Romania Si Regimul Comunist
-
Upload
george-andone -
Category
Documents
-
view
90 -
download
3
description
Transcript of Romania Si Regimul Comunist
România în al Doilea Război Mondial
Încă din vara lui 1939 situaţia internaţională a devenit extrem de gravă, culminând cu semnarea
Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august. Politica externă a României a rămas teoretic neschimbată, Carol
II fiind respins de Hitler în încercarea sa de alianţă cu Germania.
În 1940 au avut loc căderea Franţei şi destrămarea României Mari. Pe 6 septembrie 1940 a abdicat
regele Carol II, iar guvernul instituit pe 14 septembrie a fost de factură legionară. Acum se produce o
modificare importantă în politica externă română – Antonescu semnează un document pe 23 noiembrie 1940
prin care România adera la Pactul Tripartit (Axa Berlin-Roma-Tokio). Din acest moment, România devenea
aliată Germaniei, însă deocamdată nu era luată în discuţie problema participării efective a României la război.
Totuşi, Hitler a început să trimită trupe germane pe teritoriul românesc, numărul acestora fiind de câteva
sute de mii în vara lui 1941. Hitler intenţiona să declanşeze atacul militar asupra URSS de pe teritoriul
românesc, de aceea a acordat o atenţie specială legăturii lui politice cu Antonescu.
În ceea ce-l priveşte pe Antonescu, obiectivul lui major era refacerea României Mari. Modul în care
credea că ar fi posibil acest lucru era unul dublu:
- Pentru Basarabia urmărea să o recupereze militar, însă atacarea URSS putea fi făcută doar în cadrul
unei alianţe cu Axa
- Recuperarea Transilvaniei considera că era posibilă prin tratative cu Hitler care era principalul aliat
al lui Miklos Horthy
Astfel, intrarea României în război a fost un eveniment care s-a bucurat de susţinerea opiniei publice
încă marcată de destrămarea României Mari. România a intrat în război pe 22 iunie 1941, armatele române (1 şi
4) acţionând alături de trupele germane, italiene, maghiare şi bulgăreşti. Războiul dus pentru eliberarea
Basarabiei şi a Bucovinei de N a fost unul considerat legitim de către români. Eliberarea acestor teritorii s-a
încheiat pe 26 iulie 1941, în aceste teritorii fiind instaurată administraţia românească.
În paralel, a început selecţia şi deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina, Hitler acordându-i lui
Antonescu un teritoriu dintre Nistru-Bug (Transnistria). După 27 iulie campania armatei române a continuat
spre E; au avut loc lupte la Odessa şi din Peninsula Crimeea, la Sevastopol. Pe măsură însă ce armata română
înainta în teritoriul sovietic, această campanie devenea tot mai criticată pe plan intern. Punctul cel mai estic la
care au ajuns soldaţii români a fost Stalingradul, unde trupele Axei au suferit o mare înfrângere, sute de mii de
soldaţi căzând prizonieri.
Continuarea campaniei dincolo de linia Nistrului a fost un subiect controversat. Antonescu a optat
pentru continuarea campaniei, invocând onoarea militară şi angajamentul luat faţă de Hitler. România intrase în
război de partea Germaniei şi nu putea să părăsească operaţiunile militare decât la sfârşitul răbzoiului. Cealaltă
linie susţinea că România a intrat în război pentru recuperarea Basarabiei, lucru care se întâmplase. Aşadar,
campania la E de Nistru nu ar mai fi trebuit continuată.
Deşi a continuat campania, Antonescu le-a permis altor oameni politici să încerce să obţină pe cale
diplomatică ieşirea României din război. Aua vut loc mai multe încercări de tratative în capitalele ţărilor neutre
(Berna, Madrid, Lisabona, Cario, Ankara, Stockholm). Rolul cel mai important în negocieri l-a avut Iuliu
Maniu (PNŢ). Deşi Aliaţii au părut interesaţi de încheierea unei convenţii, negocierile nu s-au finalizat.
Motivul era o înţelegere deja făcută între Aliaţi la Casablanca (1943) prin care Aliaţii hotărau să nu semneze
pacea separată cu niciuna din ţările din tabăra Axei.
La 23 august 1944, prin lovitura de stat, România trecea de partea Aliaţilor, iar Convenţia de Armistiţiu
a fost semnată la 13 septembrie 1944. Astfel, înceta faza a doua a participării României la război (campania din
V). Armata română aliată de data asta cu Armata Roşie a eliberat mai întâi teritoriul României, mai întâi pe cel
extracarpatic (Moldova şi Ţara Românească), apoi Transilvania de sub ocupaţie militară hortystă. Iar pe 25
octombrie 1944 teritoriul României a fost eliberat ( astăzi ziua armatei)
Armata română a continuat apoi campania în V, contribuind la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei.
Ultimele lupte duse de români au fost în Munţii Tatra (Cehoslovacia) unde armata română se afla în ziua de 9
mai 1945 , la sfârşitul războiului.
În ciuda participării şi la campania din V, efortul militar românesc nu a fost recunoscut, astfel la
Congresul de Pace organizat în 1946 – 1947 România a fost declarată stat învins în al Doilea Război Mondial.
Consecinţa cea mai gravă însă a războiului a fost faptul că Armata Roşie prezentată de propagandă drept o
armată eliberatoare, a acţionat de fapt ca o nouă armată de ocupaţie. Aşadar, în teritoriile ocupate de Armata
Roşie s-a instaurat regim comunist.
Comunismul în România interbelică
Apariţia ideologiei comuniste
În sec. XIX ideologiile care au dominat au fost liberalismul (ideologia burgheziei) şi conservatorismul
(ideologia proprietarilor funciari). În anul 1848 s-a produs acel val de revoluţii în care au fost solicitate
drepturi politice, economice şi sociale. În cadrul revoluţiilor de la 1848 din spaţiul german au fost lansate
primele idei de factură comunistă. Fondatorii acestei ideologii au fost doi germani: Karl Marx şi Friedrich
Engels. Baza ideologiei comuniste a constituit-o Manifestul Partidului Comunist (1848).
Principiile de bază lansate de acest document şi regăsite apoi în ideologia comunistă sunt:
DIALECTICA – ideea a fost preluată din filozofia germană, respectiv de la Hegel. Acesta afirmase
că întotdeauna în planul idelor există o situaţie de fapt, numită TEZĂ – la această idée se produce o
reacţie numită ANTITEZĂ. Din conflictul dintre teză şi antiteză apare un nou tip de situaţie numită
SINTEZĂ. Marx interpretează în sens istoric, social aceste idei, afirmând că în fiecare epocă au
existat câte două clase antagonice (stăpânii de sclavi/sclavi; nobilime/ţărănime;
burghezie/proletariat) care s-au confruntat şi au provocat apariţia unei noi epoci. Trecerea de la o
epocă la alta se face în viziunea marxistă pe cale violentă, prin revoluţie, luptă.
DESFIINŢAREA PROPRIETĂŢII PRIVATE – ce urmează să fie înlocuită cu proprietatea
statului.
În Epoca Modernă situaţia politico-socială era deja pregătită pentru declanşarea unei noi revoluţii.
Aceasta urma să instaureze DICTATURA PROLETARIATULUI.
LUPTA DE CLASĂ
Evoluţia mişcării de stânga în România
În sec. XIX cele mai importante două ideologii care se regăsesc şi în spaţiul românesc: liberalismul şi
conservatorismul. Din a doua jumătate a sec. XIX apar semne ale revoluţiei industriale, se dezvoltă oraşele şi
creşte numărul muncitorilor. Astfel, apare un al treilea curent: socialismul. Ideile socialiste au fost tot de
provenienţă marxistă, iar primul teoretician al socialismului în teritoriul românesc a fost un socialist emigrat din
Rusia, unde era urmărit pentru ideile lui – Constantin Dobrogeanu-Gherea. Aceasta a elaborat un prim
manifest al mişcării socialiste – Ce vor socialiştii români? – în care apăreau structurate principiile ideologiei
marxiste.
În 1893 a fost înfiinţat primul partid de centru stânga: Partidul Social Democrat al Muncitorilor din
România. Acesta s-a dovedit a fi o alternativă a celor două deja existente (partidul liberal şi cel conservator).
Impactul noii grupări nu a fost unul mare. Chiar şi aşa, PSDMR a reuşit să obţină câteva locuri în Parlament,
fiind votat mai ales în Moldova. Printre candidaţii acestui partid s-au numărat Ion şi Sofia Nădejde,
V.Gh.Moţun.
Partidul nu a rezistat foarte mult pentru că au apărut confruntări ideologice între membrii lui, astfel că în
1899 PSDMR s-a dezmembrat, o parte din el ajungând la PNL. Mişcarea a încetat să mai existe până la
începutul sec. XX când s-a încercat reorganizarea ei. Abia în 1921 s-a organizat un congres în candrul căruia
mişcarea socialistă s-a divizat. Pe de o parte a rămas orientarea social-democratică, care în 1927 a alcătuit PSD
(condus de Constantin Titel Petrescu) şi din 8 mai 1921 s-a desprins gruparea comunistă PCR, care a optat
pentru linia de extremă stânga.
Partidul Comunist Român în perioada interbelică
Încă din 1920 o delegaţie de socialişti români s-a deplasat la Moscova, unde s-au discutat condiţiile de
afiliere la Comintern (Internaţionala a III-a Comunistă). În realitate nu s-a produs nicio negociere, doar s-a
admis idea afilierii, însă, după nişte condiţii foarte stricte, elaborate de Lenin şi care transformau viitorul PCR
într-o secţiune a Cominternului. Singurul său rol era acela de a executa ordinele venite de la Moscova.
PCR s-a constituit oficial în 1921. A fost o grupare obscură, cu un număr foarte redus de membri, în jur
de 4000 – 5000 în perioada interbelică şi cca 1000 în 1944. Componenţa etnică a PCR consta în membri de
origine maghiară, rusă, ucraineană, evreiască, românii fiind foarte puţini. Obiectivul declarat al PCR era
dezmembrarea României Mari. Ei au preluat teza unui apropiat al lui Lenin – Buharin – care calificase
România drept o închisoare a popoarelor.
Conducerea PCR a revenit iniţial lui Gh.Cristescu, după care conducătorii au fost străini, iar majoritatea
congreselor au fost organizate în afara graniţelor.
Vitali Holostenko (ucrainean)
Boris Ştefanov (rus)
Elek Kȍ�blȍ�s (maghiar)
În 1924, în urma evenimentelor din S Basarabiei de la Tatar-Bunar, guvernul liberal a intervenit cu
armata şi a reprimat această mişcare, organizată de comuniştii ruşi, prin care se încercase să se demonstreze că
întreaga populaţie a Basarabiei dorea revenirea la URSS. PCR a fost scos în afara legii şi a rămas în ilegalitate
până la 23 august 1944. O parte din membri s-au refugiat în URSS, unde au căzut în 1938 victime Marii Terori
(ex: Marcel Pauker, Al.Dobrogeanu-Gherea). Această perioadă a ilegalităţii a marcat profund practicile
comuniste de mai târziu.
Preluarea puterii de către comunişti
România a intrat în al Doilea Război Mondial pe 22 iunie 1941. Trupele româneşti s-au alăturat trupelor
Axei, Antonescu urmărind recuperarea teritoriilor pierdute în 1940. Armata română s-a implicat în operaţiunile
militare de pe direcţia sudică, suferind alături de celelalte armate înfrângerea de la Stalingrad (septembrie
1942 – februarie 1943). Începea contraofensiva Armatei Roşii. În acest context, politicienii români au încercat
să scoată România din război. Cele mai influente personalităţi politice (Maniu, PNŢ) au purtat negocieri cu
Aliaţii în capitalele ţărilor neutre: Lisabona, Cairo, Berna, Stockholm. Deşi Aliaţii au părut să accepte aceste
negocieri, care erau permise şi de Antonescu, rezultatul nu a fost cel aşteptat. Aliaţii au avansat de fiecare dată
propunerea capitulării necondiţionate. Această idee nu a fost agreată de Antonescu.
În primăvara – vara lui 1944, ofensiva Armatei Roşii s-a apropiat de teritoriul românesc.
În iunie 1944 forţele politice interne au pus bazele unei alianţe – Blocul Naţional Democrat (BND) –
din care făceau parte:
PNL – Constantin I.C.Brătianu
PNŢ – Iuliu Maniu
PSD – Constantin Titel Petrescu
PCR – Lucreţiu Pătrăşcanu
Această alianţă a alcătuit un grup de iniţiativă pentru urgentarea acţiunilor în vederea scoaterii României
din război. Un alt obiectiv era înlăturarea lui Antonescu şi scoaterea României din tabăra Axei. Alianţa a fost
susţinută şi de regele Mihai, respectiv de Armata Română.
La 20 august 1944 Armata Roşie a pătruns în Moldova, moment care marchează momentul retragerii
trupelor româneşti şi germane.
Pe 23 august 1944, în urma unor anunţuri repetate la radio, regele Mihai a anunţat ieşirea României din
Axă, intrarea în război de partea Naţiunilor Unite şi repunerea parţială în drepturi a Constituţiei din 1923.
Ion Antonescu şi Mihai Antonescu au fost arestaţi, iar conducerea i-a revenit unui guvern condus de
Constantin Sănătescu. Spre finalul lui august, trupele Armatei Roşii intrau deja în Bucureşti. Pe 12
septembrie a fost trimisă o delegaţie românească la Moscova pentru a semna Convenţia de Armistiţiu dintre
România şi Aliaţi. Iniţiativa totală a acestor negocieri a fost lăsată de Aliaţi URSS-ului. S-a creat prin aceasta un
context favorabil pentru impunerea treptată a comuniştilor la putere. PCR a început să profite şi pe fondul
prezenţei sovieticilor în ţară au alcătuit o primă alianţă de stânga – Frontul Naţional Democrat.
Prevederile Convenţiei de Armistiţiu
Aceste prevederi erau grupate pe câteva criterii, şi anume:
Militar
România trebuia să contribuie cu 12 divizii la continuarea războiului alături de Aliaţi
Armata Roşie dobândea libertate de trecere pe teritoriul românesc
România urma să plătească o despăgubire de 300 mil .$ ca despăgubire pentru daunele produse în
timpul războiului din E
Politic
Înfiinţarea cenzurii Arestarea criminalilor de război
Desfiinţarea organizaţiilor de tip fascist
Naţional
România trebuia să accepte pierderea Basarabiei, a Bucovinei de N şi a Ţinutului Herţei
Se recunoştea dreptul României de a redobândi NV Transilvaniei, adică teritoriul pierdut prin al II-lea
Dictat de la Viena
Mai era prevăzută înfiinţarea Comisiei Aliate de Control
Instaurarea comunismului în România
Al Doilea Război Mondial s-a declanşat pe 1 septembrie 1939 şi a durat până la 9 mai 1945 în Europa,
2 septembrie 1945 pe plan mondial. România a intrat în război pe 22 iunie 1941 de partea Axei (Germaniei),
tabără pe care a părăsit-o pe 23 august 1944. În perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945 România a participat la
campanile Aliaţilor din Ungaria şi Cehoslovacia. Data de 23 august 1944 a însemnat şi iluzia revenirii la
democraţie.
Pe fondul războiului, Stalin şi-a creat condiţiile de extindere a regimului sovietic. El obişnuia să spună
că prezenţa soldatului sovietic înseamnă prezenţa regimului sovietic. De aceea intervalul 23 august 1944 – 30
decembrie 1947 a alcătuit o perioadă de precomunizare a României, adică au loc din ce în ce mai multe abuzuri
şi încălcări ale principiilor democratice care au culminat cu instaurarea comunismului. Procesul de instaurare
a comunismului a fost coordonat de URSS, care a folosit mai multe metode pentru a-şi impune regimul:
1) Manevrele diplomatice foarte abile
Au existat câteva momente dplomatice esenţiale prin care Stalin şi-a impus interesele în faţa Aliaţilor.
Octombrie 1944 – s-a semnat aşa numitul acord de procentaj prin care Churchill şi Stalin conveneau
asupra influenţei din Europa de E. Ȋ�n cazul României, influenţa sovietică urma să fie 90% şi 10% cea aliată.
Februarie 1945 – are loc Conferinţa de la Yalta, prin care Stalin din nou a obţinut o recunoaştere a influenţei
lui, iar această influenţă s-a definitivat în iulie – august 1945, interval în care are loc Conferinţa de la
Potsdam. Cele două conferinţe au marcat abandonarea Estului Europei în zona de influenţă sovietică. Singura
modalitate prin care Stalin ar fi putut fi silit să renunţe la dominaţia asupra Europei de E ar fi fost
redirecţionarea războiului spre URSS, ceea ce nu s-a întâmplat. Occidentul nu mai avea nici forţa, nici voinţa
politică să facă asta.
2) Folosirea Cominterniştilor
Stalin a avut mereu agenţi ai Cominternului pe care i-a folosit pentru crearea de dezordine în anumite
ţări, pentru acţiuni de diversiune şi destabilizare politică. Aceştia aveau misiuni concrete de a încerca
răsturnarea guvernelor şi a crea condiţii favorabile instaurării unui guvern comunist. În cazul României, ei au
fost folosiţi mai ales după 23 august 1944.
Cei mai cunoscuţi agenţi sovietici au fost: Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Vasile Luca.
3) Folosirea Armatei Roşii ca armată de ocupaţie
În România de după 1944 Armata Roşie devine armată aliată celei româneşti. În mod normal, această
colaborare ar fi trebuit să dureze până la sfârşitul războiului. Modul de acţiune a lui Stalin însă a fost complet
diferit de cel al Aliaţilor, care la sfârşitul războiului şi-au retras armatele din fostele regiuni în care s-au dus
lupte. Strategia lui Stalin a fost însa exprimată în citatul prezenţa soldatului sovietic înseamnă prezenţa
regimului sovietic. Armata Roşie a fost prezentată de propagandă drept o armată eliberatoare, realitatea însă era
cu totul alta: Armata Roşie a instaurat un regim de ocupaţie în jumătatea de E a Europei şi a fost un factor
esenţial în instaurarea comunismului. Nu întâmplător s-a spus că regimul comunist a fost adus pe tancurile
sovietice.
În prezenţa acestei armate şi la presiunile făcute de agenţii sovietici, în aceste ţări a fost împiedicată
revenirea la democraţie şi, prin diferite mijloace (propagandă, forţă, minciună, şantaj prin ameninţare) s-a forţat
instaurarea comunismului. În cazul României, instaurarea guvernului condus de Petru Groza petrecută pe 6
martie 1945,s-a făcut în urma ameninţărilor lui Andrei Vâşinski. Acesta a solicitat schimbarea guvernului, în
caz de refuz ameninţând cu bombardarea Bucureştiului.
4) Jocul politic abil
După înlăturarea lui Antonescu, a început o perioadă tulbure din punct de vedere politic, dominată de
cele două viziuni: oamenii politici din ţară credeau că se va reveni la sistemul democratic, în timp ce comuniştii,
foarte puţini ca număr, încercau să folosească toate mijloacele pentru acapararea puterii.
Între 23 august 1944 – 6 martie 1945 România a fost condusă de 3 guverne:
August – noiembrie : cel al lui Constantin Sănătescu
Noiembrie – decembrie : guvernul remaniat condus tot de Sănătescu
Decembrie – martie : guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu
Comuniştii au folosit şi această perioadă pentru a-şi spori influenţa, tacticile utilizate fiind:
- Alcătuirea unor alianţe de stânga, cea mai importantă fiind cea formată în octombrie 1944 din
PCR + PSD Frontul Naţional Democrat. Au reuşit să obţină câteva ministere, dintre cele mai
importante: Ministerul de Interne, Ministerul Transporturilor. De asemenea, au acaparat
Ministerul de Justiţie (L.Pătrăşcanu)
- Numeroase abuzuri fie pentru a intimida populaţia, fie pentru a atrage cât mai mulţi simpatizanţi
- Folosirea Armatei Roşii în acţiunile lor şi eliminarea treptată a politicienilor din perioada anterioară
- Ion şi Mihai Antonescu au fost iniţial duşi în URSS, readuşi în ţară, s-a organizat un proces şi au
fost condamnaţi la moarte. Sentinţa a fost executată pe 1 iunie 1946, când Ion Antonescu îm plinea
60 de ani.
- Discreditarea celorlalte partide politice, cel mai periculos din perspectiva PCR fiind PNŢ. În iulie
1947 s-a organizat înscenarea de la Tămădău, cei mai importanţi membri PNŢ (Maniu) care au
încercat să părăsească ţara au fost atraşi la Tămădău unde ar fi trebuit sa urce într-un avion, au fost
arestaţi, ulterior închişi, iar pe 30 iulie 1947 PNŢ a fost dizolvat.
5) Falsificarea alegerilor
După acapararea puterii politice, comuniştii au urmat nişte etape specifice aplicate şi în celelalte ţări în E
Europei. Un rol esenţial l-au avut falsificarea alegerilor realizată în aşa fel încât să fie menţinută o aparenţă de
corectitudine.
Pe 19 noiembrie 1946 a avut loc un scrutin electoral după o perioadă de abandon a practicii electorale.
Ultimele alegeri libere avuseseră loc în 1937. Campania electorală s-a desfăşurat după reguli aparent
democratice, deşi metodele folosite mai ales de comunişti au fost cel mai adesea incorecte, chiar violente.
Comuniştii şi grupările de stânga au alcătuit Blocul Partidelor Democratice, iar din aria cu adevărat
democratică singurul partid rămas cu potenţial de a câştiga alegerile era PNŢ, condus de I.Maniu.
Alegerile s-au desfăşurat aparent în mod corect, însă la anunţarea rezultatelor s-a aplicat principiul lui
Stalin: nu contează cine cu cine votează, important e cine numără voturile, lucru care s-a reflectat perfect şi în
alegerile din 1946. În mod oficial s-a declarat câştigător BPD în presă, cu un procent foarte mare, peste 70%, în
timp ce PNŢ a ocupat locul II, iar PNL locul III. După 1989 au fost descoperite mai multe documente care
reflectau foarte clar faptul că procentele erau foarte aproape de realitate, doar că fusese inversată ordinea: 70%
era de fapt procentul obţinut de PNŢ.
Astfel,se crea un cadru legal pentru o politică de abuzuri şi de eliminare a pârghiilor democartice ale
vieţii politice.
6) Înlăturarea monarhiei
Monarhia fusese un factor d echilibru în perioada interbelică, exceptând ultimii ani ai domniei lui Carol
II. După 23 august 1944 regele a încercat să se implice pentru a grăbi revenirea la democraţie. Cea mai radicală
atitudine a lui a fost adoptată începând cu august 1945, atunci când regele i-a cerut lui Petru Groza să-şi dea
demisia, însă acesta a refuzat pentru că avea sprijinul lui Stalin şi al Armatei Roşii.
De altfel, în martie 1945, când s-a încercat o opoziţie faţă de instaurarea lui Petru Groza, replica lui
Andrei Vâşinski fusese Yalta sunt eu. Aşa numita grevă regală instalată pe 20 august 1945 a durat circa un an
şi în acest interval, regele a refuzat să semneze măsurile luate de guvern. Acest tip de protest a avut un caracter
mai mult simbolic, pentru că nu a reuşit să împiedice în niciun fel instaurarea comunismului in România.
În decembrie 1947 regele a făcut o vizită în Occident, unde a fost sfătuit să nu mai revină în România,
pentru că nu mai avea nicio şansă să conducă după reguli democratice. El a ignorant aceste sugestii, astfel că a
revenit în România, iar pe 30 decembrie 1947 a avut loc o ultimă întrevedere cu Petru Groza, care i-a solicitat
semnarea actului de abdicare.
Din interivurile date ulterior, reiese că Petru Groza l-a şantajat şi astfel l-a ameninţat că, în cazul în care
nu semnează, vor fi executaţi circa 1000 studenţi care fuseseră arestaţi de comunişti pentru că manifestaseră în
favoarea regelui.
Aşadar, pe 30 decembrie 1947 regele Mihai abdică, a fost proclamată Republica Populară Română, iar
4 zile mai târziu regele a fost forţat să plece din România.
România în perioada comunistă
Perioada cuprinsă între 23 august 1944 – 30 decembrie 1947 a fost una de tranziţie, prin care
comuniştii, susţinuţi de Stalin şi de Armata Roşie, au eliminat toate elementele care ţineau de vechea ordine.
România s-a aflat sub regim comunist din 30 decembrie 1947 până în decembrie 1989. Această perioadă
poate fi împărţită în două mari etape:
a. Regimul comunist de tip stalinist, reflectat în perioada lui Gheorghe Gheorghiu – Dej (1948 –
1965)
b. Regimul de tip naţional-comunist, în care statul a fost condus de Nicolae Ceauşescu (1965 –
1989)
Instituţiile statului comunist
1) MAN (Marea Adunare Naţională)
Imediat după abdicarea regelui, România a fost declarată Republică Populară Română şi s-au pus bazele
unei instituţii politice noi – MAN -Marea Adunare Naţională . Aceasta trebuia să fie principalul for legislativ
al statului, însă de la bun început a avut un rol formal.
Teoretic, membrii MAN erau aleşi prin vot universal şi reflectau voinţa poporului.
În realitate însă, aceştia erau numiţi din rândul celor mai fideli activişti comunişti şi nu aveau decât
rolul de a valida nişte decizii deja luate în partid. MAN era convocată de câteva ori pe an şi nu avea nicio
eficienţă reală în adoptarea legilor, iar şedinţele erau foarte scurte.
Primul preşedinte al MAN a fost C.I.Parhon, ulterior fiind Mihail Sadoveanu.
Pentru a simplifica procedurile legislative, ulterior s-a înfiinţat un prezidiu al MAN, alcătuit din mai
puţini membri (20 – 30), care prelua de fapt toate atribuţiile MAN.
La nivel local MAN era reprezentată de Consiliul Popular.
Denumirea oficială a PCR a fost modificată chiar din 1948 în Partidul Muncitoresc Român (PMR).
2) Guvernul
În mod normal, în orice societate democratică, guvernul reprezintă puterea executivă. Comuniştii s-au
raportat în permanenţă la valorile democratice, pe care însă le-au încălcat în totalitate. Astfel, dacă MAN
reprezenta în mod formal puterea legislativă, guvernul avea de asemenea un rol formal, fiind doar o prelungire
a PMR.
Teoretic, atât MAN, cât şi guvernul aveau conducători distincţi, care ar fi trebuit să se ocupe fiecare în
parte de instituţia pe care o conducea. Rolul cu adevărat important însă îi revenea conducătorului PMR,
titulatura oficială a funcţiei lui fiind aceea de secretar general al PMR.
Conducerea guvernului, implicit funcţia de prim-ministru, sau aceea de preşedinte al Consiliului de
Miniştri, i-a revenit până în 1965 lui Gheorghe Gheorghiu – Dej, existând şi o perioadă în care funcţia de
prim-ministru i-a revenit unui alt nume din partid – Chivu Stoica. În timpul lui Ceauşescu au existat mai mulţi
prim-miniştri, însă acest lucru a fost lipsit de relevanţă, pentru că funcţia cu adevărat importantă din stat îi
revenea conducătorului, adică secretarului general al partidului.
Indiferent dacă secretarul general era şi prim-ministru, toate deciziile fundamentale îi reveneau. Astfel,
rolul guvernului era unul executiv doar în plan administrativ, asigurând legătura între secretarul general
(partidul general) şi marea masă a populaţiei.
3) Justiţia
A fost un domeniu tratat cu foarte mare atenţie de comunişti. Într-o societate democratică, justiţia e cea
de a treia putere în stat, iar funcţia ei este una corectoare, în sensul că sesizează şi încearcă să înlăture orice
încălcare a legislaţiei în vigoare. În perioada comunistă, justiţia s-a dezvoltat pe două direcţii:
1. Justiţia civilă
Aceasta era reprezentată de Instanţele şi Procuratura Civilă. Avea în atribuţii urmărirea şi pedepsirea
infracţiunilor civile. Aspectul negative al justiţiei comuniste reiese din înfiinţarea unor instituţii paralele,
respectiv a unor instanţe şi procuraturi militare. Acestea erau în fond nişte prelungiri în plan judecătoresc ale
aceleeaşi puteri ale partidului.
2. Justiţia politică
În ciuda denumirii de instanţe şi procuraturi militare, delictele pe care pe pedepseau erau de natură
politică. Practic aceste instanţe s-au ocupat mai ales în anii ’50 de judecarea formală a tuturor celor suspectaţi că
ar avea o atitudine ostilă regimului.
Astfel, cele trei puteri în stat care funcţionează în orice regim democratic, deşi aparent erau menţinute,
în mod real ele nu erau separate, ci erau nişte instrumente ale puterii partidului. S-a preluat sistemul sovietic de
percepţie a puterii. Teoretic, în regimul comunist puterea revenea poporului şi se exercita în numele şi spre
binele poporului. Acesta o exercita prin intermediul partidului, în timp ce puterea reală revine de fapt
conducătorului unic. Simbolul cel mai potrivit al acestei situaţii sunt celebrele păpuşi ruseşti numite Matrioşca.
Economia în perioada comunistă
Economia în statele comuniste de după al Doilea Război Mondial a preluat în totalitate modelul
sovietic. Acesta fusese deja constituit şi aplicat în anii ’30 şi consolidat ulterior. În cazul României, modificările
economice s-au produs abia după instaurarea efectivă a regimului (în 1948). Direcţiile în care s-au aplicat
măsurile de tip comunist au fost industria, agricultura şi băncile, esenţa măsurilor comuniste fiind eliminarea şi
generalizarea proprietăţii de stat. Astfel, cele patru mari măsuri au fost :
NAŢIONALIZAREA mijloacelor de
producţie
INDUSTRIALIZAREA
COLECTIVIZAREA
ETATIZAREA
Industrializarea
Anul 1948 a fost anul celor mai radicale decizii în toate domeniile.
Pe 11 iunie 1948 a fost dată legea naţionalizării mijloacelor de producţie, care înseamnă de fapt
confiscarea şi trecerea în proprietatea statului a imobilelor, fabricilor, uzinelor din România interbelică. Acesta
a fost primul pas în procesul de industrializare forţată.
Imediat după război, pe baza unui acord semnat la Moscova în 1945, au fost înfiinţate sovromurile –
unităţi mixte româno-soveitice. Au reprezentat o modalitate de explorare a economiei româneşti de către URSS.
Sovromurile constau în unităţi de prelucrare sau de producţie care acopereau cele mai importante ramuri
economice (petrol, gaze, cherestea, industrie alimentară, textilă, chimică). Caracterul mixt al sovromurilor
rezulta din faptul că materia primă şi mâna de lucru, respectic produsul erau românesti, însă toate luau drumul
URSS-ului.
Această formă de explorare a durat până în 1956, când a fost desfiinţat ultimul sovrom., Sovromcuarţ
Etapele industrializării au fost:
1. 1945 – 1958
Prima etapă a fost definită de hotărârile luate în cadrul PMR legate de industrializare, naţionalizare şi
etatizare. Principalele hotărâri legate de industrializare:
- Industria extensivă
- Economia autarhică : o economie suficientă propriului sistem în care nu este încurajat comerţul
extern
- Sovietizarea intensă a economiei, mai ales planificarea excesivă şi introducerea planurilor cincinale
Astfel, perioada 1945 – 1958 înseamnă introducerea sistemului economic sovietic, măsurile economice
fiind dublate de măsuri represive. Contactele cu exteriorul au lipsit aproape cu desăvârşire, Stalin a refuzat
aplicarea planului Marshall (susţinerea economică a întregii Europe) şi a introdus, ca o contrapondere, în 1949
CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), care era un organism economic al ţărilor comuniste. În
interiorul CAER erau permise schimburi de mărfuri şi de specialişti.
2. 1958 – 1970
În această etapă se înregistrează o relativă deschidere spre Occident. Este perioada considerată cea mai
prosperă din intervalul comunismului, nivelul de trai a crescut şi au reapărut unităţile economice şi industriale
mixte româno-occidentale. Cea mai cunoscută astfel de companie mixtă – uzina Dacia- Renault.
3. 1971 – 1980
Această perioadă începe să ilustreze caracterul falimentar al sistemului comunist. Apar semne ale crizei
şi insuficienţei sistemului, dar propaganda reuşeşte să menţină o impresie favorabilă asupra regimului, pentru ca
în anii ’80 – ’89 să se ajungă la paralizie economică a României. Legăturile cu exteriorul aproape au dispărut,
fiind preferate cele cu URSS. Ceauşescu a urmărit plata integrală a datoriei externe a României care era la ora
respectivă de 11 miliarde $, obiectiv care a fost atins cu uriaşe sacrificii suportate de populaţie.
4. 1980 – 1989
În anii ’80 regimul comunist a investit masiv în proiecte megalomanice (Canalul Dunărea – Marea
Neagră) sau în proiecte cu scop pur propagandistic. Izolarea economică s-a agravat, iar regimul a introdus
măsuri aberante, cum a fost aceea a aşa zisei alimentaţii rationale, ce stabilea numărul de calorii ce trebuia să
revină fiecărui individ, de aici şi distribuirea alimentelor de baza pe cartele.
Colectivizarea
Unul din obiectivele urmărite de noul regim a fost distrugerea proprietăţii private şi aplicarea
principiului marxist al egalităţii sociale. Acest model a fost aplicat mai întâi în URSS. În ceea ce priveşte
colectivizarea, primul experiment de acest tip a fost încercat de Lenin în URSS, aplicându-se încă din perioada
interbelică, metodele folosite fiind cel mai adesea brutale.
Declanşarea procesului de colectivizare s-a făcut în cadrul Plenarei CC al PMR din 3-5 martie 1949.
Atunci s –a hotărât aplicarea mai multor măsuri care să aibă drept finalitate desfiinţarea proprietăţii private şi în
plan agricol. În esenţă, colectivizarea s-a desfăşurat prin anumiţi paşi. Mai întâi, s-au propus aşa numitele
întovărăşiri (asociaţii), care constau în gruparea proprietăţii agrare a mai multor ţărani ca o fază premergătoare
înfiinţării unităţilor agrare de tip colhoz.
Primele forme de asociere forţată au fost GAC-urile (Gospodăriile Agricole Cooperative), ulterior
denumirea modificându-se în CAP-uri (Cooperative Agricole de Producţie), care funcţionează până în 1990.
GAC era constituită prin confiscarea pâmânturilor ţăranilor, acel pământ devenea proprietatea statului,
era în continuare lucrat de ţărani şi cea mai mare parte a producţiei revenea statului. Munca ţăranilor nu era
aproape deloc remunerată, sumele de bani erau extrem de mici, iar la sfârşitul sezonului (toamna – iarna) ţăranii
mai primeau câte o mică parte din ceea ce cultivaseră. De asemenea, li se mai acorda un lot de câţiva ari al
familiei pe care îl puteau lucra.
Etapele colectivizării au fost:
1. 1949 – 1952
Procesul de colectivizare s-a făcut în forţă prin confiscări abuzive. Cei care se opuneau colectivizării au
fost arestaţi , deportaţi şi închişi. În unele cazuri, măsurile luate de comunişti au fost aplicate chiar în cadrul
comunităţii, cei mai incomozi opozanţi fiind executaţi chiar în sat. Au fost impuse aşa numitele cote obligatorii,
astfel chiar dacă pământul nu era confiscat, ţăranii trebuiau să dea o anumită cotă din tot ceea ce produceau.
Această primă etapă a fost marcată de mari violenţe, dar, chiar şi aşa, rezistenţa ţăranilor a fost foarte
puternică.
Comuniştii au recurs şi la şantaj, astfel pentru a forţa un proprietar să-şi cedeze pământurile, fie îi aresta
un membru al familiei, fie nu permiteau înscrierile la facultate ale copiilor. Pentru aceasta se întocmeau dosare
din care trebuia să reiasă originea sănătoasă a părinţilor, prin care se înţelegea fie părinţi săraci, lipsiţi de
pământ, fie care nu refuzau să intre în GAC, fie muncitori, deci oameni care făceau parte din clasa socială pe
care partidul o voia generalizată.
Măsurile represive au fost luate şi împotriva aşa numiţilor chiaburi (ţărani înstăriţi care aveau mai mult
de 5 hectare şi propriile mijloace de muncă). Aceştia au fost deportaţi, iar vitele şi uneltele le-au fost confiscate.
2. 1952 – 1958
Ritmul colectivizării a fost mai lent pentru că în 1953 moare Stalin, iar în 1956 au avut loc revolte foarte
puternice anticomuniste în Ungaria. Mişcări similare s-au produs şi în Polonia. Astfel, autorităţile comuniste,
de teama unor revolte, nu au mai aplicat măsuri represive foarte dure.
3. 1958 – 1962
Colectivizarea a fost reluată puternic în etapa a treia, în 1962 fiind raportat sfârşitul acestui proces.
Chiar dacă în România ponderea pământului confiscat a fost foarte mare, efectele pozitive ale procesului
au fost puţine. România era în continuare al doilea mare producător de cereale din Europa, după URSS. Însă
acest lucru era datorat ponderii suprafeţei arabile şi nu productivităţii la hectar. De asemenea, nivelul de
mecanizare era unul scăzut.
Colectivizarea a fost un proces traumatizant pentru societatea românească. Au existat numeroase revolte
faţă de acest proces, toate înăbuşite de securitate prin mijloace extrem de dure. În anii ’80 falimentul agriculturii
româneşti devenise evident. Regimul a instituit aşa numita alimentaţie raţională şi sistemul de cartele
alimentare. Alimentele de bază erau distribuite pe cartelă (pâine, lapte, zahăr, ulei, carne)., ceea ce presupunea
o restricţionare abuzivă a alimentelor.
Sistematizarea rurală
O altă măsură legată de spaţiul rural, în afară de colectivizare, a fost sistematizarea satelor. Această
intenţie a apărut încă din anii ’70 şi era determinată tot de tendinţa regimului de a transforma cât mai mult
societatea, astfel încât reperele tradiţionale să dispară. Conceptul de sistematizare s-a aplicat însă şi în plan
urban şi în plan rural.
În plan urban
Sistematizarea a urmărit fie distrugerea, fie mascarea prin construcţii noi a construcţiilor care reflectau
stilurile arhitecturale aşa zis burgheze. În cazul multor oraşe, centrele civice, cu arhitectură interbelică sau chiar
mai veche, au fost fie complet distruse, fie transformate într-o măsură atât de mare, încât şi-au pierdut cu totul
identitatea culturală.
Alte monumente vizate au fost bisericile care, pe lângă valoarea lor arhitecturală, aveau o importanţă
spirituală pe care regimul comunist ateu încerca să o elimine.
Construcţiile noi din oraşe au fost blocurile muncitoreşti, standardizate, cu o capacitate foarte mare de
absorbţie, ele reflectând practic intenţia regimului de a controla cât mai bine un număr cât mai mare de oameni.
În plan rural
Sistematizarea a fost aplicată mai intens în anii ’80. Aceasta a implicat două direcţii:
- Pe de o parte ridicare de construcţii de tip bloc în sate
- Pe de altă parte desfiinţarea efectivă cu buldozerul, a acelor aşezări rurale plasate în apropierea
oraşelor, fiind astfel atins un dublu scop – se extindea suprafaţa de pământ arabil şi se controla mai
bine comunitatea rurală transferată la oraş
Consecinţele sistematizării rurale au fost dramatice pentru populaţia mai în vârstă, care nu s-a putut
adapta schimbărilor de habitat, cu atât mai mult cu cât blocurile în care erau mutaţi nu aveau reţea de canalizare,
curent electric sau alimentare cu apă. Pentru populaţia mai tânără, integrarea în viaţa urbană a fost ceva mai
uşoară, cei mai mulţi s-au angajat în fabricile din oraşe şi s-au rupt astfel de stilul de viaţă tradiţional.
În concluzie, sistematizarea a fost unul dn multele acte de forţă ale regimului comunist, prin care
valoarea individului era complet ignorată şi se încerca integrarea lui forţată într-o colectivitate amorfă(care nu
este structurată) pe care regimul să o poată controla mult mai uşor.
Politica natală
A fost una oscilantă, determinată de obiectivele de moment ale regimului.
Perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
Prioritară era distrugerea sistemelor de valori tradiţionale, în special cele din spaţiul rural, şi anume
solidaritatea dintre oameni, libertatea de expresie din comunitatea rurală, existenţa unei mici societăţi civile
şi ataşamentul faţa de proprietate.
În plan natal, a fost adoptat un decret în 1957 prin care era liberalizată întreruperea de sarcină. Explicaţia
constă în condiţiile economice precare de după al Doilea Război Mondial şi dorinţa de a elimina valorile
tradiţionale, una dintre ele fiind şi familia numeroasă clădită pe principii religioase. Impactul acestui decret a
fost foarte rapid, România ajungând să înregistreze un număr de nou-născuţi, după unele statistici, de la 24 la
14 ‰, care o plasa pe ultimul loc în Europa.
Perioada lui Nicolae Ceauşescu
Politica natală se modifică, cea mai importantă măsură fiind decretul din 1966, conform căruia
întreruperea de sarcină era interzisă, cu o singură excepţie: femeile care împliniseră 45 de ani şi aveau cel
puţin 4 copii. Efectul imediat al decretului a fost unul spectaculos, respectiv numărul de nou-născuţi din 1967 s-
a dublat. Ulterior însă, au apărut şi alte consecinţe, respectiv întreruperile de sarcină în condiţii precare, care
atrăgeau moartea mamei. Aceste practici ilegale erau pedepsite foarte aspru de regim, fiind închise atât femeile
care solicitaseră avortul, cât şi persoanele care făceau acest lucru în mod ilegal. De asemenea, judecat era şi tatăl
pentru omisiune de denunţ.
Ca urmare a acestor practici, mortalitatea infantilă sau a femeilor însărcinate a atins cote foarte înalte, la fel
şi abandonul copiilor. Astfel, numărul copiilor din orfelinatele comuniste a crescut foarte mult, chiar dacă acest
subiect era unul pe care regimul nu-l făcea public. Condiţiile din aceste orfelinate erau inumane, una din cauze
fiind cea economică. Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în cazul azilelor de bătrâni, a celor de psihiatrie sau a
azilelor de persoane cu handicap.
În anii ’80 politica natală forţată şi-a dovedit complet ineficienţa, spre sfârşitul deceniului ajungându-se la
aceeaşi cifră din 1966. Pentru ca statisticile să nu reflecte acest eşec, în prma lună de după naştere, copilul nu
era înregistrat oficial. Dacă era sănătos, era înregistrat, dacă murea, nu apărea în niciun fel de statistică. Aceste
falsuri încercau să demonstreze că natalitatea în România comunistă este una înfloritoare, iar mortalitatea
infantilă aproape nu există. De asemenea, divorţurile erau descurajate, iar cei necăsătoriţi care depăşeau vârsta
de 25 de ani plăteau aşa numita taxă de celibat.
În general, regimurile politice totalitare au acordat o atenţie specială politicilor natale, insistând în special pe
natalitatea ridicată. Intenţia regimului era de a ilustra faptul că este un regim ideal, în care sporul populaţiei este
unul natural.
Monopolul ideologic
Din punct de vedere ideologic şi cultural, regimul comunist a impus un monopol, adică nu a permis
decât promovarea ideologiei marxist-leniniste. Aceasta s-a reflectat în toate domeniile intelectuale şi artistice.
Cultura din România comunistă poate fi urmarită, de asemenea, pe cele două mari etape, de până la 1965 şi
după 1965.
Perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej
S-a caracterizat din toate punctele de vedere, inclusiv cultural, printr-o sovietizare intensă.
În 1948 a fost desfiinţată Academia Română – un for ştiinţific şi cultural cu membri de o reală valoare şi a
fost înlocuită cu o nouă Academie Română. În cadrul acesteia au fost numeroşi cei care s-au subordonat rapid
regimului. Tot în 1948 s-a adoptat o nouă lege a învăţământului care modifica radical structura unităţilor de
învăţământ , ponderea anumitor profile şi, mai ales, conţinutul programei şcolare.
Oamenii de cultură din perioada interbelică şi din timpul războiului au fost în cea mai mare parte arestaţi şi
închişi, astfel că elita intelectuală a fost distrusă, singurii care au reuşit să se salveze fiind cei care au ales să
părăsească ţara înainte de 1947.
Au fost alcătuite liste cu cărţi interzise, care cumulau peste 8000 de titluri. A fost tipărit chiar un volum
intitulat Publicaţiile interzise, care avea peste 500 de pagini. Printre autorii interzişi s-au remarcat Mihai
Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan (istoric), George Coşbuc, Octavian Goga, Vasile Alecsandri, Mihail
Kogălniceanu.
Limba rusă a devenit limbă obligatorie de studiu şi au fost înfiinţate numeroase biblioteci, edituri, instituţii,
muzee după model rusesc. Cele mai cunoscute au fost Muzeul Româno-Rus sau Institutul Maxim Gorki.
Au fost desfiinţate facultăţile de sociologie, psihologie, iar cea de filozofie, chiar dacă s-a menţinut, a fost
transformată într-o şcoală de marxism-leninism, deci un instrument al propagandei . Aceste discipline
(sociologia, psihologia, ştiinţele politice, economia), dar şi jurnalistica au fost considerate domenii burgheze,
astfel că aceste catedre din universităţi au fost desfiinţate. Singura disciplină socio-umană păstrată a fost
filozofia, menţinută inclusiv la nivel academic, însă se studia într-o proporţie foarte mare doar marxism-
leninismul. Celelalte curente filozofice erau tratate foarte succint şi doar pentru a evidenţia superioritatea
marxism-leninismului.
Pentru a acoperi aria acestor discipline, a fost înfiinţată Academia Ştefan Gheorghiu, care era o veritabilă
şcoală de activişti de partid, de propagandişti. Spre sfârşitul guvernării lui Dej, linia sovietică din cultură începe
să fie abandonată şi o mare parte din muzeele, editurile, instituţiile culturale de factură sovietică au fost
desfiinţate.
Perioada lui Nicolae Ceauşescu
Se remarcă o nouă orientare politică, ideologică şi culturală – naţional-comunismul. Orientarea a fost
promovată prima dată de liderul comunist al Iugoslaviei – Iosip Broz Tito. Acesta a refuzat de la început să se
subordoneze lui Stalin. Prin naţional-comunism se înţelege acel tip de regim şi de doctrină în care se păstrează
principiile de bază ale comunismului, însă conducătorul partidului şi al statului are tendinţa să nu se mai
subordoneze Moscovei. Motivaţia reală a acestei atitudini nu a fost promovarea propriilor valori, ci creşterea
puterii liderului, care nu trebuia să-şi mai coordoneze acţiunile după directivele liderilor sovietici.
În România, cel care a iniţiat linia naţional-comunismului a fost Nicolae Ceauşescu. În plan cultural,
naţional-comunismul a însemnat valorificarea propriilor modele, personaje istorice care începeau cu Burebista,
continuau cu Decebal, Traian, voievozi, culminând cu figura lui Ceauşescu.
Etapele dezvoltării culturii:
1) 1965 – 1975
În prima etapă se înregistrează o deschidere fără precedent către Occident. Au început să se publice din nou
mulţi autori străini, dar şi români. Contactele culturale cu Occidentul devin tot mai frecvente prin universităţi,
edituri şi sunt reînfiinţate facultăţile cu profil social. Cenzura, chiar dacă a fost menţinută, nu a mai fost atât de
drastică şi a fost permis un oarecare schimb de idei.
În acest context, în 1971 Ceauşescu face o vizită în China şi Coreea de Nord. Acolo, lider comunist era Mao
Tze Dun, care declanşase aşa numita revoluţie culturală. Aceasta însemna, în fond, o selecţie foarte strictă şi o
cenzură efectuată în toate domeniile culturale în aşa fel încât elementele de cultură tradiţională chineză să fie
filtrate prin prisma interesului regimului şi ale propagandei roşii.
Această revoltă culturală era dublată de un cult al personalităţii conducătorului de proporţii colosale. În
cazul chinezilor, această raportare la puterea politică nu era nouă. De-a lungul secolelor chinezii dezvoltaseră un
cult al împăratului pe care l-au menţinut doar în altă formă, transferându-l liderului comunist. Se organizau
spectacole cu mii de oameni pe stadioane sau în aer liber şi, prin exerciţii coregrafice complexe, se conturau
numele lui Mao Tze Dun, steagul Chinei comuniste, diferite lozinci sau harta ţării. Acest model a fost agreat de
Ceauşescu, care, odată întors în ţară, a început treptat să-l preia.
2) 1975 – 1989
În această etapă propaganda şi mai ales cultul personalităţii au atins nişte cote fără precedent. S-a
intensificat controlul social – acea practică a regimului prin care se dorea un control foarte strict al cetăţeanului
atât în ceea ce priveşte activitatea lui economică, socială, politică, dar şi din perspectiva vieţii private sau a
timpului liber.
În acest sens, în anii ’70 a fost înfiinţat Festivalul Naţional Cântarea României. Acesta consta într-un
complex de activităţi cu profil artistic în care s-a implicat un număr din ce în ce mai mare de oameni. Exista un
calendar care începea cu faza comunală, faza intercomunală, judeţeană, regională şi în sfârşit faza naţională.
Domeniile în care avea loc această întrecere erau extrem de diverse:
- Brigăzi artistice
- Dansuri, cor, interpretare solo, teatru ,
balet
- Interpretări vocale/instrumentale
- Meşteşuguri populare
Scopul acestor manifestări era pe de o parte de a ocupa timpul liber al oamenilor şi integrarea unui
număr cât mai mare de oameni în actul propagandistic. Aspectul pozitiv ţinea de faptul că se crea un cadru
pentru socializare, iar această competiţie era una din puţinele posibilităţi de lansare a unor talente reale.
În anii ’80 Cântarea României a înregistrat proporţii de masă, ceea ce a afectat calitatea manifestărilor.
Tot în anii ’80 cultul personalităţii atinge cota sa maximă, atât figura lui Ceauşescu, cât şi a Elenei Ceauşescu
ocupând toate domeniile culturale.
Intenţia lui Ceauşescu era aceea de a plăti întreaga datorie externă, obiectiv care a fost atins prin
scăderea drastic a nivelului de trai. Economia de curent electric a devenit o parte a propagandei, astfel că
singura modalitate în care oamenii mai puteau avea acces la cultură era mersul la spectacole, avantajele fiind
oraşele mai mari cu operă, teatru, filarmonică sau unde spectacolele erau organizate mai des.
În ceea ce priveşte mass-media, era monopolizată de cuplul rezidenţial. Programul TV era de 2 ore/zi,
cu excepţia zilelor de sâmbătă şi duminică, iar pe lângă ştiri, erau difuzate filme, de regulă tot din creaţia ţărilor
din lagărul comunist..
În concluzie, viaţa culturală în perioada comunistă a cunoscut o evoluţie diferită de la o etapă la alta,
constantă fiind prezenţa agresivă a propagandei. Chiar şi aşa, pe alocuri, s-au putut remarca scriitori sau artişti
de valoare, unii reuşind sa devină cunoscuţi după ce au parasit România comunistă(Petru Dumitriu).
Represiunea în societatea comunistă
Orice regim totalitar este unul care ignoră complet drepturile şi libertăţile cetăţeanului. Uneori, acestea
sunt prevăzute formal în Constituţie, însă nu sunt aplicate în mod real niciodată. Constituţiile din 1948, 1952 şi
1965 cuprindeau prevederi cu aspect democratic, însă ele nu se reflectau în funcţionarea efectivă a societăţii.
Pentru ca membrii unei societăţi totalitare să accepte acel regim, a fost nevoie de înfiinţarea unui întreg
mecanism de represiune. În România primele acţiuni de tip represiv s-au produs încă din 1944- 1947, printre
victimele acestor măsuri numărându-se membri ai elitei politice interbelice şi cei din conducerea PNL şi
PNŢ.
Deci prima formă a represiunii a fost una de natură politică.
Represiunea comunistă a constat în acţiuni de înlăturare din viaţa publică, de intimidare, arestare,
acestea alcătuind o fază preliminară a represiunii. După arestare, represiunea îmbrăca forme violente. Arestatul
era bătut, torturat, supus unui process fără o bază juridică reală şi condamnat la mai mulţi ani de închisoare sau
chiar pe viaţă. În unele cazuri arestatul era executat.
O altă formă a represiunii a fost deportarea (scoaterea unei întregi comunităţi selectată fie pe criteriu
etnic, fie social, fie politic, şi mutarea ei într-un alt spaţiu geografic sau într-un lagăr de muncă). Cazuri de
deportare s-au înregistrat în rândul:
- Populaţiei germane din România care a fost deportată în URSS după 1945. Au fost alese persoane
indiferent de sex (17 – 45 ani), motivaţia URSS fiind aceea că România a participat la campania din
E, care a adus multe distrugeri URSS-ului, astfel că acum românii de origine germană au fost folosiţi
pentru reconstrucţia URSS
- Şvabilor (sârbii din Banat) care au fost deportaţi în Bărăgan
Categoriile supuse represiunii au fost:
- Elita politică interbelică
- Preoţii, indiferent de rit
- Ofiţerii din Armata Română
- Intelectualii
- Clericii în general
- Ţăranii înstăriţi (chiaburii)
- Oricine era suspect de atitudine ostilă
la adresa regimului
Sensul justiţiei a fost complet deturnat, aveau loc procese rapide în care dreptul la apărare era formal, iar
motivul represiunii era sintetizatat într-o formulă standard: duşman al poporului.
În România s-a conturat un gulag după modelul sovietic, au fost înfiinţate sau folosite închisori sau
lagăre mai vechi. Printre cele mai cunoscute şi sinistre s-au numărat: Sighet, Aiud, Gherla, Jilava, Malmaison,
Tg. Ocna, Piteşti, Râmnicu Sărat sau lagărele de muncă de la Canalul Dunăre Marea Neagră ori Balta Brăilei,
la Periprava.
Acţiunea de organizare şi punere în aplicare a sistemului represiv i-a revenit unei instituţii specific,
organizată după model sovietic numită DGSP (Direcţia Generală a Securităţii Poporului) în 1948 şi DGSS
(Direcţia Generală a Securităţii Statului) în 1951.
Nucleul iniţial al DGSP a fost alcătuit din agenţi sovietici din NKVD, care ulterior şi-au luat nume
româneşti: Vladimir Mazurov (Mazuru), Boris Grünberg (Alexandru Nicolschi), Pantelei Bodnarenco
(Gheorghe Pintilie) sau Alexandru Drăghici. Aceştia au aplicat rapid metode represive deja verificate în
URSS, astfel că în anii ’50 valul de represiune a fost cel mai intens.
Încă nu se poate oferi o cifră care să indice cu certitudine numărul victimelor represiunii. Se estimează
însă în jur de un milion în anii ’50. În 1964 atunci când s-a dat decretul de amnistiere, numărul deţinuţilor
politici era puţin peste 1000. Astfel, pentru intervalul 1945 – 1965 represiunea a avut o formă violentă, masivă,
a angrenat un număr foarte mare de victime, scopul ei fiind instaurarea unui climat de teroare în societate.
Represiunea a mai urmărit şi distrugerea sentimentului de solidaritate, deoarece în multe cazuri
Securitatea folosea un sistem foarte amplu de informatori care făceau denunţuri. Astfel, indiferent de tipul de
comunitate, apărea teama existenţei măcar a unei persoane care ar putea transmite mai departe ceea ce se vorbea
acolo şi asta alimenta sentimentul de nesiguranţă şi de neîncredere.
În perioada lui Ceauşescu represiunea nu a mai fost atât de amplă, deoarece valul anterior de represiune
îşi făcuse deja efectul. În 1964 au fost desfiinţate închisorile politice şi eliberaţi şi ultimii deţinuţi politic
supravieţuitori. În perioada următoare însă, foştii deţinuţi au continuat să fie urmăriţi, au fost atent
supravegheate legăturile cetăţenilor cu exteriorul. Cele două metode principale folosite de Securitate pentru
controlul cât mai eficient al societăţii au fost:
- Interceptarea convorbirilor fie telefonice, fie purtate într-o încăpere, în ultimul caz fiind plasate
microfoane în pereţi; toate instituţiile publice erau astfel supravegheate.
- Informatorii, al căror număr crescuse foarte mult în perioada lui Ceauşescu (zeci de mii). Aceştia
nu erau angajaţi ai Securităţii, ci erau integraţi în diferite colective de muncă şi acceptau să
întocmească rapoarte legate de colectivitatea în care lucrau. Motivele pentru care făceau acest lucru
erau fie şantajul (cel mai adesea legat de membrii familiei), fie dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia
materială
O altă modalitate de control social în timpul lui Ceauşescu – izolarea potenţialilor adversari politici şi
internarea lor în azile psihiatrice. Astfel, cei cu atitudine ostilă la adresa regimului, provenind în general din
categorii intelectuale, erau diagnosticaţi cu boli psihice fictive şi practic izolaţi de societate.
În anii ’80 activitatea Securităţii se pare că a devenit ceva mai formală, multe din rapoartele adunate
având un caracter repetitiv.
Fenomenul Piteşti
Constituie unul din cele mai îngrozitoare aspecte ale represiunii din România, după unii istorici, chiar
cel mai cumplit din întreaga literatură memorialistică a Gulagului comunist. A fost declanşat în 1949, fiind
aplicat un procedeu aşa zis pedagogic de factură sovietică. Esenţa fenomenului sau experimentului Piteşti a
constat în încercarea de reeducare a deţinuţilor politici. Acest lucru îl încercase în spaţiul sovietic un
pseudopedagog – Macarenko – care experimentase reeducarea pe orfanii de război.
Experimentul Piteşti se numeşte aşa după închisoarea unde s-a desfăşurat timp de 5 ani. Ca şi în URSS,
intenţia a fost de modificare completă, radicală, mai întâi a sistemului de valori a unui om, şi mai apoi a
personalităţii acelui om. Reeducarea s-a produs exclusiv prin mijloace represive :
- Înformetare
- Privare de somn
- Anchete prelungite, cu aceleaşi întrebări puse obsesiv
- Bătăi şi torturi interminabile
Reeducarea era concepută în două etape:
1) Aşa zisa demascare prin care deţinutul trebuia să recunoască nişte fapte fictive, numai pentru că cei
care îl torturau îi cereau asta. Demascarea nu se referea doar la persoana deţinutului, ci şi la familia,
prietenii lui sau valorile lui etice ori religioase. Pentru a dovedi că demascarea e completă, el
denigra, jignea sau blasfemia aceste valori.
2) Reeducarea propriu-zisă – transformarea deţinutului din victimă în călău. Pentru a I se verifica
loialitatea şi complete schimbare, era pus să îi tortureze pe foştii colegi de celulă şi dacă era
suspectat că nu face acest lucru din convingere, redevenea victimă.
În Piteşti s-a eliminat orice modalitate de sinucidere. S-a format un grup de deţinuţi sub conducerea lui
Eugen Ţurcanu, care a participat câţiva ani la tortura celorlalţi deţinuţi. În 1954 expriementul a fost sistat, iar
grupul de deţinuţi reeducaţi a fost executat. Caracterul sinistru şi inuman al acestui experiment reiese din
încercarea unică până atunci de a modifica radical o persoană umană în sens negativ, fără să îi permit să mai
păstreze absolut nimic din ceea ce îl definea înaintea reeducării.
Rezistenţa anticomunistă
În lini generale, la nivel european, au existat două momente de revoltă anticomunistă considerate de
referinţă:
1956 în Ungaria – revolta anticomunistă
1968 în Cehoslovacia – primăvara de la Praga
În ambele cazuri intervenţia URSS a fost violentă, iar mişcările au fost reprimate. În România singura
mişcare anticomunistă de amploare a fost aceea decisivă din 1989. Până în 1989 însă au existat anumite tipuri
de reacţii anticomuniste care se încadrează în noţiunea general de rezistenţă anticomunistă (disidenţă
anticomunistă). Şi din acest punct de vedere, fenomenul poate fi urmărit pe cele două etape:
Perioada lui Gheroghe Gheorghiu-Dej
Cel mai semnificativ tip de rezistenţă anticomunistă a fost aşa numita rezistenţă din munţi. În esenţă,
aceasta a constat într-o opoziţie armată ale cărei rădăcini se regăsesc imediat după 23 august 1944. Atunci o
parte din ofiţerii Armatei Române şi o parte din subalterni au refuzat să respecte ordinele referitoare la trecerea
României de partea URSS şi au continuat să lupte alături de trupele germane.
S-au constituit mai multe nuclee semnalate încă din octombrie 1944, care sabotau acţiunile Armatei Roşii.
După încheierea războiului, aceste nuclee s-au menţinut, ba chiar numărul celor implicaţi a crescut. S-au
constituit mai multe organizaţii anticomuniste concentrate mai ales în zonele montane sau în Delta Dunării.
Foloseau armament şi muniţie rămase după al Doilea Război Mondial şi considerau lupta lor una legitimă,
pentru că refuzau să accepte regimul comunist.
Amploarea acestor organizaţii şi acţiuni şi numărul destul de ridicat al celor implicaţi au fost determinate de
speranţa că ocupaţia militară a Europei de Est de către Armata Roşie era doar o chestiune de timp, până când
SUA ar fi declanşat un nou război cu scopul eliberării acestor ţări de sub dominaţia comunistă. De aceea
sloganul Vin americanii! reflecta o speranţă reală a celor din munţi.
Cele mai puternice nuclee au activat în Munţii Făgăraş:
- Mişcarea Naţională de Rezistenţă
(condusă de generalul Aurel Aldea)
- Haiducii lui Avram Iancu
- Divizia Sumanele Negre
- Organizaţia Vlad Ţepeş 1
- Organizaţia Vlad Ţepeş 2
- Graiul Sângelui
- Organizaţia T
Printre conducătorii acestor grupări: Ion Gavrilă Ogoranu – a avut probabil cea mai îndelungată activitate
anticomunistă; fraţii Ion şi Toma Arnăuţoiu , Gheorghe Arsenescu (tot în Făgăraş).
Grupări similare:
- Bucovina (Vasile Motrescu, Constantin Cenuşă)
- Banat-grupul colonelului Uţă şi al lui Spiru Blănaru
- Maramureş
- Delta Dunării- Ghiţă Tomoşoiu
După 1990 a apărut o bogată literatură memorialistică referitoare la aceste grupări.Ele erau susţinute
adesea de ţăranii din satele situate la poalele munţilor, pe timpul iernii erau adapostiţi în poduri, fâneţe
sau bordeie mascate, li se asigura hrana şi erau anunţaţi despre mişcările trupelor de securitate.Uneori
Securitatea folosea şantajul pentru a-i putea captura pe cei din munţi, arestând un membru al familiei,
soţia (exemplul cel mai celebru fiind cel al Elisabetei Rizea) sau un copil, uneori întreaga familie care
era bătută şi torturată pentru a da informaţii despre bandiţi.
Astfel, de teamă, unii săteni ajungeau să îi demaşte pe cei din munţi.Cei mai mulţi au fost împuşcaţi
în timpul ambuscadelor trupelor de securitate, iar cei prinşi au fost executati ulterior.Ultimele acţiuni au
fost înregistrate în 1959, înfrângerea revoluţiei din Ungaria demoralizând puternic ultimele grupări de
luptători din munţi.Atunci au realizat că salvarea din exterior nu avea să mai vină.
Dizidenţa anticomunistă
Prin dizidenţă se înţelege acel tip de manifestare prin care o persoană sau un grup de
persoane iau atitudine împotriva regimului comunist. Dizidenţa anticomunistă s-a manifestat în
plan european în câteva ţări, cele mai importante momente fiind:
- Revolta din 1956 din Ungaria
- Aşa numita primăvară de la Praga (Cehoslovacia) din 1968
Aceste două momente sunt considerate cele mai radical manifestări prin care s-a încercat
înlăturarea regimului. Amploarea acestor mişcări a determinat o reacţie violentă din partea
Moscovei, care le-a stopat. De asemenea, în anii ’80 în Polonia a apărut mişcarea sindicală
Solidaritatea sub conducerea lui Lech Walesa.
În România fenomenul dizidenţei poate fi urmărit pe cele două etape:
1) 1945 – 1965: fenomenul dizidenţei este reprezentat cel mai bine de rezistenţa din
munţi
2) 1965 – 1989: fenomenul dizidenţei a fost unul mult mai discret, existând anumite
explicaţii:
În 1964 a început eliberarea deţinuţilor politici, astfel că în 1965 majoritatea închisorilor
politice au fost închise. Foştii deţinuţi au fost în continuare urmăriţi, întâlnirile între ei
fiind atent supravegheate
Perioada lui Dej a fost una a terorii, încercările de rezistenţă anticomunistă fiind violent
reprimate. După 1965 efectele acestei politici au devenit evidente în sensul că s-a ajuns la
un nivel extrem de redus al reacţiei societăţii româneşti
În plus, începuse să dea roade formarea omului nou, adică apăruse unui segment de
populaţie tânără educată în timpul regimului communist, pentru care idea de rezistenţă
aproape că nu exista
Eficienţa foarte mare pe care a atins-o instituţia Securităţii. Numărul angajaţilor seurităţii
a crescut progresiv în paralel cu numărul informatorilor
În linii generale, dizidenţa din perioada naţional-comunistă a cunoscut câteva tipuri de
manifestare:
Rezistenţa interioară: Se referă la atitudinea unei părţi a intelectualilor care nu au mai
publicat sau scris şi au refuzat să servească o cauză politică. În cazul lor nu e vorba de o
opoziţie efectivă, ci doar un refuz al colaborării.
Dizidenţa de tip social: Este interpretabilă, deoarece la ea au participat muncitori sau
mineri care urmăreau obiective concrete legate de condiţiile de muncă, salarizare, durata
zilei de lucru etc, deci nu neapărat înlăturarea regimului. Acestui tip de revoltă
anticomunistă îi corespund mişcările din:
- 1977 – când a avut loc o grevă a minerilor din Valea Jiului, unde s-au ridicat
obiective de tip social. Pe Valea Jiului s-a deplasat chiar Ceauşescu, ulterior având de
suferit conducătorii mişcării.
- 1987 – a avut loc o grevă de amploare a muncitorilor din Braşov.
Dizidenţa unei părţi a intelectualităţii: O parte a intelectualităţii a luat atitudine făţişă,
deschisă împrotriva regimului. Cazurile au fost mai curând singulare, cele mai cunoscute
nume fiind: Paul Goma, Dorin Tudoran, Dinu C.Giurescu, Vlad Georgescu, Mihai Botez,
Ana Blandiana, Doina Cornea, Mircea Dinescu. Cea mai importantă manifestare a
acestui tip de dizidenţă a fost cea iniţiată de Paul Goma, care a redactat un document
numit Carta 77, prin care se solidariza cu evenimentele din Cehoslovacia şi susţinea
necesitatea respectării drepturilor omului în România. Acest document, care reunea 200
de semnături, era adresat Conferinţei pentru drepturile omului de la Belgrad, dar nu a
făcut decât să îi asigure lui Paul Goma paşaportul de emigrare, deci nu a avut nicio
finalitate reală legată de regim.
Dizidenţa pe filiera religioasă: Existau grupări neoprotestante, baptiste, care au militat
împotriva comunismului cu sprijin extern.
Spre sfârşitul regimului s-a conturat un nou tip de dizidenţă chiar în interiorul PCR.
În martie 1989 6 membri ai nomenclaturii comuniste au redactat o scrisoare – Scrisoarea
celor şase – în care au criticat politica dusă de Ceauşescu. Textul se înscrie însă pe linia
reformisului comunist început în 1985 în URSS de către Mihail Gorbaciov. Acesta a
declanşat procesul numit perestroika (reformă) şi glasnost (transparenţă). Gorbaciov
urmărea adoptarea unui comunism cu faţă umană, nu instaurarea democraţiei. Această
orientare se regăseşre oarecum în Scrisoarea celor şase, care nu critica comunismul ca
ideologie, ci politica lui Ceauşescu (dictatura, sărăcia extremă, izolarea diplomatică).
Dizidenţa din 1965 – 1989 a fost posibilă în măsura în care dizidentul era făcut cunoscut în
Occident. Dacă devenea celebru, Ceauşescu nu mai urmărea lichidarea lui, şi în cele din urmă era
lăsat să plece.
Un rol important în popularizarea cazurilor de dizidenţă l-a avut postul de radio Europa
Liberă, care emitea în limbile ţărilor din blocul comunist. Acest post de radio era singura sursă
de informaţii reale referitoare la situaţia din România şi mai ales la felul în care era percepută în
exterior. Printre cele mai importante voci de la Europa Liberă s-au numărat: Vlad
Georgescu(istoric), Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. Chiar dacă emisiunile erau extrem de
critice şi ironice, ele nu pot fi considerate manifestări de dizidenţă, deoarece nu erau în ţară. Cu
toate acestea, intervenţia Securităţii era foarte violentă şi în cazul acestor persoane, Monica
Lovinescu fiind bătută crunt, iar Vlad Georgescu ucis.
Aşadar, fenomenul dizidenţei anticomuniste din România este unul destul de discret in
cea de a doua partea regimului, dar prima fază, cea a rezistenţei din munţi, nu ne permite
afirmaţia că acest fenomen lipseşte.