Tulburările de personalitate 1

Universitatea Titu MaiorescuFacultatea de Psihologie

Psihologie judiciară

Tulburările de personalitate

Tulburările de personalitate 2

Cuprins

Definiţie şi generalităţi…………………………………………………………………………….3Tratament………………………………………………………………………………………….4Tulburări de personalitate…………………………………………………………………………4Tulburarea de personalitate paranoidă…………………………………………………………….5Tulburarea de personalitate schizoidă……………………………………………………………..6Tulburarea de personalitate schizotipală…………………………………………………………..6Tulburarea de personalitate antisocială……………………………………………………………7Tulburarea de personalitate borderline……………………………………………………………7Tulburarea de personalitate histrionică (istericii)…………………………………………………8Tulburarea de personalitate narcisiacă…………………………………………………………….9Tulburarea de personalitate evitantă……………………………………………………………..10Tulburarea de personalitate dependentă…………………………………………………………10Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă………………………………………………...11Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă………………………………………………………11Personalitatea infractorului………………………………………………………………………11Bibliografie....................................................................................................................................13

Tulburările de personalitate 3

Definiţie şi generalităţi

Cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune; organizarea socială a prevenirii infracţiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul în penitenciar şi tratamentul post-execuţional, sunt principalele motive pentru care şi în psihologia judiciară se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergic, transdisciplinar.

Psihologia judiciară nu poate opera, pur şi simplu, cu conceptul juridic al infracţiunii şi nici justiţia modernă nu poate judeca şi soluţiona cauze penale în această manieră. Iată de ce, justiţia îşi racordează activitatea, apelând la serviciile psihologiei judiciare in cvasitotalitatea problemelor sale; în speţă fiind vorba de actul infracţional, la autorul acestuia, la personalitatea sa înţeleasă ca sinteză a tutror elementelor care concură la conformaţia mintală a unui subiect căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică.

Personalitatea se caracterizează prin următoarele trăsături: unitatea şi identitatea sa, care realizează un tot coerent, organizat şi rezistent; vitalitatea, ca ansamblu însufleţit, ierarhizat, a cărei existenţă este condiţionată de oscilaţiile sale endogene şi de stimulii exteriori la care răspunde şi reacţionează; conştientizarea, ca proces prin care individul îşi făureşte reprezentarea mentală a tuturor activităţilor sale fiziologice şi psihice; raporturile individului cu mediul ambiant şi reacţiile la mediu în vederea reglării comportamentului.

Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafeţe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter şi inteligenţă, vârful piramidei constituind sinteza globală a personalităţii.

Personalitatea şi mediul formează o totalitate funcţională, iar atunci când unul dintre aceste elemente se schimbă, se modifică şi această totalitate funcţională.

O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Trăsăturile personalităţii sunt considerate ca fiind variabile. Trăsăturile sunt ale personalităţii şi nu ale comportamentului. Comportamentul poate fi privit numai ca indicator al trăsăturii, căci comportamentul adesea poate fi vizibil, dar trăsătura niciodată.

Tulburările de personalitate definite formal drept tulburări de caracter sunt o clasă de tipuri de personalitate si comportamente definite ca modele de durată a experienţelor personale si comportamentale care deviază marcant de la modelele culturale acceptate. Acestea sunt asociate tipic cu tulburări severe ale tendintelor comportamentale ale unui individ, implicând de obicei câteva zone ale personalităţii si sunt intotdeauna asociate cu o ruptură socială şi personală considerabilă.

Trăsăturile de personalitate evoluează în cursul vieţii individului, deoarece el este în permanentă interacţiune cu mediul social şi cu cel fizic, în continuă transformare. În cadrul acestei interacţiuni, ca şi în urma retroacţiunii (de la comportament înapoi spre trăsături, ereditate, atitudine etc.) pot apare şi trăsături noi sau se accentuează cele formate anterior.

Orice deficienţă, tulburare sau boală psihică se poate repercuta, în funcţie de gravitatea ei, asupra comportamentului individului în cauză, determinând devieri de la normele de conduită

Tulburările de personalitate 4

normală ale acestuia, devieri care pot merge de la simple “ciudăţenii” lipsite de urmări, până la cele mai grave încălcări ale legii penale, până la crimă.

Originea tulburărilor de personalitate este o problemă foarte controversată. Traditionaliştii cred că aceste caractere neadaptive sunt rezultatul unui mediu disfuncţional timpuriu la care este expus pacientul şi care previne evoluţia unui caracter adaptativ de percepţie, răspuns si apărare. O mulţime de date ţintesc spre caracterul genetic si psihobiologic al simptomatologiei acestor tulburări, totuşi constanţa datelor impiedică medicii in a defini nişte concluzii.

In general, pacienţii cu tulburări de personalitate au probleme mari in relatiile sociale si reglarea stării emotionale. Aceste probleme au fost prezente pe parcursul vieţii de adult. Modelul de perceptie, gândire si răspuns al acestor pacienţi este fixat si inflexibil, deşi comportamentul lor este frecvent impredictibil. Aceştia deviază de la aşteptările culturale normale.

Tulburările de personalitate sunt un model de comportament de lungă durată si de neadaptare al percepţiei şi răspunsului la alte persoane şi la circumstanţe stresante.

TratamentPsihoterapia este baza ingrijirii tulburărilor de personalitate. Deoarece acestea produc

simptome ca rezultat al abilităţilor sociale slabe psihoterapia tinteste ameliorarea perceptiilor si a răspunsului la stresorii sociali si din mediul extern.

Psihoterapia este principala modalitate de a trata tulburările de personalitate. Psihoterapia este termenul general care defineste procesul de tratare a tulburărilor de personalitate prin dialogul cu pacientul despre starea de sănătate si factori de risc care au declansat tulburarea. In timpul psihoterapiei, pacientul află mai multe informatii despre afectiunea de care suferă si despre starea de spirit, sentimente, gânduri si comportament.

Tratamentul este stabilit in functie de tulburarea de personalitate diagnosticată, de severitatea acesteia si a situaţiei de viaţă a pacientului. Deoarece tulburările de personalitate tind să se cronicizeze, adesea, tratamentul trebuie administrat pe termen lung.

Echipa de specialisti care lucrează pentru a stabili tratamentul optim este formată din: medic de familie, psihiatru, psihoterapeut, farmacist, membrii familiei, asistenti sociali.

Pentru tratarea tulburării de personalitate se recomandă: psihoterapie, tratament medicamentos, spitalizare. Succesul tratamentului depinde de participarea activă a pacientului.

In anumite cazuri, tulburările de personalitate sunt atât de grave incât tratarea acestora impune spitalizare intr-un centru de psihiatrie. De regulă, spitalizarea este recomandată atunci când pacientul nu isi poate purta de grijă sau este un pericol pentru el insuşi si pentru persoanele din jur. Spitalele de psihiatrie ingrijesc bolnavii 24 ore din 24.

Tulburări de personalitate

Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituţiei lor fizice etc. Indivizii din respectiva clasă – în funcţie de caracteristica aleasă – aparţin aceluiaşi tip.

Prin tulburări de personalitate înţelegem acele trăsături inflexibile şi dezadaptative care provoacă die perturbări în funcţionalitatea socio-profesională a individului, fie disconfort subiectiv.

Tulburările de personalitate 5

Tulburările de personalitate se recunosc încă din adolescenţă şi persistă toată viaţa, atenuându-se de obicei cu vârsta.

Fundalul bolii psihice ca si al normalului este personalitatea. Ea va fi cea care va da nota particulară si de diversitate fiecărui tablou clinic. De fapt, aceasta este si marea dificultate, dar, pe de altă parte, si marea specificitate caracteristică psihiatriei. Cele două componente ale cuplului patogenic, terenul si agentul patogen se află în psihiatrie într-o relaţie de strânsă întrepătrundere, alcătuind o ecuaţie ale cărei soluţii sunt infinite.

O personalitate nu se poate restructura datorită bolii decât de la un nivel pe care l-a atins, în jos. Această diferenţă trebuie să fie reală, între ceea ce a fost si ceea ce este, si nu între ceea ce ar fi putut fi, sau ceea ce ne imaginăm că a fost, sau între proiecţia ideală a psihiatrului si realitate. Acelasi lucru este valabil si pentru substructurile personalităţii: atunci când afirmăm deteriorarea mintală, va trebui să ne referim la dezvoltarea mintală a subiectului în cauză care este acum decalată în performanţe.

Pacienţii cu tulburări de personalitate sau comportamente regresiv au deseori crescute anxietatea, furia, indignarea, o nevoie de a pedepsi sau un comportament evitant faţă de personalul secţiei. Medicul si psihologul clinician pot fi în situaţia de a reduce tensiunea prin educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului si asupra motivaţiei pe care o are pentru reacţiile puternice afisate. Această abordare detensionează de obicei situaţia prin scăderea afectelor negative în rândul personalului spitalului si, ca urmare a acestei schimbări, reducerea problemelor afective ale pacientului.

1. Tulburarea de personalitate paranoidăNeîncredere şi suspiciozitate faţă de alţii ale căror intenţii sunt interpretate ca rău-

voitoare şi care persistă chiar în faţa unor dovezi puternice că nu există nici un motiv de îngrijorare. Ei tind să fie anxioşi, distanţi, fără umor şi certăreţi şi fac adeseori “din ţînţar armăsar”. Ei poartă pică tot timpul, şi sunt implacabili faţă de insulte, injurii sau ofense.

În activitatea profesională depun multe eforturi şi dacă se află în situaţia de a munci individual, se descurcă foarte bine. Are dubii nejustificate referitoare la loialitatea sau corectitudinea amicilor sau colegilor.

Individul se caracterizează prin:-suspiciozitate exagerată faţă de persoane din grupul familial sau profesional, referitoare la realele intenţii ale acestora-neincredere generalizată, uneori jignitoare, faţă de relatarea de date, fapte, situaţii şi evenimente -interpretativitate, mai ales când datele, faptele şi situaţiile prezentate vizează interesele personale, cel în cauză trece de la indoială şi neincredere la interpretare-tendinţe de putere, succes, valorizare, reţinere, distanţare, nonconfidenţialitate, ermetizare-dificultăţi interrelaţionale, de integrare şi armonizare în grupul familial şi socioprofesional-nevoia de a fi recunoscut, stimat, preţuit, pentru care nu ezită să-şi sublinieze ori să-şi supraestimeze meritele, realizările şi posibilităţile-slabă toleranţă la pierdere, eşec sau frustrare, situaţii care, în loc să-l demobilizeze, îi exacerbează eforturile de promovare, ascensiune, câştig şi realizare-intoleranţă la minimalizare, rejecţie, ignorare, dar mai ales la observaţii critice, depreciative, pentru care prezintă o alergie psihică-atitudine de supraestimare şi fantezii de omnipotenţă şi grandoare-tendinţa la autonomie, incapacitate de cooperare.

Paranoicii sunt profund interesaţi de putere şi titluri, şi le atribuie pe cele care lipsesc şi

Tulburările de personalitate 6

duc o adevărată luptă pentru a demonstra că astfel nu se corectează decât o nedreptate care li s-a făcut. Afectivitatea lor este redusă, iar simţul umorului este absent sau foarte puţin dezvoltat. De asemenea, gustul pentru artă, seninătatea, relaxarea şi tandreţea pot să nu fie deloc reprezentative sau prea puţin prezente în tabloul psihologic al acestor indivizi. Ceilalţi resimt această situaţie ca "răceală afectivă" şi inemotivitate.

Chiar paranoicii se consideră, cu mândrie, nişte "duri", serioşi şi "obiectivi" care nu cad pradă sentimentelor. Intimitatea este evitată, iar cu cei extrem de rari, cu care se simt în siguranţă dezvoltă un sistem de comunicare dominat de secretivitate şi extremă prudenţă. Viaţa paranoicilor este săracă şi meschină, pentru că aceşti indivizi nu acordă importanţă plenitudinii vieţii, nu se bucură de existenţă, îi dispreţuiesc pe ceilalţi pe care îi consideră slabi, suferinzi, handicapaţi, incapabili de a se stăpâni.

Paranoicii nu leagă prietenii durabile, datorită caracterului lor suspicios şi, dacă au eşecuri la examene, se consideră persecutaţi, victime ale unor comisii părtinitoare. Intră în conflict cu şefii, vecinii, cu administraţia şi cu colegii, iar atunci când ajung la pensie se consideră victimele unui sistem ticălos de asigurări, "victime ale societăţii" pentru care şi-au sacrificat întreaga tinereţe şi viaţă. Faţă de soţi, dezvoltă o gelozie morbidă, iar acasă se comportă ca nişte adevăraţi tirani domestici. Spirite "uscate", lipsite de imaginaţie şi de ardere interioară, paranoicii se simt atraşi de poziţii oficiale importante, titluri academice, medalii şi uniforme care să înlocuiască prin strălucire, lipsa de "radiaţie" interioară. Fiindcă nu îşi înţelege decât propriile interese, paranoiacul dărâmă şi anihilează valorile de grup. Nu primeşte nimic de la ceilalţi pe plan afectiv şi, în consecinţă, nu înţelege să ofere nimic, se consideră degrevat de orice obligaţie.

2. Tulburarea de personalitate schizoidăSe caracterizează prin tendinţa de izolare. Firi reci, închise, par adesea impasibili, detaşaţi

şi greu de înţeles. Par indiferenţi la elogii sau la criticile celor din jur. Preferă tăcerea în loc de conversaţie şi este perceput de către ceilalţi ca fiind lipsit de simţul umorului. Tulburarea de personalitate schizoidă se caracterizează clinic printr-un grad semnificativ de introversie, detaşare de realitate, sociofobie, nonimplicare şi slabă disponibilitate de rezonanţă afectivă.

Individul cu personalitate schizoidă se caracterizează prin : -slaba disponibilitate de a trăi eşecul, pierderea, frustraţia, ca şi satisfacţia, succesul, realizarea-preferinţa pentru activităţi solitare sau desfăşurate în izolare-conduita neconvenţională, neconformistă sau bizară-indiferenţă faţă de lauda sau critica celorlalţi-înclinaţia spre introspecţie şi reverie-preocupări reduse ori absente pentru activitatea sexuală şi de aceea, cei mai mulţi dintre ei nu se căsătoresc.

3. Tulburarea de personalitate schizotipalăDeficite sociale şi interpersonale manifestate prin disconfort acut în relaţii şi reducerea

capacităţii de a stabili relaţii intime, precum şi prin distorsiuni cognitive şi de percepţie şi excentricităţi de comportament.

Indivizii au o gândire magică sau credinţe stranii care influenţează comportamentul şi sunt incompatibile cu normele subculturale (ex. superstiţiozitate, credinţă în clarviziune, telepatie, fantezii şi preocupări bizare). De asemenea, ei trăiesc experienţe perceptive insolite,

Tulburările de personalitate 7

incluzînd iluzii corporale. Au o gândire şi un limbaj bizar (ex. limbaj vag, circumstanţial, metaforic, supraelaborat sau stereotip).

Se caracterizează prin : aspecte particulare şi excentricităţi în comportament şi în prezentare, rezonanţă afectivă redusă, cu slabe capacităţi de reacţie la situaţii stresante, psihotraurnatizante sau frustrante, relaţionare slabă, cu sociofobie şi absenţa prietenilor sau a confidenţilor, ideaţie dominată de convingerea că posedă însuşiri rare, particulare, ilustrate prin clarviziune, capacitate de premoniţie, telepatie sau superstiţie, convingeri insolite, ciudate sau gândire magică, ce determină un comportament particular al persoanei, neconcordant cu normele, regulile şi obiceiurile grupului cultural căruia îi aparţine.

4. Tulburarea de personalitate antisocialăDenumiţi adeseori şi sociopaţi, aceşti indivizi sunt caracterizaţi de: desconsiderarea şi

violarea drepturilor altora, impulsivitate şi incapacitate de a face planuri pe durată lungă, iritabilitate şi agresivitate, neglijenţă nesăbuită pentru siguranţa sa sau a altora, iresposabilitate considerabilă indicată prin incapacitatea repetată de a avea un comportament consecvent la muncă ori de a-şi onora obligaţiile financiare, lipsa de remuşcare, indiferenţă faţă de faptul de a fi furat sau maltratat sau încercarea de justificare a acestor fapte, incapacitate de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale (comiterea repetată de acte care constituie motive de arest), incorectitudine, minţit repetat, manipularea altora pentru profitul sau plăcerea personală. Aceşti indivizi pot forma cu uşurinţă relaţii interpersonale dar natura acestora este superficială.

Individul este caracterizat prin :-sfidarea şi violarea normelor, regulilor şi obligaţiilor sociale-conduita insensibilă, arogantă şi dispreţuitoare la drepturile, sentimentele şi suferinţele celorlalţi-lipsa de regret, de remuşcare sau a sentimentelor de culpabilizare referitoare la actele sale condamnabile-iritabilitate, impulsivitate, manifestări clastice şi agresivitate la contrariere, opoziţie sau incitare-ignorarea expectaţiilor negative şi a consecinţelor, uneori catastrofale, generate de conduita lor impulsivă, ceea ce îi conduce la ruină economică şi privare de libertate-incapacitatea de a invăţa din experienţele negative şi din sancţiunile primite-incapacitatea de a menţine relaţii autentice şi durabile, deşi le poate iniţia cu uşurinţă-instabilitate psihică ce poate fi constatată in plan relaţional, profesional şi sentimental-siguranţă de sine, aroganţă, supraestimare şi dispreţ pentru muncă, pe care o consideră înjositoare-aspect şi tinută corectă, agreabilă, volubilitatea in comunicare, disponibilităţi formale, uneori seducătoare.

5. Tulburarea de personalitate borderlineCaracteristica principală este instabilitatea relaţiilor interpersonale, imaginii de sine şi

afectului şi impulsivitatea manifestată prin cheltuieli abuzive, joc patologic, abuz de substanţă, mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate etc. Indivizii alternează între extremele de idealizare şi devalorizare. Pot avea o perturbare de identitate şi sentimentul cronic de vid interior. Apar manifestări frecvente de furie cu incapacitatea de a-şi controla mânia Au un comportament automutilant şi ameninţări recurente de suicid. Nu suportă solitudinea şi sunt instabili afectiv.

Trăsăturile acestei tulburări sunt :

Tulburările de personalitate 8

-intensitatea şi versatilitatea relaţiilor interpersonale – relaţiile interpersonale sunt intense, dar foarte schimbătoare sub aspectul conţinutului afectiv, care poate trece de la o extremă la alta fără motive reale şi in mod rapid -reacţii impulsiv-agresive la incitaţii minime - eşecuri, pierderi, frustraţii, dar mai ales contrarieri, determină reacţii ample, hipermetrope, cu dezlănţuiri clastice şi agresive, incontrolabile-intoleranţa solitudinii - persoanele cu tulburare Borderline prezintă o marcată indisponibilitate pentru starea de singurătate-reactivitatea şi instabilitatea dispoziţiei-comportamentul imprevizibil.

6. Tulburarea de personalitate histrionică (istericii)Manifestă un comportament dramatic şi intens exprimat (ca şi cum ar juca pe o scenă

invizibilă). Având stima de sine scăzută, caută permanent atenţia celor din jur prin toate mijloacele posibile: intonaţie, tonul vocii, vestimentaţie. Discursul lor este mai degrabă emoţional decât raţional, şi au tendinţa de a face exagerări şi de percepe extrem persoanele (fie idealizează, fie depreciază). Capacitatea de autoobservare şi autoevaluare este foarte scăzută. Este o tulburare ilustrată prin extraversie, sociofilie, comunicabilitate, impresionabilitate, labilitate dispoziţională şi conduită demonstrativă, de ro1. Trăsături caracteristice sunt: -polarizarea atenţiei celorlalţi-comportament seducător şi provocator, intâlnit nu numai la femei, ci şi la bărbaţi, cu marcată tendinţă de a-l scoate pe cel vizat din rutină şi indiferenţă-impresionabilitate, sugestibilitate, permeabilitate dispozitională-comunicare colorată, metaforică, impresionabilă-redusă disponibilitate sau incapacitate de menţinere a relaţiilor-aviditate pentru noutate, stimulare sau schimbare, întrucât el suportă greu obişnuinţa, rutina şi stereotipia existenţei-comportament manipulativ, orientat spre satisfacerea propriilor interese, dar mai ales spre dominarea emoţionala a partenerului.

Sunt centraţi pe propria persoană, iar acţiunile lor sunt orientate spre obţinerea unor satisfacţii imediate, având nevoie permanent de gratificaţii şi fiind lipsiţi de o elementară toleranţă pentru frustrare. Stilul de comunicare este excesiv de impresionist şi lipsit de nuanţe şi detalii. Deşi doresc cu ardoare noul, stimularea, excitaţia, se plictisesc rapid. Leagă repede prietenii, îşi exprimă emoţiile cu exagerare inadecvată, îmbrăţişează cunoştinţe întâmplătoare cu ardoare excesivă, plâng şi suspină necontrolat în ocazii sentimentale minore, îşi schimbă rapid şi într-un mod superficial emoţiile, au accese de furie. Persoanele autoritare îi pot domina temporar, dacă ei cred că acestea le pot oferi soluţii. De altfel, ei au tendinţa de a prezenta reacţii iniţial pozitive la orice reprezentant puternic al autorităţii despre care ei cred că le poate oferi soluţii magice problemelor lor.

Când vorbeşte în public, caută efecte ieftine, apreciază doar valorile, formele, ignoră corelaţia dintre vorbe şi realitate, mai precis, aceasta nu i se pare importantă, considerând că dacă ceea ce spui, spui frumos, poţi să afirmi orice. De dragul efectului şi impresiei, istericul sacrifică întotdeauna adevărul. Manifestă puţin interes pentru rigoarea intelectuală, gândirea analitică,descoperind repede că publicul reacţionează mai repede la fraze frumoase decât la nuditatea adevărului. Cu o enormă capacitate de metamorfozare, se poate adapta la situaţii excepţionale sau bizare, fireşte, doar pentru scurt timp şi numai în mod superficial.

Tulburările de personalitate 9

7. Tulburarea de personalitate narcisiacăAre un simţ nejustificat al propriei importanţe şi fantezii excesive despre succes, putere şi

realizări. Adesea se preocupă mult de aparenţa fizică şi vestimentară. Are sentimentul că este excepţional, deasupra oamenilor de rând şi i se cuvine mai mult decât altora. Aşteaptă atenţie excesivă din partea celorlalţi şi privilegii fără a fi obligat la reciprocitate. Are tendinţe manipulatorii şi dovedeşte prea puţină empatie în relaţii. Se caracterizează prin:-autoevaluare exagerată, nerealistă, fantezistă-idealizarea propriei persoane-invocarea explicită şi implicită prin conduită a calităţilor sale excepţionale şi a importanţei sale-conduită distantă, arogantă-nonreceptivitate şi insensibilitate la opinii diferite, sfaturi sau îndemnuri-aviditate pentru titluri, demnităţi, situaţii, onoruri, ranguri-manipulator al relaţiilor interpersonale, pe care le orientează şi le dirijează în favoarea sa, în vederea atingerii scopurilor sale-sensibilitatea la critică, insucces, frustraţie sau pierdere-sentimente ostile sau malefice, pe care le proiectează asupra interlocutorilor care nu-şi exprimă suficient, sau in mod evident, admiraţia faţă de el.

Elementul principal al acestei tulburări este un model comportamental dominat de idei de grandoare, de fantasme megalomanice, susceptibilitate anormală în evaluarea de către ceilalţi şi lipsa de empatie care începe de timpuriu, iar în perioada adultă este prezent într-un şir continuu de situaţii dintre cele mai diferite. In relaţiile cu ceilalţi, aceşti indivizi prezintă un grad neobişnuit de autoreferire la propria persoană, o mare nevoie de a fi iubiţi şi admiraţi. Există ociudată contradicţie aparentă între hipertrofierea imaginii de sine, pentru care îşi aduc ei înşişi argumente, şi nevoia de laude, care este resimţită cvasipermanent. Viaţa lor afectivă este superficială şi au puţină înţelegere pentru sentimentele celorlalţi. Rămân incapabili de a se bucura de reuşitele şi fericirea celorlalţi; drama narcisiacului este tragica incapacitate de a simţi împreună cu altul.

Îi invidiază pe ceilalţi chiar şi pentru faptul că aceştia obţin satisfacţii normale de la viaţă. Lipsa lor de profunzime afectivă îi pune în imposibilitatea de a înţelege emoţiile complexe ale celorlalţi. Relaţia cu celălalt este generată de faptul că narcisiacul are nevoie de admiraţie şi laude, dar de fapt, la un nivel mai profund, este total incapabil de a depinde real de cineva, din cauza profundului dispreţ şi a neîncrederii pe care o are faţă de altul. Sub o aparenţă plăcută şi atrăgătoare, majoritatea autorilor spun că la narcisiac se resimte răceala, duritatea şi lipsa de scrupule. Narcisiacul foloseşte relaţia cu celălalt ca pe o pură relaţie de exploatare în care el îşi stoarce partenerii ca pe lămâi şi apoi aruncă cu nonşalanţă resturile. În acelaşi timp se teme că ceilalţi ar putea să-1 atace, să îl exploateze şi să îl constrângă. Consideră izolarea o bună soluţie faţă de orice solicitări, deoarece ea îl fereşte de posibile sentimente de vinovăţie.

Narcisiacul este un neparticipativ care se îndepărtează intuitiv de anumite aspecte ale realităţii sociale în care competiţia l-ar putea devaloriza, în acest fel considerându-se protejat de eşec. Fiind incapabil de a face discriminări subtile asupra realităţii celorlalţi, el se adaptează într-un mod "parazitar", care îi permite satisfacerea ambiţiilor de grandoare şi obţinerea de admiraţie.Prezintă perioade tipice de investiţie în activităţi sau relaţii care ar antrena triumful, admiraţia sau satisfacerea imediată a nevoilor lui, alternând cu perioadele de abandon al sarcinilor, relaţiilor, activităţilor care nu pot furniza surse suficiente de susţinere a sentimentelor lui de grandoare. îşi construieşte "idolii" din persoane de la care scontează că va primi laude şi

Tulburările de personalitate 10

aprecieri şi tinde să-i dispreţuiască şi să-i devalorizeze pe cei de la care nu mai speră nimic (adesea anteriorii "idoli").

Unii dintre narcisiaci prezintă oscilaţii foarte mari şi continue între sentimentele de insecuritate şi de inferioritate, în alternanţă cu sentimente de grandoare şi fantasme de omnipotenţă. Ascund cu grijă sentimentele de inferioritate şi fac eforturi mari pentru a străluci şi a obţine frumuseţe, putere, bogăţie. Mulţi dintre ei par să fie "genii precoce", care se aprind mai ales la adolescenţă şi surprind apoi prin banalitatea evoluţiilor lor ulterioare. Cei foarte inteligenţi, folosindu-şi inventivitatea, îşi domină defectul de personalitate. In relaţia cu ceilalţi, ei se poartă ca şi cum ar considera că au dreptul să-i controleze, fără nici un sentiment de culpabilitate.

Narcisiacul stabileşte "prietenii" numai cu acele persoane de pe urma cărora crede că poate profita şi se declară plictisit de cei care nu sunt în prim-plan şi nu mai constituie pentru ei surse de alimentare a respectului propriu. Din această cauză nu leagă niciodată prietenii trainice.Polarizaţi spre propria imagine, reacţionează disproporţionat la critică şi practică un adevăr exhibiţionism prin care să îşi pună în valoare talentele şi realizările. Totuşi, cel mai mare defect al narcisiacului pare să rămână incapacitatea de a iubi.

8. Tulburarea de personalitate evitantăEste caracterizată prin hipersensibilitate, individul este înspăimântat de critici şi ironii, se

teme de ridicol, evită relaţiile cu ceilalţi, evită situaţiile când ar putea fi jignit, are o stimă de sine redusă, îşi subestimează capacităţile şi reuşitele, îi este teamă de eşec, de aceea optează pentru roluri mărunte, refuză invitaţii de a ieşi în public, din teama de a nu se simţi stingher, cel mai bine se simte în familie şi nu în compania altor persoane străine. Trăsăturile esenţiale sunt: sociofobie cu evitarea activităţii ocupaţionale care implică relaţii interpersonale, prudenţă excesivă şi rigoare în orice relaţionare, teama de a fi ridiculizat sau respins, teama de a nu fi criticat sau umilit în public, stare de aprehensiune sau de anxietate persistentă, pervazivă şi limitativă, evitarea şi teama de a iniţia noi relaţii interpersonale, ataşamente personale restrictive, subestimarea însuşirilor şi disponibilităţilor personale, dorinţa de a fi acceptat şi simpatizat, nevoia de tandreţe, securizare şi reasigurare, dificultate în deliberare, decizie şi angajare.

9. Tulburarea de personalitate dependentăCaracterizată de necesitatea excesivă de a fi supervizat, care duce la un comportament

submisiv şi adeziv şi la frica de separare. Are dificultăţi în a lua decizii comune fără reasigurări şi sfaturi din partea altora. Necesită ca alţii să-şi asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieţii lui. Are dificultăţi în a-şi exprima dezaprobarea faţă de alţii de teama de a nu pierde aprobarea sau suportul acestora. Are dificultăţi în a iniţia proiecte ori a face ceva singur din lipsa de încredere în judecata şi capacităţile sale. Merge foarte departe spre a obţine solicitudine până la punctul de a se oferi voluntar să facă lucruri care sunt neplăcute. Caută urgent o altă relaţie drept sursă de supervizare când o relaţie strânsă se termină. Îi este exagerat de frică de a nu fi lăsat să aibă grijă de sine şi se simte lipsit de ajutor când rămâne singur.

Tulburarea dependentă a personalităţii se caracterizează prin autostimă redusă, neîncredere in posibilitatile proprii, nevoie excesivă de ocrotire şi ingrijire, incapacitatea de a lua decizii in probleme curente şi tendinţa continuă de a acorda altuia girul propriilor responsabilităţi. Trăsăturile dominante sunt: - autostimă redusă prin subestimarea calităţilor şi disponibilităţilor proprii

Tulburările de personalitate 11

- nevoia de aprobare, de acceptare şi de suport- sacrificii in vederea obţinerii aprobării suportului şi îngrijirii- dificultatea sau incapacitatea de a lua decizii in probleme curente- reducerea sau anularea iniţiativelor- nevoia de ataşament şi teama de a fi abandonat- toleranţă excesivă faţă de persoana investită ca protector- limitarea relaţiilor sociale la cei de care sunt dependenţi- evitarea responsabilităţilor.

10. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivăCaracterizată de preocuparea către ordine, perfecţionism şi control mental şi interpersonal

în detrimentul flexibilităţii, deschiderii şi eficienţei. Este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri în aşa fel încât obiectivul major al activităţii este pierdut. Prezintă perfecţionism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor. Este excesiv de devotat muncii şi productivităţii mergând până la excluderea activităţilor recreative şi amiciţiilor. Este hiperconştiincios, scrupulos şi inflexibil în probleme de morală, etică, valori. Refuză se delege sarcini sau să lucreze cu alţii în afara situaţiei când aceştia se supun stilului său. Adoptă un stil avar de a cheltui. Manifestă rigiditate şi obstinaţie.

Trăsăturile principale ale acestei personalităţi sunt: înaltă valorizare a reglementărilor, regulilor şi ordinelor, performeri ai analizei şi detaliului, perfecţionism extrem, militanţi ai lucrului bine făcut, voluntari ai sacrificiului pentru muncă şi devotament, conştiinciozitate, scrupulozitate, inflexibilitate, intoleranţă faţă de indiferenţă, compromis şi corupţie, militanţi ai standardelor înalte autoimpuse, exigenţa faţă de ceilalţi şi tendinţa de a le impune propriile standarde, rigori sau stil de viaţă, incapabili să delege autoritatea, teama de schimbare a activităţii cotidiene, a locului de muncă, a locuinţei, adepţi fanatici ai stabilităţii, conservatorism.

11. Tulburarea de personalitate pasiv-agresivăEste o personalitate ce manifestă rezistenţă la exigenţele celorlalţi, discută excesiv de

mult ordinele, este reprezentată de indivizi îmbufnaţi, care devin ineficienţi intenţionat, care se plîng tot timpul că sunt neînţeleşi sau rău trataţi, vor ca toată lumea sa fie amabilă cu ei, vor să li se ceară mereu părerea, nu acceptă criticile, nu le place să fie supuşi.

Trăsăturile esenţiale sunt: rezistenţa la solicitare sau îndemn, temporizare sau amânarea răspunsului la rugăminţi, ordine sau solicitări, caracterul indirect, sugerat sau chiar disimulat al formulării cererilor şi al exprimării dorinţelor, dependenţa ostilă faţă de persoana semnificativă cu care se află în relaţie, refuzul schimbării, comportament lamentativ.

Personalitatea infractorului

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.

Personalitatea infractorului este produsul unei îmbinări relative neizbutite, necesare sau îmtâmplătoare, permanente sau temporare a factorilor care concură la formarea sa, îmbinare care

Tulburările de personalitate 12

dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte, dizarmonice, care întâmpină dificultăţi de diferite grade în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea: instabilitatea emotiv-acţională, inadaptarea socială, sensibilitatea deosebită, duplicitatea comportamentului, imaturitatea intelectuală, imaturitatea afectivă, frustrarea, complexul de inferioritate, egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, indiferenţa afectivă. Aceste componente ale personalităţii infractoare se pot întâlni şi la celelalte persoane (neinfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate spre infracţionalitate.

Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.

Personalitatea infractorului este studiată din perspectivă sinergică implicând: cercetarea clinică (reconstituirea antecedentelor personale şi patologice ale subiectului), examinările paraclinice (investigaţii de laborator, radiologice etc.), investigările biogenetice (analiza factorilor ereditari), interpretarea neurofiziopatologică (explorarea cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament legate de condiţiile biopsihologice), cercetarea sociologică (reconstituirea structurii personalităţii delincventului).

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor, evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale.

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă din punct de vedere atât teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi, totodată, la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite, în primul rând, organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând, cunoaşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice. Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr, ştiinţă şi dreptate, în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare.

Tulburările de personalitate 13

Bibliografie

„Psihologie judiciară” – Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi Curs Psihologie judiciară – Facultatea de Drept „Psihologie judiciară” – Oana Mateescu Curs Psihologie judiciară – Facultatea de Psihologie „Fundamente în psihologia medicală” – Florin Tudose „Psihopolitică recidivă” – Florin Tudose, Ion Barbu www.topexperti.ro www.paginamedicala.ro