Referat Administrare
-
Upload
johnnybubu -
Category
Documents
-
view
2.912 -
download
10
Transcript of Referat Administrare
UNIVERSITATEA ‘ANDREI ŞAGUNA’ CONSTANŢAFACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
SPECIALIZAREA: ADMINISTRAREA ŞI ORGANIZAREA AFACERILOR ÎN TURISM - SERVICII
FORMA DE INVAŢĂMÂNT: MASTER
PROIECT
AMENAJAREA TURISTICĂ ÎN SPAŢIUL LITORAL
LECT.UNIV.DR. MASTERANT
ELISABETA NICORESCU NEDELCU IONUT
CUPRINS
Cap 1 Litoralul, un mediu natural fragil………………………………………….... Pag. 3
Cap 2 Istoricul amenajărilor de litoral…………………………………………….... Pag. 7
2.1 Exemplul amenajărilor turistice de pe litoralul sudic românesc şi din Zona Languedoc – Roussillon, Franţa……………………………………...
Pag. 9
Cap 3 Evoluţia cererii pentru turismul de litoral şi a strategiilor de amenajare.... Pag. 12
Cap 4 Amenajarea plajelor cu destinaţie turistică………………………………...... Pag. 13
4.1 Indicatori pentru determinarea capacităţii plajelor cu destinaţie Turistică………………………………………………………………………
Pag. 14
4.2 Normativele şi clasificarea plajelor cu destinaţie turistică……………...... Pag. 16
Concluzii ………………………………………………………………………………….. Pag. 22
Bibliografie …………………………………………………………………………………... Pag. 23
2
CAPITOLUL 1
LITORALUL, UN MEDIU NATURAL FRAGIL
Litoralul poate fi definit ca zonă de contact între elementele terestre şi hidrologice şi
reprezintă, prin natura şi poziţia sa geografică, un teritoriu propice pentru cele mai diverse
activităţi.
Conform art.6 din Ordonanţa de urgenţă publicată în 2002, referitoare la gospodărirea
zonei costiere din România, litoralul românesc este definit astfel:
“Art.6 – (1) Litoralul şi aria maximă costieră aparţin domeniului public al statului şi
include:
a) zona dintre limita minimă şi maximă de înaintare a valurilor, în cazul celor mai
puternice furtuni înregistrate. Această zonă include toate porţiunile de ţărm inundate
periodic prin acţiunea valurilor;
b) zona de depozitare neconsolidate, formate din nisip, pietriş şi roci, incluzând dunele,
indiferent dacă sunt sau nu acoperite cu vegetaţie, formate prin acţiunea mării,
vânturilor dinspre mare sau altor cauze naturale sau artificiale.
(2) De asemenea, aparţin domeniului public al statului:
a) depozitele sedimentare la linia ţărmului sau formate prin retragerea mării, indiferent de
cauze;
b) avansarea uscatului, cauzată direct sau indirect de orice fel de lucrare costieră;
c) uscatul invadat de mare, din orice cauză, devenind o parte a fundului mării;
d) falezele care sunt în contact cu marea sau cu proprietatea publică a statului până la 10
m în spatele crestei falezei;
e) uscatul, delimitat la punctele anterioare,care din orice cauză a pierdut calitatea sa de
plajă sau faleză;
f) insulele formate în marea interioară / teritorială;
g) lucrările şi instalaţiile aflate în zona costieră, care constituie asemenea bunuri;
h) lucrările şi instalaţiile de semnalizare ce constituie bunuri aparţinând proprietăţii
publice a statului, precum şi uscatul aferent funcţionării acestora;
i) incintele portuare şi lucrările de protecţie a acestora.”
3
Activităţile economice din zonele costiere şi în special intensificarea circulaţiei turistice îşi
pun amprenta asupra organizării spaţiului şi modelelor de amenajare a litoralului. Activităţile
umane cu impact puternic asupra zonelor de litoral sunt:
activităţile industriale şi portuare de mare anvergură şi mai recent implantările nucleare,
mari consumatoare de apă, întâlnite în zonele costiere din ţările industriale dar şi în cele
în curs de dezvoltare;
intensificarea procesului de urbanizare prin crearea de noi aglomeraţii urbane, prin
extinderea celor existente şi prin dezvoltarea echipamentelor edilitare aferente acestora;
cererea turistică internă şi internaţională ridicată pentru curahelio – marină şi
concentrarea în zonele de litoral a unei părţi însemnate a circulaţiei turistice.
În acelaşi timp, însă, din punct de vedere geomorfologic, litoralul este un mediu fragil,
aflat într-un proces continuu de modificare şi ca atare, permanent ameninţat cu deteriorarea
echilibrului. Modificarea liniei de coastă este consecinţa acţiunii combinate a mării, a agenţilor
de eroziune şi a activităţilor umane.
În foarte multe zone costiere din lume s-a constatat îngustarea plajelor ca urmare a
eroziunii, respectiv a unui bilanţ sedimentar negativ (aportul de sedimente – în mare parte de
origine terestră, aduse de cursurile de apă şi depuse de-a lungul ţărmului de către curenţii marini
de suprafaţă sau de către maree nu echilibrează pierderea prin eroziune). Alţi factori care
influenţează retragerea plajelor sunt lucrările executate pe cursurile fluviilor şi râurilor (baraje
care reţin transportul de sedimente, exploatarea de pietrişuri din albia râurilor), lucrările de
amenajare portuară (care au modificat sensul de deplasarea sedimentelor) etc. Urbanizarea şi
frecvenţa turistică au distrus relieful de dune care constituiau rezerve de nisip pentru plaje, prin
înlătirarea covorului vegetal care fixa aceste dune.
Dintre factorii naturali care au cauzat retragerea liniei de coastă, cel mai mare impact l-au
avut furtunile, care prin forţa de impact a valurilor şi creşterea nivelului mării au provocat
modificări importante ale liniei de coastă în numai câteva ore.
Exemplul staţiunii Mamaia, care în perioada de după 1975, în zona staţiunii Mamaia s-a
înregistrat un fenomen constant, însă cu variaţii periodice de intensitate, de diminuare a
suprafeţei de plajă şi a calităţii nisipului acesteia, datorită următorilor factori mai importanţi:
4
modificările curenţilor marini în urma construirii digurilor de larg ale porturilor
maritime din zona Midia Năvodari şi Constanţa, epiurilor şi platformelor, pentru
protejarea ţărmurilor;
frecvenţa şi intensitatea mai mare a furtunilor din timpul iernii care au condus la
fenomene directe de erodări şi prăbuşiri de faleze, distrugeri de diguri şi spălarea unor
volume mari de nisip de pe plajele litoralului;
În staţiunea Mamaia, aceste fenomene au condus la o reducere generală a suprafeţei de
plajă cu cel puţin 20%, cu precizarea că de-a lungul plajei staţiunii, fenomenul de erodare nu
este constant, remarcându-se porţiuni cu o regresie rapidă şi altele cu un proces mai lent de
erodare.
Din observaţii directe în perioada 1990 – 1998 au fost înregistrate următoarele fenomene
de erodare: în zona hotelului Rex, pe o lungime de 1,8 km s-a înregistrat o medie anuală de
regresie de 2,75 m; în zona hotelurilor Flora – Rex, pe o lungime de 2,2 km s-a înregistrat o
medie anuală de regresie de 4-5 m; în zona hotelurilor Flora – Parc pe o lungime de 1,7 km s-a
înregistrat o medie anuală de regresie de 5-8 m. Cele mai puternice fenomene de erodare s-au
înregistrat în zona hotelului Parc.
Lucrările de protecţie costieră au urmărit diminuarea efectelor negative ale valurilor de
furtună, dar au influenţat procesele de dinamică costieră, având în timp efecte dostructive şi
modificând complet peisajul de litoral. Lucrările de protecţie au constat în construcţia de diguri
emerse şi submerse şi epiuri cu rolul de a frâna curenţii marini şi a favoriza depunerea de
sedimente pe ţărm. Efectul lor local a fost benefic, dar au fost foarte frecvente situaţiile în care
aceste construcţii au provocat o accelerare a eroziunii sectoarelor învecinate sau depunerea de
sedimente la adăpostul structurilor de protecţie şi nu pe plaje.
Zona costieră este afectată de poluare, dintre factorii poluanţi cei mai importanţi fiind:
1. microorganismele care se dezvoltă în apropierea zonelor de deversare a apelor menajere;
2. produsele organice rezultate din produsele petroliere deversate în mare de nave;
3. produsele chimice diverse precum detergenţii, îngrăşămintele chimice, pesticidele;
4. produsele neorganice precum unele metale din reziduurile industriale etc.
În ciuda capacităţii mediului marin de auto-epurare şi dizolvare a particulelor, de
descompunere a materiei organice etc., poluarea mediului marin a determinat în unele situaţii
fenomenul de “maree neagră” (din cauza produselor petroliere împrăştiate pe suprafeţe mari în
5
apa mării în urma unor accidente de navale), fenomenul de eutrofizare şi distrugerea echilibrului
unor ecosisteme marine până la dispariţia unor specii de floră şi faună marină.
Eutrofizare= supraîncărcarea apelor cu substanţe nutritive, ceea ce produce
dezvoltarea explozivă a fitoplanctonului şi implicit un consum mare de
oxigen. Carenţa de oxigen determină moartea zooplanctonului şi a peştilor.
Poluarea, ca rezultat al unor activităţi umane, a avut efecte negative asupra activităţilor de
pescuit, asupra acvaculturilor şi asupra turismului.
Urbanizarea intensivă a zonelor costiere a fost atât efectul creşterii numerice a populaţiei
din zonele costiere cât şi cel al dorinţei de creare a unor adevărate regiuni turistice, respectiv a
unor staţiuni noi care să ofere capacităţi de cazare de ordinul zecilor de mii de paturi (model care
a început să se dezvolte din anii 1950 în Spania în zona Costa Brava).
Deteriorarea treptată şi ireversibilă a litoralelor impune conceperea de noi soluţii de
organizare a teritoriului şi măsuri de protecţie de natură administrativă care să limiteze procesul
de urbanizare şi să reducă presiunea antropică exercitată asupra acestei zone. Amenajarea zonei
de litoral necesită deci foatre multă raţiune şi atenţie pentru a-i asigura funcţionalitatea şi
supravieţuirea.
În România, cele mai importante dispoziţii care reglementează dezvoltarea durabilă a
zonei costiere pe baza principiilor care asigură protecţia mediului, peisajului, moştenirii
culturale, istorice şi arheologice, reconstrucţia şi conservarea zonei costiere etc. sunt conţinute în
Ordonanţa de urgenţă privind gospodărirea integrată a zonei costiere, publicată în Monitorul
Ofifial al României nr 965 din 28.12.2002 (cap.9.5).
6
CAPITOLUL 2
ISTORICUL AMENAJĂRILOR DE LITORAL
Amenajarea turistică a zonelor de litoral a cunoscut mai multe etape şi respectiv mai multe
modele caracteristice:
Etapa de pionierat se caracterizează prin dezvoltări punctiforme, constituite iniţial din
locuinţe individuale, apoi din ansambluri de reşedinţe secundare proprietate privată sau
închiriate, realizate de societăţi imobiliare. Primele ansambluri aveau profil balnear, erau
realizate din iniţiativa unor personalităţi ale vremii (familii regale şi aristocratice, bancheri,
scriitori sau artişti la modă etc) şi erau frecventate de o clientelă redusă numeric, dar cu
posibilităţi financiare foarte mari. Fluxurile turistice erau de 100.000 de vizitatori în 1835 la
Brighton (Marea Britanie) şi încep să devină din ce în ce mai numeroase odată cu construirea
primelor căi ferate.
Etapa de urbanizare a litoralelor se întinde pe o durată de 30-40 de ani şi se
caracterizează prin amenajări care iau forma “urbanizării”. Staţiunile au o distribuţie liniară de-a
lungul coastelor şi o amplasare oarecum anarhică a echipamentelor. Această fază e determinată
de creşterea frecvenţei deplasărilor spre litoral şi ulterior de turismul de masă, de creşterea
numărului de automobile şi de stimularea investiţiilor turistice. Se deosebesc trei tipuri
morfologice de amenajări:
a) într-o primă fază numită de “înflorire” a centrelor balneare existente, acestea se dezvoltă
la început sub formă de cartiere rezidenţiale sau de terenuri de camping – caravană;
b) îndesirea staţiunilor mari sub formă de “ziduri litorale”, după modelul staţiunii Miami
Beach, cu capacităţi de cazare impresionante, de ordinul zecilor de mii de paturi, fiind
dublate de lanţuri de piscine. Exemplele clasice sunt Palma de Mallorca, Copacabana,
Acapulco etc.;
c) ocuparea modulară a litoralului, în formula polinucleară, în serie. Acest tip de amenajare
include de fapt implantări turistice de mari dimensiuni şi destule de complexe: hoteluri,
cluburi de vacanţă izolate şi alte structuri de primire sofisticate şi diversificate;
Etapa amenajărilor de litoral de mare amploare din anii 1960 – 1970 a constat în
amenajarea ţărmurilor pe aproape toată lungimea lor, motivaţia principală fiind de ordin
7
economic, respectiv atragerea de valută. Preocuparea pentru protecţia mediului natural şi a zonei
de litoral în ansamblu şi creşterea numărului de sosiri pentru turistii interni erau obiective
secundare. Acest tip de amenajare a fost realizat în următoarele zone:
ţărmurile Mării Adriatice, respectiv în Italia între Veneţia şi Ravena şi ţărmurile fostei
Iugoslavia, în special la Dubrovnik;
litoralul Mării Negre, respectiv în România şi Bulgaria (fosta URSS realizase deja astfel
de amenajări, mai ales în Crimeea);
Mexicul, cu staţiunea Cancun şi altele amenajate ulterior;
Ţărmurile nordice ale Africii, respectiv litoralul mediteranean al Marocului în zona
Tetuan;
Câteva ţări din Asia de sud-est precum Tailanda, Malaezia, Insula Bali din Indonezia;
Alte ţări în curs de dezvoltare din America Latină, Orientul Apropiat şi Africa.
Toate aceste amenajări au câteva caracteristici comune:
scara de lucru, nemaifiind vorba de implantarea unor staţiuni în zone de litoral nelocuite
ci de crearea unor staţiuni “complexe” şi “integrate”, adevărate regiuni turistice cu
structuri de primire însumând între 10 şi 50 de mii de paturi şi echipamente aferente
(alimentaţie, sport, divertisment, comerţ etc.), şi cu structuri de servicii (infrastructura
generală) necesare populaţiei permanente;
stilul construcţiilor corespundea modei dominate din acea perioadă, respectiv mari
imobile colective, hoteluri, sau coproprietăţi care asigurau o densitate foarte mare de
persoane şi o concentrare ridicată în zona de ţărm;
timpul relativ scurt al realizării noilor staţiuni;
elaborarea la nivel naţional a unor programe complexe care au implicat (în procesul de
finanţare şi administrare) statul, colectivităţile publice la nivel naţional sau regional şi,
înunele cazuri şi persoanele particulare;
8
2.1. Exemplul amenajărilor turistice de pe litoralul sudic românesc şi din zona
Languedoc – Roussillon, Franţa
Partea sudică a litoralului românesc al Mării Negre şi regiunea Languedoc – Roussillon
(partea sud-vestică) de pe litoralul francez al Mării Mediterane sunt cele mai bune exemple ale
acestor operaţiuni de amenajare de mare amploare.
Pe litoralul românesc, între mare şi Lacul Siutghiol s-a realizat staţiunea Mamaia, în două
campanii de câte 10 luni (1960 – 1961), cu o capacitate de cazare de 10.000 de paturi împreună
cu dotări, reţele edilitare, drumuri şi plantaţii. Aceasta a alcătuit, împreună cu ansamblurile
construite atunci în Eforie Nord, doar începuturile echipării unui vast teritoriu destinat recreaţiei
şi odihnei (după Trişcu şi al.,1976). În zona de nord a Mangaliei s-au realizat apoi staţiuni, în
cadrul cărora ansamblul Amfiteatru-Olimp (1972-1973), cu capacitatea de 4.000 de paturi a fost
construit în numai câteva luni, împreună cu o bună parte din dotările necesare.
Planul general de sistematizare a litoralului românesc în baza căruia s-au realizat
ansamblurile din prim etapă de dezvoltare – între Vama Veche şi Capul Midia a cuprins lucrări
complexe. După cum arată principalul autor, arhitectul Cezar Lăzărescu (citat de Trişcu, 1976):
“s-a împletit dezvoltarea turistică cu dezvoltarea economică şi socială a întregii regiuni” şi s-au
realizat reţele de alimentare cu apă şi canalizare, asanarea unor terenuri, consolidarea şi
amenajarea de faleze, protejarea, mărirea şi organizarea plajelor, amenajarea de noi porturi,
plantarea zonei şi lucrări de restructurare a reţelei feroviare. Staţiunile au urmărit la început să
satisfacă aproape exclusiv cerinţele interne, dar au fost destinate în continuare şi turismului
internaţional (Miossec, 1998). Ulterior, noile staţiuni din nordul Mangaliei şi-au diversificat
construcţiile hoteliere, alături de care au apărut zone de vile şi sate turistice, constituind
ansambluri omogene cu funcţii polivalente şi dotări cu caracter trediţional popular.
Staţiunea Mamaia începe să fie amenajată în perioada 1906 – 1920, când se efectuează
numai construcţii cu funcţii colective, majoritatea fiind din lemn şi având caracter
semiprovizoriu. În 1944 sunt inventariate la Mamaia 30 de vile particulare cu 1067 locuri şi 2
hoteluri: Cazino, cu 110 locuri şi Rex cu 208 locuri.
În 1958 staţiunea Mamaia trece în administrarea O.N.T. Carpaţi Bucureşti, şi odată cu
aceasta se pune problema creşterii bazei materiale. Reglementarea administrării unor bunuri de
pe litoralul Mării Negre se face prin hotărârea Consiliului de Miniştri ai R.P.R. Tot în 1958 se
9
înfiinţează IHR Mamaia – o întreprindere constituită din bunuri naţionalizate. Cu aceeaşi dată
trec în administrarea Oficiului Naţional de Turism “Carpaţi” toate bunurile, maşinile, utilajele,
inventarul în serviciu şi în rezervă, materialele de orice fel, obiecte de inventar, gospodăriile
auxiliare, aferente imobilelor şi unităţilor specificate.
Majoritatea construcţiilor din staţiunea Mamaia sunt realizate între anii 1960-1970.
Prima etapă, din 1960 a fost cea de realizare a unui ansamblu de 10.000 de locuri, amplasate
chiar la intrarea în staţiune. Se urmărea realizarea unei staţiuni funcţionale, în stilul timpului şi
deci cu inerente influenţe ale autorităţii centrale. Ansamblul construit începând cu 1960
cuprinde: 7 hoteluri înalte de 9-12 etaje, 10 hoteluri cu 4 etaje, 10 restaurante, 3 baruri de zi şi
2 de noapte, cazinou cu diferite săli de joc, bufete-braserii şi dotări de plaje, 3 centre
comerciale, 2 terase cinematograf în aer liber, cluburi nautice, parcuri de distracţie şi
numeroase terenuri de sport.
La 15 mai 1960 se dă în folosinţă şi noua gară de calători Constanţa pentru a facilita
accesul turiştilor în zona de litoral. Construcţiile cunosc un ritm alert şi în perioada 1966-1970
când se construiesc: complexul de 1.000 locuri cu hotelurile Dorna, Bicaz şi Siret (1966),
Patria, Naţional,Unirea, cu 1076 locuri şi hotelul Mioriţa cu 610 locuri (1967), complexul cu
2752 locuri în hotelurile Venus, Riviera, Astoria, Metropol, Majestic, Mercur şi Minerva (1968),
hotelurile Jupiter-Junona cu 656 locuri, Apolo cu 197 locuri (1969), Picadilly împreună cu
grupul de minihoteluri şi vile însumând 870 locuri (1970). După 1970 investiţiile cunosc un ritm
mai lent, fiind puse în funcţiune hotelul Condor cu 272 locuri, în 1975 şi hotelul Caraiman I şi II
cu 600 locuri. În 1973 se amenajează la capătul Constanţei, spre Mamaia, Satul de Vacanţă, o
aglomeraţie de căsuţe cu specific arhitectural proprii judeţelor ţării.
Zona languedoc-Roussillon din sudul Franţei, care prelungeşte spre vest tradiţionala
Coastă de Azur se întinde pe aproape 200 km între delta Ronului şi graniţa cu Spania, fiind o
zonă cu golfuri şi plaje cu nisip fin. Acţiunea de amenajare a acestei zone costiere, una dintre
cele mai ample din Europa, a fost rezultatul desemnării, la nivel naţional în 1963 a unei “misiuni
interministeriale”. Misiunea a stabilit un plan regional de amenajare fără statut juridic, aprobat în
1964, care prevedea construirea a 8 staţiuni noi, separate prin zone verzi şi zone agricole. La
realizarea complexelor turistice a participat în primul rând statul care a intervenit pentru lucrările
generale de asanare, împăduriri (au fost împădurite suprafeţe de 3.000 hectare), porturi,
10
aeroporturi şi canale precum şi pentru procurarea terenurilor şi întocmirea proiectelor de
sistematizare de interes regional, a planurilor şi detaliilor pentru staţiuni. Colectivitatea locală a
pregătit terenurile iar sectorul particular a cumpărat loturile echipate pentru a realiza
construcţiile.
Capacităţile de cazare ale celor şase staţiuni noi (La Grande Motte, Le Cap d’Agde,
l’Embouchure de l’Aude, Gruissau, Lido de Leucate-Barcares şi Saint Cyprien en Argeles)
urmau să ridice la 250.000 paturi, staţiunile existente, care se dezvoltau şi ele concomitent,
primind încă 150.000 locuri. Construirea noilor ansamble a fost însoţită de vaste operaţiuni de
asanare a unor terenuri inundate, amenajarea de lacuri şi porturi de agrement. Lucrările de
amploare s-au concentrat în două staţiuni:
La Grande Motte (arhitect şef J.Balladur) cu 42.000 paturi în imobile de locuit colective,
20.000 case individuale, 10.000 paturi în diferite hoteluri, 2.500 locuri în sate de vacanţă
şi 10.000 locuri în camping – caravaning;
Lido de Leucate le Barcares (arhitect şef G.Candilis) cu 60-75.000 paturi în diverse
categorii şi forme de cazare şi cu cel mai mare ansamblu portuar de agrement de pe
continent la vremea aceea, având 20 km de cheiuri noi spre lacul leucate.
Amenajarea zonei litoralului francez se sprijină pe indicele de bază de 600 – 800
vilegiaturişti pe un hectar de plajă, măsurată pe o lăţime de 50 de metri de la ţărm. Numărul
paturilor de cazare reprezintă 2/3 din capacitatea de primire a plajelor.
Prin această operaţiune de amenajare de amploare s-a urmărit crearea de zone variate în
fiecare staţiune.
Aceste zone sunt: zona urbană existentă, zona de extindere a construcţiilor cu destinaţie
turistică, zona ce urma să fie asanată, zona mixtă agricolă şi forestieră, zona de împădurit, zona
siturilor protejate, reţeaua de drumuri, porturile existente şi cele proiectate. Prin crearea lor s-a
urmărit să se ofere vizitatorilor nivele de confort şi costuri diferite, dar şi posibilităţi de
interpenetrare a fluxurilor de turişti, de contacte care să se stabilească prin reţeaua de dotări şi
prin spaţiile amenajate pentru agrement.
În cazul ansamblurilor de la Grande Motte s-a urmărit un raport de încasări prin care
cazarea şi masa să reprezinte numai 40% din cheltuielile turiştilor, iar restul de 60% să fie
consumate în sectorul de comerţ, jocuri, distracţii, activităţi sportive etc.
11
Msiunea interministerială a fost dizolvată în 1982. Deşi operaţiunea de amploare de
amenajare a acestei zone a fost considerată una de succes, principalele puncte slabe sunt legate
de protecţia mediului natural, a florei şi faunei şi de densitatea prea mare a construcţiilor.
De asemenea, stilul arhitectural al unor construcţii este astăzi contestat şi criticat, în
special forma de piramidă a fotelurilor proiectate de arhitectul J. Balladur.
CAPITOLUL 3
EVOLUŢIA CERERII PENTRU TURISMUL DE LITORAL ŞI A STRATEGIILOR DE
AMENAJARE
Ponderea turismului de litoral în totalul traficului turistic, intern şi internaţional arată că
această formă de turism este una din modalităţile de petrecere a vacanţei preferate de turişti.
Litoralul concentrează aproape jumătate din numărul total al vacanţelor în multe ţări ale lumii
care dispun de condiţii pentru practicarea unui astfel de turism (la indicatorul număr de înnoptări
în 1990, zona de litoral a înregistrat 45% din numărul de înnoptări în Franţa, 63% din totalul
înnoptărilor în Belgia, în Italia – 80%, SUA – 35%, şi în Anglia – 48%).
Litoralul deţine cote importante şi în traficul turistic internaţiona: circa 1/3 din circulaţia
turistică mondială e atrasă de ţările riverane Mării Mediterane: Spania, Franţa, Serbia, Grecia,
Maroc, Algeria, Tunisia. Aceleaşi tendinţe se înregistrează şi pe celelalte continente, în Asia de
Sud-Est şi Pacific.
Indiferent de evoluţia fluxurilor turistice în zonele litorale, proiectele de amenajare sau
reamenajare a unei staţiuni litorale trebuie să ia în calcul concentrarea masivă a turiştilor în
timpul sezonului estival (2-3 luni pe an).
În evoluţia tuturor staţiunilor turistice de litoralse constată dezvoltarea infrastructurii şi
capacităţilor de primire, creşterea numărului de reşedinţe secundare şi accentuarea procesului de
urbanizare. Majoritatea structurilor de primire sunt localizate în zone litorale: 50-60% din
capacităţile de cazare din România, 53% în Bulgaria şi Belgia, 70-80% în Serbia, Tunisia, Coasta
de Fildeş, Maroc etc.
12
Cererea turistică pentru litoral a înregistrat şi o serie de mutaţii structurale, cu implicaţii
asupra procesului de amenajare:
deplasarea lentă de la turismul în grup spre turismul individual, asociată cu o sporire a
“independenţei” turistului care îşi organizează singur programul şi îşi asigură unele
servicii. Această orientare determină adaptări sau schimbări ale tipurilor şi mărimii
capacităţilor de cazare şi ale gradului de dotare a acestora, fiind preferate locuinţele
individuale proprii sau închiriate. Urmarea firească este creşterea cererii pentru
apartamentele mobilate şi amenajările pentru camping-caravanning;
extinderea nudismului care numără astăzi în lume circa 25 milioane de adepţi şi
înregistrează o tendinţă de creştere. El necesită amenajări adecvate în sensul unor dotări
complete, al separării plajelor şi asigurării unei anumite densităţi a turiştilor;
diversificarea activităţilor recreative şi sportive în detrimentul plajelor. Sporturile
“acvatice” s-au dezvoltat uimitor după anii 1960 în unele ţări, ceea ce a determinat
construirea de echipamente adecvate: porturi de agrement, cluburi nautice, spaţii pentru
organizarea de concursuri;
organizarea activităţii în formula “club de vacanţă”;
afirmarea turismului social.
CAPITOLUL 4
AMENAJAREA PLAJELOR CU DESTINAŢIE TURISTICĂ
Strategiile de amenajare turistică a litoralelor urmăresc soluţionarea a două categorii de
probleme:
1. Dimensionarea noilor localizări. Pentru stabilirea dimensiunilor noilor staţiuni turistice
se identifică suprafeţele posibil de amenajat în funcţie de normele convenţionale
existente. Aceste norme sunt elaborate pe baza experienţei acumulate şi au un caracter
orientativ.
Normele sunt exprimate sub formă de m.p. suprafaţă plajă pentru un loc de cazare, sau ca
număr de paturi la un ha suprafaţă totală amenajată. Conform studiilor de specialitate şi
13
observaţiilor făcute asupra amenajărilor din diverse ţări ale lumii, valorile optime se situează la 2
m.p.plajă (nisip) + 8 m.p. teren pentru un loc de cazare; 5-6 m.p. până la 8 m.p. plajă pentru un
loc de cazare; 100 paturi la un ha suprafaţă totală amenajată. Normele diferă deci în funcţie de
elementele de specificitate ale zonei şi de profilul staţiunilor. De exemplu, în cazul staţiunilor
polivalente se preferă o reducere a suprafeţei de plajă în favoarea suprafeţei totale amenajate.
2. Alegerea modelului de amenajare depinde de configuraţia terenului şi de elemente ca:
lungimea, lăţimea şi orientarea plajei, regimul vânturilor, curenţii, înălţimea valurilor,
adâncimea apei, accesul la plajă, înălţimea falezei etc. De aceea pot fi întâlnite tipuri
diferite de amenajări care reflectă adaptarea la condiţiile specfice ale terenului şi
implementarea tehnologiilor noi în acest domeniu.
4.1. Indicatori pentru determinarea capacităţii plajelor.
Mărimea staţiunilor se stabileşte în funcţie de capacitatea plajelor şi se determină cu
ajutorul următorilor parametrii:
1. Suprafaţa exploatabilă a plajelor este determinată de condiţiile concrete ale configuraţiei
şi ale cadrului natural de ansamblu. Pe litoralul românesc al Mării Negre se disting
următoarele situaţii:
ţărm cu plajă nelimitată în interior de elemente naturale;
ţărm cu plajă delimitată de faleze, lacuri, zone mlăştinoase;
ţărm fără plaje, dar la care fundul mării este uşor accesibil şi în care pot fi
realizate plaje artificiale.
Exploatarea efectivă a plajei se poate face pe o lăţime de circa 50 m, terenurile situate mai
în adâncime fiind, de obicei, ocupate cu alte amenajări, cum ar fi: jocuri de plajă, umbrele,
vestiare şi plantaţii. Plajele cu lăţimi de peste 100 m contribuie la sporirea gradului de confort,
asigurând menţinerea cadrului natural – vegetaţia de protecţie, dune de nisip, zone adăpostite de
vânt, fără a spori însă gradul de utilizare a ţărmului, deoarece cura heliomarină pierde din
eficienţă la peste 50 m distanţă de apă ( de exemplu la Mangalia).
2. Numărul vizitatorilor ce sosesc pe plajă este un indicator determinat atât pentru
stabilirea capacităţii plajei, cât şi pentru fixarea nivelului de confort în zona de plajă, a
categoriei de utilizare. Se admite că gradul de ocupare al plajei este condiţionat de
14
întinderea acesteia, dar şi de norma de spaţiu acordat uni vizitator, capacitatea optimă
stabilindu-se după formula:
C0 = S/N
unde:
C0 este capacitatea optimă potenţială, care se măsoară în număr de vizitatori;
S este suprafaţa plajei, care se măsoară în m2;
N este norma de spaţiu afectat unui vizitator, care se măsoară în m2/vizitator.
Norma de spaţiu pentru plajă este condiţionată de gradul de utilizare al plajei, deosebindu-
se mai multe tipuri de ocupare a acestora, după cum urmează:
ocuparea intensivă (4-6 m2/vizitator), când plaja este ocupată doar de turişti iubitori de
cură heliomarină, nu şi cu alte activităţi;
ocuparea medie (6-8 m2/vizitator), când pe plajă, alături de turişti se mai află şi unele
amenajări;
ocuparea largă (8-12 m2/vizitator), în cazul plajelor cu lăţimi de peste 80-100 m, unde
sectorul depărtat de ţărm este amenajat cu diverse dotări pentru agrement, sport,
alimentaţie publică, plantaţii de protecţie.
3. Norma de linie de ţărm afectat unui vizitator este diferenţiată în raport de lăţimea şi
gradul de utilizare al plajei.
Tipul de plajă
Metri liniari/ vizitator
Gradul de utilizare
intensivă medie largă
Îngustă (10-20m lăţime) 5 3 E neeconomică
Medie (21-60m lăţime) 6 – 10 5 - 7 3 - 5
Largă (61-100m lăţime) 10 – 15* 8 – 10 5 - 7
*nu se recomandă deoarece se aglomerează fâşia de plajă de lângă apă
15
4. Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe plajă se stabileşte în funcţie de durata medie a
unei şedinte de plajă şi de intervalul optim de plajă. În condiţiile climatului marin
românesc, durata medie a unei şedinţe este de aproximativ 3-4 ore în luna iulie şi se poate
extinde pe o perioadă de 7-8 ore (între 9:00 – 17:00)
5. Indicele de simultaneitate (I s) este egal cu 1/3 din numărul de visitatori potenţiali în
funcţie de condiţiile specifice locale, de profilul staţiunii şi de nivelul de dotare a acesteia
cu amenajările pentru cură şi tratamente, activităţi cultural-recreative.În urma cercetărilor
efectuate de specialiştii în balneologie şi cei din domeniile adiacente, în perioada optimă
de plajă se observă că indicele de cimultaneitate poate varia între 1.25 şi 1.35 sau chiar
1.40.
6. Capacitatea zilnică a plajei (C z ) exprimă numărul de vizitatori ce pot folosi zilnic plaja,
de care depinde mărimea staţiunii asociate plajei, dar mai ales capacitatea dotărilor şi
amenajărilor acesteia. Capacitatea zilnică a plajei este calculată după formula:
Cz = Is x Co
unde:
Cz este capacitatea zilnică a plajei;
Is este indicele de simultaneitate;
C0 este capacitatea optimă potenţială a plajei, stabilită pe baza normei de suprafaţă oferită unui
vizitator.
În funcţie de indicatorii menţionti mai sus, se constată că plajele anumitor staţiuni de pe
litoralul românesc sunt foarte aglomerate în timpul sezonului plin. Ele se caracterizează, din
punct de vedere al normei de spaţiu, prin ocuparea intensivă, şi prin grad de utilizare intensivă a
normei liniei de ţărm afectată unui vizitator.
4.2. Normativele şi clasificarea plajelor cu destinaţie turistică
După cum se precizează la ultimul punct din Normele de atestare a staţiunilor turistice,
staţiunile de pe litoralul românesc al Mării Negre trebuie să îndeplinească criteriile prevăzute în
normativele referitoare la plajele turistce.
16
Clasificarea plajelor cu destinaţie turistică
Criteriile minime pentru încadrarea plajelor cu destinaţie turistică în categorii de
clasificare au fost publicate în Hotărârea de Guvern nr. 107 – pentru aprobarea Normelor privind
utilizarea turistică a plajei litoralului Mării Negre – din 22 februarie 1996, publicată în Monitorul
Oficial nr. 48 din 6 martie 1996. Acestea sunt prezentate în tabelul următor:
Nr.crt Criteriul Cat. “3 delfini” Cat “4 delfini” Cat. “5 delfini”
1 2 3 4 5
I.Calităţi naturale ale plajei
1 Calitatea nisipului Nisip cu granulaţie
uniformă, fără
corpuri străine
Nisipul să nu
conţină corpuri
străine
Nisipul să nu
conţină corpuri
străine periculoase
2 Grosimea medie a stratului
de nisip (m)
0.5 0.4
0.25
3 Apa din zona de îmbăiere
să nu prezinte suspensii
sau alte corpuri străine
plutitoare
Curăţare zilnică Curăţare
zilnică
Curăţare
săptămânală
4 Panta de acces în zona de
îmbăiere
Până la 15o Până la 25o Până la 30o
5 Calitatea plajei submerse Zona de îmbăiere
fără stânci, pietre
sau corpuri
submerse
Eliminarea
corpurilor
submerse
Eliminarea, la
deschiderea
sezonului, a
corpurilor
submerse
17
II.Dotarea plajei
6 Duşuri Un duş la maximum
15 persoane
Un duş la
maximum 20
persoane
O instalaţie de
minim 4 duşuri
7 Cabine pentru schimbat
vestimentaţia
O cabină la
maximum 15
persoane
O cabină la
maximum 20
persoane
----
8 WC Dotări complete şi
placat cu faianţă şi
gresie(cabină la
maximum 15
persoane)
Dotări complete
şi placat cu
faianţă(o cabină
la maximum 20
persoane
Dotări
complete(minimum
4 cabine)
9 Punct de prim ajutor X X ----
10 Serviciu tip “salvamar” X X X
11 Sistem de semnalizare a
condiţiilor de îmbăiere
Afişare specială şi
convenţională
(drapel)
Afişare
convenţională
(drapel)
Afişare
convenţională
(drapel)
12 Umbrele în suport fix Obligatoriu pe toată
plaja la 4-5 m
distanţă
--- ---
13 Centru de închiriat dotări
pentru plajă(umbrele,
şezlonguri etc)
X X ---
14 Instalaţie de sonorizare Autonomă X ---
15 Telefon Minimum 3 Minimum 1 ---
16 Saci din plastic pentru
gunoi montaţi pe suport
Sub fiecare umbrelă 1 la 30 m2 1 la 60 m2
17 Dotări de agrement pentru
copii, tobogan acvatic, iole,
hidrobiciclete, wind surf,
schi nautic, ambarcaţiuni,
şcoli de înot, de schi şi de
paraşutism nautic etc.
Minimum 3
categorii
Minimum 2
categorii ---
III. Alte categorii
18
18 Suprafaţa minimă
asigurată pentru o
persoană (m2)
Minumum 4 Minimum 3 ---
19 Marcarea zonei de
îmbăiere în mare prin
geamanduri amplasate la o
distanţă de max. 50 m
X X X
20 Întreţinerea plajei Nivelarea zilnică şi
curăţarea
permanentă
Nivelarea şi
curăţarea
zilnică
Nivelarea şi
curăţarea zilnică
21 Ridicarea resturilor
menajere
De câte ori este
cazul
De câte ori este
cazul
Zilnic
Conform Ordinului nr.455 din 11 martie 2004, pentru aprobarea Normelor metodologice
privind autorizarea, clasificarea, avizarea şi controlul activităţilor de turism în zona costieră,
publicat în Monitorul Oficial nr.242 din 18 martie 2004, plajele litoralului românesc al Mării
Negre sunt administrate de către “Direcţia Apelor Dobrogea Litoral”, care, în scopul asigurării
potenţialului turistic şi de agrement al acestora încheie contracte cu agenţii economici interesaţi.
Utilizarea plajelor în scop turistic se poate face în condiţiile deţinerii unei autorizaţii
turistice, emisă de către autoritatea centrală pentru turism, la solicitarea agentului economic.
Pentru obţinerea autorizaţiei turistice sunt necesare următoarele documente:
cerere de solicitare a autorizaţiei;
copia certificatului de înregistrare la registrul comerţului;
fişa privind descrierea plajei, care cuprinde criterii minime de autorizare turistică a
plajelor, după cum urmează:
Nr crt Criterii Valori minime ale criteriilor
19
1. Calităţi naturale ale plajei
- calitatea nisipului Nisipul să nu conţnă corpuri străine periculoase
- zona de îmbăiere să nu prezinte
suspensii, vegetaţie acvatică sau alte
corpuri plutitoare
curăţarea ori de câte ori este necesară
- calitatea plajei submerse Fără corpuri submerse
2. Suprafaţa minimă de plajă asigurată
pentru o persoană*
3.25 mp
3. Dotarea plajei
- echipare sanitară Conform normativelor în vigoare
- cabine pentru schimbat
vestimentaţia(număr/persoane)
1/100
- post de prim ajutor X
- post de salvare X
- centru de închiriere a dotărilor pentru
plajă(umbrele, şezlonguri, saltele
pneumatice, prosoape)
Facultativ
- umbrele în suport fix Facultativ
- instalaţie pentru sonorizare automată Facultativ
- sistem de semnalizare a condiţiilor de
îmbăiere
Facultativ
- recipiente pentru colectarea reziduurilor Cel puţin o bucată la 250 mp
- dotări de agrement pentru copii,
tobogan acvatic, yole, etc
Facultativ
4 Alte criterii
- marcarea zonei de îmbăiere şi a celei de
interdicţie a îmbăierii potrivit
reglementărilor în vigoare
X
- întreţinerea plajei Nivelare şi curăţare zilnică
- colectarea reziduurilor Cel puţin o data pe zi
X = necesar
20
*= exclusiv spaţiul destinat amplasării dotărilor de peplajă, aleilor de circulaţie şi locurilor de
joacă şi agrement.
21
CONCLUZII
Litoralul poate fi definit ca zonă de contact între elementele terestre şi hidrologice şi
reprezintă, prin natura şi poziţia sa geografică, un teritoriu propice pentru cele mai diverse
activităţi. Activităţile economice din zonele costiere şi în special intensificarea circulaţiei
turistice îşi pun amprenta asupra organizării spaţiului şi modelelor de amenajare a litoralului.
Deteriorarea treptată şi ireversibilă a litoralelor impune conceperea de noi soluţii de
organizare a teritoriului şi măsuri de protecţie de natură administrativă care să limiteze procesul
de urbanizare şi să reducă presiunea antropică exercitată asupra acestei zone. Amenajarea zonei
de litoral necesită deci foatre multă raţiune şi atenţie pentru a-i asigura funcţionalitatea şi
supravieţuirea.
Amenajarea turistică a zonelor de litoral a cunoscut mai multe etape şi respectiv mai multe
modele caracteristice: Etapa de pionierat, Etapa de urbanizare a litoralelor şiEtapa amenajărilor
de litoral de mare amploare din anii 1960 – 1970 .
Mărimea staţiunilor se stabileşte în funcţie de capacitatea plajelor şi se determină cu
ajutorul următorilor parametrii: Suprafaţa exploatabilă a plajelor , Numărul vizitatorilor ce sosesc
pe plajă, Norma de linie de ţărm afectat unui vizitator , Simultaneitatea prezenţei vizitatorilor pe
plajă , Indicele de simultaneitate (Is) , Capacitatea zilnică a plajei (Cz) .
22
BIBLIOGRAFIE
1. Neacsu Nicolae – Economia turismului - Studii de caz, Reglementari;
2. Nicorescu Elisabeta – Amenajari turistice, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2003;
3. Stanciu Ion – Managementul calitatii totale – Cartea universitara,
Bucuresti, 2003;
4. Chiotoroiu Brânduşa – Amenajarea turistică a teritoriului – Editura EX
PONTO ,Constanţa , 2005.
23