Student:

RECENZIE

CRIZA CONŞTIINŢEI EUROPENE

1680 – 1715

PAUL HAZARD

Aşa cum reiese încă din titlul cărţii autorul vrea sa pună în valoare Europa, vrea să arăte

influenţa europenilor din secolul al XVII-lea asupra mentalităţilor. Înainte de toate,

Hazard arată cititorului transformările prin care Europa a trecut, fenomene pe care cel din

urmă nu poate decât să le admită şi de ce nu, să îşi fi dorit să trăiască în vremurile pe care

criticul le evocă. De subliniat este faptul că întreaga carte pune accentual pe drumul

parcurs de omul simplu la cel intelectual.

Prin Cuvântul Înainte pe care Jacques Fauve îl adresează cititorului, acesta susţine ideea

conform căreia Europa ca şi entitate dotată cu trăsături comune de ordin cultural exista

încă din anii 1600, dar sub un alt nume, era o Europă romanică şi una bizantină, una

catolică,cealaltă ortodoxă. De altfel divergenţele dintre Vest şi Est au avut ca şi

impediment neînţelegeri de ordin cultural.

Prima parte a cărţii se intitulează MARILE SCHIMBĂRI PSIHOLOGICE şi conţine

cinci capitole.Capitolul debutant numit DE LA STABILITATE LA MIŞCARE

reaminteşte faptul că marii clasici au fost sedentari în contradicţie cu cei rătăcitori precum

Voltaire sau Rousseau. Astfel că elementul esenţial ce a mobilizat oamenii a fost

călătoria. Aceasta putea fii variată, de la cea îmbibată în ştiinţă la cea care ar fi asemenea

unui roman, adica o călătorie plină de experienţe. Călătoriile în ţinuturi îndepărtate au

reaprins în Europa ideile despre libertate, dreptate şi inclusiv pe cele de proprietate, iar

1

prin comparaţiile dintre ceea ce călătorul nota şi ţară reiese în prim plan existenţa

particularului.Călătoria a reprezentat un întreg lanţ de comparaţii de varii tipuri,

exemplificate prin cele de ordin filozofic sau religios. Însă ceea ce călătoria a pus cel mai

mult în lumină au fost sentimentele de îndoială, de confruntare. Prin scrierile călătorilor,

cititorii, mulţi dintre ei oameni care nu au avut şansa să ajungă altundeva atât de

îndepărtat cum au făcut-o cei menţionaţi mai sus, au avut însă oportunitatea de a evada

prin intermediul acestora. Este doar începutul zbuciumul conştiinţei europene.

DE LA ANTIC LA MODERN este capitolul ce aduce pe podium ideea de nou, element

trecător prin însuşi esenţa lui. Modificarea spiritelor se datorează enternului conflict între

antici şi moderni. Aici, avem de-a face cu pyrrhonismul istoric, cu îndoielile despre

istoria romană, cea greacă şi chiar cu îndoieli privind cronologia Bibliei.

Capitolul Heterodoxie vorbeşte despre Revoluţia engleză din 1688 ce a avut o dublă

însemnătate atît politică cât şi religioasă. Însă vocea heterodoxiei s-a făcut auzită prin

gazetele franceze din Olanda, prin nonconformismul acestora. De altfel aici intervine şi

marele Bossuet care susţine principiul socinian, conform căruia omul nu poate crede ceea

ce nu cunoaşte cu claritate,iar Pufendorf vorbeşte despre socinieni ca fiind aceia care

transformă religia creştină într-o filozofie pur morală. Heterodoxia este vremea tuturor

savanţilor care nu acceptă tradiţia fără să o verifice, este vremea savanţilor, răzvrătiţilor şi

dintre toţi este vremea lui Pierre Bayle.

Pierre Bayle este acel filozof care recunoaşte că setea sa de cunoaştere este precum o

boală fără leac. Spiritul îi era aţîţat de citirea cărţilor. El vroia să cunoască tot pentru a

critica tot. Confruntându-se cu problema adevărului şi a erorii, Bayle tinde să alunece

spre pyrrhonism. Pentru Bayle omul reprezintă o reţea de contradicţii, este un haos mai

greu de descurcat decît cel cîntat de poeţi.

Partea a II –a a cărţii începe prin a-i pune în lumină pe raţionalişti. Aici, raţiunea agresivă

intră în joc. Raţiunea are ca sarcină înfruntarea misteriosului, inexplicabilului. Vorbind

despre liber-cugetători, autorul reaminteşte că natura lor este rebelă şi încăpăţînată, iar 2

cultura lor aristocratică nu face altceva decît să le accentueze îndoiala. Liber-cugetarea

este îmbinarea între lipsa de credinţă şi dorinţa de a trăi voluptos. Ea invocă libertatea

spiritului şi a simţurilor. Raţiunea nu recunoaşte nicio tradiţie şi nicio autoritate valabilă.

Spinoza afirmă că Dumnezeu este gîndire şi spaţiu, iar omul ca trup şi suflet este un mod

al fiinţei. El întăreşte concepţia conform căreia nimic nu poate exista şi nici nu poate fi

conceput fără Dumnezeu. Vorbind acum despre libertate sclavul este acel om care nu-şi

poate stăpîni pasiunile, pe cînd omul liber este cel ce-şi ordonează şi-şi armonizează

afecţiunea trupească cu ordinea raţională pe care apoi le subordonează dragostei pentru

Dumnezeu. John Tolant vorbeşte despre creştinism prin două extreme; fie este raţiune, fie

nu poate exista. Argumentul său împotriva existenţei creştinismului este dat de faptul că

nimic în lume nu poate fi contrar raţiunii.

Capiolul intitulat Contestarea miracolului îl aduce din nou în prim plan pe Bayle care

afirmă că Dumnezeu face miracole pentru a confirma idolatria în lume prin intermediul

cometelor concepute ca fiind semne rele. Idolatria este caracteristică tuturor religiilor din

lume şi este gândit ca fiind un rău mai mare decît ateismul. Capitolul se încheie cu

certitudinea că nu există supranatural şi mister care să nu poată fi pătruns de raţiune.

Un alt capitol subliniază importanţa criticii. Aceasta stabileşte gradul de autenticitate al

textelor pe care le studiază şi exclude considerente estetice sau morale. Critica este

singura stăpînă a propriilor sale operaţii şi nu acceptă nimic a priori. Richard Simon

vorbeşte despre critică ca fiind un termen tehnic care stabileşte cele mai bune lecţiuni

care trebuie păstrate în text1. În capitolul ce urmează aflăm că timpul a filtrat tot ceea ce

nu însemna triumf sau nobleţe. Hazard susţine că adevărul care a venit de la Dumnezeu

este desăvîrşit dint-un bun început. Cuvintele lui formează un principiu în care credinţa

este de nezdruncinat. Avem de-a face şi cu ereticul, cu cel care are o opinie ce-şi urmează

propria judecată şi credinţă.

Capitolul cinci al acestei părţi îi aduce un omagiu lui Leibniz, omul care a fost

matematician, fizician, psiholog, logician, metafizician, istoric, jurist, filolog, diplomat,

1 Paul Hazard, Criza conştiinţei europene 1680-1715, pag.2033

teolog, moralist şi toate numai pentru că era adeptul varietăţii. Leibniz a vrut să descopere

seria de gradaţii ce crează o legătură între lumină şi umbră, neant şi infinit. Acesta va

colabora cu toată energia sa la opera de împăcare dintre catolici şi protestanţi, deoarece

cunoaşte pretenţiile ambelor tabere. Unirea bisericilor a fost pretutindeni dorită din

Suedia în Anglia şi mai apoi în Rusia, refuzul unei împăcari a privat Europa de o pace

spirituală.

Partea a trei a cărţii face simţită în mintea cititorului prezenţa lui Locke. Paul Hazard

vorbeşte despre Locke ca fiind un adevărat filozof deoarece prin prisma faptului că era

englez avea o gîndire profundă la care se adaugă studiul ştiinţelor experimentale, precum

medicina. Locke se remarcă prin faptul că înainte de a cunoaşte sufletul a învăţat să

cunoască trupul. Acesta omagiază intelectul omenesc în cartea numită Eseu.

DEISMUL ŞI RELIGIA NATURALĂ.

Pentru început aflăm că deismul a venit din Italia, iar adepţii săi menţin ideea de aderare

la legea naturii. Din Italia deismul ajunge în Franţa, iar apogeul său îl găseşte în Anglia

mai apoi. Citîndu-l pe Boland aflăm că deistul este un om care n-a avut încă timp să

devină ateu. Referitor la ce înseamnă natura se găsesc o multitudine de interpretări fie

incoerente, fie contradictorii.Urmărind firul scrierii, autorul nu a uitat să vorbească despre

dreptul natural, care se naşte din o filozofie. Dreptul este privit precum o filozofie a vieţii,

o valoare socală sau chiar una practică. Dreptul natural a supravieţuit pe timp de razboaie

şi chiar le-a dominat. Locke susţinea că dreptul natural îl inspiră pe cel politic şi tot el

apără calităţile naturale de pericole ce apar în practica vieţii. Gian Vincenzo Gravina

afirma că legea naturală este raţiunea ce comandă virtuţii, virtute care implicit exclude

viciu. Omul deţine pe lângă legea comună şi legea sufletului.

Capitolul DREPTUL NATURAL vorbeşte evident despre ceea ce înseamnă acesta,

despre faptul că s-a născut dintro filozofie ce neagă divinul şi care înlocuieşte cu ordinea

naturii voinţa personală divină. Dreptul natural supravieţuieşte în timp de război şi mai

presus de toate chiar îl poate domina. Dacă în timpul unui război nu se mai poate vorbi

despre legile civile, legile nescrise dictate de natură îşi iau rolul de conducătoare. Va 4

exista, ce este drept, o luptă aprigă între adepţii dreptului natural şi adepţii dreptului

divin.

Şi ca să nu îl uităm prea repede pe Bayle, cartea noastră îl readuce imaginarului nostru în

capitolul numit MORALA SOCIALĂ. Pierre Bayle a afirmat sever independenţa moralei

faţă de religie. El spunea că ateii nu sunt mai răi decât idolatrii, nici în privinţa spiritului,

nici în cea a inimii.2 Filozoful Bayle propune cititorului să analizeze situaţia conform

căreia aşa cum există creştini cu o viaţă mai puţin plăcută tot aşa există liber-cugetători ce

au o viaţă impecabilă.

Morala socială este strâns legată de opinie, reputaţie, virtute, stimă, viciu, critică, durere.

În ceea ce priveşte ŞTIINŢA şi PROGRESUL avem de a face cu doi giganţi ai tuturor

vremurilor, Newton şi Descartes. Despre ei vorbeşte Fontenelle astfel : Primul porneşte

de la ce înţelege clar pentru a găsi cauza a ceea ce vede. Celălalt porneşte de la ceea ce

vede pentru a-i găsi cauza.3

Progresul este instrumentul esenţial în sporirea avuţie şi pentru comoditatea vieţii prin

inventarea de maşini noi, prin creeare de noi produse. Astfel că ştiinţa ajunge să devină

un mit, iar oamenii ajung să vadă fericirea în ceea ce aduce progresul, ei confundă

progresul material cu cel spiritual.

Capitolul SPRE UN NOU MODEL DE UMANITATE prezintă omul ideal ca fiind

Primul şi Unicul, a cărui calitate esnţială trebuie să fie misteriozitatea, aşa încât

dezvăluirea lui să fie una proporţionată, treptată pentru a aduce omului obişnuit uimirea

care să îl facă mai curios. Omul despre care vorbim aici se vrea a fi unul stoic in umilinţă

şi suferinţă, singura umilire este cea care şi-o aduce de la sine atâta timp cât dă socoteală

conştiinţei sale. O nouă revoluţie se impune, iar modelul pe care europenii se hotărăsc să

îl urmeze este cel englez. Englezul simplu, cu veşminte fără podoabe, cu pânza în locul

mătăsii şi bastonul în locul sabiei ajunge în scurt timp modelul bun de urmat. Moda

intelectuală care va ajunge a fi un ideal în secolul al XVIII-lea este deţinută de tipul

2 Idem 1, pag 2973 Idem 1, pag 326

5

filozofului, ganditorul abstract şi maestru al vieţii, înţeleptul ce duce o viaţă liniştită,

departe de cea publică. Filozofia este îndrumătoarea vieţii.

Ultima parte din cartea Criza conştiinţei europene trateaza VALORILE IMAGINATIVE

ŞI SENSIBILE. Capitolul O EPOCĂ FĂRĂ POEZIE pune în scenă degradarea poeziei în

favoarea prozei, ce obţine o putere nouă prin prisma ideilor şi a combatibităţii pe care o

emană. Vinovaţi de puterea prozei sunt deopotrivă atît francezii cât şi englezii. Prin proză

se spune tot ceea ce se regăseşte şi în versuri, dar întrun stil mult mai concis şi clar şi nu

chinuieşte spiritul cu toate angaralele ei de rimă şi ritm.4

Capitolul II al părţii a IV-a intitulat, PITORESCUL VIEŢII prezintă însemnătatea

basmelor. Se pare că acest tip de proză a fost înainte de toate cules de femei, pentru ca

mai apoi maestrul Charles Perrault să îşi facă un nume prin prisma scrierilor acestora.

Rolul basmelor este de a scoate cititorul din viaţa sa rece şi ştearsă pentru a simţi spiritual

lumea în care orice e posibil. Un alt tip de scrierea este reprezentată de aventură, a căror

eroi sunt fie piraţi, fie vânători, fie tâlhari. Este dezvăluit faptul că aventura are ca origini

Orientul.

În RÂSUL ŞI LACRIMILE.TRIUMFUL OPEREI, Opera este definită ca fiind contrară

raţiunii. Aceasta cucereşte Florenţa, Veneţia, Roma, oraşe din Germania, Parisul, Londra,

Madridul. Muzica hotărăşte totul, impune o arie sau un duet, poate chiar un cor. Muzica

are nevoie de tenor şi bas. Prin operă limba italiană se detaşează rapid faţă de toate

celelalte limbi prin sonoritate şi armonie.

Capitolul IV, ELEMENTELE NAŢIONALE, POPULARE, INSTINCTIVE aduce în faţa

publicului cititor vechea luptă spirituală între naţiuni pentru supremaţie, pentru prioritate

în timp. Fiecare ţară europeană face un efort pentru a-şi căuta în trecut rădăcini nobile, iar

dintre toate se pare că Germania este cea care are cele mai multe atuuri. Autorul afirmă

4 Idem 1,pag 3536

că: limba germană are rotunjimea limbii greceşti,maiestatea limbii latine, frumuseţea

limbii franceze, graţia italanei, bogăţia englezei,demnitatea flamandei.5

În ceea ce priveşte puterea populară aflăm despre ea că este singura legitimă şi chiar dacă

în acele vremuri nu exista poporul ca democraţie, conceptul puterii populare se degaja

oarecum prevestind viitorul.

Ultimul concept, instinctul aşa cum îl defineşte Fontanelle este ceva adăugat raţiunii şi

care are un efect avantajos pentru menţinerea fiinţei mele, ceva pe care îl fac fără să ştiu

de ce....6

Însă instinctul poate avea şi alt înţeles deasupra celui propriu, personal. Este vorba aici de

instinctul divin.

Elveţianul Beat de Murault prezintă următoarea definiţie atribuită instinctului divin :

Instinctul divin care este poate tot ceea ce ne rămâne din starea originară a omului şi

care ne-a fost lăsat pentru a ne putea întoarce la ea. 7

PSIHOLOGIA NELINIŞTII.Cap V

Senzaţia, activitate a sufletului este cea care face din spirit atâta timp cât există o relaţie

de raport între acestea, să fie un executant. Viaţa afectivă este cea care porunceşte celei

raţionale, aşa cum spune Hayard prin viziunea lockeniană. Actele oamenilor depind de

voinţă, iar stimulentul celei din urmă este neliniştea, în jurul căreia gravitează toate

sentimentele de pasiuni, suferinţe, temeri, bucurii, tristeţi. Subcapitolul ESTETICA

GENULUI redă arta, care este egală pasiunii şi a cărei ierarhii a genurilor este dată de

pasiune. Tragedia emoţionează mai mult decât comedia, pictura foloseşte semne naturale,

pe când poezia pe cele artificiale, însă toate cele enumerate aduc plăcere omului.

FERVORI este capitolul destinat religiei, jansenismului, misticismului, pietismului,

chietismului...întrun cuvânt filozofilor: Gottfried Arnold, Abraham Mazel, Elie Marion,

Jakob Spener, Fenelon şi nu numai. Capitolul se sfîrşeşte cu o frază memorabilă care

conţine întreaga esenţă a paginilor dedicate cititorului sub titlul Fervori, după cum

5 Idem 1,pag 4036 Idem 1, pag 4117 Idem 1,pag 412

7

urmează: Omul tânjeşte să găsească undeva mai presus de el un receptacul unde să îşi

adune dorinţele neformulate, care continuă să izvorască din adâncul lui.8.

CONCLUZIILE nu fac altceva decât să îi lasă cititorului o sete şi mai mare de a cunoaşte

batrânul continent. Europa este o reţea de bariere incerte a căror transformare sau

stabilitate o dau cuceririle, un pămînt în care discordiile şi-au făcut muţi ani simţită

prezenţa. Europa aşa cum o descrie Paul Hazard este o gândire veşnic nesatisfăcută,

ce caută permanent fericirea şi adevărul.Criza conştiinţei europene porneşte de la căutare,

de la nelinişte, de la o fericire relativă şi de la o căutare ce nu are sfârşit.

Autorul vorbeşte atît de feeric despre Europa încât ale sale cuvinte ar trebui cunoscute de

orice european : În Europa oamenii destramă ziua pânza ţesută noaptea. Se încearcă alte

fire, se pregătesc alte urzeli şi în fiecare dimineaţă răsună zgomotul războaielor de ţesut

care fabrică, trepidând, lucruri noi.

8 Idem1, pag 448, Pierre Abraham, Creaturi de Balzac, 19318