Genunchiul şi ruptura de menisc

Genunchiul este articulaţia cea mai complexă din tot organismul. Părţile componente ale funcţionalităţii şi complexităţii sunt meniscurile, structuri fibrocartilaginoase de formă semilunară (meniscul lateral şi medial) localizate între femur şi tibie. Cel puţin două treimi din menisc sunt subţiri şi avasculare (nu au sursă de vascularizaţie). Aproximativ 80% din leziunile meniscale au loc în zona avasculară unde repararea cu succes a ţesutului pe termen lung nu e posibilă. Multe dintre aceste rupturi au loc în mod uzual ca urmare a accidentelor sportive la amatori sau la sportivii foarte activi. O răsucire bruscă a genunchiului, care poate duce la o ciupire sau o ruptură a meniscului, este cauza cea mai frecventă. În prezent, dacă leziunea este într-o zonă avasculară, există doar opţiunea chirurgicală prin care ţesutul e îndepărtat printr-o meniscectomie parţială. Aceasta duce la o reducere permanentă a funcţionalităţii articulaţiei genunchiului. Meniscul posedă excelente proprietăţi mecanice care îi permit să acţioneze precum arcurile, să absoarbă şocul şi, cel mai important, să distribuie forţele în mod egal între femur şi tibie şi să permită stabilitatea în toată articulaţia genunchiului. Când leziunile apar în zona vascularizată a meniscului (aproximativ 20% din timp), este posibilă repararea rupturii prin sutură. Chiar şi în zona vasculară, repararea chirurgicală

eşuează în aproximativ 20% din cazuri în primii doi ani, la acest stadiu singura opţiune valabilă este îndepărtarea a şi mai mult ţesut. Există o evidenţă clinică covârşitoare că îndepărtarea de ţesut meniscal duce la o boală degenerativă în timp, urmată de distrugere a cartilajului articular, frecvent ducând la o artroză dureroasă (degenerare a osului şi cartilajului) care necesită înlocuirea cu proteză a genunchiului.