot pe acelaşi loc unde au găsit primele 8 broşuri la un al doilea control efectuat între orele 1 – 2 noaptea au mai găsit încă 5 broşuri tot pe aceeaşi distanţă (100 – 200 metri). La fel este suspectă şedinţa care s-a ţinut prima oară între orele 21 – 01 noaptea în casa preotului şi a doua între orele 2 – 5 dimineaţa tot în casa acestuia, mai ales că în urma predării celor 8 broşuri de către IANCOVICI IVANCO jandarmilor s-au ivit o serie de discuţii în legătură cu posibilităţile găsirii acestor broşuri pe terenul indicat de către cei de mai sus.

Se bănuieşte că reîntoarcerea în casa preotului IANCOVICI IVANCO şi prelungirea şedinţei până la orele 5 dimineaţa a fost făcută în scopul de a se consfătui şi a lua măsuri pentru contrabalansarea afirmaţiilor făcute de către jandarmi că ei ar fi împrăştiat materialul. IANCOVICI IVANCO susţine că a făcut a doua şedinţă care a ţinut până la orele 5 dimineaţa cu scopul de a întocmi raportul către organizaţia de plasă , cărora le-a înaintat celelalte 5 broşuri găsite ulterior.

La percheziţia făcută după cca. 15 – 20 de zile de la întâmplarea faptelor de mai sus preotului Iancovici Ivanco s-a găsit la acesta un tablou al maraşalului Tito precum şi un ziar sârbesc ce conţine Rezoluţia Biroului informativ.

Concluziile cercetărilor făcute de către Biroul de securitate Baziaş sunt că IANCOVICI IVANCO şi SECULICI BRANCA (Branco?) care au făcut parte din grupul celor de mai sus au fost aceia care au împrăştiat materialele şi la care concluzii s-a ajuns în urma cercetărilor făcute.

Susnumiţii se găsaesc reţinuţi la Serviciul de securitate Oraviţa.Faţă de cele de mai sus rugăm să binevoiţi a dispune.

Director regional, Şef serviciu de secţieLt. colonel Ambruş Coloman (m. p.) Maior, Moiş Aurel (m. p.)LS”

(Arhiva CNSAS, Fond urmărire penală P 013927, Dosar 58107, f. 47 – 51)

2. TABEL De[spre] informatorii care lucreză în problema „Ortodoxă - Sârbă”

210

Numele conspirativ

Calificat sau necalificat Mediul de unde furnizează material

1. „Traian” Necalificat Vicariatul din Timişoara – Tomici Stefan

2. „Talia” Necalificat Vicariatul din Timişoara – Tomici Stefan

3 „Gheorghe” Necalificat Vicariatul din Timişoara – Tomici Stefan

4. „Ştefan” Necalificat Vicariatul din Timişoara – Tomici Stefan

5. „Deta” Calificat Raionul Deta - Timişoara

6. „ Florian” ? Raionul Deta - Timişoara

7. „ Niţu” Calificat Preoţii sârbi din oraşul Arad şi regiune

8. „ Buricul” Necalificat Comuna Satu Mare şi Mănăstirea Bezdin

9. „Crişul” Necalificat Mănăstirea Bezdin10. „S. M.” Necalificat Comuna Pecica şi

Mănăstirea Bezdin11. „Măr” Necalificat Comuna Liupcova,

raionul Moldova Nouă, reg. Timişoara, pr. Suici Jiva Ilarion

12. „Privighetoarea”

Necalificat Baziaş raionul Moldova Nouă, reg . Timişoara, pr.Suici Jiva Ilarion

13. „30. C.” Necalificat Câmpia raionul Moldova Nouă, reg . Timişoara, Ivanov Dimitrie

14. „Corb” Necalificat Moldova Veche, raionul Moldova Nouă Timişoara, Pasculovici Voia

15. „Nelu” Necalificat Sviniţa, raionul Mehadia, reg. Timişoara, Stancov

211

(Arhiva CNSAS, Fond „Problema ortodoxă sârbă”, f. 80)

3.„TABEL [manuscris] de preoţi ort.(odocşi) sârbi care au fost verificaţi prin dos.(are) de verificare

- Marcovici Pavel, Arad, aprilie 1951. Inf.(ormativ) de luat legătura cu el; este un element suspect- Filipov Liubomir, Timişoara, august 1951- Jurcovici Liubomir- Selijanovici Sfetislav, comuna Cenadul Mare, Timişoara, august 1951- Ilici Milorad, comuna Arad-Gai, decembrie 1951- Hranisavlievici Gheorghe, comuna Gad – Deta, septembrie 1952- Cacic Milivoi, comuna Rudna – Deta, septembrie 1952- Nenadov Radivoi, comuna Parţa, Timişoara, septembrie 1952- Stoianovici Mihai, comuna Checia, Timişoara, septembrie 1952- Ghighici Arsenie, comuna Diniaş, Timişoara, mai 1952- Coici Cristofor, comuna Munar”(Arhiva CNSAS..., f. 83)

4. „SITUAŢIE despre preoţii ortodocşi sârbi arestaţi din regiunea TimişoaraNr. 340/ 12351/ 6 iulie 1953

1. Nicolici Milan. Născut la data de 2 noiembrie 1878 în comuna Satchinez, raionul

Timişoara, fiul lui Vlada şi Terezia, de naţionalitate sârbă, cetăţean român, căsătorit având copii, de profesiune preot – fost protopop, ca studii are Teologia, cu ultimul domiciliu în comuna Gelu, raionul Timişoara. Susnumitul a fost arestat la 1august 1950, fiind implicat în grupul de spioni titoişti, găzduindu-l pe spionul Adamov Milorad. Este condamnat la 15 ani

temniţă grea. La data de 15.VII.1951 a fost transferat la Penitenciarul Aiud.

2. Iancovici Ivan.

212

Născut la data de 24 ianuarie 1905 în comuna Zlatiţa, raionul Moldova Nouă, fiul lui Toma şi Miliţa, căsătorit având copii, de naţionalitate sârbă, cetăţean român, de profesiune preot ortodox sârb, ca studii are Teologia, cu ultimul domiciliu în comuna Zlatiţa nr. 120.

Susnumitul a fost reţinut la 1 august 1950, pentru activitate de spionaj, organizată de OZN-a pe teritoriul RPR.

Menţionăm că din evidenţele noastre nu rezultă în ce loc este în prezent arestat.

3. Fenlacichi Rada.Născut la data de 25 aprilie 1896 în comuna Fenlac, căsătorit, cu copii, de

naţionalitate sârbă, cetăţenia română, de profesiune preot ortodox sârb, ca studii are Facultatea Teologică, serviciul militar satisfăcut, fost confesor militar, cu ultimul domiciliu în Timişoara, Piaţa Unirii nr. 5.

Susnumitul a fost reţinut în luna august 1950, fiind implicat în grupul de spionaj titoist, condus de Duşco Iovanovici.

Susnumitul ar fi în prezent la Canalul Dunăre – Marea Neagră.”(Arhiva CNSAS..., f. 84)

5.„TABEL – FIŞE despre preoţii ortodocşi sârbi, suspecţi din raza regiunii Arad

1. Ilici Milorad, preot născut la 15.IV. 1911, în comuna Moldova Veche, regiunea Caraş, fiul lui Ioţa şi Stana, căsătorit, domiciliat în Arad-Gai. Susnumitul a fost reţinut în anul 1950 – 1951, fiind bănuit că ar face parte dintr-o organizaţie subversivă, nefiind probe suficiente a fost pus în libertate. Ne este semnalat că a întreţinut legături cu elemente titoiste, care au fost condamnate pentru activitate de spionaj.2. Coici Cristofor, preot născut la 16.IV.1886, în Cenadul Unguresc, fiul lui Alexandru şi Persida, cetăţenie română, naţionalitate sârbă, văduv, are 3 copii, domiciliat în comuna Turnu, raionul Arad. Susnumitul are 2 copii în Iugoslavia iar unul cu domiciliu obligatoriu pentru activitate de spionaj în favoarea Iugoslaviei, este esmnalat că întreţine legături cu elemente suspecte, discută ştirile auzite la posturile de radio imperialiste, se manifestă duşmănos în cercuri restrânse faţă de măsurile luate de Partid şi Guvern.

213

3. Papin Ioan, preot născut la 17 decembrie 1897, în comuna Denta – Timişoara, căsătorit, fără copii, domiciliat în comuna Nădlac. Este cunoscut ca un element duşmănos regimului, chiabur, este rudă cu trădătorul titoist Milutinovici Nicolae, condamnat la moarte, a fost membru în PNL – Brătianu iar soţia sa a fost preşedinta organizaţiei fasciste din comună „Polarski sestre” (?!), se manifestă duşmănos contra regimului şi nutreşte în rândul populaţiei ură şi şovinism. Sursă „Talia”.4. Unipan Veljko, preot născut la 27.VI.1912, în comuna Checia – Timişoara, fiul lui Svetozar şi Draghina, căsătorit, are 2 copii, domiciliat în comuna Fenlac, nr. 236, Arad. El a înfiinţat organizaţia democrată slavă [UACDSR] în comuna Fenlac, pe care a condus-o până la un timp, în prezent numai activează, a fost exclus pentru că a colaborat cu chiaburii. Făţiş nu se manifestă, dar nutreşte spiritul naţional şovin sârb. Întreţine legături cu elemente chiabure şi duşmănoase. Sursă: Cărăbaş, Arsa.5. Petcov Velovi Vichente, preot, născut la 22.II.1897, în Satu Mare, fiul lui Radivoi şi Daniţa, necăsătorit, cu domiciliul în comuna Mănăştur, regiunea Arad. Şi-a terminat studiile în Iugoslavia iar după 23 august 1944 a venit în România, până în prezent nu ne-a fost semnalat cu manifestări duşmănoase făţişe, dar nutreşte spiritul naţional şovin sârb. Este de origine chiabur. Sursă: Vasa Popov.6. Doşen Petru, stareţ, născut la 1.VII.1875, în comuna Pocetelj – Iugoslavia, fiul lui Iosif şi Boiana, stareţ la Mănăstirea Bezdin, sat Munar, necăsătorit, domiciliază în satul Munar. Este semnalat de informatorul „Artă” ca un element naţionalist sârb. Are strânsa legături cu vicarul Tomici Stefan din Timişoara.7. Bugarin Liubomir, preot născut la 16.XI. 1909 în Timişoara, fiul lui Milan şi Sofia, căsătorit, are 1 copil, domiciliat în comuna Satu Mare, nr. 26, Arad. Susnumitul a fost preot în comuna Rudna - Timişoara, unde din informaţiile primite de la colectivistul Stamoran Isa rezultă că acesta a fost mutat de acolo ca fiind mare naţionalist şovin sârb. În Satu Mare este văzut cu elemente chiabure.8. Popovici Stefan, născut la 7.IV.1903 în comuna Dejan, preot, domiciliat în comuna Variaş, regiunea Arad. A sabotat însămânţările, a atras în casa lui soldaţi şi ofiţeri de la care a cules informaţii.9. Belenţan Milivoi, preot născut la 9.VII. 1881, în Sânnicolau Mare, fiul lui Vasile şi Maria, domiciliat în comuna Sânnicolau Mare, regiunea Arad. Este cunoscut ca un element cu trecut dubios, care şi în prezent se manifestă contra regimului. Ginerele şi fiica lui sunt dizlocaţi. Evidenţa Sânnicolau Mare.

214

10. Iovanov Liubomir, preot născut la 30.IV.1911, în comuna Saravale, fiul lui Rada şi Jivca, domiciliat în comuna Sânpetru Mare, regiunea Arad. Susnumitul este cunoscut ca un element duşmănos, întreţine legături de prietenie cu elemente chiabureşti, ascultă posturi de radio imperialiste, lansează zvonuri alarmiste în comună. Evidenţa raionului Sânnicolau Mare.11. Naidan Sfetozar, preot născut la 4.X.1912, în comuna Liubcova, regiunea Severin, fiul lui Ioţa şi Miliţa, domiciliat în comuna Gelu, regiunea Arad. Înainte de 23 august 1944 a fost membru în PNŢ, în prezent lansează zvonuri alarmiste în comună, este cunoscut ca un element dubios regimului. Evidenţa raionului Sânnicolau Mare. 12. Selejanovici Svetozar, preot născut la 19.VII.1908, în comuna Fenlac, fiul lui Sava şi Eudochia, domiciliat în comuna Cenad, regiunea Arad. Este cunoscut ca un element duşmănos, are manifestări duşmănoase contra regimului de democraţie populară. Evidenţa raionului Sânnicolau Mare.Şeful biroului IV, Lt. Ficzek Valtin

TABEL – FIŞE de preoţi sârbi suspecţi din regiunea Severin

13. Dobrosavlievici Bora, născut la data de 28.III.1925 în comuna Moldova Veche, fiul lui Marta şi Mileva, cu domiciliul în comuna Moldova Veche nr. 203, studii are Academia Teologică cu gradul de preot hirotonit la 1 mai 1949, căsătorit, are un copil. Deşi domiciliază în comuna Moldova Veche, face slujbele religioase la biserica din satul Măceşti şi este cunoscut ca un element titoist, fiind prieten cuZoran Vuletici, fugit în Iugoslavia şi cu fraţii Radosavlievici Sfetozar şi Nicola in Belobreşca, ambii arestaţi şi condamnaţi pentru spionaj titoist. A domiciliat în Iugoslavia în 1945 – 1946 după care a [re]venit în ţară. Este căsătorit cu fiica chiaburului Balia Alexandru din acea comună care posedă 5 ha. vie altoită şi 6 ha. pământ arabil; socrul este arestat pentru spionaj. În timpul când susnumitul a fost în Iugoslavia în 1946 era în foarte bune relaţii cu Zoran Vuletici. Manifestări ostile făţişe regimului până în prezent nu s-a[u] observat din partea acestuia.[Adăugat de mână: Are un frate ce a fost condamnat pentru călăuză de trecere a frontierei.]14. Naidan Sfetozar, născut la data de 4.X.1912 în satul Liubcova, fiul lui Ioţa şi Miliţa, cu domiciliul în comuna Belobreşca, studii are liceul şi Institutul Teologic cu gradul clerical de preot, hirotonit la 1 martie 1938, căsătorit, fără

215

copii, nu posedă avere, este salariat de stat, este cunoscut ca un element titoist, naţionalist şovin. În trecut a fost un aderent al PNŢ- Maniu iar în 1946 a dus o vastă propagandă contra BPD309, căutând a agita populaţia ca toţi să voteze cu PNŢ- Maniu. Este bănuit că are cunoştinţă de[spre] elementele titoiste care în anul 1949 au răspândit broşuri interzise; totodată a fost în bune relaţii cu Radosavlievici Nicola(e) din Belobreşca, actualmente arestat şi condamnat pentru spionaj titoist. A mai avut legături şi cu numiţii Milencovici Ilie fostul preşedinte al comitetului provizoriu al plasei Moldova Nouă, actualmente arestat pentru spionaj titoist, unde în unire cu acesta în 1950 (înainte de a fi arestat Milencovici) au dus o acţiune în comună pentru a strânge semnături de la colectivişti ca biserica să fie desfiinţată (?), acţiune pusă la cale de elementele titoiste şi care erau în favoarea spionajului titoist. La 12 aprilie 1950 a lansat zvonul că a ascultat postul de radio în limba sârbă şi s-a anunţat că cei care sunt încadraţi în Miliţie au să fie omorâţi, iar cei din Securitate au să fie spânzuraţi. A mai spus că el are un frate încadrat în Miliţie şi l-a anunţat despre ce se vorbeşte la radio în limba sârbă ca să ia măsuri din vreme. De sărbătoarea Paştelui 1950 acest preot s-a exprimat către un grup de 10 pionieri că nu au ce căuta în biserică cu cravate roşii. Susnumitul duce o propagandă naţionalistă şovină în rândurile populaţiei sârbe din acea comună lansând şi diferite zvonuri alarmiste şi duşmănoase regimului de democraţie populară. În prezent este propus a fi mutat în alt raion.[Sânnicolau Mare, n. n.]15. Perişici Miodrag, născut la 7 septembrie 1924 în comuna Moldova Veche, fiul lui Milorad şi Mariţi, cu domiciliul în satul Radimna, ca studii are 6 clase de liceu şi Teologia, gradul clerical de preot, convertit la 14 octombrie 1948, căsătorit, fără copii, avere are 2,5 ha. pământ, salariat de stat, serviciul militar satisfăcut. Din 1940 – 1941 a urmat Тeologia în Iugoslavia, în localitatea Prizren. Susnumitul nu este semnalat cu manifestări ostile, împotriva regimului. În anul 1949 a demascat în biserică clica de trădători a lui Tito – Rancovici.16. Ivanov Dimitrie, născut la 17 aprilie 1914 în comuna Satchinez regiunea Timişoara, fiul lui Simion şi Persida, cu domiciliul în satul Câmpia nr. 236, studii are 4 clase de liceu şi 6 ani de Teologie, cu gradul de preot convertit la 1 octombrie 1937, căsătorit, cu 2 copii, fără avere, este salariat de stat. A urmat [între anii] 1931 – 1937 Teologia la Sarajevo, Iugoslavia. Este cunoscut ca un element reacţionar, oportun [mai degrabă, potrivnic, n. n.] măsurilor luate de guvern, căutând a se sustrage de la predarea cotelor de cereale, în care sens în 309 Blocul partidelor democratice, o alianţă electorală orchestrată de PCR, pentru a elimina partidele istorice de pe scena politică românească.

216

1949 nu a predat cota de porumb de 1365 kg. cu care a fost impus. Este un element [şters] căutând să se înfiltreze în rândul tovilor (sic!) din aparatul de stat, fiind şi un element materialist. Făţiş nu se manifestă ostil regimului însă are atitudine duşmănoasă prin legăturile de prietenie ce le are cu elementele chiabure din comună. În prezent este propus de către Consistoriul sârbesc din Timişoara de a fi numit pentru protopopiatul din Socol. În perioada 1942 – 1943 a colaborat cu elementele iugoslave care se găseau ca partizani în pădurile din jurul satului Radimna. 17. Stoianovici Mladen zis Iovan, născut la 9.III.1912 în satul Măceşti, raionul Moldova Nouă, fiul lui Sfetozar şi Anghelina, cu domiciliul în satul Lescoviţa nr. 20, are ca studii 2 clase comerţ, 4 clase de gimnaziu, cu gradul de ieromonah, călugărit la 9 octombrie 1933, necăsătorit, nu posedă avere, nu este salariatde stat, fiind susţinut de credincioşi, armata nesatisfăcută fiin reformat, în prezent este preot în satul Lescoviţa. Din anul 1933 – 1938 a fost în Iugoslavia la diferte mânăstiri prin Macedonia, fiind călugăr şi la mânăstirea Sf. Arhanghel (?) din Macedonia. Nu a fost semnalat cu manifestări ostile regimului.18. Suici Jiva zis Ilarion, născut la 21 noiembrie 1896 în comuna Cralovăţ, regiunea Timişoara, fiul lui Gheorghe şi Maria, cu domiciliul în satul Liubcova nr. 382, are ca studii 6 clase primare şi 8 ani Seminar, cu gradul clerical de ieromonah, călugărit la 25 septembrie 1919, convertit la 1 ianuarie 1920, necăsătorit, este salariat de stat, fiind completat la salariu şi de credincioşi, armata satisfăcută la Regimentul 7 infanterie, contingentul 1918 cu gradul de elev-plutonier în armata austro-ungară, face slujbele religioase în comuna Liubcova. Nu are manifestări duşmănoase regimului fiind o fire rezervată şi nu este văzut în anturajul elementelor suspecte.19. Seculici Jivoi zis Chiril, născut la 1.IV.1881 în comuna Rudna, regiunea Timişoara, fiul lui Raşa şi Raveca, cu domiciliul în comuna Socol, satul Baziaş, nr. 414, are ca studii 4 clase primare şi 2 Teologie, cu gradul de călugăr stareţ la mânăstire, călugărit la 26 decembrie 1905, necăsătorit, fără avere, este susţinut de credincioşii din comuna Socol şi satul Baziaş, armata nesatisfăcută, a fost la mâmăstirea Zlatiţa. Din 1896 – 1922 a fost în Iugoslavia unde a urmat şi Teologia, după care s-a reântors în ţară în comuna Sânnicolaul Mare. Nu are manifestări ostile regimului însă are legături cu elemente chiabure.20. Stancov Stefan, născut la 28. VIII.1876 în comuna Saravale, regiunea Timişoara, fiul lui Milutin şi Similina, cu domiciliul în comuna Sviniţa, raionul Mehadia, are ca studii şcoala normală, este preot-călugăr, necăsătorit, fără avere,

217

fiind susţinut de credincioşi, armata nesatisfăcută. Nu are manifestări ostile regimului stând retras, se bucură de simpatie în sânul populaţiei sârbe.21. La parohia din comuna Socol a funcţionat preotul Bebici Nicolae care este plecat din 1950 în comuna Sânmartinul Sârbesc, regiunea Timişoara. Cât timp a domiciliat în comună a fost cunoscut ca un element ostil, fiind exclus din partid unde a provenit din PSD.310 A avut strânse legături cu elemente duşmănoase care au refuzat să se înscrie în GAC311precum şi cu anumiţi chiaburi [şters]. Înainte de a pleca în 1950 a semnat în mod formal Apelul pentru pace. Nu se manifestă duşmănos însă lucra din umbră prin anturajulce-l avea cu elementele suspecte.22. La parohia din comuna Zlatiţa a fost preotul Iancovici Iovan care în prezent este arestat pentru spionaj titoist. A fost un mare naţionalist şovin, a fost membru chiar în PMR, în biroul e plasă, a fost omul de încredere al lui Zoran Vuletici din Socol, organizatorul reţelei de spionaj. A căutat să înlocuiască elementele române cu elemente sârbe cae aveau diferite funcţii în PMR.

PREOŢII SÂRBI din regiunea Timişoara

23. Popovici Stefan, născut la 6.IV.1903 în comuna Dejan, regiunea Timişoara, căsătorit, are un copil, ca studii, absolvent al Teologiei, serviciul militar nesatisfăcut, de profesie preot ortodox sârb, de naţionalitate sârbă; de la

1927 – 1929 a fost diacon în Timişoara, din 1929 – 1940 a fost în comuna Cenad, iar din comuna Cenad s-a mutat şi în prezent funcţionaeză ca

preot în comuna Variaş, regiunea Timişoara. 24. Hranisavlievici Gheorghe, născut la 17.VIII.1921 în comuna Câmpia, regiunea Severin, fiul lui Pavel şi Leposava, originea socială mic burghez, căsătorit, fără copii, ca studii are 6 ani Seminarul teologic, preot ortodox sârbm serviciul militar satisfăcut la Regimentul 3 Dorobanţi contingent 1942, cu gradul de soldat; din 1946 funcţionează ca preot în comuna Gad.25. Nenadov Radivoi, născut la 23.II.1911 în comuna Fenlac , regiunea Arad, fiul lui Liubomir şi Paulina, căsătorit, are un copil, ca studii are Academia teologică, de profesie preot ortodox sârb, ca avere posedă 20 jugăre pământ arabil, de origine socială ţăran mijlocaş; din 1935 – 1949 a funcţionat ca preot în comuna

310 E vorba de PMR, Partidul muncitoresc român, care a apărut în urma fuzionării PCR cu PSD, în primăvara lui 1948. Social-democraţii astfel „absorbiţi” au fost mereu priviţi cu suspiciune de comuniştii marxişti.311 Gospodăria agricolă colectivă, CAP-ul de mai târziu.

218

Petrovaselo, raionul Lugoj iar din 1949 funcţionaeză ca preot în comuna Diniaş, regiunea Timişoara.26. Jurcovici Liubomir, născut la 7 septembrie 1921 în comuna Mânăstire, regiunea Timişoara, fiul lui Branco şi Daniţa, căsătorit, are un copil, ca studii absolvent al Teologiei din Iugoslavia, de profesie preot ortodox sârb, origine socială mic burghez, serviciul militar satisfăcut la Regimentul 5 Vânători contingent 1947, cu gradul de soldat; din 1947 – 1949 a fost preot la parohia comunei Dejan, după care a fost reţinut. Parohia din comuna Dejan în prezent este servită de călugărul Dimitrie Popovici de la mânăstirea Sfântu Gheorghe.27. Naidan Sfetozar, născut la 4 .X. 1914 în comuna Liubcova, regiunea Severin, d origine socială ţăran sărac; din 1938 – 1950 a funcţionat ca preot în comuna Belobreşca – Severin, de la 1950 a fost în comuna Denta, regiunea Timişoara iar în prezent este transferat la Radimna – Severin.28. Cirici Pantelimon, născut la 1.VIII.1921 în comuna Dejan, regiunea Timişoara, fiul lui Vasile şi Anghelina, necăsătorit, ca studii are 7 clase primare şi stagiul de călugăr, de profesie preot-călugăr ortodox sârb, origine socială ţăran sărac, serviciul militar satisfăcut la [Regimentul] 85 Inginerie Ineu contingent 1941, cu gradul de soldat; de la 1949 – 1950 a funcţionat ca preot în comuna Turnu, regiunea Arad; după care dată funcţionează în comuna Giera, regiunea Timişoara.29. Raicici Teodor, născut la 28.X.1896 în comuna Sânnicolau Mare, fiul lui Radivoi şi Sofia, căsătorit, are 3 copii, fără avere, studii Academia teologică, de profesie preot ortodox sârb, serviciuil militar nesatisfăcut, originea socială mic burghez; de la 1915 – 1923 a funcţionat ca învăţător la Surduliţa, Iugoslavia, din 1923 – 1927 a fost notar în comuna Padej, Iugoslavia, din 1928 – 1930 a fost în comuna Soca, regiunea Timişoara, de la 1939 – 1934 a fost în comuna Sănmartinul Sărbesc, regiunea Timişoara, după care până în prezent funcţionează ca preot în comuna Ivanda, regiunea Timişoara.30. Stoianovici Mihailo, născut la 24.IX.1900 în comuna Sânpetru Mare, regiunea Timişoara, fiul lui Dina şi Miliţa, căsătorit, are doi copii, starea materială are 25 de jugăre pământ arabil, ca studii are Academia teologică, de origine socială ţăran mijlocaş, serviciul militar satisfăcut, fost confesor militar, de profesie preot ortodox sârb; din 1925 – 1929 a fost în comuna Nădlac, Arad, de la 1929 până în prezent funcţionează ca preot în comuna Checia, regiunea Timişoara. La 15 noiembrie 1950 a primit înştiinţarea din partea Vicariatului ortodox sârb din Timişoara că este transferat în comuna Pecica, Arad, însă nici până în prezent nu s-a mutat. Susnumitul este desemnat ca profesor la o şcoală de

219

cântăreţi din partea Vicariatului ortodox sârb, care este proiectată la mânăstirea Sf. Gheorghe din regiunea Timişoara, care până în prezent nu s-a înfiinţat.31. Nicolici Milan, născut la 19 noiembrie 1888 în comuna Satchinez, regiunea Timişoara, fiul lui Vlad şi Persida, văduv, are 2 copii, fără avere, ca studii este licenţiat în Teologie, de profesiune preot ortodox sârb, de origine socială ţăran mijlocaş, serviciul militar nesatisfăcut, de la 1 august 1950 este arestat.32. Popovici Alexandru, născut la 12 aprilie 1908 în comuna Ciacova, regiunea Timişoara, căsătorit, are un copil, studii absolvent al Teologiei, de profesiune preot ortodox sârb, origine socială mic – burghez, fără avere, serviciul militar nesatisfăcut; din 1929 – 1932 a funcţionat ca preot în comuna Rudna, regiunea Timişoara, de la 1932 până în prezent funcţionează ca preot în comuna Satchinez, regiunea Timişoara.33. Stoin Dobromir, născut la 21 decembrie 1909 în comuna Gelu, de naţionalitate sârbă, origin(e)a socială ţăran sărac; din 1931 – 1935 a funcţionat în comuna Mănăştur, de la 1935 – 1940 a fost în comuna Dejan, regiunea Timişoara, de la 1940 – 1948 a funcţionat în comuna Sâmpetru Mare de la care dată până în prezent funcţionează ca preot în comuna Becicherecul Mic, regiunea Timişoara.34. Perici Hristofor, născut la 18 mai 1914 în comuna Sânicolau Mare regiunea Timişoara, căsătorit, are un copil, fără avere, ca studii are facultatea de Teologie, de profesie preot ortodox sârb, originea socială mic burghez, serviciul militar nesatisfăcut fiind scutit; de la 1935 – 1939 a fost în comuna Turnu – Arad, de la 1939 până în prezent funcţionează ca preot în comuna Beregsăul Mic, regiunea Timişoara.35. Ostoici Slavco, născut la 17 februarie 1903 în comuna Pecica, regiunea Arad, fiul lui Vladimir şi Olga, căsătorit fără copii, ca studii are Teologie, de profesiepreot ortodox sârb, fără avere, origine socială mic burgheză, serviciul military nesatisfăcut; de la 15 iunie 1950 până la 15 noiembrie 1950 a fost în comuna Nădlac – Arad, după care a fost preot în comuna Parţa, regiunea Timişoara, până în present.36. Draghici Gheorghe, născut la 3 noiembrie 1881 în comuna Saravale, regiunea Timişoara, fiul lui Novac şi Mila, necăsătorit, studii absolvent al Academiei teologice, de profesie preot ortodox sârb, origine socială ţăran mijlocaş, fost preot militar în rezervă la Regimentul 3 Roşiori; de la 1904 – 1923 a fost la mânăstirea Bezdin, de la 1923 – 1928 a fost în comuna Parţa, de la 1928 – 1939 a fost la mânăstirea Baziaş, de la 1939 – 1946 a fost la mânăstirea Zlatiţa, de la 1946 – 1948 a fost în comuna Radimna, din 1948 – 1950 în comuna

220

Liubcova, după care până în present funcţionează în comuna Petrovaselo, regiunea Timişoara. Tot el deserveşte şi parohia din comuna Cralovăţ, raionul Lugoj, regiunea Timişoara.37. Cacic Milivoi, născut la 2 decembrie 1920 în comuna Satu Mare, regiunea Arad, fiul lui Velimir şi Darinca, căsătorit are un copil, ca studii are Teologia, de profesie preot ortodox sârb, cetăţean român, serviciul militar satisfăcut; de la 1947 – 1949 a fost în comuna Turnu – Arad, de la 1949 – 1950 la Satu Mare, regiunea Arad. După care a funcţionat ca preot în comuna Rudna, regiunea Timişoara.38. Petcov Ivan, născut la 9 aprilie 1912 în comuna Satu Mare, regiunea Arad, fiul lui Lazar şi Omerca, căsătorit, are 2 copii, ca studii are Academia teologică din Iugoslavia, de profesie preot ortodox, posedă 1,5 jugăre pământ, de origine socială ţăran mijlocaş, serviciul militar satisfăcut, fost confessor military cu gradul de căpitan, contingentul 1934; de la 1939 – 1945 a funcţionat la Cralovăţ, de la 1945 – 1948 în comuna Giera, de la 1948 şi până în present funcţionează ca preot în comuna Saravale – Timişoara.39. Coici Hristofor, născut la 16 aprilie 1886 în comuna Cenad, Ungaria, fiul lui Alexandru şi Persida, văduv, are 3 copii, are facultatea de Teologie, de profesie preot ortodox sârb, originea socială ţăran mijlocaş, serviciul militar satisfăcut fiind confessor militar; de la 1906 – 1924 a fost învăţător în Arad-Gai, iar din 1924 până în present este preot în comuna Cenei, regiunea Timişoara.40. Ghighici Arsene, născut la 26 septembrie 1901 în comuna Modoş, Iugoslavia, necăsătorit, absolvent al şcolii monahale (?), de profesie preot ortodox sârb, originea socială ţăran sărac, serviciul militar satisfăcut la Regimentul 1 Roşiori Bârlad, fiind confesor cu gradul de locotenent; de la 1924 – 1926 funcţionează la Arad, din 1926 – 1928 în comuna Lescoviţa, de la 1928 – 1940 este în comuna Lucareţ, de la 1940 până la 1947 în comuna Pojejena din 1947 – 1948 în comuna Socol şi de la 1948 şi până acum în comuna Soca, regiunea Timişoara. 41. Bebici Nicolae, născut la 28 iulie 1910 în Timişoara, fiul lui Emilian şi Emilia, căsătorit, cu un copil, fără avere, studii absolvent al Teologiei, de profesiune preot ortodox sârb, originea socială muncitor, serviciul militar nesatisfăcut; de la 1930 – 1932 funcţionează în comuna Gad, de la 1932 până în 1950 în comuna Giera, iar de la 1950 până în prezent în comuna Sânmartinul Sârbesc, regiunea Timişoara.42. Belenţan Milivoi, născut la 30 iunie 1910 în comuna Sânicolaul Mare, regiunea Timişoara, fiul lui Milivoi şi Fema, căsătorit, fără copii, soţia posedă 15

221

jugăre pământ arabil, ca studii este absolvent al Academiei teologice, de profesiune preot ortodox sârb, origine socială mic burghez, serviciul militar nesatisfăcut, fiind scutit; de la 1937 şi până în prezent funcţionează ca preot în comuna Sânicolaul Mare, regiunea Timişoara.43. Ivanov Liubomir, născut la 30 aprilie 1911 în comuna Saravale, regiunea Timişoara, căsătorit, fără avere, absolvent al Teologiei, de profesie preot ortodox sârb, originea socială ţăran mijlocaş; de la 1933 funcţionează în comuna Foeni, din 1933 până în 1940 în Sâmpetru Mare, de la 1940 – 1941 a fost profesor de Teologie la Sremski Karlovci, Iugoslavia, de la 1941 – 1942 a fost în comuna Saravale, de la 1942 – 1946 a fost în comuna Nădlac – Arad, de la 1946 – 1948 a fost în comuna Munar, de la 1948 şi până în prezent funcţionează ca preot în comuna Sâmpetru Mare, regiunea Timişoara.44. Selejanovici Svetislav, născut la 19 iulie 1908 în comuna Fenlac, fiul lui Sava şi Evdochia, căsătorit, cu un copil, posedă 5 ha. Pământ arabil, studii Teologia, de profesie preot ortodox sârb, originea socială ţăran mijlocaş, serviciul militar nesatisfăcut fiind scutit; de la 1929 până în 1938 funcţionează ca diacon în Timişoara, în 1938 – 1950 în comuna Sânmartinul Sârbesc, iar de la 1950 până acum funcţionează în comuna Cenad, regiunea Timişoara.45. Milivoievici Vasile, născut la 23 aprilie 1905 în comuna Stanciova, regiunea Timişoara, originea socială ţăran sărac, de la 1922 – 1932 a funcţionat ca diacon la mânăstirea Bezdin, iar din 1942 până în prezent funcţionează ca preot ortodox sârb în comuna Stanciova, deservind şi parohia Lucareţ, regiunea Timişoara.46. Marcovici Pavel (Paia), născut la 10 iunie 1910 în comuna Gelu, regiunea Timişoara, căsătorit, fără copii, absolvent al Teologiei, preot ortodox sârb, originea socială ţăran mijlocaş, de la 1934 – 1938 funcţionează în comuna Sânmartinul Sârbesc, de la 1938 – 1950 în Timişoara, după care a fost reţinut.47. Filipov Liubomir, născut la 21 decembrie 1900 în comuna Beregsăul Mic, regiunea Timişoara, căsătorit, studii Teologia, de profesie preot ortodox sârb, originea socială ţăran mijlocaş, serviciul militar satisfăcut, fost confesor militar; de la 1927 – 1928 a funcţionat la Arad-Gai, de la 1928 – 1930 a funcţionat capelan la Timişoara, iar de la această dată până în prezent este preot ortodox sârb la Timişoara. Susnumitul face dese vizite la Vicariat312unde stă de vorbă cu Tomici Ştefan, în birou, cu uşa închisă.

312 Vicariatul ortodox sârb de la Timişoara, instanţa administrativă superioară a Bisericii sârbe din România.

222

48. Tomici Gheorghe, născut la 27 august 1913 în comuna Sânpetru Mare , regiunea Timişoara, căsătorit, are doi copii, posedă 5 ha. Pământ arabil, absolvent al Teologiei din Iugoslavia, de profesie preot ortodox sârb, originea socială ţăran mijlocaş, serviciul militar satisfăcut, cu gradul de locotenent în rezervă; de la 1935 şi până în present funcţionează ca preot în comuna Foeni, regiunea Timişoara.49. Terzici Gheorghe, născut la 24 martie 1896 în comuna Sânicolaul Mare, regiunea Timişoara, fiul lui Petru şi Ecaterina, căsătorit, are un copil, posedă cca. 40 jugăre pământ şi conac, originea socială burghez, absolvent al Şcolii nornale sârbe şi bacalaureat, de profesie preot ortodox sârb, serviciul militar nesatisfăcut; de la 1920 până în 1923 funcţionează ca învăţător în comuna Sânicolaul Mare, de la 1924 până în present funcţionează ca preot în comuna Ciacova, regiunea Timişoara.50. Gaier Ioan, născut la 19 mai 1911 în Timişoara, căsătorit, de profesie preot ortodox sârb, serviciul militar satisfăcut, fost confesor militar, în prezent este funcţionar la Vicariatul sârb din Timişoara şi domiciliază în str. Dr. Sagovici nr. 15.51. Bugarin Liubomir, născut la 16 noiembrie 1909 în Timişoara, fiul lui Milan şi Sofia, căsătorit, are un copil, posedă 36 jugăre pământ, originea socială chiabur, absolvent al Teologiei, de profesie protopop ortodox sârb, serviciul militar dispensat; de la 1950 a fost transferat de la parohia Rudna, regiunea Timişoara la parohia Satu Mare, regiunea Arad.52. Tomici Stefan, născut la 24 noiembrie 1902 în comuna Deliblata, Iugoslavia, căsătorit, are un copil, cetăţean român, de profesie preot vicar ortodox sârb, serviciul militar fost confesor militar, în rezervă, în present domiciliat în Timişoara, Str. Negruzzi nr. 5, deserveşte parohia ortodoxă sârbă din Timişoara. Este vizitat de mai multe ori de protopopul Filipov Liubomir din Timişoara. (Arhiva CNSAS,…, f. 84 – 137, passim)

6. TABEL De elementele suspecte din problemă ortodoxă sârbă [în manuscris]

223

faximil

Nr. Crt

Numele şi prenumele

Caracterizarea individului Funcţia şi locul unde funcţionează

1. Belenţan Milivoi

Element duşmănos regimului; după 23 august 1944 fost PNŢ-Maniu, judecat pentru deţinere de material regalist-fascist. Înainte de apariţia Rezoluţiei a fost împotriva lui Tito, iar după aceea a devenit un adept al acestuia, în legături cu chiaburi.

Preot în Sânicolau Mare, reg. Arad

2. Bugarin Înainte de apariţia Rezoluţiei Preot în

224

Liubomir

Inf. a fost adversar lui Tito iar după aceea a devenit un adept al acestuia. Element duşmănos, atât el cât şi soţia sa.

comuna Satu Mare, reg. Timişoara

3. Draghici Gheorghe

Poartă corespondenţă cu un oarecare Gh. Draghici din New-York. Acesta, rudă a sa, ponegreşte prin scrisori regimul din RPR. Element ascuns, nu priveşte cu ochi buni regimul din RPR.

Preot în Petrovaselo reg. Timişoara

4 Filipov Liubomir

Element ostil regimului, aderent înfocat al lui Tito. Cu ocazia arestării unor elemente duşmănoase ostile sârbe, a îndemnat familiile acestora să fugă în Iugoslavia.

Preot în Timişoara

5. Gaer Ioan

Este un naţionalist înfocat. A fost membru PMR, unde a depus activitate până la apariţia Rezoluţiei iar după aceea a trecut în tabăra titoiştilor.

Preot în Timişoara

6. Ghighici Arsene

Element suspect, semnalat în 1950 că ar transmite corespondenţa clandestină a Vicariatului sârb din Timişoara în Iugoslavia şi invers.

Preot în comuna Diniaş, reg. Timişoara

7. Hranisavlievici Gheorghe

Naţionalist sârb, la apariţia Rezoluţiei informative a făcut declaraţie în favoarea lui Tito. Nu se manifestă făţiş.

Preot în comuna Gad, reg. Timişoara

8. Ilici Milorad

Element naţionalist şovin, are legături cu elemente titoiste,

Preot în comuna Arad-

225

nu se manifestă făţiş, însă este cunoscut ca un element [de fapt, critic] înverşunat al regimului nostru.

Gai, reg. Arad

9. Ivanov Dumitru

A refuzat predarea cotei de cereale cu care a fost impus. Element linguşitor, caută să se introducă pe lângă organele locale. În ianuarie 1953 a primit o scrisoare de la Crâstici Toma, să întocmească o situaţie cu cetăţenii sârbi din comună.

Preot în comuna Câmpia, reg. Timişoara

10. Jurcovici Liubomir

Naţionalist înfocat, aderent al lui Tito. În august 1949 a fost reţinut pentru acţiuni de spionaj, implicat în complotul titoiştilor. În 1951 a fost pus în libertate.

Preot în comuna Soca, reg. Timişoara

11. Costici Slobodan

Naţionalist, în 1937 a adunat documente şi date cu „drepturi” ale sârbilor asupra Banatului românesc. Aderent înfocat al lui Tito, caută să mărească tabăra de aderenţi.

Protopop sârbÎn Timişoara

12. Marcovici Pavel

Reţinut în cadrul complotului de spioni titoişti în 1949. În martie 1952 a fost pus în libertate.

Preot în Timişoara

13. Naidan Svetozar

Naţionalist înfocat, lansator de zvonuri alarmiste, ascultă emisiunile posturilor de radio străine.

Preot în comuna Gelu, reg. Timişoara

14. Nenadov Radivoi

A refuzat semnarea „Apelului pentru pace”, element duşmănos întreţine legături cu

Preot în comuna Parţa, reg. Timişoara

226

chiaburi sârbi.15. Nicolici

MilanLa 1 august 1950 a fost reţinut fiind implicat în afaceri de spionaj.

Preot în comuna Gelu, reg. Timişoara

16. Popin Iovan

Întreţine legături cu elemente chiabure titoiste, atât el cât şi soţia lui sunt cunoscuţi ca duşmani înverşunaţi ai Republicii. Este rudă cu trădătorul titoist Milutinovici Nicolae.

Preot în comuna Nădlac, reg. Arad

17. Pasculovici Voin

Lansator de zvonuri diversioniste în legătură cu elemente chiabure. sârbe. Aşteaptă venirea lui Tito.

Preot în comuna Arad-Gai, reg. Arad

18. Popovici Stefan

Element chiabur, a sabotat planul de însămânţări, are relaţii cu rude ale tăinuitorilor spionilor titoişti. A cules relaţii de la o unitate de muncă militară.

Preot în comuna Variaş, reg. Arad

19. Raici Teodor

În calitate de casier la Primăria Ivanda a divulgat chiaburilor o serie de secrete. Conducător spiritual al mişcării naţionaliste slave din Ivanda. Din oportunism manifestă simpatie pentru RPR.

Preot în comuna Ivanda, reg. Timişoara

20. Selejanovici Svetislav

În timpul dictaturii [lui] Antonescu ca judecător în cauză a maltratat şi denunţat pe cei care refuzau să lupte împotriva URSS. A întreţinut legături cu Iugoslavia după Rezoluţie.

Preot în comuna Cenad, reg. Arad

227

21. Stoin Dobromir

A fost membru PCR pâmă la Rezoluţie când a încetat de a mai activa. În 1947 a pus un grup de tineri să devasteze tablourile conducătorilor PCR şi al lui Stalin.

Preot în comuna Becicherecul Mic, reg. Timişoara

22. Stoin Milivoi

Lansator de zvonuri alarmiste, capabil de acte de dezordine, întreţine legături cu chiaburi din comună.

Preot în comuna Pecica, reg. Arad

23. Suici Ilarion

Lansator de zvonuri alarmiste împotriva RPR.

Preot în comuna Liubcova, reg. Timişoara

24. Terzici Gheorghe

Chiabur, exclus din Organizaţia democrată slavă, întreţine legături cu elemente chiabure sârbe.

Preot în comuna Ciacova, reg. Timişoara

25. Trailovici Octavian

Element suspect, întreţine legături cu o serie de elemente cu trecut duşmănos, face dese deplasări suspecte.

Preot în comuna Iablaniţa, reg. Timişoara

26. Unipan Vel(j)co

Element titoist. Îndeamnă populaţia sârbă la ură împotriva populaţiei române. Are strânse legături cu elemente chiabure din comună. Instigă împotriva RPR.

Preot în comuna Fenlac, reg. Arad

228

faximil

(Arhiva CNSAS,..., f. 81 – 82)

7. MINISTERUL AFACERILOR INTERNE 18. iulie 1960. Se aprobă,

Direcţia regională Timişoara Şeful Direcţiei regionale

Serviciul 3, Birou 2. Lt. Colonel de securitate Steskai Wiliam

REFERAT

privind studierea acţiunii informative deschise asupra numitului NICOLICI MILAN din comuna Gelu

La data de 23 septembrie 1957 a fost deschisă acţiune informativă individuală asupra numitului NICOLICI MILAN, preot ortodox în comuna Gelu, raionul Sânicolaul Mare. Susnumitul este născut la 20 noiembrie 1888 în comuna Satchinez, fiul lui Vlada si Persida, de naţionalitate sârbă, de profesie preot, în prezent paroh la parohia comuna Gelu.

Acţiunea informativă asupra susnumitului a fost deschisă pe baza materialelor din care rezultă că în trecut a fost membru în organizaţia slavă din Banat. Dupa 1948 a facut parte dintr-o organizaţie de spionaj in favoarea Iugoslaviei, fapt pentru

229

care în 1951 a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. În anul 1955 a fost pus în libertate stabilindu-se în comuna Gelu.

Dupa eliberarea sa din închisoare, a început din nou să grupeze în jurul său o serie de elemente naţionaliste, să aibă manifestări naţionaliste şi duşmănoase şi totodată să continue să întreţină legaturi cu elementele foste condamnate împreună cu el pentru activitate de spionaj. De la data deschiderii acţiunii şi până în prezent, s-au obţinut unele materiale, mai ales în 1958 şi 1959 care se referă la legăturile obiectivului.

La acţiune se află o serie intreagă de materiale vechi, din anii 1953 - 1955, chiar şi anexa agentului „Fieraru”, abandonat, materiale din care majoritatea se referă la alte persoane sau la unele elemente ce au avut legături în trecut cu NICOLICI MILAN şi care în prezent nu-şi justifică prezenţa în acţiune.

Referitor la activitatea numitului NICOLICI MILAN, nu s-au obţinut decât câteva note de suprafaţă, note care tratează unele probleme generale referitoare la legaturile obiectivului. În prezent acţiunea informativă nu este încadrată informativ. În 1959 a fost dirijat agentul „Erberhardt Zoblovschi”, însă acesta nelucrând în această problemă şi neavând posibilităţi de informare, nu a reuşit ca să dea decât 2-3 note despre legăturile obictivului.

Agentul de mai sus a semnalat un zvon duşmănos şi naţionalist ce circulă între sârbii din Gelu, insa nu a reuşit să stabilească cine a lansat acest zvon.

Planul de măsuri de la acţiune a fost întocmit în semestrul I al anului 1959, iar sarcinile prevăzute au expirat în august - septembrie 1959, fără a fi îndeplinite, şi fără a se întreprinde vre-o măsură de îndeplinire a lor. Cel puţin aşa rezultă din materialele existente la acţiune.

Nici nu se poate face o analiză mai profundă a acţunii tocmai datorită faptului că materialele de la ea sunt în dezordine, sarcinile prevăzute sunt neândeplinite, neputându-se da seama de situaţia operativă concretă.

(Arhiva CNSAS,..., f. 92)

8.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE Strict secret

Secţia raională Sânicolaul Mare

230

Nr. 27/ 151142 din 15.09.1959 [rezoluţie de mână]: se va

deplasa un tov. în

Către MAI, Direcţia regională Timişoara comună unde va

consemna în pr. v. de

interogatoriu declaraţiile

acestor 2 elemente

induse şi felul cum sunt

cunoscute aceste elemente în comună...iar

după aceasta mi se

va prezenta întregul material

inclusiv

acţiunea preotului Nicolici Milan.

21.IX.1959.

Semnătura

Urmare raportului nostru Nr.de mai sus, din 14.09.1959, în legătură cu activitatea duşmănoasă desfăşurată de un grup de naţionalişti sârbi în frunte cu preotul NICOLICI MILAN din comuna Gelu, raportăm:

La 13 septembrie 1957 Secţia raională Sânicolaul Mare a deschis acţiune informativă asupra preotului NICOLICI MILAN din comuna Gelu, raion Sânicolau Mare, regiunea Timişoara. La baza deschiderii acţiunii informative au stat informaţii din care rezultă că preotul NICOLICI MILAN în perioada anilor 1945-1949 a desfăşurat activitate de spionaj pe teritoriul ţării noastre în favoarea Iugoslaviei având strânse legături cu spionii ADAMOV MILORAD si MILOS GAVRANOV. Preotul NICOLICI MILAN din însarcinarea celor de mai sus au organizat în comuna Gelu un grup de 13 persoane instruindu-i pe aceştia de fel[ul] cum trebuie să culeagă informaţii ce-l interesa.

Pentru activitatea lor din anul 1949 preotul NICOLICI MILAN a fost arestat împreună cu PETROV STEVA şi PETROV BORA toţi din comuna Gelu.

Din aceleaşi materiale mai rezultă căci(sic!) conducătorul celor 13 a fost OSTOIN ANDREI originar din comuna Gelu, care nu a fost arestat.

231

În anul 1955 conform Decretului Prezidiului Marii Adunări Naţionale Nr.535 preotul NICOLICI MILAN şi ceilalţi naţionalişti care au fost arestati, au fost puşi în libertate.

Imediat după punerea lor în libertate, în primăvara anului 1956, preotul NICOLICI MILAN a plecat in Iugoslavia pentru a-şi vizita fiul. După ce se intoarce din Iugoslavia continuă să se menţină în legături strânse cu foştii condamnaţi cât şi cu ceilalţi naţionalişti sârbi din comuna Gelu.

Din materialele informative furnizate de agentul „EBERHARDT ZABLOVSCHI” rezultă că preotul NICOLICI MILAN se întâlneşte des cu PETROV STEVA si PETROV BORA ambii foşti condamnaţi.

Din procesul verbal de interogatoriu luat de la numitul MIŞCOVICI DUŞAN, la 14.08.1957, din Timişoara, rezultă că din iniţiativa preotului NICOLICI MILAN în luna şi locul amintit mai sus condamnaţii s-au adunat la numita NEŢIN LIUBIŢA, din Str.3 August Nr.21, unde au facut o fotografie colectivă. Această fotografie a fost trimisă şi în Iugoslavia.

(Arhiva CNSAS,..., f. 210)

9.

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE Strict secret

Direcţia regională Arad

Nr. 212/ 28091 din 10.VIII.1954

Către Serviciul raional MAI Sânicolaul Mare

Alăturat vă trimitem un proces verbal de interogatoriu obţinut din ancheta numitului IANCOV DOBROMIR care a făcut parte din organizaţia de spionaj condusă de preotul NICOLICI MILAN,313 din comuna Gelu, regiunea Arad.

313 Protopopul Milan Nicolici se afla în acel moment la închişoare. Dacă nu intervenea o trecătoare relaxare a tensiunii anti-iugoslave (prin Decretul nr. 535/ 1955, de graţiera a deţinuţilor politici) prigonirea risca să scape de sub control şi întreaga comunitate minoritară sârbă să ajungă după gratii, ca organizaţie şi reţea de spionaj în favoarea Iugoslaviei.

232

Din anchetarea susnumitului a reieşit ca preotul NICOLICI MILAN a organizat o organizaţie de spionaj, din care făceau parte numiţii:

OSTOIN ANDREI

SIMIONOV MILAN

STOICOV DUSAN

IORGOVAN SFETOZAR

ŞOLIMOŞAN LAZAR

IORGOVAN BISERCA

PRODAN ZORCA

LAZICI DOBROMIR

VASILIEVICI ILIE

PETROV BORA

PETROV STEFAN

IOVANOV RODIVOI

JICHICI GHEORGHE

DOSICI [DISICI ?] STEVA

JICHICI ALEXANDRU

TOMAŞEVICI MIROSLAV

Toti cu domiciliul în comuna Gelu, regiunea Arad.

Faţă de cele de mai sus veţi trece la efectuarea de investigaţii asupra susnumiţilor şi întocmirea de fişe personale.

Menţionăm că de către noi s-a deschis dosar de verificare asupra acestui grup, fiind legat de alte elemente din raionul Arad, oraşul Arad şi regiunea Timişoara.

Dvs.in această lucrare nu veţi lua alte măsuri decât cele ordonate de noi.

Dupa întocmirea fişelor, un exemplar va fi înaintat regiunii.

Raportaţi de executarea acestui ordin cât mai urgent posibil.

Şeful Direcţiei regionale, Şeful serviciului,

Maior Paul Nicolae Căpitan Bacs Ştefan

(Arhiva CNSAS,..., f.381)

233

UNIUNEA SÂRBILOR DIN ROMÂNIA,într-o desfăşurare cronologică

1989

20 decembrie 1989. Veljko Unipan şi Frontul Democratic Român de la Timişoara.

Veljko Unipan, fizician, însă cu o biografie „încărcată”, care l-a obligat să-şi cîştige existenţa lucrând ca simplu strungar, a pornit miercuri, 20 decembrie, la lucru. Era în schimbul de după-amiază. Pe la orele 14 a ajuns în Piaţa Operei. Era adunată o mulţime imensă, piaţa gemea de lume. A înţeles imediat că este o manifestaţie pentru doborârea regimului Ceauşescu, continuare a celor întâmplate zilele trecute în oraş. S-a alăturat celor de faţă, care îşi manifestau voinţa de a merge până la capăt, la victoria finală. Scandau: „Libertate!”, „Dreptate!”,

234

„Democraţie!”, „Jos Ceauşescu!”. La un moment dat a auzit rostindu-se că ar fi bine să vorbească cineva şi din partea naţionalităţii sârbe (din partea maghiarilor vorbise o femeie). A pornit spre intrarea laterală, unde era paza. A fost poftit şi primit la balcon.Când i-a venit rândul, s-a adresat tuturor. S-a prezentat (româneşte) şi a adresat un salut, în limba sârbă („Zdravo, braco!”). Apoi a spus (tot româneşte): „Există o tradiţie de veacuri, în credinţa comună, a românilor şi a sârbilor...Tatăl meu a fost preot sârb, în comuna Fenlac, unde popa Todorică era preotul român. La Crăciunul românesc, tatăl meu era invitat la biserica românească... La Crăciunul sârbesc, tatăl meu îl invita pe popa Toderică şi slujeau împreună... Vreau ca această frăţie să renască, în libertate şi dreptate...”Dole Causesku!”, „Jos Ceauşescu!”Unipan a rămas în continuare în foaierul din spatele balconului. Aşa i-a cunoscut pe Lorin Fortuna, Ştefan Ivan şi pe alţi revoluţionari. A fost când s-a închegat primul comitet al Frontului Democratic Român... Apoi s-au întocmit multe alte liste şi comitete. (Miodrag Milin, Timişoara, 15 – 21 decembrie `89, Ediţia a II-a, Timişoara, 2009, p. 115 – 116)

27 decembrie 1989. Veljko Unipan şi Miodraд Milin au iniţiat constituirea Orдanizaţiei democratice a sârbilor din România.

„Când gloanţele încă brăzdau cerul timişorean un grup de intelectuali sârbi, conduşi de Veljko Unipan şi Miodrag Milin... au luat iniţiativa înfiinţării unei organizaţii obşteşti democratice care să-i cuprindă pe sârbii din România.In data de 27 decembrie s-a desfăşurat întrunirea de constituire a Frontului Democrat al Sârbilor şi Croaţilor din România. La Palatul Episcopal Sârbesc s-au întrunit Miodrag Milin, istoric, Veljko Unipan, fizician, Vladimir Markovici preot-vikar, Radenko Stojkovici, preot, Olga Putin, profesoară, Slavomir Gvozdenovici, ziarist, Milenko Lukin, inginer, Mihai Radan, ziarist, Srboljub Mişkovici, ziarist, Duşiţa Jivanov, ziaristă, Gioka Mirjanici, profesor, Ţvetko Mihajlov, economist, Ljubomir Stepanov, economist...” (Liubomir Stepanov, Uniunea Sârbilor din România,Timişoara, 2006, p. 44)Acestea sunt, într-o relatare seacă, la rece, faptele. Ele au însă şi o parte nevăzută, dar mereu prezentă, umană şi afectivă, care de multe ori explică mai convingător realitatea decât simpla înşiruire a faptelor fizice sau evenimenţiale. Deci, Veljko Unipan m-a sunat telefonic (Miodrag Milin) să facem ceva...”că uite, ungurii şi nemţii au inceput să se organizeze deja...” Eram conştient că dacă iniţiativa ar fi

235

fost lăsată pe seama redacţiei săptămânalului politic sârbesc, această nouă organizaţie s-ar fi clădit pe scheletul vechii structuri de activişti de la gazetă. De aceea, i-am propus lui Unipan să încercăm să reunim oamenii într-un loc care să sugereze foarte clar detaşarea de vechile structuri şi ierarhii sub semnul secerii cu ciocanul. Era Palatul Episcopal şi sperata binecuvântare din partea Bisericii. Speram, cu naivitate, că „dracul fuge de cruce!” Dar, ziariştii-activişti s-au regăsit, cu seninătate dezarmantă şi în Casa Domnului. Şi au preluat uniunea.[Observ. M. Milin]

29 decembrie 1989. Ia fiinţă Uniunea Democratică a Sârbilor din România.

La Clubul de Presă din Timişoara s-a desfăşurat, în data de 29 decembrie 1989, adunarea de constituire a Uniunii Democrate a Sârbilor din România. Preşedintele prezidiului adunării a fost desemnat Slavomir Gvozdenovici care i-a solicitat pe cei prezenţi „să dezbată cu responsabilitate” problemele minorităţii. S-a ales un consiliu provizoriu şi s-a adoptat o declaraţie de adeziune deplină la Programul Frontului Salvării Naţionale. A fost respinsă solicitarea reprezentanţilor croaţi, de a fi menţionat şi numele lor în titulatura uniunii. (Lj. Stepanov, op. cit., p. 46)

1990

14 ianuarie 1990. Veljko Unipan şi primele delimitări.

Veljko Unipan: „Cuvântul vostru cel nou [„Naša reč” = „Cuvântul nostru”] în mod cert nu este şi al meu”. Intr-un caustic comentariu al noului curs ce se întrezărea în gazetăria (şi orientarea) minorităţii sârbe, Unipan observă, mai departe: „Scrieţi că... promovaţi adevărul ... că acest lucru îl merită cititorii noştri credincioşi... Nu, acest lucru nu l-am meritat din partea redacţiei noastre ci l-am câştigat prin luptă. Am cerut doar o binecuvântare şi am dobândit-o din partea arhiereului-locţiitor Vladimir Markovici, câtă vreme lupta (noastră) nu era încă decisă. Şi nu am fost cititorul vostru credincios, doar unul dintre abonaţii la gazetă, din curata dorinţă ca aceasta să nu se stingă... Recunoaşteţi că aţi scris şi ceea ce n-aţi crezut , sperând ca odată să vină şi ziua când cuvântul să fie respectat şi când omul va avea sfântul drept să-şi exprime propria opinie... Mă mir doar că nu ştiaţi până acum că unii dintre cititori – şi eu, ca atare – întotdeauna am respectat cuvântul adevăr şi de faptul că

236

omul nu dobândeşte sfântul drept ci dreptul său este sfânt.” („NR”, I, 3, 19 ianuarie 1990)

19 februarie 1990. Adunarea дenerală de aleдeri a conducerii UDSR.

Prin alegerea organelor de conducere şi adoptarea documentelor adunării s-a consfiinţit validarea deplină a UDSR. In consiliul de conducere au fost aleşi 45 de membri, dintre care: Milenko Lukin, preşedinte, Slavomir Gvozdenovici, vicepreşedinte... S-a adoptat Programul – platformă, cu obiectivele privind viaţa viitoare a minorităţii sârbe din România. (Lj. Stepanov, op. cit., p. 48)

22 februarie 1990. Lansare de carte despre Revoluţia română.

Jan Briza, România – golgotă şi izbăvire. La Librăria „Mihai Eminescu” din Timişoara cartea, tipărită la Novi Sad, a fost prezentată şi cititorilor români. Pe lângă editori auditoriului prezent i s-a adresat şi unul dintre eroii timişorenilor, de la Revoluţie, consulul iugoslav Mirko Atanackovici şi publiciştii – scriitori Petru Cârdu de la Vârşeţ, Slavomir Gvozdenovici şi Cornel Ungureanu din Timişoara. („NR”, I, 9, 2 martie 1990)

2 martie 1990. La Timişoara începe Procesul celor acuzaţi de дenocid în revoluţie.

Cei 21 de implicaţi, foşti ofiţeri de miliţie şi securitate, au fost acuzaţi „de participare directă şi indirectă la genocidul săvârşit în oraşul de pe Bega...” Principala acuzaţie face referire la activităţile criminale din perioada 16 – 22 decembrie 1989 când „...au tras în demonstranţi iar după căderea regimului lui Ceauşescu au declanşat lupte de stradă , trăgând în cetăţeni, soldaţi şi personal de pază şi ordine.” Actul de acuzare le pune în răspundere celor suspecţi o sută de morţi şi peste trei sute de răniţi. Unii dintre cei acuzaţi vor răspunde în faţa justiţiei şi pentru „participare la aţiunea de sustragere ilegală a cadavrelor din morga Spitalului judeţean şi transportarea acestora la Crematoriul din Bucureşti.” („NR”, I, 9, 2 martie 1990)

11 martie 1990. Proclamaţia de la Timişoara.

237

Duminică 11 martie, la o mare adunare populară din Piaţa Operei (Victoriei), s-a dat citire Proclamaţiei de la Timişoara. Primele reacţii la conţinutul şi mesajul acestui important document se traduc, pentru gazetarii sârbi, în îngrijorarea (nejustificată, totuşi!) faţă de pretinsa separare a bănăţenilor de România. De fapt, explică redacţia organului sârbesc, e vorba „de aplicarea principiului descentralizării economice şi administrative ... şi transpunerea în viaţă a modelului economiei de piaţă...” Proclamaţia de la Timişoara a întrunit adeziunea publică a „Societăţii Timişoara”, a „Societăţii Europa”, a „Confederaţiei 16 Decembrie”, a UDMR-ului, a Societăţii „Tot Banatu-i fruncea!”, a Consiliului Municipal Timişoara, etc. („NR”, I, 11, 16 martie 1990). Nu a fost însă şi cazul UDSR-ului ori a săptămânalului „Naša reč”. [observaţie M. M.]

13 martie 1990. Inspector şcolar pentru minorităţile sârbă şi croată din România.

Adunarea de alegere s-a desfăşurat la Clubul Presei din Timişoara. Cei 45 de reprezentanţi ai şcolilor cu învăţământ minoritar au formulat mai multe propuneri; cele mai multe adeziuni le-au întrunit istoricul Miodrag Milin şi profesorul Svetozar Markov. Noul inspector Milin a apelat la încrederea şi sprijinul celor de faţă pentru consolidarea structurii şcolilor minoritare şi promovarea obiectivelor UDSR în domeniul educaţiei. („NR”, I, 11, 16 martie 1990)

16 martie 1990. Consulul дeneral al Iuдoslaviei în România Mirko Atanackovici cetăţean de onoare al oraşului Timişoara.

Evenimentul a prilejuit un comunicat oficial din partea UDSR, exprimând satisfacţia membrilor uniunii pentru acest act, pe deplin justificat, căci „domnul Mirko Atanackovici împreună cu personalul consulatului... s-au pus din prima zi de partea revoluţionarilor timişoreni... contribuind la înştiinţarea lumii întregi cu privire la lupta şi aspiraţiile îndreptăţite ale poporului român şi ale naţionalităţilor... din România.” („NR”, I, 11, 16 martie 1990)

19 – 21 martie 1990. Importantă vizită duhovnicească în Eparhia Timişoarei.

Episcopul titular dr. Sava Vukovici a preluat cu această ocazie administrarea şi conducerea Eparhiei ortodoxe sârbe a Timişoarei. La 19 martie Vlădica Sava s-a întâlnit la Mânăstirea Baziaş de la Dunăre cu preoţii din Clisură şi valea Nerei. A

238

fost restaurat vechiul Protoprezviterat de Socol iar ca titular învestit Ioţa Lupulovici parohul din Ljubcova. In ziua de 20 la Catedrala Episcopală din Timişoara a fost învestit ca titular al Protoprezviteriatului de Timişoara protopopul Dragomir Petkov. A doua zi, la Mânăstirea Bezdin de lângă apa Mureşului au fost învestiţi protoiereii Stevan Rajici şi Gheorghie Plavşici; vlădica a conferit distincţia de protoiereu - stavrofor protopopului în retragere Ljubomir Bugarin din Satu-Mare (Arad). Părintele Stevan Rajici a fost desemnat titular al Protoprezviteriatului de Arad. („NR”, I, 13, 30 martie 1990)

26 martie 1990. Undă verde pentru refacerea reţelei şcolare în limba sârbo-croată.

La sedinţa de lucru a UDSR inspectorul general pentru şcolile sârbo-croate M. Milin a informat cu privire la obţinerea acordului de principiu din partea Ministerului pentru soluţionarea favorabilă a problemelor învăţământului minoritar: redobândirea dreptului de funcţionare ca instituţie autonomă a Liceului sârbesc din Timişoara, tipărirea manualelor şcolare cu caractere chirilice şi (unde este cazul) latine, pregătirea personalului didactic pentru şcolile minoritare în cadrul Liceului pedagogic din Timişoara, organizarea de activităţi didactice împreună cu cadrele din Iugoslavia, pregătirea cadrelor la instituţiile de învăţământ superior din Iugoslavia ş. a. („NR”, I, 13, 30 martie 1990)

4 mai 1990. Treziţi-vă! Stop vandalizării monumentelor sârbeşti!

In luna februarie au fost vandalizate şi chiar distruse peste 30 de morminte funerare din cimitirul sârbesc al localităţii Saravale (Timiş). La întrebările alarmate ale presei române şi sârbe: „ – De ce? – Cui foloseşte? – Ce trebuie să însemne un asemenea act barbar?”... răspunsul n-a mai venit.Inceputul lunii aprilie a adus un nou fapt şocant. Au fost „decapitate” monumente funerare sârbeşti şi chiar dizlocată, prin utilizarea mijloacelor mecanizate, îngrădirea masivă, din beton armat, a unui monument impunător. Culminaţia vandalizării a fost spargerea obeliscului de piatră şi marmoră, ridicat încă în anul 1932 de Regatul Iugoslaviei, în pomenirea martiriului celor 4700 de de victime, sârbi din Primul război mondial, internaţi şi daţi morţii în cetatea Aradului. Apel către toţi oamenii de bună credinţă, „să nu admită ca o mână de nemernici sau iresponsabili să ne ucidă tradiţia, să tulbure în noi speranţele comune de mai bine!”(„NR”, I, 18, 4 mai 1990)

239

6 iulie 1990. Pelerinaj şi închinare la Kosovo, de „Vidovdan”.

150 de sârbi din România au venit la fraţii lor din Kosovo, să se închine în memoria eroilor lor care şi-au dat viaţa pentru apărarea Serbiei şi a Creştinătăţii, cu mai bine de 600 de ani în urmă. Finalmente sârbii s-au trezit şi regăsit şi... încep să-şi strânga rândurile; aceasta este şi o confirmare a devizei, simbolizată în cele 4 C[S] heraldice [CCCC, „Само слога Србина спасава“, adică „Doar concordia îi izbăveşte pe sârbi”] din stema istorică a Serbiei.(„NR”, I, 27, 6 iulie 1990) 13 iulie 1990. Carte despre Revoluţie.

Zilele trecute a apărut, „excelent primită de publicul larg” o carte despre evenimentele dramatice din timpul Revoluţiei, intitulată Timişoara 15 – 21 decembrie `89, a cercetătorului dr. Miodrag Milin. Cartea evocă evenimentele tensionate, pline de dramatism, de o semnificaţie epocală, ce au dus la victoria FDR-ului şi „triumful idealului de libertate, adevăr şi dreptate.” („NR”, I, 28, 13 iulie 1990)

27 iulie 1990. Deputatul sârbilor Milenko Lukin: „trebuie să ne fie respectate toate drepturile!”

Intr-un interviu de presă Milenko Lukin deputatul parlamentar al sârbilor şi croaţilor îşi exprimă dezamăgirea faţă de atitudinea obstrucţionistă a unor grupuri parlamentare faţă de problemele legitime ale minorităţilor: „Consider că mijloacele de informare publică au datoria să înştiinţeze şi să scrie deschis despre toate acestea întrucât sunt unele persoane într-o evidentă stare de confuzie când vine vorba de minorităţi, adică rău informaţi, să nu spun că adesea şi rău intenţionaţi, intoleranţi, suspicioşi...” („NR”, I, 30, 27 iulie 1990)

18 august 1990. 300 de ani de la miдraţia sârbilor. Pelerinaj la mânăstirea Baziaş. Cea mai mare reunire a sârbilor de după război şi Revoluţie. De sărbătoarea „Preobrajenie” (Schimbarea la faţă a Domnului) la mânăstirea Baziaş , ctitorie a părintelui spiritual al sârbilor Sfântul Sava, s-au reunit sârbii din toate colţurile Banatului. A fost şi un potrivit prilej de omagiere a marii migraţii sârbeşti din

240

1690 când, la solicitarea Curţii vieneze şi în baza Privilegiilor ilire, sârbii balcanici au venit în număr mare şi s-au statornicit în ţinuturile panonice ale Monarhiei (Voivodina de mai târziu, Buda, valea Dunării de mijloc, Crişana...), conduşi de patriarhul Arsenije Carnojevici. Au rostit alocuţiuni deputatul Milenko Lukin (care, în premieră, a făcut publică invitaţia adresată de preşedintele Ion Iliescu „ca să fie analizate toate problemele nesoluţionate ale populaţiei noastre...”); episcopul dr. Sava; ambasadorul iugoslav Boro Denkov; ministrul educaţiei din Serbia dr. Danilo Z. Markovici; consulul general Mirko Atanackovici; senatorul Antonie Iorgovan şi mulţi alţii, oficiali judeţeni şi locali. („NR”, I, 34, 24 august 1990)

3 – 5 septembrie 1990. Intre simbolistică şi necesităţi: vizita preşedintelui Ion Iliescu în Iuдoslavia.

A fost cea dintâi vizită, de la victoria în alegeri, a preşedintelui României într-o ţară străină. Vizita a decurs previzibil, „într-o atmosferă prietenească şi de lucru...” Concluziile desprinse au fost că „noile evoluţii politice şi economice vor determina... şi accelerarea micului trafic de mărfuri şi uman şi o mai strânsă conlucrare a factorilor ecomonici...” Intre timp, cum se petreceau lucrurile pe teren, aflăm dintr-o altă rubrică a ziarului ...”La trecerea de frontieră [de la Stamora-Moraviţa n. n.] se întinde o coloană de maşini în lungime de 15 km.” („NR”, 35, 7 septembrie 1990)

6 septembrie 1990. Deleдaţia UDS la Preşedintele Ion Iliescu.

Delagaţia a fost condusă de Milenko Lukin, preşedintele şi deputatul minorităţii şi Slavomir Gvozdenovici, vicepreşedintele acesteia. Participanţii „într-o atmosferă de dialog spontan şi deschis” [Cunoscându-i bine pe sârbii mei, asta vrea să însemne „cam de-a valma, intrându-şi în vorbă unul altuia” n. n.] l-au informat pe preşedinte despre problemele proprii: „Nu aşteptăm privilegii ci dorim să ne fie respectate şi garantate toate drepturile omului, să beneficiem de toate libertăţile pe care le au şi românii în Iugoslavia.” Preşedintele, prevenitor şi cu tact, a apreciat „că este în interesul României ca minorităţile noastre să trăiască pe aceste meleaguri; dar autorităţile noastre nu vor sta nici în calea potenţialilor emigranţi.” In aprecierea săptămânalului bănăţean o asemenea sentinţă din partea preşedintelui României „este dătătoare de speranţe.”!? („NR”, I, 36, 7 septembrie 1990)

241

Intre timp, aleşii sârbi, chemaţi şi nechemaţi (mai ales), s-au pornit să intervină, haotic, făcând presiuni necontrolabile, asupra căilor şi strategiei învăţământului minoritar. Dându-şi seama că numai beneficiază de încrederea celor nemulţumiţi şi nici de sprijinul conducerii legitime a uniunii, inspectorul şcolar Miodrag Milin şi-a depus demisia în această funcţie, acceptată – parcă cu uşurare – de conducere.[Fapt neconsemnat de noua presă „democratică” a uniunii. n. n. ]

29 septembrie 1990. Ample manifestări de aniversare a celor 300 de ani de la miдraţia sârbilor puse în scenă la Timişoara.

Vulcanicul Gvozdenovici şi-a aflat un nou idol (preşedintele Milosevici) căruia-i va plăsmui elogii şi felicitări, în proză şi versuri, prin organul uniunii. Imprejurarea istorică concretă, faptul că Banatul la 1690 a continuat să dăinuie sub turci, deci neatins de istorica migraţie, este ignorată total. In pofida acestei certitudini istorice s-au declanşat la Timişoara ample (fără precedent) manifestaţii, exacerbând patriotismul etnic, cu implicarea masivă a Belgradului (oficiali guvernamentali, ambasadă, consulat, scriitori, istorici) şi mult patriotism melodramatic, versificat, de acasă. („NR”, I, 39, 28 septembrie 1990; ... 40, 5 octombrie 1990) 30 noiembrie 1990. Caraşovenii au părăsit UDSR.

Adunarea anuală a Conducerii UDSR s-a confruntat cu o situaţie „nedorită” (deşi previzibilă, încă de la înfiinţare!), aceea a despărţirii dintre sârbi şi caraşoveni, Profesorul Milja Radan de la Caraşova a pus în vederea adunării că „divorţul este inevitabil” , întrucât ... „caraşovenii sunt de naţionalitate croaţi şi de credinţă catolici şi ca atare trebuie să şi vieţuiască, în cadrul unei uniuni proprii, a croaţilor din România.” („NR”, I, 48, 30 noiembrie 1990)

1991

Martie – mai 1991. Tulburări dar şi limpezire în cadrul UDSR: victoria conservatorilor (Slavomir Gvozdenovici şi „sateliţii” săi).

Ca urmare a atitudinii inerte din sânul uniunii faţă de viaţa dinamică de pe scena politică românescă din primul an de democraţie, au apărut câteva apostrofări

242

critice în presă. M. Milin a reproşat abaterea uniunii de la spiritul revoluţionar al Timişoarei (refuzul aderării la „Proclamaţie”), absenţa „bărăgăniştilor” şi a foştilor deţinuţi politici din structurile decizionale şi delimitarea obedientă („muzicanţii” Puterii neocomuniste) la protestul cvasi-general al timişorenilor faţă de lentoarea democratizării reale după un an de la Revoluţie ş. a. („NR”, II, 61, 8 martie 1991). Gvozdenovici (asociindu-şi-l pe M. Lukin) a răspuns disproporţionat de violent (execuţie mediatică!) în spaţiul ca niciodată de generos oferit de gazetă, potopindu-l pe Milin cu ocări, de carierism politic pe seama uniunii, de trecut politic compromiţător, de pseudo-ştiinţă şi lipsă de patriotism etnic, de lacune stilistice şi gramaticale în limba sârbă ş. a. („NR”, II, 63, 22 martie 1991). In paralel însă tendinţele conservatoare ale bătrânilor activişti („grupaţi încă în adevărate celule de partid”) şi ale acoliţilor din Clisură ai liderului Gvozdenovici, au fost înfierate într-o scurtă dar caustică intervenţie a purtătorului de opinie al celor tineri, Dragan Zupunski. („NR”, II, 63, 22 martie 1991). Evoluţiile pe teren, la adunările anuale de alegeri pentru oraşul Timişoara („NR”, II, 61, 8 martie 1991) şi la alegerile generale („NR”,II, 64, 5 aprilie 1991) au adus câştig aceloraşi rutinaţi de-acum mânuitori ai maşinii de votat, cu o singură modificare relevantă: în fruntea organizaţiei pe oraşul Timişoara a venit politehnistul Duşan Popov. Iar curând se va dovedi că retragerea teatrală, cu lacrimi, comunicate şi versuri, a lui Gvozdenovici, a însemnat, de fapt, identificarea unui alt obiectiv: ascensiunea pentru Parlament şi luarea sub control a uniunii întregi. Iar „recalcitranţii” au fost, pentru o bună vreme, cenzuraţi şi marginalizaţi (excluderile nu se mai practicau!). Postul vacant, de inspector şcolar, a fost completat prin aducerea din Clisură a „satelitului” lui Gvozdenovici, profesorul Borislav Krstici. Acesta, spre deosebire de situaţia predecesorului său, a fost de urgenţă cooptat în conducerea uniunii; fost deţinut politic, în accepţiunea policy maker – ului poet, trebuia să sporească „greutatea morală” a conducerii în exerciţiu.

1992

21 martie 1992. In loc de UDSR – UDSCR.

Adunarea anuală a uniunii s-a desfăşurat, în urma „clarificărilor” preliminare, fără evenimente notabile. Totuşi, e ceva de reţinut. Cei prezenţi au hotărât, pentru

243

prima dată, includerea caraşovenilor în titulatura uniunii, care devine UDSCR (Uniunea Democrată a Sârbilor şi Caraşovenilor din România).(„NR”, III, 126, 12 iunie 1992)

12 iunie 1992. Recensământul populaţiei. Descreştere alarmantă a populaţiei sârbe din România.

Dacă în anul 1900 pe teritoriul de azi al României trăiau 47679 de sârbi pravoslavnici iar în anul 1940, 43405, Recensământul din 1992 ne arată că numărul lor s-a redus la 29080; deci o scădere cu aproape 30% a populaţiei în ultimii 50 de ani. Dacă va continua aceeaşi evoluţie negativă, în viitorii 30 de ani populaţia va ajunge în pragul extincţiei, la sub 10000. („NR”, III, 126, 12 iunie 1992)

4 septembrie 1992. Reaşezare a priorităţilor în cadrul UDSC: Slavomir Gvozdenovici, noul candidat.

Preşedintele M. Lukin în pierdere de teren. Criza de idei, apatia din sânul uniunii, arată că preşedintele şi deputatul de până acum Milenko Lukin a obosit. Lipsit de sprijinul eficace al „cadristei” uniunii Duşiţa Živanov care-şi pregăteşte retragerea tihnită la pensie, Lukin va consimţi că cea mai bună opţiune parlamentară de viitor e cea a zgomotoasei „trompete sârbeşti” cum, nimerit, se autodefineşte a fi Slavomir Gvozdenovici. („NR”, III, 138, 4 seprembrie 1992)

9 octombrie 1992. Rezultate sub aşteptări. Slavomir Gvozdenovici deputat.

Editorialul referitor la alegerile parlamentare observă numărul „descurajator de mic” de voturi întrunite de candidaţii uniunii, doar ceva peste 5300. Eşecul e şi mai dureros în fieful uniunii, la Timişoara, unde din 5000 de potenţiali alegători sârbi, pentru deputatul Gvozdenovici s-au pronunţat de-abia 1000. („NR”, III, 143, 9 octombrie 1992)

1993

244

6 ianuarie 1993. Au fost vandalizate şi jefuite bisericile sârbeşti din Timişoara-Fabric şi Arad.

„Mâna murdară a păgânilor nu numai că ne-a pângărit sfintele noastre lăcaşuri ci a tulburat şi pacea şi bucuria sărbătorilor de Crăciun pentru credincioşii şi preoţii noştri...”, se arată în comunicatul oficial al UDSCR, ocazionat de această nefericită întâmplare. („NR”, IV, 156, 15 ianuarie 1993). După o vreme au fost depistaţi şi reţinuţi ticăloşii făptaşi. Au fost trei borfaşi, cu stagii temeinice prin penitenciarele din România. („NR”, IV, 167, 2 aprilie 1993)

15 ianuarie 1993. A murit Edi Weinhaeppel.

Cunoscutul instrumentist la acordeon în întregul ţinut al Clisurii Dunării şi Banatului de sud, din Belobreşca, era „un german care a iubit muzica sârbească mai mult chiar decât mulţi dintre sârbi.” (scriitorul Cedomir Milenovici). Unchiul Edi va rămâne în memoria consătenilor săi „ca un om care şi-a iubit cu gingăşie şi căldură soţia, copiii, muzica sârbească, rachiul şi vinul...” .(„NR”, IV, 156, 15 ianuarie 1993)

15 ianuarie 1993. Serată literară „Ivo Andrici”.

Redacţia revistei „Knjizevni zivot” în colaborare cu Biblioteca sârbească şi UDSCR, au organizat la Timişoara o reuşită serată literară prilejuită de aniversarea a 100 de ani de la naşterea lui Ivo Andrici, singurul laureat „Nobel” din spaţiul literaturii iugoslave. Au ţinut alocuţiuni profesorul Nebojsa Popovici, universitarul Borislav Krstici şi istoricul literar Stevan Bugarski. („NR”, IV, 156, 15 ianuarie 1993)

17 februarie 1993. Vizita deleдaţiei sârbilor din România la Belдrad.

O numeroasă delegaţie a UDSCR, condusă de preşedintele uniunii Milenko Lukin, a întreprins o vizită oficială la Belgrad, Au avut loc discuţii cu preşedintele iugoslav Dobrica Ciosici şi preşedintele Serbiei Slobodan Milosevici. S-a discutat despre viaţa organizaţiilor minoritare sârbe din România şi ajutorarea activităţii acestora de către ţara mamă. („NR”, IV, 161, 19 februarie 1993). Accente patetice din discursul preşedintelui şi scriitorului Dobrica Ciosici, evidenţiate în comentariile deputatului sârbilor poetul Slavomir Gvozdenovici: „Am aşteptat

245

mai bine de 7 decenii ca patria mamă să ne spună [prin glasul preşedintelui federal n. n.]: suntem participanţi vii în toate pătimirile voastre. Alături de voi au fost toţi oamenii cinstiţi; în afară de Broz [Tito] şi camarila lui. Pentru acesta era mai importantă vânătoarea de urşi cu Ceauşescu decât sârbii...” Iar preşedintele sârb Milosevici a promis „sprijin material permanent pentru publicaţii, cultură, biserică, şcoli, studenţii noştri în Serbia... Serbia atâta mai poate şi trebuie să facă. Vom ajuta, de bună seamă. Şi aceasta o vom face-o de îndată...” . („NR”, IV, 162, 26 februarie 1993)

25 februarie 1993. Vizita neoficială a preşedintelui Iuдoslaviei la Bucureşti. Ion Iliescu: „Domnul preşedinte Ciosici ne-a informat, în detaliu, despre situaţia din Iugoslavia... Din partea noastră, am afirmat că România va depune toate eforturile spre a preîntâmpina escaladarea războiului şi ca neânţelegerile şi diferendele să fie soluţionate pe cale paşnică... Am promis domnului Ciosici că România nu va admite, în niciun fel, să fie atrasă într-o eventuală agresiune asupra Iugoslaviei. In ceea ce priveşte embargoul impus Iugoslaviei, noi considerăm că acesta trebuie, cât mai repede, să fie oprit! Căci aceasta nu este o soluţie pentru a se stopa confruntările...” Preşedinteleiugoslav Dobrica Ciosici: „Sunt convins, în urma discuţiilor purtate cu preşedintele Iliescu, că între noi nu vor fi diferenţe esenţiale, că vom colabora şi pe viitor şi vom trăi în relaţii de bună vecinătate, că există o înţelegere din partea României pentru situaţia noastră...” („NR”, IV, 163, 5 martie 1993)

24 aprilie 1993. O neizbutită „cosmetizare”: Borislav Krstici, noul preşedinte al UDSCR.

La sesiunea anuală a conducerii uniunii a fost ales preşedinte profesorul Krstici. Era de aşteptat ca noul preşedinte, prin statura sa morală, de fost deţinut politic, să dea o sporită legitimare reprezentativă conducerii uniunii, controlată până [din păcate şi după! n. n.] la acea dată de foşti activişti, grupaţi în redacţia oficiosului „Nasa rec”. Din profesiunea de credinţă a noului preşedinte: „Cred că pe viitor nu mai trebuie să privim problemele separat, doar pe cele ale bănăţenilor din nord iar altele doar pentru cei din Clisură şi al treilea set de probleme ale caraşovenilor. De fapt, problemele noastre sunt şi vor fi comune şi astfel trebuiesc şi abordate...Aş dori în mod special să mă refer la problema şcolară. Dacă ne străduim cu toţii, împreună, şi fiecare individual să lucrăm la propăşirea şcolii

246

sârbeşti de la noi, atunci vom avea, în scurtă vreme şi mai mulţi membri activi în cadrul uniunii. In caz contrar ne vom pierde (de tot) şi ca minoritate şi ca organizaţie.” O mărturisită nevoie a unităţii sporite de acţiune, dezminţită însă, curând, de separări şi dezbinări, culminând cu sciziunea, eliminarea din sânul uniunii a membrilor caraşoveni. Din nefericire şi cealaltă durere a noului preşedinte s-a acutizat şi ea, iremediabil: populaţia şcolară sârbească a continuat să descreasacă, în ritm tot mai îngrijorător.Şi un alt îndemn, în spiritul activistului neobosit (încă) la datorie (Duşiţa Jivanov): „Dacă fiecare ar munci aşa cum este şi pregătit profesional, în cadrul uniunii ar fi mai multă ordine, mai multă muncă şi mai multe rezultate... Pe lângă ajutorul ce-l nădăjduim de la patria mamă noi trebuie să ne organizăm şi să ne ajutăm şi singuri. Iar pentru aceasta ne trebuie înţelegere şi să ne suflecăm bine mânecile.” („NR”, IV, 171, 30 aprilie 1993)

28 octombrie 1993. Ample festivităţi de omaдiere a 100 de ani de la naşterea scriitorului Miloš Crnjanski.

La Timişoara a fost dezvelită o placă comemorativă în incinta şcolii unde a învăţat marele scriitor sârb. Milos Crnjanski a fost evocat în adunarea festivă din incinta Vikariatului ortodox sârb, de către poetul şi deputatul Slavomir Gvozdenovici, oficiali şi invitaţi. („NR”, IV, 198, 5 noiembrie 1993). La Bucureşti, în cadrul Facultăţii de limbi slave, la Catedra de limba sârbă, s-a desfăşurat, în 2 noiembrie, un simpozion de evocare a complexei personalităţi literare a lui Crnjanski. Au susţinut alocuţiuni universitarii D. Gămulescu, M. Jivkovici, M. Vukadinovici, O. Nedelcu şi numeroşi invitaţi. („NR”, IV, 199, 12 noiembrie 1993)

19 noiembrie 1993. Cimitir românesc, al nimănui, în Serbia.

Pe malul sârbesc al Dunării, în localitatea Novi Sip din apropierea oraşului Kladovo zace, neângrijit, un cimitir unde zac, îngropaţi, ai nimănui, peste 80 de transfugi români, ucişi de grănicerii lui Ceauşescu pe Dunăre, în timpul încercării neizbutite de a scăpa de regimul de coşmar al dictatorului comunist. Deocamdată autorităţile române ezită să-şi asume răspunderea îngrijirii acestui sinistru memorial, al unui regim criminal cu proprii săi cetăţeni. (...200, 19 noiembrie 1993)

247

1994

20 ianuarie 1994. Dezvelirea statuii lui Miloš Crnjanski.

In prezenţa vicepreşedintelui Republicii Serbia prof. Dr. Danilo Ž. Markovici, a ministrului culturii din Serbia, a oficialităţilor române şi ale UDSCR, a fost dezvelit bustul statuar al marelui scriitor Milos Crnjanski, din incinta reşedinţei sale de la Timişoara, lucrare a artistului plastic belgrădean Drinka Radovanovici. („NR”, V, 210, 4 februarie 1994)

5 aprilie 1994. Vizita preşedintelui Serbiei Slobodan Milošević la Bucureşti.

Preşedintele Serbiei a fost salutat deosebit de cordial, prin cuvintele „dragul meu prieten” de către preşedintele Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni. „România nicicând nu a avut un prieten şi un vecin mai apropiat decât Iugoslavia şi Serbia”, a ţinut să sublinieze preşedintele României. Slobodan Milošević a evocat colaborarea fructuoasă a celor doi vecini în Balcani „care multora ar putea să le servească de exemplu, chiar şi în condiţiile sancţiunilor şi ale embargoului.”România, prin glasul preşedintelui său, şi-a reafirmat poziţia privind necesitatea soluţionării pe cale paşnică a crizei din fostul spaţiu iugoslav şi angajamentul spre ridicarea cât mai curând a sancţiunilor nedrepte, pentru a se putea demara programul colaborării reciproce, în folosul ambelor ţări şi popoare. Preşedintele Milošević a avut o întâlnire personală cu membrii conducerii UDSCR, evidenţiind rezultatele pozitive ale României cu privire la protecţia minorităţilor. („NR”, V, 219, 8 aprilie 1994)

21 octombrie 1994. In loc de Uniunea Democrată a Sârbilor şi Caraşovenilor doar Uniunea Sârbilor din România.

In şedinţa – maraton a Consiliului de conducere al UDSCR, cea mai aprinsă discuţie s-a ivit în jurul propunerii de a se schimba denumirera uniunii, eliminându-se apelativele „democratic” şi „caraşoveni”. Dacă în jurul eliminării termenului „democratic” discuţia nu a fost suficient de explicită, mult mai limpede au reieşit motivele privind nevoia eliminării caraşovenilor din cuprinsul uniunii. Discordia s-a ivit în jurul iniţiativei, încurajată de statul croat, de a se

248

transforma şcolile cu predare în limba sârbo – croată din satele caraşovene în şcoli croate, bazate pe specificul limbii vorbite în regiunea Zagrebului (Zagorje), dialect străin bănăţenilor şi cu utilizarea exclusivă a alfabetului latin, eliminându-l în totalitate pe cel chirilic. Reprezentanţii uniunii au făcut mai multe demersuri la Reşiţa şi în ţinutul caraşovenilor, în vederea înfiinţării, în consecinţă, de şcoli sau măcar secţii de predare a limbii sârbe, pentru aceia dintre locuitorii din zonă care şi-au declarat identitatea sârbească la Recensământul din 1992. Ori, rezultatul unui asemenea demers s-a dovedit nul. In consecinţă, Consiliul uniunii a decis corespunzător şi schimbarea denumirii acesteia. Zadarnică s-a arătat intervenţia delegatului caraşovean, universitarul Mihai Radan, care a rugat ca decidenţii să aibă mai multă înţelegere pentru problemele caraşovenilor, căci această evoluţie nefavorabilă ar fi fost generată mai degrabă de raţiuni economice, localnicii fiind dornici să călătorească şi muncească în Europa utilizând paşapoarte croate; recenta psihoză „croată”fiindu-le inoculată artificial, de unele cadre didactice adepte ale noii orientări. („NR”, V, 247, 21 octombrie 1994)Iată cum desfăşurările belicoase din Balcanii de vest au reuşit să înverşuneze şi minţile „înfierbântate” ale naţionaliştilor autohtoni, in aceleaşi ireconciliabile tabere.

28 octombrie 1994. Un controversat jubileu a 50 de ani de presă sârbească.

Un controversat jubileu al presei de limbă sârbă pe aceste meleaguri, dacă vrem să ne amintim de faptul că presa sârbească doar la Timişoara are aproape 150 de ani de la apariţie, adică din vremea eşecului Revoluţiei ungare de la 1848 – 49 şi instituirea Voivodinei sârbeşti şi a Banatului Timişan. 50 de ani, da, însă „cu cântec”! Adică de la reprimarea presei libere în limba sârbă şi inaugurarea presei de tipul aşa-numitei „dictaturi proletare”, promovată şi în limba sârbă, ai cărei continuatori se identifică a fi, pe această cale şi gazetarii de la „Nasa rec”.Că e vorba mai mult de un prilej de limpezire şi lămuriri suplimentare, vizând un trecut controversat şi adesea zbuciumat, decât de bucurii, ne stau mărturie şi editorialele tensionate, ieşite la lumină cu asest prilej din pana redactorilor de ieri şi de azi ai acestei prese de tip unipartid. Milan Jovanovici (redactor-şef, la pensie): „Le-a fost greu şi greu cetăţenilor, cu precădere ţăranilor şi multora dintre sârbi, căci ei erau acei titoişti, sabotori, trădători, unelte ale imperialismului şi spioni şi chiaburi, exploatatori şi Dumnezeu mai ştie câte au mai născocit acei <mici napoleoni> ai nelimitatelor posibilităţi de a face rău... Se ridică cu această

249

ocazie o întrebare simplă: se putea oare şi altfel să fie, oare nu s-a exagerat cu zelul etichetărilor şi acuzării oamenilor nevinovaţi, în agresivitate faţă de titoişti, chiaburi, sabotori şi alţii asemenea. De bună seamă că au existat asemenea lucruri şi asemenea texte incriminatorii de care astăzi, puţin spus, ne aducem aminte fără de plăcere...” Srboljub Mişcovici (redactor şef, activ): „Scriind la acest editorial mi-am pus întrebarea : - oare ziarul sârbesc din România, apărut sub patronajul puterii de stat, a avut el un rol pozitiv sau negativ pentru dezvoltarea şi dăinuirea vieţii noastre sârbeşti? Dacă-mi este permis să avansez propria apreciere, voi spune că ziarul sârbesc, în pofida tuturor conotaţiilor politice şi ideologice, şi-a făcut datoria...”Cum şi-a făcut datoria presa sârbească de partid încearcă, în alt loc, să ne sugereze tot redactorul-şef Mişcovici: „In condiţiile date în faţa ziarului sârbesc se puneau două alternative: de a exista ca organ al Partidului de guvernământ, încercând pe cât posibil să fie publicate şi lucruri ce rămân, ca documente peste vreme, despre vieţuirea noastră pe aceste meleaguri; sau, pur şi simplu, de a fi renunţat la privilegiile oferite minorităţilor naţionale, ca împreună cu poporul român să beneficieze de toate drepturile şi în domeniul informării publice.” („NR”, V, 249, 4 noiembrie 1994)Redactorul nostru şi camarazii săi de birou au optat, ne lasă să înţelegem, în favoarea privilegiilor, riscând chiar să arate maculaţi la cumpăna judecăţii de peste timp. De altfel, judecăm noi astăzi, mai detaşaţi, era şi greu, aproape imposibil să rezişti la tentaţiile ademenitoare ale puterii de atunci. Şi nici nu era viabilă o alternativă, în condiţiile înăspririi rigorilor dictaturii; căci şi aşa culoarele propagandei erau înţesate de amatori de căpătuială facilă pe seama prosperului buget de partid, augmentat cu tot reţetarul de privilegii cuvenite celor ce se arătau zeloşi ostaşi ai sistemului.

1995

29 aprilie 1995. Adunarea дenerală anuală a UDSCR, sub semnul neâmplinirilor.

A decurs sub semnul aşteptării schimbării, care a întârziat să se producă. Preşedinte e reconfirmat Borislav Krstici (11 voturi) în timp ce rivalul său din „aripa tânără” Dragan Župunski (9 voturi) va deveni un (tot mai incomod) vicepreşedinte.

250

Nu s-au materializat nici aşteptatele schimbări statutare, privind redenumirea uniunii. Deşi în jurul acestui subiect s-au risipit energii inutile (la adunările locale preliminare, de după anul nou), delegaţii la adunarea generală au amânat soluţia finală „din criză de timp”. („NR”, VI, 274, 5mai 1995). E de presupus că omniprezentul Gvozdenovici a ezitat să facă pasul hotărâtor, căci risca să-i piardă pe caraşovenii „reziduali”, încă buimaci şi nedecişi, în faţa devastatorului conflict sârbo – croat. [Obs. M. Milin]

29 iunie 1995. Timişoara: o excelentă istorie privind Ortodoxia sârbească în România.

Autorul, Stevan Bugarski, s-a bucurat de elogioase aprecieri din partea episcopului dr. Sava Vukovici: „Eparhia Timişoarei are cele mai multe schematisme tipărite... dintre toate episcopiile Bisericii Sârbe... cel mai nou, aparţinâmd lui Stevan Bugarski, este una dintre ediţiile cele mai bune care au văzut lumina în istoria Bisericii Sârbe.” La Reşedinţa episcopală la prezentarea valoroasei contribuţii timişorene de istorie a Bisericii Sârbe, au luat parte înalţi prelaţi sârbi, membrii Academiei Sârbe, ai conducerii UDSCR, oficiali români şi iugoslavi.(„NR”, VI, 278, 2 iunie 1995)

2 noiembrie 1995. Patriarhul sârb Pavle, la Timişoara.

Patriarhul Pavle s-a aflat într-o vizită de mai multe zile în România, ocazionată de aniversarea a 110 ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române şi a 70 de ani de la instituirea Patriarhiei Române.La 2 noiembrie Patriarhul Pavle a slujit liturghia arhierească, alături cu Mitropolitul Banatului dr. Nicolae Corneanu, la Biserica episcopală din Timişoara – Cetate.Acele zile, de grea încercare pentru sârbi, răzbat şi din mesajul patriarhului tuturor sârbilor: „Fără de a avea intenţia să reprezint poporul sârb şi credinţa ortodoxă mai bune decât ce sunt, trebuie să spun că doar Dumnezeu le vede şi le ştie pe toate! Şi în faţa judecăţii Lui vom apărea cu toţii şi nimeni nu-şi va putea justifica păcatele şi crimele sale nici cu neadevăruri şi nici cu nedreptate. Iar duşmanii noştri ne prezintă lumii peste măsură ca neoameni şi ca nedemni de numele şi chipul de om. O spun aceasta nu pentru că aştept de la fraţii români şi de la alte neamuri pravoslavnice să ne apere, căci suntem în credinţă fraţi, ci pentru că întruchipăm Adevărul, căci pentru noi adevărul este Dumnezeu... Pentru sârbi este

251

o împrejurare fericită că trăiesc aici, într-o ţară ortodoxă, că trăiesc într-o ţară frăţească prin credinţă şi istorie... Consider că sârbii pravoslavnici din România trebuie să-şi reprezinte în mod demn poporul, prein credinţa şi viaţa lor. Tot timpul trebuie să-ţi păzeşti obrazul, familia, poporul tău şi – se înţelege – Ortodoxia. Astfel se crează cele mai bune relaţii frăţeşti cu toate popoarele, cu poporul român.” („NR”, VI, 301, 10 noiembrie 1995)

1996

20 aprilie 1996. Adunarea дenerală anuală a UDSCR: „Vorba lunдă, sărăcia omului!”

Un moment formal, de stereotipie în viaţa uniunii, precum cugetările (din discursul) preşedintelui Krstici: „După cinci ani de existenţă, căutări şi câteodată rătăciri, tuturor ne este acum limpede problematica de care se preocupă uniunea noastră... Privind global, problematica apare complexă, căci pătrunde prin toţi porii vieţuirii noastre... Nu cunosc, în suficientă măsură, câte au înfăptuit organizaţiile similare nouă dar, cu tărie pot să afirm că noi ne situăm în vârf... Sunt de părere că la oamenii noştri tot mai mult se fundamentează percepţia existenţei unui organ preocupat cu soarta lor. Acesta este şi sensul existenţei uniunii. Dacă nu se are în vedere acest lucru existenţa însăşi a uniunii este lipsită de sens...” Comerntariile sunt, de această dată, chiar de prisos. („NR”, VII, 326, 3 mai 1996).Aplauze însă pentru alocuţiunea caldă, vie, cu mesaj, a oaspetelui la adunare, deputatul UDMR dr. Ferenc Baranyi: „ Noi maghiarii din România nu cerem nimic în plus decât aceleaşi drepturi ca şi poporul român, majoritar. Iar pentru voi, sârbii, ca şi – de altfel – pentru reprezentanţii celorlalte naţionalităţi, aceste drepturi trebuie să fie şi mai mari, ca să puteţi supravieţui şi chiar prospera în viitor.” („NR”, VII, 328, 17 mai 1996)

16 august 1996. „Rotaţia cadrelor” şi nemulţumirile fostului preşedinte şi deputat Milenko Lukin.

In pragul alegerilor parlamentare din toamna lui 1996 Milenko Lukin, primul preşedinte al UDSCR, adresează o scrisoare deschisă către electorat.

252

Lukin readuce în actualitate acordul statuat în UDSCR încă în 1992 la insistenţele candidatului din Caraş-Severin (Gvozdenovici), cu privire la „rotaţia” candidaţilor la privilegiatul scaun parlamentar din judeţele cu populaţie sârbă. Dacă iniţial râvnitul fotoliu a fost dobândit de reprezentantul Timişului apoi, la rând a venit cel din Caraş-Severin (de fapt, între timp şi acesta s-a „naturalizat” la Timişoara); temerile petentului erau că acordul cu pricina va fi încălcat de actualul deputat. („NR”, VII, 341, 16 august 1996)Ingrijorarea a fost îndreptăţită de evoluţia ulterioară a „parlamentarismului la sârbi” când aceştia au atins un neinvidiat record pentru starea precară a democraţiei, de „longevitate” printre parlamentarii minoritari (1992 – 2008, Slavomir Gvozdenovici). Cam simplistă exprimare a virtuţilor democraţiei redusă, iată, la o simplă (şi încă strâmbă!) negociere etno-geografică. Parcă aspiraţiile democraţiei meritau (mai cu seamă la Timişoara) o mai aleasă motivaţie şi chiar cinstire. Iar electoratul era îndreptăţit să spere şi la mai mult decât împlinirea (sau nu) a unui „gentlemans’ agreement” între doi competitori electorali cu iz de chiverniseală parlamentară dâmboviţeană. [Obs. M. Milin]

6 septembrie 1996. Examen „de maturitate” pentru uniune: desemnarea candidatului Slavomir Gvozdenovici pentru fotoliul parlamentar.

La şedinţa de desemnare a candidatului parlamentar „sateliţii” lui Gvozdenovici s-au pus serios pe treabă. Redactorul-şef Srboljub Mişcovici face apel la „maturitatea” celor prezenţi şi la argumentele aşternute în scris de principalul cointeresat (absent, de această dată): „Nu avem timp suficient pentru o adunare extraordinară...aceasta ar şi avea un ecou negativ la populaţie...afirmarea candidaţilor de către partide a cauzat deja multă fiere şi lucruri murdare, faţă de care disputele ori neânţelegerile noastre ...sunt lucru nevinovat... In aceste zile asemenea gen de confruntări ... sunt un fenomen normal...”Ca lucrurile să evolueze în limitele normalităţii şi conform aşteptărilor s-a străduit şi preşedintele uniunii Krstici, dând publicităţii un Comunicat, menit să acopere întreaga zarvă: „La întâlnirea precedentă a consiliului de conducere am purtat deja nişte discuţii preliminare cu privire la unele poziţii de principiu... deşi această chestiune a fost prea devreme anticipată şi insuficient de argumentată... încât numai câţiva dintre membri au adus hotărârea cu privire la o atât de importantă chestiune...” După această încurcată introducere preşedintele trece la fapte, pronunţându-se „să fie aprobată ca nevalabilă înţelegerea verbală despre

253

principiul rotaţiei pe judeţe pentru locul parlamentar, căci un asemenea mecanism este nefuncţional conform sistemului electoral prezent.” In concluzia comunicatului său preşedintele spera că „pentru totdeauna să dispară suspiciunile că în conducerea uniunii se fac aranjamente şi treburi necurate.” Simţind totuşi o povară după cele zise, el sugera la urmă că „nu ar fi rău ca presa noastră şi radioul să publice în totalitate stenograma şedinţei.” Redactorul Mişcovici însă vine să risipească îndoielile privind nevoia transparenţei depline în cadrul uniunii: „Ziarul nostru nu are stenograf angajat şi în consecinţă este în imposibilitate să aducă un asemenea text. Deocamdată publicăm doar consemnările de presă.” („NR”, VII, 345, 13 septembrie 1996) De parcă la acea dată nu ar fi fost inventate încă reportofoanele şi posibilitatea transcrierii înregistrărilor. Un iz de sentinţă implacabilă, de condamnare a democraţiei reale, în genul sentinţelor contra „propagandei titoiste” din anii cincizeci. Inconştient, poate, victima din trecut îşi asumă, iată, şi rolul de călău. [Obs. M. Milin]. Iar maşina de votat l-a confecţionat, de candidat şi apoi şi deputat pe Gvozdenovici.

27 septembrie 1996. Furtună în UDSCR.

Din cauza cenzurii instituite la „Nasa rec” intervenţiile critice la adresa parlamentarului sârb Gvozdenovici răbufnesc în cotidianul de limbă română „Renaşterea bănăţeană”. Paginile presei sârbeşti sunt pline cu adeziuni la politica uniunii (Sima Žarkov, Svetozar Vesici, Draga Petkov) şi admonestări la adresa radioului în limba sârbă (din partea preşedintelui Krstici), pentru reflectările critice ale evenimentelor mai recente din partea radio-reporterului Milorad Putnik.E publicat, în paralel, şi Comunicatul de desolidarizare cu candidatura lui Gvozdenovici, semnat (alături de M. Lukin) de zeci de membri ai asociaţiilor cultural-artistice sârbeşti („Mladost”, „Zora”) dar şi de conducători ai uniunii, din importantele centre sârbeşti Variaş, Sâmpetru Mare, Cenei şi chiar de către fiul preşedintelui, inginerul şi coregraful Ognjan Krstici. Comunicatul îşi motivează opţiunea prin „desconsiderarea vădită” a parlamentarului sârb faţă de activitatea cultural-artistică a minorităţii. Aceasta s-ar găsi în situaţia de a fi neglijată evident în raport cu disproporţionatele protocoale, de promovare a propriei imagini, în lumea scriitoricească şi pe bani publici; bani risipiţi nejustificat, pe vizite şi primiri de delegaţii străine – când normal ar fi fost ca uniunea să beneficieze ea însăşi de sprijin material din ţara mamă.

254

Nici cel vizat nu pierde ocazia de a se răfui; vărsând, după obicei, lacrimi de autocompătimire dar şi săgeţi veninoase spre „politrucul” cultural care-i tulbură visele de mărire şi bunăstare. („NR”, VII, 347, 27 septembrie 1996)

4 octombrie 1996. Evocare despre suferinţele sârbilor în Bărăдan.

La Casa studenţilor din Timişoara a avut loc o emoţionantă evocare a 45 de ani de la Golgota Bărăganului. Despre acest dureros episod din istoria recentă a sârbilor din România au vorbit, în faţa unui numeros auditoriu, format din foşti deportaţi, preşedintele asociaţiei lor inginerul Silviu Sarafoleanu, Slavomir Gvozdenovici, Ljubomir Stepanov şi numeroşi foşti deportaţi (Vida Cokov, Saşa Acimov, Aleksandar Radosavljevici, Delia Toroniţa, Draga Petkov, Rada Ilin, Franjo Miksici...). A fost prezentată publicului şi monografia care abordează detaliat fenomenul deportării, întocmită de Miodrag Milin şi Ljubomir Stepanov. („NR”, VII, 348, 4 octombrie 1996)

1997

30 ianuarie 1997. Şcolile sârbeşti din România (1919 – 1989). Monoдrafie.

Un volum – testament al regretatului profesor şi director de şcoală Duşan Sabljici, apărut în îngrijirea ştiinţifică a cercetătorului Stevan Bugarski şi sub egida UDSCR. Cei prezenţi la Biblioteca sârbească din Timişoara au audiat elogioasele evocări despre prima amplă şi documentată monografie a învăţământului sârbesc în România, rod al muncii dedicate, de-o viaţă, a profesorului Sabljici, educatorul şi formatorul de caractere (cu bune şi rele) al generaţiilor postbelice de intelectuali bănăţeni sârbi. („NR”, VIII, 367, 14 februarie 1997)

12 aprilie 1997. Adunare дenerală a uniunii. In frunte, oarecum surprinzător, Svetozar Živanov.

Tensiunile din sânul uniunii nu au mai contenit de la alegerile parlamentare. Victima lor a fost, la urmă, preşedintele Borislav Krstici. Hărţuit între cele două tabere şi bolnav, s-a retras, la finele anului 1996. Interimatul l-a asigurat tânărul Dragan Župunski. Părea că el va fi şi noul preşedinte, validat de adunare. Dar, în plină sesiune, acesta a declinat propunerea adunării, motivându-şi retragerea prin

255

solicitările de la serviciu, care nu-i mai permiteau să se dedice corespunzător vieţii publice. A fost atunci propus – şi votat – un alt candidat tânăr, inginerul Svetozar Živanov. La propunerea profesorului Borislav Krstici adunarea a votat şi o modificare statutară:UDSCR se transformă, finalmente, în USR (Uniunea Sârbilor din România). („NR”, VIII, 379-380, 9 mai 1997)

21 noiembrie 1997. La Szeдed s-a semnat protocolul de constituire a Euroreдiunii Dunărea-Tisa-Mureş.

In oraşul Szeged, reşedinţa judeţului Csongrad din Ungaria, în ambianţa europeană a Sediului administrativ, pavoazat cu flori, tablouri, steaguri ale celor trei ţări reunite (România, Ungaria, Iugoslavia) şi al Uniunii Europene, în acordurile muzicii corale şi de cameră, a fost semnat Protocolul de constituire a Euroregiunii Dunărea-Tisa-Mureş. Ideea s-a născut cu trei ani în urmă, în jurul asocierii judeţelor Csongrad, Timiş şi Arad. Aceasta a crescut între timp la o reuniune de 10 unităţi componente (5 judeţe româneşti, 4 maghiare şi regiunea autonomă iugoslavă Voivodina). Ea corespunde speranţelor de viitor ale Europei, care presupun deschidere reciprocă şi asociere regională, pentru o cât mai bună şi mai eficace colaborare economică, socială şi culturală. Din partea USR la festivităţile de la Szeged a luat parte deputatul Slavomir Gvozdenovici. („NR”, VIII, 408, 28 noiembrie 1997)

1998

10 aprilie 1998. Conferinţa dela Cluj a minorităţilor. Sârbii: NU! autonomiei etnice.

La finele lunii martie la Cluj-Napoca s-a desfăşurat o conferinţă internaţională a minorităţilor „Cultură, educaţie, identitate etnică”. Conferinţa a adoptat Declaraţia de la Cluj cu privire la necesitatea valorizării modelelor de autonomie etnică. Sârbii nu au luat parte la această întrunire. Totuşi Consiliul de conducere al USR s-a exprimat legat de conferinţă, în sensul că „problema autonomiei etnice nu prezintă interes pentru uniune şi aceasta nu se angajează în favoarea ei.” Cât priveşte autonomia culturală, „aceasta e prezentă în activitatea uniunii noastre, începând cu anul 1990...” („NR”, IX, 427, 10 aprilie 1998)

256

13 iunie 1998. Adunarea дenerală anuală a USR. Adunarea a stat sub semnul urmărilor, nefaste sârbilor, ale războiului civil din Bosnia şi Croaţia. Preşedintele Svetozar Zivanov îşi exprimă nemulţumirea şi faţă de poziţia nedefinită a Serbiei cu privire la diaspora din România: dezacordul cu Serbia oficială care apreciază ca deosebit de pozitivă situaţia minorităţii sale din România dezicându-se, în consecinţă, de angajamentele asumate pentru ajutorarea acesteia. („NR”, IX, 437, 19 iunie 1998)

4 octombrie 1998. Biserica Episcopală Sârbă din Timişoara-Cetate la 250 de ani. S-au aniversat 250 de ani, un sfert de mileniu, de la ridicarea Bisericii-catedrale sârbe din Timişoara, puternic simbol al Ortodoxiei sârbeşti, sub al cărei patronaj moral şi spiritual a decurs viaţa şi s-a înfăptuit şi afirmarea comunităţilor sârbe din Banat. Invitaţii, înalte oficialităţi ale Bisericii şi vieţii laice, au admirat noua strălucire a Casei Domnului, admirabil renovată, prin sacrificiul de sine al credincioşilor şi asistenţa de specialitate a maeştrilor restauratori din Serbia. Inălţătoare alocuţiuni au rostit la acest festiv prilej episcopul dr. Sava Vukovici, seniorul administrator eparhial, episcopul Lukian, administrator în exerciţiu al Eparhiei Timişoarei, parohul protoereu-stavrofor Dragomir Petkov, oficiali. Solemna festivitate s-a încheiat cum se şi cuvine, în acordurile reunite, ale imnului Sfântului Sava, imnul identitar al tuturor sârbilor. („NR”, IX, 453, 9 octombrie 1998)

18 octombrie 1998. Ruдăciune colectivă, pentru ocrotirea neamului дreu încercat, în toate bisericile sârbeşti din România.

„Dacă puternicii acestei lumi nu doresc să audă glasul dreptăţii şi al demnităţii umane, atunci Doamne-Dumnezeul nostru ajută-ne ca sângele să numai curgă pe pământurile sârbeşti!; ocroteşte neamul sârbesc care, nevinovat, a nu ştim câta oară, trebuie să ispăşească pentru păcatele altora!” Au fost cuvinte înălţate duminică, 18 octombrie, în toate bisericile sârbeşti din România. („NR”, IX, 455, 23 octombrie 1998)

11 septembrie 1998. Demisie surprinzătoare din fruntea USR. In locul lui Svetozar Živanov, Draдan Župunski.

257

Şedinţa de lucru a conducerii USR a adus o surprinzătoare demisie, cea din partea preşedintelui Svetozar Živanov. Acesta şi-a justificat gestul prin incompatibilitatea ivită între noua atribuţie de serviciu (de conducere, în cadrul binecunoscutei firme ELBA) şi cea politică, din organizaţia minoritară. Nu putem decât să presupunem că în spatele acestui gest de onoare, al unui om integru, au stat presiuni şi intrigi din acelaşi subsol insalubru al politicii minoritare. Spre aceasta ne îndeamnă şi comentariul maliţios (din partea „eternului” redactor Mişcovici), de etichetare a domnului Živanov ca fiind „de neâncredere”, întrucât şi-a înscris copilul la şcoala românească. Interimatul, pentru a doua oară, l-a preluat Dragan Župunski. („NR”, IX, 450, 18 septembrie 1998)

29-30-31 octombrie 1998. La Timişoara: Prima reuniune a minorităţilor sârbe din Europa.

Din comunicatul de presă aflăm că această reuniune europeană a minoritarilor sârbi s-a desfăşurat în organizarea USR şi cu sprijinul Eparhiei sârbe de Timişoara. („NR”, IX, 457, 6 noiembrie 1998). Aflăm apoi şi despre tematica dezbătută la această însemnată reuniune a sârbilor din afara Serbiei: problemele sârbilor din Albania, Ungaria, Macedonia, Croaţia, Austria ş. a. („NR”, IX, 458, 13 noiembrie 1998). Statutul USR spune că scopul uniunii este promovarea relaţiilor dintre România şi Serbia, în care minoritarii se constituie ca punte de legătură şi conlucrare benefică între cele două părţi. Ori, conducătorul reuniunii internaţionale de la Timişoara a fost deputatul (din Parlamentul de la Bucureşti) Gvozdenovici – deşi este evident că subiectul acesteia trebuia să fie preocuparea Guvernului Serbiei şi a Ministerului său pentru diaspora. Iată că sârbii la Timişoara în frunte cu deputatul lor au făcut treaba pe care singurul legitimat să o facă era Guvernul de la Belgrad. Să vezi şi să nu crezi!

11 noiembrie 1998. Liдa prieteniei româno – sârbe.

La Bucureşti s-au reunit iniţiatorii Ligii de prietenie româno – sârbe. Scopul principal: promovarea relaţiilor dintre poporul român şi poporul sârb. Membrii acesteia dau viaţă dorinţei acelor cetăţeni români care „ataşaţi tradiţiilor multiseculare de prietenie şi solidaritate dintre poporul român şi cel sârb..., au decis să acţioneze în scopul protejării intereselor vitale ale celor două popoare”.

258

Dintre cei care au aderat la această iniţiativă de apropiere româno – sârbă sunt mai multe personalităţi de seamă ale vieţii publice şi politice de la noi: juriştii şi universitarii Vasile Gionea, Nicolae Cerveny, Antonie Iorgovan, Momčilo Luburici, ziaristul Milan Petrovici, scriitorii Fănuş Neagu, Dinu Săraru, Mircea Sântimbreanu, Petru Ghelmez, ambasadorul Vasile Şandru, cercetătorul Mile Tomici, antrenorul Cornel Dinu, istoricul Liviu Maior, academicienii Răzvan Teodorescu, Radu Voinea, deputatul şi poetul Slavomir Gvozdenovici şi mulţi alţi. („NR”, IX, 438, 13 noiembrie 1998)

1999

15 februarie 1999. A murit protopopul de Arad şi pictorul de icoane Draдutin Ostojici.

Preotul şi artistul Dragutin Ostojici a absolvit Teologia la Belgrad în anul 1934, când a fost hirotonisit capelan la biserica sârbească din Arad ctitorită de Sava Tekelija, un mecena spiritual al sârbilor din trecutele vremuri. Intre anii 1939 – 1979 a fost paroh arădean şi protoprezviter districtual. Om de aleasă cultură şi vocaţie părintele Ostojici a fost păstor spiritual al arădenilor dealungul încercatului secol al XX-lea, adevărată punte de credinţă peste vreme, investit încă de legendarul episcop Gheorghe Letici (cel din urmă titular al scaunului de la Timişoara). In acelaşi timp un înzestrat artist, pictor de icoane, istoric şi etnograf, una din cele mai reprezentative personalităţi ale sârbilor din Arad şi valea Mureşului. („NR”, X, 472, 26 februarie 1999)

3 aprilie 1999. Stop bombardamentelor NATO asupra Serbiei.

Ziua de sâmbătă, 3 aprilie, a stat sub semnul puternicei solidarităţi româno – sârbe, împotriva bombardamentelor NATO şi agresiunii Pactului nord-atlantic asupra Serbiei. Peste 5oo de bucureşteni, sârbi şi prietenii lor români, reuniţi în USR şi Liga prieteniei româno – sârbe, au protestat în Piaţa Teatrului Naţional din capitală, pentru oprirea sălbaticei agresiuni NATO asupra Serbiei, pentru solidaritate cu poporul sârb în aceste grele încercări ale destinului său. Au vorbit mulţimii universitarii bucureşteni Octavia Nedelcu, Virgil Rădulian, Duşiţa Ristin, arhitectul Bucur Crăciun, secretarul general al ligii Dan Zamfirescu, doamna

259

Stana Buzatu, parohul de la Clejani Costel Cocan, studenţi. Protestatarii au pornit apoi spre Ambasada Iugoslaviei, unde au fost primiţi de ambasadorul Desimir Jeftici, care a preluat mesajul de solidaritate al bucureştenilor cu prietenii lor în suferinţă din Serbia.La Timişoara Piaţa Unirii a fost inundată de mii de protestatari cu pancarte antirăzboinice, anti NATO, pentru solidaritate cu Serbia şi Kosovo, pentru pace în Balcani. Mitingul timişorenilor a fost organizat de USR, cu sprijinul tuturor instituţiilor sârbeşti, în frunte cu Biserica ortodoxă sârbă, Liceul teoretic sârbesc „Dositej Obradovici”, presa şi radioul sârbesc, societăţile cultural-artistice sârbeşti din întreg Banatul. In faţa mulţimii, care a umplut piaţa istorică a Cetăţii Timişoara şi a Bisericii episcopale sârbeşti, adevărata piaţă a Unirii românilor şi sârbilor, au vorbit deputatul Slavomir Gvozdenovici; protoereul Miroslav Stojkov care a dat citire şi mesajului de protest şi indignare al credincioşilor din Eparhie faţă de agresiunea samavolnică a NATO şi încercarea de a smulge cu forţa Kosovo, Ierusalimul sufletesc al sârbilor; politehnistul Duşan Popov; profesorul şi merituosul prieten al sârbilor Nicolae Ţăranu; alt prieten al sârbilor, doctorul şi consilierul judeţean Alexandru Factor; reputatul om de teatru, regizorul Ioan Ieremia; istoricul Miodrag Milin; poeta Ljubiţa Rajkici; profesorul Alexandru Radovan; universitarul politerhnist şi lider al uniunii Milenko Lukin; cercetătorul arădean Bozidar Panici, deputatul Eugen Nicolcea ş. a. După încheierea mitingului a fost slujită liturghia şi parastasul în pomenirea victimelor agresiunii NATO, de către părintele-vicar Vladimir Markovici. („NR”, X, 478, 9 aprilie 1999)

12 iunie 1999. Sesiunea anuală a USR: armonie pe relaţia Timişoara – Bucureşti şi criză în îmvăţământ.

Sesiunea anuală, fără de evenimente neaşteptate, a confirmat conducerea „de facto” a uniunii. Două aspecte s-a evidenţiat, totuşi: criza din învăţământ care, de acum atinge şi unicul rămas liceu sârbesc, aflat în pericol de a pierde un post de învăţător, din lipsă de elevi la ciclul primar; în al doilea rând, elogiata public armonie dintre deputatul minoritar şi conducerea uniunii. Deputatul Gvozdenovici, pentru întâia dată într-un asemenea cadru, ţine să evidenţieze colaborarea „excepţional de bună” cu conducerea uniunii, ceea ce i-a uşurat mult povara „numeroaselor probleme de excepţională însemnătate pentru lumea sârbească, care au fost şi au rămas în continuare în atribuţia sa.” („NR”, X, 488, 18 iunie 1999). [Spuneam undeva, mai la început, că gândul lui Slavomir

260

Gvozdenovici era de a prelua sub control conducerea uniunii. Iată acum o ilustrare elocventă: prezidiul sesiunii de faţă era S. Gvozdenovici – D. Župunski – B. Krstici; deci 2 din 3 sunt oameni din Clisură iar preşedintele în exerciţiu, din Banatul de nord, menţinut în stare nesigură, de interimat, la nesfârşit. Când va expira interimatul domnului Župunski, în plenitudinea atribuţiilor, de nou preşedinte, va fi investit... tot un om din Clisură... Obs. M. Milin].Riscurile democraţiei, din comentariul lui Srboljub Mişcovici. In intervenţia sa redactorul şef al organului uniunii ne lasă să-i înţelegem dilemele şi poziţia delicată a presei minoritare în situaţii de criză majoră a sistemului: „Mă întreb, ce se putea întâmpla dacă autorităţile româneşti, luînd seamă de tonul scrierii noastre şi poziţia ei fără de echivoc cu referire la situaţia din Iugoslavia şi în Kosovo, ar fi decis să ne retragă suportul financiar... Ar fi fost oare cineva dispus atunci să ne mai ajute? Iată unul din riscurile politicii editoriale...” („NR”, X, 490, 2 iulie 1999)

2000

15 ianuarie 2000. A fost asasinat Arkan, comandantul „tiдrilor” sârbi. In seara de sâmbătă, 15 ianuarie, la hotelul „Intercontinental” din Belgrad asasini de profesie l-au ucis pe Željko Ražnjatovici – Arkan, fostul comandant al formaţiunii paramilitare a „tigrilor” în războiul civil din Croaţia. Arkan a fost o figură complexă şi controversată, cu un trecut în lumea interlopă occidentală, aflat şi pe lista celor doriţi în instanţa de la Haga dar, totodată, venerat în Serbia ca un adevărat erou naţional. („NR ”, XI, 519, 21 ianuarie 2000)

21 ianuarie 2000. Interviu cu ministrul Kovacs-Ekstein Peter: pentru a exista, minorităţile trebuiesc sprijinite!

In interviul pentru „Naša reč” ministrul pentru minorităţi a spus, printre altele: „In domeniul învăţământului trebuie făcut mai mult când este vorba de învăţământul superior şi de secţiile şcolare cu număr mai mic de elevi care au predarea în limba maternă... Pentru înfăptuirile din ultimii ani în plan cultural, editorial, al organizării, al învăţământului, Uniunea Sârbilor merită felicitări. Voi sunteţi o organizaţie foarte activă şi puţine sunt astfel în România, deşi nu sunteţi atât de mulţi la număr... Mă bucur să constat că vă angajaţi activ în vederea menţinerii

261

identităţii naţionale... Cred că uniunea va izbuti, cu sprijin financiar de la buget, să înfăptuiască toate activităţile planificate şi văd că sunt destule!” („NR”, XI, 519, 21 ianuarie 2000)

18 februarie 2000. A murit „părintele Draдa” al timişorenilor.

Vineri, 18 februarie, s-a încheiat, prematur, la 69 de ani, parcursul vieţii protopopului Dragomir Petkov, părintele spiritual al credincioşilor din Timişoara – Cetate şi protoprezviterul Bisericii episcopale a tuturor sârbilor din România. A rămas în inimile timişorenilor săi ca „părintele Draga” , cel care mai bine de 40 de ani i-a păstorit, stimat şi îndrumat, cu aleasă şi caldă omenie şi exemplară virtute duhovnicească. („NR”, XI, 524, 25 februarie 2000)

20 martie 2000. Un an de la aдresiunea NATO asupra Iuдoslaviei.

La Timişoara s-a ţinut ceremonia de comemorare a unui an de la agresiunea NATO, în cursul căreia au pierit peste 2000 de civili, dintre care 600 de copii. Din partea Ligii de prietenie româno – sârbă au rostit alocuţiuni Prof. Dr. Nicolae Ţăranu, preşedintele filialei Timişoara şi de la Bucureşti Prof. Dr. Virgiliu Rădulian, prim vicepreşedinte. S-au decernat diplome de recunoştinţă. Printre laureaţi, jurnaliştii Mariana Cernicova, Mile Cărpenişan, Sorin Bogdan, Raico Cornea, Eleonora Popa, scriitorul Ion Marin Almăjan, părintele Ion Brânzei, prof. Dr. Marius Bizerea, fruntaşul românilor din Serbia Costa Roşu ş. a. („NR”, XI, 528, 24 martie 2000)

26 mai 2000. Două puncte de vedere: „acţiune” sau „aдresiune” NATO.

In paginile săptămânalului „Nasa rec” a răbufnit o aprinsă dispută între Čedomir Milenovici, distins prozator al sârbilor din România şi Mirko Atanackovici, fostul consul general al Iugoslaviei la Timişoara, despre cauza nenorocirilor recente abătute asupra Serbiei. Prin afirmaţiile sale, în presa din limba română, („Acţiunea NATO n-a fost îndreptată împotriva poporului ci împotriva dictaturii pe care a impus-o regimul Milosevici...”) diplomatul l-a iritat pe scriitor. Acesta, vorbind de cele 50 de poduri, spitale, şcoli, clădiri etc. distruse de NATO, vine cu sentinţa „...Drumurile, podurile, ... le-a ridicat poporul, nu Miloševici... Nu cereţi de la

262

omul, pe capul căruia s-au abătut asemenea nenorociri, să iubească, în continuare; el începe să urască...” („NR”, XI, 537, 26 mai 2000) In replica sa consulul Atanackovici vine cu precizări şi delimitări: „Eu am acuzat (şi o fac în continuare) politica dictatorială a regimului Miloševici, care este principalul vinovat pentru suferinţele îndurate de ţara şi poporul meu... Orice altă putere, responsabilă, ar fi făcut tot ce este omeneşte posibil ca să evite suferinţele de neconceput ale poporului şi devastarea ţării.” („NR”, XI, 539, 6 iunie 2000)

8 decembrie 2000. Slavomir Gvozdenovici din nou deputat.

Dintr-o motivaţie întortochiată a redactorului şef Mişcovici aflăm că sârbii s-au pricopsit, din nou, cu Gvozdenovici deputat. Regulile încâlcite ale democraţiei în interpretare sârbească, de această dată, sună cam aşa: Gvozdenovici a candidat, ca principal favorit în judeţul Caraş-Severin (deşi era timişorean, de mai bine de două decenii). Pentru lista judeţului Timiş îl vedem, printre alţii, pe... Sima Zarkov, arădean de când se ştie. (Deşi judeţul Arad şi-a avut propria listă). De data aceasta cei din Caraş-Severin au însumat mai multe voturi (4700) iar cei din Timiş ceva mai puţine (3400). Cei din Timiş au întrunit, totuşi, proporţional, mai multe voturi (3400, pe lista cu 3 nume) iar cei din Caraş ceva mai puţine (4700, pe lista de 5 candidaţi). Uşor se poate deduce că cei din Timiş au întrunit mai multe voturi de candidat decât „cărăşenii”. Şi totuşi deputat a fost anunţat a fi cărăşanul-timişoreanul Slavomir Gvozdenovici. („NR”, XI, 565, 8 decembrie 2000)Deci, după explicaţiile date nouă, dacă aspira pe lista timişeană (unde domiciliază, neântrerupt) Slavomir Gvozdenovici nu reuşea. A reuşit doar sub identitate disimulată, cum îi este şi chipul de învingător electoral, cu faţa tristă, pretins îngrijorată, de „resemnat” să accepte această (nedorită) responsabilitate publică. [Obs. M. Milin]

2001

5 ianuarie 2001. A încetat din viaţă Borislav Krstici.

In preajma anului nou lumea sârbească din Banat a fost atinsă de o veste şocantă: s-a stins, cu totul pe neaşteptate, de „supărare grea”, cum zic oamenii, cel care a fost pentru o vreme preşedintele uniunii lor. Un tată şi un soţ exemplar; a fost o viaţă director de şcoală, singura şcoală generală cu limba de predare sârbă rămasă

263

din mediu rural, la Belobreşca. Sat mic dar ales, cu personalităţi de prim rang în domeniile pe care le-au slujit. Asemenea lor a fost profesorul Krstici. Un tânăr plin de iluzii, studios, la Slavistică la Bucureşti. Zborul spre ideal se întrerupe brusc şi dureros de nedrept, de o campanie dementă a „ascuţirii luptei de clasă”. Are nenorocul să fie prins de ultimul val de represalii politice, de la finele anilor cincizeci. După reabilitare va sluji cu abnegaţie învăţământul ca profesor, director de şcoală, autor de manuale, monograf şi prozator înzestrat. La mijlocul anilor nouăzeci va fi „cooptat” în atribuţii de conducere (preşedinte şi inspector şcolar) din cadrul uniunii. Vine şi aici cu gânduri mari, cu viziune în politica minoritară şi în domeniul şcolii. Dar e copleşit de probleme şi neîmpliniri. Se retrage, demn şi cu multă decenţă, în satul natal unde a sfârşit, cinstit şi preţuit de cei apropiaţi. Un gând pios spre cel care ne-a fost director, colaborator şi preşedinte, om cu suflet ales şi devotat sârbilor săi, de la care poate a primit mai puţin decât se cuvenea. („NR”, XII, 569, 5 ianuarie 2001)

18 februarie 2001. S-a stins Gioka Mirjanici.

Profesorul Gioka Mirjanici, unul dintre fondatorii USR, a încetat din viaţă la numai 63 de ani. Abia ieşise la binemeritata pensie, după o viaţă activă dedicată învăţământului sârbesc, educaţiei şi afirmării, prin cultura scrisă, a neamului său. Destinul i-a fost legat de al Liceului sârbesc din Timişoara. Aici a fost elev apoi profesor de limba maternă, inspector şcolar şi primul director, după 1989, al nou înfiinţatului Liceu sârbesc „Dositej Obradovici”: cetate în trecut iar azi cel mai important bastion de apărare, formare şi promovare a spiritualităţii sârbeşti din România. In deceniul postdecembrist Liceul sârbesc însemna şcoala păstorită de Gioka Mirjanici, cu tact, sensibilitate de poet şi tribun şi vocaţie de ales pedagog, părinte al elevilor săi. („NR”, XII, 576, 23 februarie 2001)

21 aprilie 2001. Biserică sârbească la Reşiţa.

Sârbii din municipiul – reşedinţă al judeţului Caraş-Severin şi-au văzut visul împlinit: a fost înălţată Biserica lor, cu hramul Invierii Domnului. Această izbândă creştină se datorează sprijinului însufleţit al credincioşilor şi al Bisericii mamă, merite deosebite revenind episcopului dr. Sava Vukovici şi episcopului Lukian, administratorul eparhial. La sfinţirea Hramului din Reşiţa părintele paroh Stevan Petrovici a fost onorat de preoţimea reunită a Episcopiei Timişoarei, oficiali şi mulţime de credincioşi. („NR”, XII, 585, 27 aprilie 2001)

264

1 iunie 2001. Preşedintele Iuдoslaviei Vojislav Koštunica salutat cu mare însufleţire la Timişoara.

Aflat într-o vizită protocolară la preşedintele Ion Iliescu preşedintele iugoslav a făcut şi o escală la Timişoara. A fost primit şi salutat de înaltele oficialităţi judeţene şi municipale, de conducerea reunită a USR şi a Eparhiei ortodoxe sârbe a Timişoarei. Lume însufleţită, sala clubului sârbesc neîncăpătoare, la fel Biserica episcopală, unde preşedintele Koštunica s-a întâlnit cu conaţionalii săi.In discursul său de salut preşedintele iugoslav ţine să sublinieze că această vizită în România „în mod logic şi natural se termină doar acolo unde se cuvine, între conaţionalii sârbi, din judeţul Timiş, din oraşul Timişoara...” Reânviind amintirea emblematicelor figuri ale istoriei şi culturii naţionale sârbe de pe aceste meleaguri (Dositej Obradovici, Sava Tekelija, Milos Crnjanski...) preşedintele iugoslav încheie cu angajamente şi asigurări de sprijin din partea noii democraţii înscăunate la Belgrad. Emoţii până la lacrimi se preling şi de această dată din pana zburdalnic euforică a poetului-deputat. Tot la fel se întâmpla, cu doar puţin timp în urmă la ivirea figurii meteorice a lui Slobodan Miloševici; acesta acum şi public etichetat dictator şi duşman de moarte al democraţiei sârbeşti de „laureatul” de astăzi al poetului nostru. Poet care îşi face părtaşi cititorii şi cu cinstea-i acordată, de a zbura în avionul prezidenţial. („NR”, XII, 592, 15 iunie 2001). Iată până unde ajunge conduita democratică parlamentară la sârbi: jucăria preferată a „copilului”-deputat-diplomat a devenit avionul prezidenţial! 2 iunie 2001. Aleдeri la USR. Se întrezăresc speranţe de înnoire: inдinerul Oдnjan Krstici preşedinte.

Decepţionat de matrapazlâcurile întâmplate la alegerile din urmă, pentru deputatul minoritar, Dragan Župunski va abandona preşedinţia (interimară) a organizaţiei. In locul lui se va ivi omul la nevoie, politehnistul de-o viaţă şi membrul de nădejdie al Consiliului eparhial, Duşan Popov. In uniune însă e tot mai mult resimţit suflul înnoitor, al activiştilor tineri, reuniţi în clubul de la Timişoara-Fabric. Jurnalistul Raico Cornea, purtătorul de cuvânt al acestora, va „sparge ghiaţa”, cu o propunere nouă, ca preşedinte să fie unul de-al lor, un entuziast şi talentat coregraf la formaţia de dansuri „Mladost”, inginerul Ognjan Krstici. („NR”, XII, 591, 8 iunie 2001). Propunerea a fost cu însufleţire îmbrăţişată,

265

inclusiv de „conservatori”; poate şi în semn de respect, postum, pentru faptele părintelui său Borislav Krstici.

22 iunie 2001. A murit episcopul dr. Sava Vukovici.

Vlădica Sava a fost unul dintre străluciţii teologi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, cu studii universitare şi doctorale la Universitatea catolică din Berna. Printre înaltele demnităţi din ierarhia Bisericii episcopul dr. Sava a fost episcop vicar şi profesor la Teologia belgrădeană (la disciplina liturgică şi arta religioasă); episcop al Eparhiei est-americane şi canadiene; episcop de Şumadija. In intervalul 1980 – 1996 s-a îngrijit de administrarea Eparhiei Timişoarei, câştigându-şi aleasa preţuire a enoriaşilor săi bănăţeni. („NR”, XII, 593, 22 iunie 2001)

10 august 2001. Primele semne de „împrospătare” la USR: forma de ziar a săptămânalului „NR” schimbată în revistă.

Artizanul modernizării presei sârbeşti absolventul de la Jurnalistica belgrădeană Raico Cornea anunţă noul format de presă odată cu numărul 600 al publicaţiei, la 10 august. Împreună cu noua cosmetizare de presă avem şi o redacţie sensibil întinerită, responsabilităţile de orientare preluîndu-le Cornea. Din echipa redacţională se întezăresc şi nume mai noi, care dau speranţă: Borko Ilin, Goran Mrakici, Borislav Velimirovici ş. a. Apar şi cele dintâi ecouri şi încurajări pe drumul înnoirii: din ţinuturile cu sate sârbeşti dar şi de la confraţii mai mari, din Media (Pro TV, Ziua de Vest, Radio Timişoara, Radio Novi Sad...) („NR”, 601, 17 august 2001)

24 august 2001. Raico Cornea risipeşte iluziile despre etalonul RTS (Radio Televiziunea Sârbă) Belдrad.

Intr-un acid pamflet despre gloria trecătoare a celor mari şi mici noul redactor şef ia în răspăr clişee înrădăcinate la oamenii simpli (şi nu numai!) de genul „televiziunea sârbă de stat, cea mai bună din Balcani!” Pe dinafară, poate! Dar când pătrunzi în interior observi cum este „TV Bastilia” şi că „trecutul arată totdeauna mai bine decât prezentul.” („NR”, 602, 24 august 2001)

14 septembrie 2001. Lumea noastră – confecţionată asa cum vor jurnaliştii.

266

Un interviu de curaj şi atitudine, născut din conversaţia inspirată a doi tineri şi talentaţi jurnalisti sârbi, dintre care unul (Mile Cărpenişan), spre marele nostru regret, a trecut recent în lumea umbrelor. Ilin Borco în dialog cu Mile Cărpenişan: „Mi-am dat seama că România e de fapt condusă de jurnalişti. Aceştia au ajuns să le inoculeze oamenilor ce e bine şi ce nu, cum să judece, pentru cine să voteze etc. Cred că astăzi, în România jurnalismul este cea dintâi putere şi nu cea de a patra, cum ar fi fost normal să fie. Există printre jurnalişti şi mulţi cretini. Chiar prea mulţi. Deşi unii dintre ei sunt extrem de înzestraţi intelectual, tot cretini sunt. Şi aceştia reuşesc să manipuleze şi să incite poporul şi să creeze o imagine despre realitate în acord cu dorinţele lor. Iar când trece o vreme, degeaba-i spui că e idiot, el deja are un nume, oameni-l ascultă şi cred în el. Aceasta ne omoară, pe toţi!” („NR”, 605, 14 septembrie 2001)

9 noiermbrie 2001. Raico Cornea şi Serbia inexistentă pentru noi.

Observaţii amare despre realităţi şi dezamăgiri din ţara mamă. „Unul dintre sârbii din România [Dragan Župunski, într-una din trecutele-i răbufniri n. n.] spunea că i-ar fi plăcut ca sârbii de aici să nu mai fie o punte de colaborare dintre cele două ţări vecine şi prietene. Este expresia pe care au îndrăgit-o cel mai mult politicienii de ambele părţi ale graniţei. Şi unii şi alţii tropăie pe punte cu gândul să treacă iar după ei aceasta se destramă şi piere. Gândul ne poartă la maltratările poliţieneşti de care au parte oamenii noştri în ţara mamă şi la tratamentul dispreţuiotor la trecerile de frontieră... Iată că nici mica revoluţie belgrădeană din octombrie [octombrie 2000, răsturnarea regimului Miloševici n. n.] n-a schimbat nimic esenţial în ce priveşte abordarea de către ţara mamă a minorităţii sârbe. Şi nu de mult, la o întrunire a sârbilor din oraşul de pe Bega, unul dintre sârbii-români veterani îl povăţuia pe altul, tinerel, să mai aibă puţină răbdare, că acum Serbia traversează o situaţie grea. Şi a adus vorba de război, de destrămarea Iugoslaviei, de tragedia din Kosovo etc. După ce l-a tot ascultat, tânărul imberb i-a pus bătrânului următoarea întrebare: câte probleme mai trebuie să aibă o ţară de nu e în stare să asigure nici trei burse de studii din buget? Şi concluzia: trebuie să observăm că, la Timişoara şi în împrejurimi, apar nişte noi imberbi care se pare că nu mai sunt dispuşi doar să viseze la o Serbie care nu există şi ani în şir să asculte doar vorbe goale.” („NR”, 613, 9 noiembrie 2001)

267

2002

8 februarie 2002. Premierul sârb Zoran Djindjici cu speranţe de viitor la Timişoara.

Primire la oficialităţile judeţene şi municipale. Apoi la Clubul USR din Timişoara şi la Vicariatul sârbesc.Preşedintele USR Ognjan Krstici: „Vă rugăm, domnule premier ca şi personal, prin autoritatea d-voastră să vă angajaţi astfel încât să fim mai bine înţeleşi în Serbia iar ţara mamă să fie alături de Biserica noastră, în strădaniile de a-şi redobândi bunurile şi fundaţiile, să fie alături de şcolile noastre, instituţiile noastre culturale şi astfel să ne susţină în strădaniile noastre de păstrare a identităţii.”Premierul sârb Zoran Djindjici: „Dacă vorbim de tradiţie, trebuie prima dată să ne punem întrebarea, care sunt atributele fiinţei noastre naţionale ce trebuie dezvoltate în continuare, ce este pozitiv în trecutul nostru şi temei pentru viitor. Am avut în tradiţia noastră destule experimente cu final tragic, păguboase pentru popor. Am apucat acum un timp mai prielnic pentru a redefini în mod pozitiv caracterul nostru naţional... Privitor la minoritatea voastră, orice probleme aveţi la ministerele noastre, faceţi-vă auziţi, cereţi, insistaţi, nu veţi greşi; bateţi şi la uşile deschise, nu veţi greşi chiar de veţi repeta să formulaţi revendicările, mai bine şi de mai multe ori decât niciodată. Serbia are în faţă un viitor deosebit de luminos şi eu vă garantez că se află pe mâini bune.” („NR”, 627, 15 februarie 2002)

6 aprilie 2002. Oferta Serbiei: USR şi experimentul „Adunării diasporei pentru România”, cu fruntaşi Slavomir Gvozdenovici şi dr. Duşan Popov.

Adunarea anuală a USR a decurs aparent într-un climat de rutină, cu obişnuitele rapoarte şi referate despre proiecte, înfăptuiri şi lipsuri, execuţii bugetare... Elementul de inedit a venit însă prin Consulatul general al Iugoslaviei: ideea constituirii unei „Adunări a diasporei pentru România”, ca structură de bază într-un „Consiliu al diasporei” de la Belgrad, cu rolul de corp consultativ pe lângă Guvernul Iugoslaviei. Aflăm că deja există un reprezentant din România în acest consiliu belgrădean: este deputatul USR Slavomir Gvozdenovici. In faţa adunării a răsărit deodată şi o listă de 30 de nume (reprezentanţi de frunte ai USR, din teritoriu, din Media, dar şi din structura conducătoare, inclusiv preşedintele Ognjan Krstici) care, era de înţeles, reprezentau tocmai „Adunarea diasporei

268

pentru România”. Aflăm totodată că acestă adunare (avându-l în frunte pe dr. Duşan Popov)... „este prima de acest fel din lume”!? Iar altele, probabil după exemplul încurajator din USR, îşi propunea să înfiinţeze Belgradul şi în restul ţărilor cu minoritari sârbi. („NR”, 635, 12 aprilie 2002).Mărturisesc, pentru întâia oară în scris, că la o consfătuire (bănuiesc) pregătitoare a evenimentului relatat, la Consulatul iugoslav din Timişoara, am luat şi eu parte. Audiasem numele de pe o asemenea listă şi în minte mi-au venit listele din 1948 când membrii comitetelor slave (de fapt, doar sârbi) au păşit, în formaţiune „completă”, inclusiv supleanţii, prin porţile infernului închisorilor comuniste. Am făcut atunci publică acestă sarcastică remarcă, jumătate în glumă, jumătate avertisment de responsabilitate identitară. N-am mai fost consultat, după aceea, pentru niciun fel de listă. [Obs. M. Milin]

10 mai 2002. Atacuri ale USR împotriva tinerilor din redacţia „NR”.

Şedinţa de lucru a USR, desfăşurată de această dată la Arad, a stat sub semnul tensiunilor iscate între fruntaşii uniunii din Clisură (hard-liner-ii din Belobreşca) şi tinerii jurnalişti, promotorii înnoirii Media. Activiştii uniunii, cărora li s-a alăturat şi rutinatul timişorean Duşan Popov („Nu putem, dintr-o dată, să ne re-educăm cititorii cu aceste inovaţii gazetăreşti!”), au dat glas insatisfacţiei pentru spaţiul mai restrâns alocat difuzării acţiunilor proprii, în special ale celor din Clisură. Raico Cornea a reacţionat mai vehement: „Nu putem numai să lăudăm, nu-mi cereţi să închid ochii!” Conducerea a rămas însă consecventă: „Atunci când NR face critică, o face depăşind orice măsură!” („NR”, 640, 17 mai 2002)

5 iulie 2002. Evaluări, la un an de la reformarea săptămânalului „NR”.

Raico Cornea: bilanţul activităţii redacţionale după un an, între plus şi minus, cu „înşiruiri ameţitoare de succese şi eşecuri”. Altfel spus, îndrăzneşte, încă cu speranţă şi curaj, redactorul şef: „Direcţia e cea bună însă drumul e lung.” („NR”, 647, 5 iulie 2002)

12 iulie 2002. Recensământul populaţiei din România: Sârbi, 22518. Numărul sârbilor a scăzul, faţă de 1992, cu 24% . In judeţul Timiş sunt 13217, în Caraş-Severin 6069, Arad 1209, Mehedinţi 1181...(„NR”, 648, 12 iulie 2002)

269

19 iulie 2002. S-a stins Nada Dabici.

A murit cea mai cunoscută interpretă de muzică sârbească din Banat, Nada Dabici. Afirmată încă de la vârsta de 15 ani, din satul ei natal Sânmartinul Sârbesc, la începutul anilor 50, a înregistrat un total de 18 discuri „Electrecord”, caz unic printre interpreţii sârbi de la noi. Prezenţă agreabilă, caldă, cu un timbru ales, specific, al vocii, a fost oaspete frecvent la Radio Bucureşti şi Timişoara, dobândind peste ani o notorietate chiar şi peste graniţă, în Iugoslavia. Cântecele sârbeşti răsună acum mai trist la Timişoara ori Arad, pe Mureş, Bega, Bârzava, Timiş şi pe Dunăre. Şi-a iubit însă cel mai mult satul natal, unde şi-a aflat şi veşnicul repaus. („NR”, 649, 19 iulie 2002)

26 iulie 2002. Totuşi, o „primăvară дazetărească” de numai 50 de numere, a luat de-acum sfârşit la sârbi.

Editorialul de faţă sună diferit; mai bine zis, citim ce-am mai citit parcă, cu ani în urmă: şedinţa uniunii „a fost statutară...” August va fi o lună plină, cu activităţi precum „Ceaunul de aur” şi altele care „vor reuni mii de participanţi...” Slavomir Gvozdenovici va înmâna, solemn, la tradiţionalele festivităţi de la mănăstirea Baziaş, „Marele premiu” pentru poezie... Şi laconic, ştirea cea mai importantă: „s-a luat act” de demisia redactorului şef şi responsabil Raico Cornea, din „motive personale”. Semnează, indestructibilul (sau, mai degrabă, reînviatul) Srboljub Mişcovici. („NR”, 650, 26 iulie 2002).

2003

12 martie 2003. A fost asasinat premierul Serbiei Zoran Djindjici. Sfârşitul Iuдoslaviei.

Acest asasinat a cauzat o serie de convulsii politice şi sociale în întreaga ţară. S-a reconfigurat federaţia Serbia – Muntenegru şi tot mai insistente sunt presiunile factorilor politici care preconizează separarea deplină a celor două entităţi statale. („NR”, 727, 23 ianuarie 2004)

2004

270

25 ianuarie 2004. S-a (re)constituit filiala din Caraşova a USR.

Activiştii caraşoveni, din localităţile Caraşova şi Lupac, s-au întîlnit la Reşiţa cu preşedintele interimar al USR Slavomir Gvozdenovici şi profesorul Milja Radan (desemnat reprezentat al lor în conducerea USR); s-a hotărât reînfiinţarea filialei caraşovenilor în cadrul USR. („NR”, 728, 30 ianuarie 2004)

8 mai 2004. Adunarea дenerală a USR: Slavomir Gvozdenovici şi preşedinte.

Adunarea de alegeri a decurs sub semnul autorităţii de-a dreptul copleşitoare a lui Slavomir Gvozdenovici. Lucrările au fost deschise (în prezenţa deputatului Gvozdenovici) de către preşedintele interimar Gvozdenovici. Iar ales, ca unic candidat, cu vot direct şi unanim (au lipsit doar ovaţiile!) acelaşi Gvozdenovici. („NR”, 743, 14 mai 2004).Iar săptămânalul „NR” devine, pe zi ce trece, gazetă de reprodus, pe bani publici: discursuri laudative la persoana I-a („Accept această îndatorire responsabilă şi importantă căci sunt de părere că pot, personal, să contribui ca uniunea noastră să pornească pe un drum nou, în înfăptuirea ţelurilor noastre... Cred că.... Sunt convins că... toţi împreună... ş. a. m. d.” („NR”, 743, 14 mai), rapoarte triumfaliste către sine (adică ale deputatului către preşedinte), şi declanşate, la tot pasul, „maratoane – festivaluri” săteşti, cultural – artistice şi fotbalistice. („NR”, 744, 21 mai; 745, 28 mai ş. a.)

4 septembrie 2004. „Înalt nivel de unitate” în cadrul USR: Slavomir Gvozdenovici candidat parlamentar.

Şedinţa de desemnare a candidatului electoral al USR a debutat sub semnul mesajelor de susţinere a candidatului în exerciţiu din partea Ministerului pentru diasporă din Serbia şi a unor partide impotrante de la Belgrad. S-a decis ca pentru evitarea unor posibile disensiuni să se meargă pe o listă unică. Alături de Gvozdenovici este astfel consacrat şi un posibil „numărul 2” al ierarhiei uniunii, Duşan Popov, în spiritul formulei de consens şi unitate „azi eu, mîine tu!” („NR”, 760, 10 septembrie 2004)

271

10 decembrie 2004. Succes electoral Gvozdenovici umbrit de refuдiul în anonimat al „Cuvintelor adevărate”.

Până acum divergenţele minoritare s-au consumat cu asumarea deplină a responsabilităţilor de opinie. Insă când se aşterne democraţia „de monolit”, cu accente tiranice şi iz „dinastic”, glasul critic ajunge în subsolurile anonimatului. Că şi redacţia „NR” s-a arătat complice la această „stratificare” a stării de fapte ne-o ilustrează modul cum înţelege să-şi facă datoria: reproducând un dur manifest pre-electoral Cuvinte adevărate despre starea precară a democraţiei în rândurile uniunii doar post-factum, după consemnarea victoriei, într-un revărsat elogiu-de-sine al deputatului-preşedinte-poet. („NR”, 772, 3 decembrie). Că lucrurile iau o turnură de „deja vu” în politica românească ne-o arată reproducerea în pomenitul manifest şi a modestei declaraţii de avere - în contrast cu fastuoasa clădire-reşedinţă în construcţie. („NR”, 773, 10 decembrie 2004)

2005

12 mai 2005. 50 de ani de la înfiinţarea Ansamblului sârbesc de cântece şi dansuri.

Ansamblul de stat sârbesc de cântece şi dansuri din Timişoara a fost unica formaţiune cultural-artistică profesionistă a sârbilor din România. Deşi viaţa acestei instituţii a durat doar 15 ani, amintirea ei este vie încă şi astăzi în inimile sârbilor şi ale tuturor bănăţenilor. 50 de ani de la înfiinţarea ansmblului a fost şi un nimerit prilej de prezentare a monografiei Ansamblul sârbesc din Timişoara , realizare a autorilor Ljubomir Stepanov şi Stevan Bugarski. Această instituţie a fost şi o pepinieră de desăvârşire a unor interpreţi vocali şi instrumentişti, coregrafi, care vor afirma şi răspândi în continuare, până în ziua de azi, valorile culturii tradiţionale sârbeşti în România şi în lume. Ansamblul a luat fiinţă în anul 1955, ca expresie a unei voinţe politice, ca important semn de normalizare a raporturilor româno – iugoslave (alături de amnestierea deţinuţilor „titoişti” din închisorile româneşti). Incetarea activităţii, în anul 1970, este din nou expresia politicului, respectiv începutul politicii restrictive faţă de minorităţi şi exprimarea lor culturală. („NR”, 796, 20 mai2005)

2006

272

25 iulie 2006. Preşedintele Serbiei Boris Tadici în vizită la Bucureşti. Problema românilor din Valea Timocului.

La invitaţia preşedintelui Traian Băsescu şeful statului sârbesc Boris Tadici s-a aflat într-o vizită de o zi la Bucureşti. Preşedintele Traian Băsescu l-a înştiinţat pe oaspete cu privire la fermitatea poziţiei României privind autonomia regiunii Kosovo în cadrul graniţelor Serbiei. Cei doi preşedinţi au atins, pe lângă aspectele economice, problemele minorităţilor din cele două ţări. Preşedintele Băsescu a solicitat acelaşi tratament pentru românii din Voivodina şi pentru cei din Valea Timocului; deschiderea unui Consulat la Zaječar şi bunele oficii ale preşedintelui Serbiei în vederea recunoaşterii Bisericii Ortodoxe Române din Serbia în acelaşi mod precum funcţionează şi Biserica Ortodoxă Sârbă din România. („NR”, 859, 28 iulie 2006)

4 noiembrie 2006. 50 de ani de radio în limba sârbă la Timişoara.

Emisiunea de radio Timişoara în limba română a pornit în anul 1955. Anul următor, la 4 noiembrie 1956, au pornit şi emisiunile în limba sârbă şi în germană. Redacţia în limba sârbă a luat fiinţă prin transferul unei părţi din redacţia de la Radio Bucureşti, care emitea şi în sârbeşte, încă din anul 1948. O evaluare sugestivă a contribuţiei, cu dimensiune identitară, a redacţiei în limba sârbă, din partea lui Miomir Todorov, redactorul şef al acesteia: „Nu este cazul să facem reproşuri acelora care au inaugurat emisiunile în limba sârbă. Erau tot felul de restricţii, cenzură, ceea ce îngreuna mult lucrul acelor oameni; totuşi ei au ajuns la popor şi şi-au făcut datoria cinstit, dovedind ataşament naţional. După 1990 începutul a fost cu totul nou, nici noi nu ştiam prea bine ce avem de făcut... dintre toţi colegii de la minorităţi presupun că noi aveam cele mai multe deplasări prin satele noastre şi am făcut destule pentru conservarea vieţii trecute dar şi pentru sufletul oamenilor de azi; oameni care ne aşteaptă mereu nu doar ca jurnalişti ci şi ca prieteni apropiaţi, cărora le pot spune păsurile, greutăţile de pe suflet dar şi faptele de mândrie şi de fală. Oamenii sunt alături de noi precum sunt alături şi de gazeta „Nasa rec” şi gândesc, fără ascunsă mândrie, că însemnăm mult pentru ei – la fel de mult cum şi ei înseamnă pentru noi.” („NR”, 873, 10 noiembrie 2006)

273

17 noiembrie 2006. Ceremonie militară la Obeliscul de la Medдidia: 90 de ani de la sânдeroasele bătălii din Dobroдea ale voluntarilor sârbi.

Reprezentanţii Ambasadei Republicii Serbia la Bucureşti, ataşatul militar al Serbiei, delegaţi ai Ministerului Apărării României, ai asociaţiilor de veterani de război, ai USR şi ai Ligii de prietenie româno – sârbă, au depus coroane comemorative la Monumentul funerar de la Medgidia, ridicat în amintirea dramaticei jertfe de sânge a celor 8500 de voluntari sârbi, căzuţi în sângeroasele lupte din toamna anului 1916 în Dobrogea. Acest monumnent, simbol al prieteniei de arme româno – sârbe, a fost înălţat în anul 1926, împreună, de regele Alexandru al Iugoslaviei şi socrul său, regele Ferdinand al României Mari. Monumentul de marmoră albă a fost recent restaurat, prin grija Republicii Serbia. („NR”, 874, 17 noiembrie 2006)

2007

12 octombrie 2007. In memoriam Antonie Iorдovan (1948 – 2007).

Ne-a părăsit senatorul, universitarul şi prietenul Antonie Iorgovan. A rămas în amintirea comunităţii sârbilor din România ca om cu rădăcini sârbeşti dar şi ca prieten. A fost membru de onoare al USR şi în această calitate de mai multe ori i-a sprijinit pe sârbii din Clisură, mai ales pe cei din Liupcova natală. Ne vom aminti mereu de ataşamentul şi bunătatea lui; va rămâne ca cineva de-al nostru, care ne-a fost şi rămas prieten până la sfârşitul vieţii. („NR”, 921, 12 octombrie 2007)

4 decembrie 2007. Reafirmarea prieteniei româno – sârbe la Bucureşti.

Din iniţiativa Ligii de prietenie româno – sârbe la Bucureşti s-a drsfăşurat manifestaţia „Serbia şi România – tradiţie şi viitor”. Au fost evocate momentele dificile ale înfiinţării ligii, care a reprezentat „răspunsul poporului român, cu adânci semnificaţii istorice, culturale, spirituale şi pravoslavnice...” Participanţii au exprimat, din nou, „sprijinul deplin pentru poporul sârb şi lupta sa în vederea atingerii dezideratelor fundamentale, asigurarea stabilităţii şi dezvoltarea colaborării cu alte popoare din Europa şi din lume.” Liga a adunat peste 20000 de lei pentru ajutorarea taberelor de copii refugiaţi din Serbia. Printre participanţi,

274

preşedintele ligii Virgil Rădulian, preşedintele Academiei Române Ionel Haiduc, episcopul de Argeş şi Muscel Calinic Argatu, senatorul Ion Iliescu, deputaţi, liderul sârbilor din România Slavomir Gvozdenovici, ambasadorul Serbiei la Bucureşti Dušan Crnogorčević. („NR”, 931, 21 decembrie 2007)

14 decembrie 2007. Ziua minorităţilor naţionale la Timişoara şi Bucureşti.

In organizarea Departamentului pentru relaţii inter-etnice (reprezentant teritorial la Timişoara Ivana Gvozdenovici) a avul loc, în incinta centrului comercial „Julius Mall”, concertul festiv „Interetnica”; au luat parte formaţii Rock, grupele „Hara” şi „Tamango” promovându-şi noul proiect CD, cu melodii ale minorităţilor ce trăiesc în România.La Bucureşti, la Guvernul României, s-a ţinut o masă rotundă, consacrată analizării Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor din România. La clubul diplomaţilor s-au decernat medalii jubiliare. In numele USR distincţia a fost decernată domnului Slavomir Gvozdenovici. („NR”, 931, 21 decembrie 2007)

21 decembrie 2007. A fost inauдurată Casa memorială „Dositej Obradovici”.

La Ciacova, locul de naştere al ilustrului mesager iluminist sârb Dositej Obradovici au fost inaugurate casa şi muzeul memorial. La ceremonie au luat parte Milan Babici, preşedintele Fundaţiei „Dositej Obradovici” de la Belgrad şi Zoran Lončar, Ministrul educaţiei şi ştiinţei din Serbia. Ceremonia a continuat apoi în sala festivă a Liceului sârbesc din Timişoara care poartă numele acestui geniu al culturii sârbe. Au luat parte oaspeţii de seamă din Serbia, corul academic „Collegium musicum” din Belgrad, scriitori. O strălucită evocare a marelui om de cultură a oferit în faţa auditoriului distinsul intelectual timişorean Stevan Bugarski. („NR”, 932, 28 decembrie 2007)

2008

14 februarie 2008. „Književni zivot” („Viaţa literară”) la 50 de ani: prăpăstioasele fracturi ale trecutului „luptelor de clasă” acoperite cu diplome aniversare.

275

Periodicul scriitorilor sârbi din România, în frunte cu (de această dată) literatul Slavomir Gvozdenovici şi-a răsplătit destoinicii colaboratori cu diplome de recunoştinţă „pentru păstrarea culturii şi cultivarea cuvântului scris”, dăinuind neântrerupt o jumătate de veac. Cazul e aproape unic printre publicaţiile din diaspora sârbească. („NR”, 940, 22 februarie 2008)Nu ştim dacă asemenea lucru e de bine sau de rău; sugerează el oare efervescenţă sau, mai degrabă, letargie culturală? Şi dacă e cazul de asemenea nereţinute elogii când e limpede, pentru cine vrea să vadă, că în paginile gazetei literare sârbeşti s-au semeţit, pe aripile realismului socialist mai ales cei care au dat „viaţă nouă” culturii sârbeşti, înăbuşind în trecut orice licăr de alternativă culturală şi – tot aceiaşi – sufocându-i azi pe cei frustraţi cu diplome şi merite culturale, deopotrivă ale noastre, de acasă, cât şi ale diasporei. (Cel mai elocvent, cazul Stevan Bugarski). [Obs. M. Milin]

25 noiembrie 2008. Presă alternativă la sârbi. „Avem nevoie de unitate!”, sună дlasul speriat al „moştenitorului” parlamentar dr. Duşan Popov (cu 5 ani mai în vârstă decât predecesorul).

Unitate probabil după principiul alternativei dinastice (Gvozdenovici – Popov), consacrată şi altădată (dar cu vărsare de sânge!) la sârbi.„Temišvarski vesnik” („Vestitorul timişorean”), jurnalul de presă alternativ până în 1947 la organul comunist „Pravda”, a fost reânviat, dintr-o iniţiativă particulară şi prin angajarea talentatului om de presă şi de atitudine Raico Cornea. In pagina de titlu temătorul veşnic nr. 2 din USR, dr. Duşan Popov, îşi asigură cititorii că ecoul campaniei sale parlamentare este deosebit de pozitiv între conaţionali. Deşi, aceştia au cam lipsit la întâlnirile electorale organizate. Şi acest lucru este însă firesc, căci numărul locuitorilor minoritari este şi el pe zi ce trece tot mai mic. („Novi Temišvarski vesnik”, NTV, 1(16), 1(994), 25 noiembrie 2008).Un yesman desăvârşit, pentru care întreaga realitate se desfăşoară sub semnul firescului şi al normalului, cu condiţia să se vadă, până la urmă, „cu desagii în căruţă”. [Obs. M. Milin]

5 decembrie 2008. Aleдeri „buclucaşe”, cu deputatul USR în pierdere de leдitimitate: e mai mult al „prietenilor români” decât al conaţionalilor sârbi.

276

În comunicatul comun, semnat de preşedintele USR Slavomir Gvozdenovici şi deputatul USR în Parlamentul României dr. Duşan Popov, se evidenţiază succesul electoral fără de precedent al USR la conaţionalii sârbi dar mai ales printre „prietenii români”, care, împreună, au adunat un număr de 10878 de voturi. USR s-a situat, astfel, în eşalonul de sus al organizaţiilor minoritare din România. Pentru candidatul unic al USR dr. Duşan Popov şi-au dat votul, cum urmează: jud. Timiş – 2533; Caraş-Severin – 985; Vrancea – 576; Prahova – 564; Bucureşti – 462; Arad – 453; Botoşani – 347; Iaşi – 346; Dolj – 329; Brăila – 306; Bihor – 275; Argeş – 267; Consranţa – 242; Ialomiţa – 235; Teleorman – 227; ....Mehedinţi – 151....(„NR”, 981, 5 decembrie 2008) Duşan Popov a fost ales cu cel mai mare număr de voturi (aproape 11000) deşi conaţionalii săi i-au dat mai puţine voturi decât predecesorului (abia puţin peste 4000, în cele 4 judeţe cu minoritari sârbi). S-a ajuns la situaţia paradoxală în care sârbii au întrunit mai multe voturi în judeţele Prahova şi Vrancea decât în judeţul Caraş-Severin. – Cine au fost, de fapt, votanţii sârbilor? – se întreabă, pe bună dreptate şi fără răspuns edificator, Raico Cornea. („NTV”, 3, 9 decembrie 2008). Probabil va deveni mai elocvent cine sunt acei „prieteni români”, care i-au luat în braţe pe liderii sârbilor, după aşteptările parlamentare de la deputatul sârb, în raport cu arcul guvernamental portocaliu.Latinii, nu întâmplător, au îmbogăţit tezaurul de înţelepciune al Omenirii cu proverbele lor. I-am sugera noului nostru deputat să cugete mai atent cel puţin la două din ele: Est modus in rebus! şi Timeo Danaos et dona ferentes! [M. Milin]

2009

28 aprilie 2009. Liderul din 1990 se destăinuie: „In fiecare zace ascuns un mic ceauşescu.”

La momentul de bilanţ al presei USR (numărul 1000 din „NR”, 17 aprilie) editorialistul Borco Ilin de la „NTV” s-a întreţinut cu primul preşedinte şi deputat sârb Milenko Lukin.Cu privire la sindromul candidaturilor multiple din cadrul uniunii, Lukin a declarat următoarele: „Am depăşit perioada cultului personalităţii de tip Ceaşescu. Oamenii sunt, totuşi, ciudaţi şi în fiecare zace ascuns un mic ceauşescu. M-am gândit că aşa ceva nu trebuie să ni se întâmple nici mie şi nici nouă sârbilor; căci, de bună seamă, nu sunt eu cel mai deştept sârb din România. Iar dacă nutresc

277

respect pentru demnitatea conaţionalilor mei, nu e drept să-i ‘aburesc’ şi la nesfârşit să rămân în poziţii de conducere, generos răsplătite... Pentru amintitele motive m-am retras din funcţie, în speranţa că şi cei ce vin după mine să procedeze la fel... Cea mai delicată problemă pentru mine a fost poziţionarea faţă de posibilii colaboratori ai Securităţii lui Ceauşescu. Deoarece la noi generaţii întregi, dintre cei mai respectabili sârbi, au suferit în închisori. Trebuie că au fost şi printre noi din aceia care nu au rezistat şi sub presiune au semnat ruşinoasele angajamente. Mă gândeam, totuşi, că nu putem noi, ca minoritari, să demarăm vânătoarea de vrăjitoare. Dar, aveam convingerea că, atunci când acest proces va demara pe plan naţional, atunci trebuie să-l pornim şi noi, printre sârbii din România. Am greşit însă din nou.” („NTV”, 23, 28 aprilie 2009) Ezequiel Martinez Estrada, filozof latino-american, vorbind despre concetăţenii săi îi definea prin „conştiinţa de naţiuni subdezvoltate cărora le-au fost date constituţii şi legi pentru a putea fi ţinute în captivitate fără a fi nevoie de gratii, când se va admite cu onestitate că am fost reduşi, printr-o acţiune inteligentă şi constantă a uzurpatorilor, la condiţia de duşmani ai propriilor noastre interese şi aspiraţii, la condiţia de slujitori fără plată sau prost plătiţi ai stăpânilor acestei lumi.” (Prefaţă-testament, 1964). Teamă mi-e că aceste cugetări de-acum o jumătate de secol sunt mai actuale decât par şi pentru alţi latini dar şi pentru unii dintre slavi. [M. Milin]

278

САВЕЗ СРБА У РУМУНИЈИ хронолошки увид

1989

20. децембар 1989. Вељко Унипан и Румунски Демократски Фронт из Темишвара.

Вељко Унипан, физичар по струци али са „неповољном“ биографијом која га је приморала да зарађује за живот радећи као обичан стругар, упутио се 20. децембра ка радном месту. Био је у поподневној смени. Око 14.00 часова стигао је у на Трг Опере, који је био крцат масама људи. Одмах је схватио да је реч о демонстрацијама за свргавања Чаушесковог режима, наставак градских догађања из протеклих неколико дана. Придружио се демнострантима који су испољавали жељу да иду до краја, до коначне победе. Скандирало се: „Слобоgа!“, „Правgа!“, „Демократија!“, „Доле с Чаушеском!“. У гомили је чуо да би добро било да реч узме неко и из редова српске заједнице (у име Мађара је говорила нека жена). Упутио се ка бочном улазу, где су били чувари. Био је примљен на балкон. Кад му је дошао ред, обратио се свима. Представио се (на румунском) и поздравио на српском („Здраво, браћо!“), а затим се обратио (на румунском): „Вековима делимо исту традицију и заједничку веру, ми, Срби и Румуни... Мој отац је био српски свештеник у општини Фенлак, где је румунски свештеник био отац Тодорика. О румунском Божићу, мој отац је

279

био гост румунске цркве... О српском Божићу мој отац је угошћавао оца Тодорику и служили би заједно литургију... Желим да то братство поново оживи, у слободи и правди... “Доле с Чаушеском!“ (на српском и румунском језику). Унипан је затим остао у фоајеу иза балкона. Тамо је упознао Лорина Фуртуну, Штефана Ивана и друге револуционере. Био је присутан на стварању првог комитета Румунског Демократског Фронта... Затим су се оформили многи други комитети. (Миодраг Милин, Темишвар 15 – 21 gецембар `89, друго издање, Темишвар, 2009., стр. 115 – 116).

27. децембар 1989. Вељко Унипан и Миодраг Милин су покренули оснивање Демократске организације Срба у Румунији.

„Док су куршуми још парали темишварско небо, група српских интелектуалаца предвођена Вељком Унипаном и Миодрагом Милином је терала иницијативу оснивања једне опште демократске организације која да обухвати Србе из Румуније.Састанак у виду оснивања Демократског Савеза Срба и Хрвата у Румунији се одржао 27. децембра 1989. у епископском двору Српског Викаријата. Састали су се историчар Миодраг Милин, физичар Вељко Унипан, викар Владимир Марковић, свештеник Раденко Стојковић, професорка Олга Путин, новинари Славомир Гвозденовић, Душица Живанов, Михај Радан, инжењер Миленко Лукин, професор Ђока Мирјанић, економисти Цветко Михајлов и Љубомир Степанов.“ (Љубомир Степанов, Савез Срба у Румунији, Темишвар, 2006., стр. 44).Ово су, приказане на хладно, чињенице. Свакако, оне имају и невидљиву страну, али увек присутну, људску, која најчешће приказује стварност убедљивије од пуког набрајања физичких догађања. Тако, Вељко Унипан ме је назвао телефоном (Миодрага Милина) да урадимо нешто... „јер, види, Мађари и Немци су већ почели да се организују“. Био сам свестан да ако би оваква иницијатива била остављена српском политичком недељнику, нова организација би се изградила на костуру старе структуре новинара активиста. Зато сам предложио Унипану да покушамо да окупимо људе у једној локацији која да врло јасно сугерише одвајање од бивших структура и хијерархија под знаком српа и чекића. Одабрали смо Српски Викаријат и надали смо се благослову од стране Цркве. Наивно смо веровали да „ђаво бежи од крста!“. Но, новинари-активисти су себе пронашли у Божијој кући,

280

ведри, као да никад нису били безбожници, и преузели су савез. (приметио Миодраг Милин).

29. децембар 1989. Рађа се Демократски Савез Срба у Румунији.

У темишварском Клубу Новинара се 29. децембра 1989. одржао сусрет у виду оснивања Демократског Савеза Срба у Румунији. За председника скупа био је именован Славомир Гвозденовић који је присутнима затражио да „са одговорношћу размотре“ проблеме мањине. Оформио се привремени савет савеза и изгласала се декларација о стопроцентном прихватању Програма Фронта Народног Спаса. Био је одбијен захтев представника Хрвата да и њихово име буде присутно у називу савеза (Љ. Степанов, gела, стр. 46).

1990

14. јануар 1990. Вељко Унипан и прве деобе.

Вељко Унипан: Ваша нова реч („Нача Реч“) нипошто није и моја“. Унипан је убрзо изнео своје мишљење везано за српско новинарство и његово оријентисање: „Пишете о томе да ви промовишете истину... да наши верни читаоци заслужују истину... Не, истину нисмо заслужили од стране ваше редакције, већ смо се за њу изборили. Затражили смо само благослов и добили смо га од архијерејског заменика Владимира Марковића у времену док је наша борба још била неизвесна. И нисам ваш верни читалац, већ само један од претплатника, из пуке жеље да се лист не угаси... Признајте да сте писали и оно у шта нисте веровали, у нади да ће сванути дан када ће реч бити поштована а човек ће уживати свето право да изрази своје мишљење... Чудим се само што до сада нисте знали да су поједини ваши читаоци – међу којима и ја – одувек поштовали реч истина и чињеницу да човек не стиче свето право, већ је његово право свето“. („Н.Р“, 19. јануар 1990).

19 фебруар 1990. Генерална скупштина бирања руководства ДССР.

281

Након што је изабрано руководство и након што су усвојена документа скупштине, стварање ДССР је окончано. У руководећем савету било је изабрано 45 чланова, међу којима: Миленко Лукин – председник, Славомир Гвозденовић – потпредседник... Усвојио се програм који ће се надаље бавити стварима које се тичу српске мањине у Румунији. (Љ. Степанов, gела, стр.48).

22. фебруар 1990. Промоција књиге о Румунској револуцији.

Јан Бриза, Румунија – Голгота и спасење. У књижари „Михај Еминеску“ у Темишвару, ова је књига, штампана у Новом Саду, била представљена и румунској читалачкој публици. Сем издавача и приређивача, присутнима су се обратили и један од темишварских хероја Револуције, тадашњи југословенски конзул Мирко Атанацковић и писци Петру Крду из Вршца, Славомир Гвозденовић и Корнел Унгурјану из Темишвара. („НР”, I, 9, 2. март 1990).

2. март 1990. У Темишвару почиње Процес оптужених за геноцид у Револуцији.

Укупно 21 официр и Милиције и Безбедности било је оптужено за „посредно и непосредно учешће у геноциду извршеним у граду на Бегеју...“ Главна оптужба се односи на почињена зверства у периоду 16 – 22. децембар 1989. када „...су пуцали у демонстранте, а након пада Чаушесковог режима су изазвали уличне борбе, пуцајући у грађане, војнике и органе задужене за чување реда“. Оптужени су осумњичени за смрт преко стотину људи и преко три стотине рањених. Неки од оптужених ће одговарати пред судом и за „учешће у акцији илегалног извлачења лешева из мртвачнице Темишварске жупанијске болнице и њихово транспортовање у букурешки Крематоријум“. („НР”, I, 9, 2. март 1990).

11. март 1990. Темишварски Проглас.

У недељу 11. марта пред великим скупом људи на Тргу Опере (бившем Тргу Победе) био је прочитан Темишварски Проглас (Прокламација). Прве реакције на садржај и поруку овог важног документа незасновано забрињава српске новинаре у вези са тобожњом деобом Банаћана од Румуније. У

282

ствари, објашњава српска редакција, ради се о „спровођењу принципа економске и адиминистративне деценетрализације“. Темишварском Прогласу јавно су се прикључили „Темишварско Друштво“, „Друштво Европа“, „Конфедерација 16. Децембар“, УДМР (Демократска Заједница Мађара у Румунији), друштво „Ипак је Банат чело!“, Темишварски Градски Савет, итд. То није био и случај ДССР нити српског недељника „Наша Реч“. (приметио М.М.).

13. март 1990. Школски инспектор за српску и хрватску мањину у Румунији.

Бирачки скуп се окупио у темишварском Клубу Новинара. Представници школа са мањинском наставом – 45 на броју – су изнели више предлога; највише гласова су добили историчар Миодраг Милин и професор Светозар Марков. Новоизабрани инспектор Милин је присутнима тражио поверење и подршку за очвршћивање структуре мањинске школе и промовисање циљева ДССР на пољу образовања. („Н:Р“, I, 11, 16. март 1990).

16. март 1990. Генерални конзул Југославије у Румунији, Мирко Атанацковић, почасни грађанин Темишвара.

Догађај је уприличио званичан коминике од стране ДССР у којем се истиче задовољство чланова Савеза поводом ове зацело заслужне почасти, јер је „господин Мирко Атанацковић, заједно са особљем конзулата... од првог дана био на страни темишварских демонстраната... и допринео информисању читавог света о борби и оправданим стремљењима румунског народа и осталих националности... из Румуније“ („НР:“, I, 11, 16. март 1990).

19 – 21. март 1990. Висока духовна посета Темишварској Епархији.

У насталим околностима епископ др Сава Вуковић је преузео управу и руководство Српске православне Епархије у Темишвару. Владика Сава се 19. марта код манастира Базјаша на Дунаву сусрео са свештеницима из Клисуре и долине Нере. Био је обновљен стари соколовачки протопрезвитерат и за протопрезвитера постављен Јоца Лупуловић, парох из

283

Љупкове. Затим, 20.марта је у Темишвару као протопрезвитер (окружни прота) био именован протојереј Драгомир Петков. Следећег дана у манастиру Бездину на Моришу су били именовани протојереји Стеван Рајић и Георгије Плавшић; владика је у чин протојереја-ставрофора промовисао умировљеног протојереја Љубомира Бугарина из Наћфале (жупанија Арад). Отац Стеван Рајић је постављен за арадског протопрезвитера. („Н:Р:“, I, 13, 30. март 1990).

26. март 1990. Ззелено светло за обнову школске мреже на српско-хрватском језику.

На радној седници ДССР генерални инспектор за школе са предањем на српско-хрватском језику М. Милин је обавестио скуп да је од стране Министарства добијена принципијелна дозвола у виду решавања проблема у мањинској настави: право да Српска гимназија у Темишвару функционише као аутономна институција, штампање школских уџбеника ћирилицом и (тамо где случај налаже) латиницом, припремање наставног особља за мањинске школе у оквиру Педагошке гимназије у Темишвару, организовање дидактичких активности заједно са кадровима из Југославије, усавршавање наших наставника у вишим школама у Југославији. („Н:Р“, I, 13, 30. март 1990).

4. мај 1990. Освестите се! Стоп вандализацији српских споменика!

Фебруара месеца је било вандализовано и чак уништено преко 30 надгробних споменика у српском гробљу у Сараволи (Тимишка жупанија). На питања румунске и српске штампе „Ко?“ и „Зашто?“ „Коме то служи и шта треба да значи овај варварски чин?“ није се добио одговор.Почетком месеца априла збио се још један шкокирајући инцидент. Српски надгробни споменици су били разбијени и ишчупани из бетона, уз коришћење механизоване опреме. Врхунац вандализације је било разбијање мраморног и каменог полукруга који је 1932. подигла Краљевина Југославије у спомен 4.700 српских жртава из Првог Светског Рата и погинулих интернираца у Арадској тврђави. Учињен је апел свим грађанима „да не дозволе да нам шака неодговорних пробисвета убија традицију и помути нам заједничке наде у боља времена!“(„Н:Р:“, I, 18, 4. мај 1990).

284

6. јул 1990. Духовно путовање на Косово, о Видовдану.

150 Срба из Румуније отишло је у посету браћи са Косова да ода пошту палим херојима који су животе дали за Србију и Хришћанство пре 600 година. Коначно, Срби су себе пронашли и почели да... стежу редове; то је уједно и потврђивање гесла симболизованог у 4 С (СССС) „Само слога Србина спасава“ са историјског грба Србије („Н:Р:“, I, 27, 6. јул 1990). 13. јул 1990. Књига о Револуцији.

Прошлих дана је из штампе изашла књига о драматичним догађајима из Револуциије под насловом Темишвар 15 – 21. Децембар `89 аутора др Миодрага Милина. Књига, која је доживела „ одличан одзив публике“ излаже напета догађања, од епохалног значаја, која су довела до победе РДФ и „тријумфовања идеала о слободи, истини и правди“. („Н:Р“, I, 28, 13. јул 1990).

27. јул 1990. Српски посланик Миленко Лукин :“Морају нам се поштовати сва права!“

Путем једног интервјуа, Миленко Лукин, посланик Срба и Хрвата у Парламенту, је изразио своје разочарење према обструкционистичком ставу одређених парламентарних група везаном за легитимна права мањина: „Сматрам да је дужност средстава за јавно информисање да обавесте и отворено пишу о свему овоме, пошто се ради о особома које су збуњене и погрешно информисане када је реч о мањинама, с тим што су и нетолерантне, сумњичаве, злонамерне...“(„Н:Р“, I, 30, 27. јул 1990).

18. август 1990. 300 година од Велике Сеобе Срба. Путовање у манастир Базјаш.

Било је то највеће окупљање Срба после Рата и Револуције. О прослави „Преображења“ код манастира Базјаша, заоставштине духовног српског оца Светог Саве, окупили су се Срби из свих крајева Баната. Одржан је спомен на Велику Сеобу Срба из 1690. године, када је по налогу Бечког Двора и сходно Илирским Привилегијама, велики број балканских Срба населио

285

панонске крајеве Монархије (каснију Војводину, Будим, долину Дунава, Кришану...) предвођен патријархом Арсенијем Чарнојевићем. Говорили су посланик Миленко Лукин (који је, премијерно, у јавност изнео апел председника државе Јона Илијескуа „да се анализирају сви нерешени проблеми нашег становништва...“); епископ др Сава Вуковић; југословенски амбасадор Боро Денков; министар просвете и образовања Србије др Данило Ж. Марковић; генерални конзул Југославије, Мирко Атанацковић; сенатор др Антоније Јоргован и многи други месни и жупанијски званичници. („Н:Р“, I, 34, 24. aвгуст 1990).

3 – 5. септембар 1990. Између симболичности и императива: посета председника Јона Илијескуа Југославији.

Ово је била прва председникова посета једној страној држави. Посета се одвила по очекивању, „у пријатељској и радној атмосфери...“. Закључци су били „да ће нове политичке и економске еволуције одредити ... и убрзати размену робе и људства и учврстити сарадњу економских чинилаца...“. У међувремену, како су ствари стојале на терену сазнајемо из друге рубрике листа: „На граничном прелазу (код Стаморе-Моравице) се простире колона аутомобила дуга 15 километара. („НР”, 35, 7. септембар 1990).

6. септембар 1990. Делегација ДССР код председника Јона Илијескуа.

Делегацију су предводили српски посланик и председник Савеза, Миленко Лукин, и потпредседник Славомир Гвозденовић. Они су председника Румуније „у отвореном и спонтаном дијалогу“ (познавајући наше Србе, ово се може превести „хаотично, упадајући један другом у реч“, п.а.) информисали о проблемима заједнице: „Не очекујемо привилегије, већ само да нам буду испоштована и загарантована сва људска права, да уживамо исту слободу коју имају Румуни у Југославији“. Председник је, обазриво и тактички, нагласио да „свакако је у интересу Румуније да на њеном простору и даље живи наша мањина; но, власти неће спречавати потенцијалне емигранте“. Таква опаска председника државе је у тумачењу српског листа била „пуна наде“.!? („НР“, I, 36, 7. септембар 1990).У међувремену, српски представници су, позвани а нарочито непозвани, почели да интервенишу хаотично у стратегији мањинског образовања. Након што је схватио да је изгубио поверење оних незадовољних и подршку

286

руководства савеза, школски инспектор Миодраг Милин је поднео оставку са ове функције, што је – некако с олакшањем – прихватило руководство. (Овај чин наша нова „демократска штампа“ Савеза није споменула. п.а.).

29. септембар 1990. Акције широког карактера поводом прославе 300 година од Сеобе Срба на темишварској сцени.

Неуморни Гвозденовић је нашао себи новог идола (председника Милошевића) којем ће ковати хвалоспеве, у прози и стиховима, користећи Савез. Конкретна историјска чињеница – да је 1690. године Банат био под Турцима, то јест није га ни дотакла историјска сеоба – игнорисана је у потпуности. Упркос овој историјској истини, у Темишвару су се одвијале широке манифестације (без преседана) србовања и претеривања у етничком патриотизму, са снажним уплитањем Београда (државни званичници, амбасада, конзулат, писци, историчари) уз велику допуну домаћег мелодраматичног патриотизма. („НР”, I, 39, 28. септембар 1990; ... 40, 5. октобар 1990). 30. новембар 1990. Карашевци напуштају ДССР.

Годишња скупштина ДССР се суочила са „непожељном“ ситуацијом (али предвидљивом, још од оснивања!) оцепљења Срба и Карашевака. Професор Миља Радан је на скупу подвукао да је „развод неизбежан“, пошто... „Карашеваци су по националности Хрвати и по вероисповести католици, те у таквом маниру и треба да имају свој суживот у оквиру сопственог савеза - Савеза Хрвата у Румунији“. („НР”, I, 48, 30. новембар 1990).

1991

Март – мај 1991. Пометње али и појашњавања у ДССР: победа конзервативаца (Славомира Гвозденовића и његових „сателита“).

Као последица недостатка икаквог става Савеза према динамичном животу на румунској политичкој сцени у првој години демократије, у штампи се појавило неколико замерки. М. Милин је замерио Савезу што се удаљио од

287

револуционарног духа Темишвара (одбијање да се прикључи „Темишварском Прогласу“), одсуство „Бараганаца“ и бивших политичких затвореника из одлучујућих структура Савеза и држање на безбедном растојању („музиканти“ неокомунистичке Власти) од квазигенералног протестовања Темишвараца у вези са успореним темпом реалне демократизације након године дана од Револуције, итд. („НР“, II, 61, 8. март 1991). Гвозденовић је тада, наводећи и Миленка Лукина, врло нападно (медијски линч!) иступио у невероватно великодушном простору понуђеном у листу „НР“ вређајући М. Милина и отужујући га да спроводи политички каријеризам на грбачи Савеза, да има компромитујућу политичку прошлост, да је псеудо-научник, да му недостаје етнички патриотизам и да његов српски језик обилује стилистичким и граматичким неисправностима, итд. („НР“, II, 63, 22. март 1991). Паралелно, консерватористичке тежње старих активиста (груписаних још увек у праве партијске ћелије) и Гвозденовићевих савезника из Клисуре су биле, за кратко али жучно, одбијене од стране представника мњења младих, Драгана Жупунског. („НР“, II, 63, 22. март 1991).Развој догађаја на терену, на годишњим бирачким скупштинама за Темишвар („НР”, II, 61, 8. март 1991) и на генералним изборима („НР”,II, 64, 5. април 1991) резултирао је тиме што је победила иста изрутинисана дружина која ће од сада па надаље владати гласачком машинеријом, али са једном изменом вредном спомена: на челу организације у Темишвару нашао се политехничар Душан Попов. За кратко време ће се доказати да је театрално Гвозденовићево повлачење, у сузама, уз стихове и медијска обавештења, било само припремање терена за његов следећи циљ: успон ка Парламенту и на тај начин контролисање и владање читавим Савезом. „Бунџије“ су по том питању били, подоста времена, цензурисани и маргинализовани (избацивања се више нису практиковала!).Слободно место школског инспектора је попуњено довођењем Гвозденовићевог „сателита“ из Клисуре, професора Борислава Крстића, који је, за разлику од свог претходника, хитно био убачен у руководство Савеза; као бивши политички затвореник, Крстић је, по намери политичког кројача-песника, требало да допринесе „моралној тежини“ руководећег тела.

1992

288

21. март 1992. Уместо ДССР – ДССКР.

Услед прелиминарних „разјашњавања“, генерална скупштина Савеза се одвила по устаљеном реду. Ипак, нешто је вредно назначити. Присутни су, први пут, решили да у назив организације укључе и титулатуру Карашевака, и тако се рађа ДССКР (Демократски Савез Срба и Карашовака у Румунији).(“НР“, III, 126, 12. јун 1992).

12. јун 1992. Попис становништва. Забрињавајуће опадање броја српског становништва у Румунији.

На територији данашње Румуније је 1900. године живело 47.679 православних Срба, затим је њихов број 1940. био 43.405, а сходно Попису из 1992. године Срби су спали на 29.080 душа, дакле, ради се о смањену српског живља за скоро 30% у последњих 50 година. Ако ће се овај негативан развој догађаја наставити, у следећих 30 година овдашње српско становништво ће се наћи на рубу нестанка, испод 10.000 душа. („НР“, III, 126, 12. јун 1992).

4. септембар 1992. Постављање приоритета у оквиру ДССКР: Славомир Гвозденовић, нови кандидат.

Председник Миленко Лукин губи терен. Криза идеја и апатија које владају у Савезу указују да се досадашњи председник и посланик, М. Лукин, уморио. У недостатку подршке „кадристе“ Савеза, Душице Живанов, која се тихо припремала за мировину, Лукин ће се сложити да ће најбољи посланички избор за будућност бити гласна „српска труба“, како се и сам аутодефинисао Славомир Гвозденовић („НР”, III, 138, 4. септембар 1992).

9. oктобар 1992. Резултати испод сваких очекивања. Славомир Гвозденовић посланик.

Текст који је пропратио посланичке изборе бележи „обесхрабрујући мали број гласова“ за кандидате Савеза, једва преко 5.300. Пораз је још већи у језгру Савеза, у Темишвару, где су се од укупно 5.000 српских

289

потенцијалних бирача једва 1.000 огласили у корист Гвозденовића. („НР”, III, 143, 9. октобар 1992).

1993

6. јануар 1993. Оскрнављене и опљачкане српске цркве у Темишвару-Фабрици и у Араду.

„Погана рука неверника не само да нам је оскрнавила свете храмове, већ нам је и помутила мир и радост божићних празника, нама и нашим верницима и црквеним оцима...“, стоји у званичној изјави ДССКР у вези са овим немилим догађајем. („НР”, IV, 156, 15. јануар 1993). За кратко време, кривци су пронађени – реч је о тројици проверених лопова рецидивиста румунских казниона. („НР”, IV, 167, 2. април 1993).

15. јануар 1993. Умро је Еди Вајнхапел.

Преминуо је немачки хармоникаш из Дунавске Клисуре, познат у целом јужном Банату, родом из Белобрешке; био је „Немац који је волео српску музику више него многи Срби“ (писац Чедомир Миленовић). Чика-Едија ће његови сељани памтити „као човека који је топло волео своју породицу, српску музику, ракију и вино...“.(„НР”, IV, 156, 15. јануар 1993).

15. јануар 1993. Књижевно вече ”Иво Андрћ“.

Редакција часописа „Књижевни живот“ у сарадњи са Српском читаоницом и ДССКР организује у Темишвару успешно књижевно вече приликом обележања 100 година од рођења Иве Андрића, јединог лауреата Нобелове Награде у области југословенске књижевности. Говоре су одржали професор Небојша Поповић, универзитетски предавач Борислав Крстић и историчар књижевности Стеван Бугарски. („НР”, IV, 156, 15. јануар 1993).

17. фебруар 1993. Посета српске делегације из Румуније Београду.

290

Бројна делегација ДССКР предвођена председником Миленком Лукиним је отпутовала у званичну посету Београду. Уприличени су сусрети и разговори са југословенским председником Добрицом Ћосићем и председником Србије, Слободаном Милошевићем. Разговарало се о суживоту српских мањинских организација у Румунији и о подршци коју би им матица могла пружити. („НР”, IV, 161, 19. фебруар 1993). Обраћање председника и писца Добрице Ћосића није изоставило патетизам, који је подупрео својим коментарима српски посланик, песник Славомир Гвозденовић: „Чекали смо више од 7 деценија да нам матица каже (гласом федералног председника, п.а.): саосећамо са вама у свим вашим патњама. Уз вас су били сви поштени људи; осим Броза (Тита) и његовог кабинета. За њега је важнији од Срба био лов на медведе са Чаушеском...“ Председник Србије Милошевић је обећао „сталну подршку издаваштву, култури, цркви, школама, стипендијама у Србији... Србија још толико може и мора да учини. Свакако ћемо вам помоћи, и почећемо одмах...“. („НР”, IV, 162, 26. фебруар 1993).

25. фебруар 1993. Незванична посета председника Југославије Букурешту. Јон Илијеску: „Господин председник Добрица Ћосић нас је детаљно обавестио о ситуацији у Југославији... са наше стране, Румунија ће уложити сваки напор за избегавање рата и за решавање свих сукоба путем мира. Обећао сам господину Ћосићу да Румунија неће бити ни на који начин увучена у било какву агресију над Југославијом. Што се тиче ембарга наметнутог Југославији, сматрамо да се што пре мора укинути! Јер то није начин за сузбијање сукоба...“ Председник Југославије, Добрица Ћосић: „Након разговора са председником Илијескуом убеђен сам да међу нама неће бити битнијих разлика, да ћемо и даље сарађивати и неговати добросуседске односе, и да са румунске стране постоји разумевање наше ситуације...“. („НР”, IV, 163, 5. март 1993).

24. април 1993. Неуспело „шминкање ствари“: Борислав Крстић, нови председник ДССКР.

На годишњој скупштини руководства Савеза за председника је био изабран професор Крстић. Очекивало се да нови председник, својим моралним ликом бившег политичког затвореника допринесе јачим легитимитетом

291

руководству Савеза, тело које су контролисали до тада (на жалост, и касније!, а.п.) бивши активисти груписани у недељнику „Наша Реч“. Нови председник је подвукао: „Сматрам да од сада надаље не треба да се засебно опходимо са проблемима, прво са Горњобанаћанима, затим са онима из Клисуре и у трећем реду са Карашевцима. Наши су проблеми заједнички и биће заједнички, стога на исти начин се морамо према њима обазирати... Посебно бих желео да напоменем проблем школа. Ако се сви, и заједнички и понаособ потрудимо око наших српских школа, имаћемо, за кратко време, више активних чланова у оквиру Савеза. У противном ћемо се скроз изгубити и као мањина и као организација“.Ово изјашњавање потребе за заједничко делање ускоро остаје само на речима, јер следе деобе и сепарације које достижу врхунац елиминисањем карашевских чланова из Савеза. На жалост, и други страх новог председника се неумитно остварио: српски број ђака је такође доживео забрињавајући пад. Ево још једног позива у духу (још увек) неуморног активисте на дужности (Душица Живанов): „Ако би свако радио онолико колико је стручно спреман, у Савезу би више реда и рада било, више резултата... Мимо помоћи којој се надамо од матице, морамо се организовати и сами себи помоћи. А за то је потребно више разумевања и да боље засучемо рукаве“. („НР”, IV, 171, 30. април 1993).

28. октобар 1993. Велика прослава стогодишњице рођења писца Милоша Црњанског.

У Темишвару, у школи у којој је својевремено учио велики српски писац, је уприличено откривање његове спомен – бисте. О Црњанском су у Српском Викаријату говорили песник и посланик Славомир Гвозденовић, званице и гости. („НР”, IV, 198, 5. новембар 1993). У Букурешту, у оквиру Факултета за словенске језике, на катедри за српски језик се 2. новембра одржао симпозијум чија је тема била Милош Црњански. Излагали су универзитетски предавачи Д. Гамулеску, М. Живковић, М. Вукадиновић, О. Неделку. („НР”, IV, 199, 12. новембар 1993).

19. новембар 1993. Ничије румунско гробље у Србији.

292

На српској обали Дунава у месту Нови Сип близу Кладова налази се, незбринуто, румунско гробље у којем је покопано 80 румунских избеглица, које су страдале под мецима Чаушескових граничара на Дунаву, у неуспелим покушајима да утекну из кошмарног режима румунске диктатуре. За сада, румунске власти се колебају да ли да преузму одговорност за одржавање овог језивог меморијала, резултат режима који је био криминалан према сопственим грађанима. (...200, 19. новембар 1993).

1994

20. јануар 1994. Откривање бисте Милоша Црњанског.

У присуству потпредседника Репуплике Србије проф. др Данила Ж. Марковића, министра културе Србије, румунских званица и ДССКР, била је откривена биста великог српског писца Милоша Црњанског, у дворишту његовог боравишта у Темишвару, рад београдске ликовне уметнице Дринке Радовановић. („НР”, V, 210, 4. фебруар 1994)

5. април 1994. Посета Букурешту председника Србије, Слободана Милошевића.

Председник Јон Илијеску је у Котрочењу врло срдачно поздравио Слободана Милошевића, речима „драги мој пријатељу“ и подвукао да „Румунија није икада имала ближег и бољег пријатеља од Југославије и Србије“. Слободан Милошевић је истакао плодну сарадњу двеју држава на Балкану, сарадњу која би „многима могла да служи за пример, чак и у условима ембарга и санкција“. Гласом свог председника, Румунија је поново потврдила свој положај у виду неопходног решавања кризе са подручја бивше СФРЈ мирним путем, и ангажовала се да што скорије укине неправедне санкције да би се покренуо програм реципрочне сарадње, у корист обе државе и оба народа. Председник Милошевић се лично сусрео са члановима руководства ДССКР и нагласио позитивне резултате румунске политике у погледу заштите националних мањина. („НР”, V, 219, 8. април 1994).

293

21. октобар 1994. Уместо Демократског Савеза Срба и Карашевака – остаје само Савез Срба у Румунији.

На маратон-седници руководства ДССКР расправа се водила око горуће тема измене назива организације, то јест да се одустане од термина „демократски“ и „Карашевака“. Ако у случају избацивања термина „демократски“ расправа баш и није била јасна, много бистрије су на видело избили разлози за елиминисање Карашевака из Савеза. Све је почело од иницијативе државе Хрватске да се школе са предањем на српско-хрватском језику у карашевским селима претворе у хрватске школе, које да у основи имају специфичност језика који се говори у области Загреба (Загорје), дијалекат туђ Банаћанима, и који искључиво користи латиницу и никад ћирилицу. Представници Савеза су у више наврата покушали да у Решици и у карашевском крају оснују школе или барем одељења са наставом на српском језику, за оне становнике области који су се изјаснили као Срби на Попису из 1992. године. Ова иницијатива је дала нула резултата. Зато је руководећи савет Савеза одлучио да се и име организације промени. Узалудна је била интервенција карашевског делегата, универзитетског предавача Михаја Радана, који је молио оне који одлучују да имају више разумевања за проблеме карашевског краја, с тим што би такав лош развој догађаја пореметио и економске чиниоце, јер су Карашевци били жељни да путују и раде по Европи користећи хрватске пасоше; тако им је ова новонастала хрватска „психоза“ била вештачки наметнута од стране дидактичких кадрова присталица нове оријентације. („НР”, V, 247, 21. октобар 1994).Ето како су превири са западног Балкана успели да запале страст домаћих националиста, у истим непомирљивим таборима.

28. октобар 1994. Контроверзни јубилеј 50 година српске штампе у Румунији.

Може се рећи да је овај јубилеј контроверзан, пошто српска штампа у Румунији (Темишвару) постоји скоро 150 година, из времена пропасти Мађарске Револуције 1848-49. и оснивања Српске Војвоgине и Тимишког Баната.Педесет година, да, али „хвалоспевних“! То јест од цензурисања српске слободне штампе у Румунији и увођења штампе такозване „пролетерске

294

диктатуре“, снажно промовисане и на српском језику, а чију моралну линији наставља, по како произилази, устоличена гарда новинара „Наше Речи“.Да се ради о додатним разбистривањима и појашњењима, више о контроверзној и често бурној прошлости него о радостима, сведоче текстови пуни напетости, из пера тадашњих а и данашњих уредника једнопартијске штампе. Милан Јовановић (главни уредник, умировљен): „Грађанима беше тешко, посебно сељацима и многим Србима, јер су они били титоисти, саботери, издајници, оруђа империјализма и шпијуни и кјабури, експлоататори и Бог ће још знати шта су измислили тадашњи „мали Наполеони“ машинерије зла. ... Овом се приликом намеће једноставно питање: да ли је могло и другачије бити, није ли се претерало саоптуживањем недужних људи, у тој агресивности према титоизму, саботерима, кјабурима. Сугурно да је било таквих ствари и таквих отуживајућих текстова којих се данас нерадо сећамо...“ Србољуб Мишковић (главни уредник, активан): „У овом уводнику упитао сам себе: - је ли српски недељник у Румунији, под окриљем државне власти, имао позитивну или негативну улогу у развијању и трајању нашег живља на овим просторима? Ако ми је дозвољено да изнесем сопствено мишљење, сматрам да је српска новина, упркос политичким и идеолошким бојадисањима, обавила своју дужност...“Како је своју дужност обавила српска партијска штампа покушава, опет, да нам сугерише исти главни уредник Мишковић: „У датим условима, пред српском новином су биле две могућности. Да постоји као орган владајуће Партије, и да покуша, у мери у којој је могуће да забележи ствари које ће сведочити о нашем постојању на овим просторима, или да, једноставно, одустане од привилегија датих националним мањинама и да заједно са румунским народом ужива сва права и у области јавног информисања“. („НР”, V, 249, 4. новембар 1994).Наш уредник и колеге му су изабрали, како се одавде разуме, привилегије, ризикујући осуду будућих генерација. Сигурно, вагамо ми данас, било је тешко, скоро немогуће да се одупреш искушењима и да не прихватиш привлачне понуде тадашње власти. И нити је постојала нека алтернатива, у условима стега диктатуре; свеједно, пропаганда је врвела од аматера који су жудели за добрим животом на рачун дебелог партијског буџета, и то уз читав „јеловник“ привилегија заслужницима, онима који су се показивали као врли и послушни војници режима.

295

1995

29. април 1995. Годишња генерална скупштина ДССКР, под знаком неиспуњења.

Скупштина је дочекана под знаком промена, које нису биле учињене. За председника је поново изабран Борислав Крстић (11 гласова) док је из „младог крила“ Драган Жупунски добио 9 гласова и полако почео да постаје све некомотнији потпредседник. Нису учињене ни очекиване статутарне промене у вези са усвајањем другог назива за Савез. Иако се око овог проблема утрошило поприлично енергије, на финалној скупштини делегати су одложили решење „због недостатка времена“. („НР”, VI, 274, 5. мај 1995). Претпоставља се да је општеприсутни Гвозденовић оклевао да учини тај одлучујући корак, јер би ризиковао да изгуби „остатке“ Карашеваца, који су још били неодлучни и збуњени пред тешким српско – хрватским сукобом. [приметио М. Милин]

29. јун 1995. Темишвар: одлично урађена историја српског Православља у Румунији.

Аутор, Стеван Бугарски, је од епископа др Саве Вуковића добио све похвале за свој труд: „Темишварска епархија има највише штампаних скематизама...од свих епископија Српске Цркве... последњи, чији је аутор Стеван Бугарски, јесте једно од најбољих издања која су изашла из штампе у целој историји Српске Цркве.“У Епископској резиденцији су на промоцији вредног доприноса темишварској историји Српске Цркве присуствовали српско свештенство, чланови Српске Академије Науака и Уметности, представници ДССР, српски и југословенски званичници“. („НР”, VI, 278, 2. јун 1995).

2 новембар 1995. Српски патријарх Павле у Темишвару.

Приликом обележавања 110 година од аутокефалности Румунске Православне Цркве и 70 година од устоличења Румунске Патријаршије, патријарх Павле се обрео у вишедневној посети Румунији.

296

Дана 2. новембра патријарх Павле је служио архијерејску литургију заједно са митрополитом Баната, др Николајем Корнеануом, у епископском храму у Темишвару-Граду. Беседа патријарха, коју је упутио свим Србима, била је порука пуна бола и горчине: „Без намере да представљам српски народ и православну веру бољим него што јесу, морам рећи да Бог види и зна све! И пред његов суд ћемо сви изаћи и нико неће моћи да оправда своје грехове и своја недела, ни неистинама ни неправдом. Наши душмани нас целоме свету приказују као нељуде, недостојне да се називамо људима. Ово кажем јер очекујем од браће Румуна и од других православних народа да нас бране, не зато што смо браћа по вери, него зато што смо оличење Истине, јер је истина за нас Бог... за овдашње Србе срећа је што живе овде, у православној држави, у држави братској по вери и историји... Сматрам да православни Срби у Румунији треба да поносно представљају свој народ, путем њиховог начина живота и вере. Увек мораш чувати свој образ, породицу, твој народ и – разуме се – Православље. Тако се рађају и одржавају најбоље братске везе са свим народима, са румунским народом.“ („НР”, VI, 301, 10. новембар 1995).

1996

20. април 1996. Годишња скупштина ДССКР: „дуга прича, празне речи“!

Још један формалан тренутак, типичан стереотипном животу Савеза, као и размишљања (из обраћања) председника Крстића: „После пет година постојања, тражења а понекад и лутања, свима нам је сада јасна проблематика којом се наш Савез бави... Уопштено гледано, проблематика је сложена, јер се огледава у свим порама нашег опстанка... Није ми у довољној мери познато колико су успеле да ураде организације сличне нашој, али могу с убеђењем рећи да смо ми на самом врху... Лично сматрам да се у свест наших људи укорењује слика постојања једног органа којег се тиче њихова судбина. То је и суштина постојања Савеза. Ако се ова ствар прескочи, онда је постојање Савеза бесмислено...“ Овога пута коментари би заиста били сувишни. („НР”, VII, 326, 3. мај 1996).Аплаузи ипак за живо и топло обраћање, са јасном поруком, госта на скупштини, мађарског посланика партије УДМР др Ференца Барањија: „Ми, Мађари из Румуније, не тражимо ништа више од Румуна, то јест да имамо

297

иста права као и већински, румунски народ. А за вас, Србе – као и за остале мањине – та права морају бити још и већа, да бисте се у будућности могли одржати и чак и још више развити.“ („НР”, VII, 328, 17 мај. 1996).

16. август 1996. „Ротација кадрова“ и незадовољства бившег председника и посланика Миленка Лукина.

Уочи јесењих посланичких избора 1996., први председник Савеза, Миленко Лукин, упућује бирачима отворено писмо.Лукин оживљава статутни споразум ДССКР који важи из 1992. на настојавања карашсеверинског кандидата (Гвозденовића) у вези са „ротацијом“ кандидата за привилеговано место посланика у жупанијама са српским становништвом. Ако је у почетку посланичку фотељу добио представник жупаније Тимиш, на ред је дошао представник жупаније Караш (у међувремену, дотични се одомаћио у Темишвару); Лукин се бојао да ће тадашњи посланик прекршити споменути статутни споразум. („НР”, VII, 341, 16. aвгуст 1996).Страховања су била оправдана каснијим развојем „послаништва код Срба“ када су доживели срамотан рекорд за лоше стање демократије, рекорд „дуговечности“ у редовима мањинских посланика (1992 – 2008, Славомир Гвозденовић). Површно изјашњавање врлина демократије, сведене на, ето, пук (и крив!) етно-географски преговор. Нису ли демократска стремљења заслужила (посебно у Темишвару) већу мотивисаност и већу пажњу? А и бирачко тело је имало права да се нада (или не) нечему више од „џентлменског споразума“ између два кандидата препуних високих посланичких ставова. [приметио М. Милин]

6. септембар 1996. Испит „зрелости“ за савез: бирање Гвозденовића за посланика.

На седници за бирање посланичког кандитата Гвозденовићеви „сателити“ су озбиљно засукали рукаве. Главни уредник „Наше Речи“ Србољуб Мишковић чини апел на „зрелост“ присутних и на потребу писаних аргумената: „немамо довољно времена за ванредну скупштину... она би имала негативан одјек у нашем народу... истицање кандидата путем партија изазвало је доста прљавих ствари, у поређењу са нашим расправама и

298

несугласицама које су невина ствар... У данашње време овакав тип расправа је природан феномен...“Да би се ствари одвиле у границама нормале и сходно очекивањима потрудио се и председник Савеза проф. Крстић, који је известио јавност путем Коминикеа чији је циљ био да заташка кључање ствари: „На прошлом сусрету руководећег савета разговарали смо на тему заступања неких принципијелности... икао је то било превремено антиципирано и недовољно аргументисано... па је само неколико чланова одлучило о овако важној ствари...“Након овог замршеног увода, председник прелази на дела, и предлаже „да се вербални споразум о ротацији по жупанијама у посланичкој трци прогласи као неважећи, пошто такав механизам не може фунционисати сходно тренутном бирачком систему“. У закључку свог коминикеа председник је подвукао своје надање „да ће се заувек избрисати сумње да се у руководству Савеза чине нечисте работе и склапају сумњиви споразуми“. Осећајући се донкеле оптерећен овим изјавама, Крстић је сугерисао да „не би било на одмет да наша штампа и наш радио објаве у целини запис са седнице“. Овде наступа Србољуб Мишковић и својим ставом распирује сумње по питању потпуне транспарентности у оквиру Савеза: „наш лист нема запосленог стенографа те је немогуће да се добије такав текст. За сада ћемо објавити само новинарске белешке“. („НР”, VII, 345, 13. септембар 1996). Као да у то време још нису били измишљени диктафони нити могућност преписивања снимака. Јасно се осећао дах неопозиве пресуде и осуде истинитој демократији у стилу пресуда за „титоистичку пропаганду“ из педесетих година. Можда несвесно, жртва из прошлости постаје, ето, џелат. [приметио М. Милин]. Бирачка машинерија је затим изградила и изгласала Гвозденовића за посланика.

27. септембар 1996. Олуја у ДССКР.

Као резултат настале цензуре у „Нашој Речи“, критиковања на рачун српског посланика Гвозденовића објављују се у румунском дневнику „Ренаштерја Банацјана“. Странице српске штампе су крцате присталицама политике Савеза (Сима Жарков, Светозар Весић, Драга Петков) и негодовањем председника Крстића, упућено српској емисији Радио Темишвара, због критичког става којим је уредник Милорад Путник пропратио минула превирања у оквиру Савеза.

299

Паралелно је објављен и Позив на противљење кандидатури Славомира Гвозденовића, који су потписали (уз Миленка Лукина) десетине чланова српских културно-уметничких друштава („Младост“, „Зора“) као и представници месних подружница Савеза из значајних српских центара попут Варјаша, Великог Семпетра, Ченеја, чак и предесдников син, Огњан Крстић. Овај позив подвлачи „став јасног ниподаштавања“ српског посланика према културно-уметничкој активности мањине. Та је активност и била запостављења у однос на огромне протоколе и промовисање посланикове сопствене личности у свету писаца, јавним новцем, неоправдано потрошеним, на посете и угошћивање страних делегација – у околностима у којима би природно било да Савез прима материјалну подршку од матице. Ни онај нападнути (Гвозденовић) не губи прилику да се обрачуна; лијући, по обичају већ, сузе самосажаљевања али и одапињући отровне стреле према културалном „политруку“ (Лукину) који му ремети снове о величању и слави. („НР”, VII, 347, 27. септембар 1996).

4. октобар 1996. Подсетник на патње Срба у Барагану.

У темишварском Дому Студената одржан је дирљив подсетник приликом 45 година од депортовања у Бараганску Голготу. Пред великим бројем посетилаца, сачињеним од бивших депортираца, о овој болној епизоди из блиске историјске прошлости Срба у Румунији говорили су председник Удружења Бараганаца инж. Силвју Сарафолеану, Славомир Гвозденовић, Љубомир Степанов и многи други депортирци (Вида Чоков, Саша Аћимов, Александар Радосављевић, Делија Тороница, Драга Петков, Рада Илин, Фрањо Микшић...). Истом приликом била је приказана и монографија која детаљно обрађује феномен депортовања, књига чији су аутори Миодраг Милин и Љубомир Степанов. („НР”, VII, 348, 4. oктобар 1996).

1997

30. јануар 1997. Српске школе у Румунији (1919 – 1989). Mонографија.

Књига – тестамент преминулог професора и школског директора Душана Сабљића, у научном неговању Стевана Бугарског, у издању ДССКР. У

300

Српској читаоници, присутнима је приказана, прва широка и документована монографија српског школства у Румунији, плод неуморног рада и животно дело професора Сабљића, наставника и изградитеља (са добрим и лошим странама) карактера послератних генерација у редовима српских интелектуалаца у Банату. („НР”, VIII, 367, 14. фебруар 1997).

12. април 1997. Генерална скупштина Савеза. На челу, некако зачуђујуће, Светозар Живанов.

Од посланичких избора, напетости се настављају у оквиру Савеза. Њихова жртва је постао и председник Борислав Крстић. Растрзан између два опречна табора и болестан, повукао се крајем 1996. године. Заменио га је млади Драган Жупунски, као привремени вршилац дужности председника. Изгледало је да ће он постати и нови председник. Но, у пуној изборној сесији, Жупунски одбија место председника под образложењем да му обим посла на радном месту неће дозволити да се својски посвети јавном животу. Тада је био предложен – и изабран за председника – млади кандидат, инжењер Светозар Живанов. На предлог професора Борислава Крстића скуп је изгласао и статутну измену: ДССКР постаје, коначно, ССР (Савез Срба у Румунији). („НР”, VIII, 379-380, 9. мај 1997).

21. новембар 1997. У Сегедину потписан протокол о стварању еврорегије Дунав-Тиса-Мориш.

У Сегедину, главном граду жупаније Чонград у Мађарској, у европском амбијенту Управе, украшеној сликама, цвећем и трима заставама сарађујућих држава (Румунија, Мађарска, Југославија) и заставом Европске Уније, уз салонске музичке акорде, био је потписан Протокол о конституисању Еврорегије Дунав-Тиса-Мориш. Идеја је рођена три године уназад, у оквиру братимљења жупанија Чонград, Тимиш и Арад. Еврорегија се у међувремену проширила на 10 саставних делова (5 румунских жупанија, 4 мађарских и југословенска аутономна покрајина Војводине). Она одговара будућим надама Европе, које претпостављају реципрочно отварање и регионално здруживање, у виду што бољих економских, друштвених и културних сарадњи. У име ССР, на манифестацијама у Сегедину је присуствовао посланик Славомир Гвозденовић. („НР”, VIII, 408, 28. новембар 1997).

301

1998

10. април 1998. Конференција мањина у Клужу. Срби: НЕ! етничкој аутономији. Крајем маја месеца у Клужу је одржана међународна конференција мањинаца „Култура, образовање, етнички идентитет“. Конференција је усвојила Декларациију из Клужа у погледу истицања примера етничке аутономије. Срби нусу присуствовали овом скупу. У вези са овим догађајем ССР се изјаснио: „проблем етничке аутономије није од интереса за Савез те је Савез не подржава“. Што се тиче културне аутономије, „она је присутна у активностима нашег Савеза, почевши од 1990...“ („НР”, IX, 427, 10. април 1998).

13. јун 1998. Годишња генерална скупштина ССР.

Скуп је био под знаком последица грађанског рата из Босне и Хрватске, негативних по Србе. Председник ССР Светозар Живанов изражава незадовољство у вези са нејасним положајем Србије у погледу на дијаспору из Румуније: званична Србија, која веома позитивно оцењује ситуацију дијаспоре у Румунији се, као таква, одриче ангажмана пружања икакве помоћи поменутој дијаспори. („НР”, IX, 437, 19. јун 1998).

4. октобар 1998. Прослава 250 година постојања Српске саборне цркве у Темишвару-Граду.

Обележило се 250 година – четврт миленијума – од подизања Српске Православне катедрале у Темишвару, снажан симбол српског православља, под чијим се моралним и духовним окриљем одвијао живот српске заједнице у Банату. Присутни и висока свештенска лица су били задивљени новим сјајем Божије Куће, која је била у потуности обновљена, доприносом верника и уз помоћ професионалних рестауратора из Србије. Приликом ове свечаности говорили су епископ др Сава Вуковић, администратор Епархије, епископ Лукијан, администратор Темишварске епархије, протојереј-ставрофор Драгомир Петков, званице. Свечаност је закључена како и

302

приличи, химном Светом Сави, химном свих Срба. („НР”, IX, 453, 9. октобар 1998).

18. октобар 1998. Заједничка молитва за читав српски род у свим српским црквама у Румунији.

„Ако светски моћници не желе да чују глас правде и људског достојанства, Боже наш помози да крв више не тече српским земљама!; чувај српски род који по ко зна који пут невино страда због туђих грехова!“ биле су речи изговорене у молтивама недеље 18. октобра у свим српским храмовима у Румунији. („НР”, IX, 455, 23. октобар 1998).

11. септембар 1998. Изненадна оставка из руководства ССР. На место Светозара Живанова долази Драган Жупунски. На радној седници руководства ССР дошло је до изненадне оставке председника Светазора Живанова. Он је свој гест оправдао као радни и политички сукоб између руководећег положаја у добро познатој фирми ЕЛБА и оног у Савезу. Претпостављамо да су иза овог часног геста човека без компромиса стајали притисци и нтриге из истог прљавог подземља мањинске политике. На то наводи и злочести коментар („вечитог“ главног уредника Мишковића) на рачун Живанова, који важи за „непоузданог човека“, јер је своје дете уписао у румунску школу. Привремени вршилац дужности председника је постао, по други пут, Драган Жупунски. („НР”, IX, 450, 18. септембар 1998).

29-30-31. октобар 1998. У Темишвару: Први сусрет српских мањина из Европе. Из обавештења за штампу сазнајемо да се овај евроспки сусрет српских мањинаца одвио под окриљем ССР и уз подршку Српске темишварске епархије. („НР”, IX, 457, 6. новембар 1998). Још сазнајемо и тематику овог значајног скупа Срба ван Србије: проблеми Срба у Албанији, Мађарској, Македонији, Хрватској, Аустрији, итд. („НР”, IX, 458, 13. новембар 1998). Статут ССР указује да је циљ овог нашег Савеза промовисање веза између Румуније и Србије, у којима да мањинци буду споне добросуседске сарадње. Покретач овог међународног скупа у Темишвару је био посланик у

303

Румунском Парламенту, Славомир Гвозденовић – иако је очигледно да би за ове проблеме требало да брине Влада Србије и њено Министарство за Дијаспору. Ето, Срби у Темишвару су на челу са њиховим послаником урадили оно за шта је легитимитет имала једино Влада из Београда. Просто да не поверујеш!

11. новембар 1998. Лига румунско-српског пријатељства. У Букурешту су се сусрели сви инцијатори Лиге румунско-српског пријатељства. Главни циљ: промовисање веза између румунског и српског народа. Чланови ове Лиге намеравају да спроведу у дело жеље оних румунских грађана који „верни вишевековним традицијама пријатељства и солидарности двају народа..., су решили да делају у виду заштите виталних интереса оба народа“.Покретачи и присталице ове иницијативе су били више истакнутих личности нашег јавног и политичког живота: универзитетлије Василе Ђионеа, Николаје Червени, Антоније Јоргован, Момчило Лубурић, новинар Милан Петровић, писци Фануш Њагу, Дину Сарару, Мирча Сантимбреану, Петру Гелмез, амбасадор Василе Шандру, историчар Ливју Мајор, академици Разван Теодореску, Раду Војнеа, посланик и песник Славомир Гвозденовић и многи други. („НР”, IX, 438, 13. новембар 1998).

1999

15. фебруар 1999. У Араду преминуо протојереј и ликовни уметник Драгутин Остојић. Свештеник и ликовни уметник Драгутин Остојић је апсолвент Теологије у Београду 1934, када је био рукоположен за оца у српској цркви у Араду, заоставштину Саве Текелије, духовног мецене Срба из прошлости. Између 1939 – 1979. отац Драгутин је био арадски парох и протопрезвитер. Човек солидне културне грађе, Драгутин Остојић је био духовни отац Арађана за време превртљивог XX века, права спона вере у времену, рукоположен од легендарног Георгија Летића (последњи носилац владичанског достојанства у Темишвару). Такође је био и талентован уметник, сликар икона, историчар

304

и етнограф, једна од најзначајнијих личности међу Србима у Араду и Поморишју. („НР”, X, 472, 26. фебруар 1999).

4. април 1999. Стоп НАТО бомбардовању над Србијом.

Субота 3. април био је дан снажне румунско-српске солидарности против НАТО бомбардовања и агресије Северно-атлантске алијансе над Србијом.Више од 500 Букурештанаца, Срба и њихових пријатеља Румуна, сакупљени у ССР и Лиги румунско-српског пријатељства, протестовало је на Тргу Народног Позоришта у Букурешту против НАТО бомбордавоња над Србијом, у знак солидарности са српским народом у овим тренуцима тешких искушења. Гомили су се обратили букурешки универзитетски предавачи Октавија Неделку, Вирџуил Радулеан, Душица Ристин, архитекта Букур Крачун, генерални секретар Лиге, Дан Замфиреску, госпођа Стана Бузату, клежански парох Костел Кокан, студенти. Демонстранти су се затим упутили ка Југословенској амбасади, где их је примио амбасадор Десимир Јефтић, и примио овај знак солидраности са патњом браће из Србије.У Темишвару на Тргу Уједињења изашло је на хиљаде демонстраната са антиратним плакатама против НАТО, за солидарност са Србијом и Косовом, за мир на Балкану. Митинг је организовао ССР, уз помоћ свих српских институција, на челу са Српском православном црквом, српском гимназијом „Д. Обрадовић“, српском штампом и српском емисијом Радио Темишвара, српским културно-уметничким друштвима из целог Баната. Масама људи који су напунили историјски трг Темишвара-Града обратили су се посланик Славомир Гвозденовић, протојереј Мирослав Стојков, који је прочитао протестно писмо верника Епархије у вези са насилничком НАТО акцијом и покушајем де се отргне Косово, духовни Јерусалим Срба, политехничар Душан Попов, професор и велики српски пријатељ Николаје Царану; затим, још један пријатељ Срба, доктор и жупанијски саветник Александру Фактор; позната позоришна личност, режисер Јоан Јеремија, историчар Миодраг Милин; песникиња Љубица Рајкић; професор Александар Радован; универзитетски политехничар и некадашњи лидер Савеза, Миленко Лукин; арадски човек од културе Божидар Панић, посланик Еуџен Николча, итд. Након митинга, у служењу оца-викара Владимира Марковића, уследила је литургија и одржан је парастос палим жртвама у НАТО агресији. („НР”, X, 478, 9. април 1999).

305

12. јун 1999. Годишња скупштина ССР: хармонија на релацији Темишвар – Букурешт и криза у настави и образовању. Годишња скупштина је без битнијих догађања потврдила „de facto” руководство Савеза. Ипак, уочена су два аспекта: криза у настави, која већ дотиче и последњу српску гимназију, у опасности да изгуби једно место за учитеља због недостатка ђака у основном четворогодишњем циклусу; друго – јавно исказана хармонија између мањинског посланика и руководства Савеза. Посланик Гвозденовић, први пут подвлачи „одличну“ сарадњу са руководством Савеза, што му је значајно олакшало терет „бројних проблема од изузетног значаја по српски живаљ, који су били и остали у његовој надлежности.“ („НР”, X, 488, 18. јун 1999). [на почетку сам напоменуо да је Славомир Гвозденовић радио на томе да преузме контролу над рукодством Савеза. Ево непобитног примера: председавајући на сесији су били С. Гвозденовић – Б. Крстић – Д. Жупунски; дакле, 2 из 3 су људи из Клисуре, док вршилац дужности председника, из Горњег Баната, држан до у недоглед у несигурном стању привременог председника. Када ће Жупунском истећи интеримарност, нови председник ће постати, поново... опет један човек из Клисуре... приметио М. Милин].Ризици демократије, из коментара Србољуба Мишковића. У својој интервенцији главни уредник ставља на знање дилеме и деликатан положај српске штампе у тренуцима опште кризе система: „Питам се шта би се могло десити ако би румунске власти, имајући у виду тон нашег писања и наш неприкосновени положај према ситуацији у Србији и на Косову, одлучиле да нам сасеку финансијску потпору... Ко би тада био спреман да нам помогне? Ето једног од ризика новинарске политике...“ („НР”, X, 490, 2. јул 1999).

2000

15. јануар 2000. Убијен Аркан, командант српских „Тигрова“. У суботу увече 15. јануара у хотелу „Интерконтинентал“ у Београду професионалне убице спроводе смртни атентат над Жељком Ражнатовићем – Арканом, бившим командантом паравојне јединице „Тигрови“ из грађанског рата у Хрватској. Аркан је био сложена и контроверзна личност,

306

са богатом прошлошћу из света западњачке мафије, и био је на листи Хашког Трибунала, а истовремено величан у Србији као прави народни херој. („НР ”, XI, 519, 21. јануар 2000).

21. јануар 2000. Интервју са министром Ковачем-Екштајном Петером: да би се одржале, мањине морају бити подржане!

„Наша Реч“ је објавила интервју са министром за мањине, који је између осталог рекао: „У области школства мора се много више урадити када је реч о вишем образовању и о школским секцијама са малим бројем ученика са наставом на матерњем језику... за своју активност у последњим годинама на пољу културе, школства, новинарства и организованости ССР заслужује све похвале. Ви сте веома активна организација и мало је таквих у Румунији, иако сте ви мало на броју... радујем се да видим да се активно ангажујете да очувате национални идентитет... Сматрам да ће Савез успети, уз финансијску подршку државног буџета, да оствари све испланиране активности, а видим да их има много!“ („НР”, XI, 519, 21. јануар 2000).

18. фебруар 2000. Преминуо темишварски „отац Драга“. У петак, 18. фебруара, прерано се из живота гаси, у 69. години, протојереј-ставрофор Драгомир Петков, духовни отац верника из Темишвара-Града и окружни прота Епископске цркве свих Срба у Румунији. У срцима својих Темишвараца је остао као „отац Драга“, који их је више од 40 година ценио и духовно упућивао, са посебном људском и родитељском топлином. („НР”, XI, 524, 25. фебруар 2000).

20. март 2000. Годину дана од НАТО агресије над Југославијом.

У Темишвару је одржан спомен-подсетник на годишњицу од НАТО агресије, у којој је погинуло више од 2.000 цивила, од којих 600 деце. У име Лиге румунско-српског пријатељства говорили су проф. др Николаје Царану, председник Темишварске и Букурешке подружнице и проф. др Вирџилју Радулеан, први потпредседник. Додељене су повеље и захвалнице. Међу примаоцима наводимо новинаре Марјану Черникову, Милета Керпенишана, Сорина Богдана, Рајка Корњу, Елеонору Попу, писца Јоана

307

Марина Алмажана, оца Јона Бранзеј, проф. др Маријуса Бизерју, вођу Румуна из Србије, Косту Рошуа, итд. („НР”, XI, 528, 24. март 2000).

26. мај 2000. Две тачке гледишта: „акција“ или „агресија“ НАТО.

На страницама недељника „Наша Реч“ је букнула расправа између Чедомира Миленовића, познатог српског прозног писца у Румунији и Мирка Атанацковића, бившег генералног конзула Југославије у Темишвару, на тему недавних невоља које су се обрушиле над Србију.Својим изјавама, у румунској штампи, („НАТО акција није била усмерена против српског народа, већ против диктатуре коју је наметнуо Милошевићев режим...“) дипломата је иритирао писца. Миленовић, спомињући 50 мостова, болница, школа, зграда, итд., које је НАТО срушио, даје суд „... мостове, путеве,... је саградио народ, а не Милошевић... Немојте тражити човеку на чију су главу сручена таква недела, да у наставку воли; он почиње да мрзи...“ („НР”, XI, 537, 26. мај 2000). Реплика бившег конзула Атанацковића стиже са прецизирањем: „ја сам осуђивао и даље осуђујем диктаторску политику режима Милошевића, који је главни кривац за патње које су проживели моја земља и мој народ... Било која друга власт би урадила све шта стоји у људској моћи gа избегне страшне народне патње и уништење државе.“ („НР”, XI, 539, 6. јун 2000).

8. децембар 2000. Славомир Гвозденовић поново посланик.

Из замршеног текста главног уредника Мишковића сазнајемо да су се Срби обрели, поново и још једанпут, са Гвозденовићем као послаником. Мутна правила демократије у српској интерпретацији овако изгледају овога пута: Гвозденовић је кандидовао као посланик са бирачким телом у жупанији Караш-Северин (иако је Темишварац већ више од две деценије). На листи за посланика жупаније Тимиш наилазимо на... Симу Жаркова, Арађанина од када је света (иако је Арад имао своју сопствену листу). Овога пута жупанија Караш броји више гласова (4.700), док Тимишка жупанија мање (3.400). Пропорционално, Тимиш је сакупио више гласова (3.400 на листи са 3 имена) док је у Карашу било мање (4.700 на листи са 5 кандидата). Може се рећи да се у Тимишу сакупило више гласова по кандидату него у Карашу. Ипак, за посланика је изабран „карашко-темишварски“ Славомир Гвозденовић. („НР”, XI, 565, 8. децембар 2000).

308

Дакле, по објашњењима која су нам дата, ако би кандидовао на листи за Тимишку жупанију (где има адресу сталног боравка), Славомир Гвозденовић не би успео. Ето, пошло му је за руком једино путем двојног идентитета, какав му је и лик победника на изборима, тужан, тобоже забринут и „помирен са судбином“ да прихвати ову (нежељену) јавну одговорност. [приметио М. Милин].

2001

4. јануар 2001. Преминуо Борислав Крстић.

Уочи Нове Године српски живаљ у Банату је ошинут тужном вешћу: сасвим неочекивано је, „од тешког срца“, како људи кажу, преминуо онај који је одређено време био председник Савеза. Примеран отац и супруг; целог живота је био школски директор у јединој основној школи у сеоској средини са предањем на матерњем језику, у Белобрешки. Село мало али одабрано, са великим личностима. Једна од њих је био професор Крстић. Младић пун илузија, вредан, на Славистици у Букурешту. Његов лет ка идеалима је болно и неправедно скресан у сулудој кампањи „заоштравања класне борбе“. Баксузно га дотиче последњи талас политичких репресија, крајем педестих година. Након рехабилитације верно ће служити настави и образовању као професор, школски директор и аутор уџбеника, као монограф и прозни писац. Средином деведесетих година биће „увучен“ у руководеће дужности (председник и школски инспектор) Савеза. И овде наступа са великим виђењима у мањинској политици школства. Но, бива засут неиспуњењима и проблемима. Достојанствено се повлачи у родно место, где завршава свој животни век, и где га његови ближњи цене до последњег часа. Клањамо се пред успоменом оним који је био и наш директор, сарадник и председник, човек широке душе и одан својим Србима, од којих је добио можда мање него што је заслужио. („НР”, XII, 569, 5. јануар 2001).

18. фебруар 2001. Преминуо Ђока Мирјанић. Један од оснивача ССР, професор Ђока Мирјанић, преминуо је у 63. години живота. Тек је био закорачио у заслужену мировину, након живота

309

посвећеног српском школству и образовању и афирмисању свога рода путем писане културе. Његова је судбина била везана за Српску гимназију у Темишвару. Овде је био ђак а затим професор матерњег језика, школски инспектор а затим после 1989. и први директор новоосноване Српске гимназије „Д. Обрадовић“: тврђава у прошлости, а данас најбитније упориште формирања и одржавања српске духовности у Румунији. У деценији након Револуције Српска гимназија је била вођена Ђоком Мирјанићем, са педагошким тактом и родитељском бригом. („НР”, XII, 576, 23 фебруар 2001).

21. април 2001. Срспка црква у Решици. Срби из главног града жупаније Караш-Северин доживели су да њихов сан постане јава: саграђена је њихова црква, посвећена Васкрсењу Гопсодњем. Ова хришћанска победа је заслуга врле подршке верника и матичне цркве, а посебно епископа др Саве Вуковића и Лукијана, епархијског управника. На освећењу речишког храма, пароху Стевану Петровићу је изузетну част учинило присуство свештенства Темишварске епископије, многих званица и верника. („НР”, XII, 585, 27. април 2001).

1. јун 2001. У Темишвару дочекан са великим одушевљењем председник Југославије Војислав Коштуница.

Југословенски председник Војислав Коштуница, услед протоколарне посете председнику Јону Илијескуу, зауставио се и у Темишвару. Примили су га и поздравили жупанијске и градске власти, руководство ССР и челници Српске Темишварске Епархије. Сала Српског Клуба је, као и Владичански Двор, била претесна да прими толико одушевљене публике. У свом обраћању, српски председник подвлачи „да се његова посета завршава тамо где логично и природно и треба, то јест код српских земљака, у Тимишкој жупанији, у Темишвару...“ Помињући сећање на изузетне историјске личности српске историје и културе са ових простора (Доситеја Обрадовића, Саву Текелију, Милоша Црњанског...), Коштуница закључује говор обећањима подршке овдашњим Србима од стране новоустоличене демократије у Београду.Осећања до суза и овога пута незадрживо теку из еуфоричног пера посланика-песника. Исто то се догађало, пре извесног времена, услед појаве

310

метеорске личности Слободана Милошевића; кога данас јавно наш песник и елита му проглашавају за смртног душманина српске демократије. Песник који јавно обавешатава читалачку публику да му је указана част да лети председничким авионом. („НР”, XII, 592, 15. јун 2001). Ето докле може да догура демократска посланичка примереност код Срба: омиљена играчка „дечка“-посланика-дипломате је постао председнички авион! 2. јун 2001. Бирања у ССР. Назире се нада за подмлађивање: инжењер Огњан Крстић председник.

Разочаран свим работама и намештаљкама са прошлих избора у корист посланика за мањине, Драган Жупунски напушта функцију привременог вршиоца дужности председника ССР. На његово место ускаче политехничар и врли члан Црквеног одбора, Душан Попов. Ипак се у Савезу све јаче осећа нов дух младих активсита органозованих у темишварском Фабричком Клубу. Њихов портпарол, новинар Рајко Корња разбија лед новим предлогом, наиме да председник ССР буде један од њих, ентузијаста, талентовани кореограф културно-уметничког друштва „Младост“, инжењер Огњан Крстић. („НР”, XII, 591, 8. јун 2001). Предлог је с одушевљењем прихваћен чак и у редовима „конзервативаца“; можда се радило и о знаку поштовања према Огњановом оцу, Бориславу Крстићу.

22. јун 2001. Преминуо епископ др Сава Вуковић. Владика Сава је био један од сјајних теолога Српске Православне Цркве, са универзитетским студијама (и докторатом) на Католичком Универзитету у Берну. У црквеној хијерархији, епископ др Сава је био епископ-викар и професор на Теологији у Београду (дисциплина – литургија и црквена уметност); епископ Источно-Америчке и Канадске Епархије; епископ Шумадијски. У раздобљу 1980 – 1996. био је управник Темишварске Епархије и доживео велики заслужени углед својих банаћанских верника. („НР”, XII, 593, 22. јун 2001).

10. август 2001. Први знаци „освежавања“ у ССР: новински облик недељника „НР“ постаје часопис.

311

Рајко Корња, модернизатор српског новинарства у Румунији, апсолвент Новинарства у Београду, најављује нови формат недељника „Наша Реч“ почевши од броја 600, 10. августа. Заједно са косметизацијом новине, ту је и осетно подмлађена редакција коју предводи Корња. У редакцијском саставу ничу млада имена, која дају наду: Борко Илин, Горан Мракић, Борислав Велимировић, итд. Јављају се први одјеци и храбрења на овом новом путу: из српских села али и од стране сабраће по струци, из масмедија (Про ТВ, Зиуа де Вест, Радио Темишвар, радио Нови Сад...) („НР”, 601, 17. август 2001).

24. август 2001. Рајко Корња распирује илузије о еталону РТС (Радио Телевизија Србије) Београд.

У луцидном тексту о пролазној слави великих и малих, нови главни уредник руши стара схватања укорењена код обичних људи (и не само код њих!) попут „српска државна телевизија, најбоља на Балкану!“. Ван Балкана, могуће! Али чим зађеш у унутрашњост приметиш каква је „ТВ Бастиља“ и да „прошлост увек изгледа боље од садашњости.“ („НР”, 602, 24. август 2001).

14. септембар 2001. Наш свет – изграђен онако како желе новинари.

У једном храбром разговору, пуном заузимања става, надахнутом дијалогу двојице младих и талентованих српских новинара, од којих је један (Миле Керпенишан), на нашу велику жалост, прерано умро. Борко Илин у дијалогу са Милетом Керпенишаном: „Схватио сам да Румунију у ствари воде новинари. Они су стигли да уместе људима шта ваља а шта не, како да расуђују, за кога да гласају, итд. Мислим да је данас штампа у Румунији, прва, а не четврта сила, како би и било нормално да буде. Међу новинарима има много кретена. Чак превише. Иако су неки од њих интелектуално надарени, ипак остају кретени. Полази им за руком да манипулишу и хушкају народ, и да тако обликују стварност како њима одговара. Након извесног времена, џаба му кажеш да је идиот, он већ има створено име, људи га слушају и верују му. То нас све убија!“ („НР”, 605, 14. септембар 2001).

312

9. септембар 2001. Рајко Корња: непостојаћа Србија за нас. Жучне примедбе о стварностима и разочарењима из матичне земље. „Један од Срба из Румуније [Драган Жупунски, у једном од својих иступања, а. п.] је изразио своју жељу да овдашњи Срби више не буду спона за сарадњу двеју суседних и пријатељских земаља. Ово је омиљени исказ политичара са обе стране границе. И једни и други играју на мосту са намером да пређу а после њих тај мост се руши и нестаје. Мисли нас воде на полицијска малтретирања која подносе наши земљаци на граничним прелазима и на омаловажавајући третман којем су изложени... Али ево како ни мала октобарска револуција у Београду [октобар 2000., пад Милошевићевог режима а.п.] није донела икакве суштинске промене што се тиче опхођења матице са српском мањином. Недавно, на једном окупљању Срба у Темишвару, један од српско-румунских ветерана је саветовао неког младића да има стрпљења, јер тренутно Србија преброђује тежак период. Напоменуо му је рат, распад Југославије, трагедију на Косову, итд. Након што га је пажљиво саслушао, голобради младић га је упитао: колико још проблема треба да има једна држава да не буде у стању да обезбеди ни три стипендије за студије из свог буџета? Закључак: не можемо а да не приметимо да се у Темишвару а и у околини појављују нови голобради младићи који изгледа нису расположени да само сањају о некој Србији која не постоји и да године у низу слушају само празне приче.“ („НР”, 613, 9. новембар 2001).

2002

8. фебруар 2002. Премијер Србије Зоран Ђинђић у Темишвару, са надама за будућност. Пријем код жупанијских и градских власти. Затим у Клубу ССР у Темишвару и у Владичанском Двору.Преgсеgник ССР Огњан Крстић: „Господине премијеру, молимо вас да се вашим ауторитетом ангажујете да нас Србија боље разуме и да буде уз нашу цркву у њеној борби да поврати своја добра и имовине, да буде уз наше школе и уз наше културне установе и да нас на тај начин подржи у нашој борби за опстанак идентитета.“

313

Премијер Србије, Зоран Ђинђић: „Ако говоримо о традицији, најпре се морамо упитати који су огранци нашег националног бића које треба даље развијати, шта је позитивно у нашој прошлости и темељ за будућност. У нашој смо традицији имали доста опита са трагичним крајем, погубне по народ. Сада живимо повољнија времена за позитивно редефинисање нашег националног карактера... Што се тиче ваше мањине, било који вам били проблеми и потребе, јавите се нашим министарствима, тражите, настојавајте, нећете погрешити; куцајте и на отворена врата, нећете погрешити чак и ако ћете у више наврата тражити помоћ, боље више пута него икад. Србија има пред собом светлу будућност а ја вам гарантујем да се налази у добрим рукама.“ („НР”, 627, 15. фебруар 2002).

6. април 2002. Понуда Србије: ССР и експерименат „Скупштине дијаспоре за Румунију“ на челу са Славомиром Гвозденовићем и др Душаном Поповим.

Годишња скупштина ССР се наизлгед одвила рутински, са обичним извештајима о трошковима, остварењима и недостацима, нацртима за пројекте...Новина је дошла од стране Генералног конзулата Југославије у Темишвару: идеја стварања једне „Скупштине дијаспоре за Румунију“, као саставни део „Савета дијаспоре“ из Београда, а имала би улогу консултативног тела при Влади Југославије. Сазнајемо да у овом београдском савету имамо представника из Румуније: посланика Славомира Гвозденовића. На скупштини Савеза се одједном појавила листа са 30 имена (челници ССР, новинари, укључиво и председник Огњан Крстић) која, су, подразумева се, представљали управо ту „Скупштину дијаспоре за Румунију“. Сазнајемо да је ова скупштина (на челу са др Душаном Поповим) „прва таквог типа у свету“!? Београд је, могуће по охрабрујућем примеру ССР, себи предложио да такве скупштине оснује и у осталим државама са српским мањинским становништвом. („НР”, 635, 12. април 2002).Писмено изјављујем, први пут, да сам и ја учествовао на једном таквом саветовању у Југословенском конзулату у Темишвару. Чуо сам своје име на тој листи и намах сам се сетио листе из 1948. године када су чланови словенских комитета (у ствари, једино Срби) крочили, у „потпуном“ саставу, у пакао комунистичких затвора. Тада сам јавно изнео своју саркастичну примедбу, упола као шалу а упола и као опомену на рачун

314

идентитеске одговорности. После тога нисам више уопште био консултован ни за какву листу. [приметио М. Милин]

10. мај 2002. Напади ССР на младе новинаре из редакције „НР“.

Радна седница ССР одржана овога пута у Араду била је под знаком тензија између челника из Клисуре (из Белобрешке) и младих новинара редакције „НР“, покретача обнављања нашег новинарства. Активисти Савеза, којима се придружио и изрутинисани Темишварац, Душан Попов, („не можемо тако, одједном, да нашим читаоцима изручимо ове новинарске измишљотине!“) су се побунили због све мањег новинског простора посвећеног њиховим акцијама, посебно акцијама из Клисуре. Рајко Корња је одлучно реаговао: „Не можемо само да хвалимо, немојте ми тражити да се правим слеп!“. Руководство ССР се придржавало свог става: „када „НР“ критикује, превазилази сваку меру!“ („НР”, 640, 17. мај 2002).

4. јул 2002. Оцењивања након године дана од реформисања недељника „НР“.

Рајко Корња: након године дана, биланс редакцијког рада је био, између плуса и минуса, негде између „вртоглавог успеха и неуспеха“. Са надом и храброшћу, главни уредник каже: „Правац је добар, али је пут дуг.“ („НР”, 647, 5. јул 2002).

12. јул 2002. Попис становништва у Румунији: Срби, 22.518. Број Срба је спао у поређењу са 1992. годином, за 24%. У жупанији Тимиш њихов број је 13.217, у Караш-Северину 6.069, у Араду 1.209, У жупанији Мехединц 1.181...(„НР”, 648, 12. јул 2002).

19. јул 2002. Преминула Нада Дабић.

Преминула је најпознатија певачица српске музике у Банату, Нада Дабић. Афирмисала се још од своје петнаесте године, родом из Српског Семартона, а почетком педесетих година је снимила укупно 18 плоча у дискографској кући „Електрекорд“, непремашен рекорд међу овдашњим Србима. Била је обдарена топлим гласом посебне препознатљивости, и као чест гост Радио

315

Темишвара и Радио Букурешта, постала је током времена позната и преко границе, у Југославији. Сада је, без ње, наша песма у Темишвару, Араду, на Моришу и на Бегеју, Брзави, Тамишу и Дунаву, сиромашнија. Највише је волела своје родно село, где се и одселила у вечност. („НР”, 649, 19. јул 2002).

26. јул 2002. „Новинарско пролеће“ од само 50 бројева завршило се код Срба.

Последњи новинарски уводник нам звучи некако необично, али опет препознатљиво; бољерећи, читамо оно што смо од пре навикли годинама да читамо: „седница ССР је била статутарна...“. Август ће бити месец пун акција као што су „Златан котлић“ и друге које ће „окупити на хиљаде учесника...“ Славомир Гвозденовић ће свечано уручити на традиционалним манифестацијама код манастира Базјаша „Велику Повељу“ за песнички допринос... И, скоро скривено, најважнија вест: „примљена је на знање“ оставка главног и одговорног уредника Рајка Корње, „из личних разлога“. Потписује, неуништиви (или, бољерећи, „васкрсли“) Србољуб Мишковић. („НР”, 650, 26. јул 2002).

2003

12. март 2003. Убијен премијер Зоран Ђинђић. Крај Југославије.

Ово убиство је изазвало серију политичких и друштвених грчева у целој држави. Федерација Србија – Црна Гора се налази под све већим притисцима фактора који најављују тотално оцепљење ових двеју држава. („НР”, 727, 23. јануар 2004).

2004

25. јануар 2004. Поновно стварање подружнице Карашевака ССР.

Карашевски активисти, из Карашева и Лупка, састали су се у Решици са вршиоцем дужности председника Славомиром Гвозденовићем и

316

професором Миљом Раданом (представник Карашевака у руководству ССР); решено је поновно оснивање подружнице Карашевака у овкиру ССР. („НР”, 728, 30. јануар 2004).

8. мај 2004. Генерална скупштина ССР: посланик Славомир Гвозденовић постаје председник. Изборна скупштина је протекла под знаком беспоговорног ауторитета Славомира Гвозденовића. Рад седнице је отпочео (у присуству посланика Гвозденовића) привремени председник Гвозденовић. Поново изабран, као једини кандитат, добивши све гласове (недостајало је још само да пуцају прангије!) – исти тај Гвозденовић. („НР”, 743, 14. мај 2004).Сваким даном „НР“ постаје, на јавне паре, лични Гвозденовићев лист: хвалоспевни говори у првом лицу једнине („Прихватам ову одговорну и важну дужност јер сматрам да сам лично у стању да допринесем да наш Савез крене новим путем, у виду остварења наших циљева...Сматрам да... Убеђен сам да... само заједнички...“итд. („НР”, 743, 14. мај), тријумфалне честитке према сопственој личности (то јест посланика према председнику), и, на сваком кораку сеоски „маратон-фестивали“, културно-уметнички и спортски. („НР”, 744, 21. мај; 745, 28. мај).

4. септембар 2004. „Високи ниво јединства” у ССР: Славомир Гвозденовић кандидат за посланика. Седница ССР за именовање кандидата на изборима је протекла под знаком подршке од стране Министарства за дијаспору из Србије и неких важних политичких партија из Београда. Решило се да се ради избегавања било каквих нејасноћа иде са само једном листом. До Гвозденовића је угуран и могући „број 2“ у хијерархији ССР, Душан Попов, у духу формуле заједништва и јединства „gанас ја, сутра ти!“ („НР”, 760, 10. септембар 2004).

10. децембар 2004. Успех на изборима, Гвозденовић и „Истините речи“.

До сада су се мањински неспоразуми увиђали уз потпуну одговорност мњења. Но, када се наметне „монолитска демократија“, са тиранским акцентима „династијског“ типа, гласови критике остају затрпани у

317

анонимату. Редакција „НР“ је саучесник у свему томе: репродукује, пост-фактум, тек након победе на изборима, жустар преизборни манифест Истините речи, о лошем стању демократије у редовима Савеза, у правом самохвалоспеву посланика-председника-песника. („НР”, 772, 3. децембар). Да су ствари типа „gежаву“ у румунској политици указује нам чињеница да се у споменутом манифесту налази и декларација скромне посланикове имовине – што одудара од помпезне зграде-резиденције која се управо гради. („НР”, 773, 10. децембар 2004).

2005

12. мај 2005. 50 година од оснивања Српског Државног Ансамбла. Српски Државни Ансамбл је било једино професионално културно-уметничко друштво Срба у Румунији. Иако је његов век трајао само 15 година, успомена на њега још увек живи у срцима Срба и свих Банаћана. Педесетогодишњица од настанка овог друштва била је и пригодна прилика за представљање монографије Српски Ансамбл из Темишвара, чији су аутори Љубомир Степанов и Стеван Бугарски. Ова институција је била и једно од места за усавршавање вокалних уметника и инструменталиста, кореографа, који ће до данас афирмисати и ширити вредности српске традиционалне културе, у Румунији и свету. Ансамбл се оформио 1955. као одраз политичке воље, као битан знак нормализације румунско-југословенских односа (као и помиловање затвореника „титоиста“ у румунским затворима). Прекид активности ансамбла 1970. поново је знак политичке воље, односно почетак рестриктивне политике према мањинцима. („НР”, 796, 20. мај 2005).

5. септембар 2005. Распад новинарског тима који је оформио Рајко Корња: још једна оставка младих из редакције „НР“ – Борко Илин.

Услед добијене стипендије за усавршавање у београдском недељнику НИН (посредством Генералног конзулата Србије у Темишвару), новинар Борко Илин (бивши секретар редакције „НР“) даје отказ из „НР“. Разлози су били притисци које је на њега вршио ССР (тачније С. Гвозденовић) услед једног текста објављеном у НИН-у о посети Бориса Тадића Темишвару. Борко

318

Илин је оптужен за изазивање „међународног дипломатског инцидента“ услед споменутог чланка у ком аргументовано исмејава оба председника, и Румуније и Србије. Закључак је да ако си био прихваћен у најугледнијем листу у Србији попут НИН-а, немаш места у „НР“, која је постала српска „Скантеја“ од некада (Чаушесков лист). Напомињемо да је 2002. још један млад новинар, Борислав Велимировић (данас успешан новинар у Букурешту) поднео оставку из „НР“, такође изложен пристисцима цензуре ССР. Остала је да ради стара комунистичка екипа од вајкада (изузев младог и такође цензурисаног Горана Мракића). Борко Илин је касније (2010. године) на неодређен рок, преузео, од свог бившег колеге Рајка Корње, функцију главног уредника у „Новом Темишварском Веснику“.

2006

25. јул 2006. Председник Србије Борис Тадић у посети Букурешту. Проблем Румуна из Тимочке Крајине. На позив председника Трајана Басескуа, шеф српске државе Борис Тадић је боравио у једнодневној посети Букурешту. Председник Басеску је свог госта обавестио о неуздрманом положају Румуније, по ставу аутономије Косова у границама Србије. Сем економских аспеката, председници су дотакли и проблем мањина двеју држава. Басеску је затражио исти третман за Румуне у Војводини и за оне у Тимочкој Крајини; отварање једног конзулата у Зајечару и Тадићево залагање у виду признавања Румунске Православне Цркве у Србији у истом маниру као што функционише Српка Православна Црква у Румунији. („НР”, 859, 28. јул 2006).

4. новембар 2006. 50 година од српске емисије при радио Темишвару.

Емитовање на румунском језику је на Радио Темишвару кренуло 1955. Следеће године 4. новембра 1956. у етар су пуштене емисјије на српском и немачком језику. Српска редакција је основана трансфером једног дела редакције из Радио Букурешта, одакле се на српском емитовало још од 1948. године. Сликовито оцењивање идентитеском доприносу српске емисије износи главни уредник, (вечити Гвозденовићев човек у радију) Миомир Тодоров:

319

„Није случај да ишта пребацујемо онима који су створили српску емисију. Било је тада свих могућих кочења, цензура, што је умнигоме отежавало посао тих људи; ипак је њихов глас стигао у народ и они су поштено обавили своју дужност, показавши националну приврженост. После 1990. почетак је био сасвим другачији, ни ми сами нисмо јасно знали шта нам је чинити... од свих колега са мањинских емисија, претпостављам да ми највише идемо на терен по нашим селима и сматрам да смо доста тога учинили за незаборав прошлости али и за душе данашњих људи; људи који нас дочекују не само као новинаре већ као пријатеље, којима се могу изјадати или похвалити. Људи су уз нас исто као што су и уз недељник „Наша Реч“, и мислим, без лажне скромности, да им ми много значимо – исто толико колико и они нама.“ („НР”, 873, 10. новембар новембар 2006).

17. новембар 2006. Војна церемонија у Медџидији: 90 година од крвавих борби српских добровољаца у Добруџи. Представници Амбасаде Републике Србије у Букурешту, војни аташе Србије, делегати румунског Министарства Одбране, делегати удружења ратних ветерана, ССР и Лиге румунско-српског пријатељства положили су венце цвећа код надгробног споменика у Медџидији, у спомен 8.500 српских добровољаца, палих у крвавим борбама 1916. у Добруџи. Овај споменик, симбол румунско-српског пријатељства по оружју, је 1926. подигао краљ Југославије, Александар, заједно са својим тастом, краљем Велике Румуније, Фердинандом. Споменик је недавно рестауриран збрижним гестом Републике Србије. („НР”, 874, 17. новембар 2006).

2007

12. октобар 2007. Ин мемориам Антоније Јоргован (1948 – 2007).

Напустио нас је сенатор, универзитетски професор и пријатељ Антоније Јоргован. У свест српске заједнице у Румунији је остао као човек са српским кореновима и као пријатељ. Био је почасни члан ССР и као такав у више је наврата подржао Србе у Клисури, посебно у својој родној Љупкови. Увек

320

ћемо памтити његову доброту и приврженост; памтићемо га као нашег, који нам је био и остао пријатељ до краја живота. („НР”, 921, 12. октобар 2007).

4. децембар 2007. Реафирмисање румунско-српског пријатељства у Букурешту.

На иницијативу Лиге румунско-српског пријатељства у Букурешту је одржана манифестација под називом „Србија и Румунија – традиција и будућност“. Наведени су прилично тешке околности оснивања Лиге, што је био „одговор румунског народа, са дубоким историјским, културним и православним значењима...“ Учесници су, још једанпут, изразили „потпуну подршку српском народу у борби за остварење фундаменталних дезидерата, осигуравање стабилности и развијање сарадње са осталим народима у Европи и свету“. Лига је сакупила више од 20.000 леја као помоћ камповима српских избеглица у Србији. Међу учесницима набрајамо председника Лиге Вирџила Радулеануа, председника Румунске Академије Јонела Хајдука, епиксопа Арђешког, Калиника Аргатуа, сенатора Јона Илијескуа, посланике, лидера Срба у Румунији, Славомира Гвозденовића, амбасадора Србије у Букурешту, Душана Црногорчевића. („НР”, 931, 21. децембар 2007).

14. децембар 2007. Дан националних мањина у Темишвару и Букурешту.

У тржном центру „Јулијус Мол“ у Темишвару, Департман за међуетничке односе (окружни представник за Темишвар – Ивана Гвозденовић) је организовао свечани концерт „Интеретника“; учествовали су рок бендови „Хара“ и „Таманго“ и промовисали свој нов ЦД са песмама мањина које живе у Румунији.У Букурешту, у Влади Румуније, одржан је округли сто посвећен анализи Конвенције за заштиту мањина у Румунији. У Клубу за Дипломате уручене су јубиларне медаље. У име ССР одликовање је примио господин Славомир Гвозденовић. („НР”, 931, 21. децембар 2007).

21. децембар 2007. Свечано отварање спомен-куће „Доситеј Обрадовић“.

У Чакову, родном месту српског просветитеља Доситеја Обрадовића, свечано је отворена његова спомен-кућа. Свечаностима су присуствовали

321

Милан Бабић, председник фондације „Д. Обрадовић“ у Београду и Зоран Лончар, министар науке и образовања Србије. Церемонија се наставила у свечаној сали Српске гимназије у Темишвару, која носи име генија српске културе. Учествовали су угледни гости из Србије, академски хор „Колегијум музикум“ из Београда, писци. Блиставо предавање о Доситеју је одржао истакнути темишварски интелектуалац Стеван Бугарски. („НР”, 932, 28. децембар 2007).

2008

14. фебруар 2008. 50 година постојања часописа „Књижевни живот”: преломи „класне борбе“ из прошлости прекривени дипломама и признањима.

Српски књижевни тромесечник на челу са (и овога пута) Славомиром Гвозденовићем је своје врле сараднике удостојио дипломама-захвалницама за њихов „допринос очувању културе и писане речи“, већ пола века, беспрекидно. Случај је скоро јединствен међу часописима такве врсте у целој српској дијаспори. („НР”, 940, 22. фебруар 2008). Не знамо је ли то добро или лоше; сугерише ли ова чињеница књижевну плодност или културну летаргију? И има ли заиста места толиком хвалисању, када је кристално јасно, онима који желе и то да виде, да су се на страницама овог српског часописа винули, на крилима соц-реализма, нарочито они који су српској културни удахнули „нов живот“, и који су у прошлости гушили сваку наду алтернативне културе – и који, исти – данас ките дипломама и културним признањима све оне фрустриране, и код куће код нас и у матици (најбољи пример је случај Стевана Бугарског). [приметио М. Милин]

25. новембар 2008. Алтернативна штампа код Срба. „Потребно нам је јединство!“ уплашени је глас наследника посланичке фотеље др Душана Попова (5 година старији од свог претходника).

Ево примера јединства по, могуће је, принципу gинастијске алтернативе (Гвозденовић – Попов) код Срба.

322

„Темишварски Весник“ алтернативна штампа за комунистичку „Правду“ до 1947. поново је оживео захваљујући личној иницијативи и залагању Рајка Корње, доказаним новинарем са ставом.На насловној страници, бојажљиви вечити број 2 из ССР, др Душан Попов, убеђује читаоце да је ехо његове парламентарне кампање изузетно позитиван у редовима земљака. Иако они и нису баш присуствовали организованим изборним сусретима. А то је и природно, јер се сваког дана број српског живља смањује. („НТВ“, 1(16), 1(994), 25. новембар 2008).Савршени јесмен, за кога се цела стварност одвија нормално и природно, под условом да се он на крају нађе „на коњу“. [приметио М. Милин].

4. децембар 2008. „Мучни“ избори, губљење легитимитета посланика ССР: већи је пријатељ неких Румуна него овдашњих Срба.

У заједничком коминикеу који потписују председник ССР Славомир Гвозденовић и посланик у Румунском Парламенту др Душан Попов подвучен је огроман успех ССР на изборима, без преседана, јер су Срби, заједно са „пријатељима Румунима“, сакуипили 10.878 гласова. ССР се тако нашао на челним местима мањинских организација у Румунији. За јединог кандидата ССР др Душана Попова је овако изгледао број гласова: жупананија Тимиш – 2.533; Караш-Северин – 985; Вранча – 576; Прахова – 564; Букурешт – 462; Арад – 453; Ботошањ – 347; Јаш – 346; Долж – 329; Браила – 306; Бихор – 275; Арђеш – 267; Consranţa – 242; Јаломица – 235; Телеорман – 227; ....Мехединц – 151... („НР”, 981, 5. децембар 2008). Душан Попов је изабран највећим бројем гласова (скоро 11.000) иако су му његови сународници дали најмање гласова (једва преко 4.000, у 4 жупаније са српским мањинским становништвом). Забележена је парадоксална ситуација у којој су Срби сакупили далеко више гласова у жупанијама Прахова и Вранча него у жупанији Караш-Северин. – ко су били, у ствраи, гласачи Срба? – пита се, с правом, Рајко Корња, и, наравно, остаје без одговора. („НТВ”, 3, 9. децембар 2008). Можда ће постати јасније ко су у ствари они „пријатељи Румуни“ који су под своје окриље узели лидере Срба, по очекивањима српског посланика, у односима са наранџастом владајућом коалицијом.Није случајно што су Латинци обогатили ризницу мудрости Човечанства својим пословицама: нашем новом посланику бисмо сугерисали да се

323

пажљиво замисли над барем двема пословицама: Est modus in rebus! и Timeo Danaos et dona ferentes! [M. Милин].

2009

28. април 2009. Лидер из 1990. изјављује: „У сваком чучи мали Чаушеску!“

У тренутку биланса штампе ССР (број 1000 „НР“, 17. април), новинар Борко Илин из „НТВ“ објављује интервју са првим председником ССР и нашим првим послаником, Миленком Лукином. У вези са синgромом вишеструке канgиgатуре у оквиру ССР, Лукин изјављује: „Превазишли смо период гајења култа личности, типа Чаушеску. Сматрао сам да тако нешто не сме да се деси ни мени ни нама Србима, јер свакако нисам ја најпаметнији Србин у Румунији. И ако иоле поштујем своје сународнике, немам права да их замајавам и да у недоглед останем на руководеће, дебело плаћене положаје... Из ових разлога сам се повукао са дужности, у нади да ће мој наследник исто поступити...За мене је најделикатнији проблем био какав став да заузмем према могућим сарадницима бивше Чаушескуове Безбедности. Јер су у нас читаве генерације најугледнијих Срба заглавиле затвор. Мора да је и међу нама било оних који нису издржали притисак па су потписали срамна ангажовања. Сматрао сам да није на нама, мањинцима, да отпочнемо лов на вештице. Но, био сам убеђен да онда када се то буде покренуло на државном нивоу, морамо га покренути и ми, међу Србима у Румунији. Али, поново сам се преварио.“ („НТВ”, 23, 28. април 2009). Латинско-амерички филозоф Езекел Мартинез Естрада је своје сународнике дефинисао као „свест подразвијене нације, за које су издати закони и устави који ће их држати заточене а да то не изискује затвор са решеткама, до тренутка када ће се поштено признати да смо били сведени, интелигентним и константним делањем узурпатора, на душмане наших сосптвених интереса и стремљења, претворени у неплаћене слуге господара овога света.“ (Преgговор-тестамент, 1964). Бојим се да су ова размишљања од пре пола века данас много више актуелнија него што би се рекло, за многе Латине а засигурно и за неке од Словена.

324

ANEXE

Preşedinţii USR

Milenko Lukin, 19. 02. 1990 – 24. 04. 1993Borislav Krstici, 24. 04. 1993 – 14. 11. 1996Draдan Župunski, 14. 11. 1996 – 12. 04. 1997, interimarSvetozar Živanov, 12. 04. 1997 – 18. 09. 1998Draдan Župunski, 18. 09. 1998 – 01. 05. 2001, interimarDuşan Popov, 01. 05. 2001 – 02. 06. 2001, interimarOдnjan Krstici, 02. 06. 2001 – 03. 10. 2003Slavomir Gvozdenovici, 03. 10. 2003 – 08. 05. 2004, interimar şi 08. 05. 2004 – prezent

DEPUTAŢII USR ÎN PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Milenko Lukin, 05. 1990 – 09. 1992Slavomir Gvozdenovici, 09. 1992 – 12. 2008Duşan Popov, 12. 2008 – prezent

325

ACTIVITĂŢI CADRU ALE USR

1. Sărbătoarea Sf. Sava2. Boboteaza pe Nera3. Turneul de fotbal în sală4. Olimpiada de limbă maternă5. Teatru mic pentru copii – Belobreşca 6. Întâlnirile prieteneşti ale copiilor7. Adunarea generală anuală8. Vidovdan (Ziua Sf. Vid)9. Zilele culturale ale sârbilor din Arad10. Întâlnirile dunărene11. Centrele spirituale ale copiilor (în colaborare cu Biserica Ortodoxă Sârbă)12. Zilele Schimbării la Faţă de la Baziaş13. Zilele Spiritualităţii Ortodoxe14. Festivalul smochinelor de la Sviniţa15. Festivalul corurilor16. Fereastră spre viitor – Belobreşca17. Zilele culturii sârbe la Liupcova18. Maratonul cântecului şi dansului popular sârbesc19. Zilele Dositej Obradovici – Ciacova, Sânmartinu-Sârbesc, Timişoara 20. Consfătuirea cadrelor didactice21. Festivalul cântecului popular „Să cântăm împreună!”22. Zilele culturale ale sârbilor la Bucureşti23. Sărbătoarea Sf. Nicolae, patronul USR 24. Întâlnirile scriitorilor la graniţă25. Zilele Dusan Vasiljev, la Cenei26. Consfătuirea cenaclurilor literare în limba sârbă27. Poljadija (Valea Nerei) întrunită – Socol 28. Ceaunul de aur – Moldova Veche29. Zilele culturii sârbe la Reşiţa30. Intâlnirile cenaclului Krila (Aripile) la Gelu31. Zilele spiritualităţii la mănăstirea Bezdin32. Interferenţe la Radimna33. Festivalul internaţional al tamburaşilor – Cenad34. Festivităţile de Crăciun şi Anul Nou

326

FORMAŢIUNILE CULTURAL – ARTISTICE AFILIATE UNIUNII SÂRBILOR DIN ROMÂNIA

Ansamblul studenţesc „Mladost” din Timişoara Ansamblul „Zora” din Timişoara

Ansamblul „Temisvarski tamburasi” din TimişoaraCorul mixt al Catedralei Ortodoxe Sârbe din Timişoara-

CetateAnsamblul „Sveti Sava” din Sânnicolau MareAnsamblul „Lale sa Morisa” din CenadAnsamblul „Sveti Nikola” din DiniaşAnsamblul „Sveti Djordje”, Muntenegru Bănăţean314

Ansamblul „Kruna” din Sânmartinu SârbescAnsamblul „Belobreska” din BelobreşcaAnsamblul „Stara Moldava” din Moldova VecheAnsamblul „Soko” din SocolAnsamblul „SvetiNikola” din RadimnaAnsamblul „Dunav” din SviniţaAnsamblul „Mladi Karasevci” din CaraşovaAnsamblul Liceului „Dositej Obradovici” dinTimişoaraAnsamblul „Mihajlo Andrejevici” din Muntenegrul Bănăţean315

Ansamblul „Sava Tekelija” din AradAnsamblul „Plavi delija” din Sânpetru MareAnsamblul „Delije” din Beregsău MicGrupul folcloric din DetaAnsamblul „Izvor” din Saravale

314

315 Areal din jurul Recaşului, incluzând satele Cralovăţ, Petrovaselo, Stanciova, Lucareţ

327

Bibliografie

„Naša reč”, periodic, 1990 – prezent„Novi Temišvarski vesnik”, periodic, 2008 – prezentLjubomir Stepanov, Uniunea sârbilor din România, Timişoara, 2006Idem, Савез Срба у Румунији – 20 (Uniunea...20), Timişoara, 2009Miodrag Milin, Timişoara, 15 – 21 decembrie ’89, Ediţia a II-a, Timişoara, 2009Миодраг Милин, Љубомир Степанов, Бараганска Голгота 1951 – 1956,(Golgota Bărăganului...), Timişoara, 1996Душан Сабљић, Српско школство у Румунији 1919 – 1989.,(Şcolile sârbe din România...), Timişoara, 2006Стеван Бугарски, Сpпско Православље у Румунији,(Оrtodoxia sârbă din România), Timişoara, Beograd, Novi Sad, 1995

328

ILUSTRAŢII

Mănăstirea Baziaş, ctitorie a lui Sf. Sava, sec XIII

329

Biserica episcopală sârbă şi palatul episcopal din Timişoara - Cetate

330

Migraţia sârbilor din 1690, autor Pavle Paja Jovanović

331

Grănicer sârb, gravură de epocă (sec. XVIII)

332

Veljko Unipan, la 20 de ani de la Revoluţie, 2009

333

Adunarea constitutivă a UDSR din 29.12.1989, Clubul presei din Timişoara.În prezidiu, profesorul universitar Aleksandar Nikici, părintele – vicar Vladimir Markovici,

jurnalistul Slavomir Gvozdenovici, istoricul Miodrag Milin, tânăra Jasmina Petrov, profesorul Nebojşa Popovici

Veteranii presei sârbe: profesorul Jiva Milin, profesorul Duşan Sabljici, jurnalista Duşiţa Živanov, necunoscut, necunoscut, redactorul şef Milan Jovanovici, activistul Milorad Blagojev,

jurnalistul Ivo Muncian, activistul Vasa Obradov, necunoscut, jurnalistul Svetislav Roţkov„Naša reč” la 50 de ani (28 octombrie 1994)

334

Sigla USR

335

Sigla USR Timişoara

336

Cărţi editate de USR

337

Preşedintele Dragan Župunski la tribună

Preşedintele Ognjan Krstici distribuie cadouri de Crăciun

338

Preşedintele Serbiei, Vojislav Koštunica, la Timişoara

Presedintele Boris Tadić la Bucureşti

339

Casa memorială Dositej Obradovici de la Ciacova

Evocare literară la Cenei

340

Afiş electoral 2004

341

Spectacol la Sânnicoalu Mare

Festivitate folclorică la Sviniţa

342

Ansamblul Zora din Timişoara, în spectacol

Tamburaşi din Timişoara în turneu

343

Ansamblul cultural – artistic din Caraşova

Întâlnirile diasporei, la Szeged

344

„Naša reč”, la numărul 1000

345

„Novi Temišvarski vesnik”

346

REPERE BIBLIOGRAFICE GENERALE

- Arhiva Uniunii Sârbilor din România, Timişoara, Fond documentar- Arhivele naţionale jud. Timiş, Timişoara, Fond Uniunea asociaţiilor

culturale democrate slave din România (UACDSR)- Arhiva diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe (MAE) al României,

Bucureşti, Fond Iuдoslavia- Arhiva Consiliului naţional pentru studierea arhivelor securităţii

(CNSAS), Bucureşti, Fond documentar; Fond deţinuţi politici; Fond Biserica ortodoxă sârbă din România

- Arhiv Saveznog sekretariata za inostrane poslove Jugoslavije (SSIP) (Arhiva Secretariatului federal pentru afaceri externe al Iugoslaviei), Beograd, Fond „Politička arhiva“ (Fond Arhiva politică)

- Arhiv Srbije (Arhiva Serbiei), Beograd, Fond Odbor Slovena dobrovoljaca Banatske klisure 1945 – 1946 (Fond Consiliul slavilor voluntari din Clisura Dunării...)

- Arhiv Srbije i Crne Gore (Arhiva Serbiei şi Muntenegrului, fosta a Iugoslaviei n. n.), Beograd, Fond Centralni komitet Saveza komunista Juдoslavije (CK – SKJ, 507) (Fond Comitetul central al Uniunii comuniştilor din Iuдoslavia); Komisija za nacionalne manjine (XVIII) (Comisia pentru minorităţi naţionale); Fond za medjunarodne odnose (IX) (Fondul de relaţii internaţionale)

- Arhiv Josipa Broza Tita (AJBT) (Arhiva Iosip Broz Tito), Beograd, Fond Kabinet Pretsednika republike - Rumunija (Fondul Cabinetul Preşedintelui republicii – România)

- Diplomatski arhiv Ministarstva spoljnih poslova Srbije (Arhiva diplomatică a Ministerului de afaceri externe al Serbiei), Beograd, Fond „Politička arhiva” (Fond Arhiva politică)

- Open Society Archives, Budapest, Fond Romanian Collection(Radio „Europa Liberă”)

*

347

- Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Editori Victor Neumann, Armin Heinen, [Iaşi – Bucureşti], 2010- Băran, Coriolan, Reprivire asupra vieţii - Memorii - , Ediţie de Vasile Popeangă, Arad, 2009- Milin, Andrei, Milin, Miodrag, UACDR sau Sârbii din România pe baricadele Războiului Rece, Timişoara, 2009- Степанов, Љубомир, Савез Срба у Румуији - 20 (Uniunea Sârbilor din România – 20), Timişoara, 2009- Identitate şi cultură. Studii privind istoria Banatului, coordonator Victor Neumann, Bucureşti, 2009- Maran, Mirča, Kulturne prilike kod Rumuna u Banatu 1945 – 1952 (Imprejurările culturale la românii din Banatul iugoslav...), Vârşeţ, 2009- Milićević, Nataša, Jugoslovenska vlast i srpsko gradjanstvo 1944 – 1950 (Puterea iugoslavă şi burghezia sârbă...), Beograd, 2009- Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX, coordonatori Vasile Ciobanu şi Sorin Radu, vol. I – IV, Sibiu, 2006 - 2009- Perišić, Miroslav, Od Staljina ka Sartru. Formiranje jugoslovenske inteligencije na evropskim univerzitetima 1945 – 1958 (De la Stalin la Sartre. Formarea intelighenţiei iugoslave la universităţile europene...), Beograd, 2008- Bugarski, Stevan, Завичајна књижевност Срба у Рунунији 1918 – 1947 ( Creaţia literară autohtonă a sârbilor din România...), Timişoara, 2007- Zbornik radova sa medjunarodnog okruglog stola Tito – Staljin. Beograd, 25. oktobar 2006 (Culegere de lucrări de la conferinţa internaţională Tito – Stalin...), Editor Miladin Milošević, Beograd, 2007- Constantiniu, Florin, Pop, Adrian, Schisma roşie. România şi declanşarea conflictului sovieto – iugoslav (1948 – 1950), [Bucureşti], 2007- Сабљић Душан,, Српско школство у Румунији 1919 – 1989 (Şcolile sârbeşti din România...), Timişoara, 2006- Stepanov, Ljubomir, Uniunea Sârbilor din România, Timişoara, 2006- Бугарски, Стеван, Књужевни раg проте Слобоgана Костића (Opera literară a protopopului Slobodan Kostić), Timişoara, 2006- Great Powers and small Countries in Cold War 1945 – 1955. Issue of ex-Yugoslavia. Proceedings of The International Scientific Conference, Belgrade, November 3-rd – 4-th, 2003, Editor Ljubodrag Dimić, Beograd, 2005

348

- Janjetović, Zoran, Deca careva, pastorčad kraljeva. Nacionalne manjine u Jugoslaviji 1918 - 1941 (Copiii împăraţilor, orfanii regilor. Minorităţile naţionale în Iugoslavia...), Beograd, 2005- Milin, Miodrag, Milin, Andrei, Sârbii din România şi relaţiile româno – iugoslave. Studiu şi documente (1944 – 1949), Timişoara, 2004- Milin, Miodrag, Stepanov, Ljubomir, Sârbii din România în Golgota Bărăganului, Timişoara, 2003- Стојановић, Вукале, Сенке Букурешта (Stoianovici, Vucale, Umbrele Bucureştiului), Zrenjanin, 2003- Deletant, Dennis, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948 – 1965, [Iaşi], 2001- Миленовић, Чедомир, Пут жалосних јаблана (Milenovici, Cedomir, Aleea plopilor trişti), Timişoara, 2001- „Jugoslovensko – sovjetski sukob 1948. godine. Zbornik radova“ (Conflictul iugoslavo – sovietic din 1948. Culegere de studii), Beograd, 1999- Soulet, Jean-Francois, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, [Iaşi], 1998- Cerović, Ljubivoje, Srbi u Rumuniji od ranog srednjeg veka do danasnjeg vremena (Sârbii din România de la evul mediu timpuriu la zilele noastre), Novi Sad, 1997- Rotschild, Joseph, Intoarcerea la diversitate. Istoria politică a Europei Centrale şi de Est după Al Doilea Război Mondial, [Bucureşti], 1997- Бугарски, Стеван, Српско Православље у Румунији (Ortodoxia sârbă din România), Timişoara, Boegrad, Novi Sad, 1995- Milin, Miodrag, Timişoara, 15 – 21 decembrie 89, Timişoara, 1990- Banac, Ivo, Sa Staljinom protiv Tita (Cu Stalin împotriva lui Tito), Zagreb, 1990- Пантовић, Војин М., Из албума мога оца (Din albumul tatălui meu), Beograd, 1982- Стојанов, Павле, Југословенска национална мањина у Румунији (Stoianov, Pavle, Minoritatea naţională iugoslavă din România), Beograd, 1953- Culegere de materiale privitoare la activitatea criminală a serviciilor de spionaj imperialiste pe teritoriul Republicii Populare Române, [Bucureşti], 1951( Capitolul Procesul trădătorilor şi spionilor titoişti, p. 151 – 181)

*

349

- „Културни упутник” („Indrumătorul cultural”), Timişoara, anii 1948 – 1951- „Наша реч“ („Cuvântul nostru”), Timişoara, anii 1990 – 2009- „Нови Темишварски весник” („Noul curier timişorean“), 2008 – 2009

350

Abstract

The present volume is the outcome of two not yet finalized projects, or rather, that are delayed in coming to an end in their initial formula, for the time being. The first project deals with the question of the Serbian political prisoners, being, in the meantime, an investigation about the dimensions of the anti-titoist repression and its social-juridical consequences on the minority community life. I have initially supposed that we have a few hundreds of such unhappy cases under our attention. Very soon however, the number rose to 600, and at this moment it is approaching already to 800. It is a huge figure, if we consider that the population of the whole Serbian minority of the time barely exceeded 30,000 inhabitants. This surprising confrontation with the shattering reality of figures that indicate, beyond any doubt, that the Serbians were among the most hunted population by the Romanian communist regime, has imposed the extension of the research and the postponement, for a while, of its completion.

The second project, which started almost in the same time with the first one, has been the initiative of the Institute for the Study of the National Minorities’ Problems. It aimed to set-up a chronology of the life of the representative minorities’ organisations in Romania during the last two decades. The chronology of the Serbians’ Union of Romania was a part of it.

Thus, the editor of the present volume has ended up with a double minority historical projection from the recent past which, upon a careful reflection, has revealed its problematic sides of either overlapping or interference.

Here is a part of the sequences that come to illustrate this loaded issue from the recent past of the Romanian Serbs: - How was it possible to chase people and assassinate them in pure gangster style, without any witnesses or written traces by the Yugoslav secret police on Romanian land? - How were reactivated, in the very presence of the Red Army, the unionist aspirations of the Serbs living near the border, being deceived by the risible offer of their condition as a minority in Romania ruled by the communists? - How was born, by genuine fears and corruption (offers to accede to the false equalitarian paradise of the profiteers’ from the system) the new and – regarded through today’s eyes – cartoon-like Serbian proletarian culture,

351

excessively politicized, a genuine means of torture, of communitarian identity mutilation? - How was the Timisoara world looking like during the full Stalinist era, traumatized by the presence of the Soviet troops which suffocated any dimension of free expression of the national Romanian spirit? - Which were the main means of the repression mechanism and political control developed by the system toward the minorities? - Which were the „special” treatments exercised by Securitate on the Serbian Orthodox Church, the most conservative minority institution, passed as such under the control, surveillance and thorough checking and, on case by case basis, callous repression with painful consequences to the community life?- What destructive effects did cause this negative action on the „system servants” from within the community? - And finally – what was the outcome of these complicated reactions and malefic interconnections in the minority alchemy of the new domestic democracy?

The following pages are, in their own way, possible explanations to these series of sensitive questions, which are, until now without any answer, concerning the problematic, wavy, and finally catered and traumatic life of our minorities confronted with the domestic communist experience and its damaging post-totalitarian consequences.

Minorities who, as an integral part of the deranged Romanian world, failed to prove the necessary maturity for a genuine new beginning and absolution from the repudiated phantoms of the past which are keeping haunting, being resurgent by the collective sub-consciousness of our problematic democracy.

*After the clumsiness of a borrowed start, in the recycled art of Stalinist

patterns for the Serb minority, at the beginning of the 50’s, the first native voices occurred. They were intense, even smothering, with terror, and generated a measurable artistic creativity, infested by fears and prejudice, the overall guilty complex, anytime a possible antechamber for the most violent physical oppression.

Having many real intellectuals imprisoned than actually at large “a separation of the wheat from the chaff” was done. A dramatic split pushing the cultural expression of the minority on to the lost paths of political confrontation and suppression of freedom of expression.

352

The so-called proletarian culture flourished into the system’s institutions. It was despised and politically used, never at home, unrecognized or inadequately perceived, more likely as a cultural expression exercise on the official language, but of a strange identity for the country and native culture.

The result of these traumas was a minor artistic creation, marked by frustrations and failures, never and nowhere entirely valued, obedient to everyday politics that kept it on intensive care, until it finally passed away.

*

After the WWII relations between Yugoslavia and Romania were very good because in both countries were established communist regimes supported by Moscow. But, severe ideological conflict between Josip Broz Tito and Stalin led to agravation of Yugoslavia’s interstate relations with all the “people’s democracies” and with Romania too. The consequences of bad relations were obvious in any segment of interstate relations, but the worst situation was along Yugoslav-Romanian border and among Serbian national minority in Romania, wich was inhabited near common border and along Danube. Soon after the death of Joseph Stalin in march 1953. some important changes started in USSR, and the preconditions for improvement of Yugoslav-romanian relations were created. The nagotiations abouth settlement for resolving border incidents, wich took part in Timisoara, were the first occasion to arrange disordered situation along common border and to start improving relations between two countries. Also, Yugoslav delegation’s stay in Timisoara was for Yugoslav’s rare occasion to be acquainted with general situation in Romania witch was reflection of Stalinist nature of Romanian regime. Obvious signs of such nature of Romanian regime, seen by members of Yugoslav delegation, were extreme secretiveness, police character of society, limited individual freedom, crushing state of mind of Romanian people and omnipresence of Soviet Red Army.

Political Prisoners: Symptomatic Fatalities Laza Adamov belongs to the first generation of the Serbian „antifascists” and „democrats, who naively subjected themselves to the democratization process of Romania following the radical example of Yugoslavia during the first post-war years. He was a prominent member of the Serbian delegation who arrived to Belgrade on 27 March 1945, in order to discuss the future of the Serbians in a new Romania. He was an earnest collaborator from the very early years of the fall

353

of 1944, of the „Pravda” seasonal publication in Timisoara, a genuine sign of vocal adulation of the Soviets and of their warrior messages (such as „Death to Fascism!” , „Freedom to people!” and others of this kind). Equally zealous and vocal for the conviction of the „reactionary” Church (that is of the official one, from under the canonical jurisdiction of Belgrade’s Patriarchy) and for state takeover of the minority confessional schools. His enthusiasm went down however after UACDSR 316 failed of being politically involved in Banat. In the meantime, the Ministry of Education within the Petru Groza’s government had appointed an inspector for the Serbian schools, as an instrument of pressure against the conservative wing of the Church and confessional schools.

Disappointed or just put behind by the new political „vocalists” of the union, he would rather play a walk-on role in the new quest concerning the Resolution concerning the Yugoslav issue in the summer of 1948. Nevertheless, he remained important enough in order to be „contained” in the „tsunami” wave of the Serbians’ persecution, known as the generically creator of shakes and fears „Lawsuit of the titoist, fascist, imperialists traitors...”, started in August 1950.

The episode of his „game” with Securitatea is not particularly severe as the „subject” survived, it seems without major traumas. It is severe however when we realize that this was rather a rule from which there was no escape unless the „body” or the „authorities” left you alone. And when we think that all those who went through the atrocious tests were social persons, with friends, families, with the intimacy of the unwritten rules of the minority universe, then we realize the overwhelming dimension of the containment of the whole minority life under the foggy cone, of fears and dismays, either unleashed or tempered according to the self-will of the Securitate.

Bojidar Stanoievici comes somehow from the second echelon of the Serbian militants, of those who reveal themselves after 28 June 1948, being most probably the most severe objector of the antititoist Resolution and vehement follower of the Yugoslav cause in the dangerous and uneven dispute.

He is the moral author of the so-called pro-Yugoslav „Couter-rezolution”. We do not know exactly if this risky opposition produced a coherent text as well, politically charged „on opposition”, but we have the certainty that a state of spirit vehemently favourable to the Yugoslavs had proliferated within the Serbian minority (touching somehow some Germans and even Romanians from the border

316 The Union of the Slavik Democratic Associations of Romania.

354

place Banat). Its most dynamic representative was most likely Bojidar Stanoievici317,who motivated his comrades from the UACDSR leadership to persevere on Tito’s line by invoking a regrettable “evanescent misunderstanding” of the Yugoslav way by other Eastern actors.

To what extent such (rather naive!) opinions could have had an echo within his compatriots is subject to another discussion; or, rather, the fact that many of the former war partisans (of which more than 2000 originate from Romania) had remained loyal to the Yugoslavian marshal also after repatriation. Again it is about pure co-national sympathy in the case of some naives or believers and genuine regimentation, with service commitments at UDB-a or even turning into hardliners in the case of most „gifted” ones.

Such a „hard nuts” from Clisură was Stanoievici, always a remonstrator against the state of facts in Romania and deluding himself with a hypothetical „Yugoslavian communist paradise” which he would not really find ever, despite his late experience as „asylum seeker” in Novi Sad.

Unlike the predecessor, Laza Adamov, a person coming from the field of education, sensible and having broken illusions after the traumatic experience, Bojidar Stanoievici, the popular Boja among his friends, was a taught person, and an unbowed one.

He was the first to be grasped by the Securitate and abused in different ways in order to make him divulge his network;318 he created wild plans to evade from custody and prison, he caused the beginning of the fall of an illusion of trust among his compatriots, but he stayed always vertical, being the symbol of a genuine Serbian proletarian from the left-wing. We have to admit that Securitatea was intuitive enough, therefore it continuously watched and harassed him until the decision of his extradition was approved (most probably, with ease).

Being recruited right after his liberation as an informer, he was among the very few prominent Serbs that succeeded to „disappoint” the Securitate. Therefore he would enjoy a special attention, almost all the time being surrounded by a

317 A view shared by the author and Stevan Lepoiev, former comrade of Stanoievici in the UACDSR leadership and latter in the prison. An interesting novel – a praise about Stanoievici’s the vertical statue of, see in Миленовић, Чедомир, Пут жалосних јаблана (Мilenović, Čedomir, Aleea plopilor trişti), Темишвар, 2001318 Стојанов, Павле, Југословенска национална мањина у Румунији (Stojanov, Pavle, Minoritatea naţională iugoslavă din România [The National Yugoslavian Minority of Romania]), Београд, 1953, p. 142 - 143

355

genuine network of informers. Here is a snapshot from a „later” phase of his pursuance, during the ‘60s and ‘70s before his decision to leave Romania.

Another story, suggestive for the lack of hope of the minority with assumed identity, in the prison without walls called communist Romania, is the one of Silin Miladin.

Being imprisoned ever since 1950 for real and imaginary guilt attributed to those belonging to UACDSR such as „capital treason” and other from the same tough category of class fight, he was investigated and „squeezed” of information... „Which I give, support and sign for unconstrained”... in the Aiud prison.

Being recruited by Securitate upon his discharge that came as unexpectedly as his conviction, he was regimented in the network aimed to watch Boja Stanoievici and his allies, who were labelled as „the heads of the Tito reaction” and later as „Serbian nationalists”, in accordance with the time and repressive „priorities”. They were given Romanian conspiratorial names ( such as the fervent „Adam Ion”, then „Dimitriu Mircea”, „Bratu Gheorghe”, „Nedelcu Mihai”, „Ionescu Lucian”, „Ion Victor” and others) in order to better „conceal” the co-national informers, seeming to be cut out from lugubrious cop movies’ scenarios and „patriotic” ones for children; conspirational places, equally deplorable (such as „Dinamo” bar, TAPL wine warehouse), with characters such as a grocery’s paying teller319 or a taxi driver; and the topic were equally absurd as well, coming from a morbid complicity of the executioner with his victim: the situation in China, the „love story” between Tito and Enver of the Albanians, Nehru and his „comrade” Hruşciov, the Tibet and Dalai-Lama and so one and so forth, all from the same category, where the interlocutors were most probably „first-rank experts”, „invaluable” sources for the equally „brilliant strategists” of the sad Romanian communist faith.

Lastly, it was blackmail against freedom, or ignoring some crimes (either set-up or real, it does not matter!), such as the one with the wine in the warehouse, in exchange of watching Stanoievici or the tourist from Belgrade who came by

319 This, Sava Bugarschi, lugubrious character, guardian at Securitate and spy at UDB-a (at a certain point having as mission to poison the convicted Boja Stanoievici); then, after „the rightfull” imprisonement, was head of a grocery store (a period of time when he prooved to be very performant by giving information about his co-nationals in informative materials that count thousands of pages, colated at CNSAS, comparable in their dimenssion with a popular edition of Tolstoi’s „War and Peace”); and, finally, enthusiastic pro-Yugoslavian „disident”, with residence and penssion for „merit” in Novi Sad. It can be estimated that he activated equally hardly for UDB-a as well.

356

bus in Timişoara for visit or do small „rattle”... Life suffocated him in misery, so that finally he started enjoying what he was doing, until he intermingled resignation with existential fulfilment. He finally came to a state of inertia of mind and thought so he was eventually abandoned by the „organs”, like a squeezed lemon. Since we face a „classical model” of identity corruption, through recruitment based on blackmail by the Secret Police of the communist state, we shall present further extensive archive information, unveiling the sinuous game of allurement through blackmail and abandoning, as an integral part of the „contract with the devil” rule….

Three interviews from the “oponent camp” Mirco Jivcovici was PMR activist in Timişoara (Banat) region during the

„comb-out” times of 1948. He was promoted in Bucharest as well, where he supervised the Yugoslavian pro-Stalinist emigrants (Serbs as well, in fact) who fled to Romania.

His opinions are critical to Alexandru Curici (an activist under his command) who was delegated by the PMR to reorganize UACDSR following the disposal of the „Titoist” members from the administration. Curici’s rigid position „on the line” against his co-nationals would have been determined by educational tares, specific to those who originate from Clisură and being in clear discrepancy with those from the northern part of Banat region.

He knew Vida Nedici from his youth, being a good friend of his wife’s. She worked at the Securitate in Timişoara when, following Jivcovici’s proposal, she was transferred „in the party’s interest” to Bucharest. She was a “valuable” person. Jivcovici, though, did not know about Vida Nedici’s recruitment by UDB-a, while volunteered on the Šamac – Sarajevo railway building ground in the summer of 1947.

In Bucharest they collaborated closely. At a certain moment eight youngsters from Foeni (the birthplace of professor Jivcovici) were arrested. There was put a high pressure on them in order to prepare a trial where Jivcovici himself would be involved. Even Vida Nedici (who was already imprisoned) was subjected to huge tortures (among others, she was kept naked in her cell during wintertime), in order to persuade her to collaborate, as a key witness of prosecution. Nevertheless, she refused, resisting up to the end (she was sorry for the Jivcovici’s little boy to whom she was attached and therefore she protected his life).

357

He considered that the main responsibility was not of the Romanian Serbs (who were seduced by UDB-a), and who were quite naive and politically unprepared for such an endeavour. The real responsible were the Yugoslavian agents („the UDB-as”, that is the „Securitate members”) who were on mission in Romania after the war (other Serbs, n. n.) who were strongly committed to achieve their objectives. They were in possession of the lists with people and missions. In fact there was about a real war between the two secret services, many of them ending up in prison because of that.

PMR had a particularly cordial position towards the Yugoslav emigrants of that time, giving them money, apartments...

Jivcovici was a member of PCR ever since high school, starting 1941. He always sympathised with the Russians. His father was prisoner in Russia in 1917 and spoke to him vividly about the Russians. Thus he came closer to the PCR ever since he was a pupil in the school. Soon he became a „first line” member and activist on the party’s payroll. For him, everything that came from the USSR was „saint”... „for me, at least” and party discipline was such like that in the army.

Researches concerning the Serbs were conducted by the activist from the Headquarters, Iosif Bogdan. He was, in fact a Jew from Timişoara, his real name being Salomon. He worked directly with the regional first-secretary (Stanciu?) and with the minister of interior Teoharie Georgrescu. He was brutal, publicly slapping one of the field activists because he did not do his job properly. He was ambitious to come into Gheorghiu-Dej’s attention and he hated the Serbs.

In the “sensitive” issues regarding the Serbians, Jivcovici was „avoided”. Therefore he was not called to any of the party’s meetings where the fate of the UACDSR activists was decided...

Alexandru Curici was a teacher. He became regional party activist and opened, as an activist, the Pedagogical Institute of Timişoara becoming in the meantime student in mathematics. The „staff was changed” at UADSR and he was sent by the party „to work there” as chief secretary. He got the „directives” from the Party, from Mirco Jivcovici, and he just had to „perform” them. He admits though that „he was separated by the rest of the UACDSs” however „he was not in line with what they did”. He was handsome, they were young, they were sympathetic... „the enemy was in front of us and we had to fight against that enemy”. „ – Which enemy?” „ – It was beautiful, we got directives ... from.” „Many suffered, were chased away from schools...” „ –I did not have any connection with this... There were two camps that confronted each other, because Yugoslavia was ...much more advanced than Romania... Here reaction was quite

358

powerful ...however it was good as well...” Lugubrious and that’s it.320

Milan Petrovici. Serb from Belgrade, with military studies in the USSR, suspected, upon coming back in Yugoslavia, of having post-Stalinist sympathies. Feeling himself pushed to the wall by UDB-a, he preferred to immigrate rather than going into prison. Thinking to reach Moscow but he was stopped on his way (and stopped in his enthusiasm, too! m.n) by the organisation of a propaganda office of the Cominform in Bucharest.

Therefore he remained in Romania where he got in contact, in his own way, with the reality of the Serbian minority as well. In Bucharest he communicated with Mirco Jivcovici, Vida Nedici... He noticed the presence of the inferiority complex surrounding the very existence of the minority population towards the „genuine Yugoslavian Serbs”, intellectuals and revolutionaries by profession.

The emigrants were the ones that laid down on new linguistic and political premises the Serbian publications in Romania. They were the first Marxist-Leninist „teachers” of the peasants of our Banat, many of them former partisans, infiltrated into UDB-a with the titoist „opium”.

Here was born, in fact the breach between the Serbians who were sympathisers and respectively opposers of Tito. They made „Pravda”, „Kulturni uputnik”, „Pod zastavom Internacionalizma”, Radio „Slobodna Jugoslavija”to come into life. In reality they were privileged of Gheorghiu-Dej’s system. And, by the means of the cruel play of fate, without will or antagonistic convictions, they were delivered into the camp of those who oppressed the minorities back home based on their identity background. Hence a certain awkwardness to display openly their „Serbnesness”.

Finally they remained somehow in anchor around the high level structures of state politics, later at „Ştefan Gheorghiu”, „Kriterion”, Radio „Bucureşti”... A sort of sad privileged, without freedom and without their own country; they kept away from being identified with the „poor” Serbs at the Border but in the meantime they were looking to partner with Serbian women from Banat exclusively.

They were living in the company of Mirco Jivcovici, Gizela Vass, and Silviu Brucan; then around president Iliescu, or Mioara and Petre Roman, Mircea Dinescu...

320 For all that, being „rewarded” with a luxurious apartment by the Party for the invaluable „ideological” services ceilling imbecility (either pretended or real, I could not figure it out). Our man is „close” even now, methamorphosing himself in a zelous Orthodix faithfull.

359

They were some sort of Belgrade people on „sine die” mission in Bucharest, being themselves, too, victims of the unhappy context of the Cold War and of the most recent events in the Balkans. To the same extent they were successful persons, some of them finding themselves perfectly integrated in the foggy and unpredictable milieu of the fierce, balkanik capitalism that overwhelmed the new mercantile elite of Bucharest, as well. They were rediscovered nationally „on retirement” and capitalized by being integrated in the Serbian’s Union of Romania (its Bucharest branch).

The Church under lump The documents below are but a first and discreet ray in the dark world of

surveyors and rulers of repression in the system, turned into move as a “priority objective” of class fight, within repression at this time the Serbian Church being in the streamline.

An entire network of (informative) chase was hatched around the Serbian Orthodox Church, starting the first days of the Securitate’s existence in the new popular republic; the fight against the comunautarian-minoritarian pravoslavnic mode, built on the Serbian Orthodox values, was, paradoxically, the only topic of a full consensus between the two secret services (Securitatea and UDBA) who recently entered the weird belligerence of the “Cold War”.

The Church, legitimate from everlasting from under the Serbian Patriarchy jurisdiction, stayed at the beginning as a “thorn in the Yugoslav secret service’s flesh”. They made the scene with the officials from the Petru Groza government, as cultural counsellors, embassy secretaries, press attaches etc. asking that the minority and religious inspectors to be appointed from among the acolytes of the communist power in Belgrade. Prime-minister Groza, extremely bright and cynical, eager to avoid the “stressful” recommendations of dominant Tito, accepted all the suggestions coming from the embassy concerning the appointment of Serbian staff.

Soon afterwards things turned into an unexpected direction: the “PMRist”priests became equally unwanted as the former “anti-fascist” activists, whose “validity” was spread around everywhere in the summer of 1948. Now the more persistent signs of lack of confidence and suspicion towards the pursuivants of the Cross who were exposed to the dangerous conflict between the systems were starting to germinate.

He was a “stubborn” who manifested himself at the Border as PMR activist and Yugoslavian patriot in the meantime, a fact that become incompatible

360

according to the new canons of the Informative Office: he was caught with “discreditable” brochures for the state security, and would pay with a vengeance for the audacity of his free nature by being excluded from the PMR, severely investigated and thrust into a dungeon for the most severe “political sins” invented by the penal code belonging to the proletarian justice. I have searched his faith afterwards, upon liberation and, surprisingly, I found out that he lived a good life and green old age. I also found out afterwards the cost of this “wellness”, by searching his penal prosecution file which was still active in 1970.

Another brave servant of the Serbian faith, who made superhuman efforts during the interwar period in order to organize a Serbian private and accredited boarding high school course (in the village Gelu, Timiş county), would be, during the revenge time, investigated and convicted during his old age to 25 years of imprisonment for ... “espionage” and for setting-up a network of Yugoslavian spies (that is his former pupils). It was a sign of good luck that the crazy period was ended in 1955; otherwise the “vigilant” Securitate would have imprisoned all priests (and afterwards maybe the parishioners, too).

The beginnings of the ‘50s come with such tables-fiches of priests who were “taken under surveillance” through informers having the funniest code names, imprisoned, prosecuted, checked upon, becoming suspicions elements (to the most merciful appellation); basically the entire Orthodox Church was about to be lifted and imprisoned for titoist espionage, hostility towards the new republic and other signs of such kind.

And this is, as we mentioned, just a first and discreet look into the endless labyrinth of the secret archives world. Things seem so overwhelmingly absurd that, for the time being, we cannot risk to advance judgements to shape conclusions within the spheres of the reality of civic and political common sense. ( Simona Neumann)

361

362