ROMÂNIA

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU- MUREŞ

DECIZII RELEVANTE

PRONUNŢATE ÎN PERIOADA

IANUARIE – DECEMBRIE 2009

SECŢIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ŞI FAMILIE

Decizia nr. 2/A din data de 13 Ianuarie 2009

Libertate de circulaţie a cetăţeanului. Acord de readmisie. Art.18 alin.1 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Prin sentinţa civilă nr.2524/4.11.2008, Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în contradictoriu cu pârâtul A.R, ca neîntemeiată.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate şi admiterea cererii.

În motivarea apelului, a arătat că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat, conform talonului întocmit de lucrătorul I.G.P.F. Definirea şi aplicarea conceptului de ordine publică aparţine legilor şi tribunalelor naţionale.

S-a mai arătat că, în temeiul disp. art. 38 lit. a din Legea nr.248/2005, restricţia poate fi instituită împotriva cetăţeanului român returnat în baza unui acord de readmisie, fără a fi condiţionată de verificarea procedurii şi a condiţiilor în care s-a dispus returnarea.

Apelanta a invocat prevederile art.25 şi 53 din Constituţie, art.39 alin.6 din Legea nr.248/2005, Deciziile Curţii Constituţionale nr.855/28.11.2006, nr.901/5.12.2006, considerând că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor condiţii stabilite prin lege - Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Acolo unde s-a urmărit ca, după data de 01.01.2007, Legea nr.248/2005 să nu mai fie aplicabilă, actul normativ a indicat în mod expres acest lucru, de exemplu art.52 din lege.

Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie, nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar privind libera circulaţie şi şedere a cetăţenilor Uniunii Europene, drept reglementat prin Directiva 2004/38/CE.

Dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental consacrat la nivel constituţional în art.25, însă nu este un drept absolut, condiţiile exercitării sale fiind stabilite prin lege – art.5 din Legea nr.248/2005. Nerespectarea obligaţiilor poate determina returnarea persoanei dintr-un stat membru în baza unui acord de readmisie.

Măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Ungariei are un scop legitim.

În mod greşit instanţa a apreciat că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtului măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie.

Consideră apelanta că a respectat norma edictată de legiuitorul naţional şi nu a încălcat alte dispoziţii comunitare în materie.

Măsura returnării este de natură să facă dovada deplină că pârâtul nu a respectat condiţiile de intrare şi de şedere în Ungaria în momentul verificărilor efectuate de către autorităţile maghiare competente. La stabilirea perioadei pentru care exercitarea dreptului fundamental la libera circulaţie va fi limitat, să fie avut în vedere faptul că măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi că, prin această măsură, nu se poate aduce atingere existenţei dreptului.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi, având în vedere şi efectul devolutiv al apelului conferit de art.292-294 Cod procedură civilă, curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat instanţei să dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Ungaria privind pe AR, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pe considerentul că pârâtul a fost returnat din Ungaria la data de 16.10.2008 în baza Acordului de Readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr.230/2002, invocând prevederile art.5, art.,38 lit.a din Legea nr.248/2005 şi art.2 pct.3 şi 4 din Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O..

Hotărârea atacată este ferită de orice critică, prima instanţă făcând o corectă aplicare a legii la situaţia de fapt.

Astfel, din „fişa tip” rezultă că pârâtul a ieşit din România în data de 15.10.2008. La data de 16.10.2008 a fost returnat de către autorităţile maghiare, fiind depistat pe teritoriul Ungariei de către autorităţile maghiare fără a poseda document de călătorie asupra sa.

Prin art. 2 pct.1 din Acordul între Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetăţenilor proprii şi a altor persoane, ratificat prin O.G. nr.12/2002, România şi-a asumat obligaţia de a readmite, la cererea autorităţilor Republicii Ungare, fără formalităţi deosebite, persoana care nu îndeplineşte ori nu mai îndeplineşte condiţiile legale în vigoare pentru intrarea şi şederea sa pe teritoriul Republicii Ungare.

Potrivit art.38 lit.a din Legea nr.248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie al cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

La o simplă analiză a acestor texte de lege ar rezulta că s-ar putea restrânge dreptul la liberă circulaţie în statul vecin, doar în baza acestui Acord de readmisie, fără a fi necesară arătarea şi dovedirea motivelor concrete pentru care a fost returnată o persoană în ţară ori a motivelor pentru care prezenţa sa pe teritoriul ungar trebuie interzisă.

Luarea unei astfel de măsuri vine în contradicţie cu prevederile legislaţiei comunitare şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care au forţă juridică superioară legislaţiei interne.

Apelanta susţine că măsura solicitată ar fi necesară, deoarece din cauza migraţiei ilegale ar putea exista repercusiuni negative asupra asigurării unei imagini pentru România care să-i confere capacitatea de a se integra şi raporta la normele Uniunii Europene.

Pentru ca măsura restrângerii dreptului pârâtului la libera circulaţie să reprezinte în cazul concret dedus judecăţii o măsură necesară într-o societate democratică, trebuie ca între restrângerea dreptului, care reprezintă mijlocul şi scopul pentru care se instituie măsura să existe proporţionalitate.

În temeiul art.18 alin.1 din Tratatul Comunităţii Europene, cetăţenii români, chiar şi cei care au executat pedepse pentru săvârşirea unor infracţiuni, pot, în principiu, circula liber, începând cu 1 ianuarie 2007, pe teritoriul statelor membre U.E., deci şi pe teritoriul Republicii Ungare.

În privinţa pârâtului nu s-a dovedit că ar fi emigrat ilegal în Ungaria ci doar că a fost depistat fără a avea acte de identitate asupra sa. Faţă de această stare de fapt, a-i restrânge pârâtului dreptul la liberă circulaţie, - fără ca acesta să fi săvârşit vreo faptă antisocială pentru care s-ar impune interzicerea prezenţei sale pe teritoriul Ungariei -, ar însemna adoptarea unei măsuri în vădită disproporţie cu scopul urmărit.

Atâta timp cât în privinţa pârâtului nu s-a dovedit incidenţa nici unuia din cazurile de excepţie prev. de art.64 alin.1 din Tratatul C.E., măsura restrângerii dreptului său la liberă circulaţie ar încălca şi prevederile art.18 alin.1 din Tratatul C.E..

Ca atare, reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Decizia nr.10/A din data de 23 ianuarie 2009.

Dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate. Daune materiale şi daune morale.

Prin sentinţa civilă nr.1034 din 27 martie 2007 Tribunalul Harghita a respins acţiunea formulată de reclamantul C.I iar în considerentele hotărârii judecătoreşti atacată s-a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata sumei de 1o.ooo.ooo lei despăgubiri reprezentând daune morale suferite ca urmare a perioadei petrecute în stare de arest preventiv din data de 23.04.2004 până la 13.09.2004.

Instanţa de fond a reţinut că pentru reclamant prin sentinţa penală nr.237/2006 a Judecătoriei Suceava s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de reclamant din infracţiunea de ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal în infracţiunea de lovire sau alte violente prev. de art.180 alin.1 Cod penal iar în baza art.11 pct.2 lit.b rap. la art.10 lit.f C.pr.pen. s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile, şi nu în temeiul vreuneia dintre condiţiile reglementate de art.504 C.pr.pen., nestabilindu-se nevinovăţia indubitabilă a reclamantului în ceea ce priveşte comiterea faptei.

Astfel, având în vedere că potrivit art.504 C.pr.pen. nelegalitatea privării sau restrângerii de libertate trebuie stabilită în conformitate cu reglementările art.4 din acest articol, această prevedere legală fiind de strictă interpretare nu poate fi extins şi la alte situaţii, precum cea a reclamantului, împotriva căruia s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a lipsei plângerii prealabile potrivit dispus în baza art.11 pct.2 lit.b rap.la art.10 lit.f C.pr.pen.

Pe de altă parte tribunalul a apreciat că şi dacă iniţial fapta comisă de reclamant a fost încadrată juridic ca fiind ultraj, împrejurarea că partea vătămată – paznic la Centrul de plasament – nu a avut calitatea de funcţionar public, nu s-a putut stabili în mod concret la data arestării, fiind nevoie de administrare de probe în completare în acest sens, printre care solicitarea de informaţii din partea consiliului local sau judeţean.

Astfel, pornind de la dispoziţiile legale în vigoare la data săvârşirii faptei, respectiv Legea nr.333/2003, aparent partea vătămată a avut calitatea de funcţionar public, şi numai în cursul cercetării judecătoreşti s-a constatat că întrucât funcţia îndeplinită de aceasta nu s-a prevăzut printre funcţiile publice stabilite prin hotărârea consiliului local sau judeţean, partea vătămată nu are calitatea reglementată de lege pentru a putea fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj.

Astfel eroarea judiciară în speţă este pusă sub dubii şi sub acest aspect, devreme ce legislaţia aplicabilă în materie necesită interpretare şi administrarea de probatoriu în completare în privinţa stabilirii eventualei calităţi de funcţionar public al persoanei vătămate.

Totodată, tribunalul a reţinut că în perioada vizată, respectiv 23.04.2004 – 13.09.2004 au mai fost emise împotriva reclamantului încă patru mandate de arestare preventivă pentru săvârşirea de diferite alte infracţiuni.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat apel soluţionat prin decizia civilă nr.99/A din 25 octombrie 2007 a Curţii de Apel Tg-Mureş, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.I.

In motivele de apel reclamantul a invocat faptul că Tribunalul Harghita a înţeles să respingă acţiunea formulată pe motiv că „în speţa de faţă nu ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii patrimoniale a Statului Român pentru prejudiciile cauzate din erori judiciare”. Apelantul invocă faptul că este necesară pentru angajarea răspunderii statului nelegalitatea privării sau restrângerii libertăţii să fie stabilită în conform cu alin.4 din art.96 din Legea 303/2005, prevedere legală care în opinia Tribunalului Harghita este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă la alte situaţii precum cea a reclamantului.

În aceste condiţii apelantul invocă dispoziţiile art.52 alin.3 din Constituţie, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr.45 din 10 martie 1998 publicată în Monitorul Oficial nr.182/18 mai 1998.

Se arată că art.5 alin.1 din CEDO prevede că orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Se invocă, în motivele de apel, faptul că arestarea preventivă a reclamantului s-a dispus la 23 aprilie 2004 în baza mandatului nr.2 pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj până la data de 13 septembrie 2004 iar prin hotărârile pronunţate în dosarul nr.8432/2004 al Judecătoriei Suceava şi în dosarul nr.962/P/2006 al Tribunalului Suceava s-a statuat în mod irevocabil că reclamantul nu s-a făcut vinovat de comiterea infracţiunii de ultraj. Ca urmare, apelantul susţine că eroarea judiciară constă în greşita încadrare a faptei pentru care reclamantul a fost arestat şi este îndreptăţit la plata daunelor morale cauzate de privarea sa de libertate în perioada menţionată.

Prevederile art.294 C.pr.civ., 295 C.pr.civ., 296 C.pr.civ., coroborate cu motivele de apel şi dispoziţiile decizii Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie au condus la concluzia că apelul declarat este fondat urmând a se admite având în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a fost în stare de arest în perioada 23.04.2004 până la 13.09.2004 deci o perioada de aproximativ 5 luni.

În baza mandatului de arestare preventivă nr.2 din 23.04 2004 s-a dispus arestarea preventiva sub acuza săvârşirii infracţiunii de ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal.

Instanţa de apel reţine că Judecătoria Suceava a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina reclamantului din ultraj prev. de art.239 alin.3 Cod penal în lovire sau alte violenţe prev. de art.180 alin.1 Cod penal şi s-a dispus încetarea procesului penal în baza art.11 pct.2 raportat la art.10 lit.f Cod penal .

Aşa fiind, se apreciază necesară aplicarea prev. art.5 alin.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede expres dreptul la reparaţie al persoanelor deţinute în stare de arest fără îndeplinirea condiţiilor prev. la art.5 din convenţia menţionată anterior.

In speţa dedusă judecăţii ca urmare a aplicării art.5 alin.5 din CEDO este necesara aplicarea prev. art.52 alin.3 din Constituţia României coroborate cu prev. art.504, 505 C.pr.pen.

De altfel ICCJ prin decizia nr.1481 din 05.03.2008 cât şi prin cauza VISAN contra României din 24.04.2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate.

Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani, a daunelor morale, nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.

In speţa de faţă, reclamantul era reţinut şi în baza altor mandate de arestare, astfel că instanţa, chiar şi fără a reţine cu prioritate acest aspect, apreciază cuantumul despăgubirilor la suma de 50.000 lei, avându-se în vedere şi perioada de aproximativ 5 luni, şi faptul că reclamantul nu a solicitat şi nu a probat în consecinţă efectele privării sale de libertate în ce priveşte relaţiile profesionale şi de familie, rolul activ al instanţei, în apel, nepresupunând lărgirea ariei de judecată avută la fond, şi ţinând cont de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil.

Apreciind şi consecinţele produse asupra persoanei reclamantului, cât şi faptul că şi în cauza „Vişan contra României” cuantumul despăgubirilor acordate nu a fost cel solicitat de reclamant, instanţa consideră că suma despăgubirilor evaluate de reclamant nu ţine instanţa la acordarea acestora în totalitate, astfel că s-a procedat la admiterea în parte a acţiunii formulate.

Este indubitabil că reclamantul a avut de suferit datorită privării de libertate, fapt invocat de reclamant prin declaraţia de presă aflată la dosar, astfel că daunele morale cauzate se apreciază la suma de 50.000 lei în condiţiile în care prejudiciul familial sau al profesiei nici nu a fost invocat în cauză.

Decizia nr. 26/A din data de 19 februarie 2009.

Legea nr. 10/2001. Calitate de persoană îndreptăţită. Competenţa instanţei învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei unităţii deţinătoare de a soluţiona pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii.

Prin sentinţa civilă nr. 263 pronunţată la data de 22.02.2007 de Tribunalul Mureş, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta F.J., în contradictoriu cu pârâţii Primarul comunei Fărăgău şi Primăria comunei Fărăgău şi, în consecinţă,: a dispus anularea Dispoziţiei nr. 24/07.02.2001 emisă de Primarul comunei Fărăgău; a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului înscris în CF nr.410 Fărăgău, nr.top 1494, 1495, 1496, 1489, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230 şi a imobilului înscris în CF 410/I Fărăgău, nr,top 294/I; a obligat pârâtul Primarul comunei Fărăgău să emită dispoziţia privind acordarea de despăgubiri către reclamantă în ceea ce priveşte imobilele înscrise în CF 410/II Fărăgău sub nr.top 294/2, 295/2 teren în suprafaţă de 1637 mp şi 2220 mp; a respins petitul privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele hotărârii, Tribunalul Mureş a constatat că reclamanta, în calitate de moştenitoare legală a foştilor proprietari S.S., M.S şi ME, a notificat Primăria comunei Fărăgău solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF 410 Fărăgău. De asemenea, prima instanţă a constatat că reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în speţă fiind incidente dispoziţiile art.2 alin.1 lit.h din Legea nr.10/2001 şi prin urmare, a stabilit că o parte din imobil este liber şi poate fi restituit în natură, iar pentru porţiunea de teren ocupat a stabilit dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Tribunalul Mureş a înlăturat apărările pârâtului prin care susţinea că imobilul în litigiu a fost vândut de autorii reclamantei către persoane particulare, pentru că drepturile dobândite prin aceste contracte nu au fost înscrise în cartea funciară.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel Primăria comunei Fărăgău, Primarul comunei Fărăgău, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii civile, iar pe cale de consecinţă menţinerea Dispoziţiei nr.24/07.02.2001 emisă de primar.

În susţinerea apelului s-a arătat pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale pasive a Primăriei comunei Fărăgău, deoarece aceasta nu este unitatea deţinătoare a imobilului conform Legii nr.215/2001.

Asupra fondului cauzei pârâţii au susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere lipsa documentelor pe care reclamanta trebuia să le anexeze notificării, documente fără de care cererea de acordare a măsurilor reparatorii nu putea fi soluţionată.

De asemenea, pârâţii au susţinut că reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de moştenitoare după proprietarii tabulari. Apoi, pârâţii au criticat hotărârea Tribunalului Mureş pentru că nu a lămurit pe deplin, dacă imobilele revendicate mai există în realitate, cine sunt deţinătorii imobilului, dacă imobilul nu a făcut obiectul altor legi de retrocedare sau dacă reclamanta nu a beneficiat de despăgubiri.

Reclamanta a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea apelului ca nefondat. Răspunzând criticilor aduse de pârâţi reclamantei, a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată anterior modificărilor aduse Legii nr.215/2001, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin mai multe hotărâri că raportat la Legea nr.10/2001 primăria are calitate procesuală.

Asupra fondului cauzei, reclamanta a susţinut că actele depuse în dosar în dosar dovedesc calitatea de persoană îndreptăţită, calitatea de proprietari a autorilor reclamantei, existenţa imobilului dar şi deţinătorii acestora.

Verificând hotărârea atacată, curtea constată că apelul este fondat având în vedere următoarele considerente:

În fapt, F.J prin mandatar, a solicitat prin notificarea înregistrată sub nr.131 la data de 13.02.2002 la B.I.E.J. O.T, măsuri reparatorii pentru imobilul înscris în CF 410 Fărăgău, nr.top 1494, 1495, 1496, 1489, 1225, 1226, 1227, 1228, 1229, 1230, în suprafaţă totală de 11 iugăre şi 3720 stj. şi transcris în CF 410/I. Reclamanta s-a pretins moştenitoarea după defuncţii S.I şi soţia născută M E. În cererea sa, reclamanta declară pe proprie răspundere că nu a primit despăgubiri pentru acest imobil.

Reclamanta a depus şi copii după cărţile funciare, după acte de stare civilă, dar şi certificatul de calitate de moştenitor după defuncţii SS şi M S.

Primarul comunei Fărăgău a emis Dispoziţia nr.24 din 7.02.2006 prin care a respins notificarea din dosarul execuţional nr.131/2002 pentru lipsa unor documente privind calitatea de moştenitor a reclamantei şi eventualele despăgubiri acordate de Statul Român. Pe baza actelor depuse la notificare şi apoi depuse în completare la Prefectura Mureş la data de 27.06.2002, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei şi a anulat dispoziţia atacată.

În apel, curtea a dispus efectuarea unei expertize topografice, considerând că în cauză nu s-a lămurit pe deplin: unde este amplasat terenul, cine îl deţine şi dacă există teren liber. Aşadar, curtea a constatat că doar o parte din criticile pârâţilor sunt întemeiate. Astfel, pentru a dovedi calitatea de persoană îndreptăţită reclamanta a depus certificatul de calitate de moştenitor nr.471/2002 din care rezultă că reclamanta este moştenitoarea defuncţilor S S şi MS.

Din copiile cărţilor funciare nr.410 Fărăgău întregul corp funciar înscris sub A+1 până la A+5 a fost proprietatea autorilor reclamantei, o parte din imobil, în urma dezmembrării, fiind trecut în CF 410/I Fărăgău în proprietatea Statului Român. Şi acest teren a fost reparcelat, iar o parte din teren a fost atribuit familiei P I şi M. Deoarece situaţia de carte funciară nu era clară, s-a efectuat o expertiză topografică, prin care s-a identificat terenul ce a aparţinut autorilor reclamantei, modul în care acesta este împărţit şi folosit în momentul de faţă. În planşele anexate raportului de expertiză se constată că din întregul teren familia P. ocupă o suprafaţă de 703 mp cu care s-au şi înscris în CF, însă fără o dezmembrare şi identificare a terenului, Statul Român ocupă o suprafaţă de teren de 1402 mp aferent blocurilor de locuit şi anexelor acestora, iar terenul în suprafaţă de 2233 mp este ocupat de familia B.D şi H.R fără a fi înscrişi în cartea funciară. Restul ternului, măsurat după limitele de hotar de către expert, în suprafaţă de 791 mp este teren liber fără construcţii.

Curtea a cerut pârâţilor explicaţii în privinţa anexelor blocului nr.3 amplasate pe terenul în litigiu şi s-a constatat că doar construcţiile identificate în raportul de expertiză cu indicativul C8 şi C9 fac parte din categoria prev. de art. 10 alin.3 din Legea nr.10/2001, republicată, pentru care terenul aferent poate fi restituit.

Din acest raport de expertiză s-a constatat că poate fi considerat teren liber în înţelesul art.10 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată, terenul în suprafaţă de 791 mp, la care se adaugă suprafaţa de 34,57 mp şi 66,84 mp aferente construcţiilor C8 şi C9.

Cercetând actele dosarului, curtea constată că reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii în condiţiile art.3 şi art.2 din Legea nr.10/2001. În notificarea pe care a depus-o reclamanta, a precizat că nu a primit despăgubiri pentru acest imobil nici de la Statul Român şi nici de la Statul Israel.

Tranzacţia despre care pârâţii susţin că a avut loc, se observă că nu a fost finalizată, înscrierea în cartea funciară având caracter constitutiv.

Raportul de expertiză a arătat că acest teren aflat în litigiu este situat în intravilanul comunei Fărăgău, având categoria de folosinţă curţi, construcţii şi nu face parte din categoriile de imobile ce nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, republicată.

În privinţa criticii de nelegalitate invocate de pârâţi privind calitatea primăriei de parte în prezenta cauză, curtea o va respinge, constatând că Legea nr.215/2001 la care pârâţii au făcut referire a fost modificată prin Legea nr.286/2006 ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată, ori potrivit art.21 alin.2 din vechea reglementare, primăriile alături de consiliile locale funcţionau ca autorităţi ale administraţiei publice locale.

Aşadar, reţinând că reclamanta este succesoarea foştilor proprietari tabulari, că face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr.10/2001, republicată, că o parte din teren este ocupat iar terenul de 791 mp, respectiv de 34,57 mp şi de 66,84 mp este liber, curtea consideră că reclamantei trebuie să i se restituie în natură terenul liber, iar pentru restul terenului i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent.

De asemenea, curtea constată că potrivit Deciziei nr.XX/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa investită cu soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei unităţii deţinătoare este competentă să soluţioneze pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii şi astfel, consideră că în mod greşit instanţa de fond a obligat pârâţii să emită o nouă dispoziţie.

Faţă de cele reţinute, curtea va admite apelul, va schimba hotărârea atacată în sensul că dispune anularea deciziei atacate, dispune restituirea în natură a terenului identificat de expert ca fiind liber sau de construcţii demolabile în suprafaţă totală de 892,41 mp, pentru restul terenului urmând a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.

Recursuri civile

Decizia nr. 69/R din data de 20 Ianuarie 2009

Sistarea stării de indiviziune. Imobil cu destinaţie de cabinet de avocatură. Partajare în natură.

Prin cererea înregistrată sub nr. 2821/30.03.2005, reclamanta JCA a chemat în judecată pe pârâtul CLT, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: -sistarea stării de indiviziune cu privire la imobilul apartament I şi teren în suprafaţă de 306 mp înscris în CF1471/IIcol. Tg. Mureş, nr. top 1411/2, 1412/1/3, 1414/2/2/2, prin atribuirea în natură în cotă de 1/1 în favoarea sa, cu sultă în favoarea pârâtului, ce se va stabili prin expertiză tehnică de specialitate; - în caz de refuz din partea pârâtului, sistarea stării de indiviziune prin partajarea imobilului în două loturi distincte şi complet separate din punct de vedere constructiv, al utilităţilor şi topografic; - în caz de acord nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5400/1997 au cumpărat imobilul sus menţionat cu drept de proprietate în cote egale de câte ½ parte, ca bun propriu şi ca destinaţie de cabinete de avocatură. Modificarea raporturilor dintre ei impune cu necesitate sistarea indiviziunii pentru evitarea apariţiei şi /sau perpetuării unor situaţii ambigue, precum şi pentru crearea unui spaţiu total independent în desfăşurare a activităţii profesionale în condiţii optime.

În drept, a invocat prevederile art. 728 Cod civil.

Prin întâmpinarea formulată şi precizată în mai multe rânduri, calificată ca şi cerere reconvenţională, pârâtul a solicitat atribuirea în natură a imobilului în cazul în care reclamanta refuză împărţirea în natură, în două loturi egale şi acordarea unui drept de retenţie.

Prin sentinţa civilă nr. 2330 din 2 mai 2007, Judecătoria Tg. Mureş a admis în parte cererea reclamantei şi cererea reconvenţională a pârâtului, a constatat că părţile sunt coproprietarii imobilului situat în Tg. Mureş, str. Sportivilor, nr. 6, compus din apartamentul nr. I şi teren în suprafaţă de 306 mp, înscris în CF nr. 1471/II col. Tg. Mureş, fiecare cotă de ½; a dispus ieşirea din indiviziune şi a atribuit reclamantei în natură apartamentul nr. I/a din varianta III a raportului de expertiză întocmit de expertul KL, în valoarea de 173.891 lei, precum şi terenul în suprafaţă de 56 mp, în contur galben, între punctele 23-24-9-10 din planul de situaţie a raportului de expertiză topografică (fila 78 dosar); a atribuit în natură pârâtului apartamentul nr. I/b în valoarea de 168.120 lei şi terenul în suprafaţă de 56 mp cu contur verde din planul de situaţie de la fila 78 dosar, între punctele 24-25-8-9; a rămas în indiviziune gangul de intrare, suprafaţa ocupată de construcţii şi scara ce duce la mansardă; a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 5.7771 lei, cu titlu de sultă; a omologat raportul de expertiză topografică efectuat de expertul EE şi a dispus dezmembrarea imobilului, acordarea de numere topo noi, potrivit planului de situaţie de la fila 78 dosar şi înscrierea hotărârii în CF; a respins cererea de renunţare a reclamantei la petitul 2 din cererea de chemare în judecată: a respins cererea pârâtului de acordare a dreptului de retenţie şi de obligare a părţilor de a efectua împreună investiţii pentru reamenajarea hotului de aşteptare; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 561,2 lei, reprezentând ½ din contravaloarea lucrărilor de expertiză.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, care a fost admis prin decizia nr. 240 din 23.09.2008 pronunţată de Tribunalul Mureş; s-a schimbat în parte hotărârea atacată în ceea ce priveşte componenţa celor două loturi:-lotul reclamantei include apartamentul nr. 1/a din varianta III a raportului de expertiză tehnică întocmită de expertul KL, scara elicoidală din birou 1 care reprezintă calea de acces spre mansardă şi spaţiul WC de la parter, în suprafaţă de 2,3 mp (1,70 x 1,40m)- cu înzidirea uşii din hol şi cu posibilitatea de acces în acest spaţiu „WC” prin deschiderea unei uşi direct din biroulnr.2; -lotul pârâtului include apartamentul 1/b din varianta III, cu excepţia spaţiului „WC” de la parter în suprafaţă de 2,30 mp spaţiu care face parte din lotul atribuit reclamantei; -rămân în indiviziune gangul de la intrare şi suprafaţa ocupată de construcţii; - a obligat reclamanta să plătească pârâtului suma de 19.018 lei, cu titlu de sultă compensatorie; -a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că în mod legal prim instanţă a constatat că nici una din părţi nu a adus argumente suficient de puternice pentru a-i fi atribuit în natură imobilul.

Varianta stabilită de prima instanţă nu este echitabilă, pentru că ar presupune că trei grupuri sanitare să rămână intimatului şi unul apelante, urmând ca aceasta să construiască alte 2 grupuri sanitare în biroul nr. 3, ceea ce i-ar impune costuri suplimentare considerabile.

Instanţa de apel a apreciat că este echitabil şi relevant pentru buna funcţionare a celor două cabinete de avocatură ca fiecare lot să includă câte un grup sanitar de la parter.

Solicitarea reclamantei de a se retrasa linia despărţitoare a holului de aşteptare din punctele A-B în punctele C-D, conform schiţei de la fila 16, cu includerea holului mic de la parter în suprafaţă de 1,54 mp în lotul acesteia nu a fost primită de către instanţa de apel, deoarece s-ar diminua nejustificat suprafaţa acordată lotului pârâtului şi holul de aşteptare aferent apartamentului pârâtului şi ar presupune lipsirea birului nr. 5 de lumină naturală. Instanţa de apel a constatat că se poate asigura accesul la grupul sanitar de la parter prin deschiderea unei uşi direct din biroul nr. 2 şi înzidirea uşii din holul mic, fără a se modifica împărţirea holului de aşteptare.

Scara elicoidală nu este necesară folosinţei vreunui spaţiu comun celor două apartamente, putând fi inclusă în lotul reclamantei, deoarece atât biroul nr. 1 cât şi mansarda, -prin care se asigură accesul la această scară-sunt incluse în lotul reclamantei.

Recalcularea sulte s-a recalculat având în vedere valoarea metrului pătrat construibil, de 700 euro, indicată de expertul în construcţii.

Hotărârea pronunţată de instanţa de apel a fost atacată cu recurs de către ambele părţi.

Prin recursul declarat reclamanta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se dispune ieşirea din indiviziune prin atribuirea întregului imobil în favoarea sa, cu obligarea la sulta aferentă către pârât, reprezentând ½ din valoarea construcţiei şi terenului în sumă de 202.238 lei.

În subsidiar a solicitat modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul includerii în componenţa apartamentului 1/a din varianta III a raportului de expertiză şi a holului mic de la parter în suprafaţă utilă de 1,54 mp, cu retrasarea liniei despărţitoare a holului de aşteptare din punctele iniţiale A-B în punctele C-D, cu reconfigurarea corespunzătoare a uşii de acces la poziţia D indicată de ea pe schiţa anexată motivelor de apel şi confirmată prin completarea la raportul de expertiză în construcţii; - reducerea sultei la care a fost obligată de instanţa de apel, de la 19.018 lei la 8.669 lei; -cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă, arătând că în mod greşit a reţinut prima instanţă că imobilul nu i se poate atribui integral întrucât are destinaţia de cabinet de avocatură în care îşi desfăşoară activitatea ambele părţi şi este comod partajabil în natură.

Imobilul are două apartamente, dar un apartament (al părţilor) este la parter şi celălalt, proprietatea lui FZ, este la etaj. Faptul că două persoane fizice au cumpărat în cote egale apartamentul nr. I nu înseamnă că un apartament se „transformă” în două apartamente.

Reclamanta este cea care a justificat şi materializat un interes pentru atribuirea integrală a imobilului.

O întâmpinare cu mai multe precizări nu echivalează cu o acţiune reconvenţională - art.118, 119 Cod procedură civilă.

Imobilul nu numai că nu este comod partajabil în natură, ci presupune pentru partajare lucrări de construcţii cu documentaţiile aferente şi cheltuieli însemnate.

În raportul de expertiză în construcţii efectuat la prima instanţă expertul susţine varianta I, cea a atribuirii în favoarea unui singur coproprietar, pe considerentul că „iniţial apartamentul era o singură unitate locativă”.

Cu privire la al doilea capăt al cererii de recurs, a arătat că neadmiterea solicitării sale privind atribuirea holului mic este nelegală iar calculul sultei s-a făcut greşit, întrucât e pusă în situaţia dezavantajată de a fi obligată să edifice trei uşi, să facă demersuri costisitoare. Nici terenul nu permite accesul liber pentru a edifica.

Expertul a afirmat, cu ocazia cercetării la faţa locului, că peretele care ar trebui spart este de rezistenţă. Disconfortul creării unei uşi de acces la WC din biroul său, fără posibilitatea aerisirii biroului ar putea fi lesne de evitat prin atribuirea în favoarea sa a holului mic în suprafaţă de 1,54 mp care este în faţa WC-ului şi astfel s-ar intra firesc din hol în WC.

Este nelegală soluţia adoptată de instanţa de apel în favoarea unei părţi care nu a declara apel şi ale cărei pretenţii exprimate atipic prin obiectivele la suplimentul de expertiză le admite integral.

Mai mult, instanţa de apel o obligă, deşi imobilul este în proprietate în cotă de ½, să îi plătească integral WC-ul de 2,3 mp pârâtului. Expertul a afirmat că un metru pătrat de baie ar fi 700 Euro, deci 2,3 mp ar costa 1610 Euro. Dar această sumă se împarte la ½ şi astfel ar rezulta 805 euro.

Sulta stabilită în sarcina sa de prima instanţă - după încheierea de îndreptare a erorii materiale - pe care instanţa de apel a omis să o ia în considerare, a fost de 5771 RON. Dacă la această sumă se adaugă 805 euro (la valoarea de 3,6 lei/euro) rezultă suma de 8669 lei (5771+ 2898 = 8669) ceea ce diferă clar de sulta de 19.018 lei stabilită de instanţa de apel.

Pârâtul a solicitat prin recursul declarat, admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul eliminării dispoziţiilor aduse în apel privind atribuirea către apelantă a grupului sanitar de la parter şi, pe cale de consecinţă, menţinerea întrutotul a dispoziţiilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 233 din 2 mai 2007 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului a arătat că decizia pronunţată în apel suportă critici ce vizează următoarele aspecte de nelegalitate:

Cererea de atribuire a grupului sanitar s-a constituit într-o cerere nouă, reflectată în hotărârea instanţei de apel, ceea ce constituie un exces în exces în exercitarea rolului activ al judecătorului-art.129 alin. 5, 6 Cod procedură civilă, iar cele două expertize de specialitate efectuate în dosarul de fond (topografică şi în construcţii) au fost însuşite şi acceptate de părţi în întregime, omologate de instanţă fără nici o altă critică. Probele odată admise, administrate şi însuşite de părţi supuse nemijlocirii şi contradicţionalităţii, nu mai pot fi modificate de instanţele de control judiciar.

Aprecierea instanţei de apel excede si realităţii de fapt. La cercetarea la faţa locului nu s-a observat că grupul sanitar de la parter este „organic” legat de lotul I /b, atribuit lui (scurgerea se face prin pivniţa subsolului, la fel şi alimentarea cu apă şi aerisirea băii).

Ceea ce s-a uitat este că funcţionarea unui cabinet de avocatură deschis accesului public presupune un grup sanitar pentru angajaţi şi unul pentru clienţi. Cu atât mai mult era de văzut expertiza în construcţii efectuată la fond, unde s-a apreciat că un WC cu o suprafaţa de 0,72 mp şi înălţimea de 1,70 m (care este o improvizaţie, fără lavoar) nu poate constitui un grup sanitar, cum greşit a apreciat instanţa de apel.

Partajul presupune o serie de inconveniente pentru ambele părţi, ceea ce nu exclude o serie de investiţii, inclusiv construirea a două grupuri sanitare pentru reclamantă. Dar, pe de altă parte, are avantajul lotului mai mare şi a altor investiţii mai mici în ceea ce priveşte amenajarea propriului lot.

Reclamanta a formulat întâmpinarea la recursul pârâtului, solicitând, în principal, constatarea nulităţii recursului şi, în subsidiar respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În considerente, a precizat că recursul nu este motivat in drept – sancţiunea fiind nulitatea conform art. 3021 pct. 3 Cod procedură civilă, art. 304 şi 306 Cod procedură civilă.

Pe fondul cauzei a arătat că cererea de atribuire a grupului sanitar de la parter este consecinţa soluţiei pronunţate de prima instanţa care a dispus ieşirea din indiviziune in natură, conform variantei III din expertiza în construcţii, ceea ce nu echivalează cu o cerere nouă în apel.

Pârâtul a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului reclamantei ca nefondat, pe considerentul că specific partajului judiciar este faptul că întâmpinarea are caracterul unei cereri reconvenţionale.

Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:

Reclamanta a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de pârât, ca sancţiune a nemotivării recursului în drept, respectiv a neindicării exprese a motivului de nelegalitate pe care îşi întemeiază recursul, din cele limitativ prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă.

Excepţia este neîntemeiată. Într-adevăr, art. 3021 Cod procedură civilă prevede, la alin. 1 lit. c că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, şi motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor. Însă din studiul cererii de recurs formulate de pârât se constată ca acesta a formulat recursul „în temeiul art. 299 şi următoarele Cod procedură civilă”.

În atare situaţie sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă -„indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304”.

Pârâtul a indicat generic şi în extenso dispoziţiile art.299 şi următoarele Cod procedură civilă, însă dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă încadrarea lor în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Faţa de cele de mai sus, excepţia urmează a fi respinsă.

Recursul declarat de reclamantă este fondat in parte, în ceea ce priveşte cuantumul sultei, celelalte motive de nelegalitate fiind nefondate.

Nu s-a contestat că părţile au cumpărat, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul 5400/24.11.1997 la BNP S, în cote egale, apartament nr. I situat în Târgu-Mureş, str. Sportivilor nr. 6, cu destinaţie de cabinet de avocatura.

Conform susţinerilor părţilor consemnate şi în raportul de expertiza în construcţii întocmit de expertul K L, după cumpărare părţile au făcut o serie de lucrări de investiţi pentru reamenajarea apartamentului, pentru a forma un cabinet individual de avocatură cu mai multe birouri, cu mansardarea podului, transformarea pivniţei în sală de consultaţie şi a terasei de la parter în sală de aşteptare pentru cele doua birouri, rezultând:

- la parter: 5 birouri, un grup sanitar pentru clienţi, un grup sanitar pentru personalul birourilor, un hol de aşteptare, o arhivă ; -la mansardă: o cameră de serviciu, un grup sanitar (baie) şi un hol, o scara elicoidală; - la demisol: o sala de consultaţie, un grup sanitar şi o scară de acces din curtea imobilului.

Expertul a propus variante de partajare în natură a imobilului, având în vedere mai ales situaţia de fapt, respectiv delimitarea anterioară a spaţiului de folosinţă pentru activitatea fiecărui cabinet.

Ţinând seama de toate aceste criterii relevante instanţele –de fond şi apel –au dat deplină eficienţă principiului partajării în natură, prevăzut de art.6735 alin. 2 Cod procedură civilă – „instanţa va face împărţeala în natură”. Pentru respectarea acestui principiu s-au avut în vedere şi criteriile enunţate exemplificativ la art. 6739 Cod procedură civilă, respectiv solicitarea subsidiară de partajare în natură conform variantei III din raportul de expertiza în construcţii, cotele –părţi egale deţinute de părţile împrocesuate, natura bunului, ocupaţia părţilor şi destinaţia imobilului, folosinţa anterioară efectivă a imobilului, printr-un partaj faptic voluntar. De asemenea, s-au respectat şi dispoziţiile art. 67310 Cod procedură civilă, din probele administrate rezultând că împărţeala în natură este posibilă, că prin acest mod de partajare nu se cauzează o scădere importantă a valorii imobilului şi nu se modifică în mod păgubitor destinaţia economică.

Argumentul reclamatei că justifică un interes mai mare decât pârâtul în atribuirea integrală a imobilului nu are nici un fundament juridic.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, specific procesului de partaj judiciar este caracterul de judicium duplex, de judecată dublă, care conferă părţilor atât calitatea de reclamantă cât şi pe cea de pârât. Această caracteristică, combinată cu principiul egalităţii drepturilor proprietarilor comuni în realizarea partajului şi cu cerinţa lichidării tuturor pretenţiilor reciproce dintre coindivizari privind masa partajabilă, conferă şi întâmpinări valenţe pe care nu le are in mod obişnuit. Astfel, prin întâmpinare, instanţa sesizată prin cererea de chemare în judecată poate fi investită cu noi pretenţii privind efectuarea partajului. Rezolvarea acestor aspecte ţinând de cererea de partaj cu care deja instanţa fusese investită, nu ar putea fi refuzată pe considerentului lipsei unei cereri reconvenţionale în acel sens. Mai mult decât atât, astfel de pretenţii, din necesitatea stabilirii tuturor aspectelor legate de masa supusă partajului, pot şi trebuie luate în considerare chiar şi în situaţia în care au fost formulate oral, fiind tratate asemănător apărărilor şi chiar dacă nu au fost formulate la prima zi de înfăţişare.

Mai mult ambele instanţe au respectat principiul disponibilităţii părţilor şi au exercitat în limitele legale rolul activ al instanţei, atunci când au calificat înscrisul depus de pârât la dosar în funcţie de conţinutul acestuia şi nu de felul în care a fost intitulat. Aceasta deoarece, prin înscrisul depus, pârâtul a formulat pretenţii în legătură cu cererea reclamantei, ceea ce este de esenţa cererii reconvenţionale şi nu doar simple apărări şi cereri în probaţiune, care se regăsesc în conţinutul unei întâmpinări (art. 115, 119 Cod procedură civilă).

Nici argumentarea reclamantei în ceea ce priveşte motivul de recurs de neatribuire a holului mic nu este convingătoare. Pe de o parte pentru toate motivele arătate mai sus şi pe de altă parte pentru că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale în ceea ce priveşte demersurile costisitoare, accesul liber pe teren pentru a edifica, lipsa aerisirii biroului, peretele de rezistenţă. Nu mai puţin importat e faptul că prin atribuirea a 1,54 mp din hol în favoarea reclamantei se îngrădeşte pârâtului posibilitatea de a intra în lotul atribuit lui şi se măreşte total nejustificat lotul reclamantei.

Şi nu în ultimul rând trebuie precizat că reclamanta nu a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză în construcţii, varianta III, chiar dânsa propunând în subsidiar această modalitate de partajare în natură.

Prin completarea la raportul de expertiză în construcţii efectuată în faţa instanţei de apel, expertul constructor arată că, la o analiză mai profundă, această solicitarea a reclamantei ar fi o altă variantă de dezmembrare, distinctă de dezmembrarea propusă în varianta III, variantă care nu rezolvă amplasarea grupului sanitar pentru clienţi separat pentru ap. I/a şi I/b şi care are aspecte pozitive şi negative. Pentru zidul despărţitor propus de reclamantă sunt necesare: proiect şi autorizaţie de construcţie, tăiere goluri de uşi noi şi înzidire gol de uşă desfiinţată, în această variantă biroul 2 şi 3 vor avea lumină naturală şi mai redusă, propunerea de dezmembrare trebuie însuşită de către un expert topograf.

Pentru toate acestea, Curtea constată că instanţa de apel în mod corect a respins această solicitare a reclamantei.

Ultimul motiv de recurs invocat de reclamantă este întemeiat. Cu ocazia cercetării la faţa locului expertul constructor a afirmat că 1 mp de baie ar fi 700 euro, deci 2,3 mp ar costa 1.610 euro. Instanţa de apel a omis, la recalcularea sultei să aibă în vedere faptul că părţile au o cotă de ½ din imobil şi că sulta se datorează în funcţie de aceasta, astfel că suma de 1.610 Euro trebuie împărţită la doi, reclamanta datorând pârâtului 805 Euro. De asemenea, nu a luat în considerare nici încheierea de îndreptare a erorii materiale, prin care prima instanţă a corectat sulta la 5.771 lei. La această sumă, instanţa de apel trebuia să adauge 2.898 lei (805 euro x 3, 6 lei/euro), rezultând 8.669 lei.

Faţă de cele ce preced, Curtea în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă va admite recursul declarat de reclamantă reţinând incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, va modifica în parte decizia atacată, în sensul că va obliga reclamanta să plătească pârâtului suma de 8.681 lei, cu titlu de sultă.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Recursul declarat de pârât urmează a fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Nu se poate considera că cererea reclamantei de atribuire a grupului sanitar de la parter este o cerere nouă în apel. Prin cererea de apel reclamanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul că, menţinând varianta III din expertiza în construcţii, în componenţa ap. nr. I/a atribuit ei să intre grupul sanitar de la parter, pentru clienţi. Este doar o propunere de modificare a variantei prin care s-a dispus ieşirea din indiviziune, argumentată, ceea ce nu echivalează cu o cerere nouă, în înţelesul dat de art. 294 alin.1 Cod procedură civilă.

Referindu-ne tot la procedura specială a partajului judiciar şi reţinând şi efectul devolutiv al apelului, se poate reţine că în apel instanţa este în măsură să modifice modalitatea de ieşire din indiviziune, chiar şi fără solicitarea expresă a unei dintre părţi ( art. 295 Cod procedură civilă).

În mod corect instanţa de apel a reţinut că varianta iniţială nu este echitabilă, câtă vreme reclamantei îi revenea un grup sanitar iar pârâtului trei grupuri sanitare,ţinând seama şi de completare ala expertiza în construcţii efectuată în apel şi de situaţia de fapt, constatată nemijlocit de instanţă cu ocazia deplasării la faţa locului. Expertul a concluzionat că dacă i se atribuie reclamantei grupul sanitare de la parter se poate crea o uşă direct din biroul nr. 2 în acest grup sanitar. S-a ţinut seama şi de destinaţia spaţiilor de la parter, respectiv de birouri de avocatură, unde se află şi holul de aşteptare pentru clienţi. Echitabil şi relevant pentru buna funcţionare a celor două cabinete este ca fiecare cabinet să includă câte un grup sanitare la parter.

Motivul invocat de pârât că acest grup sanitare este „organic” legat de lotul atribuit lui nu este probat şi nici relevant.

Expertul a arătat că atât grupul sanitar de la mansardă (atribuit reclamantei), cât şi cel de la subsol ( atribuit pârâtului ) prezintă inconveniente, dar aceste nu sunt argumente în neatribuirea grupului sanitar de la parter reclamantei.

Ca atare, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Decizia nr.82/R din data de 22 ianuarie 2009

Succesiune. Calitate de moştenitor legal. Filiaţie stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954.

Prin sentinţa civilă nr. 379 din 3 aprilie 2007, pronunţată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1273/2006, s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamantul PF, împotriva pârâţilor FF, FL, FD şi FA, constatând că reclamantul este fiul defunctului FF, decedat la data de 31 martie 2005 şi că are calitate succesibil cu vocaţie succesorală la succesiunea defunctului.

Prin decizia civilă nr. 129 din 24 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mureş, Secţia Civilă în dosarul nr. 3833/102/2007, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţi, împotriva sentinţei sus-menţionate, obligându-i pe aceştia la plata către intimatul PF a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâţii şi au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă şi în consecinţă, respingerea acţiunii introductive promovată de reclamant.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât în mod greşit instanţa de apel a ajuns la concluzia că în cauză a existat o recunoaştere de paternitate, care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei de întreţinere a reclamantului PF, pornind de la cuprinsul cărţilor de judecată civilă nr. 299/1946 şi nr. 46 L/1951 şi a sentinţei nr. 136/1967 a Tribunalului Reghin. Este greşită susţinerea instanţei de apel că în speţă a fost stabilită paternitatea reclamantului faţă de tatăl său prin cartea civilă nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Reghin, deoarece la acea dată nu era în vigoare Codul familiei, care a intrat în vigoare abia în 31 ianuarie 1954, iar Codul civil nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii.

Instanţele de judecată au făcut o greşită aplicare a art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare.

S-a invocat faptul că reclamantul şi mama acestuia nu au solicitat stabilirea paternităţii după intrarea în vigoare a Codului familiei, şi prin urmare, ei nu vor putea cere „constatarea filiaţiei” , aceştia având la îndemână acţiunea în stabilirea filiaţiei de care nu au uzat în termenul legal prevăzut de art. 49 din Decretul nr. 32/1954 cu privire la punerea în vigoare a Codului familiei.

Este logic că atunci când partea a omis să intenteze o acţiune în realizare în termenul legal el nu va putea cere constatarea existenţei unui drept pretins în instanţă, întrucât culpa acesteia de a nu uza în termenul prevăzut de lege, de acţiunea în realizare, nu-i poate conferi un drept la acţiunea în constatare. Mama reclamantului nu a intentat în termenul de un an prevăzut de Codul familiei şi de Decretul nr. 32/1954 acţiune în stabilirea paternităţii şi în consecinţă, filiaţia reclamantului faţă de tatăl său nu poate fi stabilită, termenul de un an fiind de decădere.

Pârâţii au susţinut că ei nu au recunoscut niciodată filiaţia reclamantului faţă de fratele lor FF, decedat la 31 martie 2005, iar sentinţa de obligare a prezumtivului tată la plata unei pensii de întreţinere, nu este echivalentă cu o sentinţă de stabilirea filiaţiei.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul PF a formulat întâmpinare şi a solicitat respingere recursului declarat de pârâţi, susţinând că în mod corect tribunalul a reţinut că faţă de argumentele redate în cuprinsul hotărârii – carte de judecată nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Populare Mixte Reghin, ne aflăm în prezenţa unei recunoaşteri voluntare de paternitate, consacrată printr-un act autentic şi că în aceste condiţii susţinerea pârâţilor în sensul că filiaţia nu ar fi fost stabilită nu are relevanţă în cauză. La acel moment această formă de recunoaştere era cea prevăzută de art. 304 Cod civil.

În cauză are relevanţă faptul că din cuprinsul hotărârii judecătoreşti sus-menţionate reiese că a existat o recunoaştere de paternitate care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligaţiei legale de întreţinere a copilului, respectiv a reclamantului FF, această recunoaştere voluntară fiind irevocabilă.

Reclamantul a mai invocat faptul că în mod corect s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile Codului familiei, ale art. 8 din decretul nr. 32/1954, astfel că în aceste condiţii, nu poate fi primită excepţia de tardivitate invocată de recurenţi.

Susţinerea recurenţilor pârâţi în sensul greşitei aplicaţiuni a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă, este nefondată în condiţiile în care prima instanţă a fost investită cu o cerere privind consacrarea dreptului de moştenitor al reclamantului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs şi în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă şi având în vedere actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 25 mai 2006 reclamantul PF a solicitat în contradictoriu cu pârâţii FF, FL, FD şi FA să se constate dreptul său de moştenire, în calitate de fiu, la succesiunea defunctului FF, decedat la 31 martie 2005. Reclamantul a susţinut că este fiul defunctului, însă în actele de stare civilă nu s-a făcut această menţiune, deşi filiaţia a fost stabilită prin hotărâre judecătorească şi în aceste condiţii, cererea sa de deschidere a procedurii succesorale a fost respinsă pe motiv că nu are calitate de succesibil. Pe de altă parte, această chestiune nu a putut fi soluţionată pe cale amiabilă cu pârâţii, care au calitatea de colaterali privilegiaţi, motiv pentru care reclamantul a fost nevoit să se adreseze instanţei judecătoreşti.

Din actele dosarului rezultă că prin cartea de judecată civilă nr. 299 din 2 iulie 1947, dată de Judecătoria de Pace Mixtă Reghin în dosarul nr. C-2572/1947 s-a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta PM (mama reclamantului din prezenta cauză) prin petiţiunea înregistrată la nr. 6071/1947 în contra pârâtului FF a lui F şi s-a stabilit pensia alimentară ce o va plăti pârâtul reclamantei, pentru copilul minor (care era reclamantul din prezenta cauză) la suma de 700.000 lei lunar, începând cu data pronunţării hotărârii.

La pronunţarea acestei hotărâri judecătoreşti instanţa a avut în vedere faptul că pârâtul din acea cază a fost obligat anterior la plata unei pensii alimentare de 25 pengo lunar pentru minor, aceasta fiind stabilită la 7 mai 1942 prin hotărâre judecătorească, pârâtul recunoscând că a fost stabilită acea obligaţie în sarcina sa, refuzând însă să plătească un cuantum majorat. Instanţa a apreciat că suma menţionată este prea mică în raport cu nevoile minorului, motiv pentru care a dispus majorarea acesteia.

Ulterior, prin cartea de judecată civilă nr. 462 din 23 noiembrie 1951, dată de Judecătoria Populară Mixtă Reghin în dosarul nr. 2572/1947, în urma admiterii în parte a acţiunii reclamantei PM s-a stabilit în sarcina pârâtului FF obligaţia de plată a unei pensii alimentare în sumă de 1000 lei lunar, pe seama minorului, începând cu data de 14 iunie 1951.

Instanţa a avut în vedere starea de fapt reţinută prin hotărârea judecătorească anterioară(cartea civilă nr. 299/1947) şi a reţinut de asemenea că sunt aplicabile dispoziţiile art. 185, 189 şi 190 Cod civil , prin prisma acestor dispoziţii cererea reclamantei fiind apreciată ca fondată.

Prin sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957, pronunţată de Tribunalul Popular Mixt al Raionului Reghin în dosarul nr. 162/1957 s-a admis acţiunea reclamantei Pop Maria şi s-a majorat pensia alimentară datorată de pârâtul FF pentru minorul PF la suma de 100 lei lunar, începând cu data de 15 ianuarie 1957 până la majoratul minorului.

Trebuie precizat că din toate hotărârile judecătoreşti care au fost menţionate mai sus rezultă că pârâtul FF nu a contestat cu ocazia niciunei judecăţi filiaţia minorului PF faţă de el şi nici obligaţia sa de întreţinere faţă de minor, deşi a fost prezent cu ocazia judecării fiecărei cauze, singurele obiecţii fiind legate de cuantumul obligaţiei de întreţinere.

Tot din aceste hotărâri judecătoreşti, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, rezultă că legătura de rudenie, respectiv filiaţia reclamantului PF, din prezenta cauză faţă de tatăl său FF a fost analizată şi stabilită de o instanţă judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei şi a Decretului nr. 32/1954 şi fiind vorba de hotărâri judecătoreşti, acestea au valoare de act autentic.

Astfel, pensia de întreţinere a fost stabilită pentru prima dată prin hotărâre judecătorească în anul 1942, iar ulterior legătura de filiaţie dintre defunctul FF şi reclamantul din prezenta cauză PF şi obligaţia de întreţinere nu au fost contestate de defunct. Mai mult, în sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 se precizează expres că minorul PF este născut din coabitarea reclamantei PM cu pârâtul din acea cauză, FF.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că filiaţia reclamantului PF faţă de defunctul FF reiese din hotărârile judecătoreşti menţionate, fiind vorba de o recunoaştere voluntară de paternitate.

Codul civil român nu cunoştea instituţia stabilirii paternităţii, însă permitea recunoaşterea voluntară din partea tatălui, ceea ce în cazul reclamantului s-a şi întâmplat. De asemenea, prin art. 1 şi urm. din Decretul nr. 131/1949, privind reglementarea condiţiunii juridice a copilului natural s-a prevăzut posibilitatea recunoaşterii copilului natural de către tată, prevăzându-se expres că recunoaşterea este irevocabilă. În atare situaţie, nu se poate susţine că recunoaşterea făcută prin hotărârile judecătoreşti amintite, care sunt anterioare intrării în vigoare a Codului familiei, nu ar fi valabilă.

Recurenţii pârâţi au mai invocat faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 32/1954 acţiunile în stabilirea filiaţiei trebuiau introduse în termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului familiei.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei stabilirea filiaţiei este supusă dispoziţiilor Codului familiei şi produce efectele prevăzute de acest cod şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată. Prin art. 8 alin. 2 din acelaşi decret se prevede că acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui cod.

Aceste prevederi legale se referă însă la copiii născuţi înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei şi a căror paternitate nu a fost recunoscută sau stabilită până la momentul respectiv.

În cazul reclamantului există o recunoaştere a paternităţii şi fusese stabilită în sarcina defunctului obligaţia de întreţinere, filiaţia reclamantului faţă de defunct fiind analizată de o instanţă judecătorească şi prin urmare, aceste dispoziţii nu erau aplicabile, astfel cum a reţinut de altfel şi instanţa de apel.

Dimpotrivă, apreciem că în această situaţie erau aplicabile prevederile art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, conform cărora recunoaşterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum şi hotărârile declarative de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei vor produce efectele prevăzute de acest cod.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în legătură cu obligaţia de întreţinere stabilită în sarcina defunctului s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care aceasta s-a majorat, ulterior intrării în vigoare a Codului familiei, respectiv sentinţa civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 a Tribunalului Popular al Raionului Reghin, or în situaţia în care persoana obligată la întreţinere ar fi apreciat că în condiţiile noilor reglementări (art. 86 şi urm. din Codul familiei) această obligaţie nu mai subzistă, putea cere sistarea acesteia, însă o astfel de cerere nu a fost formulată, ci dimpotrivă defunctul i-a plătit reclamantului pensie de întreţinere până la majorat.

De asemenea, curtea apreciază că în situaţia în care defunctul ar fi considerat că recunoaşterea paternităţii faţă de reclamant nu ar fi fost valabilă, după intrarea în vigoare a Codului familiei, acesta putea promova o acţiune în contestarea recunoaşterii de paternitate în condiţiile art. 58 din Codul familiei, însă defunctul nu s-a prevalat de aceste prevederi legale.

Susţinerile recurenţilor pârâţi în sensul că prima instanţă şi instanţa de apel au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acţiunii în constatare faţă de acţiunea în realizare, sunt nefondate.

Prima instanţă a fost investită cu o acţiune întemeiată pe prevederile art. 111 Cod procedură civilă şi nu cu o acţiune în realizare, reclamantul solicitând să se constate dreptul său de moştenire, respectiv calitatea de succesibil al defunctului FF, acţiunea sa fiind admisibilă în contextul în care legătura de filiaţie dintre reclamant şi defunct era deja stabilită, astfel că nu era necesară promovarea unei acţiuni în stabilirea paternităţii, respectiv a unei acţiuni în realizare.

Este adevărat că sentinţa prin care se dispune obligarea prezumtivului tată la plata pensiei de întreţinere nu este echivalentă cu o sentinţă prin care se stabileşte paternitatea, însă în contextul în care sentinţa prin care s-a stabilit obligaţia de întreţinere cuprinde şi o recunoaştere a paternităţii, această recunoaştere făcută în faţa instanţei, conform practicii judiciare, echivalează cu o recunoaştere făcută prin înscris autentic.

În consecinţă, curtea reţine că în mod corect s-a apreciat în cauză în fazele procesuale anterioare că acţiunea reclamantului este fondată şi că reclamantul este îndreptăţit să i se recunoască vocaţia succesorală la succesiunea defunctului FF, în speţă nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod procedură civilă, întrucât instanţa de apel a interpretat corect actele deduse judecăţii şi a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Faţă de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă , recursul declarat de pârâţi va fi respins ca nefondat.

Decizia nr. 200/R din data de 18 februarie 2009

Stabilire legături personale cu minorul. Părinţi care locuiesc în state diferite. Interesul minorului.

Prin sentinţa civilă nr.6488 din 20 decembrie 2007, Judecătoria Tg-Mureş a admis în parte cererea formulată de reclamantul MIL în contradictoriu cu pârâta MMA a stabilit programul de vizitare de către reclamant a minorului DA, născut la 7 martie 2002, cu ridicarea de la domiciliul pe care îl are mama la data exercitării dreptului, astfel: 15 iulie ora 11,00 – 15 august ora 11,00, în vacanţa de vară a minorului din fiecare an; în anul cu număr par, în vacanţa de Crăciun din 26 decembrie ora 11,00 până la 4 ianuarie inclusiv ora 11,00; în anul cu număr impar, în vacanţa de Paşti din 16 martie ora 11,00 până la 19 martie inclusiv ora 11,00; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 255 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta.

Tribunalul Mureş, prin decizia civilă nr.269 din 14 octombrie 2008 a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că: a stabilit următorul program de vizitare de către tată al minorului DA, născut la 7 martie 2002, astfel: 1 august ora 11,00 – 15 august ora 11,00 în vacanţa de vară a minorului în fiecare an, cu ridicarea minorului de la domiciliul mamei; în anii cu număr par, în vacanţa de Crăciun, din data de 26 decembrie până la data de 30 decembrie, fără ridicarea minorului de la domiciliul mamei, în intervalul orar 11,00 – 20,00; în anii cu număr impar, în vacanţa de primăvară, din data de 16 martie până la data de 19 martie, fără ridicarea minorului de la domiciliul mamei, în intervalul orar 11,00 – 20,00; a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii atacate; a obligat intimatul reclamant la plata sumei de 1193,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea apelantei.

Pentru a pronunţa astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la critica adusă hotărârii primei instanţe conform căreia aceasta ar fi dat ceea ce nu s-a cerut, tribunalul a considerat că aceasta nu este fondată, întrucât instanţa admiţând în parte acţiunea reclamantului a limitat pretenţiile acestuia, fără ca soluţia primei instanţe să fie condiţionată de formularea unei cereri reconvenţionale. Cum reclamantul intimat a solicitat stabilirea unui program de vizitare al minorului, instanţa având în vedere interesul minorului ce reiese din probele administrate, avea posibilitatea să dispună asupra modalităţii concrete de exercitare a acestui drept.

Cu privire la interesul şi modalitatea de stabilire a programului de vizitare, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în această materie, hotărârile pronunţate au o autoritate de lucru judecat relativ, şi prin urmare schimbarea condiţiilor ce au fost avute în vedere la stabilirea programului de vizitare poate justifica modificarea acestui program.

În acest sens, prima instanţă a reţinut corect incidenţa în cauză a prevederilor art.43 alin.3 şi art.97 alin.2 Codul familiei, întrucât părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta, însă, în conformitate cu prevederile art.16 alin.2 din Legea nr.272/2004, luându-se în considerare cu prioritate interesul superior al copilului, instanţa poate limita exercitarea acestui drept.

Tribunalul, în acest sens a avut în vedere faptul că, faţă de vârsta minorului, de distanţa la care acesta trebuie să se deplaseze, programul de vizitare trebuie astfel stabilit încât pe de-o parte să permită tatălui reclamant a avea legături personale concrete cu minorul, iar pe de altă parte, de a nu scoate minorul din mediul în care acesta trăieşte şi a-l pune în situaţia ca pentru intervalul scurt de timp să se deplaseze din Spania în România şi înapoi.

De asemenea, instanţa a mai avut în vedere faptul că modalitatea de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul poate fi rediscutată, atunci când se vor modifica situaţia de fapt şi motivele avute în vedere la stabilirea actualului program de vizitare,

Având în vedere cele de mai sus, tribunalul s-a pronunţat în sensul arătat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul solicitând modificarea decizie atacate în sensul respingerii apelului şi pe cale de consecinţă, menţinerea hotărârii instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recurentul a invocat prevederile art.304 pct.9 C.pr.civ.

În dezvoltarea motivele de recurs se arată că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a prev.art.43 alin.3 Codul familiei. În acest sens recurentul a susţinut că legăturile sale cu minorul i-au fost în mod evident şi nejustificat îngrădite prin schimbarea programului stabilit prin hotărârea primei instanţe.

Pârâta MMA a formulat întâmpinare solicitând respingerea ca nefondat a recursului declarat. În principal intimata a invocat nulitatea recursului în sensul în care acesta a fost motivat de către avocatul recurentului reclamant fără ca acesta din urmă să fi împuternicit avocatul să întocmească în numele şi pe seama sa motivele de recurs.

În opinia intimatei, instanţa de apel a procedat în mod corect prin schimbarea programului de vizitare al minorului respectând interesul superior al acestuia.

Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul MIL a solicitat instanţei stabilirea unui program de vizitare al minorului MDA în senul exercitării acestui drept în vacanţele de vară, primăvară şi paşte.

Prima instanţă a stabilit în mod echitabil perioadele de exercitare a drepturilor părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, în speţă reclamantul, în sensul în care perioadele de vizitare coincid cu perioadele vacanţelor minorului.

Instanţa de apel a apreciat că dată fiind distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi efectuarea vizitelor pentru perioade scurte ar fi traumatizante pentru minor. În egală măsură instanţa a avut în vedere faptul că modalitatea de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul poate fi rediscutată atunci când se vor modifica situaţia de fapt şi motivele avute în vedere la stabilirea actualului program.

Apreciind asupra acestor considerente instanţa de apel a stabilit o singură perioadă, respectiv de la 1 august la 15 august în care minorul poate fi ridicat de la domiciliul mamei iar pentru vacanţa de Crăciun şi respectiv vacanţa de primăvară a stabilit programul de vizitare fără ridicarea minorului de la domiciliul mamei.

Potrivit art.43 Codul familiei părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul are dreptul de a avea legături personale cu acesta. Această prevedere legală nu face altceva decât să constituie fundamentul unor relaţii afective pe care părintele ce nu are în creştere şi educare copilul să le poată construi împreună cu acesta.

Aşa cum rezultă din memoriul, de recurs şi din întâmpinarea pârâtei între cei doi părinţi exista o stare conflictuală veche amplificată în timp şi se pare permanentizată. În aceste condiţii legăturile personale ale unuia din cei doi părinţi cu copilul nu se pot derula şi mai ales dezvolta în prezenţa celuilalt părinte.

Legăturile personale dintre părinte şi copil nu pot fi considerate pretexte pentru satisfacerea unor nevoi particulare ale părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul ci sunt consacrate legislativ ca drepturi tocmai pentru a asigura şi garanta dezvoltarea normală şi echilibrată a minorului.

Stabilirea acestui drept în favoarea unuia dintre părinţi nu poate fi considerată aşadar o măsură contrată intereselor minorului ci ea trebuie raportată la posibilităţile efective de realizare a acestor legături personale, pentru şi în folosul afectiv al minorului.

Curtea apreciază că măsura ridicării minorului de la domiciliul mamei şi aducerea acestuia în România la domiciliul tatălui chiar şi pentru o săptămână nu este de natură a dăuna minorului având în vedere în principal vârsta acestuia şi posibilităţile reale de efectuare a acestor deplasări.

Faţă de cele de mai sus, instanţa va admite recursul declarat, va modifica în tot decizia atacată şi pe cale de consecinţă va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâtă, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea pronunţată de instanţa de fond.

Decizia nr.197/R din data de 18 februarie 2009

Acţiune în evacuare. Raportul între OUG nr. 40/1999 şi art. 1 Protocolul nr. 1 din CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 329 din 18.03.2008 pronunţată de Judecătoria Sighişoara a fost respinsă acţiunea civilă formulată de reclamanţii UJ şi UK, în contradictoriu cu pârâţii AI şi AM.

În esenţă, Judecătoria Sighişoara a reţinut că cererea reclamanţilor, proprietarii imobilului în care locuiesc pârâţii, nu poate fi primită deoarece pârâţii au un drept locativ ce este reglementat de dispoziţiile art.11 din O.U.G. nr.40/1999.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel reclamanţii care au solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii civile şi evacuarea pârâţilor din imobilul situat în localitatea Sighişoara, str. N. Iorga nr.16. În susţinerea apelului reclamanţii au arătat că dreptul locativ al pârâţilor asupra imobilului din care s-a solicitat evacuarea a încetat la expirarea termenului de 5 ani de la data restituirii imobilului de către Statul Român şi oricum, măsurile de protecţie socială a chiriaşilor, reglementate prin O.U.G. nr. 40/1999 nu s-au menţinut după adoptarea O.U.G. nr.8/2004.

Apelul reclamanţilor a fost admis de Tribunalul Mureş prin decizia civilă nr. 274 din 14.10.2008 şi în consecinţă, a fost schimbată hotărârea atacată în sensul că a fost admisă acţiunea civilă şi s-a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii AI şi AM, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului, iar în subsidiar, casarea hotărârii. În susţinerea recursului, pârâţii au invocat motivele de nelegalitate prev. de art. 304 pct.4, 7 şi 9 Cod procedură civilă.

I. În opinia pârâţilor, instanţa de apel a dat o interpretare greşită a hotărârii C.E.D.O. în cauza Radovici şi Stănescu contra României şi a înlăturat aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr.40/1999 ceea ce echivalează cu o abrogare a acestor dispoziţii, atribut ce excede puterii judecătoreşti.

II. Un alt argument adus de pârâţi a fost acela că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii deoarece în considerente se reţine încălcarea de către reclamanţi a dispoziţiilor O.U.G. nr.40/1999, privitoare la protecţia chiriaşilor, iar pe de altă parte că, sarcina impusă de Statul Român reclamanţilor este excesivă şi se refuză aplicarea aceloraşi norme vizând protecţia chiriaşilor.

III. Un ultim motiv de recurs invocat de pârâţi este acela că decizia atacată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea legii pentru că reclamanţii nu au respectat dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 privitoare la închirierea şi prelungirea contractului de închiriere, ceea ce a dus la tacita relocaţiune pentru încă o perioadă de 5 ani. Apoi, hotărârea C.E.D.O. la care face trimitere instanţa de apel nu neagă dreptul statului de a restrânge dreptul de proprietate dacă este vorba de un interes general, în cazul de faţă controlarea creşterii chiriilor, cu alte cuvinte nu se poate susţine că în cauza Radovici şi Stănescu contra României dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 referitoare la prelungirea contractului de închiriere, sunt declarate neconforme cu dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Reclamanţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu argumentul că hotărârea atacată este în concordanţă cu soluţiile pronunţate de C.E.D.O.

Verificând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, curtea constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:

I. Prima critică adusă deciziei instanţei de apel este depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti. Reclamanţii au susţinut că Tribunalul Mureş a abrogat dispoziţiile cuprinse în O.U.G. nr. 40/1999 referitoare la protecţia chiriaşilor printr-o interpretare eronată a unei hotărâri C.E.D.O.

Susţinerile pârâţilor sunt nefondate pentru că instanţa de apel, după ce a constatat existenţa unei contrarietăţi între legislaţia naţională (O.U.G. nr.40/1999) şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a aplicat, în speţă, normele cuprinse în această convenţie.

Curtea constată că, Tribunalul Mureş a procedat corect atunci când a stabilit normele aplicabile în materie. Potrivit Legii nr.30/1994 România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar art.20 alin.2 din Constituţie stabileşte prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de legislaţia internă. În condiţiile în care C.E.D.O. este cea care interpretează convenţia şi protocoalele adiţionale, instanţele româneşti nu numai că pot dar sunt obligate să analizeze speţele deduse judecăţii prin prisma interpretărilor date de curte convenţiei.

Aşadar, nu se poate susţine că Tribunalul Mureş a abrogat dispoziţiile O.U.G. nr.-40/1999 referitoare la prelungirea contractului de închiriere al pârâţilor, ci doar a constatat prioritatea reglementării internaţionale privind apărarea drepturilor omului.

II. A doua critică adusă de pârâţi deciziei instanţei de apel, priveşte argumentaţia dată de Tribunalul Mureş, motivarea în fapt şi în drept a deciziei.

Cercetând considerentele deciziei, curtea constată că acestea nu sunt contradictorii, ci este un raţionament logico-juridic în care după ce se constată starea de fapt, raporturile dintre reclamanţi şi pârâţi, ajunge la concluzia că dispoziţiile O.U.G. nr.40/1999 pe care se întemeiaseră pârâţii în apărare, nu sunt aplicabile în speţă tocmai datorită neconcordanţei dintre aceste norme şi convenţie.

Nu poate fi primit nici argumentul adus de pârâţi, potrivit căruia hotărârile date de C.E.D.O. nu sunt opozabile decât Statului Român, deoarece toate instituţiile statului, inclusiv instanţele de judecată au obligaţia de a respecta normele convenţiei aşa cum sunt interpretate de C.E.D.O.

III. Ultimul motiv de nelegalitate invocat, priveşte aplicarea legii. Aşa cum s-a stabilit deja prin lege se înţeleg nu doar normele de drept intern ci şi normele cuprinse în tratatele şi pactele la care România este parte. Mai mult, potrivit art.20, tratatele internaţionale privind drepturile omului se aplică cu prioritate faţă de legislaţia internă. Prin urmare, curtea va analiza dacă tribunalul Mureş a aplicat corect normele cuprinse în convenţie.

În speţă, Tribunalul Mureş a constatat că în cazul în care cererea reclamanţilor de a intra în posesia bunului aflat în proprietatea lor ar fi respinsă, s-ar încălca art.1 din Protocolul 1 al convenţiei.

Potrivit art.1 din Protocolul 1 orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Aceste dispoziţii însă, nu aduc atingere dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general.

În aplicarea acestor dispoziţii, C.E.D.O. a stabilit o serie de criterii în baza cărora analizează dacă statele semnatare ale convenţiei le-au încălcat sau nu, sub orice formă.

Astfel, curtea analizează mai întâi dacă reclamanţii pot invoca existenţa unui bun în înţelesul art.1 din Protocolul 1, dacă a avut loc o atingere a bunului reclamanţilor, dacă această atingere este prevăzută de lege şi dacă este subordonată unui interes general.

Ultimul dintre criterii, cel prin care se stabileşte ca sarcină impusă proprietarului să nu fie una excesivă în privinţa posibilităţii de a dispune de bunul său, nu este însă îndeplinit de legislaţia internă, adică de O.U.G. nr.40/1999. La art.1 din O.U.G. nr.40/1999, se prevede că toate contractele de închiriere încheiate cu Statul Român se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani pentru că la art.14 se prevede dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului pe o perioadă de încă 5 ani. În temeiul acestor dispoziţii, proprietarului unui imobil restituit în temeiul Legii nr.10/2001 îi este impus un contract de închiriere pentru o perioadă de 10 ani, cu o chirie plafonată de legiuitor, în condiţiile în care proprietarii au fost lipsiţi de dreptul lor de proprietate pe o perioadă îndelungată ca urmare a naţionalizării imobilului de către Statul Român.

Raportat la această circumstanţă, obligaţia impusă reclamanţilor începând cu anul 2002 (când le-a fost restituit imobilul) de a menţine contractul de închiriere este una excesivă.

Pe de altă parte, dispoziţiile prev. de art.14 din O.U.G. nr.40/1999 de prelungire a contractului de închiriere pentru încă 5 ani, nu mai pot fi considerate necesare pentru protecţia chiriaşilor care au avut la dispoziţie 5 ani pentru a pentru a putea găsi o altă locuinţă în condiţii normale de piaţă.

În concluzie, curtea constată că Tribunalul Mureş a dat o interpretare corectă normelor aplicabile în speţă.

Prin urmare, constatând că, în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prev. de art.304 pct.4, 7 şi 9 Cod procedură civilă, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă curtea va respinge recursul pârâţilor ca nefondat. Totodată, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, pentru că pârâţii au căzut în pretenţii, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamanţi în judecarea recursului.

Decizia nr. 338/R din data de 31 Martie 2009

Autoritate de lucru judecat. Inexistenţa identităţii de cauză.

Prin sentinţa civilă ntr.6416 din 18.12.2007 a Judecătoriei Tg.Mureş s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de parata Stalul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş cu privire la cererea de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19 cu privire la teren, excepţie invocata in raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4125/1996 al Judecătoriei Tg. Mureş.

S-a respins, ca efect al admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat, petitul de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19 cu privire la teren formulat de reclamantul LLM, împotriva paraţilor Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş, S.E, S.A, PT, PM, BAA si SM.

S-a respins ca neîntemeiata excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de parata Statul Roman prin Consiliul Local Tg. Mureş cu privire la cererea de rectificare a CF nr. 3681 Tg. Mureş nr. top. 1220/1/2/1/6 si 1224/1/5 din foaia B nr. de ordine 17-18 si 19, cu privire la teren, excepţie invocata in raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 2837/2002 al Judecătoriei Tg. Mureş.

S-a dispus disjungerea petitelor 2 si 3, respectiv a petitului de constatare a cotelor de participare a celor trei persoane înscrise in CF nr. 3681 Tg. Mureş la cate 2/12 parte, în total la cota de 6/12 parte, precum şi a petitului prin care s-a solicitat să se constate ca suprafaţa de 314 mp teren din CF nr. 3681 Tg. Mureş nu a trecut în proprietatea statului roman, din prezenta cauză şi formarea unui dosar nou, cu termen de judecată la data de 11.03.2008.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. 4125/1996 al Judecătoriei Tg. Mureş, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 4297 din 30.04.1998 a Judecătoriei Tg. Mureş, pronunţată în dosarul nr. 4125/1996, definitivă si irevocabilă prin neapelare, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul LLM, în contradictoriu cu Statul Roman, prin Consiliul Local Tg. Mureş si s-a dispus rectificarea CF nr. 3681 Tg. Mureş, nr. top. 1224/1/5, privind imobilul situat în Tg. Mureş, str. K. S. nr. 15, urmând a se înscrie suprafaţa