Retorica+Lectia+I 3

RETORICĂ

Anul II, semestrul I

UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

MONICA POCORA

Editura Universitară Danubius, Galaţi2011

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorilor. Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţificedin Învăţământul Superior (cod 111/2006)

ISBN 978-606-533-126-6

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Retorică 2

CUPRINS

1. Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării

Obiectul retoricii 10

Geneza şi evoluţia istorică a acesteia 15

Retorica şi teoria argumentării 22

Obiectivele specifice unităţii de învăţare

Rezumat 28

Teste de autoevaluare 29

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare 29

Bibliografie minimală 29

2. Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice

Tehnici de argumentare 31

Invenţia. Moravurile oratorice 48


Rezumat 54



Lucrare de verificare 55


Retorică 3

3. Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea prin intermediul discursului

Dimensiunea afectivă a discursului 57

Acţiunea retorică. Manipularea prin intermediul discursului

63


Rezumat 75




4. Dispoziţia, pledoaria, elocuţiunea

Dispoziţia 78

Pledoaria 85

Elocuţiunea 96


Rezumat 117



Lucrare de verificare 119


Bibliografie de elaborare a cursului

Retorică 4

INTRODUCERE

„ Omul a primit facultatea de a vorbi odată cu naşterea sa(căci fără îndoială aceasta este începutul vorbirii),

că nevoia l-a împins să o cultive şi să o dezvolte, iar metodaşi exerciţiul i-au dat desăvârşirea...”.

Quintilian

Modulul intitulat Retorică se studiază în anul al II-lea, sem. I şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul comunicării şi argumentării juridice.

Competentele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

realizarea unei perspective istorice asupra retoricii şi finalităţii ei; edificarea asupra rolului social al retoricii, a importanţei acesteia în

comunicarea eficientă. formarea abilităţilor necesare distingerii între credibil şi adevărat,

constrângerea logică şi acceptarea în urma tehnicilor de persuadare. cunoaşterea valorii şi limitelor acestor tehnici, a condiţiilor de aplicare a

lor; prezentarea raţionamentului afectiv prin analogie cu raţionamentul

logic, corelat cu modul de structurare şi funcţionare a raţionamentului afectiv în activitatea oratorică;

înţelegerea rolului fiecărei părţi a discursului, precum şi a importanţei unităţii logice a discursului;

prezentarea caracteristicilor unui discurs juridic de apărare şi a rolului apărătorului în înfăptuirea actului de justiţie;

descrierea principalelor tipuri de stil şi a condiţiilor utilizării optime a fiecăruia dintre stilurile prezentate.

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

- Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării;

- Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice;- Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea prin

intermediul discursului;- Dispoziţia, pledoaria, elocuţiunea.

In prima unitate de învăţare intitulată Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice:

- să descrii obiectul retoricii şi să înţelegi rolul acesteia în viaţa socială;- să identifici izvoarele retoricii şi genurile sale;- să distingi între conceptele de demonstraţie şi argumentare;- să precizezi raporturile existente între demonstraţie şi convingere,

argumentare şi persuadare.Retorică 5

aceasta după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Tehnici de argumentare, invenţia si moravurile oratorice, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

- să prezinţi instrumentele logice implicate în orice act de gândire şi, implicit, în desfăşurarea tehnicilor de argumentare: noţiunea, judecata, raţionamentul;

- să explici principalele tehnici de argumentare: deducţia, inducţia, argumentarea quasi-inductivă, argumentarea pe baza locurilor comune;

- să identifici condiţiile de corectitudine raţionamentelor şi valoarea de adevăr a concluziilor acestora, a cauzelor aflate la baza erorilor involuntare sau premeditate de raţionament;

- să evidenţiezi locul creativităţii în arta oratorică şi în cea a discursului;- să argumentezi într-un eseu de o pagină unitatea dintre ideile promovate

de orator şi profilul etico-profesional al acestuia.

Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

In a treia unitate de învăţare intitulată Dimensiunea afectivă a discursului; acţiunea retorică şi manipularea prin intermediul discursului, vei regăsi operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, care-ţi vor conferi capacitatea:

- să compari raţionamentul afectiv cu raţionamentul logic, explicând rolul celui dintâi în activitatea oratorică;

- să argumentezi rolul trăirilor afective în determinarea atitudinii ideatice a receptorilor unui anumit mesaj prin intermediul discursului;

- să precizezi componentele acţiunii retorice şi rolul fiecăreia dintre acestea;

- să descrii manipularea şi rolul acesteia în mecanismul social,

după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată. Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.

După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare, Dispoziţia, pledoaria, elocuţiunea, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe, care îţi vor permite să operaţionalizezi obiective specifice precum:

- să descrii părţile unui discurs şi rolul fiecăreia în realizarea scopului urmărit de orator;

- să concepi un discurs juridic de apărare, argumentând rolul apărătorului în înfăptuirea actului de justiţie;

- să expui figurile retorice şi, implicit, cele mai uzitate figuri stilistice, cu caracterizarea fiecăreia dintre figurile prezentate.

Retorică 6

Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de verificare, pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.

Pentru o învăţare eficientă ai nevoie de următorii paşi obligatorii:

Citeşti modulul cu maximă atenţie; Evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie, sau le

adnotezi în spaţiul alb rezervat; Răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse; Mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să

apelezi la suportul scris; Compari rezultatul cu suportul de curs şi explică-ţi de ce ai eliminat anumite

secvenţe; În caz de rezultat îndoielnic reia întreg demersul de învăţare.

Pe măsură ce vei parcurge modulul îţi vor fi administrate două lucrări de verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse suplimentare indicate. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să operaţionalizezi obiectivele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.

N.B. Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învăţare.

Retorică 7

Retorică 8

1. OBIECTUL, GENEZA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A RETORICII. RETORICA ŞI TEORIA ARGUMENTĂRII

Obiective specifice:

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

să descrii obiectul retoricii şi să înţelegi rolul acesteia în viaţa socială;

să identifici izvoarele retoricii şi genurile sale;

să distingi între conceptele de demonstraţie şi argumentare;

să precizezi raporturile existente între demonstraţie şi convingere, argumentare şi persuadare.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 6 ore

Retorică 9

1.1. Obiectul retoricii 10

1.2. Geneza şi evoluţia istorică a acesteia 15

1.3. Retorica şi teoria argumentării 22


Rezumat 28




Monica Pocora Obiectul, geneza şi evoluţia istorică a retoricii. Retorica şi teoria argumentării

1.1. Obiectul retoricii

1.1.1. Ce este retorica?

Retorica a apărut în Grecia Antică, cunocând treptat o dezvoltare sinuoasă. Apariţia sa a fost motivată şi de faptul că accesul la principalele funcţii publice se realiza pe cale electivă. Astfel, capacitatea aspiranţilor la asemenea funcţii, de a vorbi convingător populaţiei cu drept de vot era decisivă pentru atingerea scopului urmărit. Ulterior, în perioada clasică a democraţiei greceşti, a urmat epoca de glorie a retoricii şi, mai târziu, în cadrul republicii romane.

Primii care s-au ocupat în mod sistematic de arta discursului public au fost sofiştii, filosofi ce s-au remarcat prin capacitatea de surprindere a condiţiilor de care depindea reuşita unui discurs: argumentarea logică riguroasă (sau aparent riguroasă) şi limbajul adecvat cerinţelor de argumentare şi convingere. De asemenea, sofiştii au fost cei care vor considera retorica drept cea mai înaltă artă şi, respectiv, cea mai nobilă disciplină filosofică. Astfel, Gorgias, unul dintre sofiştii celebri din secolul al V-lea î.e.n., susţinea că arta cuvântului îl transformă pe cel ce o posedă în stăpânul celorlalţi oameni, asigurându-i accesul la cele mai înalte funcţii şi onoruri. Tot el va fi cel care subliniază că pentru realizarea unor performanţe deosebite în această direcţie este necesară instruirea temeinică în disciplina numită retorică.

Solicitat de Socrate să definească această disciplină, Gorgias va enunţa ideea că retorica este arta vorbirii convingătoare. Prin urmare, sensul acestei discipline filosofice va fi conturat, în primul rând, de scopul urmărit de cel ce se adresează marelui public, respectiv de către orator.

Dacă oratorul este posesorul artei discursului, sau vorbitorul de mare succes, retorul este cel care stăpâneşte cunoaşterea regulilor ce trebuie respectate pentru a se dobândi succesul în arta oratoriei.

Termenul de retorică provine din limba greacă, de la verbul reo care avea semnificaţia de a curge, iar prin extinderea acesteia la arta discursului, termenul de retorică va desemna vorbirea fluentă sau curgătoare.

Oprindu-se asupra semnificaţiei noţiunii de retorică, gânditorii din Antichitate, aparţinând diverselor orientări filosofice, vor defini retorica în funcţie de perspectiva instituită asupra discursului. Pentru Aristotel, bunăoară, care analizează discursul sub aspectul puterii sale de convingere, retorica era arta ce oferea posibilitatea sesizării, în orice situaţie, a mijloacelor existente pentru a convinge.

Stoicii, însă, vor trata această problemă pornind de la structura logică a limbajului şi, respectiv, a discursului. În consecinţă, Chrisip va afirma că retorica este ştiinţa vorbirii corecte, accentul punându-se, în cazul de faţă, pe respectarea regulilor logice.

Dacă discursul va fi analizat de pe poziţia celui care ia în considerare scopurile urmărite, se va conchide, precum procedează Cicero, că retorica

Retorică 10


este o parte a ştiinţei cârmuirii. Alţii, dimpotrivă, vor insista pe forma estetică a discursului şi, în consecinţă, vor considera că retorica este arta de a vorbi frumos.

Teoreticienii din perioada mai târzie a Antichităţii, cum este cazul lui Quintilian, vor încerca să sintetizeze diversele semnificaţii acordate retoricii, ajungând la formularea definiţiei că retorica este „ars bene dicendi” sau ştiinţa vorbirii corecte, frumoase şi convingătoare.

1.1.2. Este retorica ştiinţă sau artă?

Tot anticii îşi vor pune şi problema dacă retorica este ştiinţă sau artă, iar cele mai autorizate răspunsuri vor înclina spre afirmarea dublului statut al retoricii, atât de ştiinţă cât şi de artă.

Ea este considerată ştiinţă, în măsura în care se ocupă de studierea regulilor ce trebuie respectate pentru a se asigura reuşita discursului, acestea referindu-se la:

a) selectarea subiectului;b) elaborarea planului;c) documentarea în vederea stăpânirii temeinice a subiectului abordat;d) conceperea şi redactarea discursului;e) rostirea lui în faţa auditoriului.

În schimb, dacă retorica este analizată de pe poziţiile celui care şi-a însuşit aceste reguli şi pe care le aplică în activitatea oratorică, atunci, retorica va avea semnificaţie de artă, şi aceasta deoarece pentru a deveni un orator de succes nu sunt suficiente numai aplicarea respectivelor reguli, ci este necesară şi prezenţa talentului. Din acest punct de vedere, oratorul autentic se aseamănă cu artistul, şi după cum se consideră că artistul se naşte, iar nu se face, la fel se va afirma şi despre orator.

Istoria oratoriei şi, implicit, a retoricii, evidenţiază că aceste reguli ale ştiinţei discursului sunt folosite în mod diferit şi cu rezultate diferite, astfel că succesul deplin îl înregistrează doar cei la care se îmbină dispoziţiile native pentru arta cuvântului cu studierea sistematică şi perseverentă a ştiinţei retoricii.

Iniţial, retorica a fost utilizată în viaţa politică a comunităţii, ca ulterior să fie preluată şi în justiţie, ea fiind practicată atât de apărători, cât şi de cei care acuzau în numele interesului public. De asemenea, retorica va fi cultivată intens în societatea contemporană, ea racordându-se la ceea ce se numeşte capacitatea de a comunica într-o manieră eficientă.

În prezent, analiştii actului de comunicare sunt unanimi în a aprecia că, în ultimă instanţă, arta vorbirii este implicată în desfăşurarea tuturor activităţilor sociale (politică, justiţie, economie, religie etc.).

Retorică 11


1.1.3. Izvoarele retoricii

Ca orice disciplină teoretică, şi retorica se întemeiază, pe anumite surse, respectiv, izvoare, din care va prelua ceea ce este esenţial pentru ştiinţa discursului.

Primul şi cel mai important izvor al retoricii este opera marilor oratori. Analiza celor mai celebre discursuri politice, juridice sau religioase permite degajarea structurii pe care o are un discurs bine întocmit, a mijloacelor folosite pentru argumentarea ideilor, a modului în care oratorul a prezentat subiectul în faţa publicului, precum şi a tehnicilor utilizate pe parcursul rostirii discursului.

Orice discurs va avea, apoi, o structură logică bine precizată, va folosi anumite procedee de argumentare şi demonstrare, ce ţin de resortul logicii, ceea ce înseamnă că ştiinţa logicii, ca ştiinţă a formelor şi principiilor gândirii corecte, reprezintă un alt izvor important al retoricii. Acest lucru a fost evidenţiat într-o manieră convingătoare de Aristotel, care îşi încheie scrierile de logică cu o lucrare despre retorică.

Concomitent cu structura logică, discursul prezintă şi o structură gramaticală specifică, a cărei cercetare cade în seama gramaticii, fapt ce rezervă şi acestei ştiinţe rolul de izvor al retoricii. Pe de altă parte însă, dincolo de structura logică şi cea gramaticală, apare forma estetică a discursului, formă care se asigură nu cu mijloacele logicii sau ale gramaticii, ci cu cele ale stilisticii, care se va constitui, astfel, şi ea, în izvor al ştiinţei discursului.

Nu trebuie uitată, de asemenea, componenta psihologică ce intervine în relaţia dintre public şi orator. Pentru a convinge, oratorul va face uz nu numai de dovezi şi procedee logice, ci şi de mijloace de natură psio-afectivă. Cunoaşterea particularităţilor psihice ale viitorilor ascultători va fi esenţială pentru reuşita discursului, aşa după cum la fel de importantă va fi şi stăpânirea tehnicilor de declanşare şi menţinere a unor stări afective convenabile scopului urmărit. În consecinţă, şi psihologia va figura ca unul din izvoarele importante ale retoricii.

În sfârşit, în categoria izvoarelor retoricii trebuie incluse şi acele domenii ale cunoaşterii care furnizează informaţii, exemple, mijloace de interpretare în legătură cu problematica abordată de orator, respectiv istoria, filosofia, morala şi arta, acestea devenind, de asemenea, izvoare ale retoricii.

Sarcina de lucru 1

Descrie gramatica şi stilistica în câte o frază, ca izvoare ale retoricii.

Retorică 12


1.1.4. Genurile retoricii

Problema genurilor retoricii a fost abordată pentru prima oară, într-un mod sistematic, de către Aristotel, care luând în considerare scopul discursului şi momentul de timp la care se raportează problematica acestuia, conchidea că nu pot exista decât trei tipuri de discurs şi, respectiv, trei genuri ale retoricii, acestea fiind:

a) discursul judiciar, care se raportează la trecut şi al cărui scop este acela de a convinge judecătorii să dea sentinţa dorită de orator;

b) discursul epidictic, care se raportează la prezent şi care are ca scop încântarea auditoriului prin lăudarea faptelor înălţătoare şi a celor ce le-au săvârşit (el numindu-se în mod îndreptăţit şi discurs laudativ) şi blamarea persoanelor vinovate de comiterea unor fapte reprobabile;

c) discursul deliberativ, care vizează viitorul şi încearcă să obţină atitudini şi decizii din partea ascultătorilor în sensul urmărit de vorbitor.

Preluând clasificarea lui Aristotel, autorii latini îi vor aduce o modificare de terminologie, folosind expresia de demonstrativ pentru desemnarea genului epidictic, pe considerentul că termenul de epidictic avea o semnificaţie legată mai mult de impresia pe care trebuia să o producă acest tip de discurs asupra publicului ascultător. Or, vor argumenta ei, discursul de lăudare (sau blamare), trebuie desemnat cu o expresie mai potrivită, cum este cea de demonstrativ,

„fiindcă lauda şi dezaprobarea demonstrează cum este fiecare lucru”.

Cu această din urmă semnificaţie, genul demonstrativ va include, cu timpul, nu numai discursurile pur laudative sau de blamare, ci şi toate speciile de discurs în care accentul se va pune pe relevarea naturii lucrurilor şi susţinerea ideilor enunţate în legătură cu respectiva natură. Ba mai mult, printr-o forţare a semnificaţiei termenului de demonstrativ se vor include în acest gen toate demersurile logico–discursive, orientate în direcţia demonstrării oricărui tip de adevăr. De aici, va urma echivalarea de către retorica tradiţională a discursului demonstrativ cu cel academic, pe considerentul că ultimul este expresia celei mai înalte autenticităţi ştiinţifice.

În interpretarea aceleiaşi retorici, discursurile academice se subdivid în mai multe specii, după cum urmează:

A) Discursurile academice propriu–zise care includ următoarele subspecii:

a) discursul de recepţie la Academie, fiind rostit de către cei care au fost primiţi ca noi membri ai acestui for ştiinţific şi prin care se elogiază, de regulă, personalitatea şi activitatea persoanei în locul căreia a fost desemnat noul titular;

b) discursul de răspuns, rostit ca răspuns la discursul de recepţie de către unul dintre membrii vechi ai Academiei;

c) comunicările sau memoriile ştiinţifice, care sunt lucrări cu caracter ştiinţific, elaborate de către membrii Academiei şi prezentate în cadrul

Retorică 13


întâlnirilor (şedinţelor) comisiilor de specialitate;

d) rapoartele ştiinţifice, care se întocmesc de către membrii Academiei pe marginea lucrărilor propuse pentru premierea academică sau pentru publicare în Editura sau revistele Academiei.

B) Pe lângă discursurile academice propriu-zise, sunt incluse în această categorie şi alte tipuri de discurs, care nu au legătură directă cu activitatea Academiei, dar care se aseamănă prin conţinutul lor ştiinţific cu discursurile academice propriu-zise, în categoria acestora fiind incluse:

a) prelegerile sau cursurile universitare, pe considerentul că acestea transmit şi argumentează un anumit gen de informaţie ştiinţifică;

b) conferinţele ştiinţifice pe diverse teme, elaborate şi susţinute de specialişti în domeniu.

C) Discursurile religioase, care se împart şi ele în:

a) predici sau didahii (atunci când se prezintă şi se explică o anumită dogmă sau normă de morală religioasă);

b) omilii (care sunt comentarii sistematice ale Evangheliilor).

Deşi au un alt specific decât discursurile ce conturează sau explică dogmele şi Evangheliile, acestora li se alătură discursurile de omagiere a celor incluşi în panteonul sfinţilor sau al personalităţilor religioase de excepţie şi care se numesc panegirice, precum şi discursurile funebre.

Genul deliberativ include discursurile care îşi propun să obţină adeziunea auditoriului pentru proiectele avansate sau votul acestuia pentru dobândirea anumitor funcţii publice. Aceste discursuri se numesc deliberative, deoarece publicul ascultător urmează să delibereze, respectiv să decidă în concordanţă sau în opoziţie cu solicitarea oratorului. Discursurile deliberative se practică în viaţa politică, îndeosebi în Parlament, şi în campaniile electorale, precum şi în cadrul tuturor forurilor de decizie.

Genul judiciar se foloseşte în justiţie şi rostul acestui tip de discurs este să convingă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte ce cad sub incidenţa legii penale sau asupra faptului că dreptatea este de partea uneia sau a alteia dintre persoanele implicate în litigii ce ţin de legea civilă.

Genul judiciar include două specii distincte:

a) rechizitoriul, care îşi propune să demonstreze vinovăţia persoanei acuzate de încălcarea legii, iar acesta este discursul rostit de către reprezentanţii Ministerului Public;

Retorică 14


b) pledoaria, care are ca scop apărarea persoanei acuzate de comiterea diverselor fapte ilegale sau de a convinge că dreptatea este de partea celui în favoarea căruia este rostită această specie de discurs.

Deşi, în linii mari, clasificarea operată de Aristotel în legătură cu genurile retoricii îşi păstrează valabilitatea, cercetările contemporane în domeniu vor aduce în discuţie şi alte criterii de identificare şi diferenţiere a tipurilor de discurs. Astfel, la criteriul scopului şi cel al timpului se vor adăuga:

a) natura limbajului, în funcţie de care se vor deosebi discursul poetic, discursul categorial şi cel conceptual şi discursul cotidian.

b) publicul pe care îl vizează autorul discursului, criteriu pe baza căruia se va deosebi discursul care se adresează unui public bine determinat (cum este, de regulă, discursul ce urmează a fi susţinut în faţa unei anumite categorii de ascultători), de discursul ce se adresează unui public virtual, ca în cazul textelor publicate;

c) forma de prezentare, în funcţie de care se va deosebi discursul oral de discursul citit;

d) intenţia practică a utilizatorului, care va imprima discursului un caracter persuasiv, seductiv sau incitativ.

Se practică, de asemenea, procedeul distingerii genurilor după domeniul pe care îl abordează discursul, apreciindu-se că există, pe lângă genul judiciar (singurul reţinut din clasificarea tradiţională), un gen academic, un gen social-politic, unul religios, precum şi un gen cotidian.

Gama criteriilor de clasificare a discursurilor poate fi întregită, în continuare, şi în funcţie de mijloacele stilistice, de relaţia dintre conţinutul şi forma discursului, de împrejurările în care se rostesc discursurile etc. Dar, indiferent de numărul şi felul criteriilor ce pot fi luate în considerare, se va constata că esenţiale sunt, totuşi, criteriile folosite de Aristotel, celelalte nefăcând altceva decât să nuanţeze şi să detalieze modul de operare a criteriilor aristotelice.

Sarcina de lucru 2

Stabileşte asemănările dintre genurile retoricii.

1.2. Geneza şi evoluţia istorică a retoricii

1.2.1. Retorica în Antichitate

Preocupări pentru arta discursului se întâlnesc încă din perioada descrisă de poemele homerice, în Iliada făcându-se trimitere la concursurile de elocvenţă

Retorică 15


ce se organizau în acea vreme. Asemenea preocupări se explică prin poziţia privilegiată pe care o deţineau în cadrul colectivităţii cei care aveau darul vorbirii frumoase. Nu era vorba numai de locul ocupat în ierarhia socială, ci şi de preţuirea şi simpatia de care se bucurau aceştia din partea semenilor datorită încântării pe care o producea elocvenţa lor.

De la vorbirea plastică, a cărei menire principală era aceea de a încânta auditoriul, se va face trecerea la o tehnică a cuvântului care va fi subordonată prioritar dobândirii triumfului în confruntările de natură politică, juridică sau morală.

Un moment semnificativ în această evoluţie va fi acela prilejuit de căderea regimurilor tiranice din Sicilia, în urma căreia se vor declanşa acţiunile de revendicare de către foştii proprietari a terenurilor însuşite abuziv de conducătorii înlăturaţi de la putere. Procesele care se deschid în acest scop fac necesară susţinerea argumentată a cererilor, administrarea unor probe indubitabile, de natură să convingă că dreptatea este de partea petentului. Pe de altă parte, revendicarea proprietăţilor se realizează în opoziţie cu apărarea părţii incriminate de abuz, de unde cerinţa unei pregătiri temeinice a pledoariei fiecăreia dintre părţile implicate în litigiu.

În consecinţă, se resimte nevoia unor îndrumări tehnice în legătură cu pregătirea şi susţinerea pledoariilor în faţa instanţei de judecată şi unei asemenea cerinţe de ordin practic îi vor da curs Corax şi elevul acestuia, Tisias, autorul primelor manuale de retorică şi pe care numeroşi istorici îl vor consemna drept promotorul acestei discipline.

Statutul, atribuit lui Corax şi Tisias, de întemeietori ai retoricii va fi contestat de către acei autori care abordează această disciplină ca având un preponderent caracter filosofic, cum va fi cazul lui Aristotel, care îl va considera pe Empedocle drept fondator al artei discursului.

Pentru o rezolvare în spirit obiectiv a problemei aflată în litigiu se impune, credem, o trecere succintă în revistă a aspectelor privitoare la ambianţa culturală din Grecia antică şi căreia i se datorează preţuirea crescândă acordată cuvântului şi maeştrilor în arta discursului.

Vorba frumoasă şi expresivă nu numai că încântă, dar are şi puterea de a-i convinge pe cei cărora le este adresată. Astfel, în adunările poporului vor reuşi să stăpânească mulţimea şi să se facă ascultaţi doar cei care aveau harul divin al lui Hermes. Tot ei aveau câştig de cauză şi în ce priveşte adoptarea de către adunare a deciziilor cu caracter politic, militar sau juridic.

Nu trebuie uitat, apoi, că prin limbaj cei vechi se adresau nu numai semenilor, ci şi zeilor, dar în acest din urmă caz vorbirea şi regulile ce-i stăteau la bază erau de altă natură. Ceea ce conta aici era puterea de incantaţie a cuvântului, care nu se sprijinea pe structuri argumentative, şi care se prezenta ca fiind o ars divinatoria .

Datorită celor două ipostaze diferite ale artei cuvântului, se vor înregistra două direcţii distincte de căutări pe linia perfecţionării acesteia, prima fiind inspirată

Retorică 16


de nevoia de a găsi cele mai potrivite forme de adresare verbală pentru a-i convinge pe oameni, pe când a doua viza mijloacele destinate să-i convingă pe zei. Aşa se explică prezenţa în Grecia antică a două filoane preclasice ale retoricii: primul reprezentându-l Pitagora şi şcoala sa şi care se axează cu precădere pe arta divinatorie a cuvântului, al doilea fiind cel reprezentat de Empedocle, pe care Aristotel îl consideră adevăratul părinte al retoricii şi printre ai cărui elevi s-a numărat şi Gorgias, cel care-i conferă acestei discipline un pronunţat caracter filosofic.

Aşadar, se poate conchide că geneza şi evoluţia retoricii sunt jalonate pe de o parte de constituirea unor răspunsuri strict tehnice privind discursurile referitoare la probleme de ordin economic, politic şi juridic, de dezvoltare socială, iar pe de altă parte, de consideraţiile şi interpretările de ordin filosofic cu privire la natura şi puterea cuvântului. Cu timpul, acestea din urmă devin preponderente şi ele vor contribui la extinderea preocupărilor de ordin retoric, la diversificarea şi perfecţionarea mijloacelor de argumentare, la punerea la punct a elementelor de ordin psihologic, lingvistic, logic şi filosofic implicate în tehnica oratorică.

Pe măsură ce retorica devine o disciplină filosofică privilegiată, se va modifica şi viziunea asupra însuşirilor specific umane, care-i conferă omului o superioritate absolută în raport cu celelalte vieţuitoare.

Potrivit lui Gorgias, unul dintre teoreticienii de seamă ai retoricii din vremea lui Platon, nicio altă însuşire nu-l deosebeşte pe om de animal aşa cum îl deosebeşte vorbirea. Datorită acesteia, omul s-a desprins de lumea animalelor, a întemeiat societăţi bazate pe forţa legii şi a inventat arte care să-i îmbunătăţească modul de viaţă.

Şi pentru Cicero, la romani, omul se deosebeşte de animal numai prin vorbire, de unde rezultă concluzia logică potrivit căreia acesta se va manifesta pe deplin ca om în măsura în care va fi un bun orator, un homo eloquens. Aşa se explică faptul că elocvenţa îi apărea lui Cicero ca fiind arta supremă, ars artium, şi, în acelaşi timp, ca o înaltă virtute, fiindcă, aprecia el, cel ce cultivă elocinţa îşi desăvârşeşte natura umană. Această artă este indispensabilă omului pentru a accede la libertate, fiind cea mai importantă dintre cele şapte arte liberale, adică acele arte ce trebuie cultivate de omul liber şi care erau demne doar de acesta.

Interesant va fi şi modul în care Cicero inserează retorica în istoria civilizaţiei antice, considerând-o ca factor determinant al evoluţiei sociale. La început, se vor impune în cadrul comunităţilor umane acei indivizi care aveau darul elocinţei, dar vor dobândi statutul de conducător doar cei la care elocinţa era expresia înţelepciunii, ca şi în cazul lui Licurg sau Solon. Datorită unor asemenea personalităţi de excepţie, la care elocinţa era forma de manifestare a înţelepciunii pusă în slujba cetăţii, statele au fost organizate pe baze raţionale, primind legi dintre cele mai bune.

Fascinaţia pe care o exercita elocinţa omului înţelept asupra tuturor membrilor cetăţii va face ca studierea ei să devină o preocupare de prim ordin a celor ce cultivau înţelepciunea, adică a filosofilor.

Retorică 17


Numai că, pe măsura trecerii timpului, unii dintre aceştia se vor concentra doar asupra elocinţei şi cauza principală a acestei separări nepermise se datorează în primul rând celor care credeau că înţelepciunea se poate afirma şi fără prezenţa elocinţei.

Dar a trata înţelepciunea în afara elocinţei înseamnă a o scoate din slujba cetăţii. Asemenea filosofi dezertează de la datoria lor de cetăţeni şi, după aprecierea lui Cicero, cel mai mare şi, probabil, primul dintre aceşti dezertori a fost Socrate, care poartă răspunderea separării înţelepciunii de elocinţă. Reversul metodei a fost acela că cei atraşi numai de elocinţă şi avantajele ei vor considera elocinţa ca pe ceva ce poate fi cultivată doar pentru ea însăşi, ajungându-se până la urmă la o elocinţă care nu este decât retorică, aşa după cum filosofia desprinsă de elocinţă nu va fi decât o înţelepciune stearpă, de pe urma căreia cetatea nu va avea nici un folos.

Este necesar, concluziona Cicero, ca lucrurile să revină în făgaşul lor, adică filosofii să redescopere elocinţa, iar oratorii să frecventeze filosofia pentru a învăţa cum să gândească.

Trecerea de la regimul republican la dictatura militară a lui Cezar va face însă de prisos elocinţa, deoarece

„sub dictatură militară nu este loc decât pentru un singur orator”.

Însuşi Cicero va fi redus la tăcere, nerămânându-i decât posibilitatea de a-şi manifesta prin scris atât elocinţa cât şi aspiraţiile în slujba cărora era folosită aceasta. Până la urmă, va plăti cu viaţa curajul de a face din elocinţă o armă împotriva tiraniei, fiind executat din ordinul lui Antonius, generalul lui Cezar, care ajunsese atotputernic după moartea acestuia. Un sfârşit aproape identic cu cel al lui Demostene, cel mai mare orator al grecilor, care a plătit tot cu viaţa curajul de a-şi fi pus arta în slujba cetăţii.

Peste tot unde regimurile democratice ale Antichităţii au fost înlocuite cu regimuri monarhice discreţionare, elocinţa devenea de prisos în viaţa publică, în timp ce retorica se transforma tot mai mult într-o disciplină folosită doar pentru uzul erudiţilor.

Sarcina de lucru 3

Identifică şi descrie în câteva rânduri, cele două filoane filosofice ale retoricii din Grecia antică.

1.2.2. Retorica medievală

În Evul Mediu, situaţia retoricii va fi determinată în ţările europene de poziţia pe care o aveau biserica şi religia în viaţa socială şi, implicit, în cea spirituală. Iniţial, teologii creştini şi-au manifestat dezinteresul, şi chiar ostilitatea, faţă de

Retorică 18


retorică, atitudine exprimată, de altfel, şi faţă de întreaga filozofie păgână. Elocinţa era văzută de cei mai mulţi dintre adepţii creştinismului timpuriu şi doctrinarii acestuia ca o creaţie diavolească, care invocau în acest sens cuvântul Evangheliei: „Felul vostru de vorbire să fie: «Da, da; nu, nu»; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău”.

Mai târziu însă, pe măsură ce în rândul creştinilor vor intra şi persoane cu un nivel intelectual ridicat, aşa cum va fi cazul Sfântului Augustin, se va revizui parţial atitudinea faţă de retorică, recunoscându-i-se utilitatea în convertirea de noi credincioşi, ca şi în combaterea cu succes a adversarilor. De data aceasta, se va aduce în sprijinul noii poziţii îndemnurile Apostolului Pavel, care în epistola sa către Coloseni îi îndemna pe credincioşi să se străduiască în a vorbi potrivit împrejurărilor şi adevăratului sens al învăţăturilor lui Hristos.

„Vorbirea voastră sa fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (IV, 6).

Recunoaşterea de către Biserică a utilităţii retoricii se va regăsi în includerea acesteia în programul de învăţământ al şcolilor mănăstireşti şi, mai târziu, al universităţilor medievale, ea făcând parte din trivium, alături de gramatică şi logică.

Interesul religios este cel care întreţine preocuparea pentru retorică în întreg Evul Mediu. Cât priveşte interesul politic şi cel juridic – acestea nu erau în nici un fel prielnice elocinţei. Deciziile politice aparţineau în exclusivitate monarhului, care, de cele mai multe ori, hotăra după bunul său plac, iar hotărârile judecătoreşti se înscriau şi ele pe coordonate asemănătoare.

„Ideea de drept şi cea de justiţie, în sensul de instituţie care arbitrează părţile în litigiu în conformitate cu legi votate de o majoritate, se pierd. Dreptatea nu se mai cucereşte prin luptă pentru a obţine adeziunea judecătorului. Ea se acordă de către acesta pe baza unor criterii cu totul deosebite de cele tradiţionale. Rolul apărătorului este atât de şters, încât legăturile retoricii cu jurisprudenţa sunt ca şi tăiate”.

În asemenea condiţii, retorica studiată în şcoli îşi va pierde substanţa filosofică, transformându-se într-o „artă a prozei”, în care prevala interesul estetic. Ars ornandi devine piesa de rezistenţă a retoricii medievale, în defavoarea invenţiei, dispoziţiei, acţiunii şi, îndeosebi, a argumentării.

Lucrurile se vor schimba însă, odată cu mişcarea culturală a Renaşterii. Interesul pentru antichitate şi cultul valorilor acesteia vor revigora interesul pentru retorică şi elocinţă, aceasta din urmă fiind văzută ca o expresie a unei depline consonanţe între minte şi vorbire. De aceea, i se va rezerva un loc de primă importanţă în formarea intelectuală şi desăvârşirea educaţiei.

Se insistă acum pe faptul că retorica este atât comunicare şi persuasiune, cât şi cunoaştere adecvată a realităţii. Sunt repuse în drepturile lor invenţia, dispoziţia, acţiunea şi se insistă pe importanţa creativităţii şi a personalităţii oratorului. Sunt readuse apoi în prim plan categoriile retoricii clasice, precum claritatea, firescul (naturaleţea), urbanitatea (asteismul), eleganţa, verosimilitatea etc.

Retorică 19


Efectul nemijlocit al unui asemenea eveniment se va regăsi în poziţia privilegiată pe care o va ocupa retorica în învăţământul umanist. Chiar şi discipline ca filosofia şi teologia se vor preda după modelul retoricii (more rhetorico). În multe şcoli din ţările Europei occidentale se organizau clase speciale de retorică, care erau deosebit de apreciate.

1.2.3. Retorica şi lumea modernă

Revoluţiile politice înfăptuite în secolele următoare în Europa vor deschide un spaţiu larg de afirmare artei cuvântului şi, implicit, retoricii. Democratizarea vieţii politice, competiţiile electorale şi dezbaterile parlamentare vor solicita în permanenţă elocinţa şi serviciile retoricii. Apoi, repunerea justiţiei în drepturile sale fireşti va antrena revigorarea discursurilor judiciare şi va transforma retorica într-o prezenţă dorită şi agreată în sălile de judecată.

Totuşi retorica ce se cultivă şi se practică în epoca modernă nu se mai bucură de aceeaşi preţuire filosofică de care se bucura în lumea antică. Şi aceasta din cauză că filosofia modernă începe prin a proclama idealul unei cunoaşteri sigure, care să conţină adevăruri indubitabile. Demonstraţia, şi nu argumentarea, constituie după Descartes calea de validare şi recunoaştere a adevărului.

„Raţionamentul more geometrico era modelul ce se propunea filosofilor doritori să construiască un sistem de gândire care să se poată aştepta la demnitatea unei ştiinţe. O ştiinţă raţională nu poate, într-adevăr, să se mulţumească cu opinii mai mult sau mai puţin verosimile, ci ea elaborează un sistem de propoziţii necesare, care se impune tuturor fiinţelor raţionale, şi asupra cărora acordul este inevitabil”.

Or, pentru Descartes, elocvenţa, ca şi poezia, cu care se identifica în bună măsură, erau mai degrabă daruri ale spiritului, decât fructe ale studiului. Fiindcă cei care raţionează mai riguros şi îşi ordonează mai bine gândurile pentru a şi le face mai clare şi mai inteligibile pot persuada întotdeauna mai bine decât cei care recurg în acest scop la procedee retorice.

Şi mai explicit va fi Descartes în Regulile pentru îndrumarea spiritului, unde precizează că retorica este solicitată doar acolo unde se discută în contradictoriu; dar, consideră el, o asemenea discuţie presupune dezacordul interlocutorilor asupra problemei ce constituie obiect de controversă, iar dezacordul este întotdeauna semnul erorii.

„De fiecare dată când doi oameni formulează asupra aceluiaşi lucru judecăţi contrare este sigur că unul din cei doi se înşeală. Ba mai mult, nici unul dintre ei nu posedă adevărul; căci dacă el ar avea o imagine clară şi distinctă, ar putea să o expună în aşa fel adversarului său încât ar sfârşi prin a-i forţa convingerea”.

Aprecierile în privinţa retoricii şi a posibilităţilor sale argumentativ-persuasive se vor schimba începând cu secolul al XX-lea, iar impulsurile în această privinţă vor veni din mai multe direcţii. Mai întâi, se va declanşa acţiunea de identificare şi punere în valoare a valenţelor filosofice ale limbajului şi structurilor lingvistice, reprezentative fiind studiile lui Bertrand Russel, Ludwig Wittgenstein, Rudolf Carnap ş.a. Lingvistica dobândeşte statutul de ştiinţă pilot în investigarea universului socio-uman (şi nu numai a acestuia), o contribuţie esenţială în acest sens aducând-o studiile exclusiv lingvistice, ca

Retorică 20


cele datorate lui Ferdinand de Saussure, lingvistul elveţian de numele căruia se leagă începuturile analizei structurale şi interpretării sistemice a limbii.

Un alt rezultat al acestor cercetări cu un pronunţat caracter interdisciplinar va fi acela al redescoperirii şi revalidării unităţii organice dinte structurile lingvistice şi cele logice, de unde interesul sporit pentru cercetarea acestora din perspectiva logico-semiotică.

Şi, în sfârşit, dacă în Antichitate sofiştii au fost cei cărora li s-a datorat atât ascensiunea, cât şi decăderea retoricii, tot lor li se va datora, în bună măsură, şi reabilitarea retoricii în zilele noastre. Reanalizarea în mod obiectiv şi riguros a rolului pe care l-au avut sofiştii în evoluţia culturală a Greciei antice (prin demitizarea caracterului sacru al unor valori terestre şi introducerea relativismului în aprecierea şi interpretarea lor, subminarea spiritului dogmatic în tratarea cunoaşterii şi adevărului, descoperind locul şi rolul subiectului cunoscător în dobândirea adevărului), va avea ca efect stimularea interesului pentru retorică, al cărei teren de afirmare îl vor constitui tocmai relativul şi incertitudinile.

Pe de altă parte, se va constata că logica formală, investită în epoca modernă cu o autoritate absolută, nu este nici pe departe garantul certitudinii depline, că se întâlnesc numeroase domenii ale realităţii a căror cunoaştere nu se supune nici legii contradicţiei şi nici principiului tertium non datur, fapt ce va slăbi forţa unuia dintre cei mai de seamă adversari ai retoricii.

În concluzie, se poate afirma că „interesul excepţional pe care filosofii îl acordă în ultima vreme problemelor limbii, promovarea lingvisticii ca «ştiinţă umană globală», reabilitarea sofisticii, proclamarea cu insistenţă a eficienţei reduse a logicii formale şi avântul logicilor neformale pregătesc reabilitarea retoricii şi ca termen, cât şi reintrarea ei în problematica filosofică”.

În prezent, retorica se bucură de statutul unei discipline academice pe deplin consolidată, regăsindu-şi locul atât în învăţământul superior, cât şi în publicaţiile academice.

Sarcina de lucru 4

Redactează un text argumentativ în sprijinul ideii că, „dacă în Antichitate sofiştii au fost cei cărora li s-a datorat atât ascensiunea, cât şi decăderea retoricii, tot lor li se va datora, în bună măsură, şi reabilitarea retoricii în zilele noastre”.

Retorică 21


1.3. Retorica şi teoria argumentării

1.3.1. Opiniabilul şi verosimilul ca domenii ale retoricii

Noţiunile de opiniabil şi verosimil

Că opiniabilul şi verosimilul ar constitui domeniile asupra cărora are autoritate retorica, a fost sesizat şi de către autorii greci, îndeosebi de către cei care vor folosi asemenea raporturi pentru a contesta valoare filosofică a retoricii.

După cum s-a văzut, Antichitatea greacă avea faţă de retorică o atitudine de înaltă preţuire, dar şi una de desconsiderare. Prima, reprezentată cu precădere de către sofişti, ca cei mai avizaţi cunoscători ai retoricii, era justificată prin capacitatea pe care o deţin cei care stăpânesc arta discursului în a spune cât mai multe lucruri în cuvinte cât mai puţine, în a realiza cu ajutorul cuvintelor lucruri pe care nu le poate înfăptui nici una din celelalte arte.

Retorica – subliniază Gorgias – nu se îndeletniceşte cu operaţiile manuale (acestea nefiind demne de omul liber), ci „întreaga ei activitate şi împlinire se realizează prin cuvinte”, iar însuşirea ei „dă oamenilor libertatea şi face pe fiecare stăpânul concetăţenilor săi”. De asemenea, tot oratorii sunt – după Gorgias – cei care dau sfaturi şi fac să triumfe opiniile lor în toate problemele cu care se confruntă oamenii.

Criticându-i fără menajamente pe sofişti pentru exagerările lor, Socrate va avea o poziţie la fel de tranşantă şi faţă de arta promovată de aceştia. În primul rând, considera Socrate, retorica nu este o artă, deoarece arta se întemeiază întotdeauna pe cunoaştere, pe când retorica procedează aidoma meşteşugurilor empirice. Apoi, urmărind să formeze convingeri bazate pe credinţă şi nu pe raţiune, retorica se sprijină pe îndrăzneala celor care o practică şi nu pe artă, pe inventivitatea şi pe abilitatea lor în a-i câştiga pe oameni prin linguşire. Ea nu acţionează în concordanţă cu raţiunea şi adevărul, ci întotdeauna „seduce şi amăgeşte prostia în numele plăcerii, ajungând să fie socotită la mare cinste”.

Aversiunea lui Socrate faţă de retorică şi, evident, a lui Platon se întemeiază pe constatarea că aceasta nu acţionează în slujba omului, ci a unor interese meschine şi vulgare, că nu recurge la raţiune ci la afecte, că nu se sprijină pe cunoaştere şi adevăr, ci pe opinie şi credinţă. Or opinia intervine, potrivit lui Socrate, acolo unde nu există o unitate de măsură obiectivă. Aşadar, opinii şi nu adevăruri vehiculează şi impun retorica, iar opiniile ţin de ignoranţă şi subiectivitate.

Că Socrate era îndreptăţit să critice şi să respingă retorica practicată de unii sofişti, care speculau ignoranţa semenilor, aceasta este evident pentru orice persoană cât de cât cunoscătoare a unor asemenea realităţi. De altfel, şi Gorgias va fi de acord, în mare măsură cu criticile lui Socrate, dar va replica, şi pe bună dreptate, că nu retorica este vinovată de asemenea lucruri, ci reaua ei folosire. Dacă „vreunul care frecventează palestrele, devenind puternic la trup şi la pumn se apucă să-şi bată tatăl, mama, vreo altă rudă sau prieten, nu trebuie detestaţi şi izgoniţi din cetate pedotribii şi maeştrii de arene Deci nu dascălii sunt răi, nu arta este răspunzătoare, nici rea pentru acest fapt, ci, credem, acei

Retorică 22


care n-o folosesc cum trebuie. Acelaşi argument se potriveşte şi pentru retorică”.

Pe de altă parte, nu orice opinie trebuie incriminată, fiindcă există lucruri în legătură cu care, o recunoaşte şi Socrate, nu există o unitate de măsură obiectivă. Şi atunci, în absenţa posibilităţii unor evaluări sigure, a unor descrieri şi explicaţii riguros raţionale se va opera cu presupuneri şi aproximări.

Opinia expresie a subiectivităţii şi contingentului

Opinia trimite la subiectivitate şi contingent, ea exprimând punctul de vedere al unui individ sau al unui grup care poate să corespundă realităţii dar care, la fel de bine, poate să contravină acesteia. Ea înseamnă, mai întâi de toate, convingere subiectivă, deoarece aparţine unei persoane care crede că ceva e corect sau nu, legal sau ilegal, bine sau rău, adevărat sau fals. Se observă, astfel, că opinia şi opiniabilul se află dincolo de graniţele logicului, în interiorul căruia operează conceptele de adevăr şi fals, ele regăsindu-se practic în atitudinea conştientă a individului în raport cu întreaga realitate.

Opinii se formulează nu numai în legătură cu caracteristicile şi relaţiile dintre lucruri, ci şi în legătură cu faptele morale, normele juridice, evenimentele istorice, viaţa economică, realităţile politice etc., ele conţinând, deci, nu numai aprecieri de ordin cognitiv, ci şi evaluări morale, juridice, estetice, praxiologice ş.a.m.d.

Criterii de evaluare a opiniilor

Fiind, aşadar, convingeri şi atitudini subiective, opiniilor li se aplică alte criterii decât cele ale adevărului şi falsului. Primul criteriu este cel al verosimilităţii sau credibilului. E posibil ca opinia exprimată de o anumită persoană să fie adevărată, dar pentru a proba această posibilitate e nevoie de dovezi sau argumente. Lucrurile devin şi mai nesigure atunci când cu privire la unul şi acelaşi eveniment se formulează opinii opuse şi fiecare dintre ele susţine că enunţă adevărul. Într-o asemenea situaţie, cel solicitat să se pronunţe asupra respectivelor opinii le va analiza mai întâi sub acest aspect: care dintre ele se înfăţişează ca fiind mai credibilă, mai apropiată de adevăr.

Urmează, apoi, criteriul privitor la îndreptăţirea sau justeţea opiniei exprimate, acesta raportându-se la elementele pe care se întemeiază respectiva opinie, fiind apreciată ca justă sau îndreptăţită acea opinie care ia în considerare elementele sau aspectele esenţiale sau care se sprijină pe mai multe dovezi.

În măsura în care retorica procedează sistematic şi corect la evidenţierea şi evaluarea unor asemenea elemente şi dovezi şi realizează o interpretare adecvată a acestora, ea este la fel de îndreptăţită ca oricare altă disciplină filosofică, lucru pe care îl va afirma şi susţine Aristotel.

Retorică 23


Baza logică a verosimilului – raţionamentele cu premise probabile

Pentru Aristotel, retorica are o valoare comparabilă cu cea a filosofiei, ea întemeindu-se pe raţionamente valide ca formă logică dar cu premise probabile, ceea ce va face ca adevărurile la care se ajunge pe această cale să fie doar posibile şi nu pe deplin certe. În ciuda acestei insuficienţe, astfel de adevăruri sunt necesare pentru întemeierea deciziilor, ca şi pentru obţinerea asentimentului celor în faţa cărora argumentăm. Prin urmare, aici intervin forme de raţionament specifice, cu utilizare predilectă

„în discuţiile publice, sau asupra unor probleme ce se pretează la controverse unde se vizează triumful asupra adversarului sau obţinerea asentimentului auditoriului, fie pentru a antrena o decizie, fie pentru a favoriza o anume dispoziţie pentru raţiune”.

1.3.2. Demonstraţie şi argumentare

Raţionamentul analitic şi raţionamentul dialectic

Sesizând deosebirea dintre concluziile silogismului şi cele ale inducţiei, Aristotel va introduce distincţia între dovezile analitice, care posedă atributul necesităţii, şi cele dialectice, care vizează verosimilul şi care intervin în procesul argumentării şi deliberării.

Deosebirile dintre demonstraţie şi argumentare

Pe baza deosebirilor existente între raţionamentul analitic şi cel dialectic, Aristotel conturează diferenţa existentă între demonstraţie, care este operaţională doar acolo unde certitudinea se impune într-o manieră apodictică, şi argumentare, procedură ce intervine în toate cazurile în care dovezile nu sunt sigure şi cunoaşterea nu este completă, ci doar parţială.

Dacă în demonstraţie nu acţionează decât deducţia logică, ce este obiectivă, riguroasă şi constrângătoare, în argumentare intervin inevitabil imaginaţia, persuasiunea, sugestiile, afectivitatea. Dar şi în aceste cazuri, nu este exclusă prezenţa raţiunii, care face uz de mijloace extralogice pentru a oferi premisele unei decizii cât de cât rezonabile, care apelează, astfel, nu numai la logică, ci şi la psihologie.

Pentru Aristotel, argumentarea este strâns legată de dialectică, prin care el înţelege „arta de a raţiona pe bază de opinii general acceptate”. De acord în principiu cu Aristotel, Robert Blanché, unul dintre teoreticienii contemporani ai logicii deductive, considera că între demonstraţie şi argumentare există şi alte deosebiri decât cele menţionate de părintele silogismului. În primul rând, o demonstraţie este corectă sau incorectă, neexistând cale de mijloc. Dimpotrivă, o argumentare nu va avea niciodată rigoarea constrângătoare a unei demonstraţii corecte. Validitatea unei argumentări nu este o problemă de rigoare, ci una de grad, adică ea poate fi mai puternică sau mai slabă. Astfel, în timp ce demonstraţia se aseamănă cu un lanţ, ale cărui verigi sunt legate una de alta, fapt ce face ca pierderea uneia să însemne anularea întregului,

„argumentarea s-ar compara mai degrabă cu o ţesătură a cărei soliditate o depăşeşte de departe pe cea a firelor care o compun”.

Retorică 24


Apoi, demonstraţia ne relevă adevărul sau falsul, ea urmărind să stabilească o propoziţie, pe când argumentarea îşi propune să acţioneze asupra unei opinii, şi, de cele mai multe ori, să determine sau să justifice o decizie.

Valoarea unei argumentări se măsoară astfel prin eficienţa ei în planul convingerii şi al opţiunilor, pe când cea a unei demonstraţii îi este intrinsecă, fiind dată de rigoarea şi corectitudinea deducţiei.

Intervine, în continuare, o nouă deosebire, de data aceasta privitoare la caracterul impersonal şi atemporal al demonstraţiei, în vreme ce argumentarea se adresează aici şi acum cuiva pe care încearcă să-l persuadeze.

În strânsă legătură cu precedenta deosebire, se conturează şi cea referitoare la caracterul mecanizabil al demonstraţiei, deoarece validitatea acesteia depinde numai de structura sa formală, în timp ce argumentarea nici nu poate şi nici nu doreşte să-şi formalizeze modul de prezentare şi susţinere a dovezilor. Fără îndoială că şi argumentării îi este necesară rigoarea, dar numai aceasta nu-i va fi suficientă pentru reuşită; pe lângă rigoare, se impune şi luarea în considerare a conţinutului argumentelor, a justeţei şi forţei lor relative

Sarcina de lucru 5

Prezintă în 5-10 rânduri deosebirile dintre demonstraţie şi argumentare.

1.3.3. Convingere şi persuadare

Noţiunea de convingere

A convinge înseamnă a determina pe cineva să accepte că ceea ce i se prezintă este adevărat sau că are valoarea pe care i-o atribuie cel care face prezentarea.

Convingerea se poate obţine atât pe cale raţională, cu ajutorul unor dovezi irefutabile, cât şi prin mijloace extralogice, care ţin mai mult de afectivitatea interlocutorului decât de capacitatea de înţelegere a acestuia. De asemenea, convingerea prezintă grade diferite de acceptare a punctului de vedere susţinut de locutor, mergându-se de la o convingere parţială până la una absolută.

Retorică 25


Noţiunea de persuadare

Pornindu-se de la mijloacele şi procedurile implicate în realizarea actului de convingere, ca şi de la treptele acestuia, se va introduce în teoria argumentării şi termenul de persuadare pentru a desemna acel tip de convingere care apelează mai puţin la mijloace raţionale şi care nu posedă certitudinea întâlnită în cazul folosirii silogismului corect construit şi a unor premise indubitabile. Se recurge, în scopul disocierii celor două noţiuni, la delimitările operate între convingere şi persuadare de mari filosofi ai epocii moderne, cele mai reprezentative fiind sublinierile făcute de Blaise Pascal şi Immanuel Kant.

Deosebirile existente între convingere şi persuadare

Pentru Pascal, constituia o certitudine faptul că inima are raţiuni pe care raţiunea nu le înţelege, că una este logica inimii, adică a sentimentului, şi alta, cea a raţiunii, că atunci când adeziunea cuiva la o anumită idee se obţine prin atracţia pe care o exercită personalitatea celui care vorbeşte, prin imaginaţie sau sentiment, este vorba de persuadare şi nu de convingere.

În ce-l priveşte pe Immanuel Kant, acesta distinge convingerea de persuadare cu ajutorul noţiunii de obiectivitate. Dacă mijloacele pe care se întemeiază actul de convingere are valabilitatea obiectivă – precizează el –, adică sunt acceptate ca valabile de oricare dintre cei ce iau cunoştinţă de ele, atunci credinţa în adevărul celor prezentate se numeşte convingere.

Când, însă, asemenea mijloace au numai o valoare subiectivă, fiind acceptate doar de către unul sau anumiţi interlocutori, credinţa în adevărul celor prezentate se numeşte persuasiune.

Argumentul prin care se obţine persuasiunea are doar o valoare individuală iar credinţa întemeiată pe o asemenea dovadă nu se poate comunica şi altora. De asemenea, Kant ia în considerare şi o altă ipostază a convingerii, aceea bazată pe dovezi insuficiente atât sub aspect obiectiv, cât şi sub aspect subiectiv, caz în care este vorba doar de o părere şi nu de persuasiune sau convingere propriu-zisă.

Se observă că şi Pascal şi Kant delimitează convingerea de persuadare în funcţie de mijloacele cu ajutorul cărora acestea sunt obţinute, pentru Kant contând însă şi gradul de întemeiere a dovezilor folosite, de unde distincţia pe care el o va introduce între dovezi suficiente din punct de vedere subiectiv, dovezi suficiente din punct de vedere obiectiv (dar şi subiectiv) şi dovezi incomplete din ambele puncte de vedere.

Valorificând interpretarea kantiană cu privire la convingere şi persuadare, Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca vin cu propunerea

„De a se numi persuasivă o argumentare care nu pretinde valoare decât pentru un auditoriu particular şi de a se numi convingătoare cea care este folosită pentru a obţine adeziunea oricărei fiinţe raţionale”.

Retorică 26


Pe de altă parte, autorii menţionaţi se îndepărtează de Kant în tratarea acestei probleme, deoarece iau în considerare şi mijloacele extralogice în obţinerea persuasiunii, pe când filosoful german exclude din sfera argumentării asemenea mijloace. Or, după cum remarcă cei doi cercetători francezi, retorica îşi alege cu precădere dovezile din sfera celor ce nu au caracterul constrângător al necesităţii logice şi care au mai mult atributul verosimilităţii decât pe cel al certitudinii depline.

Intervine, apoi, şi un alt element, ce face necesară disocierea persuasiunii de convingere şi, anume, cel de natura atitudinal praxiologică. Convingerea se opreşte, de regulă, la nivelul înţelegerii şi al adeziunii intelectuale, pe când persuadarea se raportează la atitudinea pe care o va adopta cel persuadat şi la acţiunile pe care le va întreprinde acesta în urma efectului persuasiv al discursului. Or, se cunoaşte că numai convingerea nu este suficientă pentru a determina acţiuni conform cu aceasta, că determinant se dovedeşte a fi aici elementul voliţional, iar voinţa pare a se afla mai mult sub puterea afectelor decât a raţiunii. Şi dacă rostul persuadării este acela de a determina atitudini practice şi declanşarea unor acţiuni corespunzătoare, devine evidentă necesitatea folosirii şi a unor mijloace extralogice alături de cele preponderent raţionale.

Când persuasiunea este abordată din perspectiva consecinţelor sale, ea va fi considerată de către unii cercetători ca fiind „o încercare conştientă de a schimba gândurile şi acţiunile, manipulând motivaţiile oamenilor în raport cu ţeluri predominante”.

Analiza acestei definiţii ne relevă că autorii ei atrag atenţia asupra caracterului premeditat al actului de persuadare şi a minuţiei pregătirii sale, că vizează restructurarea motivaţiei interne cu privire la unele scopuri anterioare, ce urmează a fi dislocate în favoarea scopurilor propuse explicit sau insinuate de către locutor.

Alte cercetări asupra fenomenului vor evidenţia noi caracteristici ale persuadării şi vor atrage atenţia asupra altor condiţii esenţiale de care depinde reuşita acesteia. Potrivit profesorului american Charles U. Larson, persuadarea implică actul de cooperare între vorbitor şi ascultător şi de aceea el va defini persuasiunea ca fiind

„crearea împreună a unei stări de identificare între sursă şi receptor, ca urmare a utilizării simbolurilor”.

Pe de altă parte, informaţia pe care o transmite vorbitorul se va recepţiona de fiecare dată într-un anume context persuasiv, de unde reacţia diferită a destinatarului la primirea acesteia. După unii cercetători americani, destinatarul unui mesaj informaţional poate reacţiona fie în planul cunoaşterii şi al înţelegerii, atunci când predomină componenta logico-raţională a discursului, în cel afectiv-emoţional – când prevalează dimensiunea afectivă, sau în cel atitudinal-praxiologic, dacă intenţia vădită a demersului oratoric este aceea de a determina un anumit tip de comportament.

Retorică 27


Posibilele reacţii ale ascultătorilor vor fi determinate şi de particularităţile psihice ale acestora, de structura lor temperamentală, ca şi de nivelul de instrucţie şi experienţă. Astfel, descifrarea şi înţelegerea adecvată a informaţiei presupune detaşarea afectivă a ascultătorului şi prezenţa unei pronunţate capacităţi critico-reflexive, pe când reacţiile emoţionale vor fi favorizate de prezenţa unor structuri temperamentale în care excitaţia predomină asupra inhibiţiei. Cât priveşte reacţia comportamentală, care se poate materializa în acte de decizie şi acţiuni practice, aceasta se produce în unele situaţii ca un rezultat al reflecţiei, al înţelegerii cerinţei de a acţiona, în altele – ca o consecinţă a unor impulsuri afectiv-emoţionale.

Sarcina de lucru 6

Enumeră şi descrie cel puţin 3 caracteristici ale persuadării.

Retorică 28

Rezumat

Retorica este, aşadar, ştiinţa comunicării eficiente, care se constituie în Grecia antică şi care cunoaşte o continuă evoluţie de-a lungul istoriei. Izvorâtă din necesităţi practice, retorica îşi găseşte utilizarea atât în viaţa publică, cât şi în cea privată. În funcţie de diversele domenii ale vieţii sociale, s-au structurat trei tipuri principale de discurs, ce vor reprezenta principalele genuri ale retoricii: genul judiciar, genul demonstrativ şi genul deliberativ. În perfecţionarea tehnicilor de comunicare, retorica s-a sprijinit pe logică, psihologie, gramatică, stilistică, filosofie, acestea devenind izvoarele principale ale retoricii. Alte puncte de sprijin pentru retorică vor fi religia, istoria, arta, morala, precum şi diversele ştiinţe ce vor avea legătură nemijlocită cu tematica discursului. Retorica operează cu precădere acolo unde este imposibilă dobândirea unor informaţii absolut sigure. Spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică, centrată pe conceptul de adevăr, demersul retoric este operaţional doar în domeniul opiniabilului şi al verosimilului. Prin urmare, obiectivul oricărui demers retoric îl constituie convingerea auditoriului în legătură cu gradul mai înalt de credibilitate al unei anumite opinii enunţate de către cel ce se adresează publicului ascultător. O astfel de convingere poartă denumirea de persuadare, dat fiind faptul că ea se obţine pe baza unor dovezi preponderent subiective.


Teste de autoevaluare

1. Retorica este:a. Arta vorbirii convingătoare;b. Arta bazată pe sofisme;c. Ştiinţa vorbirii frumoase.

2. Retorica a fost considerată cea mai nobilă disciplină filosofică de către:a. Stoici;b. Sofişti;c. Teoreticienii din Antichitate.

3. Structura unui discurs cuprinde:a. O structură gramaticală;b. O structură logică;c. Doar procedee de argumentare.

4. Caracteristici ale persuadării sunt:a. Existenţa uni grad de teatralizare;b. Convingerea raţională bazată pe dovezi irefutabile;c. Existenţa unor strategii rafinate.

5. Retorica nu poate exista atunci când:a. Finalitatea este de a transmite un mesaj;b. Finalitatea este de a nu transmite un mesaj;c. Are ca şi conţinut discursul.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

1. a, c; 2. b; 3. a; b; 4. a, c; 5. b.

Bibliografie minimală

Florescu, V. (1973). Retorica şi neoretorica. Bucureşti: Academiei, pp. 19-25; pp. 39-42.Aristotel. (2004). Retorica. Bucureşti: All, pp. 22-34; pp. 35-39.

Sălăvăstru, C. (2003). Teoria şi practica argumentării. Iaşi: Polirom, pp. 156-166.

Cvasnîi Cătănescu, M. (2006). Retorică publicistică. De la paratext la text. Bucureşti: EUB

Retorică 29

Retorica+Lectia+I 3

Documents

Transcript of Retorica+Lectia+I 3