UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIESPECIALIZAREA ISTORIE, ANUL III, ZI, BUGET

Românii din Transilvania în Primul Război Mondial (1916-1919)

Contingente de Români Ardeleni în Războiul de întregire (1917-1919)

Bogdăneanu Ana-Sabina

1/3/2013 ~Cluj-Napoca~

Cuvinte-cheie: Marele Război, Transilvania, Statele Unite ale Americii, prizonieri români, imigranţi, voluntari ardeleni.

Cuprins

Românii din Transilvania în Primul Război Mondial (1914-1918)......3

Contingente de români ardeleni în războiul de întregire (1917-1919)..............3

Abstract.................................................................................................................................3

Introducere..........................................................................................................................4

Desfăşurare..........................................................................................................................6

Bibliografie........................................................................................................................12

2

Românii din Transilvania în Marele Război (1914-1918)

Contingente de Români Ardeleni în Războiul de întregire (1917-1919)

Abstract

This study aims to investigate two interesting projects during World War I. To our misfortune,

they have not materialized. Since the second decade of April, 1917, in conjunction with the

reorganization of the Romanian army, Romanian circles, but also the Entente, have begun to

think of the possibility of creating military units consisting of Romanian prisoners of war who

had previously fought in the Austro-Hungarian army. The other project concerned Romanian

military units which would be formed by Romanian immigrants who had come from

Transylvania to the United States. Most important personalities involved in this project were the

poet Octavian Goga, Priests Vasile Lucaciu and Ioan Moţa and Lieutenant Vasile Stoica.

On the 6-th and 7-th of July, Fathers Lucaciu and Moţa and Lieutenant Stoica negotiated with

the U.S. Secretary of State, Robert Lansing, and with the Minister of War, Newton Baker, an

actual plan for establishing a Transylvanian military unit in the United States of America. The

Americans have rejected the project.

On the other hand, on the 1-st of July, 1917, the French Minister of War, Paul Painlevé,

considered the formation of a Transylvanian military force in the U.S.A. to seem impossible

because of the difficulties and the charges imposed by the transport of military contingents on

French territory. Finding out Painlevé’s refusal, Ribot contacted the French Minister of Iaşi,

informing him that the French Government and the Minister of War were not very interested in

the presence of Transylvanian military forces on the French front.

The contacts and discussions on this issue with representatives of the Entente, mainly with those

of France and the United States of America, formed a significant chapter of Romania’s

diplomatic relationships during the First World Conflagration.

3

Key words: World War I, Transylvania, The United States of America, prisoners, immigrants,

volunteers, project.

Introducere

Izbucnirea războiului

Majoritatea istoricilor susţin faptul că Primul Război Mondial nu a fost consecinţa unui

incident de moment ca binecunoscutul pretext politic sub forma unui episod politico-istoric ca

asasinarea Arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austriei, la Sarajevo, în 15 iunie,

1914. Cauzele acestuia au fost mult mai complexe de atât, izvorând din complexitatea

raporturilor economice (concurenţa dintre Germania şi Aglia ca popoare germanice1), sociale şi

politice (obţinerea Palestinei pe cale politică şi ilegală, prin trădare evreiască2 specifică3) dintre

Marile Puteri ale lumii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, în ascuţirea

acerbă a contradicţiilor dintre ele, în lupta pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă, a pieţelor de

desfacere, a teritoriilor coloniale.4

La sfârşitul secolului al XIX-lea, Marile Puteri duc o politică războinică adâncă, această

politică putând fi găsită în constituirea de tabere beligerante cu multă vreme înainte de război.

Agravarea rivalităţii dintre Imperiul Britanic şi Germania a grăbit declanşarea conflagraţiei

mondiale.5

Prima tabără formată a fost Tripla Alianţă (1882) sau Puterile Centrale, după denumirea

cunoscută. Cancelarul von Bismarck încheie, în anul 1879, un tratat cu Austro-Ungaria, în urma

unei diplomaţii şlefuite. Italia aderă, peste 3 ani la acest accord, punându-se, astfel, bazele Triplei

Alianţe.

În faţa acestui pericol iminent german, Franţa, Anglia şi Rusia aveau să reacţioneze.

Franţa şi Rusia încheie un acord politic în anul 1893, acest acord conţinând şi o convenţie

militară.6 Tripla Înţelegere sau Antanta a fost a doua tabără beligerantă, fiind către final, în mod

neaşteptat din punct de vedere al contextului istoric, militar şi economic, şi blocul militar ce a

ieşit victorios de pe urma Marelui Război (1914-1918).

Atitudinea României faţă de Marele Război (1914-1916-1918)

Izbucnirea războiului a situat România în faţa unor evenimente de-a dreptul îngrijorătoare

1 Simion Mehedinţi, Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 194.2 Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman în 1961, publicat în revista Lumea, nr. 7, 2010.3 Ibidem. 4 Emil Răcilă, România în Primul Război Mondial 1916-1918, Editura Ager-Economistul, Bucureşti, 2005, pp. 24-25.

4

5 Ibidem, p. 25.6 Jacques Madaule, Istoria Franţei, vol. III, Editura Politică, Bucureşti, 1973, p. 54.

În primul rând, poziţia în care se afla era una de risc maxim, Ţara fiind axată în mijlocul unui

conflict care risca să ia o amploare covârşitoare. În al doilea rând, Ţara era departe de a fi unită,

coexistând o breşă politică serioasă între Rege şi un mic grup de germanofili, pe o parte, şi

majoritatea politicienilor susţinuţi de opinia publică pe cealaltă parte, opinie publică pronunţată

în favoarea Antantei.7

Principala problemă care se dorea cu ardoare a fi soluţionată era unirea tuturor teritoriilor

apartenente românilor. Românii din Transilvania, de pildă, duceau o puternică politică de

rezistenţă, a cărei ecou răsuna până la “fraţii lor de peste Carpaţi”. Dezideratul Unirii apărea

drept cel mai însemnat imperativ al momentului, de rezolvarea căreia depindea soarta întregirii

neamului.8

În acest sens, după moartea Regelui Carol I (27 septembrie/10 octombrie, 1914), se

formează o valoroasă mişcare unionistă care aliniază personalităţi recunoscute ale vremii, atât

din Regat, cât şi din Transilvania. Aceştia doreau intrarea imediată în război de partea Antantei,

bucurându-se de o puternică susţinere publică. Totodată, pentru o mai bună propagandă, foloseau

presa antantofilă în paginile căreia se publicau articole mobilizatoare unioniste.

Liga culturală a jucat şi ea un rol destul de important care, după înlăturarea

germanofilului Virgil Arion, comitetul care i-a urmat la conducere, format din mari personalităţi

ale vremii precum Iorga, Pr. Lucaciu, Ionescu , Goga, va sprijini activ lupta de unire.

O altă grupare cu multă autoritate, animată de aceeaşi dorinţă de unire, dar care promova

o politică extrem de prudentă s-a format în jurul lui Brătianu. Ceea ce le ridica problem era

chestiunea intrării în acţiune – de aici numeroase discuţii, acuzaţii, interpelări în Parlament la

care, adeseori, Prim-ministrul refuza să răspundă9.

În data de 15 februarie, 1915, s-a desfăşurat o mare întrunire a Ligii pentru unitatea

politică a tuturor românilor, sub preşedinţia Părintelui Vasile Lucaciu. La aceasta s-au adăugat

manifestaţiile dirijate de Acţiunea Naţională, organizată la 15 martie, şi adunări organizate de

Federaţia Unionistă. Regele Ferdinand însuşi, sub influenţa parţială a Reginei Maria, a arătat o

mai mare înţelegere faţă de această orientare10.

7 Keith Hitchins, România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 293.8 Emil Răcilă, op. cit., p. 31.9 Ibidem., pp. 37-38.10 Gh. Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985, pp. 458-459.

5

Desfăşurare

Lucrarea de faţă îşi propune, aşadar, să pună în discuţie două proiecte interesante apărute

în Primul Război Mondial (1914-1918) care, din nefericire, nu au putut fi materializate. Este

vorba de tendinţele Antantei de a crea contingente alcătuite din români ardeleni care

combătuseră în armata austro-ungară, precum şi de unităţi formate din emigranţi peste Ocean.

Cu toate acestea, românii transilvăneni, rămaşi prizonieri în timpul războiului, nu au fost

singurii vizaţi de către cercurile reponsabile ale Antantei pentru a constitui corpuri de armată

care să lupte de partea Aliaţilor.

Încă din decembrie, 1916, generalul slovac, M. R. Stefanik, un apropiat al viitorului

preşedinte al Cehoslovaciei interbelice, Thomas Masaryk, precum şi al viitorului Ministru de

Externe al ţării, Eduard Beneš, a vizitat Moldova şi a căpătat sprijin pentru echiparea unei unităţi

militare cehoslovace de aproape 1.400 de luptători.11

Către sfârşitul anului 1917, cu prilejul unei discuţii între şeful misiunii militare franceze

din România, generalul Henri-Mathias Berthelot şi generalii Dmitri Şcerbacev şi Constantin

Prezan, s-a hotărât organizarea unor contingente cehe şi aducerea lor în spatele frontului

românesc, între Nistru şi linia Jnerinka-Odessa. Corpurile de armată respective urmau a fi plasate

între Armata I română şi Armata a IV-a rusă.12 Aliaţii doreau să speculeze lipsa de coeziune a

Imperiului austro-ungar, un conglomerat de naţionalităţi, al căror ataşament faţă de statul dualist

era destul de redus. Dubla monarhie, instituită în 1867, a presupus – în ultimă instanţă – o soluţie

de compromis (Ausgleich)13 între Curtea de la Viena şi nobilimea maghiară.

Ulterior, pentru a exercita o presiune asupra puterii sovietice de la Petrograd, care în 18

februarie/ 3 martie, 1918 încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Germania, puterile aliate şi

asociate au hotărât menţinerea unei legiuni cehoslovace în Siberia, legiune formată din foşti

11 Boris Rangheţ, Relaţiile româno-americane în perioada Primului Război Mondial (1916-1920), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 42.

12 General Henri Berthelot and Romania. Memoires et Correspondance, Edited by Glenn E. Torrey, New York, 1987, p. 93; Hadrian Gorun, “Romania, Francia e Intesa di fronte all’armistizio di Focşani (9 dicembre 1917)”, in vol. Războiul şi societatea în secolul XX. Guerra e società nel XX secolo, coord. Gh. Mândrescu, Giordano Altarozzi, Accent, Cluj-Napoca – Roma, 2007, p75.

13 Peter Calvacoresi, Europa de la Bismark la Gorbaciov, trad. de Lucian Leuştean, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pp. 16-20; Antony Best, Iussi, M. Hanhimǎki, Joseph A. Maiolo and Kirsten E. Schulze, International History of the Twentieth Century and Beyond, Second Edition, Routledge, London, New York, 2008, p.11.

6

prizonieri ai armatei austro-ungare. Contingentul respectiv va fi protejat prin debarcările

înfăptuite la Murmansk şi Vladivostok în cursul anului 1918 de către englezi, respectiv de către

japonezi şi americani.14 Este vorba de o anticipare a politicii de baraj continuu sau ordin sanitar

pe care puterile occidentale aveau să o decidă în privinţa viitoarei Rusii sovietice.

Începând cu a doua decadă a lunii aprilie a anului 1917, în corelaţie cu acţiunea de

reorganizare a armatei române, atât în cercurile româneşti, cât şi în cele ale Antantei, a început să

fie vehiculată posibilitatea pe o parte a creării unor contingente alcătuite din prizonieri de război

români care luptaseră anterior în armata austro-ungară, pe cealaltă parte a celor formate din

emigranţi transilvăneni din Statele Unite ale Americii.

Aspectul era demn de luat în seamă din moment ce, la 23 aprilie 1917, Ministrul Franţei

în România, contele Charles-Auguste de Saint-Aulaire transmitea Ministrului francez al

Afacerilor Externe, Alexandre-Félix Ribot, faptul că poetul ardelean Octavian Goga a propus

constituirea unei comisii în Rusia, însărcinate cu recrutarea prizonierilor de război români de

origine transilvană, dornici să lupte în armata regală. Numărul lor s-ar ridica la 100.000 de

soldaţi din care jumătate deja solicitase încorporarea în armata română. Totodată, 800 de ofiţeri

ardeleni şi-au făcut cunoscută o dorinţă asemănătoare. Chiar dacă punerea pe picioare a acestor

contingente reclama timp, guvernul republicii franceze era dispus să sprijine demersul pe lângă

oficialităţile de la Petrograd.15

Adiţional, reprezentantul diplomatic de la Iaşi nu îşi disimula optimismul conform căruia,

în pofida neajunsurilor provocate de foamete şi epidemii, trupele regale vor fi capabile să lupte în

cel mult 2 luni: „Această armată, al cărei moral şi instruire se ameliorează graţie eforturilor

ofiţerilor noştri, ar fi în măsură nu doar să secondeze armata rusă, ci şi să o stimuleze prin

exemplul său.”16 Condiţia principală era ca Noua Rusie, adică guvernul provizoriu rus, să îi

furnizeze proviziile şi materialele de război făgăduite. Conform unei anchete desfăşurate recent,

efectivele armatei ar fi depăşit chiar previziunile anterioare datorită aportului prozonierilor

români transilvăneni, a căror trimitere pe front din Rusia fusese aprobată de către Petrograd.17

14 Jean-Baptiste Duroselle, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, vol. I, trad. Anca Airinei, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, pp. 30-31.15 Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français (A.M.A.E.F. în continuare), Série Guerre, Sous-Série Roumanie, Dossier (D.) 346, f. 62-63.16 Ibidem, f. 65.17 Ibidem.

7

Cu toate acestea, proiectul avea să rămână literă moartă în luna august, în momentul în

care Ribot îi comunică lui Saint-Aulaire faptul că, după o consultare în prealabil cu Ministrul de

Război, a realizat că ar fi fost inoportun, în contextul dificil de la vremea respectivă, să fie

efectuate demersuri pe lângă guvernul rus pentru a obţine de la acesta punerea la dispoziţia

Armatei Române a prizonierilor ardeleni dornici să fie încorporaţi.18

Pe de altă parte, încă de la intrarea în război a României, în 15/28 august 1916, liderii

Partidului Naţional Român din Transilvania, refugiaţi la Bucureşti, studiaseră mijloace potrivite

pentru a încorpora în Armata Română elementele mobilizabile ale emigraţiei românilor ardeleni

din Statele Unite ale Americiii. Guvernul României urma să trimită, cu acest scop, o misiune

specială pentru Oceanul Atlantic.

Aceasta, de comun acord cu Departamentul de Stat pentru S.U.A., cu Statul Major

francez şi cu Statul Major britanic aveau să analizeze măsurile care se impunea a fi luate. 19 Rolul

de a coordona misiunea i-a fost încredinţat Preotului Vasile Lucaciu. Din misiune făceau parte şi

un alt Preot, Ionel Moţa, precum şi Locotenentul Vasile Stoica, care se înrolase în Armata

Română şi fusese rănit pe front în două rânduri.20 Caracterul lipsit de oficialitate al misiunii

transpare din memoriile D-nului Vasile Stoica.21 Totuşi, preşedintele Consiliului de miniştri al

României, Ion I. C. Brătianu, şi Ministrul de Interne, Alexandru Constantinescu, şi-au acordat

girul. Însărcinatul cu afaceri al S.U.A. la Iaşi, Andrews, le-a înmânat scrisori de recomandare

celor trei, ei urmând să le prezinte Departamentului de Stat. De asemenea, Saint-Aulaire a

procedat în consecinţă în ceea ce priveşte recomandările necesare pe lângă Jules Jusserand,

ambasadorul Franţei la Washington.22

Misiunea română avea să susţină ideea unirii Transilvaniei cu Vechiul Regat şi să

pregătească organizarea unei unităţi de voluntari. Acest contingent era menit să combată pe

frontul francez, să facă parte din armata franceză sau americană, dar să îşi păstreze caracterul

românesc.23 Conform informaţiilor oferite de către Pr. Vasile Lucaciu, numărul românilor

18 Ibidem, f. 172.19 Ibidem.20 B. Rangheţ, op. cit., p. 30.21 Vasile Stoica, În America pentru cauza românească, Editura [s.n.], Bucureşti, 1926.22 B. Rangheţ, op. cit., p. 31.23 Vasile Stoica, op. cit., p. 7.

8

transilvăneni stabiliţi în S.U.A., la sfârşitul lunii aprilie a anului 1917, era de 300.000 dintre care

12.000 deja se înscriseseră spontan pe listele de înrolare voluntară. Părintele Lucaciu a prevăzut

întrucâtva că numărul respectiv, de altfel anterior intervenţiei S.U.A. în război, ar putea fi chiar

dublat dacă ar exista o propagandă nobilă susţinută. Şi-a arătat voinţa ca acest contingent să

reprezinte o divizie care să lupte în Franţa, mai exact în partea franceză a frontului franco-englez.

În acel loc ar fi trebuit să fie transportată din momentul în care ar fi fost adunată. Cei ce ar fi

supravieţuit respectivului corp al românilor transilvăneni ar fi urmat să revină în Regatul Român,

unde ar fi contribuit la consolidarea influenţei franceze ca de un mijloc spre înfăptuirea scopului

ţintit.24 Dealtfel, guvernul republicii şi-a stabilit drept unul dintre obiectivele primordiale, de

după Marele Război, dobândirea unei poziţii avantajoase în Europa Centrală şi Răsăriteană şi în

România, prin stăvilirea influenţei ruse.

La data de 6 iunie, 1917, însărcinatul cu afaceri al S.U.A., la Tokyo, a telegrafiat

Secretarului Departamentului de Stat, Robert Lansing, informând că misiunea românilor ardeleni

viza stimularea patriotismului conetnicilor lor din S.U.A.25.

Misiunea specială creată de către Guvernul Român şi încredinţată Părintelui Vasile

Lucaciu va fi ajuns în S.U.A. la finele lunii iunie din anul 1917, după ce va fi trecut prin Rusia şi

Japonia. Preşedintele Consiliului de miniştri al republicii franceze, Ribot, i-a adus la cunoştinţă

această ştire lui Jusserand în data de 26 iunie, 1917. Bucurându-se de consimţământul

oficialităţilor române, Părintele Lucaciu a solicitat insistent ca un ofiţer francez din misiunea

militară franceză din Statele Unite să fie abilitat pentru a-i oferi asistenţă.26 În audienţa de care

s-a bucurat la Robert Lansing, Pr. Vasile Lucaciu a sintetizat obiectivele misiunii, solicitând

sprijinul S.U.A. pentru înfăptuirea unificării României. Secretarul Departamentului de Stat

american a promis întregul ajutor american în acest sens.27 Ulterior, misiunea românilor din

Ardeal a fost primită şi de către William Phillips, adjunctul lui Lansing, în faţa căruia a fost

repusă pe tapet chestiunea formării unei unităţi de voluntari, alcătuită din emigranţi români. În

24 A.M.A.E.F., Guerre, Roumanie, D. 346, f. 71-72.

25 Luana Popa, Titus Haşdeu, “Din corespondenţa secretă a Ambasadorului Franţei în România în anul 1917”, in Crisia, nr. 9, 1979, p. 789.

26 A.M.A.E.F., Guerre, Roumanie, D. 346, f. 207.

27 Vasile Stoica, op. cit., p.7.

9

6-7 iulie, 1917, Pr. Lucaciu, Pr. Moţa şi Stoica au purtat discuţii şi cu Ministrul de Război

american, Newton Baker, prezentând un plan concret de constituire a unui contingent românesc

în S.U.A.28.

Planul în cauză conţinea mai multe puncte: organizarea unei unităţi de români

transilvăneni şi bănăţeni voluntari care nu aveau cetăţenie americană, încadrarea unităţii

respective în armata americană (cu menţiunea purtării denumirii de batalionul românesc sau

brigada românească, în funcţie de numărul voluntarilor), conţinerea de ofiţeri americani sau, în

caz contrar, de ardeleni puşi la dispoziţie de cabinetul de la Iaşi – ţinând cont că toţi românii din

S.U.A. erau originari din Transilvania sau Banat –, conţinerea de subofiţeri români – foşti gradaţi

în armata în care şi-au împlinit serviciul militar – sau de subofiţeri formaţi deja în armata

americană, folosirea limbii de comandă şi de instrucţie în engleză – limba română uzitându-se în

caz de nevoie. Detaliile celelalte aveau să survină în urma unei înţelegeri cu statul roman. După

cum aprecia D-nul Vasile Stoica, recunoaşterea acestui contingent ca unitate românească

reprezenta o problematică sine-qua-non.29

Însă Ministrul de Război s-a consultat cu Statul Major şi a respins propunerea română,

argumentând că S.U.A. aveau ca obiectiv prioritar crearea unei armate americane unitare,

urmărind accelerarea procesului de asimilare a imigranţilor într-o naţiune americană unitară.

D-nul Vasile Stoica a răspuns că nu toţi românii din S.U.A. erau cetăţeni americani, o mare parte

dintre ei având familii în Transilvania. Ei vroiau şi doreau să contribuie la lupta pentru eliberarea

Ţării lor. Baker a afirmat faptul că nu putea proceda la excepţii de la regulile stabilite. Cu toate

acestea, era posibil ca S.U.A. să analizeze din nou această chestiune.30

La rândul său, pe data de 1 iulie, 1917, Ministrul de Război al Franţei, Paul Painlevé, şi-a

prezentat oficial poziţia Ministrului de Externe, apreciind că formarea unei legiuni transilvane în

S.U.A. părea lipsită de interes pentru Aliaţi din cauza dificultăţilor pe care le-ar fi implicat

transportul contingentelor pe teritoriul francez. Fiind înştiinţat de refuzul lui Painlevé, Ribot l-a

contactat pe ministrul francez de la Iaşi, informândul-l că, din punct de vedere politic, Guvernul

francez şi Ministrul de război nu erau foarte interesaţi de prezenţa, pe frontul francez, a unei forţe

28 B. Rangheţ, op. cit., p. 34.

29 Vasile Stoica, op. cit., p.8.

30 Ibidem, p. 9; B. Rangheţ, op. cit., p. 35.

10

militare alcătuite din românii originari din Transilvania.31 Pe această cale de consecinţă, proiectul

formării legiunii transilvane a intrat în impas.

Istoricul Constantin Kiriţescu era de părere că, în urma refuzurilor menţionate, misiunea

reprezentanţilor români ardeleni în S.U.A. avea să fie dizolvată.32 Newton Baker şi preşedintele

Statelor Unite, Woodrow Wilson, au analizat ulterior, încă o dată, planul organizării unei brigăzi

transilvane. Misiunea reprezentanţilor ardeleni a continuat să promoveze cauza românească în

S.U.A.. Pentru acest scop, D-nul Vasile Stoica avea să ţină o serie de conferinţe la Washington,

Boston şi Manchester by the Sea.33 Pentru realizarea unei activităţi eficiente de propagandă

necesară în rândurile americane era nevoie de cunoaşterea limbii engleze, iar D-nul Vasile Stoica

era singurul dintre cei trei membri ai misiunii ardelene care vorbea această limbă. În consecinţă,

a rămas doar el în toamna anului 1917 în S.U.A.. Pr. Ionel Moţa a plecat la Iaşi în luna

septembrie, în timp ce Părintele Vasile Lucaciu şi-a îndreptat paşii spre Paris.34

Eforturile asidue depuse în vederea înfiinţării unei legiuni a românilor transilvăneni au

fost reluate în a doua jumătate a anului 1918. Cu acest obiectiv în cuget, D-nii Vasile Stoica şi

Nicolae Lupu au purces la tatonări pe lângă Departamentul de Stat american. Cu toate stăruinţele

românilor, la 25 octombrie, 1918, Ministrul de Război american a declinat din nou propunerea.35

Acesta a reluat argumentaţia referitoare la dificultăţile de transport, invocând şi alte

inconveniente. (i.e.: Uzinele din S.U.A. izbuteau cu greutate să echipeze armata americană şi nu

s-ar fi putut dispensa de muncitori.36) Mai târziu, cheltuielile ridicate de transport au contribuit,

de asemenea, la eşuarea definitivă a proiectului ce viza formarea unei unităţi româneşti.

Contactele româno-britanice desfăşurate la Washington în perioada de 26 decembrie, 1918 – 2

ianuarie, 1919, nu au fost încheiate cu succesul aşteptat.37

31 A.M.A.E.F., Guerre, Roumanie, D. 347, f. 1, f. 8.

32 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. III, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 293.

33 B. Rangheţ, op. cit., p. 36, p. 41.

34 Ibidem, p. 40.

35 Ibidem, p. 94.

36 Vasile Stoica, op. cit., p. 41.

37 B. Rangheţ, op. cit., p. 94.

11

În concluzie, intenţiile de constituire a unor contingente militare transilvane, din care să

facă parte foşti prizonieri de război români – care luptară în armata dublei monarhii – şi a unor

unităţi formate din emigranţi români ardeleni stabiliţi în Statele Unite ale Americii nu au fost

concretizate. În ciuda acestora din urmă, contactele şi discuţiile delegaţilor români purtate pe

această temă cu reprezentanţii Antantei, în principal cu cei ai Franţei şi ai Statelor Unite, au

reprezentat un capitol însemnat al relaţiilor diplomatice ale României în cursul celei dintâi

conflagraţii mondiale.

Bibliografie:

Berthelot, Henri General and Romania. Memoires et Correspondance, Edited by Glenn E.

Torrey, New York, 1987. Gorun, Hadrian, “Romania, Francia e Intesa di fronte all’armistizio di

Focşani (9 dicembre 1917)”, in Mândrescu, Gheorghe; Altarozzi, Giordano, Războiul şi

societatea în secolul XX. Guerra e società nel XX secolo, Editura Accent, Cluj-Napoca – Roma,

2007.

Best, Antony; Iussi; Hanhimǎki, M.; Maiolo, Joseph A.; Schulze, Kirsten E., International

History of the Twentieth Century and Beyond, Second Edition, Routledge, London, New York,

2008.

Calvacoresi, Peter, Europa de la Bismark la Gorbaciov, trad. de Lucian Leuştean, Editura

Polirom, Iaşi, 2003.

Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, vol. I, trad. Anca Airinei,

Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006.

Hitchins, Keith, România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

Kiriţescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. III, Editura Casei

Şcoalelor, Bucureşti, 1927.

Madaule, Jacques, Istoria Franţei, vol. III, Editura Politică, Bucureşti, 1973.

Mehedinţi, Simion, Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995.

Rangheţ, Boris, Relaţiile româno-americane în perioada Primului Război Mondial (1916-1920),

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

Răcilă, Emil, România în Primul Război Mondial 1916-1918, Editura Ager-Economistul,

Bucureşti, 2005.

Platon, Gheorghe, Istoria modernă a României, Bucureşti, 1985.

Stoica, Vasile, În America pentru cauza românească, Editura [s.n.], Bucureşti, 1926.

12

Popa, Mircea N.; Popa Lucia, Primul Război Mondial (1914-1918). Texte şi documente, Editura

[s.n.], Bucureşti, 1981.

Publicaţii:

Popa, Luana; Haşdeu, Titus, “Din corespondenţa secretă a Ambasadorului Franţei în România în

anul 1917”, in Crisia, nr. 9, 1979.

Revista Lumea, nr. 7, 2010.

Arhive:

Archives du Ministère des Affaires Etrangères Français, Série Guerre, Sous-Série Roumanie,

Dossier (D.).

13