Romanian Journal of Historydocshare04.docshare.tips/files/26985/269859825.pdfPetre Opriş Avioane...

Romanian Journal of History

and

International Studies

Vol. I • No. 2 • December 2014

Faculty of History

Department of International Relations and World History

ISSN 2360 – 638X ISSN-L 2360 – 638X

Editura Semne

2014

Academic Board

University of Bucharest

Constantin Buşe

Ovidiu Bozgan

Adrian Cioroianu

Laurenţiu Constantiniu

Rudolf Dinu

Manuela Dobre

Bogdan Antoniu

Mihail Dobre

Alin Matei

Alexandru-Murad Mironov

Christian Năsulea

Marian Ştefănescu

Ioan Chiper - Nicolae Iorga Institute of History, Romanian Academy

Marian Cojoc – Ovidius University of Constanta

Constantin Hlihor – Dimitrie Cantemir Christian University, Bucharest

Nicolae Panea – University of Craiova

Marusia Cîrstea – University of Craiova

Editorial Board

Daniela Osiac, PhD (Editor-in-chief) – Institute of the Romanian Revolution of

December 1989

Iulian Toader, PhD Student (Associate Editor) – University of Bucharest

Alexandru-Cristian Voicu, MA student – University of Buchaest

Mihnea Zigarov, MA student – London School of Economics

Romanian Journal of History and International Studies is biannually published in collaboration with the Center for Euro-Atlantic Studies by the Department of International Relations and World History at the Faculty of History, University of Bucharest. Bd. Regina Elisabeta 4-12 Sector 5, cod 030018, Bucharest Tel: 0213145389, Tel/Fax: 0213100680 E-mail: [email protected] Web: rjhis.ro

RJHIS is published with the financial support of PORTAL RESEARCH SRL portalresearch.ro Media partner: International Relations Report (ir-report.ro) Copyright © RJHIS 2014 All rights reserved. The publisher bears no responsibility for the editorial content. The views expressed in the articles are those of the authors. No part of this publication may be reproduced in any form without permission in writing from the publisher.

ISSN 2360 – 638X ISSN-L 2360 – 638X

Table of Contents

Vol. I • No. 2 • December 2014

Alexandru-Cristian Groza

Franţa şi diplomaţia culturală în Principatele Române (1711-1815) ....... 157 Tatiana Miu

Apariţia și evoluţia sistemului feroviar în Marea Britanie şi Franţa în secolul al XIX-lea .......................................................................................... 181 Mihaela Diaconu Activitatea Legaţiei române la Londra (1946-1948) .................................. 195 Mihaela Simina Conflictul internaţional în timpul Războiului Rece. Coreea, 1950-1953 ......................................................................................................................... 207 Andreea-Iustina Tuzu Război psihologic: fenomenul Radio Europa Liberă................................ 219 Petre Opriş Avioane civile utilizate de şefii statului român (1957-1991) .................... 241 Ioan-Radu Opriş Noul Plan de Securitate al NATO pentru Europa după summit-ul din Ţara Galilor şi impactul său asupra Federaţiei Ruse ................................. 255 Diana-Florentina Spînu Andrei Nicolau Ucraina – puntea economică a Europei ..................................................... 267 Book Reviews .............................................................................................. 287

Ionuţ Filipescu Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Bucureşti, Editura

Litera, 2013

Liviu-Mihail Iancu

Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei: Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta

împotriva destinului, trad. Mihnea Gafița, Bucureşti, Editura Litera, 2013

Petre Opriş Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. din

lb. engleză de Adriana Bădescu, Bucureşti, Editura RAO, 2013

Florian Comăneanu Simona R. Soare, Sub povara a 90 000 de tone de diplomaţie? Statele Unite ale Americii, strategia hegemonică şi declinul relativ de putere, Bucureşti, Editura Militară, 2013

RJHIS 1 (2) 2014

157

Franța și diplomația culturală în Principatele Române (1711-1815)

Alexandru-Cristian Groza *

Abstract: The study analyses the Romanian society from Moldavia and Walachia during the historical period between 1711 and 1815. Our perspective is not chronological because we are trying to reveal the conceptual aspects behind the cultural diplomacy of the Romanian policy makers during the transition to the modern era. Our approach has the purpose to show the transitional status of Walachia and Moldavia, and for this reason we selected the cultural image of the Western Europe, but from the standpoint of French revolutionary perspectives. Our initiative represents a reinterpretation of the analytical model suggested by Pompiliu Eliade, which means that the importance of the Phanariot historical moment will never be closed for further studies. Therefore, our main resources are the books written by Paul Cernovodeanu, Constantin C. Giurescu, Paul Cornea, Larry Wolff, Bogdan Murgescu, Dan Horia Mazilu and Mircea Anghelescu. The main influence of the French society in the Romanian cultural and political environment of the eighteenth and nineteenth centuries had the purpose to reinforce the national identity towards a historical search for continuity. If we look back into the modernization process of the Romanian institutions from the mentioned period we could say, in a philosophical way that the Romanian society made a leap into the history and became aware of the signs that revealed the gap between the west and the east of Europe. Keywords: French Revolution, Illuminism, The Pahanars, Cultural Diplomacy, Modern History, Transition, Mavrocordat Introducere

Perioada secolelor XVIII-XIX reflectă un moment istoric complex din punct de vedere social pentru Ţara Românească şi Moldova. Componența mozaicală a societății a dus la contradicţii în privința aparatului statal, prin diferențieri culturale între domn şi dregători. În general, structura etnică a

* MA student, Politics and society in the XXth Century, University of Bucharest.

Alexandru-Cristian Groza RJHIS 1 (2) 2014

158

categoriilor sociale cuprindea greci, turci, evrei, români, albanezi, sârbi, armeni şi bulgari. Statisticile indică o evoluție ascendentă a populaţiei din Ţara Românească şi Moldova, într-un procent de aproximativ 50%. O perspectivă comparativă relevă faptul că între anii 1701-1791 Țara Românească ajungea la un număr de 1 500 000 de locuitori, în timp ce Moldova, între 1739-1810, atingea un total de 814 884 de locuitori1. Astfel, în acest caz, principala consecință a fost reprezentată de nesiguranța față de viitor și un puternic pragmatism negativ înregistrat la nivelul dregătorilor. Stabilitatea socială era relativă datorită organizării ineficiente a resurselor şi a indiferenței pentru tot ce ține de interesele țării... Este epoca

egoismului îngust și fără limită, este epoca vieții de azi pe mâine2. Modernizarea structurilor sociale a. Domnitorul

Din rândurile domnitorilor fanarioți reies câteva figuri istorice care s-au rupt din tabloul dezolant al societății Principatelor secolului al XVIII-lea. Nicolae Mavrocordat, în perioada efemerei sale conduceri asupra Ţării Româneşti (1716-1717) poate fi văzut ca un protector împotriva turcilor. Contextul a fost generat de conflictul dintre Eugeniu de Savoia şi marele vizir Gin Ali. Planurile otomanilor de a recuceri Ungaria au eşuat, chiar dacă victoriile strategice din Moreea şi Creta prevedeau contrariul. Nicolae Mavrocrodat a trimis o oaste în zona Orşovei pentru a evita un potenţial atac turcesc. A doua domnie s-a dovedit fi mult mai stabilă, deoarece între 1719 şi 1730 a implementat o serie de măsuri administrative în Ţara Românească care au generat o stabilitate teritorială temporară3. Alte exemple pozitive sunt Alexandru Ipsilanti (1774-1782), care a îndrumat redactarea unui cod de legi care să normeze funcţionarea Şcolii de la Sfântul Sava, respectiv Nicolae Mavrogheni (1786-1788) care s-a făcut remarcat prin sentințele mavroghenești şi comportamentul atipic față de boieri, ambele fiind considerate a fi pe placul poporului4.

1 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p. 53 şi 59. 2 Pompiliu Eliade, Influența franceză asupra spiritului public în România, Editura Humanitas, București, 2000, p. 113. 3 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III, Editura All, Bucureşti, 2000, pp. 173-175. 4 Ibidem, p. 213 și 215.

RJHIS 1 (2) 2014

159

În general, politica domnitorilor fanarioți indiferent dacă a fost încadrată între abuz și reformă a adus un puternic aflux de greci. Aceștia s-au adaptat în toate categoriile sociale profitabile, astfel rezultă imaginea unui Peru al Grecilor5

deoarece privilegiile şi posibilitatea de îmbogățire erau destul de mari. Cazurile de abuz vizau de cele mai multe ori impunerea de impozite sau transformarea vistieriei principatului într-o resursă economică personală. Alexandru Moruzi a determinat țărănimea să vândă grâul la preț sub cel al pieţei, doar pentru a obține un profit dublu revânzându-l tot acestora6. Cel mai cunoscut caz de abuz fiscal rămâne cel al lui Ioan Caragea. Acesta a scos funcțiile la mezat, deținătorul urmând să-şi exercite atribuţiile obţinute numai pe o perioadă de un an. Ioan Caragea a mai profitat de necunoaşterea contextului extern din Țara Românească pentru a strânge tributul către Poartă, deși din punct de vedere politic Imperiul Otoman nu mai pretindea tribut, datorită tensiunilor diplomatico-militare din perioada războaielor ruso-turce.

De remarcat este faptul că fanarioții, în ciuda manifestărilor abuzive sau a dezinteresului față de instituțiile din Principate, erau promotori ai culturii. Vorbitori de limbă franceză, italiană, greacă, rusă, turcă, însă prea puțini cunoșteau şi limba română, fie nu o utilizau din obligația etichetei. Un comerciant francez pe nume Jean Claude Flachat a relatat în jurnalul său de călătorie impresia lăsată de imaginea curţii domeneşti din Bucureşti, în perioada lui Constantin Mavrocordat. Domnitorul era perceput ca un adevărat filo-francez, datorită înclinaţiilor sale filosofice şi a vastelor sale cunoştinţe. Aerul cultural pe care îl respirau curtenii era unul mai apropiat de Paris, şi mai puţin integrat în mediul balcanic7.

Alexandru Ipsilanti, prin politica sa culturală, a determinant cea mai mare deschidere față de Franța. Atașamentul său față de educație cuprindea domenii vaste, de la gastronomie până la medicină. Contextul politic s-a dovedit nefavorabil lui Ipsilanti prin faptul că Poarta își pierduse încrederea în stabilitatea acestui domn, fapt la care se adăuga şi fuga celor doi fii Dimitrie şi Constantin în Austria8.

5 Pompiliu Eliade, op.cit., p. 85. 6 Constantin C. Giurescu, op.cit., pp. 232-234. 7 Nicolae Isar, Mărturii şi preocupări franceze privitoare la Români, secolele XVIII-XIX, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, p. 10. 8 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 802.


160

Consecințele influenței culturale venite din partea domnilor fanarioți s-au văzut în apetența culturală pentru Occident, mai evidente în sânul micii boierimi. Tinerii studiau la universitățile din Roma, Viena, Lemberg, şi Paris. Trebuie menţionat faptul că oraşul de reşedinţă al Franţei a început să primească un aflux constant de studenți din Principate abia după anul 1800, până atunci numai un număr redus de fii de boeiri își făceau studiile în capitala iluminismului. Motivele țin tot de aspectul tradiționalismului impus de Patriarhia de Constantinopol, dar și de interdicțiile generate de Poartă, la care se adăuga şi situaţia politică instabilă din perioada revoluției9.

b. Clerul

Influența fanarioților în administrație s-a reflectat și asupra organizării bisericești prin seriile de privilegii, dar mai ales prin acordarea statutului de mânăstire închinată. Acest fenomen a determinat manifestarea unor intruziuni politice la nivelul alegerii mitropoliţilor, astfel şi funcţia de conducător spiritual a căzut pradă fenomenului de monetizare10.

Statutul de mânăstire închinată reliefa realitatea posesiunii pământurilor de către biserici. Problema acestui de tip de protecție din partea Sfintelor locuri era dată de autonomia administrativă și economică a mânăstirii generată prin egumenii greci, ceea ce ducea la privilegii fiscale și limitarea drepturilor vistieriei Principatelor asupra bunurilor rezultate11. Dacă în societatea laică observam sciziunea claselor sociale datorată statutului și privilegiilor, atunci în cazul organizării bisericești sesizăm faptul că structura clerului înalt se deosebea faţă de clerul de rând prin beneficiile funcţiei. Gradul de culturalizare în rândul preoților reflecta, în general, un nivel minim de cunoștințe religioase, mai ales în cazul clerului mânăstiresc și nemânăstiresc. La nivelul de incultură se adăugau invectivele laice și afuriseniile bisericești care fac referire la viciile cele mai des întâlnite în rândul tagmei preoţeşti: muieratic, bețiv, corupt.

Călugării și preoții din vremea aceea sunt departe de avea ei înşişi vreo

idee precisă despre religia pe care o slujesc… n-au învățat-o nicăieri. Școlile de

9 Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura Minerva, București, 1972, p. 58. 10 Nicolae Isar, Istoria Modernă a Românilor, 1774/1784-1918, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, p. 170. 11 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident, Ediţia a VII-a, Editura Humanitas, București, 2009, p. 160.

RJHIS 1 (2) 2014

161

pe lângă mănăstiri funcționează rar și prost. De aici ies înalții demnitari ai

Bisericii. Acest cler este recrutat la întâmplare... oameni a căror condiție i-ar fi

obligat să plătească un bir greu, îndeosebi țărani ce posedă câțiva ducați cu care

să poată cumpăra o preoție. Prin urmare, nu credința este aceea care hotărăște

vocația unui preot, ci lenea și teama de bir12. Această interpretarea trebuie văzută cu moderaţie, deoarece putem constata faptul că preoţimea nu era în totalitate integrată în peisajul descris de către Pompiliu Eliade, ale cărui surse sunt în principal notele de jurnal ale călătorilor străini şi diverşi cărturari din Principate. Reglementările aduse de fanarioţi au avut şi consecinţe benefice, deoarece au asigurat o relativă elevare a gradului de pregătire al preoţilor. O estimare a numărului de biserici din Moldova indică prezenţa a 2 313 biserici, cuprinzând 4 692 de preoţi, iar pentru zona Munteniei sesizăm 3 105 lăcaşuri cu 8 617 slujitori13. În acest peisaj mozaical al societății de de final de secol XVIII, este puţin probabil ca imaginea clerului să fie una unitară atât pentru călătorii străini, cât şi pentru cronicarii români.

c. Boierul

Pentru a evidenția mai clar imaginea boierului din perioada secolelor XVIII-XIX este necesară reliefarea succintă a imaginii celor două capitale din Principate. Bucureștiul și Iașiul reprezintă două forme de conglomerare a reprezentanților boierimii, iar ceea ce se remarcă în cazul amândurora este contrastul dintre ostentația afișată prin trăsuri și vestimentație cu starea deplorabilă a Podului Mogoșoaiei și al Copoului14.

Această societate era structurată pe două trepte, boieri care se bazau pe funcție și feud, respectiv țărani, care erau văzuţi numai ca o forţă de muncă. Istoriografia românească menţionează faptul că trecerea spre domniile fanariote ar fi accentuat şi mai mult ruptura dintre cele două clase prin dublarea boierimii locale cu aristocraţia elenă, astfel îngreunând şi mai mult obligaţiile financiare ale contribuabililor. Datorită sistemului fanariot funcțiile se epuizau rapid, iar titlul devenea independent față de statutul economic real al posesorului15.

12 Pompiliu Eliade, op.cit, pp. 42-43. 13 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit, p. 343. 14 Neagu Djuvara, op.cit, p. 49-50. 15 Era un titlu fără acoperire, care satisfăcea înainte de toate orgoliul, și de care se legau la început unele avantaje negative, dar care deschidea perspectiva promițătoare a unor sporuri de


162

Se înregistrează o puternică sciziune între boierii tradiționali care își aveau baza în proprietate, respectiv boierii care îşi câştigau existenţa de pe urma funcțiilor. Cei din urmă își vor dezvolta un puternic sistem clientelar în mediul urban, având un statut superior mazâliilor16. Statutul boierului era reprezentat de avere, prestigiul funcției şi scutirea de impozit. Avantajul de a-și asigura singuri veniturile reprezenta unul dintre cele mai importante privilegii pe care boierii le puteau primi, astfel fiecare era capabil să obțină în urma funcției sale un venit înzecit.

d. Țăranul

Constantin Mavrocordat a căutat să soluționeze problema sărăcirii țăranilor, dorind să aducă un nou raport între cele două clase antagonice, pentru limitarea tensiunile sociale. Reforma inițiată în plan social în Țara Românească, 1746, respectiv Moldova, 1749, a fost transformarea țăranului din rob în contribuabil. Argumentele pentru acest proces al dezrobirii fac referire la încercarea de eliminare a abuzurilor asupra țăranilor șerbi înregistrate din partea egumenilor şi a boierilor. Al doilea rol al procesului de reformă era impunerea unei responsabilităţi generale din punct de vedere fiscal și încercarea de a limita fenomenul de deplasare a forței de muncă între moșii17. Însă, principala consecință a transformării în contribuabili se traduce şi prin împovărarea directă a țăranilor cu o parte din atribuțiile fiscale ale boierilor și mănăstirilor.

O situație statistică din 1741 și 1745 relevă transformările sociale și scăderea demografică într-o perioadă scurtă de timp, astfel încât de la 147 000 de țărani contribuabili s-a ajuns în patru ani la 70 00018. Această scădere demografică a determinat o instabilitate a autorității economice pentru boieri și domnii fanarioți în raport cu Înalta Portă. Consecința acestei politici de dezrobire inițiată de Constantin Mavrocordat s-a reflectat într-o și mai puternică diminuare a contribuabililor, deoarece pe termen lung nu s-a obţinut impactul dorit. Principiile reformei fiscale pot fi considerate bune, în teorie, însă la nivel practic realitatea

avere și de influența. Una dintre consecințele titlului fără garanție reală, este sărăcirea unor boieri, care se transformau în mazâli, deși decăzuți material și social, ei mai reprezintă, poate, partea cea mai sănătoasă a populației, Pompiliu Eliade, op.cit., pp.54-54. 16 Vezi nota 15. 17 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 505. 18 Generalul F.G. de Bauer Memoires historiques et geogrphiques sur la Valachie, pg. 48, apud Pompiliu Eliade, op.cit., p. 18.

RJHIS 1 (2) 2014

163

relevat o agravare a condiției prin încărcarea contribuabilului cu până la patru ori mai multe sferturi pe an şi obligativitatea de a munci în plus pentru boier şi egumen19. Consecințele cele mai des întâlnite ale pauperizării accentuate a țăranului erau pribegia sau haiducia, în condiţiile în care plata impozitului către Poartă avea o valoare în jurul a câteva zeci de mii de piaștri20, la care se adăuga servilismul domnitorilor și corupția sistemului otoman.

O imagine de ansamblu asupra condiției sociale este relevată de călătorii străini precum Saint-Marc Girardin sau de consulul britanic William Wilkinson21. În general, satele au fost percepute într-o lumină a sărăciei şi dezolării datorită aspectului de bordei şi a slabei populări. Această percepție nu era tipică numai spațiului românesc, deoarece întreaga imagine a Europei de Est părea pusă sub semnul întoarcerii în timp: popor sărac şi înrobit; sate murdare; căsuţe foarte

puţin diferite de colibele sălbaticilor; totul te îndeamnă să crezi că ai ajuns cu zece

secole în urmă şi te găseşti printre hoardele de huni, sciţi, veneţi, slavi şi

sarmaţi22. Istoricul Bogdan Murgescu a emis ipoteza conform căreia reformele iniţiate

de fanarioţi în Moldova şi Ţara Românească au avut un efect benefic pe termen mediu, deoarece finalul de secol XVIII indica o creștere demografică şi o stabilitate economică23. Modul în care veniturile domnitorului creşteau evidenţiază o stare relativă de echilibru economic, deoarece câştigurile materiale de pe urma unei domnii în Ţara Românească sau Moldova nu reuşeau să acopere în întregime datoriile personale ale fanarioţilor faţă de Poartă.

O acutizare a sistemului dărilor și a obligaților față de portă a rezultat după pierderea Crimeei, în 1783, când statutul economic al Principatelor s-a transformat într-un grânar al Constantinopolului. În acelaşi timp au crescut şi obligațiile față de ruși, odată cu războaiele ruso-turce. Moldovenii au fost primii afectați de atitudinea filo-rusă, deoarece prezența rușilor s-a dovedit la fel împovărătoare ca cea a turcilor.

19 Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 85 şi 105. 20 Raportul în franceză al lui Barbu Știrbei către Kiseleff, (t.n.) Tabloul cheltuielilor, apud Pompiliu Eliade, op.cit., p.23. 21 Neagu Djuvara, op.cit., p. 239. 22 Larry Wolff, Inventarea Europei de Est, Editura Humanitas, București, 2000, p. 37. Relatarea îi aparține Contelui Louis-Philippe Ségur. 23 Bogdan Murgescu, România şi Europa, Polirom, Iaşi, 2010, p. 25 şi 55.


164

Influen ța franceză – europenizarea Balcanilor Perioada fanarioţilor trebuie privită şi dintr-o perspectivă revizionistă,

deoarece programul de reforme şi organizarea socială au reprezentat proiecte de inspiraţie occidentală. Faptul că venalitatea sistemului a determinat ineficienţa proiectelor de modernizare este mai degrabă o problemă de mentalitate. În plan cultural, rolul domnilor nepământeni avea o valoare de necontestat, deoarece orice principe numit din Fanar avea statutul de dragoman, așadar rolul lui diplomatic impunea cunoașterea limbilor de cancelarie, printre care și franceza. Grecii, prin statutul de intermediari între otomani și celelalte mari puteri, deveneau purtători ai culturii occidentale în Orient. Domnitorii fanarioți căutau sisteme de legitimare, în special în fața boierimii locale. Statutul de putere era confirmat prin numirea din partea Porții, însă relația dintre fanarioți și boierime nu găsea întotdeauna culoarele culturale propice pentru comunicare. Nicolae Mavrocordat a fost perceput ca un domnitor ideal prin capacitatea intelectuală și acțiunile sale în favoarea Principatelor. În procesul de legitimare s-a sesizat imitarea unui tipar brâncovenesc, deoarece s-a configurat într-un protector al religiei ortodoxe şi, în acelaşi timp, a inovat prin întemeierea unei biblioteci personale, model care s-a răspândit cu rapiditate în rândurile boierilor24.

Episodul Constantin Mavrocordat și influența franceză nu a avut numai un rol cultural, ci şi unul diplomatic, deoarece apropierea de Occident a influenţat pozitiv cariera politică a fanariotului. Prima consecință este numirea lui Constantin pe scaunul Moldovei în 1753, iar a doua este dată de garanția protecției față de turci prin intermediul ambasadorului regal. Rezultă o serie de motivații ale politicii externe franceze care au justificat interesul Franței de a fi acționat la nivel diplomatic prin ambasadori. Cel mai important rol în Principate era unul strategic, deoarece Franța și-a garantat prin intermedierea economică și comercială a fanarioților un raport indirect cu Poarta25. Franța dorea să obțină întâietatea controlului tutelar al Principatelor, în detrimentul Imperiului Habsburgic sau a Imperiului Ţarist. Politica franceză a căutat să favorizeze raporturile comerciale prin controlul centrelor de corespondență din Iași și București, care comunicau cu

24 Dan Horia Mazilu, Noi despre ceilalți, Fals tratat de imagologie, Polirom, Iași, 1999, p. 238. Se propune analiza procesului de legitimare prin două tipuri de gesturi: gestul brâncovenesc, respectiv, gestul basarabesc. 25 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 777.

RJHIS 1 (2) 2014

165

Viena, Varșovia și Constantinopol. Alte modalități indirecte de control au fost informațiile primite de la diferiți negustori, călători sau persoane cu influență care se stabileau temporar în Principate. Domnitorii acceptă drept secretari atât turci, cât și francezi, fiecare specializat pe domeniul său de corespondență. Ceea ce înseamnă că fanarioții erau sub control dublu. O serie de secretari trimiși de către ambasadorii francezi s-au remarcat prin abila politică de intermediere a intereselor româno-franceze. Rolul acestora era de a trimite rapoarte către Ambasada Franței de la Constantinopol26.

Imaginea fanarioților – intermediari ai francofoniei

Limba greacă trebuie văzută ca o modalitate comună de expresie a

spiritului şi a mentalității ortodoxe specifice perioadei. Aceasta a adus primele influențe ale culturii occidentale, fiind atât limbă de predare în Academiile Domnești, aşadar limbă administrativă, cât și limbă a comerțului internațional. De remarcat este faptul că, deși influența franceză era sesizabilă printre boieri, cunoașterea francezei era la un nivel minimal. În acest context se înregistrează paradoxul dintre modă și realitate, astfel bibliotecile elitei locale erau reputate prin titlurile de sorginte franceză, însă cele mai dese lecturi ale literaturii franceze se făceau prin intermediul traducerilor grecești. Ceea ce ne confirmă ipoteza conform căreia limba greacă a reprezentat o modalitate de a intra în contact cu aspectele culturale apusene. Cărțile traduse în greacă au un grad mai mare de circulație în Principate decât în Grecia. Motivele puteau să varieze de la interdicții otomane până la limitările impuse de către dogmatismul Constantinopolului. În Principate se manifesta şi o apetență față de produsele de lux sau obiectele exclusiviste, precum cărțile din tipografiile venețiene sau vieneze, care reprezentau o modă culturală a vremii printre boieri27. Sprijinul mișcării elene se mai poate justifica și prin faptul că limba greacă era utilizată ca instrument de cultură și comunicare la nivelul elitelor28.

Raporturile pe care Rhigas din Velestin le-a avut cu Alexandru Ipsilanti i-au permis ascensiunea politică. În anul 1786 ajunge la București, moment în care

26 Pompiliu Eliade, op.cit., p. 126 și 134. 27 Keith Hitchins, op.cit., pp. 156-157. 28 Paul Cornea, op.cit., pp. 62-63.


166

Nicolae Mavrogheni îl numeşte secretar29. Valoarea lui Rhigas în răspândirea principiilor revoluției a fost determinată de contactul cu diaspora grecească din Paris și înalta influență de care beneficia în Principate. A promovat la Viena publicarea primului ziar în limba greacă, acesta devenind destul de reputat şi în Principate, însă numai până în anul 1797.

Între 1791-1794 a funcționat Eteria prietenilor, o societate aparent literară ale cărei ramuri s-au extins din București până la Viena, Alexandria şi Livorno. Scopul alegerii Bucureștiului drept reședință se explică, în parte, și prin condiția Principatelor de Peru al grecilor30. Eteria a reușit să mobilizeze două fronturi distincte, atât prin etnie, cât și prin statut: boierimea română și aristocrația greacă. Paul Cornea consideră că adeziunea boierilor români s-a realizat pe fundalul protectoratului rusesc față de Ipsilanti, iar schimbarea atitudinii Rusiei explică tocmai logica rupturii Eteriei: Boierii se vor grăbi să bată în retragere,

abandonând un steag sub care se înregimentează mai mult din interes decât din

convingere31. O altă interpretare îi aparţine lui Pompiliu Eliade care rezumă contextul istoric astfel: Poate că ceri prea mult când pretinzi claritate unui prim

pas făcut pe o cale mai bună, mai ales când este vorba de ființe atât de

rudimentare și atât de inculte cum erau, acum o sută de ani, marii boieri români32. Observăm faptul că există o idee comună a celor doi cercetători prin acceptarea ipotezei referitoare la asocierea boierilor cu aristocrația greacă ca prim factor al identității naționale.

Idealurile politice de independență ale începutului de XIX aveau drept punct comun alungarea domnilor alogeni sau cel puțin stoparea abuzurilor făcute de administrația fanariotă. Perspectivele orientării boierilor erau diferite față de cele ale aristocrației elene, deoarece primii doreau să-și manifeste autonomia prin intermediul unor domni pământeni cu garanția Marilor Puteri precum Turcia, Rusia sau Austria.

Perioada cuprinsă între 1790-1821 are două valențe contradictorii: mișcarea națională greacă şi manifestarea identității politice a românilor din Principate. Principalul scop al Eteriei organizate de Rhigas Velestin era de a uni 29 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Volumul XIX, Partea II, „Corespondenţa diplomatică şi Rapoartea Consularea Austriece (1782-1787)”, Bucureşti, 1922, pp. 256-258. 30 Nicolae Isar, Mărturii şi preocupări franceze..., pp. 234-235. 31 Paul Cornea, op.cit., p. 37. 32 Pompiliu Eliade, op.cit., p. 176.

RJHIS 1 (2) 2014

167

zona balcanică împotriva Imperiului Otoman33. Constituția redactată de Rhigas era influențată de constituția franceză din 1793, însă a introdus un aspect nou prin conceptul de popor suveran: fără deosebire de religie și limbă, sau rasă. Statutul său favorabil în relație cu Demetrios Turnavitis, reprezentantul neoficial al Republicii și cu ambasadorul Emile Gaudin îi vor înlesni acțiunile34. Destinul armeanului revoluţionar a fost unul tragic, deoarece la 23 iunie 1798 a fost prins în Belgrad şi ucis de turci35.

Raportul pozitiv dintre prima Eterie și boieri se explică prin legăturile culturale și sociale generate de sistemul fanariot. Dacă în cazul primei manifestări a spiritului elen s-a observat dezvoltarea într-o manieră sincronă a celor două naționalisme, atunci la începutul secolului al XIX-lea sesizăm un proces de individualizare a celor două popoare. Debutul secolului al XIX-lea a reprezentat dezvoltarea capacității micii boierimii de a-și argumenta statutul socio-politic, astfel ajungându-se la criticarea mentalității elene, deoarece era percepută ca o formă de blocare a identității emergente a Principatelor. Modificarea climatului cultural rusesc și consecințe diplomatice

Ecaterina a II-a (1762-1796) a fost cea care a definitivat procesul

implementării culturii franceze în spațiul Rusiei prin remodelarea societății și a mentalităților. În 1744 Sophia, prințesă germană, a venit în Rusia pentru a se căsători cu nepotul lui Petru cel Mare. Acest an a simbolizat și trecerea la ortodoxism prin preluarea numelui de Ecaterina. Țarina s-a dovedit un om politic care s-a adaptat ușor la mediul rusesc, reușind să-l înlăture pe Petru al III-lea în 1762. În acest sens, raporturile cu Occidentul, în special cu Franța, o legitimau ca urmașă a Elisabetei36. Voltaire a devenit confidentul și primul sfătuitor al ţarinei începând cu anul 1762. Așadar, Ecaterina îmbina două atuuri: spectrul politic și sprijinul cultural oferit de legătura cu intelectualitatea franceză37.

Raportul dintre criza orientală și dezvoltarea autonomiei Principatelor s-a derulat pe fundalul războaielor ruso-austro-turce dintre 1768-1774, 1787-1792,

33 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 439. 34 Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., p. 751. 35 Alexandru Zub (coord.), La Révolution Française et les Roumains, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1989, p. 31. 36 Vladimir Fedorovski, Ţarinele şi puterea, Editura Litera, Bucureşti, 2010, pp. 70-71. 37 Larry Wolff, op.cit, pp. 262-263.


168

1806-1812. Un moment important pentru creșterea libertăților economice ale principatelor a fost pacea de la Kuciuk-Kainargi. Prin acest tratat Rusia s-a impus ca putere protectoare. Consecințele anului 1774 s-au observat prin înființarea de consulate ale Austriei, Angliei, Franței şi Rusiei în capitalele celor două Principate, respectiv prin creșterea interesului călătorilor occidentali pentru acest spațiu38.

Calitatea pronunției și manierele elitelor armatei rusești determină admirația ca fenomen general pentru zona Moldovei, de unde rezultă și expresia a

vorbi și pronunța franceza ca un general rus39. Germenul francez era atât de bine integrat în comportamentul social al rușilor, încât elita nu uimește numai prin pronunția impecabilă, ci şi prin noua tendință pe care o lansează în privinţa dansurilor, muzicii, modei şi a manierelor europene.

Generalul Potemkin s-a făcut remarcat în al doilea război ruso-turc (1787-1792) prin pretențiile nobiliare pe care le afișa în societate, atât prin vestimentație, baluri cât și prin fondarea ziarului Courier de Moldavie. Publicația a avut cinci numere, însă importanța acestora a fost covârșitoare pentru boierii moldoveni, datorită informațiilor oferite asupra evenimentelor din Franța. Reprezentarea unui element de cultură politică franceză prin intermedierea rușilor a fost suficient pentru ca elita locală să-și asume viziunea politică a monarhiei constituționale40. Larry Wolff menționează faptul că există o dedublare a realității prin așa numitul potemkinism. Conceptul face referire la mascarea elementelor dezagreabile și înfrumusețarea lor într-un mod artificial dând naștere unei iluzii a civilizației41. Se prea poate ca scurta manifestare a ziarului pe teritoriul Moldovei să se fi născut tot din principii estetice, însă informația despre Occident contextualizată într-un mediu care căuta sa imite manierele şi cultura Vestului a reprezentat unul dintre punctele de contact cu atmosfera politică pariziană. Proiecte politice

Iluminismul românesc a căpătat fizionomia ideilor europene prin diferite

traduceri sau lucrări în franceză ale reprezentanților revoluției, însă le-a adaptat necesităților politice. Hitchins consideră că pe teritoriul Principatelor manifestarea

38 Nicolae Isar, Texte si Documente Privind Istoria Modernă a Românilor, vol. I, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009, pp. 9-11. 39 Paul Cornea, op.cit., p. 156. 40 Ibidem, p. 59. 41 Larry Wolff, op.cit., 2000, p. 181.

RJHIS 1 (2) 2014

169

tumultuoasă a spiritului revoluționar nu a fost viabilă, deoarece s-a preluat un model de iluminism conservator. Prin caracterul specific al problemelor pe care le ridica iluminismul în Principate, erau necesare soluții care să fie adaptate unui fundal mai mult idealist și mai puţin pragmatic42. Aspectul anticlerical lipsește cu desăvârșire, deoarece de cele mai multe ori clerul îi sprijinea pe boieri, datorită apetenţei comune faţă de ideile iluministe. Diferența dintre Occident şi Principate rezultă prin modalitatea de receptare a adevărului teologic pe căi raționale, așadar se observă o tipologie a unor laici iluminiști cu manifestare deistă43. Acest tip de iluminism s-a manifestat prin temerea față de măsuri radicale, datorită unei burghezii locale lipsite de coeziune. Principiul de egalitate era considerat problematic, deoarece prea puțini gânditori români puteau concepe o perspectivă egalitaristă asupra întregii societăți. Structurile generate se limitau la o reformare pur teoretică prin raportul tradițional dintre privilegiați și norod44.

Reformele inițiate evidenţiau necesitatea unui impozit general, indiferent de clasa socială. Se dorea eliminarea iobăgiei, aspect politic care s-a concretizat între 1746 și 1749, însă viziunea asupra țărănimii încă nu era una concretă, ci se raportau la un nivel teoretic, văzând în această clasă mai mult o utilitate pur numerică. Ideile de reformă și elementele de conștiință națională prindeau contur din diferite proiecte politice sau lecturi din filosofi iluminiști, însă discrepanța între țărănime și boieri se menținea prin politica fiscală impusă de elită. Problema raportului dintre cele două clase o reprezenta felul în care țărănimea avea o dublă obligație, în special spre finalul secolului al XVIII, de a lucra pentru administrația domnească, respectiv individual pentru boieri45..

Se observă o diferență între tipologia marilor, respectiv micilor boieri. Distincția dintre cele două dimensiuni ale elitei era dată de poziția pe care o ocupau în raport cu structurile administrative și decizionale. În privința burgheziei

42 Alexandru Zub (coord), La Révolution Française et les Roumains, Universitatea „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1989, loc. cit. 43 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 950. 44 Nicolae Isar, Principatele române în epoca luminilor: 1770-1830, Editura Universității, Bucuresti, 1999, pp. 260-261. 45 Domnește toleranța reciprocă iar venalitatea e în ordinea lucrurilor: fiecare închide ochii la samavolniciile celui de dedesubt, cu condiția ca el însuși să nu fie stingherit de superioriul ierahic. Jaful – remarcă un cercetător al epocii – constituie temelia întregului sistem de ocârmuire… Boierii își rezervă monopolul băuturilor spirtoase și adaugă la tot ce smulg pe calea dreptului senioral spolierea locuitorilor prin abuz admnistrativ (negarea condiției de răzeș) și extorcări arbitrare. Paul Cornea, op.cit., p. 38 și 40.


170

se evidenţiază două perspective: cea modernă, bazată pe un spirit liberal și pragmatic, respectiv perspectiva tradiționalistă centrată pe bresle. Caracterul omogen al acestei forme sociale era relativ, deoarece componența ei avea în mare parte o structură formată din alogeni, iar românii erau prea puțini interesați de aspectul modernizării 46.

Majoritatea elitei percepea monarhia ca o modalitate naturală de conducere a Principatelor, datorită îmbinării a două aspecte: tradiția, respectiv privilegiul funcției. Orientările politice predominau în favoarea absolutismului luminat, dar principala piedică era considerată autoritatea fanarioților47. Pe locul al doilea se afla monarhia constituțională, care era pe placul boierilor în privința dorinței de a-și menține statutul politic. Idealul îl reprezenta limitarea puterii domnului prin creșterea autorității și privilegiilor boierimii.

Ideea unei republici se manifestă şi în contextul războaielor ruso-turce. Victoria temporară a Rusiei asupra Porții le-a permis boierilor o regândire a sistemului politic. Scopul acestei republici, care de fapt reprezintă o oligarhie, era acela a de a bloca venirea unor noi domnitori fanarioți la putere. Manifestarea în plan politic este certificată de anul 1770, când boierii moldoveni înaintează un memorandum Ecaterinei a II-a în care propun reorganizarea Moldovei sub 12 boieri cu atribuții legislative și juridice48.

Principiile de reformă vizau de cele mai multe ori problematica instituirii unui raport între stat și funcționar în baze echitabile, astfel încât să rezulte o reabordare a raportului dintre domnitor și slujitori. Ceea ce se dorea era eliminarea sistemului corupt determinat de venalitatea funcțiilor.

Aceste modificări de mentalitate reflectă schimbarea sensului de lege

arhaică în lege bazată pe principiile contractului social, anume: garantarea

securității persoanei şi respectarea libertăților fundamentale. În privința drepturilor minorităților, codul lui Scarlat Callimachi stipulează: Diferențele

religoase nu afectează drepturile individuale. Deși se observă o puternică opoziţie față de catolicism, islamism şi imigranţii evrei49 se poate considera că acest aspect este legat mai mult de natura politică și mai puțin de argumentarea religioasă. 46 Bogdan Murgescu, op.cit, pp. 62-63. 47 Vasile Arimia, Georgeta Penelea (ed.), Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu. Documente Externe, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1980, vezi Raportul agentului diplomatic al Franţei la Bucureşti către ministrul de externe, din data de 21 ianuarie/2 februarie 1821, p. 67. 48 Keith Hitchins, op.cit., pp. 172-176. 49 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 65.

RJHIS 1 (2) 2014

171

Crearea unei ideologii care să justifice unitatea spirituală și sentimentul apartenenței la patrie nu s-a constituit în mod coerent, deoarece formele de exprimare aveau două surse contradictorii: bizantin-ortodoxă şi tradiția etnogenezei50.

În 1791, la Conferința de pace de la Șiștov, boierimea munteană a prezentat un memoriu prin care evidenția abuzurile regimului fanariot și necesitatea de reconsolidare teritorială prin recunoașterea autonomiei. Sistemul politic se baza pe autoritatea celor Trei Stări, însă sub garanția Austriei și Rusiei. În privința cererilor de natură teritorială și economică se reiau temele capitulațiilor, mai ales cele referitoare la limitarea monopolului comercial al Porții. Sunt însă introduse clauze noi, precum eliminarea oricărui factor de risc față de autonomia politică a Țării Românești51. Un fenomen care a luat naștere pe fundalul necesităților de legitimare politică a drepturilor Principatelor a fost tendința de falsificare a documentelor, aspect care se observă mai ales în Legiuirea lui Caragea din 1818 care relevă: Câți

fac iscălitura domnească sau pecetea, să li se taie mână; câți dreg cuvinte ori

slomniri ori slove ori numere ori veleat ori lună ori zi din scrisori domnești, să se

osândească la ocnă în soroc de cinci ani52. Nivelul falsurilor nu se reflecta doar în documentele de proprietate ci și în actele diplomatice. Capitulațiile reprezintă o armă politică fundamentală pentru obținerea unor serii de drepturi din partea Porții. Prin aceste capitulații Poarta se obliga să interzică construirea de moschei sau cumpărarea de teritorii în Principate, pretinzându-se și o vagă autonomie a principatelor prin neintervenția în politica internă. Existența acestor documente nu s-a atestat fizic, însă confirmarea prin tradiție determină ca în perioada 1806-1812 teoria capitulațiilor să reprezinte un punct central în argumentele diplomatice. Istoria presupusului regim de privilegii are la bază actele de asociere dintre Mircea cel Bătrân și Poartă. Realitatea diferă, deoarece s-a dovedit că au fost redactate în perioada anterioară păcii de la Kuciuc-Kainargi din 177453.

Scopul transformărilor era acela a limita abuzurile și haosul generat de inconsecvența administrațiilor fanariote. Se observă un paradox în privința raporturilor sociale din a doua jumătate a secolului al XVIII prin cele două valențe 50 Ioan Lupaş, Scrieri alese, volumul I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pp. 166-169. 51 Pompiliu Teodor, Interferențe iluminsite europene, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pp. 224-225. 52 Mircea Anghelescu, Mistificțiuni. Farse, apocrife, pastișe, pseudonime și ale mistificații în literatură, Compania, București, 2008, pp. 18-19. 53 Ibidem, pp. 21-24.


172

concomitente: aspectul multicultural şi etnic, respectiv închiderea societății în privința raporturilor maritale cu orice tip de alogen. Ștefan Racoviță (1764-1765) domn al Țării Românești a emis un act prin care interzice căsătoria dintre pământeni și străini: De acum înainte nimeni din străini să nu se mai însoare aici

în pământul țării și să ie fată de pământeni și pământenii iarăși nimeni să nu

întrăznească a-și da fie-sa sau alte rudenii după străini, măcar oricine ar fi54. Problema ridicată de actul emis de Racoviță se centrează în special pe alogenii mai

mult goniți, așadar riscul adus de un alogen care ar fi fugit din țara de origine era de cele mai multe ori unul de natură juridică55. Nu numai puterea laică intervine în aspectul căsătoriilor, ci și biserica. Scrierile lui Antim Ivireanu în 1710 (Învățătura

bisericească), respectiv Vlădică de Vâlcea în 1780 (Pravilniceasca condică)

reflectă tot o problemă de natură juridică prin abuzul numit a patra căsătorie. Dacă Antim Ivireanul susținea păstrarea tradiției bisericești prin evitarea poligamiei, atunci Vlădica de Vâlcea punea accentul pe dogmă însă învelită în necesitatea protejării neamului de orice căsătorie cu un alogen. Identit ăți culturale naționale

Remarcarea defectelor sociale devine astfel o formă de manifestare

culturală, deoarece eliminarea sistemului fanariot nu a rezolvat discrepanțele sociale. Dinicu Golescu, Ionică Tăutu, Eufrosin Poteca56 au inovat în critică prin capacitatea de a dezvolta argumente care să se bazeze pe convingerea personală în posibilitatea de a concepe reforme: Oare noi românii să rămânem departe de fraţii

noştri Europeni ? Oare în limba noastră n-ar putea să strălucească darul

cuvântului ?57

Critica lui Ion Heliade Rădulescu avea o dimensiune obiectivă, deoarece se axa pe ideea de instituție și percepea societatea ca pe un ansamblu interdependent. Sistemul de responsabilizare nu mai era într-o singură direcție orientat: domn-boieri, ci către întreaga societate, care devenea capabilă cultural și moral să

54 Nicolae Isar, Principatele române..., p. 205. 55 C.C. Giurescu, op.cit., p. 379. 56 Ibidem, p. 545. 57 Gheorghe T. Dumitrescu, Gheorghe Pîrnuţă, Gândirea pedagogică a Generaţiei de la 1848, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968, p. 35, Fragment din discursul lui Eufrosin Poteca, 28 iulie 1827, Sf. Sava.

RJHIS 1 (2) 2014

173

manifeste activ schimbarea. Erau criticate cele două instituții de bază – domnia și biserica, principalele argumente fiind legate de lipsa de responsabilitate58.

Un reprezentant important al gândirii critice este Dinicu Golescu prin lucrarea sa Însemnare a călătoriei mele. Rolul descrierilor era acela de a oferi un răspuns la problematicile deschise de noile perspective culturale, care în raport comparativ cu realitățile Principatelor aveau rolul de a construi un model sau un contra-model pentru reformatori59. Ienăchiță Văcărescu utiliza concepte cheie precum eroismul, tradiţia în cartea Istoria prea puternicilor împărați otomani cu rolul de a contrabalansa istoria Principatelor. Spiritul critic se manifesta în special în plan politic, deoarece cărturari precum Dionisie Fotino, Zilot Românul relevau abuzurile făcute de sistemul fanariot60. Problematica abordată de cărturari făcea referire la întregul mod funcționare al puterii, sesizând contrastul dintre ideile iluministe și abuzuri, respectiv tendințele reformatoare și corupția birocratică61.

Nu numai cărturarii laici s-au dovedit a fi atașați de ideea reformismului, ci și clerul înalt alături de cel monastic. Un reprezentant de seamă este Chesarie de Râmnic, episcop între 1773 și 1780. În perioada episcopatului său la Râmnic s-a modernizat tipografia, fiind tipărite o serie de cărți bisericești62, care erau revelatoare nu atât prin conținutul lor, ci prin introducerile scrise de Chesarie. Importanța tipografiei era aceea de a fi încheiat procesul de traducere a cărților

religioase și de extinderea a folosirii limbii române la liturghie63. Cele șase Mineie conțin o serie de prefețe care îl relevă pe episcopul de Râmnic drept un iluminat. Personalitatea lui Chesarie de Râmnic este relevată în special de contactul său cu gazetele franceze, fiind abonat la Journal encyclopédique de la libre propagande

58 Ion Heliade-Rădulescu, Instituțiunile României, Ediţia a III-a, Bucuresci, Typographia Gutenberg, Joseph Göbl, 23, Strada Doamnei, 25, 1894, pp. 33-34. 59 Dinicu Golescu, Însemnare a călătoriei mele, Editura Tineretului, Bucureşti, 1962, pp. 35-38; p. 33: Aşidjerea şi deosbiriea neamurilor şi a semănătăruilor, cum şi apele, şi poşte, şi orice obicei şi faptă bună am văzut, spre folosul naţiii mele am însemnat, arâtând şi urmările cele rele ce cunosc că să urma în patria noastră… 60 Paul Cornea, op.cit., pp. 219-220. 61 O amar ție/ C-o așa Domnie /Nu e Domnie/Ci tiranie, respectiv Lupul sugrumând din turmă /Se face a lăsa și-n urmă/Lătrătorii le găsește/Mâncându-le se-n dulcește., fragmente din versurile lui Zilot Românul, primul reprezentând un reproș la adresa domniei tiranice, iar al doilea fragment relevă raportul dintre fanarioți și dregători. Zilot Românul, Opere complete, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 97. 62 Raportul privilegiat pe care l-a avut Chesarie cu Hagi. C. Pop din Sibiu i-a permis accesul la o serie de publicații și cărți occidentale; Nicolae Isar, Principatele române..., pp. 94-95. 63 Keith Hitchins, op.cit., pp. 148-149.


174

philosophique64, dar mai ales prin achiziționarea Marii Enciclopeidii Franceze. Ideile sale s-au dovedit inovatoare în privința percepției istorice asupra timpului, însă mai important este conceptul de națiune pe care episcopul de Râmnic îl promova. Termenul pe care adesea îl folosea este cel de patrie, prin care se făcea referire două tipuri de conștiințe: ortodoxă și națională.

O altă personalitate reprezentativă pentru clerul influențat de ideile iluministe este Grigorie Râmniceanu (1763-1828). Acesta punea accentul pe raportul dintre istoricitate și națiune, considerând patria ca element de unitate. Aspectul inovator pe care Râmniceanu îl aducea era interogația care făcea referire la diferența dintre cultura română și cultura occidentală. Răspunsul oferit era unul pe deplin religios, deoarece vedea în culturile analizate două contrarii: lumea bizantină și dinamismul. Al doilea aspect caracteriza în special Occidentul, pe când bizantismul releva contemplația spirituală românească, respectiv frica față de conflicte și invadatori. Se consideră că cele două trăsături ale românilor au determinat izolarea istorică de-a lungul secolelor65.

În Moldova, Paisie Velicicovschi propunea o remodelare a spiritului monastic prin crearea unei școli la Neamț cu scopul de a întregi cultura călugărilor. Tipografia de la Neamț era recunoscută ca un puternic centru de traduceri din greacă și slavonă. Veniamin Costachi (1768-1846), mitropolit al Moldovei în 1803, până atunci episcop de Huși şi Roman, a fost ucenicul lui Paisie în școala de la Neamț. Costachi înființează în 1803 Seminarul de la Socola prin care urmărea oferirea unei mai bune educații a clerului, respectiv dezvoltarea normală a învățământului național superior pe baza limbii române. L-a ajutat pe Gheorghe Asachi să dezvolte Școala Națională de la Iași, iar activitatea celor doi a permis obținerea unui climat moldovean favorabil școlilor care utilizau limba română66. Perspectiva abordată de Veniamin Costachi dezvolta teza conform căreia o națiune se poate ridica numai prin cultură, însă condiția esențială era dată de utilizarea unei limbi naționale pentru conturarea identității. Costachi îi încuraja pe tinerii moldoveni să studieze la Paris, iar efortul financiar era susținut cu fonduri proprii. Rămânea fundamental opus iluminismului anticlerical, datorită adeziunii față de dogmatismul impus de la Constantinopol67.

64 Paul Cornea, op.cit., pp. 53-54; pentru gazete și liste de cărți în circulaţie vezi p. 54 și 56. 65 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 773. 66 Neagu Djuvara, op.cit., pp. 227-228. 67 Keith Hitchins, op.cit., pp. 150-159.

RJHIS 1 (2) 2014

175

Un capitol important de istorie a rezultat în urma concluziilor Congresului de la Viena din noiembrie 1814 și iunie 1815 care au determinat reelaborarea hărții politice a Europei pe principiile de echitate și echilibru impuse de Marea Britanie, Prusia, Rusia şi Austria. Repercusiunile s-au făcut simțite mai ales în privința noțiunilor de națiune și liberalism, deoarece aceste concepte periclitau raportul de echilibru european. În acest context, înțelegerea conștiinței naționale și a manifestării acesteia a căpătat noi dimensiuni, mai ales în situația unor conflicte de interese locale și alogene68.

În spațiul Principatelor problema tranziției de la epocă fanariotă la domnitori pământeni era caracterizată de același imbold de redefinire a limitelor naționalismului. Reprezentanții acestui curent de gândire sunt Naum Râmniceanu și Zilot Românul. Principiile celor doi cărturari erau asemănătoare, deoarece puneau accentul pe dezvoltarea culturală a românilor, pe inechitatea titulaturii de barbar oferită de către Occident, dar mai ales, practic continuau tezele istorice ale Școlii Ardelene. Râmniceanu și Românul făceau apel la istoria comună prin raportarea la etnogeneză și caracterul lingvistic69. Zilot Românul avea o perspectivă geo-istorică inovatoare, chiar machiavelică, deoarece susținea că existența unui spațiu fragil din punct de vedere politic şi militare justifica atitudinea serviabilă a românilor în fața Marilor Puteri70.

Ecourile iluminismul în Principate după 1821 au întâmpinat o dublă problemă. Prima face referire la incapacitatea de a instituționaliza cultura, iar cea de-a doua evidențiază lipsa succesului în procesul eficientizare a raportului între mandatari şi mandatați. Iluminismul și ideea progresului erau puternic înrădăcinate într-o manieră rațional-optimistă de a vedea lumea. Menținerea unor forme statice în calea dezvoltării se poate datora acestor percepţii idealiste ale iluminiștilor români, care au teoretizat în jurul conceptelor fără a fi capabili să găsească soluții practice71.

Prin pamfletul Strigarea norodului Moldavii cătră boierii pribegiți și

Mitropolitul, Ion Tăutu condamna sistemul fanariot și incapacitatea boierilor pribegi de a-și asuma statutul politic în favoarea Moldovei, dar mai ales îi critica 68 François-Georges Dreyfus, André Jourcin, Istorie Universală, vol. III, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009, pp. 73-75. 69 Paul Cornea, op.cit., pp. 462-463. 70 Zilot Românul, op.cit., p. 92: Dachii stătură,/Minuni făcură/Cum sunt ştiute,/În cărţi trecute/ Pre chiar romanii,/Lumii tiranii,/Aş-îi aduse/ Subt bir îi puse. 71 Paul Cornea, op.cit., pp. 229-232.


176

pe domni pentru acțiunile mârșave făcute înainte de 1821. Principala problemă abordată de Tăutu era caracterul privilegiat al puterii marilor boieri prin scutirea de dări72. Vina frânării societății până în 1821 era în egală măsură atribuită atât fanarioților, cât și boierilor, deoarece ultimii erau consideraţi responsabili pentru lăcomia pe care o manifestau față de funcții, dar mai ales pentru incapacitatea lor de a-și asuma sacrificiul pentru un scop înalt precum patria. O altă dimensiune pe care I. Tăutu o aborda era perioada tranziției de la domnii fanarioți la domnii pământeni. Combătea atitudinea marilor boieri, considerându-i tradiționaliști și ipocriți ceea ce în logica lui Tăutu nu permitea o comparație cu trecutul, deoarece instituțiile fanariote încă se mai manifestau73.

Manifestarea unei conștiințe naționale şi-a găsit şi un raport ideologic prin înființarea de școli românești care să contrabalanseze ponderea Academiilor Domnești, astfel au acţionat Gh. Asachi la Iași (1813) şi Gh. Lazăr la București (1818). Era conştientizată necesitatea unei limbi normate și adaptate la realitățile culturale ale timpului prin simplificarea sistemului de scriere şi stabilirea criteriilor gramaticale bine definite74. Principiul iluminării f ăcea referire eminamente la sistemul educațional, deoarece idealul unei societăți evoluate se putea atinge numai prin educație. Obligația de a educa și de a fi educat devenea un criteriu social indispensabil în gândirea cărturarilor români.

Concluzii

Între 1793 și 1799 s-au observat acțiuni diplomatice pentru numirea unor

consuli ai Republicii. Motivația politică a unei astfel de funcții era justificată prin necesitatea de a cunoaște atitudinea domnitorilor din Principate față de principiile Revoluției Franceze. Franța își propunea și scopuri strategice prin observarea forței militare a Rusiei și încercarea de a înțelege cauzele tensiunilor socio-politice generate de Turcia și Austria în Ungaria, respectiv Polonia. Statutul de consul al Republicii determina avantajul unui punct de observaţie asupra pașalelor. Scopul Republicii Franceze era de a declara război oricărui stat în care mai domina tirania. Războiul propriu-zis se putea constitui şi sub forma unei revolte care avea potențialul focar în zona centrelor urbane puternic dezvoltate: Bucureștiul sau

72 Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, pp. 89-93. 73 Alexandru Zub (coord.), op.cit, p. 212. 74 Cornel Cârstoiu (ed.), Poeţii Văcăreşti. Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p. 28.

RJHIS 1 (2) 2014

177

Iașiul. O altă rațiune era dată şi de necesitarea controlului comercial francez în Principate prin intermediul filierei levantine75.

Felul în care Napoleon era portretizat mai întâi de greci, mai apoi de membrii Partidei Naționale/Franceze din Principate a modificat raportarea identitară a boierilor faţă de conceptul de patrie. Modelul adus de Bonaparte reprezenta întruchiparea idealurilor de patrie, onoare, independență. Situația politică se va schimba în anul 1802, când Austria a devenit, prin tratatul de la Luneville, aliata Franței76. Problema diplomatică ia naştere abia din momentul în care interesele Rusiei devin similare cu cele al Turciei, astfel încât Alexandru Suțu a fost înlocuit cu un filo-rus, Constantin Ipsilanti77, ceea ce a determinat retragerea în 1802 a notabilităților Partidei Franceze la Brașov. O altă lovitură pe care Partida primit-o din partea contextului extern a reprezentat-o incertitudinea generată de prerogativele păcii de la Tilsit din 180778, prin care Rusia devenea aliata Franței împotriva Angliei. Această pace stipula retragerea de pe teritoriul Principatelor a trupelor otomane, respectiv creșterea influenței ruse, ceea ce se traducea prin pierderea contactului cu Franța. Partida Franceză a receptat acest tratat ca pe o formă de trădare. Tensiunile interne vor duce la scindarea în Partida Turcă condusă de boierul Filipescu, respectiv rămășițele Partidei Franceze sub Alexandru Suțu. Dacă în Țara Românească Partida Turcă capătă din ce în ce mai multă influență, atunci în Moldova Partida Franceză devenea o existență concretă. Consecința acestui paradox se explica prin faptul că Moldova era puternic influențată de maniera rusească de a guverna teritoriul79. Ultimele lovituri date Partidei Franceze au fost înfrângerea de la Waterloo, iar momentele exilului napoleonian pe Sf. Elena au determinat în Principate o politică din ce în ce mai precaută faţă de interesele franceze, ceea ce a relevat fragilitatea idealului politic occidental.

Perioada noului regim a reprezentat forma de emancipare politică determinată de mișcările cu caracter identitar din rândul boierilor. Alogenii erau văzuţi cu neîncredere, deoarece nu se integrau în arealul culturii locale. Evoluția modelelor de gândire ale secolului al XVIII-lea de la tradițional spre modern are două dimensiuni comune: națiunea și Europa. Aspirațiile culturale ale Principatelor

75 Albert Soboul, Revoluţia Franceză, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp. 478-479. 76 Manole Neagoe, Napoleon, Editura Meridiane, Bucureşti, 1970, pp. 92-93. 77 Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coord.), op.cit., p. 491. 78 Manole Neagoe, op.cit., p. 148. 79 Pompiliu Eliade, op.cit., pp. 204-206.


178

erau de factură bizantino-ortodoxă atât prin organizarea socială, cât și prin discrepanța dintre drepturi, responsabilități și ceea ce reprezenta ideea de identitate națională. O cauză a limitării de perspective a fost suzeranitatea otomană și restricțiile acesteia impuse asupra elitei. Anterior deschiderii culturale, principalele manifestări ale cărturarilor laici şi bisericești puteau fi considerate demersurile istoriografice sau redactarea de lucrări pe dogmă religioasă80. Secolul al XIX-lea a reprezentat momentul în care s-a manifestat esența spiritului cultural românesc ca o consecință împlinită a influenței franceze. În Principate predomina imitația textelor din franceză ca formă de manifestare culturală, iar colportorii culturali și traducătorii de ocazie erau de cele mai multe ori chiar marii boieri. Raportarea la caracterul identitar determină și căutarea unui model lingvistic prin forme de expresie noi și normate, anume căutarea unei limbi literare.

Se poate susține că influența franceză s-a observat pe două paliere ale manifestării elitei sociale: cultural și politic. Ultimul plan este caracterizat de tensiuni și modificări venite din necesitatea adaptării la forme noi, însă fără a exista o transformare a substratului instituțional. Precum susținea și Ion Tăutu în pamfletul Strigarea norodului Moldavii cătră boierii pribegiți și Mitropolitul , schimbările reale de mentalitate administrativă erau anacronice în raport cu înflăcărarea idealistă a gânditorilor. Palierul cultural s-a dovedit a fi mult mai activ, pentru că nivelul de implicare și implementare a principiilor iluministe avea o serie reprezentanți precum Zilot Românul, Dinicu Golescu, Chesarie de Râmnic, Naum Râmniceanu, Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Ion Heliade-Rădulescu. Această abordare intelectuală a avut beneficiul de a determina modificări în privința înţelegerii temeiurilor istorice, dar mai ales de a integra cultura română într-un spirit european.

Școlile românești şi-au depășit treptat prerogativele inițiale, deoarece prin reprezentanți precum Asachi și Lazăr, care aveau susținerea micii boierimi, s-a ajuns la dezvoltarea treptată a unui nou tip de emancipare, rezultând o diferențiere la nivel cultural față de sistemul de învățământ grec. Consecințele revoluției lui Tudor Vladimirescu au avut importante repercusiuni politice și sociale. Fanarioții au fost înlăturați de la conducerea Principatelor prin hotărârea Porții, ceea ce i-a readus pe domnii pământeni, însă aceştia nu au reușit să rezolve problemele anterioare. Lipsa instituțiilor și incapacitatea de a rezolva problema corupției din

80 Keith Hitchins, op.cit., pp.145-146.

RJHIS 1 (2) 2014

179

sistemul administrativ se datora unei lipse de experienţă în implementarea teoriilor reformatoare.

Bibliografie Anghelescu, Mircea, Mistificțiuni. Farse, apocrife, pastișe, pseudonime și ale

mistificații în literatură, Ed. Compania, București, 2008 Arimia, Vasile, Penelea, Georgeta (ed.), Revoluția din 1821 condusă de Tudor

Vladimirescu. Documente Externe, Ed. Academiei RSR, București, 1980 Cârstoiu, Cornel (ed.), Poeţii Văcăreşti. Opere, Ed. Minerva, București, 1982 Cernovodeanu, Paul, Edroiu, Nicolae (coord.), Istoria Românilor, vol. IV, Ed.

Enciclopedică, București, 2002 Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, București, 1972 Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident, ediţia a VII-a, Ed. Humanitas, București,

2009 Dreyfus, François-Georges, Jourcin, André, Istorie Universală, vol. III, Editura

Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2009 Dumitrescu, Gheorghe T., Pîrnuță, Gheorghe, Gândirea pedagogică a generaţiei

de la 1848, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968 Eliade, Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România, Ed.

Humanitas, București, 2000 Fedorovski, Vladimir, Ţarinele şi puterea, Ed. Litera, Bucureşti, 2010 Giurescu, Constantin C., Istoria Românilor, vol. III, Ed. All, Bucureşti, 2000 Golescu, Dinicu, Însemnarea a călătoriei mele, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962 Heliade-Rădulescu, Ion, Instituțiunile României, ediţia a III-a, Bucuresci,

Typographia, Gutenberg, Joseph Göbl, 23, Strada Doamnei, 25, 1894 Hitchins, Keith, Românii 1774-1866, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998 Hurmuzaki, Eudoxiu de, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. XIX,

partea a II-a, „Corespondenţa diplomatică şi rapoartea consularea Austriece (1782-1787)”, Bucureşti, 1922

Isar, Nicolae, Istoria Modernă a Românilor, 1774/1784-1918, Ed. Universitară, Bucureşti, 2006

Isar, Nicolae, Mărturii şi preocupări franceze privitoare la români, secolele XVIII-XIX, Ed. Universităţii din Bucureşti, București, 2005

Isar, Nicolae Principatele române în epoca luminilor, Ed. Universității din București, București, 1999

Isar, Nicolae, Texte si documente privind istoria modernă a românilor, vol. I, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2009

Lupaş, Ioan, Scrieri alese, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1977


180

Mazilu, Dan Horia, Noi despre ceilalți. Fals tratat de imagologie, Ed. Polirom, 1999, Iași

Murgescu, Bogdan, România şi Europa, Ed. Polirom, Iaşi, 2010 Neagoe, Manole, Napoleon, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970 Românul, Zilot (Ștefan Ioan Fănuță), Opere complete, Ed. Minerva, Bucureşti,

1996 Soboul, Albert, Revoluţia Franceză, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962 Tăutul, Ionică, Scrieri social-politice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974 Teodor, Pompiliu, Interferențe iluministe europene, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984 Wolff, Larry, Inventarea Europei de Est, Ed. Humanitas, București, 2000 Zub, Alexandru (coord.), La Révolution Française et les Roumains, Universitatea

„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1989

RJHIS 1 (2) 2014

181

Apari ția și evoluția sistemului feroviar

în Marea Britanie și Franța în secolul al XIX-lea

Tatiana Miu * Abstract: The article proposes a comparative analysis of the first stages in the development of railroads in two of Western Europe’s most advanced states (from an economic point of view): France and Great Britain. In addressing the subject, particular emphasis was placed on highlighting elements of similarity and divergence between the two cases. The main issues addressed refer to state intervention in the construction of railways, the effects it has had on society and economic life, and the sources of capital that made this endeavour possible. The study takes into account the distinct chronological frameworks for each of the two cases. While for the UK, the time frame is limited to the first half of the nineteenth century (when the modern railway system first appeared and developed), in France this event occurred later and it also required state intervention to stimulate the process. For this reason, the time frame considered in the French case is marked by the second decade of the July Monarchy (with an emphasis on the 1842 law regarding the building of railways) and by the Second French Empire, a period in which a significant evolution becomes evident in the case of rail transportation. Keywords: France, Great Britain, railroads, economy

Apariția sistemului feroviar reprezintă un punct de cotitură în istoria economică a Europei moderne, scurtând, în primul rând, durata și costurile transportului mărfurilor, oferind o nouă sursă de locuri de muncă și punând în mișcare alte sectoare ale industriei prin crearea unei cereri importante de materii prime. Dezvoltarea sistemului feroviar a stimulat, așadar, în principal industria minieră și pe cea metalurgică. De altfel, industria mineritului a fost și prima care a beneficiat de serviciile de transport pe șine, atât în Marea Britanie, cât și în Franța. Un alt efect semnificativ, vizibil pe termen lung, a fost scăderea prețului produselor prin diminuarea costurilor de transport.

* MA student, University of Bucharest, Faculty of History (History of Ideas and Mentalities). BA in History with a thesis on Morality and social status in the Victorian age.

Tatiana Miu RJHIS 1 (2) 2014

182

Abordarea se face dintr-o perspectivă comparată a fazelor inițiale ale dezvoltării sistemului de transport pe șine, după introducerea tracțiunii pe baza motorului cu aburi în Franța, respectiv în Marea Britanie. Deplasarea materialelor pe șine era utilizată deja în mine în ambele state, însă adevărata evoluție s-a produs abia după introducerea locomotivei.

Cadrul cronologic al apariției rețelelor de căi ferate din Marea Britanie este diferit de cel aplicabil Franței. Dacă în primul caz, analiza se oprește la jumătatea veacului al XIX-lea, în cel de-al doilea, accentul cade pe al doilea deceniu al Monarhiei din Iulie și pe anii celui de-al Doilea Imperiu.

În demersul critic am utilizat statistici și documente legislative (pentru Franța – textul legii din 1842, care a pus bazele sistemului feroviar național). Acesta evidențiază chiar diferența de abordare dintre cele două puteri occidentale, întrucât, în perioada studiată, în Marea Britanie, Parlamentul a încercat să intervină cât mai puțin în acest domeniu, vizând mai mult evitarea monopolurilor și impunerea unor măsuri care să permită accesul categoriilor cu mai puține resurse financiare la noua formă de transport. În cadrul studiului, am avut în vedere și alți factori care au influențat dezvoltarea sistemului feroviar din Franța și Marea Britanie, cum ar fi dinamica demografică, aceasta afectând piața muncii.

Prima parte a articolului tratează cu precădere dezvoltarea căilor ferate din Franța, având în vedere cadrul cronologic deja menționat și evidențiind unele aspecte similare, respectiv diferențele față de cazul englez. Partea a doua este dedicată Marii Britanii din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în care acest stat și-a pus bazele sistemului feroviar. Franța

Înainte de a analiza evoluția propriu-zisă a sistemului feroviar francez, este necesară înțelegerea dinamicii demografiei franceze. Aceasta a afectat atât numărul consumatorilor, cât și piața forței de muncă. La începutul veacului al XIX-lea, Franța se afla pe primul loc în Europa din punctul de vedere al numărului de locuitori (29 de milioane), fiind considerată o „Chină a Europei“1. Istoricul Lucian Boia pune accentul pe impactul încetinirii ritmului creșterii demografice (respectiv stagnării acestuia în anumite momente), ca factor care stă la baza decăderii Franței

1 J. Carpentier, F. Lebrun, (coord.), Istoria Europei, Editura Humanitas, București, 1997, p. 293.

RJHIS 1 (2) 2014

183

din rangul de primă putere a Europei. Dacă la 1800, Franța era cel mai populat stat occidental, ea este depășită de Statele Unite și de Germania (în jurul anului 1870) și de Marea Britanie la începutul secolului al XX-lea2.

Întreprinderea industrială apare aproape de jumătatea secolului al XIX-lea, după 1840, așadar simultan cu apariția sistemului de căi ferate. Economia franceză a rămas una preponderent agrară, bazată pe mica proprietate țărănească, ceea ce poate fi considerat unul dintre factorii care au contribuit la încetinirea ritmului de creștere demografică (țăranii încercând să împiedice fărâmițarea proprietății prin limitarea numărului de moștenitori3). Acest tip de economie explică și problemele pe care le-au întâmpinat societățile feroviare în găsirea capitalului necesar dezvoltării: burghezia era interesată mai mult de investiții în domeniul funciar sau de acțiuni emise de guvernul francez4, încercând să imite stilul de viață al vechii aristocrații. Spre deosebire de Marea Britanie, unde căile ferate au fost, în bună măsură, opera mediului privat, sistemul de transport feroviar francez a reprezentat un parteneriat (sau mai bine spus, un compromis) între public și privat.

Diferențele dintre Franța și Regatul Unit nu erau evidente la sfârșitul secolului XVIII, când marea putere continentală își dezvolta o tradiție în domeniul științelor. Ecole Polytechnique, prima instituție de acest tip din lume apare în anul 1794, urmată, în 1829, de Ecole Centrale des Arts et Manufactures, care avea ca scop educarea proprietarilor și a managerilor din domeniul industriei. Aceste două instituții demonstrau că uneori francezii aveau o abordare mai progresistă asupra dezvoltării economice decât rivalii lor insulari5.

Marea Britanie, în schimb, părea să rămână în urma celorlalte puteri europene în ceea ce privește dezvoltarea școlilor profesionale (în special a celor secundare). Multă vreme s-a preferat metoda empirică de selecționare a muncitorilor din industrie. Aceștia urmau o perioadă de ucenicie într-un atelier, astfel încât nu mai era considerat necesar să urmeze studii de specialitate. Acest sistem a funcționat în special la începutul procesului de industrializare, însă și-a dovedit ineficiența atunci când simpla experiență nu mai era suficientă pentru a

2 Lucian Boia, Franța: hegemonie sau declin?, Editura Humanitas, București, 2012, p. 52. 3 Ibidem, p. 51. 4 Herbert Heaton, Economic History of Europe, Harper & Brothers, New York, 1948, pp. 528-529. 5 W. A. Cole, „The Growth of National Incomes”, în H. J. Habakkuk, M. M. Postan (ed.), The Cambridge Economic History of Europe, vol. VI, Cambridge University Press, 1966, p. 11.


184

putea opera utilajele tot mai complicate6. Apariția și dezvoltarea locomotivelor impunea crearea unui grup calificat, care să asigure funcționarea acestora.

În anul 1840, Franța dispunea de 427 km de cale ferată (cifră apropiată de cea a Germaniei), majoritatea fiind linii din zona minieră (precum Alès-Beaucaire) sau rute suburbane (precum cele de la Paris la Saint Germain sau Versailles). Franța va rămâne, însă, în urma vecinilor săi, dispunând, în anul 1850, de 3 000 km (jumătate din cât avea Germania)7.

Prima acțiune legislativă în domeniul feroviar a fost adoptată de statul francez în timpul Monarhiei din Iulie. Legea din 1842 privind construcția marilor linii de cale ferată preciza, încă din primul articol, șapte direcții pe care trebuia să fie construit sistemul feroviar, având în centru Parisul: spre frontiera cu Belgia, prin Lille și Valenciennes; spre Anglia, prin unul sau mai multe puncte de pe litoralul Mânecii, care vor fi stabilite ulterior; spre frontiera cu Germania, prin Nancy și Strasbourg; spre Mediterana, prin Lyon, Marsilia și Cette/Sète; spre frontiera cu Spania, prin Tours, Poitiers, Angoulême, Bordeaux și Bayonne; spre Ocean, prin Tours și Nantes; spre centrul Franței, prin Bourges. Executarea acestora se făcea cu concursul statului, al departamentelor și al administrațiilor comunale și al industriei private. Liniile puteau fi concesionate industriei private, în baza unor legi speciale. Statul urma să acorde despăgubiri pentru terenurile și construcțiile utilizate pentru construirea căii ferate, acestea urmând a fi rambursate de administrația locală, până la echivalentul a două treimi8. Este notabilă importanța strategică a acestor rute, care legau Parisul de granițe și ar fi putut asigura transportul trupelor și aprovizionarea acestora.

Respectând tradiția paternalismului francez, calea ferată nu era privită din punct de vedere economic, ci ca o utilitate publică necesară. Din acest motiv, sistemul feroviar a fost gândit ca având în centru Parisul și mergând către granițe. Planul aparținea Corps des Ponts et Chaussées9, a cărui viziune, pe termen lung, avea să se dovedească peste capacitățile Franței din acel moment, ceea ce a dus la apariția ideii unui parteneriat cu mediul privat (nu s-a pus, însă, niciodată problema concesiunii permanente).

6 Max Leclerc, Les professions et la société en Angleterre, Paris, 1908, p. 10. 7 L. Girard, „Transport”, în H. J. Habakkuk, M. M. Postan (ed.), The Cambridge Economic History of Europe, vol. VI, Cambridge University Press, 1966, p. 238. 8 J. Carpentier, F. Lebrun (coord.), op. cit., p. 300. 9 L. Girard, op. cit., p. 238.

RJHIS 1 (2) 2014

185

Intervenția legislativului era necesară, întrucât statele continentale nu beneficiau de condițiile de care s-a bucurat Marea Britanie la începutul procesului de construcție a căilor ferate. În momentul în care a debutat acest proces, Anglia înregistra deja o creștere a veniturilor și a output-ului. Astfel, datorită sistemului de transport fluvial, existau deja companii care dispuneau de capitalul necesar unei astfel de întreprinderi. Între cele două sectoare s-a afirmat, ulterior, rivalitatea, care avea să se soldeze cu impunerea dominației societăților feroviare.

Căile ferate engleze nu au avut ca efect (așa cum s-a întâmplat în alte state) deschiderea unor piețe noi, în care economia britanică nu avusese acces până atunci și nici măcar nu au produs o scădere semnificativă a costului transportului10. Marea Britanie a fost singurul stat în care procesul de industrializare a avut loc, la început, în absența unui sistem feroviar. Pentru toate celelalte state, existența acestuia a fost o condiție necesară a industrializării, integrând piețe economice disparate într-o piață unitară11.

Această caracteristică britanică s-a datorat în parte tocmai concurenței cu alte tipuri de transport, cel feroviar fiind nevoit să se specializeze pe anumite sectoare (cum ar fi transportul de pasageri). În primele faze ale existenței sale, calea ferată se dezvoltă ca o anexă a transportului fluvial: era utilizată pentru a face legătura dintre estuarele britanice și căile de transport intern, „umplând golul dintre două sisteme de transport“12. O dovadă în acest sens este și faptul că într-o enciclopedie britanică din 1819, căile ferate au fost incluse în articolul despre canale și erau privite ca un sistem de transport venit să completeze golul în zonele în care construcția canalelor nu era profitabilă sau nu era posibilă din cauza condițiilor geografice13.

Pentru a pune capăt acestei concurențe, proprietarii de companii feroviare au preluat controlul celor de transport fluvial, încercând să le transfere activitatea către noua formă de transport. Astfel, în vreme ce Londra fusese conectată printr-un sistem de căi ferate de Midlands încă din 1837, cărbunele nu a sosit pe această cale în capitală decât după anul 184514.

10 Massimo Guidetti, Storia d’Italia e d’Europa, vol. IX, L’Europa della borghesia, Jaca Book, Milano, 1979-1985, p. 23. 11 Clive Trebilcock, „The Industrialization of Modern Europe. 1750-1914”, în T. C. W. Blanning, The Oxford Illustrated History of Modern Europe, Oxford University Press, 2001, p. 42. 12 L. Girard, op. cit., p. 212. 13 Ibidem, p. 226. 14 Ibidem., p. 212.


186

În Franța, în schimb, căile ferate reprezentau singura metodă de a lega diferitele puncte ale unui teritoriu vast, în absența unei rețele hidrografice favorabile. Problema era că aceste rețele, care legau puncte îndepărtate, nu puteau fi profitabile: distanțele erau considerabile, cele mai importante puncte erau departe unele de celelalte (și de Paris). Un alt impediment era volumul scăzut al traficului local15. Este, așadar, de înțeles de ce grupurile care dispuneau de capital ezitau înainte de a-l investi în societăți feroviare. Aceste atitudini au influențat evoluția economiei, în sensul că, pe termen lung, investițiile în transporturi și în industria grea stimulau dezvoltarea economică, punând, totodată, presiune pe termen scurt pe resursele limitate16.

Atitudinea investitorilor a fost afectată și de problemele întâmpinate de companiile care au încercat să lege Parisul de Orleans și de Rouen. Aceste proiecte au fost finalizate în 1843, cu ajutorul statului (și al capitalului britanic, într-o proporție de 50%) și trecând peste mari dificultăți, în ciuda faptului că planul fusese bine alcătuit, încă de la început. Statul se ocupa de executarea părților mai costisitoare (cum ar fi podurile sau tunelele), în vreme ce companiile feroviare primeau concesiuni pe termen foarte scurt, după care calea ferată putea reveni în mâinile statului17.

Problema Franței a fost că, în momentul în care s-a hotărât construcția unei rețele de routes royles, această decizie avea la bază considerente politice și strategice și nu exista în acel moment o cerere pentru constituirea unui sistem de transporturi18. Pe măsură ce traficul din zonele industriale a crescut, consumatorii au încercat să evite monopolul instituit de societățile de transport fluvial prin construcția de căi ferate19.

În ciuda acestor rivalități, în statele occidentale au funcționat, în aceeași perioadă, diferite sisteme de transport, ceea ce putea atrage problema unei oferte care să depășească cererea, ducând la profituri scăzute, atât pentru societățile feroviare, cât și pentru cele care asigurau transportul fluvial20.

Este previzibil de ce, în primele faze ale industrializării, crește ponderea intervenției statului în economie, în special în acele ramuri ale industriei care 15 Herbert Heaton, op. cit., p. 528. 16 W. A. Cole, op. cit., pp. 19-20. 17 L. Girard, op. cit., p. 239. 18 Ibidem, p. 214. 19 Ibidem, p. 223. 20 Ibidem, p. 213.

RJHIS 1 (2) 2014

187

necesitau mari investiții de capital. În plus, aceste ramuri puteau aduce și alte beneficii: intervenția statului, având la bază considerente de ordin politic și militar, punea accentul pe industrii care susțineau puterea militară. Tradițional în Europa era ca statele să se implice în industrii asociate cu producția de armament, precum mineritul și metalurgia21.

Până la jumătatea secolului al XIX-lea, bună parte din căile ferate propuse prin legea din 1842 erau deja în execuție. Anii 1842-1846 au marcat o perioadă fastă pentru construcția sistemului feroviar, avântul fiind stopat de criza economică și, apoi, de Revoluția din 184822. În următoarele două decenii, sistemul feroviar francez a crescut, ca dimensiune, de 5 ori23. Pentru a încuraja dezvoltarea căilor ferate, statul francez a acceptat să garanteze dobânda pentru fondurile utilizate în construcția acestora și să extindă concesiunea pe o perioadă de 99 de ani24.

Al Doilea Imperiu a încurajat fuziunile companiilor feroviare, astfel apărând cele șase mari rețele. Din 1851, statul a început acordarea de concesiuni pe termen lung, iar în anul 1858, a încheiat acorduri cu societățile în următoarele condiții: companiile urmau să primească o parte a veniturilor egală cu cele generate de marile linii, iar fondurile care depășeau această sumă erau utilizate pentru operarea liniilor secundare. În cazul în care nu existau venituri excedentare, statul acoperea diferența prin garantarea dobânzii la obligațiunile societăților feroviare25.

Această acțiune arată o încercare a statului de a stimula crearea unui sistem feroviar cu adevărat național, care să nu acopere doar principalele rute, care aduceau, totuși, majoritatea profiturilor. În timpul celui de-al Doilea Imperiu s-a putut observa și o dezvoltare rapidă a acestui sistem de transport: de la cei 3 000 km de cale ferată, Franța ajunge să beneficieze, în 1869, de 17 000 km. Din punct de vedere calitativ, Franța se mai compara doar cu Marea Britanie, iar ca întindere, depășește rivalul german. În plus, s-a găsit o sursă de bani care să permită extinderea construcției de căi ferate și în zonele mai puțin productive ale statului: acțiunile au devenit accesibile tuturor segmentelor sociale26. După 1855, bursa pariziană a jucat un rol important în finanțarea noului sistem de transport, 21 W. A. Cole, op. cit., p. 20. 22 L. Girard, op. cit., p. 239. 23 Herbert Heaton, op. cit., p. 529. 24 Ibidem. 25 L. Girard, op. cit., pp. 239-240. 26 Ibidem, p. 240.


188

rivalitatea dintre Pereire și Rothschild depășind chiar frontierele Franței. Având susținerea Imperiului Francez, aflat în plină glorie, se puteau implica în zone precum Imperiul Habsburgic, sau Italia: Cavour avea în vedere, pe o poziție importantă, dezvoltarea căilor ferate. Papa Pius al IX-lea l-a invitat pe francezul Mirès să construiască rețeaua feroviară a Statului Papal pentru a ușura deplasarea pelerinilor către Roma. În 1855, Italia avea mai puțin de 1 000 km de cale ferată, în vreme ce, în 1869, cifra crește la 5 772 km27.

Abia în timpul celui de-al Doilea Imperiu (în 1857), rețeaua feroviară este suficient de dezvoltată pentru a depăși transportul pe apă din punctul de vedere al traficului. Statul, proprietar al canalelor, a refuzat să le dea pe mâna celor care aveau legături cu societățile feroviare sau cu minele de cărbune. A început chiar să cumpere înapoi acțiunile de la capitaliști, proces continuat până în anul 1870, simultan cu scăderea taxelor de navigație, măsuri care s-au dovedit foarte costisitoare28. Marea Britanie

O primă diferență majoră care se poate observa între cele două puteri rivale

este că, în Regatul Unit, sistemul feroviar nu s-a dezvoltat ca urmare a intervenției statului. Căile ferate au ridicat, însă, unele probleme în ceea ce privește politica statului britanic. La început, parlamentul a fost dispus să acorde mai ușor permisiunea de construcție pentru a îmbunătăți sistemul de transport și pentru a elimina monopolul pe care îl avuseseră companiile de transport fluvial. Au fost impuse și câteva restricții (un plafon al prețurilor și obligativitatea existenței unui tren de clasa a treia pe toate liniile, la un preț care să permită și accesul celor mai săraci la această formă de transport). După 1850, situația se inversează, iar statul este nevoit să intervină pentru a controla monopolul deținut de căile ferate în transporturile interne29.

După cum am precizat anterior, în Marea Britanie exista, în mediul privat, capitalul necesar acestei acțiuni, astfel că intervenția statului nu mai era necesară decât pentru a aproba construcția liniilor. La începutul secolului al XIX-lea,

27 Ibidem. 28 Ibidem, p. 244. 29 Herbert Heaton, op. cit., p. 524.

RJHIS 1 (2) 2014

189

exporturile britanice crescuseră de 2,5 ori30, ceea ce reprezintă o sursă importantă de venit pentru britanici. Capitalul astfel intrat în țară, în schimbul bunurilor de export, putea fi reinvestit. Bancherii s-au arătat în continuare rezervați în privința investițiilor în căile ferate. Prima fază a dezvoltării a fost susținută de un grup relativ restrâns, din domeniile industriei și comerțului31.

Dezavantajul Marii Britanii, ca deschizător de drumuri în domeniul dezvoltării industriale, a fost că celelalte state puteau importa tehnologii mai avansate încă de la începutul procesului de industrializare (Regatul Unit exportând o cantitate semnificativă de materiale și utilaje industriale). Era mai dificil să se aducă la zi tehnologia industrială britanică, ea trebuind să facă față uzurii morale a capitalului fix, rivalizând, totodată, cu industria altor state, care funcționa cu ajutorul unor tehnici și utilaje mai noi.

Cu toate acestea, chiar și în anul 1870, Marea Britanie domina piața globală, generând 31,8% din producția industrială mondială (urmată de Statele Unite – 23,3%, Germania – 13,2%, Franța ocupând a patra poziție, cu 10,3%32).

La fel ca în Franța, jumătatea anilor 1840 a marcat o creștere semnificativă a dimensiunilor sistemului feroviar, lucru demonstrat de numărul de documente legislative prin care se aproba construcția de noi căi ferate:

1. Numărul de documente legislative adoptate în perioada 1825-1849.

Perioada Nr. documentelor legislative

1825-1835 54

1836-1837 39

1838-1839 6

1844 48

1845 120

1846 270

1847 190

1848 85

1849 34

(sursa: Herbert Heaton, op. cit., p. 228)

30 W. A. Cole, op. cit., p. 9. 31 L. Girard, op. cit., p. 228. 32 Ibidem, p. 25.


190

În perioada 1844-1847, cele 628 de railroad acts autorizau utilizarea unui

capital de 250 milioane de lire33. Se poate observa, de asemenea, scăderea ratei de creștere în urma crizei

economice, care a afectat și statul francez în aceeași perioadă (în cazul Marii Britanii, efectele devin evidente în 1848, chiar și în absența evenimentelor revoluționare precum cele de pe continent). Situația creată este, însă, influențată de mai mulți factori. O altă cauză a scăderii numărului de aprobări pentru construcție a fost producerea a două crize de credit, între 1837-1841 și între 1847-184934. Acestea apar atunci când instituțiile de credit oferă împrumuturi, evaluând incorect riscurile, pe care debitorii nu le pot restitui. Urmarea este o perioadă în care creditorii ezită să mai ofere împrumuturi, chiar și în condiții mai puțin riscante35.

În ciuda tuturor problemelor întâmpinate, începând din 1843, numai zonele slab populate sau ale căror geografie punea probleme de construcție au rămas oarecum izolate (Țara Galilor, Scottish Highlands, etc.). Succesul căilor ferate a dus la punerea în circulație de noi acțiuni, de acestea devenind interesate și clasele de mijloc36.

Trebuie precizat că Marea Britanie este și primul stat în care s-a dezvoltat sistemul feroviar modern. Chiar dacă o formă de transport pe șine exista încă de la jumătatea veacului al XVIII-lea (în zonele miniere, pentru a transporta cărbunele și în unele cariere de piatră), motorul nu a fost utilizat pentru prima dată decât în anul 1801. Inginerul Trevithick a fost cel care a impus acest sistem în mina la care era angajat. Primele rețele feroviare s-au dezvoltat în zonele miniere, precum Newcastle (care avea, în 1820, 600 km de cale ferată) sau zona Glamorgan (400 km în același an37). Stephenson, imitând modelul lui Trevithick, și-a construit prima locomotivă în anul 181438.

Poate cel mai cunoscut progres tehnologic din domeniu a fost înregistrat de Stephenson. Locomotiva pe care o proiectase, care cântărea șapte tone, a transportat, în 1825, 90 tone de cărbune cu o viteză de 8 mile/oră. Invenția lui

33 Ibidem, p. 521. 34 L. Girard, op. cit., p. 244. 35 http://www.investopedia.com/terms/c/credit-crisis.asp (accesat la 27.11.2014). 36 L. Girard, op. cit., p. 229. 37 Ibidem, p. 226. 38 Kenneth Morgan (ed.), The History of Britain and Ireland. From Early People to the Present Day, Oxford University Press, 2006, p. 306.

RJHIS 1 (2) 2014

191

Stephenson înlocuia, așadar, munca a patruzeci de atelaje de cai și a făcut ca prețul cărbunelui în Stockton să scadă la jumătate39.

Cinci ani mai târziu, la inaugurarea liniei Liverpool-Manchester (încărcată și de o importanță simbolică – aceasta lega două dintre cele mai importante orașe industriale ale Marii Britanii), locomotiva „Rocket” a tractat un tren pe o distanță de 31 mile, cu o viteză medie de 14 mile/oră. Această rută s-a dovedit profitabilă într-un timp foarte scurt. Acțiunile de 100 de lire sterline au ajuns, în 1833, să își dubleze valoarea. Ca urmare, în anul 1835, Parlamentul britanic a aprobat o investiție de 15 milioane de lire, o sumă mai mare decât cea care fusese cheltuită pentru construcția tuturor canalelor până în acel moment40.

O altă problemă cu care se întâlneau societățile feroviare la începutul dezvoltării a fost rivalitatea, nu doar cu vechile forme de transport pe apă, ci și dintre companiile de căi ferate. Costul acestei bătălii dintre competitori a fost estimat la 10 milioane de lire sterline, sumă care ar fi acoperit construcția unei linii de primă clasă de la Londra până în nordul Scoției41.

Spre deosebire de Franța, Marea Britanie a înregistrat o creștere demografică spectaculoasă, în special în mediul urban (fiind primul stat a cărui populație urbană a depășit-o pe cea rurală, conform recensământului din 1851). Construcția sistemului feroviar a pus în mișcare un segment important al forței de muncă. În anul 1847, aproape 50 000 de muncitori asigurau funcționarea căilor ferate existente, 250 000 erau angajați în construcția noilor rute și un număr semnificativ de muncitori se ocupau de producția de fier, material rulant, cărbune și locomotive42.

Concluzii

Sistemul feroviar a jucat un rol important în conturarea societăților

moderne, în primul rând, din punct de vedere economic. În cazul Marii Britanii, procesul de industrializare începuse și în absența căilor ferate, întrucât acest stat reprezenta deja o piață economică relativ omogenă. Cazul francez este profund diferit din acest punct de vedere. Teritoriile prezentau diferențe majore, și doar

39 Herbert Heaton, op. cit., p. 520. 40 L. Girard, op. cit., p. 228. 41 Herbert Heaton, op. cit., p. 521. 42 Ibidem, p. 524.


192

apariția căilor ferate a putut cu adevărat să transforme un spațiu atât de vast într-o piață economică unitară.

O altă diferență semnificativă a fost gradul de implicare a statului în acest demers. În vreme ce în Marea Britanie mediul privat dispunea de capitalul necesar construcției de căi ferate, statul intervenind doar pentru a reglementa unele aspecte (cum ar fi tarifele maximale care puteau fi practicate, măsuri de protecție a săracilor prin obligativitatea existenței vagoanelor de clasa a treia), tradiția paternalismului francez s-a afirmat și în domeniul feroviar. A fost necesară intervenția statului pe plan legislativ în anul 1842 pentru crearea unei rețele naționale de căi ferate, având la bază colaborarea economică dintre stat și mediul privat.

Încă un punct de divergență dintre cele două cazuri studiate este reprezentat de cadrul cronologic al evenimentelor. Marea Britanie s-a aflat la cârma procesului de industrializare și a reprezentat, adesea, un model pentru celelalte state occidentale. Astfel, începuturile dezvoltării sistemului feroviar britanic sunt identificabile în prima jumătate a veacului al XIX-lea (prima cale ferată care lega două centre industriale majore, Manchester și Liverpool, a fost inaugurată în anul 1830). În Franța, nu se poate vorbi de începutul unei rețele feroviare la nivel național decât după legea din 1842. Chiar și în aceste condiții, adevărata perioadă de dezvoltare a fost în timpul celui de-al Doilea Imperiu. Dezvoltarea este evidentă doar prin observarea întinderii sistemului feroviar: în mai puțin de două decenii (1850-1869), acesta crește de la 3 000 km la 17 000 km.

Bibliografie Boia, Lucian, Franța: hegemonie sau declin?, Editura Humanitas, București, 2012 Carpentier, J., Lebrun, F. (coord.), Istoria Europei, Editura Humanitas, București,

1997 Guidetti, Massimo, Storia d’Italia e d’Europa, vol. IX, L’Europa della borghesia,

Jaca Book, Milano, 1979-1985 Habakkuk, H. J., Postan, M. M. (ed.), The Cambridge Economic History of

Europe, vol. VI, Cambridge University Press, 1966. Heaton, Herbert, Economic History of Europe, Harper & Brothers, New York Leclerc, Max, Les professions et la société en Angleterre, Paris, 1908 Morgan, Kenneth (ed.), The History of Britain and Ireland. From Early People to

the Present Day, Oxford University Press, 2006

RJHIS 1 (2) 2014

193

Trebilcock, Clive, „The Industrialization of Modern Europe. 1750-1914”, în T. C. W. Blanning, The Oxford Illustrated History of Modern Europe, Oxford University Press, 2001

Surse internet

Investopedia, http://www.investopedia.com/terms/c/credit-crisis.asp (accesat la 27.11.2014)

RJHIS 1 (2) 2014

195

Activitatea Legaţiei române la Londra (1946-1948)

Mihaela Diaconu*

Abstract: The study analyses the Romanian Legation activity at London, in context of international events that have followed World War II, since 1946, when a Romanian Diplomatic Mission was set up, until 1948, when Romania has entered under the influence of the Soviet Union. Before the internal political changes in our country from 1948, the Romanian Legation’s main objectives were to restore diplomatic and commercial relations between Romania and Great Britain, but after the communist took over, Romanian Legation focused on Great Britain’s reactions towards new Romanian realities. Keywords: Legation, economy, Romania, Great Britain, relations.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial obiectivele esențiale ale activității României pe plan internațional erau stabilirea şi normalizarea raporturilor diplomatice cu Puterile Aliate cât mai repede posibil, inițiativa reluării legăturilor diplomatice venind atât din partea statelor vestice, cât şi a celor estice, mai ales din partea României, interesele fiind asemănătoare de ambele părți: economice, comerciale sau politice.

Acest articol își propune să analizeze activitatea Legației Române la Londra, în contextul evenimentelor internaționale care s-au succedat în perioada postbelică, începând din momentul înființării unei Misiuni diplomatice române la Londra și până în momentul preluării puterii de către comuniști în România. În opinia mea, Legația Română la Londra a avut ca principal obiectiv, până în momentul schimbării regimului politic în România, restabilirea legăturilor între cele două state, atât pe plan diplomatic, dar mai ales economic, cât și încercarea de a schimba opinia oficialilor englezi cu privire la faptul că în România funcționează un regim politic democratic.

Atât Marea Britanie, cât și oficialitățile române, doreau reluarea legăturilor comerciale întrerupte în timpul războiului. Interesele Angliei în România, din

* PhD in History with a thesis on Romanian-British relations (1945-1964), 2009, Valahia University of Targoviste.

Mihaela Diaconu RJHIS 1 (2) 2014

196

punct de vedere comercial, erau legate în special de petrol și de produsele agricole

românești, având nevoie, totodată, și de o piață de desfacere pentru produsele industriale britanice, iar România, la rândul ei, căuta o soluție pentru refacerea economică a țării, grav afectată în timpul războiului, iar soluția găsită era aceea de a relua legăturile comerciale de dinainte de război.

După schimbarea regimului politic de la București, Legația Română de la Londra, pe fondul orientării politicii sale externe către Uniunea Sovietică, a încercat să combată efectele acțiunii de protest asupra regimului prin diferitele articole apărute în presă sau declarații ale oamenilor politici englezi, prin intermediul unui Buletin de presă, acesta având un rol propagandistic, realizându-se astfel popularizarea realizărilor regimului și că situația din România nu este cea descrisă. Însă, acțiunea principală a reprezentat-o urmărirea cu foarte mult interes a reacțiilor Angliei față de noile schimbări, în plan politic, din România.

Statutul politic și juridic al României, după ieșirea din război, era stabilit de prevederile Armistițiului semnat la 12 septembrie 1944. Textul documentului stipula, printre altele, că se va institui o Comisie Aliată de Control, care avea ca principal obiectiv urmărirea aplicării armistițiului și care își va desfășura activitatea până la semnarea Tratatului de Pace1. Marile Puteri Aliate și-au trimis fiecare reprezentanți politici în cadrul Comisiei, prin intermediul cărora se realiza primul pas în restabilirea legăturilor întrerupte în momentul intrării României în război alături de Germania hitleristă, Marea Britanie fiind reprezentată la București, în cadrul Misiunii Militare Britanice, de către vicemareșalul forțelor aeriene, Stevenson2, și de către Ian Le Rougetel în cadrul Misiunii Politice Britanice3. Influența sovietică era vizibilă în cadrul Comisiei de Control Aliate, cele două state occidentale, SUA şi Marea Britanie, fiind, deseori, date la o parte de către reprezentanții sovietici.

Reluarea legăturilor la nivel diplomatic, între Anglia și România, era împiedicată de situația politică internă românească, care determina ca Anglia să nu recunoască guvernul dr. Petru Groza (instituit la 6 martie 1945 cu ajutorul Uniunii Sovietice fără acordul celorlalți doi aliați din Comisie, SUA și Marea Britanie), pe 1 Ion Pătroiu, Valeriu Florin Dobrinescu, Anglia și România între anii 1939-1947, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992, p. 239. 2 România. Viața politică în documente 1945, Arhivele Naționale ale României, București, 1994. 3 Dennis Deletant, “Good wine needs a Bush: The British Council and Romania, 1937 to 1990”, în In and out of focus. Romania and Britain relations and perspectives from 1930 to the present, editor Dennis Deletant, Cavallioti, Bucureşti, 2005, p. 27.

RJHIS 1 (2) 2014

197

motiv că nu reprezintă toate forțele politice din țară. Astfel, conform principiilor stabilite în cadrul Conferinței de la Yalta și, ulterior, celei de la Potsdam, în cadrul cărora Marile Puteri hotărâseră că tratatele de pace vor fi încheiate cu guverne democratice recunoscute de cei trei, România trebuia să asigure formarea unui guvern care să reprezinte voința întregului popor pentru a putea fi recunoscută pe plan internațional. Criza politică românească și-a găsit soluția în cadrul întâlnirii celor trei miniștri de externe ale Puterilor Învingătoare, la 25 decembrie 1945, la Moscova, unde s-a stabilit includerea în guvern a doi reprezentanți ai partidelor de opoziție, iar România trebuia să-și ia angajamentul privind respectarea libertăților cetățenești, libertatea presei, etc. Acest Acord de la Moscova a stabilit practic relațiile dintre guvernul român și guvernul britanic în anul 19464.

Imediat după terminarea întâlnirii de la Moscova, Andrei Vîșinski, Averell Harriman și Archibald Clark Kerr, au mers la București pentru a pune în aplicare Acordul de la Moscova, respectarea acestuia fiind condiție esențială pentru recunoașterea guvernului român de către Marea Britanie și SUA. La 5 februarie 1946, Le Rougetel, reprezentantul politic al Marii Britanii în România, trimite o scrisoare ministrului de externe român, Gheorghe Tătărescu, prin care îl informează că, urmare a îndeplinirii unora dintre condițiile stabilite la Moscova, guvernul Majestății sale este acum gata să recunoască guvernul român și să ia în

considerare persoanele care îi vor fi indicate în vederea numirii Reprezentanței

României la Londra5. Tătărescu îi comunică lui Le Rougetel că a primit scrisoarea și îl propune pe Richard Franassovici ca reprezentant al României la Londra6. La 15 februarie 1946 guvernul Marii Britanii adresează o notă guvernului român prin care aprobă numirea lui Franassovici la Londra7.

Acesta este contextul în care Londra acceptă un reprezentant politic român după întreruperea legăturilor diplomatice dintre cele două state în momentul alăturării României coaliției hitleriste.

Richard Franassovici, reprezentantul României la Londra în perioada 1946-1947, va urmări cu mare interes atitudinea Marii Britanii, în cadrul politicii sale

4 România. Viața politică în documente 1946, Arhivele Naționale ale României, București, 1996, p. 558. 5 Ibidem, p. 110. 6 Ion Calafeteanu (coord.), Cristian Popişteanu, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986. 7 România. Viața politică în documente 1946, Arhivele Naționale ale României, București, 1996, p. 110.


198

externe, față de celelalte două Mari Puteri Aliate, Uniunea Sovietică și Statele Unite al Americii. Un rol de mare importanță, în această perioadă, l-a avut și obținerea de informații privind lucrările Comisiei Miniștrilor de Externe, pentru că aici se stabilea viitorul statut internațional al României prin prevederile Tratatului de Pace8.

Imediat după sosirea sa la Londra, la sfârșitul lunii martie 1946, Franassovici, care nu era un apropiat al comuniștilor, dar a dus o politică destul de maleabilă față de aceștia9, în așteptarea primirii sale de către Bevin pentru acreditarea sa în postul de șef al Misiunii Române la Londra, realizează o primă vizită la Foreign Office având o întâlnire cu șeful Departamentului Sud-Est European. Acesta îi face o primire amabilă, însă, așa cum va declara ulterior într-o telegramă trimisă ministrului de externe, „se simțea atmosfera de neîncredere față de guvern, deci și de mine”10, un motiv pentru această atitudine fiind și acela că România era văzută ca un stat aflat, din ce în ce mai mult, sub influența sovietică. În convorbirea avută cu acesta se discută unele dintre cele mai importante probleme ale momentului respectiv: lucrările Miniștrilor Adjuncți de Externe cu privire la prevederile Tratatului de Pace și fixarea datei alegerilor din România. Franassovici comunică în telegrama sa către Tătărescu faptul că, în discuțiile sale cu reprezentantul Foreign Office-ului, a urmărit exact linia stabilită de către acesta, încercând, totodată, să arate că informațiile primite de Londra, de la românii aflați în exil, „sunt eronate și tendențioase”11.

Nefiind încă primit de către Bevin, protocolul englez cerând ca activitatea oficială a diplomaților să înceapă după întâlnirea cu acesta12, Franassovici își continuă neoficial activitatea, întâlnindu-se cu diferiți oameni politici printre care ambasadorul Uniunii Sovietice la Londra13, Reeder, expertul american pentru sud-estul european, sau Campbell, expertul pentru România, considerând prezența lui

8 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1945-1947, Dosar nr. 2, Telegramă cifrată, nr. 386/29 martie 1946, Către Legațiunea din Londra. 9 Cezar Stanciu, Devotaţi Kremlinului. Alinierea politicii externe româneşti la cea sovietică în anii ‘50, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008, p. 199. 10 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1945-1947, Dosar nr. 2, Telegramă descifrată, fără număr, 28 martie 1946, De la Legațiunea din Londra. 11 Ibidem. 12 AMAE, fond Anglia, Problema 200-221/1950-1954, Dosar 221, Anglia 1950-1954, General, Notă, nr. 1, Serviciul presei. 13 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1946, Telegramă descifrată, nr 2/30 martie 1946, De la Legațiunea din Londra.

RJHIS 1 (2) 2014

199

în Anglia ca foarte importantă, având astfel prilejul de a prezenta oamenilor politici, britanici și americani, și varianta românească asupra situației existente în România14. Principalele teme abordate în discuțiile acestora erau legate de chestiunile importante ale Tratatului de Pace, precum: problema Transilvaniei, statutul Dunării sau prezența Armatei Roșii pe teritoriul României. Reprezentantul României la Londra își aduna informațiile legate de situația României în negocierile Marilor Puteri din diferite surse, pe care el le numea de încredere, încercând apoi să le confirme prin discuțiile cu diferiți oficiali, unul dintre aceștia fiind ambasadorul Uniunii Sovietice la Londra, pe care îl considera ca fiind unul dintre susținătorii României, pentru ca mai apoi să trimită un raport detaliat ministrului de externe.

Într-o telegramă trimisă din partea Reprezentanței Române către Ministerul Afacerilor Străine, la data de 3 aprilie 1946, Franassovici sugera că ar fi fost foarte utilă primirea în vizită, în România, a deputatului laburist John Mack care, în vizita lui spre Belgrad și Sofia, dorea să viziteze și România, mai ales că sentimentele acestuia față de comuniși erau foarte favorabile15. La întoarcerea sa din România, deputatul laburist a publicat un articol în ziarul englez „Sunday Express”, în care declara că este „favorabil impresionat de progresele realizate de regimul democratic pe teren politic, economic și social...”, subliniind, totodată, dorința guvernului român de a relua schimburile comerciale cu Occidentul16. Pentru România, acest articol reprezenta un ajutor de care aveau nevoie în efortul lor de a arăta că țara noastră era pe drumul cel bun, din punct de vedere politic, iar din punct de vedere comercial că era deschisă reluării relațiilor cu statele vestice, în contextul internațional al creşterii influenței sovietice în statele din sud-estul Europei.

Restabilirea legăturilor comerciale reprezenta o temă deosebit de importantă pentru cele două state, însă și foarte dificil de pus în practică din cauza inexistenței unui acord de plăți. Într-o întâlnire, realizată la Președinția Consiliului de Miniștri, între reprezentantul României la Londra și subsecretarul de stat al Foreign Office, Sir O. Sargent, s-a pus problema reluării, cât mai curând posibil, a comerțului, Sargent declarând că guvernul englez pune mare preț asupra acestui

14 Ibidem, Telegramă descifrată, fără număr, 1 aprilie 1946, De la Legațiunea din Londra. 15 Ibidem, Telegramă descifrată, fără număr, 3 aprilie 1946, De la Legațiunea din Londra. 16 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1945-1947, Dosar nr. 3, Telegramă în clar, nr. 11/18 mai 1946, De la Legațiunea din Londra.


200

lucru, devenind, totodată, o cale de deschidere și a relațiilor diplomatice între cele două țări17. Drept urmare, Franassovici trimite o telegramă în țară prin care se interesează de stadiul în care se găsesc tratativele inițiate la București cu privire la reluarea plăților comerciale și necomerciale dintre Anglia și România și recomandă acordarea sprijinului pentru încheierea acestora, guvernul român dovedind, în acest mod, că promisiunile de reluare a raporturilor economice cu Anglia sunt sincere18.

La aproape o lună de la venirea la Londra, Franassovici primește acreditarea sa oficială în calitatea de șef al misiunii române, astfel, Legația Suediei, care apărase interesele românești în perioada în care România și Marea Britanie își întrerupsese relațiile, și-a încetat activitatea, acordându-se decorații membrilor Legației Suediei, conform unor acțiuni similare precedente ale guvernelor aflate în aceeași situație19.

O problemă foarte importantă cu care se confrunta reprezentanța politică a României la Londra era cea legată de fondurile disponibile. Din cauza blocării

conturilor BNR în Anglia, funcționarii români de la Londra se confruntau cu grave

probleme financiare. La 2 aprilie 1946 se atrăgea atenția guvernatorului Băncii

Naționale pentru a transfera în contul Legației suma de 5 000 de lire sterline pe

care Banca Angliei o deblocase pentru cheltuielile Legației20. Problemele au

persistat, pentru că, în octombrie, același Franassovici îi atrăgea atenția ministrului Tătărescu asupra faptului că de un an de zile Ministerul nu mai efectuase nici o

plată în conturile misiunii, ajungând în situația jenantă de a nu mai putea plăti

salariile, dar nici utilitățile21. Cu toate acestea, Legația Română la Londra trimite Foreign Office-ului o cerere privind mărirea numărului personalului misiunii diplomatice române. Consilierul de Legație, Dimăncescu, relatează lui Franassovici că, într-o discuție neoficială avută cu Williams, subdirectorul secției sud-estului Europei din cadrul Foreign Office, acesta motivează că întârzierea răspunsului cu privire la cererea Legației Române se datorează faptului că autoritățile române au refuzat să dea curs cererii similare de mărire a personalului

17 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1946, Telegramă descifrată, nr. 11/6 aprilie 1946, De la Legațiunea din Londra. 18 Ibidem, Telegramă descifrată, nr. 12/6 aprilie 1946, De la Legațiunea din Londra. 19 Ibidem, Telegramă descifrată, fără număr, 13 aprilie 1946, De la Legațiunea din Londra. 20 Ibidem, Telegramă descifrată nr.25/2 aprilie 1946, De la Legaţiunea din Londra. (Documentele diplomatice interne românești numeau misiunea diplomatică românească la Londra „Legație”). 21 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1947-1948, Telegramă descifrată nr. 317/9 octombrie 1947, De la Legaţiunea din Londra.

RJHIS 1 (2) 2014

201

misiunii britanice în România, iar „acțiunea favorabilă și urgentă la București va avea același rezultat la Londra”22.

Odată cu stabilirea unei misiuni diplomatice române la Londra, s-a organizat, conform hotărârilor luate la București, și un Serviciu al Presei române atașat Legației, condus de către I. Murgu, sosit la Londra la data de 5 aprilie 1946. Obiectivul acestuia era de a-l informa zilnic pe Franassovici de noile știri apărute în presa engleză referitoare la România, stabilea contacte cu diferite publicații, presă parlamentară sau periodice și publica materiale sau buletine de presă conținând informații din țară pentru opinia publică engleză. S-au pus bazele și unei agenții de presă română, care să trimită diferite știri din Anglia în România, agenția Agerpres, în care se dorea a se publica știri nu numai din ziarele partidelor de guvernământ din România, ci și a celor din opoziție, pentru a demonstra libertatea presei din țară23.

În perioada care a precedat Conferința de Pace de la Paris (iulie-octombrie 1946), adjuncții miniștrilor de externe ai SUA, URSS, Anglia și Franța au reușit să stabilească prevederile tratatelor de pace, iar problemele rămase nerezolvate trebuiau să se soluționeze în cadrul Conferinței Miniștrilor de Externe care a avut loc la Paris24. Chiar dacă proiectul Tratatului de Pace avea și unele neajunsuri, acesta a reprezentat pentru România finalul unei perioade marcate de eforturile normalizării relațiilor cu Puterile Aliate25. A urmat activitatea Conferinţei de Pace de la Paris care şi-a trimis recomandările Consiliului Miniștrilor Afacerilor Externe, acesta desfășurându-și activitatea la New York (noiembrie-decembrie 1946), România fiind reprezentată de Richard Franassovici. Acesta s-a întâlnit cu o serie de personalități (Samuel Reber, Gladwin Jebb, Jan Masaryk sau V.I. Vîșinski), cu care a discutat chestiunile cobeligeranței sau a procentelor despăgubirilor26.

La 10 februarie 1947 s-a semnat Tratatul de Pace între România și Puterile Aliate. Anglia a ratificat Tratatul de Pace cu România la 30 aprilie 1947, fiind

22 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1946, Telegramă descifrată, nr. 88/22 iulie 1946, De la Legaţiunea din Londra. 23 AMAE, fond Anglia, Problema 200-221/1950-1954, Dosar 221, Anglia 1950-1954, General, Notă, nr. 1, Serviciul presei. 24 Stela Acatrinei, „Forumul păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946)”, în Gheorghe Buzatu (coord.), România în ecuația războiului și păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009, p. 139. 25 Ibidem, p. 143. 26 Ibidem, p. 156.


202

prima dintre Marile Puteri care a făcut acest lucru27. În urma semnării Tratatului de Pace, România devenea, formal, un stat independent și suveran, iar Înalta Comisie Aliată de Control, înființată prin Convenția de Armistițiu, și-a încetat activitatea. Astfel, Marea Britanie împreună cu Statele Unite ale Americii nu mai dispuneau de o pârghie importantă pentru a influența evoluția situației din România, Uniunea Sovietică impunându-și propria-i formă de organizare și conducere politică.

Câteva luni mai târziu, Foreign Office, prin intermediul secretarului de stat, trimite o telegramă în care își exprimă mulțumirea sa față de ratificarea Tratatului de Pace şi astfel relațiile diplomatice vor fi reluate între cele două state28. În același timp, secretarul de stat cerea acordul pentru numirea lui Adrian Holman ca ministru al Angliei în România29, însă guvernul român nu s-a grăbit să autorizeze această numire, Foreign Office convocând pe consilierul misiunii române, Constantinescu, pentru a-i comunica îngrijorarea faţă de întârziere, mai ales că celelalte state sud-est europene au răspuns imediat30. Ministrul de externe, Tătărescu, a trimis o telegramă la Londra prin care făcea cunoscut guvernului Majestății Sale acordul guvernului român privind numirea lui Adrian Holman ca ministru acreditat în România, la data de 17 septembrie 194731.

Și Franassovici s-a confruntat cu aceeași problemă, noile condiţii rezultate în urma intrării în vigoare a Tratatului de Pace nu mai corespundeau cu statutul său de reprezentant politic, punându-l într-o situație dificilă față de autoritățile engleze și față de colegii săi șefi de misiune, România trebuind să procedeze la fel ca Anglia prin ridicarea misiunii politice la nivel de Legație32.

Monarhia, singurul obstacol care mai stătea în calea deținerii controlului total în România de către sovietici, a fost înlăturată la data de 30 decembrie 1947, în urma abdicării forțate impuse de comuniști regelui Mihai I33.

Noul regim de la București impunea schimbări de personal în cadrul sistemului diplomatic, care să fie capabil să intermedieze legăturile cu statele capitaliste, fiind nevoie de oameni loiali, susținători ai regimului, și îndepărtarea 27 Ibidem, p. 161. 28 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1947-1948, Telegramă descifrată nr. 2354/13 septembrie 1947, De la Legaţiunea din Londra. 29 Ibidem. 30 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 282/18 septembrie 1947, De la Legaţiunea din Londra. 31 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 3023/17 septembrie 1947, Către Legaţiunea din Londra. 32 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 308/6 octombrie 1947, De la Legaţiunea din Londra. 33 Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană față de România 1938-1947, traducere de Gheorghe Onișoru, Editura Fundația Culturală Română, Iași, 1995, p. 153.

RJHIS 1 (2) 2014

203

diplomaților de carieră. Punctul culminant al acestui proces l-a reprezentat schimbarea din funcția de ministru de externe a lui Gheorghe Tătărescu cu Ana Pauker34. Aparatul diplomatic, condus de Ana Pauker, l-a avut drept model de funcționare pe cel sovietic, puternic centralizat, astfel că majoritatea deciziilor se lua acum la București, iar ambasadorul reprezenta un simplu instrument de punere în practică a hotărârilor luate la minister, devotat partidului.

În această linie se încadrează și activitatea Legației Române la Londra în care o parte importantă o deținea și activitatea de propagandă a regimului de la București. Richard Franassovici este înlocuit din postul de Ministru al Legației cu Macavei, iar secretarul de Legație, Mircea Stoe, demisionează, din motive politice, la data de 2 ianuarie 1948, imediat după schimbarea regimului politic din România35.

Odată cu preluarea puterii politice de către comuniști apărea o nouă problemă în relațiile româno-britanice, aceea a recunoașterii noii Republici Populare Române. În telegrama trimisă ministrului de externe, Ana Pauker, de către consilierul de Legație, Macovescu, prin care o informează că s-a cerut acreditarea la Foreign Office pentru Macavei, se precizează și faptul că într-o discuție cu șeful Departamentului pentru sud-estul Europei, acesta declară că „deși a fost gata a acorda agrementul, acum se pune problema recunoașterii Republicii”, exprimându-și, în același timp, și surprinderea față de abdicarea regelui, mai ales că regele a avut o contribuție importantă la înlăturarea lui Antonescu și alăturarea României la Națiunile Unite36. La întrebarea dacă Anglia recunoaște Republica Populară Română, șeful Departamentului a răspuns că ei au trimis o notă în care au recomandat recunoașterea noului regim politic, însă nu cunosc hotărârea guvernului, iar, până atunci, relațiile dintre cele două state vor continua în același mod37. Ținând cont de această situație, consilierul Legației române la Londra, George Macovescu, însărcinat să preia atribuțiile șefului de Legație până la venirea lui Macavei, în urma directivelor primite de la București, cere o audiență la Bevin pentru a prezenta, în mod oficial, noua situație politică internă de la București, însă a fost primit doar de subsecretarul de stat al Ministerului Afacerilor Străine, 34 Ion Calafeteanu, „Schimbări în aparatul diplomatic românesc după 6 martie 1945”, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, București, 1995, p. 165-167. 35 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1947-1948 Telegramă descifrată nr. 46/2 ianuarie 1948, De la Legaţiunea din Londra. 36 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 385/3 ianuarie 1948, De la Legaţiunea din Londra. 37 Ibidem.


204

Betmen38. Acesta îl informează pe reprezentantul român că guvernul englez nu se grăbește să ia o hotărâre privind recunoașterea noii Republici și, prin urmare, trebuie să se aibă răbdare39.

Între timp, Legația română își continua activitatea sa monitorizând aparițiile în presă a articolelor legate de schimbările petrecute în România, raportând Ministerului Afacerilor Străine că presa britanică nu a publicat materialul trimis de Legație cu privire la noile schimbări din țară40. Se cerea, de asemenea, din partea Legației, urgentarea trimiterii, de către departamentul responsabil cu relațiile culturale, a materialului informativ despre România pentru a fi publicat în noua ediție a enciclopediei Who is who41, lucrare internațională pentru care Legația română a trimis materiale constant spre publicare, în scopul de a face cunoscut publicului englez „adevărata realitate” din România.

Sub îndrumarea Legației s-a publicat zilnic un Buletin în care apăreau diverse știri din țara noastră sau diferite articole ale unor cetățeni britanici susținători ai regimului, menite să arate publicului englez evoluțiile extraordinare înregistrate în statele comuniste, în general, și în România, în special, contrar publicațiilor din presa britanică. Astfel, când Daily Telegraph și Morning Post au publicat o știre, pe prima pagină, care se referea la faptul că România va fi încorporată la URSS și că în țară se fac arestări masive, răspunsul publicat în Buletinul Legației purta titlul „Cine o crede?”42

Politica externă a Angliei față de România era privită cu mare interes, iar orice discurs ținut de către oficialii guvernului englez sau apărut în presă era trimis pentru informare către guvernul român. Astfel, consilierul de Legație, Macovescu, în urma unui discurs ținut de către Bevin în Camera Comunelor, concluzionează că politica externă a Angliei s-a alăturat celei Statelor Unite privind sud-estul Europei, acceptând Planul Marshall. De asemenea, concluzia lui era că Bevin „nu îndrăznește încă să proclame ruperea tuturor punților de trecere cu URSS și sud-estul Europei, nepermițându-i situația economică” 43. Reacțiile presei engleze, privind atitudinea adoptată de Bevin, a fost privită ca o mare victorie a politicii

38 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 387/6 ianuarie 1948, De la Legaţiunea din Londra. 39 Ibidem. 40 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 399/20 ianuarie 1948, De la Legaţiunea din Londra. 41 Ibidem, Nota nr. 91.135/24 aprilie 1948, Diviziunea Cabinetului către Direcția Presei. 42 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 568/10 august 1948, De la Legaţiunea din Londra. 43 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 403/23 ianuarie 1948, De la Legaţiunea din Londra.

RJHIS 1 (2) 2014

205

externe britanice, numai unele ziare comuniste atacând discursul, considerând că politica lui Bevin duce la un alt război mondial44.

Pactul de prietenie, volaborare și ajutor mutual semnat de România cu Uniunea Sovietică a stârnit reacții în presa engleză, fiind interpretat ca un act prin care URSS își consolidează poziția sa în sud-estul Europei45, prin care își creează, în același timp, un front împotriva Europei.

Într-o telegramă trimisă din partea Legației române către ministrul de externe, Ana Pauker, Macavei comunică faptul că a fost primit în audiență de Bevin, acesta interesându-se de situația internă și că speră că relațiile dintre RPR și Anglia vor deveni mai productive, relațiile dintre cele două state fiind împiedicate din cauză că „România, un stat comunist și împreună cu alte state de sub influența Cominformului, împiedică ea însăși, într-o măsură oarecare, ca raporturile să devină mai productive”46.

În perioada cuprinsă între sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și preluarea puterii de către comuniști, atât activitatea Legației României la Londra cât și politica externă a României s-au desfășurat în diferite etape. La început, demersurile reprezentanților politici români în Anglia au fost legate de dorința de restabilire și normalizare a raporturilor diplomatice, culturale și economice dintre cele două state, însă situația internă din România făcea ca această misiune să fie una foarte grea. Atenția reprezentantului român la Londra, Richard Franassovici, era îndreptată către discuțiile avute de reprezentanții Marilor Puteri, și de consecințele pe care le aveau acestea față de situația României privind prevederile și viitorul statut internațional al acesteia din Tratatul de Pace. Discuțiile legate de schimburile comerciale au ocupat un loc important, atât Anglia, cât și România dorindu-și reluarea legăturilor economice.

După schimbarea regimului politic s-a produs și o schimbare a activității Legației, concentrându-se mai mult pe observarea reacțiilor Angliei în raport cu noile realități politice de la București, iar contactele dintre cele două state s-au diminuat din ce în ce mai mult, odată cu creșterea influenței sovietice în țară.

44 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 404/23 ianuarie 1948, De la Legaţiunea din Londra. 45 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 314/6 februarie 1948, De la Legaţiunea din Londra. 46 Ibidem, Telegramă descifrată nr. 447/3 aprilie 1948, De la Legaţiunea din Londra.


206

Bibliografie A. Arhive:

AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1945-1947 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1946 AMAE, fond TC, Cutia Anglia 1947-1948 AMAE, fond Anglia, Problema 200-221/1950-1954

B. Documente publicate:

România. Viața politică în documente 1945, Arhivele Naționale ale României, București, 1994

România. Viața politică în documente 1946, Arhivele Naționale ale României, București, 1996

C. Căr ți şi studii:

Acatrinei, Stela, „Forumul păcii de la Paris (iulie-octombrie 1946)”, în Gheorghe Buzatu (coord), România în ecuația războiului și păcii, Editura Mica Valahie, București, 2009

Calafeteanu, Ion, „Schimbări în aparatul diplomatic românesc după 6 martie 1945”, în 6 martie 1945. Începuturile comunizării României, Editura Enciclopedică, București, 1995

Calafeteanu, Ion (coord.), Popişteanu, Cristian, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Deletant Dennis, „Good wine needs a Bush: The British Council and Romania, 1937 to 1990”, în In and out of focus. Romania and Britain relations and perspectives from 1930 to the present, editor Dennis Deletant, Cavallioti, Bucureşti, 2005

Pătroiu, Ion, Dobrinescu, Valeriu Florin, Anglia și România între anii 1939-1947, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

Quinlan, Paul D., Ciocnire deasupra României. Politica anglo-americană față de România 1938-1947, traducere de Gheorghe Onișoru, Editura Fundația Culturală Română, Iași, 1995

Stanciu, Cezar, Devotaţi Kremlinului. Alinierea politicii externe româneşti la cea sovietică în anii 50׳, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2008

RJHIS 1 (2) 2014

207

Conflictul interna ţional în timpul Războiului Rece.

Coreea, 1950-1953

Mihaela Simina∗

Abstract: This paper’s purpose is to emphasize the main background features considering the Korean military conflict from the early ’50 (1950-1953). Therefore, we will not look out for the military conflict development, but we will focus on the crisis itself, on its outbreak and its origins and on the attempts to solve the crisis by diplomatic settlements. We will also try to analyse the leading interests and the main goals of the actors involved and to indentify their conflict management strategies. On final analysis, by revealing the aftermath of the Korean War, we will measure the crisis management efficiency both for the individual actors involved and for the international environment. Keywords: bipolar system, limited war, nuclear detterence, military deadlock, perceptions and misperceptions 1. Contextul crizei. Declanşare şi origini

Conflictul militar dintre Coreea de Sud (Republica Coreea) şi Coreea de Nord (Republica Populară Democrată Coreeană) reprezintă un punct de reper important în cronologia şi evoluţia Războiului Rece. Pentru prima oară, cele două superputeri, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, au fost implicate, mai mult sau mai puţin direct, mai mult sau mai puţin aşteptat, în intervenţii militare. Momentul Coreea 1950-1953 a reprezentat, de asemenea, primul război limitat din perioadă, acest model de conflict ocupând un loc pe cât de important, pe atât de interesant în tipologia conflictelor. Pentru a înţelege originile care stau la baza conflictului din Coreea, este necesară descrierea evenimentelor care l-au precedat. În 1945, la Yalta şi Potsdam, s-a decis ca teritoriul Coreei să fie eliberat de sub dominaţia Japoniei, care se exercita din 1910. La Yalta s-a mai precizat că ruşii vor ocupa nordul ţării, iar

∗ PhD candidate, Nicolae Iorga Institute of History. MA, History and Practice of International Relations, Faculty of History, University of Bucharest. Contact: [email protected].

Mihaela Simina RJHIS 1 (2) 2014

208

americanii, sudul. La Potsdam, şefii de stat-major au ales ca linie de demarcaţie paralela 38°, fără nicio intenţie politică; era vorba despre o simplă delimitare între cele două armate de ocupaţie. Pe 12 august 1945, ruşii ocupau Coreea de Nord. Pe 8 septembrie, americanii au primit capitularea forţelor japoneze, la sud de această linie1. Această împărţire ne oferă indicii despre cum va evolua situaţia în peninsulă şi despre natura relaţiei dintre cele două superputeri pe parcursul Războiului Rece. Nu este greşit să afirmăm că în această perioadă s-a născut un tip aparte de conflict, având la bază competiţia şi opoziţia dintre SUA şi URSS, la nivelul ei cel mai vizibil şi intens. Preşedintele american Henry Truman şi conducătorul sovietic Stalin au ajuns la un acord în ceea ce privea soarta viitoare a Coreei. Aceasta urma să fie pusă sub tutelă internaţională exercitată de Statele Unite, Marea Britanie, China şi URSS. Decizia a devenit oficială în urma Conferinţei Miniştrilor Afacerilor Externe din decembrie 1945, de la Moscova. Doar că lucrurile nu aveau să se desfăşoare deloc cu uşurinţă. Nici nu era de aşteptat ca situaţia să fie altfel, având în vedere faptul că cele două rivale, Rusia şi America, se aflau în aceeaşi comisie. Dacă ţinem cont şi de logica Războiului Rece, logică în care se administrau afacerile şi relaţiile internaţionale la acel moment, nu putem pretinde prea mult consens în cadrul organismului care avea să gestioneze situaţia Coreei. Procedura era una clasică în asemenea situaţii. Pe scurt, Comisia trebuia să ia legătura cu partidele din Coreea şi să ajute la formarea unui guvern provizoriu. Toate partidele coreene, însă, au protestat şi au cerut independenţa. Problema a apărut cu adevărat în momentul în care Partidul Comunist şi-a reconsiderat brusc poziţia, oferind Rusiei ocazia de a cere ca în cadrul Comisiei să nu fie consultate decât partidele favorabile Moscovei. Evident, acest lucru nu a fost acceptat de ceilalţi membri. SUA avea, la rândul ei, propunerea sa: alegerea prin vot universal a unor legislaturi provizorii în fiecare din cele două zone, care, ulterior, ar fi ales un guvern provizoriu pentru toată Coreea. Această variantă se lovea de o contra-propunere din partea URSS, care dorea convocarea unei ,,Adunări populare” unice pentru toată ţara, formată din organizaţiile favorabile acordului de la Moscova, referitor la tutela internaţională.

1 Jean-Baptise Duroselle, André Kaspi, Istoria Relaţiilor Internaţionale 1948 – până în zilele noastre, volumul al II-lea, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006, p. 67.

RJHIS 1 (2) 2014

209

Când comunitatea internaţională ajunge în impas, există un organism gândit şi constituit să ajute la deblocarea situaţiei, de preferat, pe cale paşnică: Organizaţia Naţiunilor Unite. Tot în clasica logică a Războiului Rece, americanii şi ruşii nu s-au înţeles în ceea ce priveşte aducerea problemei pe masa Adunării Generale a ONU, astfel încât, Uniunea Sovietică şi aliaţii ei au decis ca din acel moment să nu mai participe la discuţii. Adunarea Generală a hotărât înfiinţarea unei Comisii Provizorii a ONU care urma să ajute la constituirea unui guvern naţional corean şi, ulterior, la evacuarea forţelor de ocupaţie. Din nefericire pentru liniştea internaţională, Comisia nu şi-a putut desfăşura activitatea decât în Coreea de Sud, unde, în mai 1948, au avut loc alegeri şi s-a format un guvern condus de Syngman Ree. În Coreea de Nord, procedura a fost una mai puţin liberală: s-a ales un Consiliu, condus de Kim Ir Sen, apoi o Adunare a Poporului, care în septembrie 1948 a numit guvernul Republicii Populare Coreene, recunoscut imediat de URSS, de democraţiile populare, iar din august 1950 şi de Republica Populară Chineză. Până în vara anului 1949, forţele de ocupaţie sovietice şi occidentale evacuaseră Coreea de Nord, respectiv Coreea de Sud.

În cuvinte mai puţine, o linie de demarcaţie militară devenise, din cauza incompatibilităţii punctelor de vedere, o frontieră aproape de netrecut. De o parte şi de cealaltă a acestei linii se formaseră două guverne diferite şi ostile, unul patronat de URSS, celălalt de SUA2. Deci, faptic, acesta poate fi considerat momentul declanşator al conflictului din Coreea şi cauza imediată a acestuia.

În cuvinte mai exacte, criza ce tocmai se contura, îşi avea la origine natura bipolară a sistemului internaţional din timpul Războiului Rece, ostilitatea dintre cele două blocuri, unul construit în jurul Statelor Unite, al doilea în jurul Uniunii Sovietice. Aşadar, sistemic, această caracteristică a contribuit la izbucnirea războiului; caracteristică pe care o vom numi cauză structurală.

2. Percepţii şi politici ale actorilor

Războiul Rece oferă o perspectivă unică asupra relaţiilor internaţionale şi pune în lumină dinamica a două opţiuni de politică externă pe care le-ar putea face statele: să aleagă să descurajeze şi să aleagă să îngrădească/să limiteze/să ţină în

2 Ibidem, p. 69.


210

şah. În perioada Războiului Rece şi odată cu apariţia armelor nucleare, superputerile s-au bazat mai mult pe descurajarea prin ameninţare, decât pe refuzul de a se apăra după ce atacul a avut loc. Descurajarea din Războioul Rece a fost legată de întreaga problemă a descurajării nucleare, însă a fost şi o extindere a logicii balanţei de putere3. În ceea ce priveşte Statele Unite ale Americii, politica de îngrădire (containment) s-a tradus în ţinerea în şah a comunismului sovietic cu scopul împiedicării extinderii acestuia şi promovării unei ordini mondiale liberale şi democratice.

Timp de trei ani, în SUA, politica de îngrădire funcţionase aşa cum fusese gândită. Apoi, la 25 iunie 1950, când forţele nord-coreene au trecut paralela de 38°, atacând Coreea de Sud, America a fost nevoită să se confrunte cu ambiguităţile politicii de îngrădire. Agresorul era Coreea de Nord, iar victima era Coreea de Sud - ambele situate cât se poate de departe de Europa, punctul nodal al strategiei americane. Conducătorii americani nu definiseră decât două cauze probabile de război: un atac-surpriză asupra Statelor Unite sau o invadare a Europei Occidentale de către Armata Roşie. Doctrina politică şi strategică americană postbelică pur şi simplu nu luase în calcul posibilitatea unui asemenea gen de agresiune4. Iar reacţia a fost una pe măsură, improvizată. Administraţiei Truman i-a luat numai câteva ore să decidă că Statele Unite aveau sa vină în apărarea Coreei de Sud şi că asta nu se va realiza numai prin prisma propriei autorităţi, ci şi sub mandatul Naţiunilor Unite5. Intervenţia era justificată de acesta prin prisma principiilor universale ale dreptăţii şi domniei legii şi nu prin prisma interesului naţional american. Obiectivul, unul politic: îngrădire prin descurajare, eventual, prin război limitat. Toate cele trei concepte fiind, deopotrivă, şi caracteristici specifice ale relaţiilor internaţionale postbelice, care marchează drumul de la diplomaţie (coercitivă) la conflict. SUA au intrat în război în iunie 1950 încrezătoare în propria capacitate de a învinge Coreea de Nord cu ajutorul forţelor disponibile în Orientul Îndepărtat. Pe teren, însă, au găsit un inamic pregătit şi hotărât, care le-a provocat câteva înfrângeri umilitoare şi care, astfel, le-a obligat să-şi ia angajamente din ce în ce

3 Joseph S. Nye, Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Antet, Filipeştii de Târg, Prahova, 2005, p. 106. 4 Henry Kissinger, Diplomaţia, All, Bucureşti, 2008, p. 415. 5 John Lewis Gaddis, Războiul Rece, Rao, Bucureşti, 2009, p. 60.

RJHIS 1 (2) 2014

211

mai mari6. Trezindu-se implicată într-un război limitat pentru care nu avea nicio strategie pregătită, în apărarea unei ţări îndepărtate, în care declarase că nu avea nici un interes strategic, America presupunea - cum avea să facă şi un deceniu mai târziu în Vietnam - că înfrunta o conspiraţie comunistă controlată centralizată ce viza preluarea controlului asupra lumii. În realitate, istoricii au consemnat că lucrurile arătau altfel. Stalin fusese de acord cu atacul nord-coreean numai după ce primise asigurări că riscul de război e mic. Ajutorul dat Chinei de Stalin a fost lipsit de entuziasm şi, probabil, motivat de dorinţa de a spori dependenţa Chinei faţă de Uniunea Sovietică. De altfel, acesta a cerut plată în numerar pentru a-l acorda7. Avem, deci, de-a face cu o percepţie greşită a unui actor internaţional - SUA - în ceea ce priveşte intenţiile altui actor, cealălaltă componentă a construcţiei bipolare - URSS. Aceasta reprezintă, cu siguranţă, o cauză importantă a izbucnirii conflictului coreean.

Este important de privit şi asupra percepţiei Chinei în situaţia dată. Mao Zedong a interpretat reacţia lui Truman ca pe o încercare de a răsturna victoria comuniştilor în războiul civil chinez. Dacă adăugăm şi faptele că administraţia americană proteja Taiwanul şi acorda ajutor intensiv Vietnamului, nu putem condamna concluzia la care a ajuns Mao: că ar putea să se confrunte cu SUA pe teritoriul chinez. Henry Kissinger rezumă astfel dubla neînţelegere din care a luat naştere războiul din Coreea: comuniştii, analizând regiunea sub aspectul interselor americane, nu au găsit plauzibil ca America să opună rezistenţă la capătul unei peninsule, când le recunoscuse comuniştilor cea mai mare parte a zonei continentale a Asiei; în vreme ce America, percepând provocarea în termeni de principiu, a fost mai puţin preocupată de semnificaţia geopolitică a Coreei decât de simbolismul gestului de a permite ca agresiunea comunistă să ramână fără ripostă8. Robert Jervis explică foarte bine în lucrarea sa, Perception and

Misperception in International Politics, în ce constă diferenţa dintre realitate şi ceea ce liderii percep ca fiind realitate şi, mai ales, expune factorii care dau naştere fenomenului de interpretare greşită. Astfel, modalitatea în care producătorii de

6 Callum MacDonald, „The Atomic Bomb and The Korean War 1950-53”, în Dick Richardson, Glyn Stone, Decisions and Diplomacy-Essays in Twentieth-Century International History, Routledge, Londra, 1995, p. 179. 7 Henry Kissinger, op. cit., p. 423. 8 Ibidem, p. 416.


212

decizii dintr-un stat percep comportamentul şi intenţiile altui stat depinde de situaţii precedente similare, dar, într-o şi mai mare măsură, depinde de imaginea pe care decidentul o are despre statul în cauză. La aceasta mai adaugăm şi credinţele personale ale liderului şi obţinem o dimensiune şi mai completă a procesului de decizie9.

Bipolarismul epocii, menţionat mai sus, vine să ofere o justificare în plus izbucnirii conflictului. Kenneth Waltz subliniază diferenţa dintre un sistem multipolar şi unul bipolar. Preşedintele Truman, în perioada invadării Coreei, nu ar fi putut invoca argumentele lui Neville Chamberlain, valabile pentru criza cehoslovacă, pretinzând că cei din Coreea ar fi fost un popor situat departe, în Estul Asiei, şi de care americanii nu aveau habar. Când există doi poli de putere, un război sau o ameninţare de război venite din orice parte reprezintă o preocupare pentru ambele superputeri, dacă ar putea conduce către câştiguri sau pierderi semnificative pentru oricare dintre ele. În cadrul unei competiţii în care sunt angrenate două puteri, ceea ce reprezintă o pierdere pentru una pare a fi un câştig pentru cealaltă. De aceea, în cadrul unei lumi bipolare, puterile reacţionează prompt la evenimente neplăcute10. 3. Descurajarea nucleară - războiul limitat

Pe de altă parte, sistemele bipolare, cărora le lipseşte flexibilitatea,

amplifică importanţa conflictelor marginale. Armele nucleare au produs o formă specială de balanţă a puterii care uneori a fost numită ,,balanţa terorii” 11. Războiul din Coreea a fost primul conflict, după Al Doilea Război Mondial, în care au fost implicate state posesoare de arme nucleare. Având în vedere faptul că, după 1948, armele nucleare deveniseră piesa centrală a strategiei de apărare americană, era de aşteptat ca liderii din SUA să le folosească pentru a-şi apăra sau promova interesele în cadrul oricărui conflict din Războiul Rece. Uniunea Sovietică deţinea capabilităţi nucleare neglijabile, iar Coreea de Nord şi China nu le deţineau deloc, astfel că SUA avea (încă) aproape monopol asupra acestui tip de arme la începutul

9 Robert Jervis, Perception and Misperception in International Politics, capitolul al IV-lea, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1976. 10 Kenneth N. Waltz, Teoria politicii internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006, pp. 232-233. 11 Joseph S. Nye, Jr., op. cit., p.128.

RJHIS 1 (2) 2014

213

războiului. Şi cu toatea cestea a ales să lupte cu arme convenţionale, plătind costul a 58.000 de vieţi omeneşti12.

Balanţă nucleară a terorii a coincis cu perioada de bipolaritate din timpul Războiului Rece şi a generat câteva caracteristici ale mediului internaţional de la vremea aceea, care vizează, în mod direct, Războiul din Coreea şi explică natura acestuia. Joseph S. Nye le aminteşte în lucrarea sa Descifrarea conflictelor

internaţionale: reînvierea conceptului de război limitat; înlocuirea războiului central cu crize internaţionale; transformarea descurajării în strategie cheie; dezvoltarea unui regim de facto al prudenţei superputerilor - SUA şi URSS s-au angajat în războaie periferice prin intermediari sau indirect, însă în nici unul din cazuri nu s-au confruntat direct - Truman a respins întrebuinţarea armelor nucleare în Coreea pentru că nu era clar dacă aruncarea unei bombe nucleare îi oprea pe chinezi, iar Statele Unite erau preocupate de cum va reacţiona Uniunea Sovietică. Întotdeauna a existat pericolul că ameninţările ar putea escalada şi că sovieticii ar putea utiliza arma nucleară pentru a-l ajuta pe aliatul lor chinez. Astfel, chiar dacă americanii aveau superioritatea în ceea ce priveşte numărul armelor nucleare, exista pericolul de a se îndrepta spre un război mai mare care implica şi alte ţări, nu numai Coreea şi China13. Pe lângă aceasta, trebuie să ţinem cont de faptul că, în ipoteza în care s-ar fi hotărât să îşi folosească supremaţia nucleară, americanilor le-ar fi fost imposibil să-şi stabilească ţinta. Bomba atomică fusese adaptată pentru a fi folosită împotriva oraşelor, a complexelor industriale, a bazelor militare şi a reţelelor de transport. Or, numărul acestora era suficient în peninsula coreeană14.

Printre factorii de decizie de la Washington opiniile cu privire la utilizare a armelor nucleare erau împărţite. Preşedintele Truman, aşa cum am precizat nu era favorabil acestui scenariu, în timp ce generalul MacArthur, comandantul forţelor americane în conflict, susţinea ferm utilizarea acestui tip de armament. De altfel, această atitudine a şi condus la înlocuirea lui în 1951 cu generalul Matthew Ridgway. Secretarul de stat pentru Orientul Îndepărtat, Dean Rusk, împărtaşea viziunea lui MacArthur, aceea a unei politici mai agresive faţă de China, dar nu mergea până într-acolo în a susţine folosirea bombelor atomice. Nu în ultimul rând, pe lângă lipsa de consens a factorilor de decizie (care se extinde la nivelul mult

12 Nina Tannenwald, The Nuclear Taboo. The United States and the Non-Use of Nuclear Weapons Since 1945, Cambridge University Press, New York, 2007, pp. 115-116. 13 Joseph S. Nye, Jr., op. cit., pp.128-131. 14 John Lewis Gaddis, op. cit., pp. 82-83.


214

mai multor structuri birocratice implicate), exista şi lipsa de aprobare din partea opiniei publice, americane şi mondiale, în ceea ce priveşte un atac nuclear. Constrângerile morale şi legate de valorile pe care SUA le promova erau, de asemenea, piedici în drumul spre un conflict nuclear15. Precauţia lui Truman era împărtăşită şi de Marea Britanie. Factorii de decizie britanici, printre care şi prim-ministrul Clement Attlee, subliniau importanţa evitării unei confruntări cu Moscova; deşi nimeni nu avea curajul să o spună, toată lumea gândea că sovieticii se află în spatele Chinei16. Pornind de la acest tabu al armelor nucleare, cu timpul, a luat naştere conceptul de ,,descurajare nucleară” (nuclear detterance), care a caracterizat relaţiile internaţionale de-a lungul întregii perioade a Războiului Rece. Nu trebuie să ignorăm nici faptul că la diemensiunile limitate ale războiul au contribuit şi coordonatele geografice ale Coreei: avem de-a face cu o zonă peninsulară, deci înconjurată de apă, izolată, cu o graniţa la nord marcată, fără posibilitate de confuzie, de râul Yalu (Amnok) 17. 4. Între negociere şi conflict

Pentru a scoate în evidenţă caracteristicile sistemului internaţional de la acel moment, respectiv ale actorilor implicaţi, un aspect foarte important al conflictului din Coreea de la începutul anilor ’50, îl constituie tentativele diplomatice întreprinse în scopul de a-i pune capăt. Neconcordanţa punctelor de vedere dintre preşedintele Truman şi generalul MacArthur, care practica propria lui politică, a atins punctul culminant când, în martie 1951, fără a se consulta cu autorităţile de la Washington, le-a propus nord-coreenilor un armistiţiu, iar în caz de refuz a ameninţat China cu extinderea războiului pe propriul ei teritoriu. Acest moment a coincis şi cu revocarea lui din funcţie şi înlocuirea lui cu generalul Matthew Ridgway la începutul lunii aprilie. Au mai urmat câteva ofensive chineze al căror eşec nu a făcut decât să scoată în evidenţă impasul militar la care se ajunsese. Calea negocierilor era singura soluţie de urmat de acum înainte pentru a pune capăt războiului. Generalul

15 Nina Tannenwald, op. cit., pp. 129-132. 16 Callum MacDonald, op. cit., pp. 180-181. 17 Thomas C. Schelling, The Strategy of Conflict, Harvard University Press, London, 1981, pp. 74-75.

RJHIS 1 (2) 2014

215

Ridgway a propus deschiderea negocierilor pe 30 iunie 1951. Chinezii şi ruşii s-au arătat favorabili iniţiativei. La fel şi conducătorii armatei coreene. În timp ce pe teatrul de război luptele continuau, la o intensitate mai scăzută ce-i drept, în oraşul Kaesong, la doi kilometri de paralela 38°, lua startul conferinţa de negocieri pentru armistiţiu, conferinţă ce avea să se desfăşoare între 10 şi 15 iulie. Din cauza incompatibilităţii punctelor de vedere, primele tratative au eşuat, apărând rapid o serie de dificultăţi legate de chestiuni de fond. Comuniştii propuneau o încetare imediată a focului, americanii refuzau propunerea considerând că acest lucru ar fi permis comuniştilor să-şi maseze trupele şi să reia atacul. Comuniştii doreau ca paralela 38° să fie considerată linia de demarcaţie militară, americanii nu acceptau întrucât deţineau, la Nord de aceasta, poziţii strategice mult mai bune. În fine, comuniştii cereau ca toate trupele străine să fie retrase în cel mai scurt timp cu putinţă, iar americanii erau de părere că evacuarea acestora era o chestiune de ordin politic ce trebuie reglată după încheierea armistiţiului18.

După o întrerupere a tentativelor de reglementare a conflictului la masa negocierilor, în septembrie, chino-coreenii au cerut reluarea demersurilor diplomatice. După câteva săptămâni de discuţii referitoare la locul unde aveau să se desfăşoare lucrările - şi asta oferă o imagine sugestivă a nivelului de incompatibilitate dintre părţile implicate -, s-a decis ca noua localitate să fie Panmunjom. Aceasta s-a dovedit a fi mai productivă pentru demersul diplomatic, deoarece noile discuţii au dus la o serie de rezultate. Astfel, s-a căzut de acord ca linia de demarcaţie militară să fie stabilită de-a lungul frontului efectiv, cu o zonă demilitarizată de doi kilometri de o parte şi de cealaltă. O comisie de control ce urma a fi constituită şi mai ales componenţa acesteia puneau în continuare probleme. Mai arzătoare şi generatoare de puncte de vedere contradictorii era chestiunea prizonierilor. Naţiunile Unite deţineau 130 000 de prizonieri, comuniştii 11 000. Având în vedere aceste cifre, era greu de luat în considerare propunerea chino-coreeană, cea a unui simplu schimb de prizonieri. Existau, de asemenea, comuniştii care deciseseră să abandoneze cauza comunistă şi pe care americanii refuzau să îi înapoieze19.

În perioada 1951-1953, negocierile între cele două tabere au continuat, rezultatele fiind împiedicate să apară din pricina punctelor de vedere opuse.

18 Jean-Baptise Duroselle, André Kaspi, op. cit., pp. 74-75. 19 Ibidem, p.76.


216

Administraţia Truman a optat pentru o situaţie de blocaj pe câmpul de luptă considerând că astfel va îmbunătăţi situaţia la masa negocierilor. Din nefericire, blocajul militar s-a tradus în blocaj diplomatic. Având în vedere faptul că pierderile americanilor din timpul negocierilor au fost mai mari decât cele din perioada de război efectiv, este discutabil dacă strategia SUA a fost una bună. Aceasta a permis abordarea Chinei, care a fost una în favoarea atacului, ignorând negocierea. Astfel, chinezii au folosit operaţiunile militare pentru a provoca pierderi şi pentru a amplifica frustrările şi presiunile interne ale Americii în direcţia terminării războiului. În toamna lui 1952, istoviţi de război, chinezii şi nord-coreeni, erau gata să-i pună capăt, dar Stalin a insistat să continue lupta, considerând că negocierile trebuie să meargă foarte încet, explicând că astfel trupele chineze au posibilitatea de a studia metodele de luptă contemporane pe câmpul de lupta şi că, astfel, imaginea şi prestigiul trupelor anglo-americane se deteriorează progresiv. Abia după moartea lui Stalin, succesorii lui au aprobat încetarea focului, care a avut loc în iulie 195320.

Revenind la demersul diplomatic propriu-zis, în iunie 1953, generalul SUA, Harrison şi cel din Coreea de Nord, Nam Ir, au semnat o convenţie referitoare la repatrierea prizonierilor. De data aceasta, opoziţia a venit din partea preşedintelui Coreei de Sud, Syngman Rhee, care spera într-o prelungire a războiului, pentru unificarea Coreei sub conducerea lui. Chiar şi aşa, negocierile au continuat, încheindu-se cu o convenţie de armistiţiu, semnată la Panmunjom, pe 27 iulie, care restabileşte graniţele iniţiale între Coreea de Nord şi Coreea de Sud. A urmat un tratat între sud-coreeni şi americani, cei din urmă acordând Coreei de Sud un ajutor economic important, în timp ce URSS a procedat la fel faţă de Coreea de Nord. 5. Rezultalele conflictului

Efectul Războiului din Coreea a fost acela de a turna benzină peste un foc

mic, aşa cum bine surprinde imaginea Joseph Nye. Conflictul a confirmat cele mai sumbre suspiciuni occidentale privind ambiţiile expansioniste ale lui Stalin şi a dus la creşterea uriaşă a bugetului american al apărării într-un mod căruia Truman îi rezistase până atunci21. Practic, scopul Statelor Unite ale Americii era acela de a opri expansiunea ideologiei comuniste şi de a împiedica ceea ce se numea teoria

20 John Lewis Gaddis, op. cit., p. 84. 21 Joseph S. Nye, Jr., op. cit., p. 115.

RJHIS 1 (2) 2014

217

dominoului. Deşi intenţiile Statelor Unite şi obiectivele acestora s-au modificat pe parcursul războiului - de la scopul de a restabili pacea în partea de sud a Coreei la dorinţa ulterioară de a unifica întregul stat sub un regim democratic - în final, liderii americani au acceptat un armistiţiu care lăsa Coreea, în mare parte, aşa cum era la începutul conflictului. Aşa cum remarcă Henry Kissinger, Războiul din Coreea a scos la iveală atât puterea, cât şi limitele îngrădirii. Statele Unite s-au confruntat cu China, iar comunismul a apărut ca un bloc de monolit. Pe plan intern, războiul a dus la divizare şi la ascensiunea McCarthism-ului22. Cea care a pierdut cel mai mult în Coreea s-a dovedit a fi Uniunea Sovietică, despre care conducătorii americani credeau că pusese la cale întreaga poveste. Astfel, sovieticii s-au confruntat cu o masivă înclinare a balanţei puterii, puse în mişcare, din cauza reînarmării aliaţilor şi a întăririi coeziunii aliaţilor23. Atât SUA, cât şi URSS, au fost stimulate, mai devreme sau mai târziu, de dorinţa de a unifica peninsula - SUA sub un regim democratic, URSS sub regim comunist -, dar niciuna nu şi-a atins acest obiectiv. După cum specifică şi Kenneth Waltz, bipolaritatea încuraja Statele Unite şi Uniunea Sovietică să transforme evenimentele nedorite în crize, făcând totodată ca cele mai multe dintre ele să fie lipsite de consecinţe24. În ceea ce priveşte China, pe de o parte, trebuie subliniat faptul că, în ciuda inferiorităţii materiale, a obţinut o situaţie de blocaj cu superputerea americană - ceea ce nu reprezenta puţin lucru -, iar pe de altă parte trebuie subliniat faptul că a învăţat preţul unei confruntări directe cu puterea militară americană. Au fost create, de asemenea, prin sprijinul lipsit de generozitate acordat de URSS, premisele îndepărtării sino-sovietice.

Vom sublinia în final ceea ce trebuie reţinut în legătura cu Războiul din Coreea, din perspectiva în care l-am tratat pe parcursul studiului. Criza care a determinat declanşarea războiului din Coreea a avut la origini, după cum am arătat, atât natura bipolară a sistemului internaţional, care s-a caracterizat prin cursa dusă de SUA şi URSS pentru supremaţia - sau cel puţin menţinerea - regimurilor democratice, respectiv comuniste la nivel mondial, cât şi percepţiile reciproce eronate legate de politica externă a actorilor implicaţi. Alte două dimensiuni sunt cea legată de constrângerile politicii interne şi cea legată de factorii de decizie

22 Ibidem. 23 Henry Kissinger, op. cit., p. 430. 24 Kenneth N. Waltz, op. cit., p.234.


218

implicaţi, de viziunea şi tipologia acestora, de componenta umană din orice proces decizional, în ultimă instanţă. Deşi criza a escaldat într-un război - limitat pentru Statele Unite, total pentru Coreea - rezultatul nu a fost unul care să satisfacă (cel puţin nu complet) obiectivele nici unuia dintre actorii implicaţi. A reprezentat, însă, cu siguranţă, o demonstraţie a ceea ce avea să devină lupta pentru supremaţie dintre cele două superputeri din perioada Războiului Rece.

Bibliografie : Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relaţiilor internaţionale 1948 -

până în zilele noastre, vol. al II-lea, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2006

Gaddis, John Lewis, Războiul Rece, Rao, Bucureşti, 2009 Jervis, Robert, Perception and Misperception in International Politics, Princeton

University Press, Princeton, New Jersey, 1976 Kissinger, Henry, Diplomaţia, ALL, Bucureşti, 2008 Nye, Joseph S. Jr., Descifrarea conflictelor internaţionale, Antet, Bucureşti, 2005 Richardson, Dick, Stone, Glyn, Decisions and Diplomacy - Essays in Twentieth-

Century International History, Routledge, Londra, 2005 Schelling, Thomas C., The Strategy of Conflict, Harvard University Press, London,

1981 Tannenwald, Nina, The Nuclear Taboo. The United States and the Non-Use of

Nuclear Weapons Since 1945, Cambridge University Press, New York, 2007

Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaţionale, Polirom, Bucureşti, 2006

RJHIS 1 (2) 2014

219

Război psihologic: fenomenul Radio Europa Liberă

Andreea-Iustina Tuzu∗∗∗∗

Abstract: The aim of this paper is to present a less researched topic in Romania: the phenomenon Radio Free Europe (RFE), international radio station, which was founded in the late `40s by the National Committee for a Free Europe of the USA, under CIA auspices. On the one hand, it presents the general framework of the establishment and the mission of the RFE, and on the other hand, it customizes the discussion on the Romanian section of Radio Free Europe, on the structure, institutions, associations and international organizations that have supported its activity. The paper ends with the presentation of the methods used by the Romanian security to counter this activity. In other words, the paper highlights the importance of the establishment of this radio station, the role that it had during the Cold War and how the security services of the USSR and the Eastern European countries have tried to counteract its activity, and how in this context, the radio turned into a real „obsession” for them, and the proof consists of the plans made by them during the communist period.

Keywords: Radio Free Europe, Cold War, communism, USA, USSR Înfiin ţarea şi misiunea postului de radio Europa Liberă

Înfiin ţarea postului de radio Europa Liberă s-a pus în discuţie într-un moment în care pe scena europeană aveau loc o serie de evenimente cu un puternic impact politic şi economic: instaurarea regimului comunist în Europa răsăriteană şi propaganda sovietică de la sfârşitul anilor ’40; blocada Berlinului; planul Marshall şi apariţia Cortinei de Fier între Europa Occidentală şi Europa Centrală şi de Est. Aşa cum arată istoricul Richard Cummings, „acestea erau despărţite de garduri de

sârmă ghimpată, patrule înarmate, zone minate şi foişoare ale grănicerilor”1. De asemenea, trebuie menţionat faptul că era perioada în care partidele comuniste începeau să deţină monopolul, iar cenzura să-şi pună amprenta asupra mass-media, aspecte care au izolat ţările comuniste şi au blocat răspândirea liberă a

∗ MA student, Faculty of History, University of Bucharest; Contact: [email protected]. 1 Richard H.Cummings, Securitatea contra Radio Europa Liberă, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2011, p.13.

Andreaa-Iustina Tuzu RJHIS 1 (2) 2014

220

informaţiilor în URSS şi în ţările-satelit. Astfel, noua realitate politică din Europa de Est aducea cu sine o serie de operaţiuni clandestine de război psihologic şi de luptă politică, incluzând emisiuni radio către URSS şi sateliţii săi, care să suplimenteze programele oficiale de informare pentru străinătate ale SUA. În aceste condiţii, membri ai guvernului american, ai Congresului şi reprezentanţi ai lumii corporatiste americane au început să coopereze în secret în vederea difuzării de ştiri şi informaţii în rândul populaţiei din „naţiunile captive” 2. Acest lucru a fost posibil prin intermediul Europei Libere, post de radio internaţional.

Primele iniţiative în sensul războiului psihologic între cele două superputeri aparţin lui George F. Kennan3, promotorul „Eliberării”. Programul său propunea o serie de măsuri de asistenţă pentru crearea de „comitete ale eliberării”, derularea de activităţi clandestine în spatele Cortinei de Fier şi încurajarea elementelor anticomuniste. Aceste măsuri aveau scopul de a permite constituirea unei organizaţii publice americane care să sprijine şi să sponsorizeze comitete de refugiaţi politici, care, la rândul lor, să poată: să funcţioneze ca centre de speranţă naţională şi să redea elanul refugiaţilor politici din spaţiul sovietic, care n-aveau putere de acţiune şi de ecou pe cont propriu, ci doar ca parte a unei entităţi solide şi organizate; să reprezinte o sursă de inspiraţie şi să devină un simbol pentru rezistenţa populară existentă în ţările-satelit; să devină un nucleu pentru posibile mişcări de eliberare, dacă se va pune, în viitor, problema unui război între cele două lumi ale Cortinei de Fier.

Mai mult, aceste comitete de eliberare erau gândite de Kennan sub forma unor operaţiuni publice care ar fi trebuit să fie sprijinite în sensul consilierii sub acoperire şi, dacă s-ar impune, şi al asistenţei neoficiale din partea guvernului american. Astfel că, în iulie 1948, secretarul de stat american George Marshall a trimis o telegramă ambasadorilor americani din Europa de est şi din URSS prin care le aducea la cunoştinţă despre planurile de a permite refugiaţilor politici din ţările aflate dincolo de Cortina de Fier să intervină în cadrul emisiunilor postului de radio oficial al SUA, Vocea Statelor Unite, predecesoarea Vocii Americii. Însă, acest plan nu s-a concretizat, deoarece ambasadorii s-au pronunţat împotrivă. De exemplu, ambasadorul american la Moscova îşi explică împotrivirea astfel: „În

2 Ibidem, p.14. 3 Acesta a rămas în istorie drept “părintele politicii de îngrădire” şi s-a aflat la conducerea echipei Departamentului de Stat ce avea misiunea de a trasa liniile directoare ale politicii externe americane şi, implicit, de a elabora planul înfiinţării posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea.

RJHIS 1 (2) 2014

221

circumstanţele actuale, apariţia oricăror refugiaţi în emisiunile Vocii Statelor

Unite nu numai că ar fi ineficientă, dar va suscita cu siguranţă resentimente şi

persiflări la adresa emisiunilor noastre”4. Prin urmare, ideea folosirii posturilor de radio americane oficiale în războiul psihologic ce urma să aibă loc între SUA şi URSS a fost respinsă de aparatul birocratic. Dată fiind această situaţie, administraţiei Truman nu-i rămânea decât să pună bazele unor operaţiuni radio sub acoperire. Astfel, la 17 mai 1949 a fost înfiinţat Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă (C.N.E.L.), la New York, din iniţiativa CIA care a finanţat în secret viitorul post de radio Europa Liberă. După cum sublinia Joseph C.Grew, fostul ambasador american în Japonia, principalul scop al acestui comitet era acela de a permite personalităţilor din exil să se adreseze pe calea undelor, în limbă şi manieră proprie, popoarelor din Europa. Obiectivele C.N.E.L. au fost acelea de a: pune bazele unei instituţii în care exilaţii din ţările-satelit să-şi pună în valoare aptitudinile, precum şi să aducă la cunoştinţa opiniei publice din întreaga lume acţiunile guvernelor-satelit şi ale Rusiei sovietice; folosi, în SUA şi în străinătate, personalităţile politice ale exilului din ţările-satelit drept elemente de focalizare şi simboluri ale unei opoziţii organizate îndreptată împotriva comunismului; sprijini eforturile şi acţiunile paşnice ale personalităţilor din exil în vederea restaurării democraţiei în estul Europei.

Sediul central al postului de radio a fost stabilit în R.F.G., în oraşul München, pe baza unui contract semnat cu autorităţile vest-germane. Aici au funcţionat redacţiile şi studiourile de înregistrare pentru cele cinci secţii naţionale ale Europei Libere care au transmis emisiuni radio pentru România, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria şi Ungaria, cu peste 1000 de specialişti.

Transmisiunile radio ale Europei Libere au început pe 4 iulie 1950 către Cehoslovacia, cu un program cu o durată de 30 de minute. O importanţă deosebită o are comunicatul de presă din 3 iulie 1950, care subliniază nu doar baza ideologică a programelor, ci şi paravanul adevăratei sponsorizări a postului de radio: „Iniţiat şi operat de Comitetul Naţional pentru o Europă Liberă, o grupare

de cetăţeni americani care nu deţin funcţii oficiale, REL va emite pentru cele 80 de

milioane de oameni care trăiesc în sclavie comunistă din Germania până în Rusia,

prezentându-le povestea adevărată a libertăţii şi democraţiei. Libere de orice

4 Richard H.Cummings, op.cit., p.16.


222

constrângeri diplomatice, emisiunile vor fi tranşante”5. Aceste aspecte vin să întărească prevederile documentelor de constituire a postului de radio, atestând faptul că acesta din urmă a reprezentat o organizaţie neguvernamentală, al cărei buget a fost obţinut prin donaţii de stat şi particulare, cu scopul de a elibera popoarele aflate sub regim comunist. Zece zile mai târziu, la 13 iulie 1950, C.N.E.L. avea să anunţe o serie de planuri editoriale cu programe ferme şi critice pentru Cehoslovacia şi România, program al căror început scotea în evidenţă misiunea postului de radio, aceea de a vorbi popoarelor din lagărul comunist liber şi fără constrângeri: „…vă vom vorbi ca oameni liberi care cred că singurul

fundament al păcii e libertatea fiecărui om în parte, libertatea fiecărei naţiuni de

a-şi făuri propriul destin. Dumneavoastră, celor încătuşaţi de tiranie, vă vom pune

la dipoziţie o sursă permanentă şi sigură de informaţii ”6. În prima parte a activităţii postului de radio, preşedintele Comitetului a fost

Joseph C.Grew, fost ambasador al SUA la Tokio, în timp ce Allan Dulles7 era preşedintele biroului executiv. De-a lungul vremii, din acest comitet au făcut parte o serie de personalităţi marcante ale vieţii politice, culturale şi economice din SUA: Arthur Lane, fost ambasador al SUA în Polonia, generalul Eisenhower, fost preşedinte, Adolf Perle, fost subsecretar al Departamentului de Stat, generalul Lucius Clay, amiralul Harold Miller, W. Green, lider al Uniunii Sindicale, Dewitt Poole, unul din fondatorii CIA.

În perioada cuprinsă între 1950-1971, REL s-a aflat sub controlul CIA, urmărind, cu atenţie, planul strategic al Agenţiei Centrale de Informaţii, ce avea ca obiectiv declarat „incitarea maselor din ţările Europei răsăritene la răzvrătire, sub

toate formele, împotriva puterii populare şi orânduirii socialiste”8. În paralel cu REL îşi desfăşura activitatea un alt post de radio, destul de

influent: Radio Libertatea (RL), care, din 1976, a fuzionat cu REL. Dată fiind importanţa RL, se impun câteva precizări în dreptul său. Şi-a început emisiunile mai târziu decât REL, la 1 martie 1953, în Lampertheim, emisiuni extinse ulterior, în 1955, la Taipei (Taiwan), aria sa de acoperire fiind Serbia de est şi provinciile maritime ale URSS. Emisiunile RL vizau şi analizau situaţia din URSS, precum şi 5 Ibidem, p.20. 6 Ibidem, p.21. 7 Acesta a fost un al treilea protagonist, după Kennan şi Wisner, în istoria înfiinţării şi dezvoltării radioului, proiect pentru care a manifestat un interes special. 8 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare se va cita ACNSAS), fond Documentar, dosar D21/8, ff.36-39.

RJHIS 1 (2) 2014

223

acţiunile şi politica guvernului de la Moscova, misiune încurajată şi susţinută chiar de foştii preşedinţi americani Hoover, Truman şi Eisenhower. De asemenea, Comitetul American pentru Libertatea Popoarelor din Uniunea Sovietică, care înfiinţase RL, era cel care sprijinea eforturile redactorilor radioului de a comunica cu popoarele URSS în scopul de a determina o schimbare fundamentală în politica şi practica Moscovei, care să arate voinţa ţărilor-satelit de a trăi în libertate şi pace. Fiecare dintre cele două posturi de radio îşi avea deci propriile emisiuni, însă, deşi amandouă aveau orientări anticomuniste, aria lor de acoperire era diferită: RL era specializat pe emisiunile către URSS, în timp ce REL acoperea toată zona aflată dincolo de Cortina de Fier. Ambele au întâmpinat probleme de-a lungul existenţei lor individuale, iar anul 1967 avea să fie un an de cotitură în istoria lor. Problema a fost reprezentată de apariţia unui articol în revista „Ramparts”, care dezvăluia opiniei publice legătura dintre REL şi CIA, legătură ascunsă până atunci. Această situaţie va determina Congresul SUA să decidă ca REL şi RL să nu mai fie finanţate de CIA. Însă, pe lângă această decizie, s-a declanşat o întreagă dezbatere asupra viitorului posturilor de radio rămase, până în 1971, fără finanţarea CIA, care va fi preluată, din acest moment, de Congresul SUA. Prin urmare, din 1971, REL a intrat sub controlul Congresului, care stabilea bugetul şi direcţiile sale de activitate. În plus, s-au pus bazele unui organ de conducere şi control: un comitet special al Senatului american denumit Comitetul pentru transmisiunile internaţionale de radio9. Preşedinte al acestui comitet a fost numit John A. Gronouski, fost cadru CIA, care coordona activitatea ambelor posturi de radio.

Lucrurile aveau să se schimbe, astfel că, în 1973, o Comisie Prezidenţială a publicat un raport – „Dreptul de a şti” – care a reprezentat baza legislativă în procesul de consolidare a celor două staţii de radio într-o organizaţie-hibrid: o corporaţie privată, nonprofit, dar sponsorizată de Congres. Consolidarea administrativă finală s-a realizat în perioada 1975-1976, când a apărut noua corporaţie REL/RL. Chiar dacă după comasare numele posturilor de radio au suferit modificări, departamentele pentru diferite limbi şi-au menţinut denumirea iniţială. Despre unificarea acestora avea să scrie şi Securitatea românească, pentru care REL/RL avea să devină „marea obsesie” 10. Potrivit acesteia, „unificarea celor

două posturi de radio în 1976 şi concentrarea întregului personal în sediul central

9 Este vorba despre Board for International Broadcasting, cu sediul la Washington. 10 “Proiectul Europa Liberă, aici”, accesibil online la adresa http://www.europalibera.ro/ro/pagini/2/ campania.html (accesat la 27.01.2013).


224

de la München a constituit o încercare de a induce în eroare opinia publică,

răspândindu-se ideea că aceste posturi au fost scoase de sub controlul CIA şi că

activitatea lor va fi atenuată substanţial atât prin reducerea personalului cu 30%,

cât şi prin statuarea unor restricţii propagandistice şi de funcţionare, măsuri care

nu au fost puse însă în aplicare” 11. REL/RL avea să reprezinte, până la căderea comunismului, „vârful de

lance al civilizaţiei occidentale îndreptat spre inima regimului comunist”12. El a devenit simbolul presei libere şi o portavoce a exilaţilor care nu se mai bucurau de libertatea de exprimare pe teritoriul ţării de origine. Printre personalităţile care vorbesc despre rolul REL/RL se numără şi preşedintele american Ronald Reagan, a cărui viziune este sugestivă: „ ...este imposibil să te opui opresiunii fără acces la

adevăr şi fără posibilitatea de a comunica cu semenii tăi. REL/RL poate ajuta

oamenii din Europa Răsăriteană şi Uniunea Sovietică să-şi rezolve problemele.

Cele două posturi de radio sunt indispensabile, constituind singurul substitut

extern posibil pentru o presă liberă” 13. Fără REL/RL, popoarele ţărilor-satelit „s-ar fi sufocat într-o stare de

autarhie spirituală, de inaniţie informaţională tot mai devastatoare. În timp ce

presa oficială trâmbiţa valorile eticii şi echităţii socialiste, REL/RL rostea

adevărul despre un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie şi

manipulare” 14. Secţia română a postului de radio Europa Liberă

Activitatea Europei Libere s-a împărţit între o serie de servicii (de

informaţii, cercetare şi analiză, programe şi ştiri, personal, tehnic, de securitate), ce ţineau de partea funcţională a postului de radio, şi secţiile naţionale care difuzau programe cu specific naţional şi care erau orientate spre situaţii şi probleme din ţara respectivă.

Însă, pentru o mai bună înţelegere a ceea ce a însemnat fenomenul Europa Liberă, am particularizat lucrarea pe activitatea secţiei pentru România a REL.

11 ACNSAS, fond Documentar, dosar D21/8, ff.36-39. 12 Mihai Pelin (ed.), Operaţiunile Meliţa şi Eterul, Bucureşti, Editura Compania, 2007, p.13. 13 Richard H.Cummings, op.cit., p.39. 14 “Radio Europa Liberă: Alfabetul demnităţii şi lucidităţii”, accesibil online la adresa http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/26/radio-europa-libera-vocea-sperantei-demnitatii-si-adevarului/ (accesat la data de 01.02.2013).

RJHIS 1 (2) 2014

225

Astfel, secţia pentru România a fost înfiinţată în 1951 şi a transmis emisiuni în limba română însumând 80 de ore săptămânal. Acestea erau difuzate între orele 6:00-10:00 şi 17:00-1:00 pe lungimile de undă scurte 16; 19; 25; 31; 41 şi 49. Secţia română era grupată în funcţie de tematica abordată, existând o serie de emisiuni speciale care să acopere toate domeniile de activitate - economie, cultură, politică, religie, sport, muzică: Actualitatea românească, Programul Politic, Metronom, Tinerama, Lumea creştină, Din lumea comunistă, Radio Magazin, Articolul zilei, Perspective europene, Cartea pe unde, Din istoria României, Povestea vorbei, Teze şi antiteze la Paris, Oameni, idei şi atitudini, România şi drepturile omului, Editorialul săptămânal, Comentariul săptămânal de la Washington, Quartet duminical, De vorbă cu ascultătorii.

În perioada aleasă pentru analiză (1980-1989), secţia pentru România a fost condusă de Noёl Bernard, Mihail Cismărescu15, Vlad Georgescu, Nicolae Stroescu-Stănişoară şi Nestor Rateş16 şi a avut în componenţa sa peste 100 de angajaţi şi colaboratori originari din România17.

Pe lângă personalul acreditat la sediul central de la München, secţia română a Europei Libere cuprindea două subsecţii, una la Paris şi o alta la Washington. În plus, avea în componenţa sa şi birouri cu corespondenţi pentru România la New York, Londra, Roma, Viena, Atena şi Tel Aviv. Analizate pe rând, subsecţia de la Paris îşi avea sediul în 33, Avenue des Champs Elysee, etajul 3, iar studioul tehnic în 20, Avenue Ropp. Subsecţia era condusă de Monica Lovinescu, sprijinită îndeaproape de Virgil Ierunca, şi se bucura de prezenţa unui grup de acţiune alcătuit din angajaţi şi colaboratori. În ansamblul activităţii Europei Libere, subsecţia pariziană a constituit o poziţie particulară, adresându-se, în general, păturii intelectuale române, categorie socială văzută ca fiind cea mai sensibilă şi receptivă la argumentele şi mijloacele de comunicare în masă.

15 Acesta a fost cunoscut sub numele de Radu Gorun şi s-a aflat la conducerea secţiei pentru România între anii 1981-1983. 16 Richard H.Cummings, op.cit., pp.75-76. 17 În acest sens, merită amintiţi Niculai Constantin Munteanu, Şerban Orescu, Emil Hurezeanu, Gelu Ionescu, Mircea Carp, Raluca Petrulian, Victor Cernescu, Radu Vrancea, Tiberiu Stoian, Tomi Bărbulescu, Mircea Vasiliu, Sandu Greceanu, Nestor Rateş, Constantin Alexandroaie, Max Bănuş, Virgil Tănase, Iosif Ţon, Sorin Cunea, Pavel Chihaia, Matei Cazacu, George Ciorănescu, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu, Nicolae Stănişoară.


226

Redacţia din SUA a secţiei române a Europei Libere îşi avea sediul la Washington şi dispunea de angajaţi şi colaboratori externi din rândul exilaţilor români din SUA, Canada şi alte ţări, antrenaţi în acţiunile postului de radio18.

Angajaţii şi colaboratorii secţiei pentru România a REL şi-au creat o serie de relaţii cu cetăţeni români care, pe timpul deplasărilor în străinătate, îi vizitau la domiciliu sau la sediul postului de radio. Acest aspect avea o importanţă considerabilă pentru activitatea personalului radioului, întrucât, în acest mod, puteau obţine, de o manieră facilă, date şi informaţii din ţară.

Institu ţii, organizaţii şi asociaţii interna ţionale care au sprijinit activitatea secţiei române a postului de radio Europa Liberă

În afara structurilor de organizare proprii, aflate fie pe teritoriul SUA, unde se găsea conducerea postului, fie în R.F. Germania, unde era situat sediul principal, în Franţa sau în alte state occidentale, unde funcţionau subsecţii şi birouri naţionale, secţia pentru România a REL a fost sprijinită de o serie de instituţii, organizaţii şi asociaţii internaţionale, autohtone sau ale exilului român din ţările occidentale. Prin intermediul acestora, a putut fi luată legătura cu persoane originare din ţară în vederea obţinerii de date şi informaţii din şi despre România, precum şi organizarea, în mod acoperit, a unor activităţi care să ajute populaţia, în plan moral. Pentru a întelege mai bine modul în care colabora Europa Liberă cu aceste entităţi internaţionale, dar şi felul în care reuşeau acestea să ajute postul de radio în îndeplinirea scopului fundamental, se impun câteva precizări şi treceri în revistă a acestor entităţi.

În cadrul instituţiilor specializate ale sistemului ONU, prin intermediul unor cadre şi agenţi ai CIA sau angajaţi originari din România, REL avea acces la date, informaţii şi documente despre România, acestea fiind concentrate la Comisia ONU pentru drepturile omului, la Programul ONU pentru dezvoltare sau la FAO. Mai mult, postul de radio dispunea, în incintele ONU, de birouri de presă proprii, cu angajaţi ai REL acreditaţi ca ziarişti pe lângă organizaţiile internaţionale care luau parte la lucrările ONU care erau de interes pentru Europa Liberă. Totodată, cu

18 De la sediul din Washington se transmiteau comentariile politice ale lui Nestor Rateş, reportajele lui Constantin Alexandroaie, precum şi reflecţiile unor intelectuali ca, de pildă, Matei Călinescu şi Virgil Nemoianu. De asemenea, de la New York au transmis şi jurnaliştii Liviu Flonda şi Justin Liuba, iar în ceea ce priveşte colaboratorii redacţiei din SUA, o contribuţie deosebită a avut-o Cornel Dumitrescu.

RJHIS 1 (2) 2014

227

ocazia unor întâlniri la nivel internaţional, organizate sub egida ONU, în cadrul cărora erau dezbătute şi probleme legate de România, o serie de angajaţi ai secţiei române a REL se deplasau în localităţile în care se desfăşurau acestea, cu scopul de a intra în contact cu delegaţi români şi de a obţine informaţii despre România. Organizaţia Amnesty International, cu sediul central în Marea Britanie, apăra drepturile omului şi păstra în permanenţă legătura cu Europa Liberă în lupta dusă de postul de radio pentru respectarea drepturilor omului în România. În plus, REL coopera cu filialele acestei instituţii în vederea schimbului de informaţii, iar în emisiunile sale cita pasaje din rapoartele şi materialele elaborate de acestea, în legătură cu încălcarea drepturilor omului. De exemplu, filiala de la Londra asigura o considerabilă publicitate cazului Paul Goma19, publicându-i interviurile şi declaraţiile despre modul în care erau trataţi românii de regimul de la Bucureşti, acestea fiind preluate ulterior de Europa Liberă.

În aceeaşi ordine de idei, a susţinerii venite din partea acestei instituţii, se remarcă şi filiala din SUA, în cadrul căreia o serie de persoane analizau problemele României comuniste. În acest timp, la filiala din R.F. Germania funcţiona o secţie pentru România, unde lucrau traducători de limba română sau redactori la alte posturi de radio, ca Deutsche Welle. Cu filiala din Franţa a instituţiei colabora strâns subredacţia de la Paris a REL, în cadrul căreia se remarcau, în mod deosebit, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Virgil Tănase, Marie France Ionescu, Mihai Korne, Ion Vianu, Dan Berindei. Aceştia duceau o intensă activitate în vederea contactării exilaţilor nou sosiţi din ţară, în special evrei şi nemţi, pentru a le furniza date despre ceea ce se întâmpla în România şi, mai ales, despre tratamentul la care erau ei înşişi supuşi. Pe lângă Amnesty International, REL avea strânse legături cu Comitetul Internaţional pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce avea sediul în Franţa. Acesta desfăşura o intensă activitate împotriva regimului de la Bucureşti. Din conducerea comitetului a făcut parte şi scriitorul român Constantin Virgil Gheorghiu, cunoscut

19 Acesta a fost unul dintre scriitorii opozanţi ai regimului est-european, aflat în atenţia Securităţii, care i-a comandat asasinatul pe teritoriul Franţei, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Virgil Tănase. Ambii au fost parte a ceea ce, mai târziu, avea să fie “Afacerea Tănase”. Dublul asasinat comandat de liderul de la Bucureşti avea să se transforme, în cele din urmă, într-o bombă cu ceas pentru Nicolae Ceauşescu. Despre acest subiect a dezbătut, pe larg, Liviu Tofan, fost redactor al Europei Libere, în cartea sa A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj, Bucureşti, Editura Polirom, 2012.


228

pentru „poziţia sa net duşmănoasă faţă de ţara noastră”20. De asemenea, CIA şi REL întreţineau legături strânse şi diversificate cu Organizaţia internaţională a Pen Cluburilor, entitate cu filiale în principalele ţări occidentale, cu scopul de a atrage scriitori atât din România, cât şi din alte ţări socialiste, în ideea de a-i determina să rămână în străinătate sau de a-i angrena în activitatea lor în beneficiul ţării de origine. Prin intermediul filialelor din Franţa şi R.F.G. a Pen Clubului, o serie de scriitori români21 au fost invitaţi în străinătate. Odată cu deschiderea Reuniunii pregătitoare a Conferinţei de la Madrid, reprezentanţi ai secţiei române a Europei Libere au fost prezenţi la Madrid pentru a urmări lucrările acestei reuniuni, precum şi poziţia delegaţiei României în cadrul conferinţei, în scopul de a culege informaţii care să fie ulterior difuzate în emisiunile postului de radio. Mai mult, secţia pentru România a REL a pus bazele unui Birou al Comitetului Helsinki la Madrid, transmiţând această adresă în emisiunile radioului pentru ca cei interesaţi să trimită Conferinţei de la Madrid, prin intermediul biroului nou creat, informaţii cu privire la nerespectarea drepturilor în R.S. România. Secţia română a REL a colaborat de-a lungul timpului şi cu secţiile de limbă română ale altor posturi de radio: Deutsche Welle, Vocea Americii, BBC, Radio France International, Radio Ierusalim, Radio Vatican. Ca şi la REL, secţia română a Deutsche Welle avea, în componenţa sa şi evrei originari din România22 care cooperau cu angajaţii Europei Libere pe linia schimbului de informaţii. Mai mult, angajaţi de naţionalitate germană, originari din România, au avut, la rândul lor, legături cu organizaţiile saşilor din R.F.G., prin intermediul cărora reuşeau să intre în contact cu emigranţii germani recent sosiţi din R.S.R. Astfel că, în baza acestor aranjamente, materialele obţinute de radio Deutsche Welle erau folosite şi de REL, adesea transmiţându-se la cele două posturi informaţii asemănătoare. Postul de radio Vocea Americii a susţinut, la rândul lui, secţia română a Europei Libere, furnizându-i materiale referitoare la chestiuni politice internaţionale şi la relaţiile româno-americane, pe baza cărora REL realiza fie buletinele de ştiri, fie unele emisiuni din cadrul rubricii „Programul politic”. 20 ACNSAS, fond Serviciul de Informaţii Externe (SIE), dosar 34, vol.I, ff:17-38. 21 Printre aceştia se numără: Paul Goma, Dumitru Ţepeneag, Virgil Tănase şi G. Banu. 22 Dintre aceştia merită amintiţi: Tatiana Thorn, fostă cercetătoare la Muzeul de Istorie a PCR din Bucureşti, Carla Constantinescu, Fănel Fruchtman, George Dan, Daisy Rodan, George Focke, ce se ocupa de problema disidenţilor din România, Gerhard Schalik, Ioana Rodoslăvescu.

RJHIS 1 (2) 2014

229

Cooperarea dintre secţia română a REL şi Vocea Americii era asigurată, în general, prin redactorii postului, unii dintre ei lucrând la Vocea Americii şi având o serie de relaţii aici. Colaborarea Europei Libere cu BBC s-a realizat prin intermediul unor personalităţi ale secţiei pentru România: Noël Bernard, Cristea Liviu, Tiberiu Stoian sau Nicolae Stroescu care, înainte de a lucra la REL, au fost angajaţii BBC. Însă, pe lângă informaţiile obţinute din legătura cu postul de radio britanic, secţia română intra şi în posesia unor materiale din cadrul Asociaţiei Culturale a Românilor din Anglia (ACARDA), dar şi din interiorul altor organizaţii ale exilului român de pe teritoriul Marii Britanii.

Pentru spaţiul francez, se remarcă susţinerea REL de către Radio France International, în special, în realizarea emisiunilor subredacţiei de la Paris a secţiei române. Cooperarea între cele două posturi de radio era posibilă ca urmare a faptului că Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Miron Niculescu, redactorii REL din Franţa, lucrau la ambele posturi.

În spaţiul american, Europa Liberă întreţinea legături cu: Congresul SUA, căruia i se subordona prin intermediul Comitetului pentru Emisiunile Radiofonice Internaţionale; Departamentul de Stat al SUA; Agenţia americană de informaţii (USIA), precum şi cu alte instituţii din cadrul Administraţiei SUA. De asemenea, secţia pentru România a REL menţinea strânse legături cu o serie de instituţii şi organizaţii americane preocupate de apărarea drepturilor omului: Biroul pentru Drepturile Omului şi Probleme Umanitare, din cadrul Depatamentului de Stat; Grupul Internaţional Legal pentru Drepturile Omului, cu sediul la Washington; Comitetul pentru Drepturile Omului în România, cu sediul la New York; Comitetul Adevărul despre România; Comitetul pentru Reîntregirea Familiilor, ce funcţiona pe lângă Biserica românească din New York. Acestora li s-au alăturat şi Fundaţia Tolstoi, organizaţie americană de binefacere, cu sediul central la New York, se ocupa de aducerea exilaţilor din URSS şi din ţările-satelit pe teritoriul SUA; Consiliul Mondial al Bisericilor; Evanghelismul subteran; Evanghelismul pentru ţările comuniste, care erau preocupate de strângerea de informaţii şi organizarea de acţiuni protestatare pe linie cultică în ţările-satelit; Bisericile române baptiste din SUA, în principal, cele din New York, Chicago, Detroit au cooperat cu Europa Liberă în scopul organizării unor acţiuni protestatare în R.S.R.

De asemenea, împreună cu secţia română a REL, acestea au luptat pentru drepturi religioase şi pentru întreţinerea familiilor, difuzând, prin intermediul


230

postului de radio, material anticomunist; B’Nai B’Rith; Federaţia Evreilor din România, organizaţii sioniste din SUA, care îşi difuzau materialele la Europa Liberă, stimulând emigrarea evreilor din România şi din celelalte ţări socialiste; Micromagazin, ziar din New York; Est Europe, revistă de la New York, condusă de un agent CIA, a publicat, la rândul ei, materiale propagandistice anticomuniste, la care lucrau şi angajaţi ai REL, precum şi persoane ale exilului românesc; Centrele de studii sud-est europene; Centrele de limbi romanice de pe lângă marile universităţi, instituţii americane specializate pe problemele Europei de Est, au avut o colaborare fructuoasă cu secţia pentru România a REL. Acestea s-au ocupat de contactarea intelectualilor din România şi de strângerea de informaţii despre situaţia din R.S.R.; Centrul de romanologie de la Universitatea Columbia din New York, în cadrul căruia a lucrat, iniţial, Vlad Georgescu, devenit, mai târziu, director al Europei Libere; Institutul Strategic din Chicago şi Centrul de Studii Politice de pe lângă Universitatea din Pennsylvania, ambele ocupându-se cu obţinerea de date şi documente despre România, materiale pe care le foloseau în scopuri propagandistice anticomuniste. O mare parte a acestora au fost prelucrate şi difuzate de REL.

De asemenea, institutele de relaţii internaţionale de pe lângă Universităţile din Harvard şi Stanford deţineau în arhivele lor materiale documentare, scrisori, memorii ale unor foşti politicieni români stabiliţi în SUA, pe baza cărora elaborau studii despre România, pe care le puneau ulterior, la dispoziţia Departamentului de Stat şi a Europei Libere.

În spaţiul francez23, secţia română a REL a colaborat, de-a lungul timpului, cu instituţii şi organizaţii internaţionale precum: Fundaţia pentru Întrajutorarea Intelectualilor Europeni, care a oferit o serie de burse de documentare şi ajutoare băneşti unor intelectuali în ţările socialiste, care călătoreau în Occident; Oficiul Francez pentru Protecţia Refugiaţilor şi Apatrizilor avea sediul la Paris şi se bucura de prezenţa unor membri ai Europei Libere, de exemplu, François Planché şi Anne Planché. Aceştia se deplasau în România, sub pretextul studierii artei populare româneşti şi a perfecţionării cunoştinţelor de limbă română, pentru a strânge informaţii şi a scoate din ţară materiale privitoare la regimul de la Bucureşti. Aceste materiale erau ulterior folosite de secţia română a REL; Asociaţia

23 Pe teritoriul Franţei, Radio Europa Liberă a folosit o reţea de instituţii şi organizaţii, unele dintre acestea fiind create de însăşi conducerea postului de radio, iar altele la sugestia ei, cu care a colaborat în mod direct sau sub acoperire, în vederea organizării de acţiuni anticomuniste.

RJHIS 1 (2) 2014

231

Francezilor de Origine Română, care avea în componenţa sa colaboratori ai REL - edita un Buletin Informativ lunar în care erau publicate materiale cu caracter anticomunist; Comitetul Român pentru Libertatea de Circulaţie a Oamenilor în Europa era în strânsă legătură cu REL şi, împreună cu alte asociaţii, organiza manifestaţii anticomuniste în apropierea ambasadei României de la Paris, problemele ridicate referindu-se la căsătorii mixte, vizite la rude, reîntregirea familiilor etc.; Societatea culturală „Doina”, aflată în apropierea Bisericii Ortodoxe Române de la Paris, era preocupată de păstrarea tradiţiilor româneşti. Membri ai asociaţiei au fost atraşi de activitatea Europei Libere, ajutând la strângerea de semnături pentru memoriile anticomuniste pregătite pentru Conferinţa de la Madrid24; Asociaţia pentru Sprijinirea Intelectualilor din Europa de Est, aflată în jurul Pen Clubului francez, se ocupa cu selecţionarea şi pregătirea oamenilor de cultură şi artă din ţările-satelit. Ea le acorda acestora burse de studii, specializare şi documentare în scopul influenţării lor ideologice şi atragerii la acţiuni anticomuniste25; Biserica Ortodoxă Română din Paris. În plus, la slujbele şi acţiunile bisericii luau parte mulţi exilaţi români, dar şi persoane din ţară sosite temporar în Franţa, cu care intrau în legătură colaboratorii REL, obţinând astfel informaţii noi din România.

În aceeaşi ordine de idei, Biserica Greco-Catolică Română din Franţa se transformase într-un loc de întâlnire al exilului românesc, unde stabileau şi ini ţiau activităţi împotriva regimului de la Bucureşti, în timp ce Biserica Baptistă Română acţiona, împreună cu Europa Liberă, în scopul incitării la emigrare a baptiştilor din România. Asociaţia Acţiune şi Credinţă organiza, în colaborare cu REL, o serie de acţiuni cu caracter anticomunist, trimiţând scrisori şi memorii unor personalităţi politice şi organizând manifestaţii de protest. Totodată, asociaţia a trimis o serie de scrisori şi la Ambasada României din Franţa, care au fost ulterior comentate în cadrul emisiunilor Europei Libere26. În aceeaşi ordine de idei, Cenaclul Literar – Leonid Mămăligă reunea oameni de cultură care colaborau, organizat sau ocazional, cu REL. Prin intermediul unor angajaţi şi colaboratori, secţia română a Europei Libere utiliza o serie de publicaţii româneşti din Franţa în paginile cărora

24 ACNSAS, fond Documentar, dosar D21/5, f.61. 25 Ibidem. 26 Ibidem.


232

introducea informaţii despre situaţia din România, articole difuzate şi în cadrul emisiunilor postului de radio27.

Printre publicaţiile cele mai des utilizate de Europa Liberă merită menţionate: „Caietele din Est”, o revistă trimestrială, creată şi patronată de REL, ce publica materiale literare din ţările socialiste, făcând publicitate, în principal, scriitorilor nonconformişti şi disidenţi. Apoi, era revista „Limite”, apărută la iniţiativa postului de radio, ai cărei redactori apreciau şi ierarhizau valorile culturale româneşti şi pe reprezentanţii săi din ţară. Scopul era acela de a-i discredita pe cei ataşaţi politicii culturale de partid şi de stat, de a scoate în evidenţă creaţiile celor cu atitudine nonconformistă şi protestatară şi de a crea disensiuni în rândul oamenilor de cultură şi artă din România. Nu în ultimul rând, o importanţă deosebită o avea şi gazeta literară „Irodalmi Ujsag”, revista cercurilor emigraţiei maghiare, care publica materiale cu caracter iredentist. Acestora li se adaugă „Buletinul de Informare pentru Românii din Exil” (BIRE), publicaţie al cărei conţinut exprima puncte de vedere ale exilului românesc.

În aceeaşi ordine de idei, cu acordul conducerii ziarului „Le Figaro”, subredacţia Europei Libere de la Paris, a pus bazele unui birou special al REL, în incinta sediului acestui ziar. Aici redactorii subredacţiei înregistrau pe bandă emisiunile secţiei române.

Pe teritoriul R.F.G. activitatea secţiei române a Europei Libere era susţinută de o serie de asociaţii şi organizaţii internaţionale. Este vorba despre entităţi precum: Asociaţia Academică Română, filială a Institutului de Studii Sud-Est Europene, care era preocupată de strângerea de informaţii şi date despre România, pe care le obţinea fie de la cetăţenii de origine etnică germană care emigraseră din ţara noastră, fie de la cei care fuseseră în vizită la rudele din R.S.R.28; Organizaţia Saşilor din România cu care REL colabora prin intermediul redactorului Hans Berger, de la publicaţia „Siebenburgische Zeitung”, aflat în strânsă legătură cu Noël Bernard, unul din directorii secţiei române29; Centrul Democrat al Românilor, aflat sub conducerea lui Şerban Orescu, se străduia să obţină cât mai multe informaţii despre regimul de la Bucureşti, pentru a le face cunoscute ascultătorilor români30; Universitatea din Heidelberg angrena o serie de cadre universitare din

27 Ibidem. 28 ACNSAS, fond Documentar, dosar D21/5, f.67. 29 Ibidem. 30 Ibidem.

RJHIS 1 (2) 2014

233

România, care studiau la Heidelberg sau în alte centre din R.F.G.; Asociaţia Caritas întreţinea legături strânse cu angajaţii şi colaboratorii Europei Libere, cărora le făcea recomandări sau le trimitea cetăţeni români care călătoreau sau se stabileau în R.F.G. în vederea contactării lor ulterioare de cei de la postul de radio; Institutul Franco-Bavarez avea o arhivă documentară despre România care era în permanenţă reactualizată, sub acoperirea sa acţionând o serie de angajaţi ai REL, cadre şi agenţi ai serviciilor de informaţii francez şi vest-german; Cenaclul literar Apoziţia permitea participarea angajaţilor şi colaboratorilor REL la emisiuni. La întrunirile cenaclului erau prezenţi şi cetăţeni români care se aflau temporar în R.F.G., în scopuri turistice/vizite la rude31.

De asemenea, secţia pentru România a stabilit, de-a lungul anilor ’80, o serie de relaţii şi cu unele agenţii de presă occidentale: France Presse, Reuter, UPI, care îşi trimiteau reprezentanţi în ţara noastră şi, la indicaţia REL, luau legătura cu anumite persoane avute în atenţie de postul de radio, obţinând, de la acestea, interviuri sau scrisori pe care Europa Liberă le folosea ulterior în emisiunile sale.

REL a colaborat şi cu unii ziarişti vest-germani care călătoreau în România şi erau specializaţi pe probleme referitoare la partidele comuniste din spaţiul est-european. Mai mult, aceştia aveau legături cu populaţia germană de pe teritoriul României de la care obţineau date şi informaţii sau din rândul căreia foloseau persoane ca emisari ai Europei Libere. Secţia română era susţinută uneori de persoane din anturajul regelui Mihai I, precum şi de reprezentanţi ai Ambasadelor SUA şi R.F.G., dar şi ai altor ţări occidentale din Bucureşti. În plus, ea era sprijinită şi de bibliotecile americană, franceză, vest-germană şi italiană din România, sub acoperirea cărora acţionau cadre şi agenţi ai organelor de informaţii ai ţărilor respective ce intrau în posesia de informaţii şi date din ţara noastră. Un sprijin real l-a oferit postului de radio Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), care promova, prin diferite instituţii şi organizaţii, cazuri din România care încălcau grav drepturile omului. Este vorba despre cazuri ca Paul Goma, Gh. Calciu Dumitreasa, Gh. Gaga, Vasile Paraschiv.

31 ACNSAS, fond SIE, dosar 24, ff. 32-35.


234

Metode folosite de Securitatea română pentru contracararea activităţii secţiei române a Europei Libere

În timpul dictaturii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când represiunea internă atingea apogeul, precum şi în anii ’60, măsurile întreprinse de Securitate împotriva Europei Libere, cu foarte puţine excepţii, au fost unele de ordin informativ: a monitorizat emisiunile şi, prin diferite metode şi mijloace, a strâns o serie de date despre redactorii de la München. Cu alte cuvinte, în plan extern, Securitatea n-a depăşit limitele cadrului specific al activităţii curente de informaţii – acţiunea informativă a constat în măsuri represive îndreptate doar împotriva ascultătorilor din ţară ai emisiunilor REL. Dar, începând cu anii ’70 şi, mai ales, anii ’80, lucrurile s-au schimbat radical: natura regimului ceauşist nu mai era un secret pentru nimeni, iar Securitatea a adoptat faţă de REL măsuri ofensive, caracteristice unei organizaţii cu natură duală. Însă, şi în acest context, noua poziţie faţă de postul de radio nu era o iniţiativă a Securităţii, ci a organelor de partid. Momentul schimbării de atitudine faţă de Europa Liberă nu a fost unul întâmplător, ci a venit odată cu preluarea conducerii Departamentului Securităţii Statului de către Tudor Postelnicu, „un analfabet incurabil, care habar nu avea pe ce capăt al ţevii se

încărca o armă, atât din punct de vedere militar, cât şi din punct de vedere

ideologic. Era fatal să recomande subalternilor săi să recurgă la bâtă în lupta cu

ascuţimea de spirit a redactorilor de la München” 32. Anii ’80 au fost, aşadar, anii în care Securitatea de la Bucureşti a fost

preocupată de activitatea REL. S-au pus bazele „Operaţiunii Eterul”33, astfel că grupul care o compunea a elaborat „Planul de măsuri pentru neutralizarea

acţiunilor postului de radio Europa Liberă şi ale emigraţiei intelectuale

reacţionare”. În cazul REL, Securitatea a fost nevoită să opereze altfel decât în ţară: teroarea, reprimarea fizică sau arestările, specifice operaţiunilor interne, nu puteau fi folosite drept metode în plan extern, în cadrul unor societăţi deschise şi democratice. Teroarea era aplicată numai în statele totalitare, pentru a deţine controlul asupra indivizilor şi a acţiunilor lor. Prin urmare, Securitatea a operat cu alte mijloace decât cele pe care îşi permitea să le folosească în ţară, mult mai

32 Mihai Pelin, op.cit., p.19. 33 Aceasta a fost constituită în 1980 şi era alcătuită dintr-un grup de indivizi loiali dictatorului, din interiorul Securităţii, a căror misiune era aceea de a strânge date şi informaţii despre activitatea Europei Libere, precum şi despre personal (angajaţi, colaboratori, familiile şi prietenii acestora) şi persoanele care intrau în legătură cu postul de radio.

RJHIS 1 (2) 2014

235

subtile, dar care aveau aceleaşi consecinţe distructive, asemenea celor interne. Slăbiciunile oamenilor şi latura psihologică, indiferent că era vorba despre urmăriţi sau urmăritori, au fost exploatate la maximum. De altfel, şi în ţară, Securitatea a cunoscut, de-a lungul vremii, o evoluţie semnificativă, în sensul că şi-a mutat accentul de pe latura violent-represivă pe cea obsesiv-preventivă, lucru care a permis extinderea reţelei informative. Aceasta din urmă a avut loc ca urmare a unei „politici de cooptare, ce a înlocuit teroarea pură”34, dar şi prin exploatarea mecanismului psihologic al fricii. În planurile de căutare a informaţiilor externe, Securitatea şi, mai ales, Serviciul de Informaţii Externe au pus accentul pe atragerea la colaborare a cetăţenilor străini, aflaţi cu diferite ocazii în ţară, dar şi pe români din exil, care cedau presiunilor şi care aveau posibilităţi de infiltrare în structurile postului de radio Europa Liberă. Pentru atingerea acestor obiective au fost selectionaţi, verificaţi şi pregătiţi informatori, colaboratori, agenţi de influenţă şi persoane de sprijin din rândul celor mai valoroase elemente apreciate ca utile muncii de informaţii 35. În vederea combaterii acţiunilor REL, considerate ca denigratoare la adresa regimului comunist din România, Securitatea a pus accent pe: obţinerea de informaţii privind intenţiile şi acţiunile preconizate; forme şi metode folosite; canale de legătură cu ţara; infiltrarea în structurile postului; demascarea, denigrarea şi compromiterea angajaţilor şi colaboratorilor36 şi chiar eliminarea fizică a redactorilor secţiei române a postului de radio, ca ultimă soluţie de reducere la tăcere a celor incomozi37. Frecvent, în rapoartele şi notele întocmite de agenţii şi colaboratorii Securităţii se regăsesc metode inoculate cu ocazia pregătirii acestora. Cei plecaţi cu misiuni în exterior sau convinşi să sprijine, din exil, regimul de la

34 Mihai Pelin, op.cit., p.53. 35 ACNSAS, fond SIE, dosar 27.982, f.84. 36 Ibidem, dosar 44.782, vol. 2, f. 385. 37 Aceştia erau socotiţi ca având o influenţă destabilizatoare asupra românilor din ţară şi a regimului comunist, în general, motiv pentru care s-au pus la cale, în perioada 1980-1989, o serie de atentate împotriva lor: Nicolae Penescu, Paul Goma, Emil Georgescu, Şerban Orescu, Virgil Tănase. În această categorie intră şi atentatele cu bombă împotriva sediului central al Europei Libere, din februarie 1981. Însă, în ciuda tuturor încercărilor împotriva românilor liberi, nu au existat victime, Securitatea lăsând chiar impresia de relativ amatorism. Ceea ce Ceauşescu şi, implicit Securitatea, nu a înţeles a fost că situaţia internă nu se putea îndrepta prin eliminarea fizică a celor care îi criticau politica, ci prin schimbarea politicii adoptate (teroare de stat, crimă politică), ruinătoare pentru ţară.


236

Bucureşti, adesea, încurajau disensiunile în cadrul comunităţilor de români, făceau apologia „marilor realizări” ale României socialiste38, cultivau sentimentul dorului de ţară ori marşau pe tema falsului „interes naţional”39: „Uriaşul aparat

propagandistico-represiv totalitar a lucrat vreme de decenii la fabricarea unei

ficţiuni politice: interesul naţional. […] Supravieţuirea în minciună şi dezonoare a

primit numele de interes naţional. Cine îndrăznea să se atingă de interesele

dictatorilor Dej şi Ceauşescu, ale acoliţilor şi beneficiarilor regimului, acela era

considerat element periculos”40, manipulau oamenii prin metode specifice, alimentau neîncrederea reciprocă şi tensiunile din interiorul exilului şi, implicit, al REL, unit în lupta anticomunistă. Miza majoră în raport cu Europa Liberă era slăbirea postului, iar denigrarea personalului său şi dezinformarea au constituit metode foarte des utilizate pentru crearea şi alimentarea neîncrederii reciproce şi tensiunilor din interiorul radioului. Sursele au fost instruite să ridice semne de întrebare, să genereze suspiciuni, să critice ori să pună într-o lumină nefavorabilă apropiaţii, prietenii sau posibilii colaboratori ai postului.

În aceeaşi ordine de idei, o altă metodă folosită de organele de securitate pentru a contracara activitatea postului de radio a constat în dezbinarea prin sublinierea contrastului între urmărit şi cei cu care s-a asociat sau cu mediul în care îşi desfăşura activitatea. Pe de altă parte, una dintre cele mai perfide metode folosite de sursele Securităţii era aceea a socializării, a apropierii de urmărit şi a infiltr ării în familia celui în cauză, elementul „duşmănos”. Informatorii erau instruiţi să viziteze rudele celor urmăriţi sau să se ofere să le facă o serie de servicii41.

Metodele prezentate făceau apoi obiectul analizelor, rapoartelor, bilanţurilor, metodologiilor, punctajelor şi planurilor de muncă ale Securităţii. De

38 În conformitate cu instructajul primit, informatorii încercau să-şi convingă interlocutorii de: incorectitudinea percepţiei lor asupra realităţilor din România, de caracterul eronat al relatărilor privitoare la lipsurile din ţară, de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă sau de necesitatea reîntoarcerii în ţară. 39 Reluat permanent de surse, “interesul naţional” era invocat, de cele mai multe ori, ca un contraargument la lupta politică anticomunistă a exilului, în general, şi a Europei Libere, în mod special – portavocea exilului. În numele interesului naţional, exilaţilor li se crea o atitudine mai flexibilă şi conciliantă faţă de regimul de la Bucureşti. 40 Dumitru Dobre, Iulia Huiu, Veronica Nanu, Sursele Securităţii informează, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, p.19. 41 Este vorba, de exemplu, despre mesaje transmise rudelor şi prietenilor din ţară sau chiar şi sume de bani.

RJHIS 1 (2) 2014

237

pildă, într-o notă a Departamentului Securităţii Statului, din 26 martie 1984, care analiza stadiul executării măsurilor privind activitatea de dezinformare în cazul Europa Liberă, respectiv acţiunea „Eterul”, se constatau următoarele: „Au fost

lansate, îndeosebi prin intermediul presei emigraţiei, diverse versiuni privind

compromiterea şi demascarea activităţii lui Vlad Georgescu42. O parte din datele

difuzate au fost preluate şi de un ziar american de mare tiraj. Totodată, prin

măsuri combinative, conducerea Europei Libere a fost determinată să-l

admonesteze pe sus-numitul şi să dea o dezminţire în legătură cu un material

calomnios la adresa unui cetăţean român, prezentat într-una din emisiunile

postului de radio respectiv” 43. De asemenea, nota atrăgea atenţia şi asupra faptului că „prin măsuri

specifice s-au iniţiat acţiuni vizând demascarea, compromiterea şi izolarea unui

alt element deosebit de ostil şi anume Emil Georgescu, fiind exploatate unele tare

de ordin moral ale acestuia, precum şi datele referitoare la activitatea desfăşurată

în ţară şi cea prezentă a sus-numitului. Ca urmare a acţiunilor întreprinse de

organele noastre, conducerea americană a decis retrogradarea în funcţie a celui

în cauză”44. S-a raportat, totodată, că o serie de măsuri similare celor mai sus menţionate au fost întreprinse şi împotriva altor angajaţi şi colaboratori secţiei, reuşindu-se chiar îndepărtarea unuia dintre aceştia, precum şi prevenirea angajării unui element şi determinarea conducerii americane a postului de a lua în discuţie concedierea unui angajat compromis. Mai mult, se specifica că, în urma unor acţiuni complexe, au fost denunţate autorităţilor din zonă, trei elemente care au intrat imediat în atenţia organelor abilitate, unul dintre aceştia fiind arestat şi

42 Acesta nu a scăpat de “ochii şi urechile” Securităţii din România nici măcar după stabilirea în Occident, fiind monitorizat în permanenţă cu ajutorul unei reţele de agenţi ai spionajului românesc, existenţi în cadrul exilului românesc şi în interiorul REL. Sugestiv este şi numele său conspirativ – “Iuda” - utilizat în acţiunea informativă a organelor de securitate. Acestea din urmă au încercat şi compromiterea sa în repetate rânduri, prin dezinformări minuţios structurate fie în mediile occidentale fie în rândul românilor din străinătate. Astfel că, în 1982, prin sursa externă “Konrad” a fost lansată versiunea conform căreia plecarea şi rămânerea în străinătate a lui Vlad Georgescu nu ar fi fost întâmplătoare, ba mai mult, în timpul reţinerii sale la penitenciarul Rahova, acesta ar fi fost recrutat şi folosit ulterior de Securitate, fiind trimis în SUA cu scopul de a pătrunde în CIA şi în structura postului de radio Europa Liberă. În ceea ce priveşte misiunea lui Vlad Georgescu în Occident, acesta însuşi a susţinut: “Când am plecat din România, un general mi-a cerut să promit că voi duce în străinătate numai o activitate de folos ţării. Am promis. Venirea mea la Europa Liberă arată că mi-am ţinut făgăduiala”. 43 ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 44.782, vol.2, ff.310-311. 44 Ibidem.


238

anchetat. Securitatea a acţionat şi pentru adâncirea disensiunilor dintre membrii redacţiilor de la Paris, Washington şi New York şi chiar din conducerea de la München.

Organele securităţii erau ferm convinse că măsurile întreprinse de ele împotriva Europei Libere au accentuat starea de tensiune, teamă şi suspiciune în rândul angajaţilor postului de radio, o parte dintre aceştia fiind convinşi că postul era înţesat cu agenţi ai Securităţii. Ca urmare a acestor lucruri, s-a constatat, ulterior, o mai mare prudenţă în contactele cu vizitatorii din ţară, precum şi în ceea ce priveşte difuzarea anumitor materiale, în special scrisori, exprimarea unor rezerve asupra veridicităţii acestora sau apeluri de a nu se mai trimite scrisori anonime la redacţia secţiei pentru România a Europei Libere. În acelaşi timp, au fost prevenite o serie de încercări de a fi angajate, în activitatea potrivnică României, „elemente cu preocupări pe linie de atentat şi terorism”45. Concluzii

De-a lungul existenţei sale, postul de radio Europa Liberă şi-a atins obiectivele

şi funcţiile stabilite la momentul înfiinţării. Astfel, prin funcţia de reprezentare, REL s-a transformat într-o portavoce a milioane de persoane din spaţiul comunist, care doreau revenirea la valorile democratice. Funcţia de reprezentare este intrinsec legată de cea de informare, desfăşurată pe două direcţii. Pe de o parte, REL a căutat să informeze populaţiile Europei de est în legătură cu situaţia de pe teritoriul ţării lor. Pe de altă parte, s-au adus la cunoştinţa puterilor occidentale, a opiniei publice, aspecte privind natura, practicile şi consecinţele regimului comunist. În lipsa unor canale interne de informare, altele decât cele ale propagandei comuniste oficiale, Europa Liberă şi-a asumat această misiune, de a oferi informaţii, care lipseau cu desăvârşire în ţările în cauză.

Pe lângă acestea, REL a jucat şi rolul de a păstra tradiţia democratică, precum şi de a delegitima regimul comunist. Mai mult, Europa Liberă, alături de exilul românesc în general, „a întreţinut ideea unei Românii alternative, democratice şi a

reprezentat conştiinţa vie a naţiunii. Rolul Securităţii, în acest context, era tocmai

acela de anulare a României alternative care trăia în exil. Reprezentanţii

45 Ibidem.

RJHIS 1 (2) 2014

239

partidelor istorice democratice din perioada interbelică şi-au continuat misiunea,

păstrându-şi identitatea politică în afara graniţelor ţării ”46.

În concluzie, putem conchide că Radio Europa Liberă „a rostit adevărul despre

un sistem totalitar întemeiat pe duplicitate, amnezie şi manipulare”47. Chintesenţa fenomenului Europa Liberă, „principala punte de legătură între populaţiile

captive din Europa Centrală şi de Est şi Occidentală”48, a fost suprinsă şi de Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru democrat al României, în cadrul emisiunii inaugurale a postului: „Români! Razele luminoase încep să pătrundă prin bezna ce

vă apasă. Astăzi, pentru întâia oară după cinci ani, s-a deschis drumul liber spre

voi glasurilor voastre. [...] Prin el vom face să răsară ecoul gândurilor acelor ce

au prins vânjos în mâinile lor steagul libertăţii. [...] Noi, Americanii şi Românii de

aici, suntem prietenii şi fraţii voştri. Americanii şi Românii ne-am unit spre a vă

trimite aceste emisiuni ale libertăţii.”49.

Bibliografie

Documente

a) inedite Arhiva C.N.S.A.S. Fonduri: Documentar, Informativ, SIE Arhiva ICCMER: Fonduri de arhivă personală: Mircea Carp, George Ciorănescu,

Ion Dumitru, Sanda Stolojan. Fonduri de arhivă instituţionale: Uniunea Mondială a Românilor Liberi; Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia; Fundaţia „Iuliu Maniu”

b) edite Andreescu, Gabriel, Berindei, Mihnea, Ultimul deceniu comunist. Scrisori către

Europa Liberă. 1979-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2010 Cornea, Doina, Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991 Dobre, Dumitru, Huiu, Iulia, Nanu, Veronica, Personalităţi ale exilului românesc

în arhivele Securităţii , Bucureşti, Editura Corint, 2007 Dobre, Dumitru, Huiu, Iulia, Toader, Mihaela, Sursele Securităţii informează,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2008

46 Dumitru Dobre, Iulia Huiu, Mihaela Toader, op.cit., p.23. 47 “Radio Europa Liberă: Alfabetul demnităţii şi lucidităţii”, accesibil online la adresa http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/26/radio-europa-libera-vocea-sperantei-demnitatii-si-adevarului/ (accesat la data de 07.02.2013). 48 Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (ed.), Ultimul deceniu comunist. Scrisori către Europa Liberă. 1979-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2010, p.10. 49 Dumitru Dobre, Iulia Huiu, Mihaela Toader, op.cit., p.15.


240

Georgescu, Vlad, România anilor ’80. Texte antologate de Gelu Ionescu, München-Bucureşti, Editura Ion Dumitru-Verlag, 1995

Ierunca, Virgil, Antologia rusinii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009 Pelin, Mihai, Operaţiunea Meliţa şi Eterul: istoria Europei Libere prin documente

de Securitate, Bucureşti, Editura Compania, 2007 Pelin, Mihai, Opisul emigraţiei politice: destine în 1222 fişe alcătuite pe baza

dosarelor din Arhivele Securităţii , Bucureşti, Editura Compania, 2002 Lucr ări speciale şi memorii

Bernard, Noёl, Aici e Europa Liberă, Bucureşti, Editura Observator, 1990 Chihaia, Pavel, Faţa cernită a libertăţii: 20 de convorbiri la Europa Liberă,

Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1992 Cornea, Doina, Jurnal: ultimele caiete, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,

Centrul Internaţional de Studii asupra comunismului, 2009 Cornea, Doina, Libertatea?, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992 Cristoiu, Ion, Aici Radio Europa Liberă, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990 Cummings, Richard H, Securitatea contra Radio Europa Liberă, Bucureşti,

Editura Adevărul Holding, 2011 Fărcăşanu, Pilat Pia, Izgonirea din libertate. Două destine. Mihail Fărcăşanu şi

fratele său Nicolae, Buzău, Tipo Press, 2008 Flers, René Alecu de, Radio Europa Liberă şi exilul românesc: o istorie încă

nescrisă, Bucureşti, Editura Criterion, 2004 Hurezeanu, Emil, Cutia neagră. Istoria prezentă a României în 1001 minute la

microfonul Europei Libere, Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001 Lovinescu, Monica, Unde scurte, vol. I-VI, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990-

1996 Marinescu, Sergiu Aurel, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. I-X,

Bucureşti, Editura Vremea, 1999, 2002, 2004-2005, 2007-2010 Măgură, Bernard Ioana, Directorul postului nostru de radio, Bucureşti, Editura

Curtea Veche, 2007 Munteanu, Neculai Constantin, Ultimii şapte ani de-acasă. Un ziarist în dosarele

Securităţii , Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2007 Pacepa, Ion, Orizonturi roşii , Bucureşti, Editura Humanitas, 2010 Popper, Jacob, În culisele Europei Libere, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992 Stroescu-Stînişoară, Nicolae, La răscruce: gânduri spuse la Radio Europa Liberă

şi în Jurnalul Literar, Bucureşti, Editura Jurnalul Literar, 1996 Tofan, Liviu, A patra ipoteză: anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj,

Bucureşti, Editura Polirom, 2012 Valeriu, Emanoil, Faţa necunoscută a Europei Libere, Bucureşti, Editura Lumina

Lex, 2001

RJHIS 1 (2) 2014

241

Avioane civile utilizate de șefii statului român (1957-1991)

Petre Opriș* Abstract: On November 4, 1957, an Ilyushin 14 Soviet plane (in VIP version) who was carrying to Moscow a Romanian delegation led by Prime-Minister Chivu Stoica crashed in a forest, nearby Vnukovo airport (Moscow). In this accident died Grigore Preoteasa and three members of the Soviet crew. Fortunately for Gheorghe Gheorghiu-Dej, he had cancelled the trip with that plane a few days before the accident because of a strong flu. Later on, in the early 1970s, the Romanian authorities decided to buy two Boeing 707 American planes in VIP version for being used by President Nicolae Ceauşescu. One of those planes had a very difficult landing on January 10, 1991 at Otopeni (near Bucharest) during a training flight. On the landing, the plane had touched the ground with the both engines from the left wing, which collapsed and let the fuel out from the wing and the sparks have ignited the fuel in a very strong fire. Keywords: Boeing, Ceauşescu, Gheorghiu-Dej, Ilyushin, Romania, USSR

Dramaticul accident de la Smolensk (10 aprilie 2010), în cursul căruia şi-au pierdut viaţa preşedintele Poloniei, Lech Kaczyński, şi soţia sa, Maria, precum şi 94 de persoane aflate la bordul aeronavei prezidenţiale, a generat reacţii foarte puternice în rândul clasei politice poloneze şi continuă să fie un eveniment extrem de controversat pentru cei care contestă concluziile raportului oficial întocmit de autorităţile ruse şi poloneze care au investigat acel caz.

Subiectul respectiv a fost prezentat de mass-media românească mai ales sub o formă „senzaţionalistă”. Cu acel prilej, câţiva jurnalişti s-au referit la un accident similar, în care a fost implicat un avion care transporta o delegaţie guvernamentală românească la Moscova, în toamna anului 1957. În acelaşi timp, din necunoaştere sau în mod intenţionat, s-a evitat orice fel de referire la un alt accident în care a * Petre Opriș este locotenent-colonel (în rezervă) şi doctor în istorie. În ultimii cinci ani a participat la conferinţe internaţionale desfăşurate în Polonia (2008-2010), SUA (2009 şi 2012), Suedia (2013) şi Belgia (2014), care au avut ca subiecte Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991), România şi India în timpul Războiului Rece, precum şi istoria serviciilor de informaţii în perioada 1945-1989. Contact: [email protected].

Petre Opriş RJHIS 1 (2) 2014

242

fost implicată o aeronavă destinată transportului demnitarilor români. De aceea, ne-am propus să prezentăm pe scurt câteva amănunte despre avioanele civile utilizate în perioada comunistă de şefii statului român, precum şi evenimentul care a avut loc pe aeroportul internaţional Bucureşti-Otopeni la 10 ianuarie 1991, folosind în acest scop relatările inedite ale unui martor ocular. Aparate sovietice pentru Gheorghiu-Dej și Ceaușescu

După accidentul de la Vnukovo1, autorităţile de la Bucureşti au renunţat la celelalte echipaje sovietice care asigurau transportul aerian al oficialităţilor române. La 29 noiembrie 1957, generalul Leontin Sălăjan a trimis o propunere în acest sens membrilor Biroului Politic al CC al PMR şi, după trei luni, s-a aprobat „să se asigure o subunitate specială de aviaţie de transport în cadrul Ministerului Forţelor Armate ale RPR şi anume pe lângă Regimentul 108 Aviaţie Transport – Otopeni”2. Aceasta a primit trei echipaje complete pentru fiecare dintre modelele

1 La 4 noiembrie 1957, o delegaţie de partid şi de stat, condusă de Chivu Stoica, a plecat în URSS cu un avion de pasageri Il-14 P (înmatriculat YR-PCC şi amenajat în variantă VIP), în scopul participării la Kremlin la sărbătorirea a 40 de ani de la declanşarea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi pentru a lua parte la Consfătuirea reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti (Moscova, 14-19 noiembrie 1957). După o escală de realimentare cu combustibil efectuată la Kiev, avionul şi-a continuat zborul spre capitala Uniunii Sovietice şi s-a prăbuşit cu câteva momente înainte de aterizare, într-o pădure din imediata vecinătate a aeroportului Vnukovo, din cauza nerespectării de către piloţi a regulilor elementare de zbor în condiţii de ceaţă persistentă. Cf. Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957). Amintirile lui Mihai Novicov, studiu introductiv: Mihai Pelin, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1998; Agresiunea comunismului în România, vol. I, Editura PAIDEIA, Bucureşti, 1998, p. 155-162; Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944-1989, vol. I, ediţie îngrijită de dr. Gheorghe Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Editura PAIDEIA, Bucureşti, 1998, p. 155-162; Mircea Chiriţoiu, Între David şi Goliath. România şi Iugoslavia în balanţa Războiului Rece, volum îngrijit şi studiu introductiv: Silviu B. Moldovan, editor: Gheorghe Buzatu, Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2005, p. 273-278; Petre Opriş, Industria românească de apărare. Documente (1950-1989), Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007, p. 210. 2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 3/1958, f. 33. Regimentul respectiv a fost înfiinţat la 3 octombrie 1949 pe aerodromul Bucureşti-Giuleşti, sub comanda maiorului Marcel Botez. În martie 1950, unitatea avea în dotare trei avioane sovietice PO-2, două aparate de şcoală Junkers 34, un Focke-Wulf 58, un Messerschmitt Bf 108 „Taifun” şi şase aparate de transport (patru Junkers 52 şi două Heinkel 111). Două bimotoare noi, Aero-45 (cehoslovace), au fost aduse în august 1950 pentru a completarea înzestrarea regimentului. După doi ani, Marcel Botez a predat comanda unităţii maiorului Ioan Zamfirescu. Petru Tămăşdan, Contribuţia promoţiei de aviatori 1948-1950 de la Tecuci la dezvoltarea aviaţiei române. Piloţii brevetaţi pe avionul IAR-39 în noiembrie 1949 – Tecuci, viitorii pilo ţi în Regimentul de Transport şi aviaţie civilă, în „Orizont aviatic”, nr. 9, iulie 2003, p. 9-10; 13.

RJHIS 1 (2) 2014

243

prevăzute în înzestrare: două avioane Il-14 „pentru efectuarea de curse lungi şi în afara graniţei, cu aterizare pe aerodroame amenajate”, precum şi două aparate Li-2 „pentru efectuarea de curse mai mici, de regulă în interiorul ţării şi care impun aterizarea pe aerodroame de dimensiuni mai reduse”3. În acelaşi timp, a fost păstrată unitatea de aviaţie a Ministerului Afacerilor Interne, înfiinţată la 20 decembrie 1948 de Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş şi ministrul Comunicaţiilor, Nicolae Profiri. Avioanele sale fuseseră regrupate în martie 1953 pe aerodromul Popeşti-Leordeni şi, în perioada 1953-1960, regimentul a fost comandat de către colonelul Gheorghe Răducanu4.

În conformitate cu Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 156 din 20 februarie 1960, efectivele regimentului de aviaţie al M.A.I. au fost reduse de la 1 martie 1960 până la nivelul unei escadrile independente, alcătuită din trei patrule aeriene care staţionau la Bucureşti şi o patrulă la Constanţa, având în total 12 avioane şi un elicopter Mi-45. Apoi, Grigore-Ion Calomfirescu a preluat comanda subunităţii de la Gheorghe Răducanu şi a condus-o în perioada 1960-19736.

Un an mai târziu, în septembrie şi octombrie 1961, compania „Tarom” a primit în dotare primele două avioane sovietice turbopropulsoare Iliuşin Il-18 V, înmatriculate YR-IMA şi YR-IMB 7. Performanţele tehnice ale acestora au convins

3 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 3/1958, f. 33-34; Gavriil Preda, Petre Opriş, România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968), volumul I, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008, p. 269-272. 4 Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare: A.C.N.S.A.S.), Fond Ministerul de Interne/Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. 7347, vol. 4, f. 2-3; idem, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Secretariat-Juridică, dosar nr. 3611, vol. 1, f. 85; dosar nr. 3618, vol. 3, f. 204. 5 Idem, Fond Ministerul de Interne/Direcţia Management Resurse Umane, dosar nr. 7372, vol. 16, f. 285-288; dosar nr. 7373, vol. 11, f. 261. La 1 august 1961, în statul de organizare al Escadrilei Independente de Aviaţie a M.A.I. au fost menţionate doar trei patrule, comandate de maiorul Nicolae (Niculae) Pelin, căpitanul Mircea Burinaru şi maiorul Dumitru Chirilescu. Idem, dosar nr. 7375, vol. 7, f. 165-167. 6 În perioada 1 martie 1966 – 1 iulie 1968, escadrila a avut următoarea componenţă: comanda unităţii, subunităţile de luptă (Patrula I Avioane Grele – condusă de lt.col. Nicolae (Niculae) Pelin şi înzestrată trei aparate; Patrula II Elicoptere – condusă de lt.col. Gheorghe Chivu şi care utiliza trei Mi-4; Patrula III Avioane Uşoare – comandată de căpitanul Gheorghe Chiorăscu şi înzestrată cu trei aparate), serviciul tehnic, grupa de lucrări la avioane şi motoare, grupa de lucrări pentru electricitate şi aparatele de bord, grupa de lucrări la echipamentul radio, serviciul de asigurare terestră a navigaţiei aeriene, serviciul financiar, serviciul logistic (aprovizionarea cu materiale tehnice de aviaţie, alimente, echipament, muniţii, carburanţi, cazarmare, popotă, garaj auto şi depozite). Idem, dosar nr. 7384, vol. 11, f. 2; 4; 6; 8; 11-14. 7 Nici unul dintre acestea nu a fost utilizat în prima jumătate a lunii octombrie 1962 de către delegaţia condusă de Gh. Gheorghiu-Dej şi Ion Gh. Maurer, care s-au deplasat în Indonezia, India şi


244

autorităţile de la Bucureşti să achiziţioneze încă şapte aparate Il-18 V (în perioada 1962-1965) şi şase avioane Il-18 D (în 1966-1967). Trei aparate Il-18 D (care au ajuns în România în martie 19668, mai şi iunie 1967) au fost amenajate pentru a intra în compunerea subunităţii de aviaţie de transport a înalţilor demnitari români.

După ce a devenit lider suprem al partidului, Nicolae Ceauşescu a utilizat în mod curent cele două aparate Il-18 D (YR-IMM şi YR-IMZ) din escadrila specială de transport, atât pentru diverse vizite oficiale în ţară şi în străinătate, cât şi pentru deplasări de relaxare efectuate în România – de obicei, când liderul PCR mergea la vânătoare, la mare distanţă de Bucureşti9.

Dezvoltarea avioanelor turboreactoare şi dotarea unor companii cu asemenea aparate au determinat reevaluarea flotei pe care „Tarom” o avea la dispoziţie. La începutul anului 1968, autorităţile române au studiat posibilităţile oferite de piaţa de avioane şi, după selectarea iniţială a trei tipuri de aparate mediu-curier (Tu-134, sovietic; BAC 1-11, britanic; „Caravelle 10 R”, francez), s-a hotărât cumpărarea a şase avioane BAC 1-11 pentru compania „Tarom”. Acestea au fost livrate de „British Aircraft Corporation” în anii 1968-1970 şi au înlocuit avioanele Il-18 care aveau epuizate resursele de zbor. Operaţiunea respectivă a vizat doar aparatele companiei „Tarom”, nu şi pe cele ale escadrilei speciale de transport aerian.

La începutul anilor ’70, când s-a discutat despre achiziţionarea unor aparate lung-curier pentru „Tarom”, Nicolae Ceauşescu a susţinut cumpărarea a trei Il-62, deşi serviciile de întreţinere pentru aparatele americane erau mai răspândite decât

Birmania chiar în perioada declanşării crizei rachetelor nucleare sovietice instalate în Cuba. Pentru acea vizită, autorităţile de la Moscova au pus la dispoziţia delegaţiei române un avion Il-18 care folosea un petrol special, cu lichid „I” – aditiv care cobora temperatura de congelare a petrolului. La vremea respectivă, acesta era un secret militar al sovieticilor chiar şi în relaţiile lor cu celelalte state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Astfel, delegaţia română a zburat la mare înălţime, peste Munţii Himalaya, pentru a traversa frontiera dintre China şi India, dus-întors.

Procedura folosită de sovietici nu a constituit o noutate pentru autorităţile de la Bucureşti. De exemplu, după ce a asistat la lucrările Congresului al VIII-lea al Partidului Comunist Chinez (Beijing, 15-27 septembrie 1956), Gh. Gheorghiu-Dej a efectuat unica sa vizită oficială în R.P.D. Coreeană (2-5 octombrie 1956). În acest scop, delegaţia condusă de liderul suprem al P.M.R. a utilizat un avion Il-14, înmatriculat în R.P. Chineză. Vezi fotografia cu momentul trecerii în revistă a gărzii de onoare nord-coreene de către oaspetele român, împreună cu Kim Ir Sen, pe aeroportul Sunan (lângă Phenian) – A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Albume foto – Gh. Gheorghiu-Dej – Vizite externe, A 9 (vol. I), f. 37. 8 Acesta a fost returnat Uniunii Sovietice în primăvara anului 1967. 9 Col. (r.) Adrian Eugen Cristea, Familia Ceauşescu şi Direcţia a V-a. Puncte de vedere, Editura PACO, [f.a.], p. 77.

RJHIS 1 (2) 2014

245

cele pentru avioanele sovietice, iar costurile de exploatare erau aproape duble în cazul Il-ului 62, comparativ cu „Boeing 707” şi „McDonnell Douglas DC-8”.

În aceeaşi perioadă, autorităţile poloneze au dorit la rândul lor ca proprii piloţi să efectueze zboruri comerciale intercontinentale – de la Varşovia spre New York, Chicago, Montreal, Toronto, Bangkok, Dubai, Lima, Cape Town şi Nairobi – şi au aprobat planul lui Włodzimierz Wilanowski, directorul general al companiei naţionale poloneze „LOT”, privind achiziţionarea din URSS a unor aparate Il-6210.

După un an şi jumătate de la reuniunea în care Nicolae Ceauşescu a hotărât cumpărarea a trei Il-62 (29 martie 1971), autorităţile sovietice au anunţat că urmau să înceteze fabricarea acelui aparat şi ofereau o variantă îmbunătăţită: Il-62 M. Această schimbare l-a determinat pe liderul român să ia în considerare posibilitatea anulării contractului cu „Aviaexport”. O hotărâre în acest sens a fost aprobată de membrii Prezidiului Permanent al CC al PCR în şedinţa din 9 octombrie 1972. Concomitent, s a decis rechemarea în ţară a echipajelor româneşti trimise în URSS pentru a face trecerea pe Il-62 şi s-a hotărât achiziţionarea a trei Boeing-uri 70711.

După noi discuţii purtate în paralel cu reprezentanţii firmelor „Aviaexport” şi „Boeing” (la sfârşitul anului 1972 şi începutul anului 1973), autorităţile române au acceptat primirea celor trei aparate Il-62 comandate în primăvara anului 1971. Primele două Il-uri 62 au fost livrate companiei „Tarom” în aprilie 1973 (YR-IRA şi YR-IRB), iar al treilea a ajuns la Bucureşti în martie 1975 (YR-IRC). Ulterior, s-au primit şi două Il-uri 62 M, în septembrie 1977 (YR-IRD) şi decembrie 1978 (YR-IRE). Ultimul a ajuns la Flotila 50 Aviaţie Transport (Av.T.), însă prăbuşirea unui Il-62 al companiei poloneze LOT (Varşovia, 14 martie 1980) – din cauza unui motor care fusese anterior semnalat cu trepidaţii suspecte – şi incidentul înregistrat la YR-IRD, generat de o eroare de exploatare a motoarelor sale, l-au convins pe Nicolae Ceauşescu să aprobe ca YR-IRE să fie cedat „TAROM”-ului în 1984. În acelaşi an, aparatul respectiv a fost închiriat companiei LOT.

10 Primul avion Il-62 cumpărat pentru compania „LOT” a sosit la Varşovia în anul 1972 şi a efectuat după câteva luni primul său zbor spre New York (16 aprilie 1973). Un an mai târziu a fost inaugurată şi ruta Varşovia-Chicago, deservită tot cu aparate Il-62 – deşi erau capricioase din punct de vedere tehnic, consumul de combustibil era mare şi întreţinerea lor tehnică era costisitoare. Krzysztof Moczulski, Zmiana warty [Schimbarea gărzii] , în „Kaleidoscope”, Polskich Linii Lotniczych LOT, 10/2013, p. 65-66. 11 A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 110/1972, f. 2-3.


246

La începutul anului 1973 s-a încheiat şi un contract pentru cumpărarea a trei avioane noi „Boeing 707-3K1C”: două pentru „Tarom” (YR-ABA şi YR-ABC) şi unul pentru şeful statului român (YR-ABB). Cel din urmă a fost amenajat în 1974, în variantă VIP de către compania „Boeing”, chiar din faza primară de construcţie şi demnitarii români l-au utilizat până în septembrie 2010 (în acel moment aflându-se în proprietatea companiei „Romavia”). După doi ani, avionul respectiv a fost vândut firmei americane „Omega Air” (specializată în transformarea variantelor comerciale în aparate-cisternă KC-135) şi, la 15 septembrie 2012, acesta a decolat de la Otopeni spre aeroportul Shannon (Irlanda), unde se află sediul de lucru al acelei companii, urmând să fie transformat în anul 2014 în avion-cisternă12. Accidentul avionului prezidențial YR-ABD (Otopeni, 1991)

Cel de-al patrulea avion nou „Boeing 707-3K1 C” (YR-ABD), penultimul

de acest tip construit în variantă civilă de compania americană, a fost livrat la 31 martie 1979 Flotilei 50 Av.T., fiind considerat rezervă a aparatului principal al preşedintelui statului (YR-ABB).

În contractul cu compania „Boeing” s-a prevăzut construirea lui YR-ABD în varianta „pasager” deoarece anumiţi reprezentanţi ai statului român au apreciat că poate fi găsită o firmă care să-l transforme în variantă VIP cu cheltuieli mult mai mici. Realitatea a demonstrat contrariul, firma „E-Systems” neavând utilajele necesare şi nici măcar un hangar unde să facă modificările la avion şi să-l doteze cu un sistem de comunicaţii codificate.

În final, după aproape un an de la livrarea sa de către „Boeing”, aparatul respectiv a sosit la Flotila 50 Av.T. cu cinci tone mai greu decât cel primit la 3 iunie 1974 (YR-ABB), capacitatea de transport în cala de bagaje era cu 40% mai mică şi numărul de locuri pentru pasageri s-a înjumătăţit. Principala cauză a problemelor respective a fost multitudinea de sisteme improvizate şi neautorizate ca echipament aeronautic, specific şi original, instalate pe avion şi care au fost un coşmar pentru tehnicienii români de la serviciul de întreţinere. La aceasta s-a

12 Căpitan-comandor Teodor Pantea, Corespondenţă cu Petre Opriş, Bucureşti şi Varşovia, 21 noiembrie 2012; Biro Attila, Cum s-a transformat avionul folosit de Ceauşescu şi Băsescu. În ce scop va fi utilizat, în „Gândul” (online), miercuri, 23 ianuarie 2013, http://www.gandul.info/news/e xclusiv-cum-s-a-transformat-avionul-folosit-de-ceausescu-si-basescu-in-ce-scop-va-fi-utilizat-10518609 (23.01.2013).

RJHIS 1 (2) 2014

247

adăugat un mobilier frumos, dar greu, care nu îşi avea locul potrivit într-o aeronavă, iar preţul final al avionului a fost exorbitant: peste 35 milioane de dolari.

Pentru a se justifica într-un fel cheltuielile deja făcute, conducerea Aviaţiei Militare a hotărât ca, din anul 1981, YR-ABD să devină avionul principal al preşedintelui, după ce acumulase ore de zbor suficiente pentru executarea unor misiuni de tip VIP, iar YR-ABB a ajuns avion de rezervă13. În aceeaşi perioadă, compania „Pan American” a retras definitiv de la zbor ultimele aparate „Boeing 707” din flota sa (3 ianuarie 1981), în locul lor fiind utilizate avioane cu un consum mai mic de combustibil şi o capacitate mai mare de transport.

În primăvara anului 1989, generalul Vasile Milea a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport referitor la „executarea reparaţiei medii – controlul D/2 – prevăzută în normele tehnice de exploatare la avionul Boeing 707 YR-ABB din înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport” (24 mai 1989). Cu acel prilej, ministrul Apărării a propus „trimiterea în RF Germania a avionului şi a unui număr de 14 specialişti strict necesari transportului, participării la reparaţii şi recepţia aeronavei, în perioada 18 iunie-8 iulie 1989”14. De asemenea, generalul Vasile Milea a solicitat aprobarea lui Nicolae Ceauşescu pentru ca generalul-maior Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, să se deplaseze în Republica Federală Germania, în perioada 2-8 iulie 1989, pentru a conduce activităţile de recepţie a avionului menţionat, după efectuarea reparaţiilor planificate.

Precizăm faptul că, o dată pe an, ambele „Boeing”-uri ale Flotilei 50 Av.T. erau trimise pe rând la baza de întreţinere de la Hamburg a companiei „Lufthansa”, pentru controlul tehnic periodic major (C, D/2 şi D), iar din echipa care a rămas în RFG cu YR-ABB, în vara anului 1989, au făcut parte un translator (Teodor Pantea), un inginer pentru specialitatea avion-motor, un electronist şi un radist. Cei patru membri ai echipajului aeronavei s-au întors în ţară şi au revenit la finalul reviziei tehnice, împreună cu generalul Iosif Rus şi (probabil) generalul Vasile Bucur – inginerul-şef al Aviaţiei Militare, un specialist şi om deosebit15.

Pentru asigurarea deplasării în străinătate a lui Nicolae Ceauşescu în perioada 18 iunie-8 iulie 1989, ministrul Apărării Naţionale a propus utilizarea

13 Căpitan-comandor Teodor Pantea, Corespondenţă cu Petre Opriş, Bucureşti şi Varşovia, 21 şi 23 noiembrie 2012. 14 A.N.I.C., fond CC al PCR – Secţia Administrativ-Politică, dosar nr. 8/1989, f. 41. 15 Căpitan-comandor Teodor Pantea, Corespondenţă cu Petre Opriş, Bucureşti şi Varşovia, 22, 24 şi 29 noiembrie 2012.


248

avionului Boeing 707-3K1C înmatriculat YR-ABD. În altă ordine de idei, este posibil ca înlocuitorul la comanda Flotilei 50 Av.T., comandorul Petru Tenie, să-şi fi luat măsuri de precauţie atunci când stabilea deplasările în străinătate ale subordonaţilor săi, nedorind să solicite din nou aprobarea ministrului Apărării Naţionale şi a lui Nicolae Ceauşescu, în cazul în care un alt echipaj era disponibil să preia din Uniunea Sovietică sau Republica Federală Germania un avion reparat (Il-18, respectiv „Boeing 707”)16.

După întoarcerea în ţară a aparatului YR-ABB, a urmat rândul lui YR-ABD să fie trimis la Hamburg şi, în opinia lui Alex Mihai Stoenescu, generalul Iosif Rus a intenţionat în decembrie 1989 să cheme în ţară acel avion cu scopul de a-l trimite pe Nicolae Ceauşescu în RP Chineză şi de a-l salva astfel pe liderul României de furia mulţimii revoltate17.

O informaţie inedită infirmă complet ipoteza lui Alex Mihai Stoenescu. Într-adevăr, în decembrie 1989, YR-ABD s-a aflat pentru control tehnic periodic la Hamburg, dar în acelaşi timp a existat în România avionul de rezervă YR-ABB (Nota bene: tot un Boeing 707!), pe care Nicolae Ceauşescu l-a folosit atât pentru deplasarea sa la Moscova (4 decembrie 1989), cât şi pentru vizita oficială efectuată

16 La începutul lunii aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a aprobat raportul primit de la generalul Vasile Milea, privind trimiterea în URSS pentru reparaţie capitală a unui avion Il-18 D (YR-IMZ, rezerva Il-ului 18, YR-IMM). Ambele aeronave se aflau în înzestrarea Flotilei 50 Aviaţie Transport şi asigurau în anii ’80 deplasările în ţară ale preşedintelui statului, precum şi, de regulă de două ori pe an, îl preluau pe Yasser Arafat din străinătate în scopul aducerii sale în vizită la Bucureşti, după care se deplasau cu liderul palestinian într-o altă locaţie stabilită de acesta. În acest scop era folosit de obicei YR-IMZ şi piloţii români aflau câteodată despre locul de destinaţie de-abia după decolarea aparatului lor. Petre Opriş, Aparatele de zbor ale Flotilei 50 Aviaţie Transport, în Armata română şi patrimoniul naţional, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2010, p. 243.

Totodată, Nicolae Ceauşescu a fost de acord şi cu trimiterea în URSS a 13 specialişti români, pentru a transporta, preda şi recepţiona avionul YR-IMZ, în perioada 17-27 aprilie 1989, respectiv 1-10 iulie 1989. Conducătorul delegaţiei (un inginer pentru specialitatea avion-motor), un electronist şi un radist rămâneau în Uniunea Sovietică pe toată durata reparaţiilor, iar echipajul avionului, format din cinci membri, se întorcea în România. Ambele Il-uri 18 (YR-IMZ şi YR-IMM) erau amenajate în variantă VIP conform standardelor sovietice (lux de „două stele”), astfel: primul compartiment avea fotolii pentru pasageri, la mijlocul avionului se aflau două „saloane”, cu fotolii faţă în faţă şi o masă la mijloc, iar în spate era un compartiment cu două paturi. Căpitan-comandor Teodor Pantea, Corespondenţă cu Petre Opriş, Bucureşti şi Varşovia, 23, 24 şi 30 noiembrie 2012. 17 În sfârşit, adevărul ... Victor A. Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu, RAO International Publishing Company, Bucureşti, 2009, p. 106; 108-109.

RJHIS 1 (2) 2014

249

în Iran (18-20 decembrie 1989)18. În concluzie, nu avea rost ca generalul Iosif Rus să cheme avionul YR-ABD de la Hamburg, din moment ce un aparat identic s-a aflat pe aeroportul Otopeni, pregătit pentru a zbura cu preşedintele ţării oriunde ar fi ordonat, inclusiv în China.

Imediat după evenimentele din luna decembrie 1989, conducerea Aviaţiei Militare s-a grăbit să ordone vopsirea aeronavelor pe care scria „Republica Socialistă România” şi pictarea siglei „TAROM” pe toate avioanele Flotilei 50 Av.T. Ordinul s-a aplicat şi pentru „Boeing”-ul 707 aflat la Hamburg şi care s-a întors pe aeroportul Otopeni în luna ianuarie 1990, purtând deja sigla companiei aeriene române. „În acest fel – sublinia fostul inginer de bord Teodor Pantea – a început distrugerea ideii de avion VIP în România, de parcă ţara urma să se transforme în republică «bananieră»”19.

Vopsirea a fost urmată de modificarea din VIP în „pasager” a două Boeing-uri (în SUA) şi a unui Il-18 (în URSS), iar al doilea Il-18 a devenit „cargo” prin montarea unei uşi. În anul 1990, ambele avioane americane erau considerate noi şi foarte bune deoarece fuseseră utilizate extrem de puţin: YR-ABB (din 1974) avea circa 4000 ore de zbor, iar YR-ABD – aproximativ 2400 de ore (din 1979). După transformarea acestor avioane, Flotila 50 Av.T. a devenit „Romavia RA”, cu toate aparatele pe care le-am enumerat, plus trei ROMBAC 1-11: YR-BRE (rămas în varianta VIP, o minicopie a YR-ABD), YR-BRI şi YR-BRH. Toate ROMBAC-urile se aflau într-o stare excelentă, având fiecare sub 500 de ore de zbor20.

Preluat de compania „Tarom” la 27 februarie 1990 pentru a fi transformat din nou, de această dată din varianta VIP în „pasager” (210 locuri), la o bază de reparaţii şi întreţinere a avioanelor din San Antonio (Texas, SUA) – în timp ce YR-ABB era modificat la fel, în acelaşi an, la o bază similară din Santa Barbara (California, SUA) – aparatul YR-ABD a revenit la „Romavia” (împreună cu YR-ABB) şi a fost avariat grav într-un zbor de antrenament (Otopeni, 10 ianuarie

18 Căpitan-comandor Teodor Pantea, Corespondenţă cu Petre Opriş, Bucureşti şi Varşovia, 23 noiembrie 2012. 19 Ibidem, 22 şi 24 noiembrie 2012. 20 Ibidem, 22 noiembrie 2012. Primul contract comercial de operare a unor curse de tip charter a fost încheiat de conducerea companiei „Romavia” cu o firmă din Surinam. Partea română s-a angajat să efectueze zboruri săptămânale pe ruta Ostende (Belgia)-Paramaribo (Surinam) cu avionul YR-ABB, deservit de două echipaje complete. „Fratele mai mic” YR-ABD a rămas în România cu alte două echipaje, care executau zboruri suplimentare de antrenament, urmate de controlarea tuturor membrilor în zbor. Pentru misiunile VIP era nominalizat, pe rând, ca avion de rezervă, YR-ABA sau YR-ABC, în funcţie de programul de lucru al acestora la compania „TAROM”.


250

1991), cu două zile înainte de plecarea într-o misiune oficială la Beijing, cu preşedintele Ion Iliescu. Comandantul aeronavei, Aurel Ijacu, a evaluat în mod eronat situaţia din momentul aterizării, a lovit pista cu motoarele nr. 1 şi 2 (rupând parţial aripa stângă), iar lângă motorul nr. 1 s-a declanşat un incendiu puternic din cauza scânteilor produse de frecarea motoarelor cu pista betonată şi a kerosenului care se scurgea din aripă. După ce a atins solul şi cu trenul principal de aterizare, aparatul a făcut un salt spre dreapta până la înălţimea de 30-40 metri, pilotul comandant a luat mâna de pe manşă fără să anunţe (o greşeală gravă), inginerul de bord Teodor Pantea a ţipat la copilotul Nicolae Milea să aducă avionul la sol şi acesta – un instructor comandant cu peste 16000 ore de zbor şi, la data producerii accidentului, pensionar civil care avea un contract de colaborare la Flotila 50 Av.T. – a intervenit din instinct, târziu, dar salvator, trăgând de manşă în ultima clipă şi reuşind astfel să evite ruperea dezastruoasă în momentul impactului, apoi a pus aparatul pe pistă. Din reflex şi, probabil, neînţelegând pe moment situaţia deosebit de periculoasă în care se aflau, navigatorul Gheorghe Oprică a solicitat turnului de control să fie aprobată decolarea avionului, întrucât antrenamentul prevedea atingerea pistei cu trenul de aterizare, urmată de o rulare scurtă şi apoi decolarea aparatului, fără oprire (procedura „touch-and-go”).

Deoarece reversoarele de jet ale motoarelor nr. 1 şi 2 s-au deschis fără a fi comandate şi luminile galbene de avertizare s-au aprins pe panou, inginerul de bord a comunicat copilotului că trebuie să ţină avionul pe pistă şi să-l oprească pentru control. Simultan, turaţia tuturor motoarelor a fost redusă instantaneu de inginerul de bord, de la nivelul mediu la relanti, fără a mai întreba pe pilotul comandant (aflat în stare de şoc) sau pe copilot şi apoi s-a declanşat automat alarma de incendiu la motorul nr. 1. Buteliile speciale folosite de Teodor Pantea, cu aprobarea lui Nicolae Milea, pentru stingerea focului de la primul motor avariat nu au reuşit să rezolve situaţia periculoasă deoarece incendiul era la exteriorul acestuia, nu în interiorul său.

Copilotul a degajat pista chiar la capătul ei şi, pe ultima bretea de rulaj („D” – Delta, în limbaj aviatic), avionul a devenit necontrolabil din cauza aripii din stânga – incendiul a topit-o între motoarele nr. 1 şi 2, iar vârful său împreună cu motorul nr. 1 au atins solul. Din acest motiv, aparatul a virat brusc spre stânga de pe bretea, fără comanda copilotului, a ieşit pe iarbă şi s-a oprit.

Membrii echipajului au declanşat imediat operaţiunea de evacuare pe partea dreaptă (opusă incendiului), toate motoarele au fost oprite şi un inginer din

RJHIS 1 (2) 2014

251

cabina pasagerilor a venit în carlingă, anunţând că topoganul de la uşa din dreapta-faţă era blocat. Inginerul de bord a primit aprobarea pentru a rezolva problema respectivă, a deblocat topoganul, a permis pasagerilor să părăsească avionul şi s-a întors în carlingă pentru a închide instalaţia de oxigen şi contactul electric general. Apoi, a revenit la uşa din dreapta-faţă, a folosit topoganul, urmat de cei doi piloţi şi s-au îndepărtat împreună de aparatul cuprins parţial de flăcări, la circa 30-40 metri. Din momentul în care avionul a atins pista cu aripa şi motorul nr. 1 până în clipa în care acesta a oprit pe iarba ofilită de frig au trecut 59 de secunde.

După evacuarea celor 25 persoane aflate în avionul avariat – două echipaje complete (fiecare alcătuit dintr-un căpitan, un copilot, un inginer de bord şi un navigator), însoţitori de bord şi personalul tehnic al aparatului – s-a constatat faptul că ieşirea necontrolată „în decor” a fost salutară. Aripa stângă ardea cu o flacără de peste 20 metri înălţime, kerosenul curgea din rezervoarele sparte (fuseseră încărcaţi circa 50.000 litri) şi pământul înierbat reuşea să absoarbă o parte din combustibil. În acest fel, focul nu s-a extins rapid sub avion21.

Echipele de pompieri ale aeroportului au sosit imediat la locul accidentului şi au reuşit să stingă incendiul la care asistau cu totul întâmplător (şi probabil îngroziţi) piloţii unui avion „McDonnell Douglas DC-9-83” al companiei „Austrian Airlines”. Anterior, copilotul Nicolae Milea îl avertizase de trei ori pe comandantul Aurel Ijacu despre înclinarea prea mare şi viteza în scădere a aparatului lor, precum şi despre faptul că manevrele acrobatice ale „Boeing”-ului îi pot speria pe piloţii care se aflau pe breteaua de la capătul pistei 08R şi doreau să decoleze după aterizarea lui YR-ABD22.

Deşi era foarte talentat, acumulase experienţă în calitate de comandant de avion, pilot instructor, comandant de escadrilă şi avea peste 15.000 ore de zbor, comandorul Aurel Ijacu a fost nevoit după accident să solicite pensionarea sa şi i-a fost anulat complet dreptul de a pilota aeronave – o măsură drastică, valabilă pe termen nelimitat. În cursul anchetei, el a încercat să dea vina pe lipsa de reacţie a motoarelor la comenzile sale şi, apoi, pe copilotul care a redresat aparatul.

21 Ibidem, 21, 23, 26 şi 29 noiembrie 2012. Precizăm faptul că unul dintre martorii oculari ai accidentului, Sorin Rabaea, s-a aflat în cabina pasagerilor, la primul său zbor în calitate de „navigator în pregătire“ pentru misiunile care se executau cu Boeing-ul 707. 22 Ibidem, 27 şi 29 noiembrie 2012. Din cauza acelui accident, piloţii companiei austriece au fost nevoiţi să ruleze până la pista 08L, de unde a decolat cu întârziere faţă de programul iniţial.


252

Spre deosebire de comandantul aeronavei, Nicolae Milea a fost onest de la început, recunoscând că ambii piloţi sunt vinovaţi pentru producerea accidentului – deşi răspunderea îi revenea în primul rând lui Aurel Ijacu deoarece el a iniţiat al treilea tur de pistă (şi ultimul pentru avion), fără să fie prevăzut în planul de zbor, iar la finalul acelui „tur scurt” (procedeu utilizat doar în situaţii de pericol iminent apărute după decolare şi executat de piloţii experimentaţi în circa 45 de secunde) s-a aflat mult în dreapta axului pistei. În loc să rateze aterizarea şi să pună motoarele în plin, pilotul comandant le-a redus la relanti şi a virat cu peste 30 de grade, chiar în timpul procedurii de aterizare, pentru a prinde „din scurt” capătul pistei, punând astfel în pericol siguranţa pasagerilor şi a echipajului. Avansarea ulterioară a motoarelor de la relanti la nivelul mediu a fost tardivă şi, în timpul redresării, s-a depăşit unghiul maxim de înclinare laterală admis la aterizare (5 grade), motorul nr. 1 a lovit pista foarte dur, aripa s-a flexat şi s-a rupt parţial, apoi şi motorul nr. 2 a atins pista betonată. Deşi l-a avertizat de trei ori pe comandant despre viteza scăzută şi înclinarea prea mare, fără a observa la Aurel Ijacu vreo reacţie (situaţie asimilată cu incapacitatea pilotului aflat la manşă de a corecta erorile de zbor), Nicolae Milea a îndrăznit să preia comanda doar după ce avionul a atins pista cu cele două motoare de sub aripa stângă şi Aurel Ijacu a luat brusc mâinile de pe manşă23.

Concluzia finală a anchetei a fost fără echivoc: eroare în tehnica pilotajului. Această concluzie a permis ulterior companiei „Romavia” să solicite despăgubiri de la firma unde era asigurată aeronava. Cu suma respectivă, bunăvoinţă şi efort, avionul putea fi reparat şi folosit în continuare, dar s-a preferat păstrarea banilor primiţi de la firma de asigurare (aproximativ 33 de milioane de dolari, potrivit unor surse neoficiale de informaţii), demontarea şi vânzarea motoarelor şi a tuturor pieselor importante, iar epava fostului aparat prezidenţial YR-ABD a ajuns în cele din urmă la un centru de colectare a deşeurilor.

La câteva zile după accident, inginerul de bord Teodor Pantea a fost sfătuit să zboare cât mai curând posibil de către comandorul Constantin Tudose. Acest specialist respectat al aviaţiei româneşti, fost locţiitor al comandorului Petru Tenie la comanda Flotilei 50 Av.T. şi, din 1992, director la Regia Autonomă „Aeroportul

23 În momentul impactului avionului cu solul (la o suprasarcină de 5,5 G), unul dintre pasageri – care nu îşi pusese centura de siguranţă – a suferit o fisură de tibie. Ibidem, 27 noiembrie 2012.

RJHIS 1 (2) 2014

253

Internaţional Bucureşti – Otopeni“, a considerat greşită concluzia comisiei de anchetă. În opinia sa, verdictul corect era altul: „Indisciplină”24.

Comandorul Nicolae Milea a continuat să piloteze până în decembrie 1995, când a suferit un infarct fatal şi mulţi colegi şi prieteni l-au regretat. Navigatorul Gheorghe Oprică a participat la misiunile VIP ale „Romavia” până în 1994, când a solicitat trecerea în rezervă şi a zburat apoi câţiva ani la compania privată „Jaro”. Inginerul de bord Teodor Pantea şi-a continuat activitatea la „Romavia” până în 2003 (când a împlinit 25 de ani de activitate în sistemul naţional de apărare şi a solicitat trecerea în rezervă), iar în anul următor a făcut trecerea pe avionul „McDonnell Douglas DC-8”, cu care a zburat până în 2008, în misiuni VIP25.

Imediat după accidentul care a avut loc la 10 ianuarie 1991, conducerea companiei „Romavia” a fost nevoită să solicite întoarcerea de urgenţă în ţară a avionului YR-ABB, în scopul asigurării în continuare a zborurilor de importanță excepțională pentru demnitarii români. Vizita oficială în Republica Populară Chineză a preşedintelui Ion Iliescu nu a avut de suferit din cauza evenimentului nedorit din 10 ianuarie 1991, dar a fost executată cu un „Boieng 707” al companiei „Tarom”26.

Concluzii

Avioanele implicate în accidentele de la Vnukovo (1957) şi Otopeni (1991)

au aparţinut statului român. Acestea nu au fost absolut niciodată bunuri personale ale unor dictatori comunişti (Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu) sau ale liderilor politici români cu tendinţe dictatoriale din perioada post-comunistă, foşti membri ai Partidului Comunist Român. Toţi aceştia au dat dovadă de ipocrizie atunci când au utilizat un bun al statului român şi, în acelaşi timp, nu şi-au informat concetăţenii despre condiţiile de achiziţie şi întreţinere, precum şi preţul avioanelor respective. Cu ajutorul aparatului de propagandă pe care l-au avut la dispoziţie la un moment dat, aceşti lideri politici s-au străduit să pară „oameni din popor” şi care „ţin cu poporul”, conducători care nu cheltuie pentru avioane speciale o parte din banii colectaţi din impozitele plătite de români – deşi

24 Ibidem. 25 Ibidem, 2 şi 4 ianuarie 2013. 26 Ibidem, 2 ianuarie 2013. Mulţumim şi pe această cale domnului căpitan-comandor (r.) ing. Teodor (Tedy) Pantea pentru amabilitatea cu care ne-a destăinuit faptele la care a fost martor ocular, precum şi domnului colonel (r.) ing. Dan N. Poinar pentru sprijinul acordat.


254

asemenea aparate de zbor sunt necesare şi există de multă vreme în orice ţară civilizată.

Lipsa de transparenţă din aceste cazuri s-a perpetuat şi, din păcate, asistăm în prezent la o formă „rafinată” de ipocrizie a politicienilor de la diferite palate din Bucureşti (Cotroceni, Victoria şi Palatul Parlamentului). De mulţi ani se evită să se comunice în mod clar ce anume se întâmplă în domeniul transportului înalţilor demnitari români. Din păcate, există doar o dispută partizană şi sordidă despre cum se cheltuie banul public de către o administraţie prezidenţială sau un guvern, fără să se asume şi să se anunţe oficial o soluţie eficientă pentru asigurarea în condiţii de securitate a zborurilor cu înalţii demnitari români, în scopul participării lor la acţiuni în ţară şi în străinătate, în folosul naţiunii pe care o reprezintă. Echipajele avioanelor respective nu au fost şi nu sunt vinovate pentru ipocrizia şi comentariile interminabile şi în contradictoriu ale politicienilor români – interesaţi de scorul lor electoral, nu de rezolvarea unor probleme concrete ale societăţii şi de explicarea în mod public a soluţiilor pe care le-au stabilit.

RJHIS 1 (2) 2014

255

Noul Plan de Securitate al NATO pentru Europa după summit-ul din Țara Galilor și impactul său asupra Federației Ruse

Ioan-Radu Opriș*

Abstract: The Heads of State and Government of the member countries of the North Atlantic Alliance, have gathered in Wales (4th-5th September 2014) at a pivotal moment for Euro-Atlantic security, because Russia's aggressive actions against Ukraine have fundamentally challenged their vision of a Europe whole. In order to ensure that the Alliance is ready to respond swiftly and firmly to the new security challenges, the NATO states have adopted a Readiness Action Plan, which is focussed, especially, on eastern Europe. In this context, the aim of this paper is to specify the main features of NATO's new Readiness Action Plan and to analyze its impact on the Russian Federation. Keywords: NATO, Russia, Readiness Action Plan, Europe Introducere

Acutizarea unor probleme actuale internaţionale şi provocările specifice unui război hibrid, care implică utilizarea unei game largi de măsuri militare, paramilitare şi civile, deschise şi sub acoperire, într-o arhitectură cu un grad înalt de integrare, reprezintă pentru statele membre NATO o reală problemă de insecuritate.

Desfăşurat între 4 şi 5 septembrie 2014, summit-ul NATO din Ţara Galilor, la care au participat peste 60 de lideri de state, a avut, așadar, în atenţie o serie de probleme de securitate de la nivel global, precum creşterea instabilităţii în Orientul Mijlociu şi în nordul Africii, ameninţările transnaţionale şi multi-dimensionale și, în special, criza ucraineană și relaţia Alianţei cu Rusia.

Plecând de la necesitatea și responsabilitatea Alianţei Nord-Atlantice de a se proteja împotriva unei agresiuni militare, precum prevede art. 5 al Tratatului de

* MA student, History and practice of International Relations, Faculty of History, University of Bucharest.

Ioan-Radu Opriş RJHIS 1 (2) 2014

256

la Washington, statele membre NATO au adoptat astfel un Plan de Reacție Rapidă, focalizat, în special, pe Europa de Est.

Adoptarea acestui Plan a creat însă în dreptul Federaţiei Ruse o serie de nemulţumiri, aceasta percepând acţiunile Alianței drept o ameninţare directă la adresa securităţii ei. Altfel spus, dacă Rusia este considerată de către Alianţa Nord-Atlantică un actor agresiv, cu o conduită expansionistă şi destabilizatoare, capabilă în a ameninţa frontierele euro-atlantice, observăm că şi în sens invers există aceeaşi viziune, decidenții ruși catalogând creșterea prezenței NATO în estul Europei drept un pericol pentru securitatea națională.

Noul plan de securitate al NATO pentru Europa după summit-ul din Țara Galilor

Alianţa Nord-Atlantică şi-a reafirmat angajamentul de a îndeplini cele trei

sarcini de bază ale conceptului său strategic, respectiv apărarea colectivă, managementul crizelor şi securitatea prin cooperare, prin adoptarea unui Plan pentru creşterea nivelului de reacţie, care să furnizeze atât un pachet de măsuri de asigurare, cât şi unul de adaptare1.

Măsurile de asigurare, care includ prezenţă şi activitate aerienă, terestră şi maritimă în partea estică a Alianţei, pe bază rotaţională, urmăresc să furnizeze cerinţele de bază pentru asigurare şi descurajare și să fie flexibile şi măsurabile ca răspuns la situaţia de securitate în evoluţie.

Măsurile de adaptare, care includ componentele necesare pentru a asigura NATO că poate răspunde pe deplin eventualelor provocări de securitate, urmăresc creşterea capacităţii de răspuns a Forţei de Răspuns a NATO (NRF) prin dezvoltarea unor pachete de forţe care să acţioneze rapid. Ca parte a acestei forţe, s-a stabilit înființarea unei Grupări Multinaţionale de Forţe, cu un nivel de reacţie foarte ridicat, ca urmare a provocărilor apărute la periferia teritoriului Alianței. Această forţă va include o componentă terestră, aerienă şi maritimă, iar nivelul de reacţie va fi testat prin exerciţii militare. S-a hotărât, de asemenea, o prezenţă de comandă şi control şi unii facilitatori de forţe pe teritoriile aliaţilor estici, prin contribuţii din partea statelor membre pe bază rotaţională. NATO și-a propus,

1 Declarația fostului Secretar General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, cu ocazia întrunirii Consiliului Nord-Atlantic în cadrul summit-ului din Țara Galilor, din 5 septembrie 2014, http://www.nato.int/cps/en/natohq/opinions_112871.htm?selectedLocale=en (accesat 05.11.2014).

RJHIS 1 (2) 2014

257

totodată, să ia măsuri în vederea întăririi rapide și eficiente a aliaților în cauză, incluzând aici pregătirea infrastructurii, pre-poziţionarea echipamentelor şi a mijloacelor de aprovizionare, precum şi desemnarea bazelor specifice. Mai mult, Alianţa urmărește ca forţele sale să menţină nivelul de reacţie adecvat pentru a desfăşura întreaga sa paletă de misiuni, inclusiv descurajarea agresiunii împotriva aliaţilor săi. Nu în ultimul rând, s-a decis și întărirea Forţelor Navale Permanente în scopul unei mai bune informări maritime şi a derulării întregului spectru de operaţiuni maritime convenţionale2.

Aliaţii contributori vor creşte, în acest scop, nivelul de reacţie şi capabilităţile Cartierului General al Corpului Multinaţional Nord-Est şi vor dezvolta rolul acestuia ca punct nodal pentru cooperarea regională. În vederea creșterii nivelului de instruire şi de reacţie, s-a stabilit, așadar, un program intensificat de exerciţii, o atenţie sporită acordându-se exerciţiilor de apărare colectivă. Un exemplu în acest sens este exersarea de răspunsuri la scenarii complexe de tip civil–militar, precum în cazul unui război hibrid.

În ceea ce priveşte poziţia oficială a NATO față de Rusia, se poate observa, prin declaraţia summit-ului, că aceasta este privită ca un actor agresiv, cu o conduită expansionistă şi destabilizatoare, capabilă în a ameninţa frontierele euro-atlantice şi securitatea globală, în general. NATO îşi afirmă nemulţumirea că nu sunt întrunite condiţiile pentru un parteneriat strategic între cele două, bazat pe respectarea dreptului internaţional şi pe ideea unei Ucraine independente, suverane, stabile, angajată ferm spre democraţie. Din acest considerent, Alianţa Nord-Atlantică a decis suspendarea oricărei cooperări civile şi militare, cu excepţia celei politice, care va rămâne, totuşi, deschisă3.

NATO a mai subliniat că nu doreşte o confruntare cu Rusia şi nu constituie o ameninţare pentru aceasta, dar nici nu acceptă compromisuri în ceea ce priveşte principiile care stau la baza Alianţei şi a securităţii în Europa şi America de Nord. Natura relaţiilor cu Rusia şi aspiraţiile de parteneriat cu aceasta vor depinde de o schimbare clară şi constructivă în acţiunile decidenţiilor ruşi, precum și de

2 Declarația Summit-ului din Țara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic din Țara Galilor, din 4-5 septembrie 2014. 3 Ibidem.


258

respectarea dreptului internaţional şi a obligaţiilor şi responsabilităţilor internaţionale4.

Impactul noului Plan de securitate al NATO pentru Europa asupra Federaţiei Ruse

Adoptarea unui Plan de securitate focalizat, în special, pe Europa de est, a

reprezentat pentru membrii aparatului decizional al Federaţiei Ruse o temă majoră, prezentă adesea în discursurile politice şi declaraţiile oficiale. În acest sens, importanţa unei radiografii atât asupra discursului politic din Rusia, cât şi asupra măsurilor de politică internă şi externă adoptate de Moscova are la bază, îndeosebi, necesitatea de a înţelege modul în care oficialii ruşi se raportează la relaţia cu NATO după summit-ul din Ţara Galilor. În baza acestei radiografii, observăm că noul Plan de securitate al blocului nord-atlantic pentru Europa este perceput de către Rusia ca o ameninţare directă la adresă securităţii ei, fiind folosit, de jure şi de facto, ca o justificare pentru acţiunile sale interne şi externe de protejare a intereselor naţionale. Această idee este întărită prin numeroase declaraţii oficiale în care se afirmă că planurile NATO de extindere a infrastructurii sale militare spre frontierele Rusiei vor duce doar la o intensificare a contradicţiilor dintre cele două tabere, deoarece posibilele măsuri adoptate nu vor avea nicio legătură cu adevăratele probleme ale securităţii europene. Un exemplu concret este declaraţia ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, care afirma după închiderea lucrărilor de la Newport, la 5 septembrie 2014, că NATO, a cărei politică este dominată, din punctul său de vedere, de SUA, urmăreşte să folosească criza din Ucraina ca pretext în scopul de a-şi valida prezenţa la frontierele europene ale Rusiei5.

Prin urmare, dacă Federaţia Rusă este percepută de către Alianţa Nord-Atlantică ca un actor agresiv, cu o conduită expansionistă şi destabilizatoare, capabilă să ameninţe frontierele euro-atlantice, observăm că şi în sens invers există aceeaşi viziune, Rusia catalogând prezenţa NATO de la frontierele sale europene drept un pericol la adresa securităţii naționale. Plecând de la aceste considerente şi

4 Declarația Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, cu ocazia celei de a 60-a sesiuni plenare a Adunării Parlamentare NATO, din 24 noiembrie 2014, http://www.nato.int/cps/en/natohq /opinions_115098.htm?selectedLocale=en (accesat la 24.11.2014). 5 Declarația ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, cu privire la summit-ul din Țara Galilor, din 5 septembrie 2014, http://www.mid.ru/bdomp/brp_4.nsf/e78a48070f128a7b43256999005bcbb3 /6b9c80d952095f8544257d4a0055df80!OpenDocument (accesat la 06.11.2014).

RJHIS 1 (2) 2014

259

urmărind relaţia cauză-efect, putem observa anumite acţiuni ale Rusiei în materie de politică internă şi externă ce pot fi percepute ca reacţii la adresa noului Plan de securitate al NATO.

O primă acţiune catalogată drept o reacţie este reactualizarea doctrinei militare până la finele anului 20146. Folosind ca justificări criza din Ucraina, instalarea scutului anti-rachetă al SUA în Europa şi, în special, intensificarea prezenţei NATO în estul Europei, decidenţii ruşi au declarat că prin această măsură se urmăreşte creşterea capacităţii de răspuns la toate provocările menţionate anterior şi statutarea principiului independenţei sale în producerea de armament şi echipament militar7. Cu toate că prin reactualizarea doctrinei actuale, aflată în vigoare din anul 2010, nu se urmăreşte modificarea art. 22, în sensul introducerii dreptului la atac nuclear preventiv, noua formă va conţine în continuare prevederea prin care Alianţa Nord-Atlantică va fi considerată principala ameninţare militară externă la adresa Federaţiei Ruse - precum se specifică în art. 8 din actualul document8. Vladimir Putin a ţinut însă să sublinieze că noua doctrină militară a Rusiei va avea un caracter defensiv, principalul obiectiv al său fiind cel de a se asigura suveranitatea ţării, pacea şi securitatea cetăţenilor ruşi9. Potrivit altor declaraţii realizate pe aceeaşi temă de anumiţi membri ai Consiliului de Securitate Rus, pe baza noii doctrine, Rusia va considera orice agresiune împotriva Crimeei drept un act ostil la adresa securităţii sale, neacceptând un compromis în această chestiune.

O altă măsură percepută ca o reacţie la adresa noului Plan de securitate al NATO pentru Europa este pregătirea programului de înarmare a armatei pentru perioada 2016-2025. Fiind al cincilea în ultimii 20 de ani, acesta are obiectivul de a creşte potenţialului tehnic al armatei, prin soluţionarea crizei din industria de apărare şi conducerea ei la o dezvoltare sustenabilă. În cadrul unei reuniuni dedicate programului de înarmare a armatei pentru perioada 2016-2025, Vladimir

6 Vezi doctrina militară a Federației Ruse din anul 2010, disponibilă la: http://carnegieendowment.org/files/2010russia_military_doctrine.pdf (accesat la 10.11.2014). 7 Vezi interviul acordat de Mikhail Popov, membru al Consiliului de Securitate Rus, pentru RIA Novosti, la 2 septembrie 2014, http://sputniknews.com/russia/20140902/192551616.html (accesat la 09.11.2014). 8 Sputnik, “Russia's modified military doctrine not providing for preventive nuclear strikes”, http://sputniknews.com/military/20140905/192676390/Russias-Modified-Military-Doctrine-Not-Providing-for-Preventive.html (accesat la 09.11.2014). 9 Vezi stenograma întâlnirii cu ocazia decorării comandanților cu grad înalt de către Vladimir Putin, din 31 octombrie 2014, http://eng.kremlin.ru/news/23162 (accesat la 16.11.2014).


260

Putin declara că Rusia trebuie să fie pregătită în a răspunde eficient oricăror posibile ameninţări, ca urmare a provocărilor de securitate de la frontierele sale, precum creşterea numărului de trupe NATO în estul Europei. Acesta a ţinut însă să menţioneze că Rusia nu va fi atrasă într-o cursă a înarmărilor, subliniind, în schimb, necesitatea unor noi progrese tehnologice în realizarea tuturor componentelor pentru armele de înaltă precizie, pentru ca industria rusă să fie capabilă să producă singură toate echipamentele necesare10.

Realizarea acestui obiectiv prezintă însă, până în momentul de faţă, puține informații, singurele indicații trasate se referă la perioada 2015-2017 şi la un anumit sprijin acordat de către stat companiilor ruseşti producătoare de armament. Astfel, potrivit unui proiect de buget pentru 2015 şi pentru perioada 2016-2017, cheltuielile militare vor atinge cifre mai ridicate comparativ cu anii anteriori. Conform acestuia, cheltuielile militare se vor situa în 2015 la suma de 3 280 miliarde de ruble (aproximativ 62 miliarde de euro), adică cu 32,8% mai mult decât în 2014, pentru ca în 2016, acestea să fie programate la 3 113 miliarde de ruble (58,8 miliarde euro), iar în 2017, la 3 237 miliarde de ruble (61,2 miliarde euro). Pe baza acestor cifre observăm o creştere a cheltuielilor militare în cadrul PIB-ului, de la un stadiu de 3,4% în 2014, la unul de 4,2% în 2015, de 3,7% în 2016 şi de 3,6% în 2017, fapt ce va reprezinta un procent de aproximativ 20% din cheltuielile bugetului federal rus11.

Schimbând registrul şi analizând acţiunile Rusiei pe plan extern, cu precădere cele politico-militare, concepute ca reacţii la adresa noului Plan de securitate al NATO, putem observa, comparativ cu perioada anterioară, un interes mai ridicat pentru consolidarea unor proiecte bilaterale şi multilaterale, atât la nivel regional, cât şi la nivel global. La nivel regional, Rusia şi-a îndreptat atenţia spre o serie de state angrenate, sub o formă sau alta, în sfera sa influenţă, precum Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan şi Tajikistan, dar şi spre alte țări, precum Serbia şi Turcia, care sunt parte, ori în proces de aderare la alte structuri internaţionale, precum UE sau NATO.

10 Vezi stenograma întâlnirii Consiliului de Securitate Rus cu ocazia pregătirii programului de înarmare al armatei pentru perioada 2016-2025, din 10 septembrie 2014, http://eng.kremlin.ru/trans cripts/22930 (accesat la 17.11.2014). 11 Ведомости, “Депутат Госдумы назвал рекордными военные расходы бюджета в 2015 году”, http://www.vedomosti.ru/politics/news/34801791/deputat-gosdumy-nazval-rekordnymi-voennye-rashody-byudzheta (accesat la 17.11.2014).

RJHIS 1 (2) 2014

261

Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), bloc politico-militar creat în 2002 ca o contrapondere la NATO, care reunește Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan Rusia şi Tadjikistan, reprezintă una dintre structurile prin intermediul căreia decidenții ruși au urmărit omogenizarea legăturilor cu partenerii săi, ca răspuns la provocările lansate de NATO. Așadar, acest bloc politico-militar, situat, de facto, sub influenţa Moscovei, a funcționat după summit-ul din Ţara Galilor atât ca un mecanism de presiune asupra statelor membre NATO, ameninţând în numeroase rânduri că va răspunde schimbărilor adoptate la Newport, cât şi ca un mijloc de control asupra membrilor OTSC, prin crearea sau extinderea unor baze militare pe teritoriul acestora, precum cea de pe teritoriul Belarusului - la Baranovici, în regiunea Brest, aflată la graniţa cu Polonia12. Mai mult, în cadrul unei reuniuni a comitetului militar al OTSC desfășurată la Ekaterinburg, la 17 noiembrie 2014, s-au adus în discuție principalele amenințări externe la adresa securității militare a statelor membre, reprezentantul rus propunând înființarea unui sistem comun de apărare anti-aeriană și anti-rachetă, precum cel existent între Rusia și Belarus13.

În ceea ce privește strict relația cu Belarusul, trebuie specificat că această politică de apropiere se mai desfășoară, pe lângă sectorul politico-militar, și pe cel economic, comercial și energetic. Proiectul de Uniune statală, ce funcționează începând cu anul 1999 ca entitate supranațională între cele două state, plasează Belarusul, în contextul actual din estul Europei, drept principalul partener politic, economic și militar al Rusiei de pe continentul european. Cu toate acestea, cooperarea politico-militară este cea mai vizibilă în acest moment. Rusia oferă acestui stat echipament militar de înaltă precizie şi urmăreşte, precum s-a mai menționat, construirea unor baze aeriene pentru avioanele sale de vănătoare până în cursul anului 201614. Mai mult, cele două state plănuiesc să desfăşoare diverse

12 Agerpres, „OTSC, blocul militar condus de Rusia, amenință că va reacționa la acțiunile NATO”, http://www.agerpres.ro/externe/2014/09/22/otsc-blocul-militar-condus-de-rusia-ameninta-ca-va-reactiona-la-actiunile-nato-17-57-25 (accesat la 17.11.2014). 13 Vezi comunicatul acordat de Secretariatul de Presă al OTSC, “Военный комитет ОДКБ рассмотрел вопросы усиления механизмов защиты от внешних угроз и создание Единой системы ПВО-ПРО”, http://www.odkb-csto.org/news/detail.php?ELEMENT_ID=4148&SECTIO N_ID=91 (accesat la 18.11.2014). 14 Center for Eurasic Strategic Intelligence, “Russia: prospects of Russia’s military air force strengthening in Belarus. Situation reports”, http://www.eurasianintelligence.org/news.php?new=71 &num (accesat la 18.11.2014).


262

programe de exerciţii militare comune în anul 2015, precum cel denumit „scutul regiunii”, în scopul ridicării nivelului de colaborare între armatele celor două țări.

Revenind la OTSC, trebuie totuși precizat că în cadrul acestei structuri există anumite fisuri care pun sub semnul întrebării eficacitatea întregului bloc politico-militar, un exemplu în acest sens fiind relația dintre Rusia și Kazahstan15. Așadar, deși cele două state sunt angrenate în diverse proiecte bilaterale sau multilaterale, pe diferite domenii, precum în cazul proiectului Uniunii Economice Eurasiatice, unde mai sunt membri Belarusul și Armenia, anexarea Crimeei de către Rusia a provocat reacţii negative în Astana, dată fiind aducerea în discuție a problemei minorității ruse din acest stat şi a cosmodromului Baikonur, aflat sub administraţia Federaţiei Ruse16.

Pe de altă parte, necesitatea asigurării unor parteneriate în spațiul asiatic, care să ofere Rusiei posibilitatea de concentrare asupra unui singur front, cel european, este, de asemenea, o strategie imperios necesară, dar care reduce importanța OTSC în favoarea Organizației pentru Cooperare de la Shanghai – care se află sub influența Chinei, în timp ce Rusia ocupă locul secund. Ca urmare a acestei necesități, întâlnim așa-numita politică de apropiere față de China, în condițiile în care aceasta nu s-a raliat programului de sancțiuni economice împotriva Moscovei, nu a adoptat o poziție negativă la adresa celei din urmă ca urmare a anexării Crimeei și a continuat să reprezinte pentru Rusia principalul partener comercial, cu schimburi totale în cursul primei părți a anului 2014 de 43 miliarde de dolari17. Doar la nivel de vizite între cei doi lideri de stat au avut loc de-a lungul acestui an 5 întrevederi, în cadrul cărora s-a discutat despre îmbunătățirea relațiilor actuale sino-ruse, prin realizarea a o serie de proiecte: dezvoltarea infrastructurii rutiere şi feroviare şi construirea de noi porturi şi aeroporturi; încheierea unor acorduri de livrare de gaze rusesti către China; cooperarea în industria militară; derularea de exerciții comune militare în Oceanul Pacific și Marea Mediterană etc. În ceea ce privește segmentul politico-militar,

15 Al Jazeera America, “North Kazakhstan isn’t the next Crimea — yet”, http://america.aljazeera.com/articles/2014/6/19/north-kazakhstanisntthenextcrimeaayet.html (accesat la 17.11.2014). 16 EurasiaNet.org, “With Russia Building New Spaceport, Will It Need Kazakhstan’s Baikonur?” http://www.eurasianet.org/node/70926 (accesat la 18.11.2014). 17 Declarația ministrului de externe rus, Sergey Lavrov, cu privire la actuala politică externă a Federației Ruse, din 20 octombrie 2014, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/28BF39A9DFD8DDE544 257D77005CCE7B (accesat la 19.11.2014).

RJHIS 1 (2) 2014

263

putem observa după summit-ul din Țara Galilor un interes mai ridicat al decidențiilor ruși atât pentru o cooperare la nivel bilateral, prin diverse proiecte ce țin de industria tehnico-militară, cât și pentru una la nivel multilateral, prin dezvoltarea elementului militar al Organizației pentru Cooperare de la Shanghai18.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că, la ora actuală, nu ne raportăm la două state aliate, ci mai degrabă la două țări partenere, care se tratează cu reticenţa. Această idee poate fi întărită atât de poziția unor oficiali ruși care sunt îngrijorați că tehnologia militară rusească va fi copiată de China în propria producţie de armament, cât și de faptul că autoritățile de la Beijing nu doresc să fie atrase într-un conflict militar provocat de Moscova. Mai mult, atenția Rusiei este îndreptată și spre alte state din regiune, precum India și Vietnam, care sunt aflate în diverse conflicte, de regulă teritoriale, cu statul chinez.

Așadar, deși la nivelul discursului politic se aduce în discuție buna colaborare dintre Rusia și China, pe fundalul relațiilor dintre cele două state sunt prezente anumite obstacole care vor îngreuna, sub o formă sau alta, transformarea legăturilor actuale într-o alianță militară, clar îndreptată împotriva NATO și a SUA. Depășirea acestor bariere, care va ține, cel mai probabil, de încheierea unor acorduri clare între cele două state, prin care să reglementeze temerile actuale din cadrul relațiilor bilaterale, va putea ulterior conduce Rusia și China la dezvoltarea acelui sistem multipolar care să nu mai fie dominat de către SUA.

De remarcat este și politica de apropiere a Rusiei de anumite state membre sau în proces de aderare la NATO și UE. Răspunsuri la această politică putem găsi în două declarații recente, venite ca urmare a situației tensionate din estul Europei. Conform Înaltului Reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate, Federica Mogherini, şi ministrului de externe lituanian, Linas Linkevicius, Rusia folosește cooperarea economică, comercială și energetică cu anumite state atât ca un preamblul pentru cea politico-militară, cât și ca pe un întreg sistem de fracturare, din interior, a proiectului Uniunii Europene şi a Alianţei Nord-Atlantice19.

18 Itar-Tass, „Russian, Chinese officials to discuss military cooperation priorities”, http://en.itar-tass.com/russia/760322 (accesat la 19.11.2014). 19 Agerpres, „Rusia încearcă să divizeze Uniunea Europeană (Mogherini)”, http://www.agerpres.ro/externe/2014/11/07/rusia-incearca-sa-divizeze-uniunea-europeana-mogherini--13-13-04 (accesat la 28.11.2014).


264

Un exemplu în acest sens este aşa-numita relaţie atipică dintre Rusia şi Turcia, dat fiind faptul că ultima este stat membru NATO şi se află în procesul de aderare la Uniunea Europeană. Cu toate că relaţiile dintre Rusia și Turcia se desfăşoară mai mult pe palierele economic şi comercial, acestea ies în evidenţă în contextul în care decidenţii turci nu urmăresc alinierea la programul de sancţiuni împotriva Rusiei, considerându-l nepotrivit pentru soluţionarea problemelor existente în vecinătatea estică a Europei. Turcia şi-a intensificat astfel exporturile către Federaţia Rusă, în special cele din sectorul industriei alimentare, oferind Kremlinului o soluție la blocada vestică20.

Pe lângă Turcia, Serbia a intrat, de asemenea, în categoria grupului țintă de state al Federației Ruse. Acest fapt a fost semnalat în mai multe rânduri, însă a ieşit în evidenţă ca urmare a vizitei la Belgrad a preşedintelui rus, Vladimir Putin, cu ocazia celebrării a 70 de ani de la eliberarea Belgradului de sub ocupaţie fascistă, şi a participării Serbiei în cursul lunii noiembrie a acestui an la întrunirea OTSC de la Moscova21. Altfel spus, deşi Serbia se află în procesul de aderare la UE, aceasta a refuzat să participe la programul de sancţiuni economice împotriva Rusiei, continuând să poarte tratative cu Kremlinul pe diferite domenii.

Un interes ridicat s-a semnalat și pentru alte spații, precum America de sud și Africa, principalele state vizate fiind Argentina, Brazilia, Cuba, Venezuela și Africa de Sud. Totuşi, această politică de apropiere urmărită de Kremlin se deosebeşte, cu anumite excepţii, de cea realizată pe plan regional, deoarece factorii care stau la baza acestei politici sunt mai degrabă de natură economică şi mai puţin de ordin politico-militar. Cu alte cuvinte, deşi după momentul summit-ului din Țara Galilor observăm pe plan global un interes mai ridicat al Rusiei pentru stabilirea unor parteneriate de natură politico-tehnico-militară, această conduită nu ar trebui privită îndeosebi ca replică la noul Plan de securitate al NATO, ci mai mult ca reacţie la tot pachetul de sancţiuni adoptate de statele occidentale împotriva ei și, eventual, ca o continuare a rivalității dintre aceasta și SUA22.

20 Vezi interviul acordat de președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, Agenției Anadolu, la 28 noiembrie 2014, http://www.aa.com.tr/en/s/427441--putin (accesat la 28.11.2014). 21 Vezi declarația de presă realizată după întrevederea dintre președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și prim-ministrul Serbiei, Aleksandar Vucic, din 16 octombrie 2014, http://eng.kremlin.ru/transcripts/23104 (accesat la 28.11.2014). 22 Vezi interviul acordat de purtătorul de cuvânt al ministerului de externe rus, Alexander Lukashevich, pentru Rossiya Segodnya Information Agency, la octombrie 2014, cu privire la vizita ministrului de externe venezuelan, Rafael Ramirez, în Rusia, http://www.mid.ru/bdomp/brp_4.nsf/

RJHIS 1 (2) 2014

265

Concluzii Pe baza informaţiilor prezentate, se poate astfel observa că adoptarea de

către NATO a unui Plan de Reacţie Rapidă focalizat, în special, pe Europa de est, a avut ca principală cauză instabilitatea politico-teritorială de la periferia continentului european, ca urmare a implicării Rusiei în problemele interne ale unui alt stat, respectiv Ucraina. Prin reafirmarea angajamentului de se îndeplini cele trei sarcini de bază ale conceptului său strategic, și anume apărarea colectivă, managementul crizelor şi securitate prin cooperare, Alianţa Nord-Atlantică s-a asigurat că forţele sale menţin nivelul de reacţie adecvat pentru a desfăşura întreaga paletă de misiuni, precum descurajarea agresiunii împotriva aliaţilor săi şi demonstrarea pregătirii apărării teritoriului euro-atlantic.

Acest pachet de acţiuni este însă perceput de către Federaţia Rusă ca o ameninţare directă la adresa securităţii ei, dovadă fiind anumite acţiuni de politică internă şi externă ce pot fi concepute drept replici la adresa noului Plan de securitate, precum reactualizarea doctrinei militare, pregătirea unui program de dezvoltare a armatei pentru perioda 2016-2025, derularea unor exerciţii militare cu alte state etc.

Date fiind interesele strategice în zona Mării Negre şi în Europa de Est ale NATO și ale Federației Ruse, conchidem că natura relaţiilor de parteneriat dintre NATO şi Rusia va ţine, îndeosebi, de evoluţia situaţiei din Ucraina, care, până în momentul de faţă, tinde să se transforme într-un conflict îngheţat, precum cele din Caucazul de sud. Bibliografie Surse primare

Comunicatul acordat de Secretariatul de Presă al OTSC, ”Военный комитет ОДКБ рассмотрел вопросы усиления механизмов защиты от внешних угроз и создание Единой системы ПВО-ПРО”

Declarația Summit-ului din Țara Galilor adoptată de șefii de stat și de guvern participanți la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic din Țara Galilor, din 4-5 septembrie 2014

e78a48070f128a7b43256999005bcbb3/e6d853b34de790a844257d6c00249a41!OpenDocument (accesat la 28.11.2014).


266

Declarația fostului Secretar General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, cu ocazia întrunirii Consiliului Nord-Atlantic în cadrul summit-ului din Țara Galilor, din 5 septembrie 2014

Declarația Secretarului General al NATO, Jens Stoltenberg, cu ocazia celei de a 60-a sesiuni plenare a Adunării Parlamentare NATO, din 24 noiembrie 2014

Declarația ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, cu privire la summit-ul din Țara Galilor, din 5 septembrie 2014

Declarația ministrului de externe rus, Sergey Lavrov, cu privire la actuala politică externă a Federației Ruse, din 20 octombrie 2014

Declarația de presă realizată după întrevederea dintre președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, și prim-ministrul Serbiei, Aleksandar Vucic, din 16 octombrie 2014

Doctrina militară a Federației Ruse din anul 2010 Interviul acordat de Mikhail Popov, membru al Consiliului de Securitate Rus,

pentru RIA Novosti, la 2 septembrie 2014 Interviul acordat de președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, Agenției

Anadolu, în 28 noiembrie 2014 Interviul acordat de purtătorul de cuvânt al ministerului de externe rus, Alexander

Lukashevich, pentru Rossiya Segodnya Information Agency, în 10 octombrie 2014, cu privire la vizita ministrului de externe venezuelan, Rafael Ramirez, în Rusia

Stenograma întâlnirii cu ocazia decorării comandanților cu grad înalt de către Vladimir Putin, din 31 octombrie 2014

Stenograma întâlnirii Consiliului de Securitate Rus cu ocazia pregătirii programului de înarmare al armatei pentru perioada 2016-2025, din 10 septembrie 2014

Surse online

http://sputniknews.com/military/20140905/192676390/Russias-Modified-Military-Doctrine-Not-Providing-for-Preventive.html

http://www.vedomosti.ru/politics/news/34801791/deputat-gosdumy-nazvalrekordnymi-voennye-rashody-byudzheta

http://www.agerpres.ro/externe/2014/09/22/otsc-blocul-militar-condus-de-rusia-ameninta-ca-va-reactiona-la-actiunile-nato-17-57-25 http://eurasianintelligence.org/news.php?new=71&num http://america.aljazeera.com/articles/2014/6/19/northkazakhstanisntthenextcrimeaa

yet.html http://www.eurasianet.org/node/70926 http://en.itar-tass.com/russia/760322

RJHIS 1 (2) 2014

267

Ucraina – puntea economică a Europei

Diana-Florentina Spînu∗∗∗∗ Andrei Nicolau∗∗∗∗

Abstract: This paper argues that Ukraine, because of its tight relation with Russia and geographic appurtenance with Europe has the privileged opportunity to function as an economic bridge between its two main economic vectors. The paper is divided in two parts, one that analyses Ukraines recent history as to determine its relation with Russia, its economic and politic limitations and background. The second part presents the main economic areas of Ukraine that show interest to EU and Russia, as to determine its overall economic potential. Keywords: economy of Ukraine, democratic transition of Ukraine, economic relations of Ukraine with the European Union, economic relation of Ukraine with Russia Introducere

Încă de la obținerea independentei naționale, Ucraina a fost privită ca „Povestea de succes a Europei care urmează să se întâmple”. Ucraina dispune de toate „ingredientele” politico-geografice ca să se fi dezvoltat precum statele central și est europene. Însă, obstacolele în calea tranziției acesteia se dovedesc a fi mai semnificative decât avantajele de care dispune.

Considerăm că situația economică actuală a Ucrainei este urmarea nu numai a demersurilor guvernelor Ucrainei din 1993 până astăzi, dar și consecința proiectelor economice sovietice. Urmând acest raționament, pentru a evalua potențialul economic real al Ucrainei de astăzi este necesară o analiză istorică care

∗ Currently undergoing her Bachelor Degree at the University of Bucharest, Faculty of History, International Relations and European Studies Program. Her Bachelor Diploma studies EU-Ukraine relations. Specialization Eastern European Economic Relations. ∗ Graduate of Saint Petersburg State University in Russia, Faculty of Political Science, majored in International Political Processes. His Bachelor thesis is called: Romanian-Russian relations in the context of Euro-Atlantic integration. Currently undergoing a Masters Degree in Diplomatic Techniques at the Faculty of History, University of Bucharest. Specialization: Romanian-Russian relations, Russian Foreign Policy, Transitology.

Diana-Florentina Spînu RJHIS 1 (2) 2014 Andrei Nicolau

268

să prezinte premisele și capacitățile ei. Mai mult decât atât, istoricul Ucrainei va releva și relația acesteia cu Rusia, vectorul său principal în relațiile internaționale și economice. În același timp, analizăm impactul economic al noului vector emergent pentru Ucraina, anume Uniunea Europeană, care începând din 2005 se consolidează ca următorul partener prioritar al Ucrainei, chiar și înaintea Rusiei.

Studiul nostru dezvăluie o destinație economică şi politică cu vast potenţial economic şi politic, mai ales datorită localizării sale între doi poli importanţi de influenţă şi putere. Ucraina poate reprezenta o punte între Occident și Orient, iar pentru a putea evalua potențialul ei economic trebuie să analizăm Ucraina atât în raport cu Rusia dar și în raport cu Uniunea Europeană.

Obiectul cercetării noastre este situația economică a Ucrainei, iar în cadrul analizei subiectului propus luăm în considerare factorii care determină potențialul economic al Ucrainei, vectorii și direcțiile principale de dezvoltare economică ale Ucrainei. Obiectivele lucrării sunt:

1. Determinarea premiselor, elementelor si tendințelor principale ale relațiilor economice ale Ucrainei.

2. Determinarea aspectelor economice care determină potențialul Ucrainei, atât pentru Occident cât şi pentru Orient.

3. Analiza intereselor economice comune ale UE și Rusiei referitoare la Ucraina.

4. Evaluarea importanței economice a Ucrainei pentru Rusia și UE.

Relevanța cercetării noastre este cu atât mai semnificativă în contextul schimbărilor geopolitice ce au loc în Europa de Est, în mod explicit în Ucraina. Lucrarea de față analizează potențialul economic al Ucrainei, iar în contextul reactualizării colaborării acesteia cu UE, este important să cercetăm câmpul economic al acesteia, pentru a identifica obstacole sau oportunități în colaborarea celor doi subiecți. De asemenea, în cadrul lucrării analizăm relația Ucrainei cu Rusia, iar o înțelegere profundă a relației acestora considerăm că ne poate ajuta să prezicem comportamentul economic nu numai al Ucrainei, dar și al Rusiei. Considerăm că tema lucrării noastre nu este dezvoltată suficient în literatura academică, atât din cauza faptului că este o temă emergentă, dar și din cauza problemei accesului la sursele autohtone ucrainene. Din această privință, cercetarea noastră este relevantă pentru că utilizează surse ucrainene.

RJHIS 1 (2) 2014

269

Natura cercetării noastre este politico-economică, însemnând că analizăm obiectul cercetării noastre atât într-un cadru calitativ-teoretic, dar și cantitativ. În cadrul lucrării punem accent pe interesul economic ca mobilul acțiunilor subiecților temei noastre. De asemenea, utilizăm analiza politologică și istorică pentru a ilustra strategiile de politică externă ale UE, Rusiei și Ucrainei. Sursele folosite în proiectul nostru sunt atât romanești, rusești si anglo-saxone, cum ar fi: cărţi de specialitate, publicații periodice și documentele oficiale emise de instituții ucrainene, europene și rusești. Folosim, de asemenea, mai multe proiecte de cercetare străine și lucrări de specialitate. Ca surse pentru informațiile cantitative, am utilizat date statistice ale UE, ale Serviciului Statistic de Stat al Ucrainei și ale Institutului de Statistică al Rusiei. Lucrarea de față este o scurtă introducere în tematică propusă, urmând să o dezvoltăm într-un proiect mai larg. În proiectul viitor vom analiza în continuare potențialul economic, dar și implicațiile politice ale relațiilor Ucrainei cu UE, Rusia și alți actori semnificativi. Dorim să dezvoltăm în lucrarea următoare latura cantitativă a studiului nostru pentru a putea aplica apoi aceste cunoștiinţe pe sectoare exacte ale economiei Ucrainene. În mod expres ne interesează să studiem în viitor sectorul energetic și de resurse naturale, dar și puterea reală de cumpărare și producție a Ucrainei.

I. Tranzi ţia Ucrainei, 1993-2004

Separarea de URSS

Caracteristicile principale ale economiei Ucrainei în perioada tranziției sunt rezultate din funcțiile acesteia ca subiect al Uniunii Sovietice1. Sistemul economic sovietic leagă subiecții Uniunii ca elemente economice într-un lanț unitar de producție2. Mobilitatea produselor în cadrul procesului producției era menit să dezvolte uniform tot teritoriul sovietic, în schimb procesul scădea rentabilitatea producțiilor și ridica costul de producție, astfel o mare parte din capacitatea de producție a Ucrainei în 1991 rămânea deschisă şi specializată izolat, incapabilă să

1 Карел Свобода, Экономическая Трансформация На Постсоветском Пространстве, Русский Вопрос, Issue 1, 2007. 2 Ibidem.


270

producă bunuri finite pentru propria piaţă3. Sistemul economic sovietic era organizat ca un proces administrativ. Centrul moscovit calcula și coordona absolut totul, atât economia, inputul și outputul fiecărui subiect din Uniune, dar și structura socială și politică a subiecților săi4. Ca urmare a acestui sistem defectuos, Ucraina era dezavantajată considerabil în competiția economică cu alte state și în procesul tranzitiv spre piața liberă.

În cadrul Uniunii, Ucraina avea statutul privilegiat de „al doilea printre egali”. Industria Ucrainei, per total, a fost privilegiată, fiind dezvoltată superior și mai variat în comparație cu restul subiecților URSS. Peisajul economic al țării a fost stabilit de Moscova în cadrul proiectului Nouă Politică Economică din anii ’20, iar apoi în cadrul colectivizării și industrializării din anii ’30 5. Industriile principale sovietice din Ucraina erau: siderurgia, producția chimică, ingineria mecanică, energetică, agricultura agrară și exportul de produse agricole. În ciuda avantajelor, însă, începând cu anii ’60, aproape toate sectoarele economice ale Ucrainei au funcționat în continuu deficit economic6.

Ca urmare a problemelor economice și politico-sociale ale URSS, în 1985 Gorbaciov încearcă să reformeze sistemul sovietic prin programul “Perestroika”, dar în 1989 criza economică a Uniunii devine inevitabilă7. Motivul principal al eșecului economic al Uniunii, în cea mai mare parte a sa, a fost structural. Moscova nu permitea autonomie de decizie sau de auto-reglementare economică la nivel regional, planurile cincinale duceau la calcule fantastice de producție numai pentru susținerea economiei. Pe lângă acestea, industria Ucrainei era subdezvoltată, iar bunurile fabricate sau extrase erau necompetitive. În condițiile necompetitivitatii produselor fabricate, toată industria Uniunii Sovietice era vulnerabilă prețului materiilor prime8.

În același timp, la nivel social-politic, pe fondul „revolutiilor de catifea” se afirmă din ce în ce mai activ mișcarea națională ucraineană. Cedarea sistemului de comandă administrativ a dus la anarhie economică, iar Ucraina își formulează după 3 В. В. Козюк, Л. А. Родіонова, Т. І. Вергелес, Історія економіки та економічної думки : ХХ - початок ХХІ ст., З нання, 2011. 4 Ibidem. 5 Т.В. Орлова, Історія нових незалежних держав : Post-sovieticum, навч.посібник, Знання, 2010. 6 Ibidem. 7 Johannes F. Linn, Economic (Dis)Integration Matters: The Soviet Collapse Revisited, Moscow, The Brookings Institution, 2004, pp. 15-23. 8 В. В. Козюк, op. cit., pp. 304.

RJHIS 1 (2) 2014

271

exemplul multor alte state est-europene cererea de suveranitate în cadrul aşa-numitei „parade a suveranităţilor” 9.

Pe 16 iulie 1990, Rada Supremă a RSS Ucraina abroga „Declarația de suveranitate de stat a Ucrainei”, ce reprezintă de altfel și actul juridic de bază a viitoarei proclamări a independenței. În sfera economică, de asemenea, în august 1990 se aprobă legea „Cu privire la independența economică a Ucrainei”, ce reprezintă primul program de reforme pentru adaptare la economia de piață și suveranitate națională. În baza acestor două acte se instituie jurisdicția de model republican peste toate întreprinderile statului, independența economică și libertatea de întreprindere, mecanisme de protecție a pieței interne, precum şi vama națională10.

La 24 august 1991, în urma vidului de putere creat de „puciul de la Moscova”, Rada Supremă adopta „Actul de Independență al Ucrainei”. Printre primele acte ale noului președinte Leonid Kravciuk s-a numărat semnarea la 7-8 decembrie 1991, împreună cu liderii Rusiei și Belarus (țări fondatoare URSS), a actului de suspendare a Tratatului privind Uniunea Sovietică, dizolvându-i astfel existența11.

În același timp cu dizolvarea URSS, Ucraina semnează și actul pentru crearea Comunității Statelor Independente, organizație cu funcții administrative, economice și militare. Organizația trebuia să faciliteze separarea statelor de URSS, menținând în același timp legăturile lor economice. CSI facilita accesul la infrastructura URSS, transferul financiar intra-comunitar, circulația valutei rusești pe teritoriul comunitar, dar reprezenta și o linie de salvare pentru statele membre, întrucât aveau acces la materiale prime și resurse în regim preferențial sau subvenționate din partea Rusiei.

Demersurile de independență ale Kievului au fost printre cele mai puțin vocale din Europa de Est. Perioadă din 1989 până în 1991 este caracterizată de ezitare și moderație. Odată cu declararea independenței în 1991, Leonid Kravciuk începe să coordoneze tranziția economică a statului, iar mandatul său se

9 Ibidem. 10 П. І. Юхименко, П.М. Леоненко, Історія економічних учень,Навчальний посібник , Знання-Прес, 2005. 11 В. В. Козюк, Л. А. Родіонова, Т. І. Вергелес, Історія економіки та економічної думки : ХХ - початок ХХІ ст., Знання, 2011, p. 334.


272

caracterizează prin tranziție lentă, preferând să mențină un control politic relativ puternic la nivel macroeconomic și un sector public numeros12.

Modelul tranzitiv cel mai frecventat în anii ’90 era așa numitul „consens de la Washington” sau „terapia de şoc”- doctrină economică de factură neo-liberală susținută de organizații financiare influente precum Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială sau miniștrii de Finanțe ai G-713. Succesul programului era dependent de viteza implementării tuturor măsurilor de reformă, încetinirea procesului ducând la vulnerabilitate spre inechitate şi degenerarea platformei de bază a economiei prin dezvăluirea „capcanelor tranziţiei” - precum corupția, dezvoltarea pieței negre și per total, degradarea sistemului politic și social. Lipsa de tradiție democratică, de asemenea, sporea șansele ca acest proces să devină mai dificil și lung.

Printre dificultățile programului pentru Ucraina enumarăm: - Redirecționarea subsidiilor de stat sau înlăturarea acestora. - Reforma fiscală, reducerea ratelor de taxare. - Liberalizarea dobânzii, ratei de schimb și a comerțului. - Privatizarea companiilor de stat. - Dereglementarea instituțiilor financiare.

În 1992, guvernul Vitold Fokin împreună cu viceprim-ministrul Victor Lanovyi introduc „terapia de şoc”, iar în baza acestui program Ucraina devine candidat pentru finanțare din partea FMI. Programul nu a fost urmat consecvent, un exemplu fiind introducerea monedei alternative „karbovantul”, iar din cauza lipsei de susținere populară, guvernul Fokin a demisionat14. Programul a funcționat doar 5 luni, iar ca urmare guvernul ucrainean a adâncit criza, conducând la scăderea producției și creșterea vertiginoasă a prețurilor: în 1992 prețurile crescuseră de 30 de ori, iar în 1993 Ucraina întampina una dintre cele mai mari hiperinflații din lume - mai mult de 10,150%15.

În timpul perioadei de reforme a avut loc dezindustrializarea țării, micșorarea forței de producție, veniturile populației au fost reduse, ceea ce a dus la o criză de vânzări, a apărut economia de tip troc, iar veniturile bugetare au creat un

12 Andres Aslund, How Ukraine Became a Market Economy and Democracy, Washington DC, Peter G. Peterson Insitute for International Economics, 2009, p. 60. 13 Ibidem. 14 Ibidem . 15 В. В. Козюк, op. cit., p. 443.

RJHIS 1 (2) 2014

273

deficit cronic bugetului de stat16. Mandatul lui L. Kravciuk a fost dedicat în mare parte stabilizării economiei, inflației și reducerii deficitului bugetar.

Ucraina și-a manifestat încă din 1993 intenția de a-și dezvolta relațiile cu UE, pe baza legii-program „Cu privire la direcțiile cheie ale politicii externe ale Ucrainei” din 2 iulie 1993. Cu scopul de a menține relații stabile cu UE, Ucraina urma să încheie un acord de parteneriat și cooperare, acesta reprezentând primul pas spre asociere și mai târziu, spre accedere ca membru cu drepturi depline în UE17.

Din 14 iunie 1994 a fost stabilit prin Acordul de parteneriat și cooperare (intrat în vigoare la 1 martie 1998), temeiul juridic al relațiilor Ucraina-UE și a inițiat cooperarea politică, economică, comercială, precum și pe probleme umanitare. Încheierea APC a permis Ucrainei să stabilească un dialog bilateral periodic cu UE bazat pe principiile GATT / OMC. Ucraina urmărea să își adapteze cu sprijinul Uniunii legislația la normele și standardele europene în principalele sectoare ale economiei. În cadrul APC sunt enumerate șapte priorități, cum ar fi: energie, comerț și investiții, justiție și afaceri interne, adaptarea legislației ucrainene, protecția mediului, transportul, cooperarea transfrontalieră, cooperarea în domeniile științei, tehnologiei și spațiului18.

În 1994, odată cu încheierea mandatului lui Kravciuk, este ales pe o platformă de reforme economice radicale candidatul tehnocrat Leonid Kuchma. Pe baza unui set de măsuri efectuate cu dedicație, precum: politică fiscală orientată pe stimularea economiei, reforme instituționale, privatizare accelerată, limitarea economiei negre, politică socială bazată pe dezvoltarea infrastructurii, intră în vigoare colaborarea Ucrainei cu FMI, permiţând Ucrainei să participe în programe precum: Extended Fund Faclity și Stand-By Agreement19.

Mandatul lui L. Kuchma este marcat de programul său de reforme economice, implementat cu succes. De asemenea, se adaugă măsuri importante, precum adoptarea unei Constituții noi și introducerea hrivnei ca monedă națională. Primul său mandat s-a bucurat de susținere politică și socială solidă, însă al doilea mandat s-a dovedit a fi mai puțin productiv, încetinind și chiar stagnând reformele 16 Ibidem. 17 Mission of Ukraine to the European Union (http://ukraine-eu.mfa.gov.ua/en/ukraine-eu/relations). 18 European Union External Action Agency, Fact Sheet “EU-Ukraine relations”, Bruxelles, 12 septembrie 2014. 19 В. В. Козюк, op. cit., p. 450.


274

economice. În această perioadă, țara intră într-o etapă nefastă de oligarhizare marcată de corupție și crimă organizată la nivel înalt20.

La începutul celui de-al doilea mandat al lui Kuchma, Victor Iuşcenko, fostul guvernator al Băncii Ucrainene preia funcția de prim-ministru. Pe un fond tensionat care prevedea default-ul economic al țării, acesta conduce încrezător un program radical de reforme economice, precum: reforma fiscală de remonetizare, privatizări ale întreprinderilor și terenurilor agricole, dereglementare pentru firme mici, măsuri anticorupție și reforme în domeniul energetic și al resurselor naturale, acest program fiind asemănător ca succes si impact celui implementat de Kravciuk cu 6 ani în urmă21.

Relaţii economice ruso-ucrainene

În scurtul istoric prezentat al tranziției Ucrainei, am trasat specificul distinct al acesteia de stat nou creat, precum și volubilitatea acesteia în plan economic. Aceste aspecte capătă o importanţă deosebită prin raportul implicit față de Rusia. Pe fondul unei apropieri civilizaţionale profunde, trecutul Ucrainei ca subiect al Uniunii Sovietice obligă Ucraina să rămână în umbra Rusiei.

Odată ce Ucraina a decis să urmărească traiectoria de stat independent, Ucraina și Rusia și-au reevaluat cu suspiciune relațiile de numeroase ori pentru a stabili nivelul de colaborare sau competiție dintre ele. Deși cele două au ales modele asemănătoare de tranziție, Rusia încă mai dispunea de instrumente de coerciţie economică pentru a-și conserva modelul comunitar sovietic. Un exemplu reprezentativ este organizația “Comunitatea Statelor Independente”. Această platformă a căpătat cu timpul mai multă coerenţă economică, funcționând în această perioadă, în mare parte ca un instrument politic22.

La începutul perioadei post-sovietice s-a promovat menținerea legăturilor economice premergătoare. Țările ex-sovietice au continuat să utilizeze rubla ca monedă națională și să primească subvenții sub formă de prețuri reduse pentru energie. Ca urmare, perioada post-sovietică a fost caracterizată prin aceleași legături ierarhice administrate de Rusia. Sistemul creat de Moscova în regiune era bazat pe beneficii economice oferite de aceasta în schimbul susținerii politice sau

20 Ibidem. 21 Ibidem. 22 J. Linn, op. cit., pp. 12-28.

RJHIS 1 (2) 2014

275

refuzarea unor beneficii economice, ca sistem de presiune23. Acest mecanism este cunoscut pentru crearea crizelor de gaz dintre Ucraina şi Rusia.

Ca urmare a demersurilor de independență, vulnerabilitatea față de crizele economice ale Rusiei și presiunea exercitată în această perioadă asupra Ucrainei, Kievul a început să caute relații mai strânse cu Occidentul. Pentru a sublinia și mai mult relația complexă dintre Kiev și Moscova, este interesant de remarcat crearea grupului de opoziţie GUAM din cadrul CSI.

Pentru a rezuma relațiile economice ruso-ucrainene, enumerăm principalele sectoare de interes, atât pentru Moscova, cât și pentru Kiev:

- Piața rusească s-a dezvoltat pe un fundal de dependență faţă de produsele Ucrainei, reprezentând o destinație foarte importantă, atât pentru export cât și import;

- Cele două state urmăresc accesul la resurse care să faciliteze modernizarea industriei lor, respectiv Rusia - metalurgia și cărbunele, iar Ucraina - resursele petrolifere și gaz;

- Ucraina reprezintă un mare potențial pentru Rusia ca țară de tranzit spre Europa, atât pentru resurse, cât și pentru produse;

- Colaborarea dintre cele două state ar contribui la rezolvarea unei mari game probleme sociale precum migrația spre Rusia;

Nu putem să nu abordăm tema controversată a schimbului de gaze între Rusia și Ucraina. Ucraina nu are resursele necesare pentru a fi autosuficientă din punct de vedere energetic, iar, pe lângă aceasta, consumul țării este sporit de utilizarea ineficientă a resurselor achiziționate. Începând cu 1992-1995, compania de stat Ukrhazprom a importat gaze naturale din Rusia și Turkmenistan și a acumulat numai până în 1997 aproximativ 6 miliarde dolari datorie de stat pentru aceste livrări de gaze24.

Pe parcursul acestor ani, Gazprom a urmărit recuperarea datoriilor prin arierate cu prioritate în infrastructura de gaze a Ucrainei25. Cele mai mari instalații de stocare a gazelor din lume s-au situat în vestul Ucrainei și au fost de mare valoare pentru Gazprom. Parlamentul ucrainean a răspuns la sfârșitul anului 1996 23 Gayoso Descalzi, Carmen Amelia, “Russian hegemony in the CIS region: an examination of Russian influence and of variation in consent and dissent by CIS states to regional hierarchy”, London, LSE, 2011. 24 Александр Чубрик, Общий обзор развития экономик стран СНГ в 1991–2003 годах, ЭКОВЕСТ, 2006. 25 П. І. Юхименко, П.М. Леоненко, Історія економічних учень, Навчальний посібник, Знання-Прес, 2005.


276

prin interzicerea privatizării conductelor de gaz de tranzit din Ucraina și stocarea de gaze, dar alimentarea cu gaz a devenit un instrument de presiune politică.

Tranziția Ucrainei a fost un proces dificil, care a generat mai multe probleme decât soluții. Așa-numita “terapie de şoc” a fost resimțită de populația Ucrainei mai mult ca o serie de șocuri în așteptarea unei terapii. Rusia, din cauza unei tranziții la fel de dificile, nu a putut să contribuie pozitiv la evoluția Ucrainei. Mai mult, ciocnirile politice dintre ele au avut un efect distructiv pentru economiile ambelor țări. Ca urmare a traseului tranzitiv, însă, în 2004 Ucraina a devenit una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere din țările CSI, cu o rată de creștere de peste 12%, dovedind încă odată potențialul vast economic al acesteia, dar și capacitatea ei de recuperare.

II. Dezvoltarea economică a Ucrainei, 2004-2013

Dezvoltarea Ucrainei pe vectorul european

Primul deceniu al istoriei Ucrainei independente este marcat de demersurile acesteia de a-și restructura atât sistemul politic, cât și sistemul economic. Tranziția Ucrainei reprezintă una dintre etapele de dezvoltare cruciale pentru acest stat. Odată depășite dezavantajele tranziției, măcar parțial, și odată stabilit un fundament de dezvoltare economică competitivă și a unui sistem politic solid, începe a doua etapă. Numim această etapă de dezvoltare, etapa de orientare și ascensiune economică. Considerăm că această etapă începe în jurul anului 2004, fiind marcată de alegerea lui Viktor Iuşcenko ca președinte, bazându-se pe un program pro-european și de reforme economice radicale. Dacă în prima etapă de dezvoltare principalul vector în relațiile internaționale și economice este Rusia, în cea de a doua etapă, Rusia își păstrează importanța, dar intră în competiţie cu un actor nou pentru influența asupra economiei Ucrainei, anume Uniunea Europeană.

„Revoluția Portocalie” a reprezentat un moment crucial, promovând cauza ucraineană la nivel global. Revoluţia Portocalie a marcat un punct de cotitură în istoria recentă a Ucrainei, cu consecințe atât în politica internă, cât și în politica externă. În anul 2004 vechiul regim devenise divizat, corupt și din ce în ce mai autoritar, iar alegerile programate la sfârșitul lunii octombrie păreau a reprezenta șansa spre relansarea reformelor democratice. Candidaţii principali pentru una dintre cele mai importante alegeri din istoria Ucrainei independente erau Viktor

RJHIS 1 (2) 2014

277

Iuşcenko și Viktor Ianukovici26. Miza votului ar fi determinat dacă Ucraina urma o angajare mai profundă faţă de Occident sau dacă va susţine o apropiere de politica Rusiei. În ianuarie 2005 este inaugurat Viktor Iuşcenko, al treilea preşedinte al Ucrainei independente.

Ucraina a înregistrat două mari rezultate odată cu „Revoluția Portocalie”: democratizarea și întărirea relațiilor cu Occidentul și în mod special cu UE, care au devenit prioritare pentru noul guvern27. Ca răspuns la demersurile Kievului, Politica Europeană de Vecinătate pentru Ucraina devine mai receptivă, iar pe 21 februarie 2005, Ucraina încheie un plan de acțiune cu UE, care trasa obiectivele strategice în cooperarea celor două pentru următorii 3 ani. Planul propunea un acord de liber schimb care să fie încheiat imediat ce Ucraina devenea membră a OMC și includea o cooperare substanțială a Ucrainei în domeniul instituțional. În acelaşi an, UE îi acorda statutul de economie de piață, ceea ce facilita schimbul dintre cele două și reprezenta totodată unul dintre criteriile economice de aderare de la Copenhaga – o economie de piață stabilă28. Ca urmare a noii orientări politice a Ucrainei, guvernul Timoşenko se concentrează pe aderarea la OMC, întărirea relațiilor cu UE, dar în acelasi timp conduce un set de politici retrograde economic, precum reglarea prețurilor şi creșterea cheltuielilor publice29.

După o stagnare a relaţiilor cu UE din cauza tensiunilor din politica internă a Ucrainei, în anul 2008 se relansează relațiile dintre cele două. Acordul de Parteneriat și Cooperare, împreună cu Planul de acțiune al UE, expira, marcând necesitatea încheierii nou tratat care să reactualizeze relațiile dintre cele două30. În februarie 2008, pe baza calității de membru OMC a Ucrainei, cele două au lansat negocierile pentru DCFTA, ca parte a Acordului de Asociere, contribuind la integrarea economcă în piața internă a UE. Aceasta include eliminarea aproape a tuturor tarifelor și barierelor în zona schimbului de bunuri, servicii și a fluxului de investiții (în special din sectorul energetic). Odată ce Ucraina ar fi preluat acquis-ul UE, aceasta din urmă ar fi garantat accesul pe piața comunitară a bunurilor

26 Andres Aslund, op. cit., pp. 175-177. 27 Ibidem, p. 202. 28 Dmytro Boyarchuk, Inna Golodniuk, Malgorzata Jakubiak, Anna Kolesnichenko, Mykyta Mykhaylychenko, Wojciech Paczynski, Ana Tsarenko Vitaliy Varyschuk, “Prospects for Eu-Ukraine Economic Relations”, Varsovia, CASE – Center for Social and Economic Research, 2006, p. 120. 29 A. Aslund, op. cit., p. 155. 30 D. Boyarchuk, op. cit., p. 14.


278

industriale ucrainene. Zona de liber schimb urma a fi o parte a Acordului de Asociere, acest FTA devenind primul tip de acord „deep and comprehensive”, care ar fi implicat UE într-o serie de măsuri privind retragerea barierelor comerciale31. Cu toate acestea, în pofida efortului ucrainean, aceasta a devenit, alături de Belarus, Moldova, Armenia, Azerbaidjan și Georgia, parte a Parteneriatului Estic în 2009, ceea ce a fost văzută ca un fel de substitut al calității de membru UE. Deși câștigarea alegerilor prezidenţiale din 2010 de Viktor Ianukovici a fost văzută de Bruxelles ca o amenințare la adresa reformelor iniţiate cu UE, acesta își manifesta sprijinul pentru colaborarea cu UE. În decembrie 2011, la Summitul UE-Ucraina, încep negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere, însa acesta nu a fost semnat de liderii europeni decât în octombrie 2012, din cauza situației interne tensionate a Ucrainei. Înainte de a intra în vigoare, acesta trebuia ratificat de Parlamentul Ucrainei, Parlamentul European și Parlamentele naționale ale statelor membre. După multe întârzieri voite ale acestui proces, în martie 2014 tratatul a intrat în vigoare. Astfel, constatăm că, deși Revoluția Portocalie a marcat orientarea profundă a Ucrainei către Occident, relațiile dintre aceasta și Uniunea Europeană au fost dificile, fiind influențate atât de politici interne, cât și de factori externi.

O problemă delicată în ceea ce privește relațiile economice ale Ucrainei cu Uniunea Europeană este reprezentată de tranzitul de gaz. Ucraina continuă să fie cea mai importantă rută de tranzit a gazului rusesc în vest32. Dependența statelor europene de resursele naturale rusești a devenit vizibilă în disputele privind gazul dintre Rusia și Ucraina din 2006 și de la începutul lui 2009. În acelaşi timp, Rusia este dependentă de exportul de petrol și gaze naturale către piețele europene.

Cele două crize ale gazului, din 2006, respectiv 2009, au subliniat importanța strategică, pe care o deține un stat de tranzit. Ca răspuns la crize, Uniunea Europeană s-a orientat către găsirea unor noi forme de aprovizionare33. În ciuda încercării Rusiei de a redirecționa transportul de gaz către UE prin sistemul de tranzit din Belarus și prin North Stream Pipeline, Ucraina rămâne cea mai importantă țară pentru tranzitul către UE. Astăzi, 12 state membre UE primesc gaz 31 Veronika Movchan, “Ukraine`s trade policy choice: pros and cons of different regional integration options”, Kiev, Insitute for Economic Research and Policy Consulting, 2011, p. 4. 32 Olga Shumylo-Tapiola, “Why Does Ukraine Matter to the EU”, Bruxelles, Carnegie Europe, 2013, p .3. 33 Ana Maria Ghimiş, „Ucraina – pe cale de a-si pierde pozitia privilegiata”, Bucuresti, Geopolitics.ro, 2011.

RJHIS 1 (2) 2014

279

prin sistemul de tranzit ucrainian. Din pricina acestui fapt, UE a subliniat mereu necesitatea integrării Ucrainei în structurile unificate ale Uniunii34.

Sinteza relaţiilor economice ale Ucrainei

Potențialul pentru un schimb economic mai pround între UE și Ucraina este vast. Ucraina reprezintă o piață de aproximativ 45 mil., iar 70% din suprafața țării reprezintă teren arabil cu calități deosebit de fertile. Pentru ca acest potențial să fie tradus în creștere economică, climatul de afaceri din Ucraina trebuie îmbunătățit pentru ca oamenii de afaceri din UE să investească în Ucraina35.

Un acord de asociere între Uniunea Europeană și Ucraina prezintă avantaje pentru ambele părți. Produsele UE ar putea intra atât pe piața ucrainiană, cât și pe piața rusească, cu bunuri de calitate, fără taxe vamale adiționale. Mai mult decât atât, firmele europene vor avea stimuli pentru a investi în Ucraina, pentru a putea să exporte bunuri înapoi în UE, timp în care ar aduce tehnologia mai aproape de standardele europene. La ora actuală, UE este cel mai important investitor străin în Ucraina36. Încă un stimul pentru investitorii europeni este reprezentat și de forța de muncă ieftină din Ucraina. Reducerea barierelor comerciale cu UE ar putea, de asemenea, să ducă la un boom al exportului de servicii (Transport, IT).

Ucraina importă cel mai mult combustibili, lubrifianți (32,3% în 2010, în principal gaz și petrol din Rusia), echipament tehnic și de transport (19,5%) și bunuri manufacturate (14,4%). În ceea ce privește exporturile, acestea sunt reprezentate de bunuri manufacturate, în special produse de oțel (37,1%) și echipament de transport (17,3%), mâncare și animale vii (11%)37. Din UE, Ucraina importă echipament tehnic și de transport, produse chimice și bunuri manufacturate, iar din CIS, aceasta importă în mare parte gaz, combustibili si lubrifianți. Rusia rămâne al doilea partener comercial al UE privind importurile și al patrulea privind exporturile.

34 O. Shumylo-Tapiola, op. cit. 35 Denys Kuzmin, Iryna Maksymenko, “Analysis of The EU-Ukraine Relations in the Context of the Association Agreement and Related Documents and the EU 2014-2020 Financial Perspective”, Odessa, Center for International Studies, Departament of International Relations – Odessa National University, 2012. 36 D. Kuzmin, op. cit., p. 41. 37 V. Movchan, op. cit., p. 6.


280

Începând cu anul 2005, ca urmare a orientării politicii ucrainiene către Occident, exporturile și importurile dintre Ucraina și Uniunea Europeană au crescut anual cu o rată ridicată. Dacă în 2004 exporturile Ucrainei către UE aveau o valoare de aproximativ 11 miliarde $, în 2007 acestea ating 13 miliarde $, iar în 2008 înregistrează un record de 18 mld. $. Pe de altă parte, importurile Ucrainei din UE aveau în 2004, o valoare de 9 mld. $, iar în 2008 reprezentau 28 mld. $. Balanța comercială cu UE a fost negativă începând cu anul 200538.

În ceea ce privește schimburile economice dintre Ucraina și Rusia, respectiv UE, importurile au menținut trendul ascendent în perioada 2004-2009. În anul 2004, valoarea importurilor din Rusia era de 5.889 mld. $, iar în 2008 valoarea importurilor din UE depășește valoarea importurilor din Rusia cu aproximativ 5 mld. $. În ceea ce privește importurile, acestea variază de la an la an39. Se observă o scădere a valorii exporturilor către Rusia în anul 2005, ca urmare a orientării politicii economice către Uniunea Europeană, în conformitate cu Planul de Acțiune stabilit între cele două. În 2008, valoarea importurilor din Rusia este semnificativ mai mică (23 mld. $) decât valoarea importurilor din UE (28 mld. $)

Deși volumul schimburilor internaționale ale Ucrainei a crescut în mod constant, timp de un deceniu (din 1998 și până în 2008), în 2009, volumul schimburilor a scăzut, în mare parte din cauza crizei economice mondiale și a impactului major al acesteia asupra economiei Ucrainei40. Serviciul statistic al statului ucrainian raportează o scădere de 41% în ceea ce privește exporturile și de 47% în ceea ce privește importurile. În 2010, volumul schimburilor s-a întors la volumul pre-2009, exporturile crescând cu 30% și importurile cu 34%.

În perioada 2011-2013, se observă o creștere a nivelului importurilor Ucrainei din Uniunea Europeană și o scădere a importurilor provenind din Rusia. În 2011, importurile venind din Uniunea Europeană atingeau aproape 26 mld., valoare depășită de importurile venite dinspre Rusia (30 mld. $). Totuși, în anul 2013 se produce o inversare în ceea ce privește schimburile comerciale, valoarea

38 Date furnizate de Serviciul de statistică al statului ucrainian, accesibile online la adresa http://ukrstat.org/en/operativ/menu/menu_e/zed.htm. 39 Date furnizate de Institutul de Statistică al Federaţiei Ruse, accesibile online la adresa http://www.gks.ru/bgd/regl/b14_12/IssWWW.exe/stg/d02/26-05.htm. 40 V. Movchan, op. cit., p.4.

RJHIS 1 (2) 2014

281

importurilor din UE (27 mld. $) depășind valoarea importurilor din Rusia cu aproximativ 4 mld. $41.

Atât în 2006, cât și în 2013, Ucraina rămâne unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai Rusiei. Ucraina era al doilea partener de schimb al Rusiei, după Germania (13,4% din importuri) acumulând 6,7% din importurile Rusiei, de vreme ce din totalul importurilor Uniunii Europene, Ucraina acoperea doar 0,7%42. Acest trend se păstrează și în anii următori, datele arătând că în 2013, Ucraina este a treia țară din care importă bunuri Rusia, după China (15%) și Germania (14%). Astfel, din totalul importurilor rusești, 5,5% provin din Ucraina. Tot în anul 2013, din totalul importurilor făcute de Uniunea Europeană, doar un procent de 0,8% provin din Ucraina.

În acelaşi timp, trebuie să notăm evoluţia organizaţiei CSI sub conducerea lui Vladimir Putin. Acordurile bilaterale dintre statele CSI au fost înlocuite cu o platformă comună comercială prin înființarea în 2012 a Zonei Comerciale Libere care să faciliteze schimburile comerciale în zona CSI. Aceste demersuri marchează orientarea economică pe care organizația a dezvoltat-o, proiectul fiind conceput pe mai multe etape de integrare a subiecților CSI într-o comunitate asemănătoare UE, aşa-numita Uniune Economică Euroasiatică. În ceea ce privește atitudinea Ucrainei faţă de aceste proiecte, aceasta s-a manifestat mereu cu reținere, pentru că ar fi periclitat procesul de integrare europeană43.

Așadar, relațiile comerciale ale Rusiei și ale UE cu Ucraina au evoluat de-a lungul timpului într-o manieră distinctă. Observăm că odată cu încheierea Revoluției Portocalii, orientarea politicii externe a Ucrainei către Occident și către UE se reflectă și în relațiile comerciale. UE nu devine doar cel mai mare investitor străin în Ucraina, ci și un partener comercial important, toate acestea marcând importanța pe care o constituie o piață de 45 milioane locuitori, pentru exporturile Uniunii.

41 Date furnizate de Insistutul de Statistică al Ucrainei şi Insitutul de Statistică al Federaţiei Ruse. 42 Date furnizate de Observatory of Economic Complexity, accesibile online la adresa http://atlas.media.mit.edu/profile/country/rus/. 43 Украина может пересмотреть договоры о ЕЭП (http://korrespondent.net/ukraine/politics/1137 87-ukrainamozhet-peresmotret-dogovory-o-eep).


282

Concluzii

Ucraina este un stat de perspectivă pentru toată comunitatea europeană, atât politic, cât și economic. În condițiile potrivite, Ucraina ar putea oferi atât coerență și stabilitate în probleme de securitate, dar și în probleme legate de energie. Cu siguranță, când vine vorba de vecinătatea comună dintre Rusia și UE, Ucraina este o parte importantă a mizei competiției celor doi actori.

Precum am prezentat, Ucraina se dezvoltă pe doi vectori. Primul vector al Ucrainei este Rusia, statul de care aceasta este legată profund, legăturile acestora fiind nu numai de natură civilizaţională și istorică, dar și economice sau politice. Încă de la înființarea statului independent ucrainian, Rusia este susținătorul și partenerul economic principal al acesteia, fapt atestat de prezenţa numeroaselor companii rusești în Ucraina şi de dependenţa faţă de piața și producția Ucrainei. Cele două state sunt, după cuvintele președintelui L. Kravciuk, „condamnate să fie prietene”, iar această legătură ambivalentă de prietenie și respingere între cele două state trebuie să fie luată în considerare indiferent ce aspect al Ucrainei cercetăm.

Pe de altă parte, al doilea vector al dezvoltării Ucrainei este Uniunea Europeană. Aceasta este percepută în Ucraina ca o sursă de stabilitate și bunăstare economică și un standard de guvernare și funcționare politică. Administrațiile Kievului au urmărit mult timp să se adapteze Uniunii, să convingă angajamentul ei față de modelul european economic, considerând că în acest fel Ucraina își poate consolida definitiv atât independența, cât și un sistem politic și economic modern. Bucurându-se atât de atenția UE, dar și a Rusiei, Ucrainei i se deschide oportunitatea de a-și media partenerii. Pe lângă aceasta, Ucraina este unul dintre cele mai mari state ale Europei, cu o populație de aproximativ 45 milioane locuitori, indicând un potențial economic semnificativ. De asemenea, Ucraina ar putea fi „grânarul Europei” sau distribuitorul de energie al vestului în parteneriat cu Rusia.

În concluzie, potențialul economic al Ucrainei reprezintă o perspectivă ce va fi dezvoltată cu siguranță, dar nu putem să nu remarcăm că, deocamdată, obstacolul principal în calea stabilității sale îl reprezintă însuşi principalul ei avantaj, faptul că Ucraina este puntea economică a Europei între doi poli globali de putere.

RJHIS 1 (2) 2014

283

Anexa

Grafic 1. Importurile, exporturile și balanța comercială a Ucrainei cu Uniunea Europeană, în perioada 2004-2013

*Date furnizate de Serviciul Statistic de Stat al Ucrainei

Bibliografie Aslund, Andres, How Ukraine Became a Market Economy and Democracy,

Washington DC, Peter G. Peterson Insitute for International Economics, 2009

Aslund, Andres; De Menil, George, Economic Reform in Ukraine: The Unfinished Agenda, New York, M. E Sharpe, 2000

Boyarchuk, Dmytro; Golodniuk, Inna; Jakubiak, Malgorzata; Kolesnichenko, Anna; Mykhaylychenko, Mykyta; Paczynski, Wojciech; Tsarenko, Ana; Varyschuk, Vitaly,“Prospects for Eu-Ukraine Economic Relations”, Varsovia, CASE – Center for Social and Economic Research, 2006

European Union External Action Agency, Fact Sheet “EU-Ukraine relations”, Bruxelles, 12 septembrie 2014


284

Gayoso, Descalzi; Carmen, Amelia, Russian hegemony in the CIS region: an examination of Russian influence and of variation in consent and dissent by CIS states to regional hierarchy, A thesis submitted to the Department of International Relations of the London School of Economics for the degree of Doctor of Philosophy, London, October 2011

Ghimiş, Ana Maria, „Ucraina – pe cale de a-şi pierde poziţia privilegiată”, Bucureşti, 2011, Geopolitics.ro

Krol, Michal, “What now for EU-Ukraine relations?”, ECIPE Bulletin, nr. 11/2013 Kuzmin, Denys; Maksymenko, Iryna, “Analysis of The EU-Ukraine Relations in

the Context of the Association Agreement and Related Documents and the EU 2014-2020 Financial Perspective”, Odessa, Center for International Studies, Departament of International Relations – Odesa National University

Linn, Johannes F., Economic (Dis)Integration Matters: The Soviet Collapse Revisited,Mosova, The Brookings Institution, October 2004

Movchan,Veronika, “Ukraine`s trade policy choice: pros and cons of different regional integration options”, Kiev, Insitute for Economic Research and Policy Consulting, Institute for Economic Research and Policy Consulting, decembrie 2011

Nygren, Bertil, The Rebuilding of Greater Russia. Putin’s foreign policy towards the CIS countries, New York, Routledge, 2008

Paul, Amanda, Belmega, Vasyl, “The EU-Ukraine – Where to next?”, European Policy Center, 21 septembrie 2011

Shumylo-Tapiola, Olga, “Why Does Ukraine Matter to the EU”, Bruxelles, Carnegie Europe, 2013

Wilson, Andrew, “Ukraine. Political and Economic Lessons From Democratic Transitions”, New York, Council on Foreign Relations, 2013

Козюк, В. В., Родіонова, Л. А., Вергелес, Т. І., Історія економіки та економічної думки : ХХ - початок ХХІ ст., Знання, 2011. – 582 с.

Кузнецов, Игорь, Прямые инвестиции из России за пределы СНГ стремительно растут, «Экономика и жизнь» №01 (9517)

Орлова, Т.В., Історія нових незалежних держав: Post-sovieticum, навч.посібник, Знання, 2010

Свобода, Карел, Экономическая Трансформация На Постсоветском Пространстве, Русский Вопрос, Issue 1, 2007

Украина может пересмотреть договоры о ЕЭП, accesibil online la adresa http://korrespondent.net/ukraine/politics/113787-ukraina mozhet-peresmotret-dogovory-o-eep/Kорреспондент.net, 8 февраля 2005

Чубрик, Александр, Общий обзор развития экономик стран СНГ в 1991–2003 годах, ЭКОВЕСТ, 2006

RJHIS 1 (2) 2014

285

Юхименко П. І., Леоненко П. М., Історія економічних учень, Навчальний посібник , Знання-Прес, 2005

Surse web: Mission of Ukraine to the European Union (http://ukraineeu.mfa.gov.ua/en/ukraine-eu/relations) Website-ulSeviciului de Statistica al Ucrainei: www.urkstat.org Website-ulSeviciului de Statistica al Federatiei Ruse: www.gks.ru http://www.tradingeconomics.com http://atlas.media.mit.edu

RJHIS 1 (2) 2014

287

Book Reviews

Mihail Gorbaciov, Amintiri. Via ța mea înainte și după perestroika, București, Ed. Litera, 2013

Ionuț Filipescu Oricine se poate întreba de ce am găsit de cuviință să prezentăm acest

volum memorialistic într-o revistă de istorie de specialitate. Ei bine, răspunsul este pe cât se poate de simplu: pentru că omul care de curând și-a publicat Amintirile este unul dintre cei mai importanți foști lideri ai lumii, ultimul conducător al Uniunii Sovietice, Mihail Sergheevici Gorbaciov.

Ca orice volum de memorii, nici acesta nu face excepție în ceea ce privește relativul grad de subiectivism, ceea ce face ca munca noastră să fi fost cu atât mai dificil ă. În această carte, Mihail Gorbaciov și-a propus să vorbească despre el, despre familia lui – în cadrul căreia soției sale îi sunt dedicate foarte multe pagini – și, evident, despre activitatea sa politică. Scopul nostru a fost acela de a evidenția modul în care autorul a receptat diferitele evenimente la care a participat – indiferent dacă a făcut-o în calitate de actor sau martor –, precum și stabilirea mobilului care l-a determinat să acționeze într-un anumit fel de-a lungul tumultuoasei sale vieți politice.

Cartea este structurată în 3 părți (I. Universitățile mele; II. Drumul spre

vârf; III. Cum s-a făcut perestroika), prima parte fiind de departe cea mai interesantă din punct de vedere uman și mai puțin relevantă din punct de vedere istoric și politic.

Originar din satul Privolnoe, Mihail Gorbaciov a trăit 42 de ani în ținutul Stavropol. Episoadele trăite și descrise de autor ne dezvăluie modul de viață în Uniunea Sovietică înainte și după al Doilea Război Mondial. Anul 1933 a reprezentat o teribilă foamete, familia bunicului său patern pierzând 3 copii din cauza inaniției. Al Doilea Război Mondial l-a marcat profund pe tânărul Gorbaciov, astfel că ne întrebăm dacă atrocitățile despre care ia cunoștință i-au marcat profund gândirea politică, iar răspunsul nu poate fi decât afirmativ.

În anul 1950, acesta se înscrie la Universitatea de Stat din Moscova, în același an devenind și membru-candidat al PCUS.

Books Reviews RJHIS 1 (2) 2014

288

Perioada destalinizării promovată de către Hrușciov coincide cu începutul carierei sale politice ca activist de partid nu departe de zona în care se născuse. Din șirul conducătorilor Uniunii Sovietice care l-au precedat, pare-se că Hrușciov a fost cel mai apreciat de către Gorbaciov, considerându-l un continuator al lui Lenin și un precursor al lui Andropov și al lui însuși. Caracterizând perioada hrușciovistă, autorul sesizează faptul că acesta a vrut să facă să funcționeze sistemul folosind chiar metodele tipice modului său de funcționare. Însă sistemul nu numai că nu a acceptat ideile reformatoare, ci chiar s-a împotrivit. Însă în perioada în care Hrușciov s-a aflat la Kremlin s-au făcut primii pași către demontarea regimului totalitar, acesta venind în întâmpinarea nevoilor și cerințelor tuturor cetățenilor, a dorinței lor de pace.

A doua parte a cărții este cea în care este descrisă perioada de ascensiune a lui Gorbaciov spre vârful puterii sovietice. În acest interval temporar, Gorbaciov intră într-un strâns contact cu modul de funcționare a sistemului comunist. Expertiza autorului este una sumbră: sistemul centralizat care gestiona fiecare ramură a societății frâna energia vitală a acesteia, iar cele mai mici devieri și încercări de a ieși din tiparele sale erau înăbușite fără milă. Este limpede că un sistem în care totul era stabilit prin plan și care beneficia doar de fonduri de la stat nu lăsa spațiu de manevră oamenilor cu inițiativă și spirit întreprinzător. Cu toate acestea, abia în momentul în care a devenit secretar al CC al PCUS pe probleme de agricultură (1978), Gorbaciov a reușit să înțeleagă adevăratele dimensiuni ale dezordinii din economia statului.

Una dintre cele mai interesante descrieri ale autorului este aceea în care analizează cauzele eșecului sistemului economic centralizat și planificat în competiția cu economia liberă practicată în țările capitaliste în anii ’80 ai secolului precedent: Și doar era o perioadă când multe evoluții negative din viața țării ar fi

putut fi stopate, când s-ar fi putut iniția o serie de reforme. Dar vai! Timpul trecea

fără întoarcere. În toată lumea, sub impulsul revoluției tehnico-științifice, aveau

loc schimbări grandioase în sfera producției, a comunicațiilor, a vieții de zi cu zi,

schimbări care transformau radical funcționarea societății. Alte țări, trecând

uneori prin căutări dureroase, aleseseră să încerce să răspundă la provocările

vremurilor, în timp ce sistemul nostru, care se baza, s-ar fi zis, pe o „teorie

înaintată”, pe o abordarea planificată, sistemică și pe metode științifice de

RJHIS 1 (2) 2014

289

gestiune a economiei, respingea inovațiile, mergând împotriva cursului general al

dezvoltării civiliza ției1. Experiența sa din anii în care a îndeplinit funcția de secretar al CC al PCUS

pe probleme de agricultură l-au ajutat să înțeleagă deficiențele sistemului sovietic. Vizitele întreprinse de acesta în RFG, Canada, Italia, Marea Britanie ș.a. i-au modificat profund viziunile asupra vieții politice și sociale.

Autorul ne face o descriere amănunțită a modului în care au escaladat intrigile politice după moartea lui Brejnev. Capitolele finale ale părții a doua conțin numeroase detalii fascinante legate de ultimele faze ale ascensiunii lui Gorbaciov, prin intermediul acestuia intrând în culisele relațiilor dintre membrii de vârf ai nomenclaturii sovietice în perioada în care 3 lideri vârstnici și bolnavi – Brejnev, Andropov și Cernenko – au murit în decurs de numai 3 ani și 4 luni. Nevoia de schimbare devenise evidentă chiar și la nivelul conducerii partidului, Gorbaciov fiind de părere că doar un amestec de conjunctură și convingere a unora dintre colegii lui de generație în legătură cu necesitatea înnoirii sunt cele care l-au propulsat în vârful conducerii PCUS. Pentru a susține faptul că alegerea sa a avut loc în condiții pe cât se poate de normale, fără presiuni, autorul redă înregistrarea de lucru a acelei ședințe a Biroului Politic.

Ultima parte a cărții se ocupă de perioada în care Gorbaciov s-a aflat la conducerea URSS, de la startul politicilor de perestroika și glasnost și până la prăbușirea Uniunii Sovietice. Esența perestroikăi consta în depășirea sistemului totalitar, în trecerea la libertate și democrație, însă aceste politici s-au confruntat cu regimul totalitar și cu societatea infestată de viciile lui. Autorul motivează inițierea politicii perestroikăi ca bazându-se pe credința că odată cu dobândirea libertății oamenii sovietici vor dovedi spirit inovator și energie creatoare, Gorbaciov considerând că „mai multă democrație“ va însemna și „mai mult socialism”. Linia politică adoptată oferea premisele lărgirii orizontului și perspectivelor Uniunii Sovietice. În esență, era vorba despre asigurarea unei tranziții pașnice, fără violență, de la un sistem politic care se pregătea să apună, bazat pe monopolul impus al partidului, la un sistem în care puterea reală să aparțină poporului.

Cu toate acestea, eforturile sale se loveau de indolența sau conservatorismul funcționarilor locali, Secretarul General primind zilnic

1 Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika, Editura Litera, București, 2013, p. 294.


290

aproximativ 3500-4000 de scrisori în care erau exprimate îngrijorările oamenilor față de pasivitatea autorităților locale.

În privința relațiilor externe, autorul descrie viziunile sale în ceea ce privește poziția Uniunii Sovietice în raport cu alte state. Începând perestroika, a cărei menire a fost aceea de a reda libertate propriului popor, conducerea sovietică a trebuit să recunoască același drept și altor țări din cadrul lagărului comunist. Neimplicarea în problemele interne ale țărilor membre ale Pactului de la Varșovia a fost unul dintre pașii cei mai importanți care au fost făcuți în vederea eliberării de moștenirea stalinistă. Cu toate acestea, numeroasele întâlniri pe care ni le înfățișează autorul nu aduc o lămurire asupra evenimentelor internaționale. Cel mult, caracterul inedit este cuprins în detaliile de culise ale acestor întâlniri, având aici în vedere în special relațiile sale cu Ronald Reagan. Gorbaciov detaliază întâlnirile sale cu președintele american, însă o face dintr-o poziție defensivă, încercând să prezinte tratatele de dezarmare ca pe o realizare venită aproape în totalitate la inițiativa sa.

Discuțiile cu Brandt, negocierile cu Reagan, cu Kohl, cu Gandhi, cu Mitterand și cu alți lideri politici ai Europei, Americii sau Asiei i-au oferit conducătorului Uniunii Sovietice suficiente argumente pentru a milita pe cât se putea de fervent în vederea promovării mai active a principiilor noii gândiri cu privire la toate aspectele politicii externe a URSS, în cadrul căreia destinderea internațională, reducerea armelor nucleare, neimplicarea în politica internă a altor state au fost principalele coordonate.

Gorbaciov scrie că nu şi-a dorit o revoluţie, acesta fiind de părere că ar fi fost nevoie de 25-30 de ani pentru restructurarea ţării. Autorul consideră că se afla pe calea cea dreaptă în calitate de lider al URSS, doar jocul circumstanțelor fiind responsabil pentru eșecul perestroikăi. Gorbaciov mai este de părere că ar fi trebuit să se foloseacă mai mult de aparatul de partid şi că ar fi trebuit să înlocuiască mai repede „vechea gardă“ a partidului.

Ultimul conducător al Uniunii Sovietice este de părere că perestroika nu trebuie evaluată neapărat după lipsurile sale, ci după amploarea cotiturii pe care a produs-o în istoria lumii, autorul considerând că programul propus de către el și echipa sa a fost un răspuns viabil pentru necesitățile stringente ale societății sovietice din acea vreme.

În ultimele capitole ale cărții, autorul analizează fazele finale ale destrămării Uniunii Sovietice. Modul în care sunt expuse aceste evenimente par o

RJHIS 1 (2) 2014

291

autojustificare în fața istoriei și chiar o răfuială personală cu Boris Elțîn, considerat principalul responsabil al destrămării Uniunii. În ceea ce privește propriile lipsuri, acesta menționează că a întârziat procesul de reformare a URSS și faptul că nu a știut să transforme la timp PCUS într-un partid democratic de tip modern.

În ciuda subtitlului cărții, Viața mea înainte și după perestroika, foarte puține amănunte aflăm despre viața de după plecarea de la Kremlin a lui Gorbaciov, de aici rezultând și principalele carențe ale volumului de față. De asemenea, aflăm foarte puține despre rolul KGB-ului în istoria Uniunii Sovietice (cu excepția a două aluzii fără prea mare importanță) sau întâlnirile cu George Bush. În ceea ce privește schimbările care au survenit în anul 1989 în țările aflate sub regimuri comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană, nu aflăm absolut nimic.

Despre Mihail Gorbaciov se va mai scrie mult deoarece prefacerile din țara pe care a condus-o nu sunt pe deplin înțelese. Poate chiar el va mai scrie încercând să-și lămurească detractorii cu privire la alte aspecte ale vieții sale politice. Această carte, departe de a fi cea mai completă despre omul și politicianul Gorbaciov, ne oferă totuși câteva clarificări care ar putea contribui ca sursă de informații pentru studii mai ample în viitor. Robert D. Kaplan, Răzbunarea geografiei: Ce ne spune harta despre conflictele

viitoare și lupta împotriva destinului, trad. Mihnea Gafița, București, Ed. Litera, 2013

Liviu-Mihail Iancu

Această carte reprezintă versiunea în limba română a volumului cu titlul

The Revenge of Geography: What the Map Tells Us About Coming Conflicts and

the Battle Against Fate, publicat în 2012 în Statele Unite. Autorul, Robert Kaplan, american de origine evreiască, este unul dintre cei mai influenţi gânditori în materie de geopolitică de peste ocean, fiind corespondent al revistei de analize politice The Atlantic şi membru al think-tank-ului Stratfor. Nu întâmplător, Kaplan este chemat periodic pentru a conferenţia la cele mai prestigioase instituţii academice şi de stat din SUA.


292

În paginile volumului de faţă, autorul, recunoscut drept un adept al pragmatismului realist, încearcă să aducă echilibrul între umanismul liberal, care pune accentul pe voinţa transformatoare a omului, şi determinismul geografic, care subliniază limitele pe care geografia le stabileşte pentru acţiunile umane. Demersul lui Kaplan nu este unul gratuit, izvorât dintr-un avânt filosofic sau o slăbiciune cărturărească, ci este foarte practic, întrucât în funcţie de raportul dintre cele două curente se trasează liniile directoare ale politicii externe a SUA, acea celebră grand

strategy, în termeni americani. Astfel, în mod concret, autorul propune reconsiderarea importanţei geografiei în creionarea politicii externe a Washingtonului, fără a face din această disciplină un unic fundament de nezdruncinat. În viziunea lui Kaplan, propunerea nu este nimic altceva decât o corecţie necesară a orientării intervenţionist-idealiste generalizate în primii ani după 1990, care, ignorând limitările geografice, a condus în cele din urmă la eşecurile americane din Afganistan şi Irak, interpretate de autor drept „o răzbunare a geografiei“.

Aceste idei sunt prezentate în prefaţa şi în primele două capitole ale părţii întâi ale volumului, fiind susţinute de numeroase exemple concrete din cariera de jurnalist a autorului. De altfel, el formulează foarte clar dificultatea inerentă demersului său – Cum stabilim o linie de demarcaţie între necesitatea de a

recunoaşte importanţa geografiei în modelarea istoriei şi pericolul de a da o prea

mare importanţă acestui fapt? (p. 77) – regăsind răspunsul în determinismul probabilist al lui Raymond Aron: omul este liber în cadrul limitărilor impuse de geografie. Cu cât geografia şi limit ările pe care ea le impune sunt înţelese mai profund, cu atât libertatea de acţiune este mai completă şi rezultatele mai satisfăcătoare.

Această tensiune dintre geografie şi voinţa umană, elemente între care Kaplan năzuieşte să introducă un echilibru pe cât de necesar, pe atât de dificil de realizat, este urmărită apoi în scrierile istoricilor, geografilor şi geopoliticienilor celebri, de la Herodot la Halford Mackinder, de la William Hardy McNeill, Arnold Toynbee şi Marshall Hodgson la Alfred Thayer Mahan, Karl Haushofer şi Nicholas Spykman. Prezentarea perspectivelor teoretice ale acestor autori, cuprinsă în capitolele III-VII, străbătută de „firul roşu“ al tensiunii geografic-uman, este utilă nu doar pentru susţinerea ideii centrale, ci şi pentru a pune la dispoziţia cititorilor întregul inventar conceptual necesar înţelegerii analizelor pe spaţii geografice din cea de-a doua parte a lucrării. Înainte de a realiza însă această

RJHIS 1 (2) 2014

293

trecere, autorul introduce un ultim capitol teoretic, intitulat „Criza de spaţiu“, în care, citând autori recenţi, se referă la ultimele tendinţe de evoluţie ale omenirii, cu impact asupra analizei geopolitice: proliferarea armelor de distrugere în masă şi dezvoltarea vectorilor purtători cu rază mare de acţiune, explozia demografică, urbanizarea şi atomizarea indivizilor, rolul crescut al mulţimilor în politică, importanţa mass-media, dispariţia vidurilor de putere de pe harta lumii. Reluând în mare idei exprimate şi în articolul The Coming Anarchy din februarie 1994, Kaplan reuşeşte într-o manieră incitantă să actualizeze tradiţionalele teorii geopolitice prin includerea acestor mutaţii specifice începutului secolului XXI.

Partea a doua conţine şase capitole în care sunt studiate spaţii geografice din Eurasia şi Pacific, astfel: IX – Europa, X – Rusia, XI – China şi Asia de Est şi de Sud-Est, XII – India, Pakistan, Afganistan, XIII şi XIV – Orientul Mijlociu, cu accent asupra Iranului şi Turciei. Prezentările fiecărui spaţiu în parte conţin stabilirea celor mai importante caracteristici geografice şi demografice, scurte schiţe ale evoluţiei istorice, analize ale situaţiei politice actuale şi previziuni pentru viitor. Autorul reuşeşte să menţină un echilibru între general şi detalii, chiar dacă pe alocuri specialistul în istorie sau în geografie se poate declara nemulţumit de unele simplificări inerente unei asemenea lucrări (de exemplu, capacitatea Rusiei de a rezista unor situaţii dificile este explicată parţial printr-o rezistenţă superioară a ruşilor în faţa lipsurilor şi a suferinţei, dobândită ca urmare a expunerii îndelungate la o climă friguroasă). În ansamblu însă, expunerile sunt echilibrate, logice şi bine articulate. Mai ales în cazul Chinei, subcontinentului indian şi Iranului, spaţii cu care cititorul român este mai puţin familiarizat decât cu Europa sau Rusia, perspectivele propuse de Kaplan pot fi extrem de surprinzătoare prin noutate şi îndrăzneală. De exemplu, Iranului i se recunoaşte, din punct de vedere geografic şi istoric, temeinicia aspiraţiilor la hegemonia regională, cu menţiunea că actualul regim ultrareligios este elementul care împiedică impunerea în regiune printr-un amestec irezistibil de soft power şi avantaje de natură geografică.

Cel puţin la fel de interesantă este şi partea a III-a a volumului, care se referă la Statele Unite. De fapt, spre acest ultim capitol converg toate analizele anterioare, pentru că aici se desăvârşeşte imaginea de ansamblu pe care o creionează Kaplan, pornind de la geografia întregii lumi, cu scopul de a descoperi ce direcţii de acţiune sunt potrivite pentru SUA la începutul secolului XXI. Viziunea lui Kaplan este una foarte interesantă şi în cea mai mare parte realistă. Pentru el, SUA este o putere imperială în declin relativ, care nu mai poate şi nu


294

mai trebuie să îşi irosească forţele prin acţiuni de „jandarm universal“. Într-o lume în care tot mai mulţi actori regionali îşi fac un titlu de onoare din a contesta puterea americană, Kaplan găseşte ca fiind înţeleaptă o retragere relativă a SUA din Eurasia astfel încât, cu minimum de efort şi cu ajutorul aliaţilor să prezerve un echilibru în Marea Insulă a Lumii, compusă din Europa, Asia şi Africa. Acestei politici asemănătoare celei duse de Marea Britanie în secolul XIX faţă de Europa, autorul îi adaugă drept complement obligatoriu o atenţie sporită acordată continentului american, în special evoluţiilor demografice din America Centrală şi mai ales din Mexic, care ameninţă să destabilizeze sud-vestul SUA. Kaplan îşi imaginează o unificare de facto, sub controlul SUA, a întregului continent american de la nord de jungla amazoniană, în jurul Mării Caraibilor, această Mediterană a Lumii Noi, după modelul oferit de Imperiul Roman în antichitate în Europa. Astfel, cu o poziţie ferm stabilită în emisfera vestică şi intervenind inteligent în cea estică, fără a suprasolicita beneficiile geografiei sale unice, SUA poate să treacă fără convulsiuni deosebite de la rolul de unică superputere globală la acela de cea mai importantă şi mai stabilă putere regională, arbitru al jocului de putere de pe întreg mapamondul.

Fără a fi o lucrare epocală, a cărei consultare să fie obligatorie de acum înainte, Răzbunarea geografiei este totuşi o carte care merită citită datorită ideii sale centrale, sintezelor teoretice reuşite din partea întâi, fecundităţii în idei, ipoteze şi viziuni din părţile a doua şi a treia. Kaplan a reuşit să scrie un volum care poate fi citit cu plăcere şi cu folos de publicuri diferite, de la iniţiaţi, deopotrivă în teoria geopolitică, cât şi în practica politicii externe, până la novici interesaţi de afacerile internaţionale şi de felul în care este decisă şi se derulează soarta omenirii. Cartea este cu atât mai atractivă cu cât este scrisă într-un stil accesibil (uneori redat cu stângăcie în traducerea românească) şi utilizează numeroase exemple de o mare putere evocatoare, furnizând la final o bibliografie amănunţită celor care intenţionează să aprofundeze subiectele abordate de autor.

În lumina tuturor acestor considerente, apreciez că lectura celor 452 de pagini ale ediţiei româneşti (480 incluzând bibliografia şi indicele) nu poate fi decât utilă cititorului, indiferent de cunoştinţele sale anterioare în domeniul geopoliticii şi al relaţiilor internaţionale, oferindu-i un motiv în plus şi un sprijin important pentru reflecţia asupra omenirii, aşa cum se prezintă ea din punct de vedere politic, în relaţie cu geografia planetei, la începutul secolului XXI.

RJHIS 1 (2) 2014

295

Larry L. Watts, Cei din dintâi vor fi cei din urmă. România şi sfârşitul Războiului Rece, trad. de Adriana Bădescu, Editura RAO, Bucureşti, 2013

Petre Opriş

După eşecul ştiinţific înregistrat în anul 2011 la Editura RAO, unde a editat lucrarea Fereşte-mă, Doamne, de prieteni… Războiul clandestin al Blocului

Sovietic cu România, Larry L. Watts a revenit la aceeaşi editură după doi ani pentru a publica un nou volum: Cei din dintâi vor fi cei din urmă. România şi

sfârşitul Războiului Rece. Din păcate, şi această carte este marcată profund de lipsa acurateţii

ştiinţifice şi de lupta cu fantomele trecutului, la fel ca precedenta. Cititorii asistă la un dialog purtat de la distanţă cu un fost general de Securitate, Ion Mihai Pacepa – un alt exponent al serviciilor secrete care îmbină anumite informaţii de cultură generală cu jumătăţi de adevăr, în cărţile pe care le-a publicat din 1987 până în prezent. Ne străduim să fim politicoşi, evitând cuvântul „minciuni” pentru a caracteriza anumite informaţii pe care atât Larry L. Watts, cât şi Ion Mihai Pacepa le difuzează în mod constant despre perioada în care România s-a aflat în lagărul politico-militar comunist, condus de Uniunea Sovietică.

Remarcăm de asemenea că volumul publicat de Larry L. Watts nu are bibliografie. Chiar şi studenţii care prezintă lucrări de dizertaţie pentru absolvirea facultăţii ştiu faptul că menţionarea bibliografiei este o condiţie tehnică esenţială pentru a avea complet aparatul critic al unei lucrări ştiinţifice.

Deşi a avut la dispoziţie şi a utilizat multe documente declasificate de Agenţia Centrală de Informaţii a S.U.A., iar la Arhivele Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti sunt dosare declasificate despre subiectele pe care le-a analizat, Larry L. Watts s-a cramponat de ideile expuse în lucrarea sa precedentă, pe care am menţionat-o. De exemplu, acesta a negat ajutorul militar semnificativ acordat de autorităţile de la Bucureşti, în perioada 1965-1969, Republicii Democratice Vietnam (cunoscută sub numele de Vietnamul de Nord). Acel ajutor a fost oferit în concordanţă cu posibilităţile materiale şi financiare ale României şi solicitările exprimate pe diferite căi de reprezentanţii nord-vietnamezi. În anul 1965, autorităţile române au acordat un ajutor nerambursabil în valoare de 3,3 milioane de ruble, apoi acesta a crescut de la 9,2 milioane de ruble (1966) la 31 de milioane


296

(1967), 47,7 milioane (1968) şi 26,7 milioane de ruble (1969). Cu excepţia anului 1966, România a expediat în Republica Democratică Vietnam numai ajutoare nerambursabile, iar valoarea bunurilor militare româneşti care au ajuns la Hanoi a fost următoarea: 1,8 milioane de ruble (1965), 4,2 milioane (1966), 14 milioane (1967), 22,7 milioane (1968) şi 12,9 milioane (1969). În procente, situaţia se prezintă astfel: circa 54% din ajutorul total oferit în anul 1965 a fost de natură militară; 27,6% în 1966; 45% în 1967; 47% în 1968; 48,3% în anul 1969.

Autorul american nu a consultat dosarul nr. 126/1972, existent în fondul C.C. al P.C.R. – Cancelarie, rezumându-se la o sursă americană de informaţii pentru a formula următoarea frază: „Astfel, secretarul de stat adjunct McGeorge Bundy a enumerat [în 1968] principalele aspecte care avantajau Bucureştiul faţă de Varşovia ca posibil centru al negocierilor, începând cu şirul de rapoarte diplomatice „corecte şi imparţiale” şi continuând cu faptul că era „în mod evident cel mai independent” dintre toţi membrii nonsovietici ai Pactului de la Varşovia, că ajutorul considerabil acordat Vietnamului de Nord nu fusese militar (cu excepţia

combustibilului pentru avioane), că avea o presă mult mai liberă şi nu exista un antisemitism oficial (Polonia fiind marcată la acel moment de o epurare a liderilor comunişti evrei la origine) (subl.n. – P.O.)”.

O altă greşeală are ca subiect perioada în care s-a discutat pentru prima dată la Bucureşti şi Moscova despre desfiinţarea unor SOVROM-uri. În ultima lucrare a sa, Larry L. Watts a afirmat următoarele: „Astfel, eforturile Bucureştiului de

înlocuire a directorilor sovietici care controlau industria şi economia României,

lansate la nici 48 de ore după moartea lui Stalin, în 1953, şi ini ţiativa de a dizolva

„întreprinderile comune” sovietice (sovromurile) – lucruri care au stârnit

protestele lui Hruşciov şi pe a căror temă autorităţile sovietice au continuat să discute în contradictoriu cu România până spre mijlocul anilor 1960 – au fost

prezentate [de adepţii teoriei Calului Troian de la reprezentanţa oficială a S.U.A. de la Bucureşti, precum şi din C.I.A.] ca o mişcare de inspiraţie sovietică, menită

să păcălească Occidentul (subl.n. – P.O.)”. În realitate, situaţia era total diferită şi a fost prezentată în 2012, într-un

volum de documente editat la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului. Primele discuţii româno-sovietice despre desfiinţarea unor SOVROM-uri au avut loc în timp ce o delegaţie română participa la reuniunea Biroului Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (Moscova, 25 februarie – 3 martie 1953), iar Iosif Stalin trăia. Este doar o simplă coincidenţă faptul că liderul politic sovietic a

RJHIS 1 (2) 2014

297

decedat la 5 martie 1953, cu două zile înainte de şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia Miron Constantinescu a prezentat rezultatele discuţiilor de la Moscova despre desfiinţarea unor SOVROM-uri. Autorul american fie nu cunoaşte aceste amănunte, fie le ignoră şi se bazează doar pe informaţiile declasificate de Agenţia Centrală de Informaţii a SUA.

În altă ordine de idei, autorul american a afirmat astfel: „După ce a pus

capăt, în 1961, practicii de a-şi trimite ofiţerii de armată şi de informaţii pentru

pregătire în URSS, România a întrerupt colaborarea informativă cu KGB şi cu celelalte organe de securitate din Pactul de la Varşovia, în perioada iunie-august 1963 (subl.n. – P.O.)”. Din păcate, şi aici există cel puţin o informaţie eronată, care merită a fi explicată. De exemplu, începând din 1960, Direcţia I a M.A.I. a trimis anual câte o serie de ofiţeri la cursurile de informaţii care se organizau în URSS. În vara anului 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a exprimat nemulţumirea pentru faptul că reţelele serviciilor sovietice de informaţii erau active în continuare în România – deşi cea de-a doua conflagraţie mondială se încheiase demult. În consecinţă, acesta a aprobat la începutul anului 1963 înfiinţarea primei instituţii de învăţământ a Direcţiei I: Şcoala M.A.I. nr. 5 (devenită apoi Centrul de Pregătire şi Perfecţionare al cadrelor D.I.E.). Operaţiunea de organizare a avut loc în perioada aprilie-iulie 1963, sub coordonarea generalului-colonel Alexandru Drăghici, a şefului Direcţiei I a M.A.I. (generalul-maior Nicolae Doicaru) şi a şefului serviciului învăţământ din minister (locotenent-colonelul Iulian Vlad). Cei 38 de ofiţeri români care au studiat în URSS, în cele trei serii (1960-1962; 1 septembrie 1961 – 1 august 1963; octombrie 1962 – mai 1963) au fost menţinuţi în activitate. Cadrele din ultima serie, rechemate de la Moscova în primăvara anului 1963, au urmat din luna august 1963 cursuri de specialitate la Şcoala M.A.I. nr. 5 (amplasată vis-à-vis de Piaţa Gorjului din Bucureşti), apoi au susţinut examenul de absolvire. Deci, Larry L. Watts are o idee despre retragerea ofiţerilor români de la cursurile de informaţii care aveau loc la Moscova, însă a indicat în mod eronat un alt an în care s-a desfăşurat retragerea respectivă.

O marotă a autorului american, tratată pe larg şi în primul său volum publicat în România, este cea a generalilor Ion Şerb şi Nicolae Militaru. Larry L. Watts menţionează în ultima sa lucrare astfel: „Cu câteva luni înainte de fuga lui Pacepa, la începutul lunii martie 1978, comandantul Armatei a II-a din România şi

şeful garnizoanei Bucureşti, generalul Nicolae Militaru, a fost prins în timp ce transmitea serviciilor de informaţii sovietice materiale strict secrete. Paradoxal, în


298

toamna anului 1971, Militaru i-a urmat direct în postul respectiv generalului Ion

Şerb, deconspirat ca agent GRU, după ce acesta din urmă le-a spus anchetatorilor săi că GRU ceruse dosarele de personal ale mai multor ofiţeri români pregătiţi anterior pe teritoriul URSS, printre aceştia numărându-se şi Militaru. Ceauşescu intenţionase să-l numească pe Militaru ca adjunct al ministrului apărării în aprilie acelaşi an, cu puţin timp înainte de a pleca în vizita de stat la Washington. Dar Militaru a fost trecut în rezervă şi numit adjunct al ministrului construcţiilor

industriale, post pe care avea să-l piardă ulterior pentru că ar fi conspirat cu o altă reţea a GRU.

Trădarea lui Militaru, descoperită de Direcţia a IV-a (contrainformaţii militare) a Securităţii, a avut ca efect o supraveghere mai atentă şi o opinie mai critică din partea conducerii de partid cu privire la fostul şef DIE, Nicolae Doicaru, la adjunctul lui, Ion Mihai Pacepa, la şeful unităţii anti-KGB (UM 0920/A) Constantin Iosif şi la Mihai Caraman, şeful contrainformaţiilor din cadrul DIE. La

câteva zile după arestarea lui Militaru, pe 7 martie 1978, Doicaru a fost demis de la conducerea DIE după ce a deţinut acest post timp de aproape un sfert de secol (subl.n. – P.O.)”.

Am redat integral fragmentul respectiv pentru a arăta inconsecvenţa autorului american. Pe de-o parte, Nicolae Militaru era trecut în rezervă la începutul luniimartie 1978, iar pe de altă parte Larry L. Watts a afirmat că generalul român a fost arestat şi, în aceeaşi perioadă, a fost numit într-o funcţie de adjunct de ministru. Realitatea este mult mai simplă şi se poate exprima într-o singură frază: în aprilie 1978, Nicolae Militaru a fost schimbat din funcţia de comandant al Armatei a 2-a şi transferat pe o funcţie de adjunct de ministru. Trecerea în rezervă a avut loc după cinci ani, la 4 aprilie 1983.

Referitor la acelaşi fragment, se cuvine încă o precizare. Generalul-locotenent Ion Şerb a fost comandant al Armatei a 2-a timp de patru ani (1965-1969) şi a început să predea funcţia respectivă generalului Nicolae Militaru la 8 iulie 1969, nu în toamna anului 1971. Deoarece a fost arestat în septembrie 1971 şi, ulterior, condamnat la închisoare, Ion Şerb nu a apucat să predea generalului-maior Paul Cheler funcţia sa din anul 1971 (locţiitor al comandantului Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor). Aceste amănunte nu sunt cunoscute de autorul american sau sunt ignorate cu desăvârşire.

Un alt amănut care poate să surprindă pe cititori se găseşte în fraza următoare: „Pe 16 octombrie 1978, după cincisprezece ani în funcţie şi la o lună

RJHIS 1 (2) 2014

299

după programata întrevedere cu generalul Thompson în SUA, generalul Dumitru a

fost demis din postul de şef al Statului-Major al Direcţiei de Informaţii Militare şi transferat la comanda Facultăţii de Artilerie din cadrul Academiei Militare (subl.n. – P.O.)”. Din păcate, funcţia menţionată de Larry L. Watts (şi de traducătoarea cărţii în limba română) nu se potriveşte cu cea deţinută de generalul Dumitru Dumitru – care era şef al Direcţiei de Informaţii a Marelui Stat Major.

Toate aceste greşeli şi aspecte negative ne fac să privim cu rezerve alte afirmaţii f ăcute de Larry L. Watts. Cu toate acestea, există şi un lucru pozitiv în volumul autorului american, care merită reliefat: citarea unor surse ştiinţifice româneşti şi străine, foarte valoroase. De exemplu, acesta a utilizat pentru argumentări cel puţin patru lucrări foarte bine realizate în România, precum şi studii interesante şi mai multe surse de informaţii inedite despre situaţia României în perioada Războiului Rece.

Simona R. Soare, Sub povara a 90 000 de tone de diplomație? Statele Unite ale Americii, strategia hegemonică și declinul relativ de putere, București, Editura Militar ă, 2013

Florian Comăneanu

Cartea Sub povara a 90 000 de tone de diplomaţie? abordează declinul relativ de putere al Statelor Unite ale Americii, o temă de actualitate de o relevanță foarte importantă în dezbaterea academică. Titlul cărții prezintă un joc de cuvinte folosit pentru a promova clasa de portavioane americane ”Nimitz”, un simbol al puterii militare americane. Cartea reusește cu succes să pună în dezbatere principalele argumente ale teoriei declinului de putere american. Demersul aduce argumente solide pentru a susţine că datele empirice nu sprijină întru totul tezele școlii decliniste. Cu precizie, autoarea constată că nu există dovezi cauzale empirice solide și concludente pentru a dovedi declinul puterii Statelor Unite, dincolo de o recesiune profundă propagată cu rapiditate în economia globală. Tabăra declinistă susține o serie de costuri asociate politicii hegemonice a Statelor Unite, care își au rădăcinile în deciziile eronate luate de Marele Colos în ultimul deceniu. Cu toate acestea, școala declinistă nu aduce în


300

dezbatere nicio dovadă empirică falsificabilă care să susțină în mod solid teoria și nu stabilește o puternică relație la nivel cauzal între declinul economic al SUA și politica de hegemon global. La nivel științific, impactul lucrării de față este susținut de raritatea temei abordate în domeniul științific al relațiilor internaționale din România. Cartea se aliniază perfect dezbaterilor teoretice și empirice din domeniu de la nivelul internațional actual, punând în lumină o abordare curajoasă a problematicii declinului relativ de putere al SUA. Un alt argument care vine să susțină veridicitatea științifică a lucrării este maniera interdisciplinară și metodologică de cercetare folosită de Simona R. Soare, care reușește cu succes să realizeze o analiză empirică, având ca punct de plecare date și surse primare ale principalelor elemente ale puterii naționale americane. Lucrarea de față este alcătuită din cinci capitole. Prima parte a lucrării este dedicată analizei teoretice şi conceptuale a principalelor școli de gandire relevante pentru teza de față. Partea a doua este dedicată exclusiv investigației empirice și cercetării minuțioase. Încă din introducere, îi este făcut cunoscut foarte clar cercetătorului obiectivul lucrării, ipotezele de cercetare, întrebările, fundalul teoretic și metodologic al analizei, și nu în ultimul rând structura lucrării. Abordarea tezei de față este una realist neoclasică, promovat de mari teoreticieni ai relațiilor internaționale precum Fareed Zakaria, Gideon Rose, Christopher Layne, care accentuează corelarea dintre factorii sistemici și cei naționali. Potrivit realismului neoclasic, Marii Coloși de pe scena internațională își modelează marile strategii și politicile de securitate ca răspuns exclusiv la imperativele strategice ale structurii sistemului internațional aflat în continuă schimbare. Implicarea Marilor Puteri este de natură Waltziană și constă în respectarea imperativelor structurale cu scopul de a amâna declinul relativ de putere și a evita consecințele negative. Realismul neoclasic este de natură conservatoare, fiind una dintre teoriile pe care se bazează școala declinistă, împletindu-se perfect cu teoria tranziției de putere sau a tranziției hegemonice, teoria supraextinderii imperiale și teoria ascensiunii restului marilor puteri sistemice. Faptul că lucrarea are în componența sa un subcapitol dedicat limitelor studiului teoretic și empiric, precum și aspectelor care, deși relevante sau conexe analizei, nu fac obiectul acestei cercetări aduce un plus de obiectivitate tezei de față și scoate în evidență profesionalismul și seriozitatea autoarei

RJHIS 1 (2) 2014

301

În primul capitol al lucrării Sub povara a 90.000 de tone de diplomație? Simona R. Soare analizează cele patru categorii de argumente ale școlii decliniste a politicii externe americane. Școala declinistă susţine că Statele Unite se află într-un declin relativ de putere care are la bază patru mari piloni: declinul de putere al SUA ca urmare a legilor imuabile ale sistemului internațional, declinul de putere al Statelor Unite ca urmare a supraextinderii imperiale determinate de limitele puterii americane și de deciziile strategice greșite privind marea strategie americană, declinul relativ de putere al SUA ca urmare a ascensiunii restului marilor puteri și nu în ultimul rând, declinul relativ de putere al SUA ca urmare a declinului sprijinului intern american pentru intervenționismul internațional și strategia hegemonică. Capitolul al doilea aduce în dezbatere cele cinci cicluri ale declinismului american exact cum au fost percepute, dezbătute și teoretizate în literatura de specialitate. În capitol mai apar și principalele perioade în care temerile declinului relativ de putere au fost în centrul dezbaterii privind marea strategie americană printre care enumerăm: sfârșitul anilor ‘50, după ce Uniunea Sovietică lansează Sputnik, anii ‘60 ca urmare a temerilor privind diferența dintre rachetele balistice deținute de SUA și Uniunea Sovietică și a apropierii geografice a amenințării sovietice în emisfera vestică, în anii ‘70 în urma crizelor petrolului și a pierderii Războiului din Vietnam; al patrulea moment important al declinismului îl putem încadra în anii ‘80 când SUA se teme de avântul economic al Japoniei și posibilitatea acesteia de a-i pune la îndoială supremația economică la nivel mondial. Pe lângă cele patru cicluri decliniste, în capitolul doi ne este prezentat al cincilea ciclu declinist american ca parte a unei perioade mai lungi de timp, de actualitate și ca o fantasmă continuă prezentă în mințile și conștiințele cercetătorilor și oamenilor politici americani. Capitolele trei și patru oferă cercetătorului o analiză a dovezilor empirice plecând de la trei aspecte centrale ale puterii naționale americane. Școala declinistă susține că puterea americană a intrat într-un ciclu descendent care are ca punct central puterea economică și puterea militară. Recesiunea economică prin care au trecut Statele Unite în ultimii cinci ani a afectat fără îndoială puterea națională americană, însă nu sunt dovezi empirice care să susțină argumentul decliniștilor cu privire la faptul că arhitectura de securitate internațională a Americii este principalul element care a influențat deficitul bugetar de 1 000 de miliarde de dolari anual și a făcut ca datoria publică americană să treacă de 70% din PIB-ul


302

acesteia. La o analiză mai atentă putem vedea că deficitul bugetar reprezentat strict de bugetul de apărare în bugetul federal american până în 2009 nu depășea 450 milioane de dolari, sub 10% din totalul deficitului federal american și cu siguranță mult mai puțin decât cele 3 500 miliarde de dolari, reprezentând deficitul federal din timpul administrației Bush, determinat de reducerea taxelor și impozitelor fiscale. Capitolul punctează pe langă impactul unilateralismului administrației Bush asupra declinului relativ de putere și discutarea efectelor Budget Control Act (2011). Pe langă cele enunțate mai sus, mai există și alte surse de deficit aproape la fel de responsabile pentru declinul economiei americane din ultimul deceniu. Capitolul cinci analizează impactul declinului de putere al SUA și adoptarea unei strategii de retragere a Washingtonului din sistemul internațional, raportată la condițiile sistemice din Europa, element principal de interes strategic pentru America. Cu privire la Europa, analiza are în vedere efectele retragerii strategice parțiale ale SUA din NATO. Datele empirice sugerează faptul că America a scăzut contribuția financiară la securitatea europeană în ultimii 60 de ani, dar a crescut ca procent al capabilităților. Războiul din Irak reprezintă singura dovadă empirică solidă a școlii decliniste, dar ea nu susține argumentul acesteia, ci mai degrabă pune în discuție acțiunile unilaterale sugerate de aceasta în sistemul internațional în comparație cu menținerea parteneriatului cu aliații europeni și redistribuirea poverii pentru asigurarea mutuală a securității. În momentul de față, deși partenerii europeni nu sunt cei mai buni parteneri militari, aceștia sunt partenerii strategici ideali ai Americii. Concluziile lucrării vin sub forma unei prezentări sistemice, vizând deopotrivă aspectele teoretice, de avansare a cunoșterii actuale în domeniu, dar și cele practice, referitoare la posibile scenarii de viitor pentru strategia americană pe scena internațională în următorii zece ani. Concluziile îndeamnă, în primul rând, la reconsiderarea definirii declinului relativ de putere, dar mai ales la reconsiderarea serioasă a operaționalizării și măsurii acestuia atât din perspectivă cantitativă, cât și a implicațiilor declinului relativ de putere asupra marii strategii a Statelor Unite.

Romanian Journal of Historydocshare04.docshare.tips/files/26985/269859825.pdfPetre Opriş Avioane...

Documents

Transcript of Romanian Journal of Historydocshare04.docshare.tips/files/26985/269859825.pdfPetre Opriş Avioane...