Raspunderea juridica a functionarilor publici

DR. BOGDAN STANCIU

SEBASTIAN SAVU

RASPUNDEREA JURIDICA A FUNCTIONARILOR PUBLICI

CUPRINS

În loc de introducere…………………………………………………………5

I. Funcţia publică şi funcţionarul public ……………………………………7

1. Funcţia publică……………………………………………………. 7

2. Funcţionarul public……………………………………………….. 8

2.1. Definire………………………………………………………. 8

2.2. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici……………… 10

2.3. Răspunderea funcţionarilor publici………………………….. 15

2.4. Deontologia funcţionarilor publici…………………………... 18

II. Între contravenţie şi infracţiune………………………………………… 25

1. Noţiune şi trăsături………………………………………………... 25

1.1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii……………… 25

1.2. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale contravenţiei……………. 31

1.3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni……………………. 34

2. Obiectul…………………………………………………………… 35

2.1. Obiectul infracţiunii………………………………………….. 35

2.2. Obiectul contravenţiei………………………………………... 38


3. Subiectul…………………………………………………………... 39

3.1. Subiectul infracţiunii…………………………………………. 39

3.2. Subiectul contravenţiei..……………………………………… 42


4. Tentativa…………………………………………………………... 44

4.1. Tentativa în cazul infracţiunii………………………………… 44

4.2. Tentativa în cazul contravenţiei………………………………. 45

4.3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni. ………………….... 46

5. Pluralitatea de făptuitori…………………………………………… 47

2

5.1. Pluralitatea de infractori…………………………………….….47

5.2. Pluralitatea de contravenienţi. ………………………………… 50

5.3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni……………………... 52

6. Cauze care înlătură caracterul penal / contravenţional al faptei….… 53

6.1. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei………………….. 53

6.2. Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei……….. 58

6.3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni. …………………….. 62

III. Răspunderea penală / contravenţională………………………………… 63

1. Răspunderea penală………………………………………………... 63

1.1. Noţiune………………………………………………………... 63

1.2. Principiile răspunderii penale…………………………………. 64

1.3. Cauze care înlătură răspunderea penală………………………. 66

2. Răspunderea contravenţională……………………………………... 69

2.1. Noţiune………………………………………………………... 69

2.2. Principiile răspunderii contravenţionale………………………. 69

2.3. Cauze care înlătură răspunderea contravenţională……………. 71

3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni…………………………. 74

IV. Sancţiunile penale / contravenţionale…………………………………… 75

1. Sancţiunile de drept penal……………………….……………….… 75

1.1. Noţiune………………………...……………………….……… 75

1.2. Pedepsele………………………...……………………….….… 75

1.3. Cauze care înlătură executarea pedepsei sau consecinţele

condamnării………………………...……………………….….. 80

2. Sancţiunile contravenţionale……………………….……………….. 80

2.1. Noţiune……………………………………………………….… 80

2.2. Categorii de sancţiuni contravenţionale………………………... 81

2.3. Cauzele care exclud executarea sancţiunilor contravenţionale… 84

3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni…………………………... 84

V. Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii penale /

contravenţionale…………………………………………………………………86

3

1. Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii

penale……………………………………………………………… .86

2. Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii

contravenţionale………………………………………………….. ..89

In loc de concluzii.. …………………...………………………...……………..91

Bibliografie …………………………………………………………………….94

4

În loc de introducere

Mulţi dintre noi îşi pun întrebarea : “Care este diferenţa dintre contravenţie şi infracţiune

în ceea ce îi priveşte pe funcţionarii publici? Unde se află acea limită între cele două fapte ilicite?

Când şi în ce condiţii se poate afirma că un funcţionar public a săvârşit o infracţiune şi când o

contravenţie?”.

Într-adevăr, linia care desparte aceste două noţiuni, la prima vedere pare a fi una destul de

firavă. Între contravenţie şi infracţiune există multe asemănări, fapt ce l-a determinat pe legiuitor

să raporteze în nenumărate rânduri una dintre cele două noţiuni la cealaltă (până nu demult,

definirea contravenţiei se făcea în comparaţie cu infracţiunea, prin referire la pericolul social mai

redus al acesteia).

Pe lângă numeroasele asemănări care leagă cele două noţiuni, există şi câteva deosebiri

esenţiale, care fac imposibilă confundarea contravenţiei cu infracţiunea.

Pentru început, vom defini noţiunile de funcţie publică şi funcţionar public şi, de

asemenea, vom prezenta drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici, răspunderea şi

deontologia acestora. Aceste aspecte sunt foarte importante pentru a înţelege mai bine cine este

funcţionarul public, cu ce se ocupă şi cum poate afecta activitatea sa buna funcţionare a

sistemului administrativ românesc.

În cel de-al doilea capitol, vom realiza prezentarea “în oglindă” a infracţiunii şi a

contravenţiei, ca instituţii fundamentale ale dreptului penal, respectiv contravenţional. În acest

sens, este foarte important să definim cele două noţiuni, să prezentăm trăsăturile esenţiale ale

infracţiunii şi pe cele ale contravenţiei, obiectul, subiectul şi tentativa acestora, pluralitatea de

infractori şi pluralitatea de contravenienţi şi, de asemenea, cauzele care înlătură caracterul penal,

respectiv contravenţional al faptei.

Următoarele două capitole tratează celelalte instituţii fundamentale ale dreptului penal /

contravenţional şi anume: răspunderea şi sancţiunea.

De asemenea, foarte importantă este prezentarea pe scurt a faptelor funcţionarului public

care cad sub incidenţa legii penale, respectiv contravenţionale, aspect pe care îl vom aborda în

cel de-al cincilea capitol al lucrării de faţă.

5

Am ales acest subiect pentru a clarifica o temă încă neabordată ca atare de nici un autor

şi, de asemenea, pentru că am dorit ca această lucrare să aibă un subiect interesant şi de

actualitate, în contextul ultimelor modificări în materie de drept contravenţional, penal şi

administrativ.

6

CAPITOLUL I

FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC

1. Funcţia publică

Funcţia publică reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale statului şi orice

stat democratic depinde, printre altele de existenţa şi concretizarea unei funcţii publice

democratice, stabile, profesioniste şi neutre din punct de vedere politic. Astfel, funcţia publică

reprezintă una dintre cele mai importante legături, care există între cetăţenii unui stat democratic

şi instituţiile publice, din respectiva ţară. Este bine cunoscut faptul că dacă această legătură este

slabă, atunci este afectat întregul sistem democratic al societăţii. Democraţia poate exista doar în

cazul în care există o administraţie publică eficace, care să se afle în serviciul unui guvern

democratic ales.

De aici se desprinde ideea că funcţia publică reprezintă, sau ar trebui să reprezinte un fel

de barometru al încrederii societăţii civile în instituţiile statului1. Cetăţenii aspiră ca funcţionarii

publici să urmărească realizarea interesului public, dând dovadă de corectitudine şi de o bună

capacitate managerială atunci când este vorba de bunul public. Dacă funcţionarul public dă

dovadă de încredere, bună credinţă si înaltă conduită profesională, atunci cetăţeanul capătă

încredere în instituţiile statale.

Reglementarea funcţiei publice în România are o lungă tradiţie, ţara noastră fiind printre

primele state din Europa care a consacrat o reglementare speciala a funcţionarilor publici prin

aprobarea statutului din 1923.

În literatura de specialitate se consideră că sintagma “funcţie publică” poate fi analizată

din trei perspective2. Într-o primă accepţiune (sens larg), funcţia publică se identifică prin

raportare la conceptul de autoritate publică, ea excluzându-i pe toţi cei care sunt învestiţi cu

prerogative de putere publică în cadrul autorităţilor din sfera celor trei puteri în stat, dar şi în

cadrul unor autorităţi publice care exced celor trei clasice puteri.

1 Cartea albă a funcţionarilor publici, 2001-2004, pg. 6-7.2 V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 397.

7

Într-o a doua accepţiune, funcţia publică se defineşte prin raportare la instituţiile puterii

publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei persoane care exercită

prerogativele unei funcţii sau demnităţi în stat, indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului

sau de nivelul la care se exercită. Din această perspectivă, o funcţie publică poate fi ocupată de

demnitari publici la nivel central, care la rândul lor pot fi aleşi sau numiţi; de demnitari locali,

primarii şi consilierii aleşi; de funcţionari publici de carieră , care la rândul lor pot fi aleşi sau

numiţi.

Într-o a treia accepţiune, împărtăşită şi de actuala Lege 188/1999, prin funcţia publică

înţelegem exclusiv funcţionarii publici de carieră din structurile administrative.

Funcţia publică1 este definită prin “situaţia juridică legal determinată a persoanei fizice,

învestită cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de putere

publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public”.

Conform Statutului funcţionarilor publici2, republicat in M.O., Partea I nr. 365 din

29.05.2007, funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor si responsabilităţilor, stabilite în

temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică

centrala şi locală.

Cel mai important aspect în reglementarea instituţiei funcţiei publice îl reprezintă

definirea conceptului de funcţionar public, concept care justifică filozofia dreptului public

specific oricărui sistem administrativ şi de la care se construieşte sistemul de reglementare a

raportului dintre aceştia şi autoritatea publică, a drepturilor şi obligaţiilor, a carierei, a modului

de evaluare şi promovare.

2. Funcţionarul public

2.1 Definire

Funcţionarul public este definit de anumiţi autori3, ca fiind persoana numită într-o funcţie

publică, purtător al autorităţii publice, ce contribuie prin natura activităţii desfăşurate potrivit

legii şi prin exercitarea ansamblului atribuţiilor şi responsabilităţilor aferente postului ocupat, la

realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice în care a fost numit.

1 V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pg. 397.2 În prezent, Proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici se află în dezbatere la Parlament, în vederea adoptării în procedură de urgenţă, conform art. 76 alin. (3) din Constituţia României.3 C. Păltânea şi C. Apetrei, Deontologia funcţionarului public, Editura Universităţii Ploieşti, Ploieşti, 2004, pg. 64.

8

Conform aceloraşi autori, funcţionarul public poate fi definit, de asemenea şi ca persoana

care îndeplineşte un raport de funcţie publică cu autoritatea sau instituţia publică în care a fost

numit şi care desfăşoară activităţi specifice exercitării funcţiei publice potrivit legii.

Sunt funcţionari publici persoanele care ocupă in urma unui concurs o funcţie publică în

instituţii ca: aparatul de lucru al Guvernului şi Parlamentului, aparatul propriu al Ministerelor şi

celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, în serviciile descentralizate

ale acestora, aparatul de lucru al prefectului şi al autorităţilor administraţiei publice locale şi

anume: primarii, consiliile judeţene şi consiliile locale1.

In opinia lui Valentin I. Prisăcaru, “funcţionarul public este acea persoană fizică ce, cu

respectarea condiţiilor cerute de lege, a fost învestită prin numire într-o funcţie publică, pentru a

desfăşura , contra unui salariu, o activitate continuă şi ritmică, într-un serviciu public

administrativ. Pe timpul cât deţine funcţia publică, persoana fizică se bucură de stabilitate şi are

anumite drepturi şi îi revin anumite obligaţii.2”

Codul Penal, în art. 147 alin. (1), defineşte funcţionarul public ca fiind “orice persoană

care exercită permanent sau temporar o însărcinare de orice natură, în serviciul vreuneia dintre

unităţile la care se referă art. 145 Cod Penal”3. Pe de altă parte, art. 147 alin (2) al aceluiaşi Cod

Penal arată că prin funcţionar se înţelege “orice persoană care exercită o însărcinare în serviciul

unei persoane juridice de drept privat ”. Astfel, se realizează distincţia clară între noţiunile de

funcţionar public şi funcţionar, aceasta din urmă desemnând angajaţii din sectorul privat.

Analizând definiţiile date de reglementările legale şi de literatura de specialitate noţiunii

de funcţionar public, se evidenţiază următoarele trăsături:

Funcţionar public nu poate fi decât o persoană fizică, nu şi o persoană juridică,

persoană care trebuie să fie cetăţean român şi să aibă domiciliul în ţară;

Învestirea într-o funcţie publică se face cu respectarea prevederilor legale, printr-un

act de numire, de regulă precedat de un concurs şi urmat de depunerea jurământului;

Persoana numită într-o funcţie publică trebuie să desfăşoare o activitate continuă şi

permanentă pe o durată nedeterminată;

Funcţionarul public îndeplineşte atribuţiile funcţiei publice în scopul realizării

competenţei autorităţii publice din care face parte funcţia;

1 C. Păltânea şi C. Apetrei, Deontologia funcţionarului public, Editura Universităţii Ploieşti, Ploieşti, 2004, pg. 64. 2 V. I. Prisăcaru, Funcţionarii publici, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 84-85.3 Art. 45 din Codul penal – Prin termenul "public" se înţelege tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

9

Pe întreaga perioadă a ocupării funcţiei publice, funcţionarul are anumite drepturi şi

obligaţii, expres prevăzute de dispoziţiile legale în materie;

Pentru activitatea prestată în funcţia publică, funcţionarii sunt remuneraţi sub forma

unui salariu1.

În concluzie, putem afirma că funcţionarul public este acea persoană învestită într-o

funcţie publică în urma susţinerii unui concurs şi care devine astfel purtătoare a autorităţii

publice, exercitând, contra unui salariu, atribuţiile şi responsabilităţile aferente postului ocupat.

Conform Legii 188/1999, activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică

exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt următoarele:

a. punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;

b. elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii

sau instituţiei publice, precum şi asigurarea avizării acestora ;

c. elaborarea proiectelor, politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor

şi statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor, necesare

pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;

d. consilierea, controlul şi auditul public intern;

e. gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;

f. colectarea creanţelor bugetare;

g. reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu

persoane fizice sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita

competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi

reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară

activitatea;

h. realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei

publice.

2.2 Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

Funcţionarului public i-au fost conferite de Statutul funcţionarilor publici următoarele

drepturi2:

1. Dreptul la opinie este garantat.

1 I. Alexandru, M. Cărăuşan, S. Bucur , Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pg. 302.2 Legea nr. 188 din 8.12.1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicat în M.O., Partea I nr. 365, din 23.05.2007, art. 27-42.

10

2. Este interzisa orice discriminare intre funcţionarii publici pe criterii politice, sindicale,

religioase, etnice, de sex, stare materiala, origine sociala sau de orice alta natura.

3. Funcţionarul public are dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în

aplicarea prezentului statut şi care îl vizează în mod direct.

4. Dreptul de asociere sindicală este garantat funcţionarilor publici, cu excepţia celor care

sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari publici, funcţionarilor publici de conducere şi altor

categorii de funcţionari publici cărora le este interzis acest drept prin statute speciale.

Funcţionarii publici, cu excepţia celor care sunt numiţi în categoria înalţilor funcţionari

publici, funcţionarilor publici de conducere şi altor categorii de funcţionari publici cărora le este

interzis acest drept prin statute speciale pot, în mod liber, sa înfiinţeze organizaţii sindicale, să

adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora.

Funcţionarii publici se pot asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având

ca scop reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea

statutului lor.

5. Funcţionarii publici îşi pot exercita dreptul la grevă în condiţiile legii, cu respectarea

principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public.

6. Pentru activitatea depusă funcţionarii publici au dreptul la salariu, care se compune din

salariul de baza, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul gradului.

Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.

7. Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul

serviciului o primesc gratuit.

8. Funcţionarii publici au dreptul de a-şi perfecţiona in mod continuu pregătirea

profesională.

În perioada în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională,

beneficiază de drepturile salariale, în cazul în care acestea sunt :

organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice;

urmate la iniţiativa funcţionarului public, cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei

publice;

organizate de Institutul Naţional de Administraţie, de centre regionale de formare continuă

pentru administraţia publică locală, în condiţiile legii sau de alte instituţii specializate din

ţară sau străinătate.

11

În cazul în care formarea şi perfecţionarea profesională se organizează în afara localităţii

unde îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică, funcţionarul public beneficiază de drepturile

de delegare, în condiţiile legii.

În ultimele două situaţii menţionate mai sus, pentru acoperirea cheltuielilor programelor

de formare şi perfecţionare profesională a funcţionarilor publici, autorităţile şi instituţiile publice

au obligaţia să suporte cheltuielile respective.

9. Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de

40 de ore pe săptămână; pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau

instituţiei publice peste durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori

declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata

majorată cu un spor de 100% din salariul de bază cu condiţia ca numărul orelor plătite cu sporul

de 100% să nu depăşească 360 într-un an.

10.Toţi funcţionarii publici, cu excepţia funcţionarilor publici civili din ministerele

privind apărarea naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională, pot fi aleşi sau numiţi într-o

funcţie de demnitate publică, în condiţiile legii.

11.Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, la concedii

medicale şi la alte concedii.

Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

12.În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a celor pentru

creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât

din iniţiativa funcţionarului public în cauză.

13.Instituţiile publice au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de

muncă şi igienă, de natură să le ocrotească sănătatea şi integritatea fizică.

Pentru motive de sănătate, funcţionarilor publici li se poate aproba, în mod excepţional,

schimbarea compartimentului sau a autorităţii ori a instituţiei publice în care îşi desfăşoară

activitatea, cu păstrarea gradului, clasei si treptei avute. Schimbarea se poate face numai dacă

funcţionarul public în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuţii ce îi revin.

14.Funcţionarii publici beneficiază de asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în

condiţiile legii.

15.Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări

sociale de stat, potrivit legii.

12

16.În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei, care au, potrivit legii,

dreptul la pensie de urmaş, primesc pe o perioada de 3 luni echivalentul salariului de bază din

ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat.

În cazul în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina autorităţii sau a

instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare

drepturile prevăzute mai sus pana la emiterea deciziei pentru pensia de urmaş.

17.Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii.

Autoritatea sau instituţia publică în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea este

obligată sa îi asigure protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar

putea fi victima in exercitarea funcţiei sau în legătură cu aceasta.

18.Autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl despăgubească pe funcţionarul

public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un

prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

Conform Statutului funcţionarilor publici, funcţionarii publici au următoarele îndatoriri/

obligaţii1:

1. Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi

în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea

aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.

Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele

motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau

instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite

cetăţenilor.

2. Funcţionarii publici au obligaţia de a respecta normele de conduită profesională şi

civică prevăzute de lege.

3. În exercitarea atribuţiilor care le revin, funcţionarii publici au îndatorirea de a se abţine

de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, de a nu

favoriza vreun partid politic şi de a nu participa la activităţi politice în timpul programului de

lucru.

Funcţionarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale

partidelor politice.

1 Legea nr. 188 din 8.12.1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicat în M.O., Partea I nr. 365, din 23.05.2007, art. 43-49.

13

4. Funcţionarul public este obligat să aducă la îndeplinire atribuţiile ce îi revin din funcţia

publică pe care o deţine, precum şi atribuţiile ce îi sunt delegate.

Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorul

ierarhic, însă are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea acestora , dacă le consideră

ilegale. Dacă cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o

execute , cu excepţia cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea

să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia, astfel de situaţii.

5. Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu,

precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau

cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de interes

public.

6. Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect,

pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.

La numirea, precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarii publici sunt obligaţi să

prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere,

care se actualizează anual, potrivit legii.

7. Funcţionarii publici au îndatorirea de a rezolva în termenele stabilite de către superiorii

ierarhici, lucrările repartizate.

Funcţionarilor publici le este interzis să primească direct cereri a căror rezolvare intră în

competenţa lor sau să discute direct cu petenţii, cu excepţia celor cărora le sunt stabilite

asemenea atribuţii, precum şi să intervină pentru soluţionarea acestor cereri.

8. Funcţionarii publici au obligaţia de a urma forme de perfecţionare profesională,

organizate de Institutul Naţional de Administraţie sau alte instituţii abilitate potrivit legii, a căror

durată cumulată este de minimum 7 zile pe an.

Funcţionarii publici care urmează programe de formare specializată în administraţia

publică, cu o durată mai mare de 90 de zile, organizate de Institutul Naţional de Administraţie

sau alte instituţii similare din străinătate, finanţate din bugetul de stat sau local, sunt obligaţi să se

angajeze în scris că vor lucra în administraţia publică cel puţin 5 ani de la terminarea

programelor; în cazul nerespectării angajamentului, funcţionarii publici sunt obligaţi să restituie

instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru perfecţionare,

calculate în condiţiile legii, iar în cazul în care nu au absolvit din vina lor sunt obligaţi să

restituie şi drepturile salariale primite in perioada respectivă.

14

Dacă funcţionarul public nu mai deţine funcţia publică din motive neimputabile lui, toate

aceste prevederi nu i se mai aplică.

9. Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta întocmai regimul juridic al conflictului

de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit legii.

2.3 Răspunderea funcţionarilor publici

Răspunderea, în oricare din formele pe care le îmbracă, este determinată de comiterea

unei fapte ilicite, de încălcarea sistemului de valori statornicit de cetate şi consacrat juridiceşte1.

Este firesc ca acela care încalcă dreptul să răspundă pentru fapta sa deoarece “dreptul este

reprezentantul unui ideal sacru, este purtătorul aspiraţiunii celei mai înalte pe care societatea o

posedă, aceea de justiţie şi de moralitate”2.

Specificul răspunderii juridice a funcţionarilor publici este dat de circumstanţierea locului,

timpului şi modului de săvârşire a faptului ilicit, dar şi de calificarea subiectului - activ din

punctul de vedere al răspunderii juridice – căruia i se cere să aibă calitatea de funcţionar public.

Astfel, sunt considerate fapte care atrag răspunderea juridică a funcţionarilor publici doar acele

fapte ilicite care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii3:

Sunt fapte care intră în sfera ilicitului disciplinar, contravenţional, penal sau civil,

fiind prevăzute în legislaţia specifică;

Sunt săvârşite cu vinovăţie(intenţie sau culpă);

Sunt generatoare de prejudicii;

Între săvârşirea faptului şi producerea prejudiciului există o legătură de cauzalitate;

Subiectul activ al faptului ilicit, subiect pasiv al răspunderii juridice, trebuie să aibă

calitatea de funcţionar public;

Faptul ilicit este săvârşit în timpul serviciului sau în legătură cu activităţile de serviciu.

Potrivit art. 75 din Statutul funcţionarilor publici, încălcarea de către funcţionarii publici,

cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu atrage, după caz, răspunderea disciplinară,

contravenţională, civilă sau penală. Rezultă că răspunderea juridică a funcţionarilor publici are

patru forme de manifestare şi anume:

1. Răspunderea disciplinară;

2. Răspunderea contravenţională;

3. Răspunderea penală;

1 V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, 1998, pg. 177. 2 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, vol. III, Editura Librăriei Socec & Co, Bucureşti, 1930, pg. 257.3 I. Alexandru şi colab., op. cit., pg.. 332.

15

4. Răspunderea civilă.

Conform Legii nr. 188/1999, răspunderea disciplinară se atrage odată cu încălcarea cu

vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o

deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege.

În literatura de specialitate1 regăsim trăsăturile specifice răspunderii disciplinare şi care o

deosebesc pe aceasta de celelalte forme ale răspunderii juridice:

este o răspundere juridică de drept public în general şi de drept administrativ în special;

atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt subiecte de drept administrativ astfel,

funcţionarul public trebuie să fie legal numit în funcţie iar autoritatea disciplinară,

comisia de disciplină, trebuie să fie legal constituită;

se angajează numai pentru o abatere disciplinară şi numai după procedura special

prevăzută de lege;

se angajează pentru simpla încălcare a competenţei funcţionarului public sau a

interdicţiilor impuse de legiuitor prin stabilirea incompatibilităţilor funcţiei, indiferent

dacă se cauzează un prejudiciu moral sau material;

se angajează numai dacă nu există o cauză exoneratoare de răspundere.

Individualizarea sancţiunii disciplinare se face ţinând cont de cauzele şi gravitatea

abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi

consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum

şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate.

Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin decizie a primului-

ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorităţii sau instituţiei

publice centrale, pentru director general din cadrul ministerelor şi al celorlalte organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină2.

Sancţiunile se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii abaterilor şi nu pot

fi dispuse decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului

public, audiere care se consemnează în scris, sub sancţiunea nulităţii. Refuzul funcţionarului

public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la abaterile disciplinare

care i se impută se consemnează intr-un proces-verbal.

1 I. Alexandru şi colab., op. cit., pg. 333.2 Idem, pg. 334.

16

Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de

contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau

dispoziţiei de sancţionare1.

Răspunderea contravenţională este o formă specifică dreptului administrativ şi

intervine în momentul în care se nesocotesc dispoziţii de drept administrativ, în raporturile dintre

autorităţile administrative precum şi dintre aceştia şi particulari.

Sancţiunile aplicabile în cazul răspunderii contravenţionale sunt avertismentul, amenda

contravenţională, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Funcţionarul public poate ataca procesul-verbal de constatare a contravenţiei, adresându-

se cu o plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia

publică în care este numit funcţionarul public sancţionat2.

În cazul în care fapta săvârşită de funcţionarul public are un grad de pericol social ridicat,

se angajează răspunderea penală a acestuia.

Dacă se pune în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni contra

umanităţii, contra statului sau contra autorităţii , de serviciu sau în legătură cu serviciul, care

împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite

cu intenţie, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului

public din funcţia publică pe care o deţine.

În situaţia în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi

penale , precum şi în cazul în care instanţa judecătoreasca dispune achitarea sau încetarea

procesului penal , suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv va

fi reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente

perioadei de suspendare.

Dacă nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta

funcţionarului public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină

competentă3.

Conform Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, răspunderea civilă a

funcţionarului public se angajează pentru:

pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care

funcţionează;

1 I. Alexandru şi colab., op. cit., pg.. 334.2 Legea nr. 188 din 8.12.1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicat în M.O., Partea I nr. 365, din 29.05.2007.3 I. Alexandru şi colab., op. cit., pg. 338.

17

nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;

daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe

persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Recuperarea

se face printr-o acţiune în regres.

Primele două forme se dispun de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice prin

emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea

pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată.

Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare, funcţionarul public în cauză se poate

adresa instanţei de contencios administrativ1.

2.4 Deontologia funcţionarilor publici

Noţiune

Sintagma “deontologie” provine din cuvintele greceşti deon/ deontos care înseamnă ceea

ce se cuvine şi logos, care înseamnă ştiinţă.

În literatura de specialitate2 se subliniază faptul că deontologia, prin specificul obiectului

său de cercetare, se află la interferenţa între drept şi morală. Ea poate fi definită ca reprezentând

ansamblul normelor care conturează un anumit tip de comportament profesional sau privat. O

parte din aceste norme sunt consacrate juridic, putând fi deci impuse prin forţa coercitivă a

statului, altele sunt sancţionate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice.

Problematica deontologiei este foarte importantă pentru funcţionarii publici, cu atât mai

mult cu cât exercitarea unei funcţii publice se încadrează în categoria acelor profesii care

prezintă cel mai mare risc potenţial ca, prin modul în care are loc, să îi afecteze pe cei cu care

titularul ei intră în contact.

Verginia Vedinaş defineşte deontologia ca fiind “totalitatea normelor care guvernează

comportamentul profesional şi privat al funcţionarului public, în virtutea statutului său de

detentor al autorităţii publice” şi subliniază că relaţiile sociale vizate sunt următoarele:

relaţiile din interiorul serviciului public(cu şefii ierarhici, cu ceilalţi funcţionari

publici, cu întregul personal şi cu subalternii);

relaţiile cu ceilalţi subiecţi, din afara instituţiei publice, beneficiari ai acţiunii

funcţionarului public;

1 I. Alexandru şi colab., op. cit., pg. 338-339.2 V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, pg. 171.

18

relaţii cu personalul unor instituţii publice şi alte persoane juridice cu care colaborează

instituţia unde este încadrat funcţionarul public;

relaţii cu celelalte instituţii ale statului din sfera celor 3 puteri clasice;

relaţii cu societatea civilă, în ansamblul său1.

Codul de Conduită a Funcţionarilor Publici

Codul de Conduită a Funcţionarilor Publici a fost aprobat prin Legea nr. 7 din

18.02.2004, republicata şi reglementează normele generale de conduită morală şi profesională a

funcţionarilor publici, ele fiind obligatorii pentru funcţionarii publici, precum şi pentru

persoanele care ocupă temporar o funcţie publică, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.

Scopul acestui cod, evidenţiat de Corneliu Păltânea în lucrarea “Deontologia

funcţionarului public”2 este de a asigura creşterea calităţii serviciului public, o bună administrare

în realizarea interesului public, precum şi de a contribui la eliminarea birocraţiei şi a faptelor de

corupţie din administraţia publică, prin reglementarea normelor de conduită morală şi

profesională necesare realizării unor raporturi sociale şi profesionale corespunzătoare creării şi

menţinerii la nivel înalt a prestigiului instituţiei funcţiei publice şi a funcţionarilor publici şi

informarea publicului cu privire la conduita la care este îndreptăţit să se aştepte din partea

funcţionarilor publici în exercitarea funcţiilor publice.

Principiile generale care guvernează conduita morală şi profesională a funcţionarilor

publici sunt următoarele3:

a) Supremaţia legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta

Constituţia şi legile ţării;

b) Prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de

a considera interesul general mai presus decât orice alt interes, în exercitarea funcţiei publice;

c) Asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor

publice, principiu potrivit căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim

juridic în situaţii identice sau similare;

d) Profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini

atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi

conştiinciozitate;

1 V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, pg. 173.2 C. Păltânea şi colab., op. cit., pg.83.3 Idem, pg. 83-84.

19

e) Imparţialitatea şi independenţa, principiu potrivit căruia funcţionarii publici sunt obligaţi

să aibă o atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic , economic, religios sau de

orice altă natură, în exercitarea funcţiei publice;

f) Integritatea morala, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să

solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj sau

beneficiu în considerarea funcţiei publice pe care o deţin ori să abuzeze în vreun fel de

poziţia pe care o ocupă;

g) Libertatea gândirii şi a exprimării, principiu potrivit căruia funcţionarii publici pot să-şi

exprime şi sa-şi fundamenteze opiniile cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri.

Codul deontologic1 a stabilit o serie de obligaţii, cu privire la:

a. Asigurarea unui serviciu public de calitate:

Obligaţia de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor, prin

participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul

realizării competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice;

Obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a asigura în condiţiile

legii, transparenţa administrativă, pentru a câştiga şi a menţine încredrea publicului în

integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.

b. Loialitatea faţă de Constituţie şi lege:

Obligaţia ca, prin actele şi faptele lor, să respecte Constituţia, legile ţării şi să acţioneze

pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale, în conformitate cu atribuţiile care le

revin, cu respectarea eticii profesionale;

Obligaţia de a se conforma dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor

drepturi, datorată naturii funcţiilor publice deţinute.

c. Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice:

Obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi

desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act sau fapt care poate produce

prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.

Obligaţia de a nu:

exprima în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea

autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi

1 Legea nr. 7 din 18.02.2004 republicată în M.O. Partea I, nr. 194 din 21.03.2007.

20

strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau individual, în

timpul şi după încetarea raportului de serviciu pentru o perioadă de 2 ani;

face aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în

care autoritatea sau instituţia publică îşi desfăşoară activitatea având calitatea de

parte, în timpul şi după încetarea raportului de serviciu pentru o perioadă de 2 ani;

dezvălui informaţii care nu au caracter public, în alte condiţii decât cele prevăzute de

lege, în timpul şi după încetarea raportului de serviciu pentru o perioadă de 2 ani;

dezvălui informaţiile la care au acces în exercitarea funcţiei publice, dacă această

dezvăluire este de natură să atragă avantaje necuvenite ori să prejudicieze imaginea

sau drepturile instituţiei ori ale unor funcţionari publici, precum şi ale persoanelor

fizice sau juridice, în timpul sau după încetarea raportului de serviciu pe o perioadă

de 2 ani;

acorda asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării

de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei

publice în care îşi desfăşoară activitatea.

d. Libertatea opiniilor:

Obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând libertatea dialogului

cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară

activitatea;

Obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa influenţaţi de considerente

personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcţionarii publici trebuie să aibă

o atitudine conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.

e. Activitatea publică:

Obligaţia funcţionarilor publici desemnaţi să participe la activităţi sau dezbateri publice,

în calitate oficială, de a respecta limitele mandatului de reprezentare încredinţat de

conducătorul autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

Obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul de vedere

oficial al autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea în

cazul în care nu au fost desemnaţi în acest sens.

f. Activitatea politică:

Interdicţia de a nu participa la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice;

Interdicţia de a nu furniza sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;

21

Interdicţia de a nu colabora, în afara relaţiilor de serviciu, cu persoanele fizice sau

juridice care fac donaţii ori sponsorizări partidelor politice;

Interdicţia de a nu afişa, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori

obiecte inscripţionate cu sigla sau denumirea partidelor politice ori a candidaţilor

acestora.

g. Folosirea imaginii:

Interdicţia de a nu permite utilizarea numelui sau imaginii proprii în acţiuni publicitare

pentru promovarea unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.

h. Cadrul relaţiilor:

Obligaţia de a avea un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine şi

amabilitate;

Obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul

autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi persoanelor

cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:

întrebuinţarea unor expresii jignitoare;

dezvăluirea unor aspecte ale vieţii private;

formularea unor sesizări sau plângeri calomnioase.

Obligaţia de a adopta o atitudine imparţială şi justificată pentru rezolvarea clară şi

eficientă a problemelor cetăţenilor;

Obligaţia să respecte principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,

prin:

promovarea unor soluţii similare sau identice raportate la aceeaşi categorie de situaţii

de fapt;

eliminarea oricărei forme de discriminare bazate pe aspecte privind naţionalitatea,

convingerile religioase şi politice, starea materială, sănătatea, vârsta, sexul sau alte

aspecte.

i. Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale:

Obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau instituţiei publice pe

care o reprezintă;

Interdicţia de a exprima opinii personale privind aspecte naţionale sau disputele

internaţionale;

Obligaţia de a avea o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi interdicţia de

încălca legile şi obiceiurile ţării gazdă;

22

Interdicţia de a accepta cadouri, servicii şi avantaje care le sunt destinate personal,

familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de

natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice

deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii.

j. Participarea la procesul de luare a deciziilor:

Obligaţia de a acţiona conform prevederilor legale şi de a exercita capacitatea de

apreciere în mod fundamentat şi imparţial;

Interdicţia de a promite luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de

către alţi funcţionari publici, precum şi de îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.

k. Obiectivitate în evaluare:

Obligaţia să asigure egalitatea de şanse şi tratament cu privire la dezvoltarea carierei în

funcţia publică pentru funcţionarii publici din subordine;

Obligaţia să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile de evaluare a competenţei

profesionale pentru personalul din subordine, atunci când propun ori aprobă avansări,

promovări, transferuri, numiri sau eliberări din funcţii ori acordarea de stimulente

materiale sau morale, excluzând orice formă de favoritism ori discriminare;

Interdicţia să favorizeze sau să defavorizeze accesul ori promovarea în funcţia publică pe

criterii discriminatorii, de rudenie, afinitate sau alte criterii neconforme cu principiile ce

guvernează conduita profesională.

l. Folosirea prerogativelor de putere publică:

Interdicţia de folosire de către funcţionarii publici, în alte scopuri decât cele prevăzute de

lege, a prerogativelor funcţiei publice deţinute;

Interdicţia de a urmări obţineri de foloase sau avantaje în interes personal ori producerea

de prejudicii materiale sau morale altor persoane;

Interdicţia să folosească poziţia oficială pe care o deţin sau relaţiile pe care le-au stabilit

în exercitarea funcţiei publice, pentru a influenţa anchetele interne ori externe sau pentru

a determina luarea unei anumite măsuri;

Interdicţia să impună altor funcţionari publici să se înscrie în organizaţii sau asociaţii,

indiferent de natura acestora, ori să le sugereze acest lucru, promiţându-le acordarea unor

avantaje materiale sau profesionale.

m. Utilizarea resurselor publice:

23

Obligaţia să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor

administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice

situaţie ca un bun proprietar;

Obligaţia să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau

instituţiei publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei publice

deţinute;

Obligaţia să propună şi să asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, folosirea utilă şi

eficientă a banilor publici, în conformitate cu prevederile legale;

Interdicţia de a folosi timpul de lucru sau logistica autorităţii sau a instituţiei publice

pentru realizarea de activităţi publicistice în interes personal sau activităţi didactice.

n. Limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri:

Interdicţia să furnizeze informaţii referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a

statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, supuse operaţiunilor de vânzare,

concesionare sau închiriere, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;

Obligaţia de a nu participa la achiziţionarea, concesionarea sau închirierea de bunuri

aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în

următoarele cazuri:

când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu,

despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;

când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzării

bunului respectiv;

când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care

persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.

CAPITOLUL II

24

INTRE CONTRAVENŢIE ŞI INFRACŢIUNE

Am văzut că funcţionarul public poate răspunde disciplinar, contravenţional, civil şi

penal. În cele ce urmează, ne vom axa pe două dintre tipurile de răspundere a funcţionarului

public şi anume: răspunderea penală şi cea contravenţională.

Există unele fapte care prin modul lor de săvârşire se situează la limita între ilicitul

administrativ şi cel penal. Vom încerca să clarificăm, în continuare, problematica asemănărilor şi

deosebirilor dintre contravenţie de infracţiune.

1. Noţiune şi trăsături

1.1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Noţiune

În sensul cel mai larg, infracţiunea este acel act de conduită exterioară omului, care este

supus sancţiunii penale din cauza vătămării unei anumite valori sociale.

Într-un alt sens, noţiunea de infracţiune desemnează fapta descrisă1, prevăzută de legea

penală cu elementele sale componente. Aceasta este accepţiunea pe care o are în vedere

legiuitorul care, observând faptele periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii, le

interzice sub sancţiuni specifice, pentru a preveni săvârşirea lor în viitor2.

Ca instituţie fundamentală a dreptului penal, infracţiunea cuprinde un sistem de norme

juridice penale ce consacră, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune

infracţiunilor prevăzute în Partea specială a Codului penal, în legile penale speciale şi în legile

nepenale cu dispoziţii penale3.

Potrivit art.17 alin.1 din Codul penal, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social,

săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Această definiţie evidenţiază trăsăturile

esenţiale comune tuturor infracţiunilor, prin care se face distincţia dintre infracţiune şi faptele

neincriminate, precum şi dintre infracţiune şi alte fapte care nu au natură penală

( contravenţionale, civile, materiale,etc.)

1 G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în S.C.J. nr. 2/1980, pg. 143.2 Idem, p. 143. 3 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pg. 75.

25

Noţiunea de infracţiune se caracterizează prin precizie, ea reflectând aspectele material-

obiectiv, uman, social, moral-politic şi juridic ale conţinutului infracţiunii.

În plan material - obiectiv, infracţiunea reprezintă un act de conduită exterioară, o

manifestare de natură să producă modificări în lumea exterioară1. Ea este o activitate ilicită a

omului, cu un grad de pericol social mai ridicat decât alte forme de ilicit juridic2.

Sub aspect uman, infracţiunea reprezintă o exteriorizare a personalităţii infractorului.

Aceasta este un act de conduită conştient al persoanei fizice (omului).

În plan social, infracţiunea “se manifestă” ca o reacţie vătămătoare sau periculoasă pentru

o anumită valoare socială importantă (generând relaţii sociale de conflict).

În ceea ce priveşte aspectul moral-politic, infracţiunea presupune o negare a valorilor

sociale şi a valorilor de drept. Ea este văzută ca rezultatul atitudinii morale şi politice a

făptuitorului faţă de valorile sociale3.

În plan juridic, ea reprezintă o încălcare a unei obligaţii juridice de conformare prevăzută

de norma incriminatoare.

Definiţia legală a infracţiunii reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal,

cum sunt: principiul legalităţii incriminării şi principiul răspunderii subiective.

De asemenea, definiţia generală a infracţiunii are un rol primordial în delimitarea sferei

ilicitului penal de ilicitul extrapenal şi “serveşte drept ghid pentru legiuitorul însuşi în elaborarea

de noi norme de drept penal prin care se incriminează anumite fapte ca infracţiuni, precum şi în

scoaterea de sub incidenţa legii penale a acelor fapte care nu mai prezintă pericol social” 4.

Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Aşa cum rezultă din definiţia dată infracţiunii în Codul penal, pentru ca o faptă să fie

considerată infracţiune trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale: să prezinte pericol social, să

fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală.

Între aceste trăsături esenţiale există o interferenţă şi o corelare dialectică, în sensul că

fiecare este relevantă penal numai prin raportare la celelalte. Astfel, pericolul social dobândeşte

semnificaţie penală numai dacă se referă la o faptă săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea

penală; pe de altă parte, vinovăţia, ca să fie relevantă din punct de vedere penal – trebuie să

caracterizeze o faptă socialmente periculoasă, incriminată prin lege. În fine, o faptă, chiar

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, Drept penal, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pg112.2 V. Mirişan, Drept penal, Partea generală, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg. 55.3 Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, op. cit., pg.76.4 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., pg. 112-114.

26

prevăzută de legea penală, nu constituie infracţiune decât dacă prezintă pericol social şi dacă a

fost comisă cu vinovăţie1.

Pericolul social al infracţiunii

Codul penal prevede că prin fapta care prezintă pericol social se înţelege orice acţiune

sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru

sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Elementele pericolului social

Elementele care servesc la constatarea că fapta prezintă pericol social sunt2: aspectul

material al faptei adică acţiunea sau inacţiunea incriminată, aspectul social, respectiv generarea

pericolului social şi aspectul juridic, adică necesitatea aplicării unei pedepse pentru fapta comisă.

1. Acţiunea sau inacţiunea sunt cele două forme sub care se poate realiza o faptă a

omului relevată pentru legea penală. Acţiunea reprezintă comportarea pozitivă prin care se face

ceva, se produce o schimbare în lumea înconjurătoare prin acte sau gesturi, prin cuvinte sau în

scris etc. Pe de altă parte, inacţiunea presupune comportarea negativă, prin rămânerea în

pasivitate, prin abţinerea sau omisiunea de a face ceva.

2. Prin atingerea adusă valorilor sociale arătate in articolul 1 din Codul penal3 se înţelege

vătămarea, lezarea, respectiv ameninţarea cu un rău a valorilor respective. Astfel, o acţiune sau o

inacţiune se consideră periculoasă, dacă produce un rău sau ameninţă cu producerea unui rău.

Pe lângă urmarea directă, acţiunea sau inacţiunea produce şi o urmare indirectă constând

în nemulţumirea şi îngrijorarea membrilor colectivităţii în legătură cu faptele incriminate prin

lege4.

3. Necesitatea aplicării unei pedepse (sau a măsurilor educative) apare numai în

momentul în care fapta comisă realizează gradul de pericol social concret al infracţiunii

respective. Această necesitate este stabilită de organul judiciar, iar dacă ajunge la concluzia că

pericolul social concret este redus, întrucât fapta aduce atingere minimă valorilor sociale ocrotite

prin lege, nu se poate aplica o pedeapsă ci o sancţiune cu caracter administrativ5.

Felurile pericolului social

1 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, pg 14. 2 C. Niculeanu, Curs de drept penal, Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003, pg. 81.3 Art. 1, Cod penal - Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.4 C. Niculeanu, op. cit., pg. 81.5 C. Niculeanu, op. cit., pg. 81.

27

În doctrina şi în legislaţia penală, termenul de pericol social este folosit în două accepţiuni:

pericol social generic (abstract) şi pericol social specific (concret).

Pericolul social generic este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei

periculoase în legea penală, ca infracţiune. Acesta caracterizează toate faptele care aparţin unui

anumit tip particular de infracţiune şi este evaluat de către legiuitor in abstracto, prin folosirea

tuturor datelor pe care le are la dispoziţie în momentul incriminării ori atunci când se pune

problema modificării legii penale (importanţa valorii sociale vătămate sau puse în pericol,

gravitatea urmărilor produse, forma de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta, împrejurările în care

se săvârşeşte fapta, calitatea făptuitorului etc.).

Pericolul social specific caracterizează o faptă aparţinând unui tip particular de

infracţiune – efectiv săvârşită şi este evaluat in concreto de către organele de urmărire penală şi

de instanţele de judecată, cu prilejul judecării cauzei, în raport cu unele elemente şi date, de

asemenea concrete , cum ar fi: urmarea efectiv survenită ori care s-ar fi putut produce,

împrejurările comiterii acţiunii sau inacţiunii, mobilul ce a determinat săvârşirea faptei, scopul

urmărit de făptuitor etc.1. Pericolul social concret se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

Conform art. 18, alin. (2), din Codul penal, aprecierea pericolului social specific are loc

în funcţie de anumite criterii: modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit de

făptuitor, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut

produce, persoana şi conduita făptuitorului.

Periculozitatea socială este cea care atribuie faptei penale caracterul nociv, disfuncţional

şi intolerabil, constituind principala premisă material – obiectivă a însăşi incriminării. Astfel,

recunoaşterea poziţiei sale ca însuşire distinctivă esenţială a infracţiunii este nu numai firească,

dar şi necesară2.

Fapta care nu prezintă pericolul social al infracţiunii

Există situaţii când o faptă, deşi este prevăzută de legea penală, nu prezintă în concret

gradul de pericol social al infracţiunii, motiv pentru care ea nu este considerată infracţiune.

Astfel, legiuitorul român a introdus în codul penal o reglementare prin care s-a creat posibilitatea

ca unor fapte mărunte, lipsite de importanţă, să nu li se aplice pedepse, ci sancţiuni cu caracter

administrativ3.

Potrivit art. 18 alin (1) Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., pg. 117-118.2 N. Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama, pg. 118. 3 V. Mirişan, op. cit., pg. 57.

28

ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni.

Vinovăţia

Pentru ca o faptă să constituie infracţiune nu este suficient ca ea să aparţină material

făptuitorului, ci trebuie să îi fie şi imputabilă. In lipsa vinovăţiei nu este posibilă existenţa

infracţiunii, aceasta neputându-şi realiza conţinutul constitutiv în plan exclusiv material, fără o

componentă psiho-morală1.

Vinovăţia presupune o anumită atitudine de conştiinţă a făptuitorului faţă de acţiunea sau

inacţiunea sa care prezintă pericol social, “în sensul cunoaşterii împrejurării că aceasta este

prevăzută de legea penala, că produce anumite urmări socialmente periculoase pe care le

urmăreşte sau le acceptă ori manifestă o atitudine de uşurinţă sau de nepăsare faţă de aceste

urmări”2.

Legea penală nu consacră o formă prin care să se definească vinovăţia ca trăsătură

esenţială a infracţiunii, sarcina definiţiei vinovăţiei revenind ştiinţei dreptului penal.

Astfel, C. Bulai a definit vinovăţia ca fiind: “atitudinea psihică a persoanei care,

săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul

executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a

avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei

reprezentări”3.

Formele vinovăţiei

În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţia penală se face distincţia între intenţie şi culpă, ca

forme principale ale vinovăţiei; la acestea – pentru unele infracţiuni – se mai adaugă şi intenţia

depăşită sau praeterintenţia.

Intenţia este o forma principală de vinovăţie, ce reprezintă atitudinea psihică a

făptuitorului faţă de faptă şi rezultatul acesteia şi care este cunoscută în legislaţia penală sub

două forme: intenţia directă şi intenţia indirectă.

În cazul intenţiei directe, contravenientul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte

producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.

Intenţie indirectă este atunci când contravenientul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi

nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

1 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., pg. 125.2 C. Niculeanu, op. cit., pg. 88.3 C. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală,Ed. All, Bucureşti, 1997, pg. 157.

29

Culpa este a doua formă a vinovăţiei şi la fel ca şi intenţia se manifestă sub două forme:

culpa cu previziune şi culpa simplă.

Culpa cu prevedere există atunci când infractorul are reprezentarea rezultatului

socialmente periculos al faptei sale, dar socoteşte fără temei că rezultatul nu se va produce.

Culpa simplă se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale,

deşi putea şi trebuia să îl prevadă1.

Lipsa uneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, face ca fapta să nu constituie

infracţiune. Prin urmare, pentru ca fapta să constituie infracţiune, trebuie să îndeplinească,

cumulativ, cele trei trăsături esenţiale menţionate.

Prevederea faptei în legea penală

O faptă se consideră a fi prevăzută de legea penală, când o normă legală stabileşte în ce

condiţii o anumită acţiune sau inacţiune socialmente periculoasă şi comisă cu vinovăţie este

susceptibilă de a fi caracterizată ca infracţiune şi, deci, de a atrage răspunderea penală2.

Aceasta înseamnă că fapta trebuie să se regăsească în partea generală a codului penal,

unde sunt definite infracţiunea şi pedepsele, şi să fie prevăzută în partea specială ori în legile

speciale, unde se defineşte fiecare infracţiune în parte, specia şi limitele de pedeapsă.

În considerarea unei fapte ca infracţiune, mai întâi se verifică dacă fapta este prevăzută de

legea penală. Dacă răspunsul este negativ, cercetarea celorlalte două trăsături esenţiale nu se mai

justifică, iar dacă este pozitiv, cercetarea acestora va continua pentru a stabili dacă sunt întrunite,

cumulativ, trăsăturile esenţiale pentru ca fapta să constituie infracţiune3.

Trebuie subliniat faptul că între infracţiune şi fapta prevăzută de legea penală nu se

poate pune semnul egalităţii4. Infracţiunea este întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală,

dar o faptă prevăzută de legea penală este infracţiune numai dacă este săvârşită cu vinovăţie şi

prezintă pericolul social cerut de lege.

1.2.Noţiunea şi trăsăturile contravenţiei

1 D. Ioan, D. Ilica, Drept penal şi procedură penală, Suport de curs, S.N.S.P.A, Bucureşti, 2003, pg. 3-4.2 V. Dobrinoiu, W. Brânză, op. cit., pg. 138. 3 V. Mirişan, op. cit., pg. 60.4 Idem, pg. 61.

30

Noţiune

Noţiunea de “contravenţie” are pe planul dreptului contravenţional trei accepţiuni1 al

căror conţinut rezultă în funcţie de punctul de vedere din care este privită noţiunea analizată.

Două dintre ele sunt accepţiuni abstracte, iar una este concretă.

In abstracto, contravenţia poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau pentru

delimitarea speciilor de ilicit contravenţional. Văzută lato sensu şi abstract, contravenţia este o

faptă prevăzută de lege şi săvârşită cu vinovăţie. Tot general, dar stricto sensu, contravenţia

poate fi definită ca fiind o faptă prevăzută de legea contravenţională.

Toate normele care stabilesc contravenţiile au ca raţiune supoziţia că fapta interzisă s-ar

putea repeta, contravenţia fiind din această perspectivă o specie de ilicit ipotetic2.

In concreto, contravenţia este o faptă a unei persoane, săvârşită cu vinovăţie prin care se

încalcă o normă ce interzice fapta, calificând-o drept contravenţie.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 32/1968, contravenţia era definită astfel: “fapta săvârşită cu

vinovăţie, care prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea şi este prevăzută şi

sancţionată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de

faţă”.

La ora actuală, regimul juridic al contravenţiilor este reglementat prin Ordonanţa

Guvernului României nr. 2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor,

modificată şi completată ulterior. Aceasta constituie legea cadru prin care se stabilesc principiile

şi regulile procedurale generale ce se aplică în toate cazurile când s-a săvârşit o contravenţie.

Conform prevederilor acestui act normativ3, contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie,

stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, ordonanţă, hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin

hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului

Bucureşti, a consiliului judeţean ori Consiliului General al Municipiului Bucureşti4.

Prin definirea contravenţiei, se evidenţiază aspectele ce caracterizează această faptă

antisocială5. Astfel, în plan material, contravenţia reprezintă o manifestare exterioară a

individului care încalcă o normă de drept; în plan uman ea este interpretată ca o acţiune sau o

inacţiune a omului, contrară legii; sub aspect social, acţiunea sau inacţiunea ilicită afectează 1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 93-94.2 V. Dongoroz, Principalele transformări ale dreptului penal român, în Studii şi cercetări juridice, pg. 409.3 Art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, modificată, completată şi republicată ulterior.

4Este interesant de observat faptul că din actuala definiţie, legiuitorul a eliminat trăsătura referitoare la pericolul social al contravenţiei, mai redus decât cel al infracţiunii. 5 C-tin. Drăghici, C-tin. V. Drăghici, A. Iacob, R. Corcheş, Drept contravenţional, Ed. Triton, Bucureşti, 2004, pg.30-31.

31

relaţii sociale, bunuri, valori sau interese apărate prin norme de drept; în plan moral, contravenţia

reprezintă atitudinea morală a făptuitorului faţă de valorile sociale; sub aspect juridic, ea

presupune o încălcare a unei norme juridice.

Definiţia legală generală a contravenţiei este importantă1 deoarece constituie un

instrument pe care practicienii îl folosesc cu prilejul aplicării legii contravenţionale. Totodată,

definiţia legală a contravenţiei reflectă unele dintre principiile dreptului contravenţional sau

anumite laturi ale acestora.

De asemenea, cu ajutorul noţiunii generale a contravenţiei se poate delimita mai uşor

sfera ilicitului contravenţional de domeniul celorlalte specii de ilicit, adică sfera contravenţiilor

de cea a infracţiunilor, a delictelor civile, a abaterilor disciplinare etc. În această ipostază,

definiţia generală a contravenţiei serveşte drept criteriu şi pentru legiuitor în opera sa de

legiferare a contravenţiilor.

În fine, definiţia generală a contravenţiei reflectă anumite principii fundamentale ale

dreptului contravenţional, şi anume: principiul legalităţii şi al răspunderii contravenţionale

subiective.

Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei

Din definiţia legală rezultă că o faptă, pentru a fi considerată contravenţie şi sancţionată

ca atare trebuie să aibă următoarele trăsături esenţiale:

a) să fie săvârşită cu vinovăţie;

b) să fie prevăzută şi sancţionată de actele normative emise de organele competente.

Vinovăţia

Încălcarea normelor de drept atrage răspunderea făptuitorului numai dacă este săvârşită

cu vinovăţie.

Ca şi în dreptul penal2, vinovăţia presupune o atitudine conştientă, în sensul că făptuitorul

are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale ilicite, a rezultatului acestora, care este

socialmente periculos şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni în vederea realizării

rezultatului urmărit.

1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 96.

2 Vinovăţia are aceleaşi forme şi modalităţi ca şi în cazul infracţiunii (cele stabilite de legea penală), întrucât legislaţia contravenţională nu o defineşte.

32

Conform Codului penal, există vinovăţie atunci când fapta care prezintă pericol social

este săvârşită cu intenţie sau din culpă1.

Spre deosebire de infracţiune, contravenţia se sancţionează indiferent de forma

vinovăţiei; nesancţionarea faptelor săvârşite din culpă trebuie să fie prevăzută expres în actul

normativ care stabileşte şi sancţionează fapta ilicită respectivă2.

Prevederea şi sancţionarea faptei în / prin actele normative emise de organele

competente

Spre deosebire de infracţiune, actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează

contravenţiile pot fi:

- legi emise de Parlamentul României care au caracter general de aplicare în toate domeniile de

activitate;

- ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului României prin care se pot stabili şi sancţiona contravenţii

în orice domeniu de activitate;

- hotărâri ale consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului

Bucureşti, ale consiliului judeţean ori Consiliului General al municipiului Bucureşti prin care se

stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora li s-

au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite

contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului.

Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii trebuie să cuprindă

descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare

dintre acestea. Acestea intră în vigoare în termen de 3 zile de la data publicării în Monitorul

Oficial al României sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei, iar în cazul hotărârilor

consiliilor locale sau judeţene punerea în aplicare se face şi cu respectarea condiţiilor prevăzute

la art.50 alin.(2) din Legea Administraţiei publice locale nr. 215/2001.

Conform principiului de drept constituţional al supremaţiei legii, ordonanţele, hotărârile

Guvernului şi celelalte acte normative prin care se reglementează fapte de natură

contravenţională trebuie să fie în conformitate cu prevederile legii cadru care constituie dreptul

comun în materie de contravenţii3.

1 Vezi vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii.2 C-tin. Drăghici şi colab., op. cit., pg. 32.3 G. Şimu, G. Petre, M. Roman, I. Dobrescu, Gh. Frânculescu, G. Becheanu, Constatarea şi sancţionarea contravenţiilor. Teorie şi practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, pg. 3-4.

33

Dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor se completează şi

cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Pericolul social

Deşi nu rezultă din definiţia dată contravenţiei, pericolul social este totuşi una din

trăsăturile esenţiale ale contravenţiei. În cazul contravenţiei, gradul de pericol social este mai

redus decât la infracţiune, deoarece fapta contravenţională are consecinţe “mai puţin dăunătoare”

şi lezează valori “mai puţin importante”1 decât în cazul infracţiunii.

Gradul de pericol social se stabileşte de către legiuitor când emite acte normative în care

unele fapte sunt considerate infracţiuni iar altele contravenţii. Astfel, orice faptă care prezintă

pericol social atrage o anumită răspundere juridică, gradul de pericol social fiind cel care

determină natura răspunderii juridice2.

1.3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni

Dintre toate celelalte specii de fapte ilicite, contravenţia se aseamănă cel mai mult cu

infracţiunea. În momentul de faţă, legiuitorul nu mai defineşte contravenţia prin compararea

pericolului său social cu cel al infracţiunii, ci numai prin trei elemente, respectiv: latura obiectivă

(este o faptă), prevederea faptei într-un act normativ şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie (latura

subiectivă, elementul moral).

Pericolul social al faptei nu este un element necesar pentru definiţia contravenţiei. În

plus, pericolul social al faptei ce constituie contravenţie este cuprins şi evaluat în norma de

stabilire a faptei contravenţionale. Pe de altă parte, pericolul social prezintă orice faptă contrară

normelor juridice, deoarece legiuitorul nu interzice decât faptele periculoase pentru valorile

sociale. Gradul de pericol social al unei fapte este stabilit în funcţie de datele furnizate de

statisticile oficiale referitoare la fenomenul contravenţional. În opera sa, legiuitorul ar trebui să

folosească şi datele oferite de ştiinţele care se ocupă cu cercetarea cauzelor şi profilaxiei

contravenţiilor. Nu în ultimul rând, legiuitorul este obligat să ia în considerare dreptul comparat

şi normele aplicabile la nivelul U.E3.

1 C-tin. Drăghici şi colab., op. cit., pg. 34.2 Idem.3 M. A. Hotca, op. cit., pg. 96-97.

34

Spre deosebire de infracţiune1, actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează

contravenţiile pot fi:

- legi emise de Parlamentul României care au caracter general de aplicare în toate domeniile de

activitate;

- ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului României prin care se pot stabili şi sancţiona contravenţii

în orice domeniu de activitate;

- hotărâri ale consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului

Bucureşti, ale consiliului judeţean ori Consiliului General al municipiului Bucureşti prin care se

stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora li s-

au stabilit atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite

contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului.

2. Obiectul

2.1. Obiectul infracţiunii

Preliminarii

Conţinutul infracţiunii este format din totalitatea condiţiilor impuse de o normă de drept

penal pentru existenţa unei anumite infracţiuni.

Infracţiunea este de neconceput fără existenţa actului de conduită al unei persoane fizice,

privit sub ambele sale laturi: obiectivă şi subiectivă, care formează conţinutul constitutiv al

infracţiunii.

Structura conţinutului infracţiunii vizează următoarele elemente: obiectul, subiectul

infracţiunii, locul, timpul săvârşirii infracţiunii şi actul de conduită cu cele două laturi (obiectivă

şi subiectivă).

În lucrarea de faţă ne vom ocupa doar de primele două elemente şi anume: obiectul şi

subiectul infracţiunii.

Noţiune

Legea penală are ca obiect al ocrotirii valorile fundamentale convenabile statului nostru

de drept: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi

libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept2.

1 Infracţiunile se stabilesc şi se sancţionează numai prin legi şi ordonanţe ale Guvernului, aprobate prin lege.2 Art. 1 Cod penal.

35

În literatura juridică română opinia majoritară este că obiectul infracţiunii este format din

relaţiile sociale ocrotite prin normele dreptului penal.

Profesorul V. Dobrinoiu defineşte obiectul infracţiunii ca fiind valoarea socială şi

relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce

constituie element material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin

săvârşirea acesteia.

Rezultă că nu se poate concepe o infracţiune care să nu fie îndreptată în mod efectiv

împotriva unei valori sociale ocrotite pe cale penală. Simpla “credinţă” a unei persoane că prin

activitatea sa vatămă o asemenea valoare nu este suficientă pentru a atribui caracter penal acelei

fapte1.

Obiectul infracţiunii constând în valori sociale în jurul cărora se structurează relaţii

sociale, apare ca o categorie juridică complexă, asupra căreia săvârşirea infracţiunii are efecte

negative multiple care se manifestă pe diverse planuri. Astfel, inacţiunea periclitează, în primul

rând valorile sociale - condiţiile de existenţă ale societăţii – ocrotite juridic. De asemenea, ea

primejduieşte desfăşurarea normală a relaţiilor sociale legate de aceste valori şi, în fine,

infracţiunea nu numai că pune în pericol, dar uneori chiar vatămă, în mod direct unele drepturi,

libertăţi, interese etc.2.

Obiectul infracţiunii - în înţelesul de valoare socială – preexistă săvârşirii faptei, motiv

pentru care el este tratat în lucrările de drept penal ca o condiţie preexistentă acesteia.

Forme ale obiectului infracţiunii

Literatura juridică distinge între obiectul juridic şi obiectul material al unei infracţiuni.

Obiectul juridic

Obiectul infracţiunii este un obiect juridic pentru că acesta constă în valori sociale

ocrotite prin lege. Obiectul juridic prezintă importanţă pentru determinarea gravităţii faptelor

penale şi pentru încadrarea lor juridică, mai ales a acelora care se aseamănă sub aspectul

elementului material3.

Obiectul juridic al infracţiunii este de două feluri: obiect juridic generic (de grup) şi

obiect juridic special.

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 147.2 Idem, pg. 148.3 V. Păvăleanu, Drept penal, Partea generală; Legea penală şi infracţiunea, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pg. 115.

36

Obiectul juridic generic presupune o grupă de valori sociale, de aceeaşi natură, vătămate

sau periclitate de o grupă de infracţiuni. El este criteriul conform căruia s-au clasificat

infracţiunile în partea specială a Codului penal.

Acest obiect constă în valoarea împotriva căreia se îndreaptă nemijlocit fapta prevăzută

de legea penală, valoare caracterizată prin anumite trăsături proprii care servesc la

individualizarea unei infracţiuni din cadrul aceleiaşi grupe sau subgrupe.

Obiectul material

Unele infracţiuni presupun, pe lângă obiectul juridic – fără de care nu poate fi concepută

nici o faptă penală – şi un obiect material. În numeroase cazuri, valoarea socială ocrotită prin

incriminare se exprimă printr-o entitate materială fizică – lucru sau persoană, iar atingerea adusă

celei dintâi se realizează printr-o acţiune sau inacţiune îndreptată asupra sau împotriva acestei

entităţi materiale1.

Prin urmare, obiectul material al infracţiunii constă în lucrul, bunul sau persoana fizică

contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acţiunea sau inacţiunea incriminată.

Obiectul material al infracţiunii - ca şi obiectul juridic - fiind preexistent acţiunii sau

inacţiunii, nu constituie un element ci o condiţie a infracţiunii. Nu toate infracţiunile au obiect

material, pentru că nu la orice infracţiune valoarea socială ce constituie obiectul juridic este

susceptibilă de încorporare într-un lucru sau persoană.

Infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu au un

astfel de rezultat sunt infracţiuni de pericol sau punere în primejdie.

Cunoaşterea obiectului material este importantă din cel puţin două puncte de vedere: în

primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite prin

incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic, de care este legată, în mod hotărâtor,

încadrarea juridică a infracţiunii, iar în al doilea rând, pentru că vătămarea produsă prin acţiunea

sau inacţiunea incriminată se produce asupra obiectului material , iar natura şi gravitatea acestei

vătămări constituie un criteriu de individualizare judiciară a pedepsei2.

2.2. Obiectul contravenţiei

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 151-152.2 Idem, pg. 152-153.

37

Preliminarii

Analizând conţinutul oricărei contravenţii vom distinge, ca şi la infracţiune, aspecte

obiective şi subiective, care se concretizează în existenţa a patru elemente constitutive:

a. obiectul;

b. latura obiectivă;

c. subiectul;

d. latura subiectivă.

Acestea trebuie îndeplinite cumulativ, la fiecare contravenţie. Lipsa unuia dintre ele

conduce la inexistenţa contravenţiei şi, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a

făptuitorului1.

Noţiune

Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele

legitime, apărate prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau sunt puse

în pericol prin acţiune sau inacţiunea făptuitorului2.

Formele obiectului contravenţiei

Cele două forme ale obiectului contravenţiei sunt: obiectul juridic şi obiectul material.

Obiectul juridic al contravenţiei este reprezentat de valoarea socială şi relaţiile sociale

generate de aceasta.

Obiectul material al contravenţiei este entitatea fizică împotriva căreia este orientat

elementul material al contravenţiei. Numai obiectul juridic este o condiţie preexistentă necesară

existenţei contravenţiei, în timp ce obiectul material este o condiţie specifică anumitor

contravenţii. La fel ca şi în cazul infracţiunilor, au obiect material numai contravenţiile ce

vizează valori sociale exprimate fizic sau care au şi un aspect fizic. Majoritatea contravenţiilor

nu au obiect material.

În cazul contravenţiilor ce au obiect material, acesta trebuie cercetat pentru a se constata

urmările pe care acţiunea sau inacţiunea le-a produs.

De asemenea, în cazul contravenţiilor cu obiect material trebuie să se verifice existenţa şi

starea acestuia la momentul săvârşirii faptei, deoarece dacă obiectul nu există la acel moment

1 G. Şimu şi colab., op. cit., pg. 4.2 Idem.

38

fapta se situează în afara dreptului contravenţional, iar dacă acesta suferise deja o vătămare, fapta

va fi apreciată prin luarea în considerare a acestei vătămări1.


Analizând contravenţia şi infracţiunea, vom observa că ambele au un obiect, care poate

fi : juridic şi material.

Diferenţa constă în aceea că valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime

apărate prin normele de drept administrativ au o importanţă socială mai redusă, ele fiind legate

de activitatea organelor ce realizează administraţia de stat în anumite domenii de activitate, ori

vizează unele raporturi sociale de o rezonanţă mai redusă, în timp ce obiectul infracţiunii priveşte

valorile fundamentale ale societăţii2.

3. Subiectul

3.1. Subiectul infracţiunii

Noţiune

Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin

comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei3.

Felurile subiectului

După modul de implicare în comiterea infracţiunii, subiecţii pot fi: activi şi pasivi.

Subiectul activ al infracţiunii

Subiect activ al infracţiunii este orice persoană care săvârşeşte sau participă la

săvârşirea unei infracţiuni.

Condiţiile generale ale subiectului activ

Pentru ca o persoană să fie subiect activ al unei infracţiuni este necesar ca ea să

îndeplinească unele condiţii generale4, cerute oricărei persoane care comite o infracţiune şi,

eventual, unele condiţii speciale, cerute numai subiecţilor activi ai unor anumite infracţiuni.

1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 122.2 C-tin. Drăghici şi colab, op. cit., pg. 36.3 C. Bulai, op. cit., pg. 201.4 În urma introducerii în actualul Cod penal a Capitolului IV, privind Răspunderea penală a persoanei juridice, a fost eliminată şi prima condiţie a subiectului activ, conform căreia acesta trebuia să fie o persoană fizică.

39

Condiţiile generale ale subiectului activ al infracţiunii sunt următoarele1:

Condiţia de vârstă.

Infracţiunea, fiind o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu vinovăţie, se înţelege că

pentru a exista infracţiune, făptuitorul trebuie să aibă capacitatea psihică de a înţelege şi de a îşi

manifesta conştient voinţa. Această capacitate nu se naşte şi nu se dezvoltă decât treptat, odată cu

vârsta, de aceea se pune problema de a şti din ce etapă a dezvoltării sale – copilărie, adolescenţă,

maturitate, o persoană fizică dobândeşte acele facultăţi psihice care îi oferă posibilitatea de a-şi

da seama de acţiunile sale şi de a le putea stăpâni.

Până la împlinirea vârstei de 14 ani, nici o persoană nu poate fi subiect activ al

infracţiunii şi nici nu poate fi supusă unor sancţiuni de drept penal.

Între 14-16 ani minorul răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu

discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, cu condiţia să nu se fi

dovedit că a comis fapta fara discernământ.

Discernământul (responsabilitatea) este capacitatea biopsihică a persoanei fizice de a-şi

da seama de natura acţiunii(inacţiunii) întreprinse şi de urmările ei socialmente periculoase.

Discernământul mai este definit ca aptitudinea unei persoane de a înţelege natura şi urmările

faptelor pe care le săvârşeşte2.

Examinând prevederile Codului penal, constatăm că până la vârsta de 14 ani, legea a

instituit o prezumţie absolută de iresponsabilitate( de lipsa răspunderii penale), iar între 14-16 ani

o prezumţie relativă de iresponsabilitate.Peste 16 ani, până la 18 ani (majorat) s-a instituit

prezumţia relativă de responsabilitate (răspundere penală).

Tendinţa actuală în planul ştiinţei dreptului penal este aceea de a ridica cât mai sus limita

de vârstă de la care se poate considera că minorul a atins parametrii necesari pentru a acţiona cu

discernământ.

Responsabilitatea.

Această condiţie nu este prevăzută expres de lege, dar ea rezultă indirect din prevederile

Codului penal unde se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană

iresponsabilă nu constituie infracţiune. Responsabilitatea nu trebuie confundată cu răspunderea

penală. Responsabilitatea este doar o premisă a răspunderii penale, deoarece numai o persoană

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg 155-159.2 V. Mirişan, op. cit., pg. 65.

40

responsabilă care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, cu vinovăţie, este supusă

răspunderii penale.

Libertatea de voinţă şi de acţiune.

O persoană, pentru a fi subiect activ al infracţiunii, nu este suficient să posede capacitatea

de reprezentare a acţiunilor sau inacţiunilor sale, inclusiv a rezultatelor, precum şi capacitatea de

a fi stăpână pe ele; mai trebuie ca ea să fi avut posibilitatea de a lua în mod liber hotărârea cu

privire la săvârşirea faptei şi, de asemenea să fi putut acţiona în mod liber, conform hotărârii

luate, ceea ce implică inexistenţa unei constrângeri asupra conştiinţei şi voinţei sale.

Această condiţie nu este prevăzută în mod expres de legea penală, dar ea rezultă implicit

din prevederile Codului penal, potrivit cărora constrângerea fizică şi constrângerea morală

exercitate prin ameninţarea cu un pericol grav, imposibil de evitat în alt mod decât prin

săvârşirea faptei, constituie cauze de înlăturare a caracterului penal al acesteia.

Există situaţii când legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate (funcţionar,

militar,medic,organ judiciar, cetăţean roman sau străin, apatrid cu domiciliul la noi în ţară etc.),

cerută expres în norma de incriminare pentru a se realiza infracţiunea în forma de bază sau în

forma calificată.De exemplu, delapidarea nu poate fi comisă decât de funcţionarul care este

gestionar sau administrator, dezertarea de către militar etc.)1.

În aceste ipostaze avem de-a face cu un subiect activ special sau calificat.Această calitate

a subiectului activ trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii de către autor sau coautor.

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al infracţiunii sau persoana vătămată este acea persoană fizică sau

juridică, titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale, a suferit

vătămarea produsă prin comiterea acesteia. In alţi termeni, se numeşte subiect pasiv al

infracţiunii acea persoană vătămată penal, cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge

nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii2.

În principiu, subiect pasiv al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, indiferent de

vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societăţii este titular al unor valori sociale

ocrotite de legea penală. Nu poate fi însă subiect pasiv decât omul în viaţă. Persoanele juridice,

titulare ale unor valori sociale pot fi subiecte pasive ale infracţiunii.

1 V. Mirişan, op. cit., pg. 66.2 A. Dincu, Drept penal, Partea generală; Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 1975, pg. 124.

41

3.2. Subiectul contravenţiei

Noţiune

Prin analogie cu noţiunea de subiect al infracţiunii, putem defini subiectul contravenţiei

ca fiind persoana implicată în săvârşirea unei contravenţii, fie prin comiterea acesteia, fie prin

suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei.

Fiind o activitate ilicită, contravenţia este atribuită unei persoane care a încălcat obligaţia

de conformare. Cu excepţia minorilor sub 14 ani şi a iresponsabililor permanenţi, toţi membrii

societăţii sunt susceptibili de a săvârşi contravenţii1.

Felurile subiectului

La fel ca şi în cazul infracţiunii, subiectul contravenţiei poate fi de două feluri: subiect

activ şi subiect pasiv.

Subiectul activ

Este subiect activ al contravenţiei persoana fizică sau juridică, ce săvârşeşte cu vinovăţie

o faptă prevăzută de legea contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de

complicitate2.

Condiţiile generale ale subiectului activ persoană fizică

Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al contravenţiei, ea trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii cumulativ:

Capacitatea juridică a contravenientului.

Pentru ca o faptă prevăzută de legea contravenţională să fie contravenţie, este necesar ca

făptuitorul să aibă vârsta de 14 ani şi să aibă discernământ.

De asemenea, O.G. nr. 2/2001, modificată şi completată ulterior, prevede în art. 11, alin

4, că minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi

în folosul comunităţii.

Capacitatea restrânsă de exerciţiu a minorilor între 14 şi 18 ani se răsfrânge şi în

domeniul răspunderii lor contravenţionale. Astfel, minimul şi maximul amenzii se reduc la

jumătate din minimul şi maximul amenzii stabilite în actul normativ pentru săvârşirea faptei

respective.

Responsabilitatea contravenientului.

1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 123.2 Idem, pg 124.

42

Responsabilitatea este starea psiho-fizică a unei persoane de a avea capacitatea

reprezentării conduitei sale şi a urmărilor acesteia, orientându-şi în mod voit energia sa fizică în

raport cu această conduită1.

Din perspectiva dreptului, responsabilitatea există sau nu, dar din punct de vedere

medical ea poate avea mai multe grade de intensitate.

Există legislaţii care consideră diminuarea responsabilităţii o cauză de atenuare a

răspunderii. Şi în dreptul nostru penal şi contravenţional ar trebui reglementată responsabilitatea

diminuată, ca o stare de atenuare a răspunderii penale sau contravenţionale ori ca o circumstanţă

atenuantă personală2.

Libertatea de voinţă şi acţiune.

Pe lângă cerinţa responsabilităţii şi condiţia capacităţii juridice, mai trebuie îndeplinită şi

condiţia libertăţii de voinţă şi acţiune.

Libertatea de voinţă şi acţiune reprezintă aptitudinea omului de a lua liber hotărârea

contravenţională şi de a săvârşi fapta în mod neconstrâns. Ca şi celelalte condiţii, nici condiţia

libertăţii de voinţă şi acţiune nu este prevăzută expres de lege, dar ea se desprinde din prevederile

Codului penal, care reglementează constrângerea fizică şi morală drept cauze de inexistenţă a

vinovăţiei.

Pentru unele contravenţii, se cere şi o calitate specială a contravenientului (funcţionar,

conducător auto, etc.)

Subiectul pasiv

Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale

vătămate prin contravenţie3. Altfel spus, subiectul pasiv al contravenţiei este victima acesteia,

persoana vătămată. Spre deosebire de contravenient, ca şi în cazul contravenţiei, victima nu

trebuie să îndeplinească nici o condiţie generală decât aceea de a i se fi cauzat o vătămare

materială sau morală prin contravenţie. Nu trebuie să se confunde, chiar dacă de cele mai multe

ori este aşa, persoana vătămată prin contravenţie cu persoana prejudiciată prin aceasta.

Persoana prejudiciată este cea care a suferit un prejudiciu material sau moral prin

contravenţie. Această persoană este subiect de drept civil, adică titulara acţiunii civile ce rezultă

din săvârşirea contravenţiei4.

1 M. A. Hotca, op. cit., pg 125.2 Idem.3 Idem, pg. 131.4 M. A. Hotca, op. cit., pg. 131

43


Am observat că, în ceea ce priveşte subiectul, contravenţia se aseamănă foarte mult cu

infracţiunea. Astfel, atât unul cât şi celălalt sunt persoane implicate în săvârşirea unor fapte

ilicite, sancţionate de lege, fie prin comiterea lor, fie prin suportarea consecinţelor, a răului

cauzat prin săvârşirea lor. De asemenea, în ambele cazuri, subiectul activ poate fi atât persoană

fizică, cât şi persoană juridică. O altă asemănare constă în condiţiile generale ale subiectului

activ, dar şi în lipsa condiţiilor în ceea ce priveşte subiectul pasiv.

Legislaţia contravenţională nu prevede, însă, ca şi cea penală, sancţionarea persoanelor

care au participat la săvârşirea contravenţiei în calitate de instigator sau complice. Astfel, este

necesară o contribuţie efectivă, directă şi nemijlocită la săvârşirea contravenţiei1 (respectiv,

numai autorii faptei).

4. Tentativa

4.1. Tentativa în cazul infracţiunii

Noţiune

Tentativa este o formă atipică a infracţiunii, care conform art. 20, alin (1), constă în

punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă

sau nu şi-a produs efectul. Tentativa face parte din faza executării infracţiunii, deoarece ea

presupune realizarea în întregime sau parţial a elementului material al infracţiunii.

Condiţiile tentativei

1. existenţa intenţiei de a săvârşi infracţiunea;

Tentativa presupune condiţia ca făptuitorul să fi prevăzut rezultatul activităţii sale şi să îl

urmărească.

2. punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea;

Prin începerea acţiunii se marchează trecerea de la etapa actelor pregătitoare la cea a

actelor de executare şi se declanşează astfel procesul cauzal spre producerea rezultatului ilicit.

1 V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, pg.595.

44

Din cauza faptului că, în desfăşurarea activităţii infracţionale, tentativa se situează

imediat după faza actelor pregătitoare, în activitatea organelor judiciare apar dificultăţi în

privinţa delimitării actelor de pregătire de cele de delimitare. Actuala legislaţie penală se

întemeiază pe neincriminarea actelor pregătitoare şi pe incriminarea limitativă a tentativei,

stabilirea unor criterii clare de departajare a celor două categorii de acte se impune cu stringenţă1.

3. rezultatul să nu se producă.

Tentativa presupune ca activitatea să fi fost întreruptă sau să nu îşi fi produs rezultatul din

motive ce exced voinţei făptuitorului. În caz contrar, nu putem vorbi de tentativă ci de

infracţiune.

Pedepsirea tentativei

Potrivit art. 21, Cod penal, tentativa se pedepseşte legea prevede expres aceasta2.

Tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea

maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic

decât minimul general al pedepsei. Dacă pedeapsa prevăzută de legea penală este detenţiunea pe

viaţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.

În art. 22 alin. (1) al Codului penal se prevede, de asemenea, că nu se pedepseşte

făptuitorul care s-a desistat ori a împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea

rezultatului.

4.2. Tentativa în cazul contravenţiei

Noţiune

Tentativa este acea formă a contravenţiei, după fazele desfăşurării acesteia în timp, care,

la fel ca şi tentativa în cazul infracţiunii, constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi

contravenţia, executare ce a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Fiind o fază realizată

parţial, tentativa trebuie să aibă un tratament juridic diferit faţă de cel al faptei consumate.

Condiţiile tentativei

Tentativa presupune îndeplinirea următoarelor condiţii3:

1 V Dobrinoiu, op. cit., pg 200. 2 Prin noul Cod penal se urmăreşte introducerea distincţiei între crime şi delicte ca forme ale infracţiunii, în funcţie de gravitatea urmărilor acestora. În acest caz, tentativa la crimă se va sancţiona.3 M. A. Hotca, op. cit., pg. 157-158.

45

1. Existenţa intenţiei de a săvârşi contravenţia;

Tentativa presupune condiţia ca făptuitorul să fi prevăzut rezultatul activităţii sale şi să îl

urmărească.

2. Punerea în executare a intenţiei de a săvârşi contravenţia;

Această condiţie presupune efectuarea unei activităţi de realizare a elementului material

al contravenţiei. Sunt asemenea activităţi numai cele care sunt orientate, direct sau indirect, spre

obiectul contravenţiei şi care au caracter univoc în privinţa finalităţii făptuitorului.

3. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului;

Fiind o formă intermediară de faptă, tentativa presupune că, după punerea în executare a

intenţiei de a săvârşi fapta, din motive ce exced voinţei făptuitorului, executarea să fie curmată

sau, deşi dusă până la capăt, rezultatul să nu survină.

4. Sancţionarea tentativei.

O ultimă condiţie de existenţă a tentativei este ca aceasta să fie prevăzută de legea

contravenţională.

Tratamentul juridic al tentativei

În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, legiuitorul a optat pentru regula nesancţionării

acesteia. Este posibil, însă, ca prin norme contravenţionale speciale, tentativa să fie sancţionată

prin includerea sa în fapta consumată sau prin asimilare cu aceasta.


Se observă că atât în cazul contravenţiei, cât şi al infracţiunii, există tentativă. Diferenţa

între cele două constă în tratamentul juridic al acestora. Astfel, în vreme ce în materie de drept

penal, pedepsirea tentativei este regula, în cazul contravenţiei, legiuitorul a optat pentru regula

nesancţionării acesteia.

5. Pluralitatea de infractori / contravenienţi

5.1. Pluralitatea de infractori

Noţiune

46

O faptă periculoasă poate fi săvârşită de unul sau mai mulţi făptuitori care cooperează la

săvârşirea ei, existând astfel o pluralitate de infractori1.

În doctrina penală, pluralitatea de infractori este definită ca fiind situaţia în care o singură

infracţiune este săvârşită de două sau mai multe persoane, prin eforturi conjugate.

Pluralitatea de infractori se realizează sub următoarele forme:

a. pluralitatea naturală;

b. pluralitatea constituită;

c. pluralitatea ocazională (participaţia penală).

Participaţia penală există ori de câte ori o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită

de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit naturii faptei2.

Condiţiile participaţiei penale

Pentru a exista participaţie penală, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii:

1. să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;

2. la comiterea faptei să-şi fi adus contribuţia mai multe persoane decât era necesar

potrivit naturii faptei;

3. participanţii să fi avut aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta;

4. calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane ca fiind infracţiune.

Formele participaţiei penale

Autoratul şi coautoratul

Potrivit prevederilor art. 24, Cod penal, autor este persoana care săvârşeşte în mod

nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.

Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară, fără de care celelalte forme –

instigarea şi complicitatea – nu pot exista. De asemenea, autoratul este singura formă de

contribuţie la săvârşirea infracţiunii care poate exista şi în afara participaţiei, deoarece fapta

prevăzută de legea penală poate fi săvârşită in mod nemijlocit, fără să fie necesare şi alte

contribuţii3.

În cazul în care mai multe persoane săvârşesc nemijlocit, împreună, o faptă prevăzută de

legea penală, fiecare din ele va fi pedepsită ca autor.

1 D. Ioan şi colab., op. cit., pg. 5.2 Idem.3 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 242.

47

Condiţiile coautoratului:

1. săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

2. cooperarea a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit a faptei

prevăzute de legea penală;

3. existenţa unei voinţe comune a coautorilor de a coopera (la săvârşirea aceleiaşi

infracţiuni);

În literatura juridică se susţine şi ideea că în cazul infracţiunilor din culpa nu poate exista

coautorat şi, prin urmare, cei ce acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte1.

Instigarea

Instigarea reprezintă forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane

(instigatorul) care, cu intenţie, determină, prin orice mijloace, o altă persoană (instigatul) să

săvârşească o faptă prevăzută de legea penală2.

Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi

infracţiunea, nu trece la înfăptuirea acesteia, ci desfăşoară o activitate materială externă

(rugăminţi, ameninţări etc.), pentru a transmite hotărârea unei alte persoane, care, fiind

determinată să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi, în mod concret la săvârşirea ei

devenind autor al infracţiunii3.

Instigatorul se mai numeşte şi autor moral, iar instigatul, autor material al infracţiunii.

Instigarea poate fi comisă de o singură persoană, dar şi de mai multe persoane, fie concomitent,

fie succesiv, faţă de aceeaşi persoană sau faţă de mai multe persoane, dar privitor la aceeaşi faptă

prevăzută de legea penală4.

Condiţiile instigării:

1. prezenţa a cel puţin două persoane şi anume: instigatorul şi instigatul;

2. să se fi efectuat o activitate de determinare din partea instigatorului, faţă de instigat;

3. activitatea de determinare să fi intervenit înainte ca instigatorul să fi luat hotărârea

infracţională;

4. activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie;

5. instigarea să fie urmată de executare.

1 M. Basarab, Drept penal, Partea generală, vol. I, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995, pg. 185.2 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg.248.3 Idem.4 D. Ioan şi colab., op. cit. pg. 6.

48

Complicitatea

Codul penal defineşte complicele în art. 26 astfel : complice este persoana care, cu

intenţie, ajută sau înlesneşte în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Este, de asemenea, complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va

tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea

faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Rezultă, deci, că actele de participaţie ale complicelui sunt extrinseci; ele nu determină

rezoluţia infracţională a autorului şi nu sunt de esenţa acţiunilor acestuia, ci doar creează

condiţiile favorabile săvârşirii faptei, făcând, prin sprijinul acordat, ca autorul să comită mai

uşor, mai repede şi mai sigur fapta incriminată1.

Condiţiile complicităţii

1. existenţa unui autor şi a unui complice;

2. comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală;

3. săvârşirea de către complice, a unor activităţi menite să înlesnească, sau sa-l ajute pe

autor la săvârşirea infracţiunii ori promisiunea de tăinuire sau favorizare a

făptuitorului2;

4. săvârşirea actelor de complicitate numai cu intenţie directă, indirectă sau chiar

depăşită.

Pedeapsa în caz de participaţie

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 253. 2 Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executări, cum ar fi procurarea de mijloace, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia urma să se acţioneze etc. Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în timpul săvârşirii faptei. Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luate de altă persoană şi în acest fel contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

49

Sancţionarea autorului

Pedeapsa prevăzută de lege pentru autor este aceea prevăzută de lege pentru infracţiunea

săvârşită în forma tipică sau într-o variantă atenuată ori agravantă a acesteia, în raport cu

încadrarea juridică dată.

În ceea ce priveşte sancţionarea coautorilor, se va ţine cont de contribuţia fiecăruia la

săvârşirea faptei, de actele infracţionale efectuate şi de rolul lor în producerea urmărilor.

Pedeapsa coautorilor va fi diferenţiată şi în funcţie de circumstanţele reale şi personale

aplicabile1.

Sancţionarea instigatorului

Potrivit Codului penal, instigatorului i se aplică aceeaşi pedeapsă cu cea prevăzută de lege

pentru autor. În practică, însă, în raport cu conţinutul concret al faptei este posibil ca

instigatorului să i se aplice o pedeapsă mai mare decât autorului.

În cazul coinstigării sau al instigării concurente2, pedepsele aplicate instigatorilor sunt

diferenţiate în raport cu specificul contribuţiei fiecăruia dintre ei.

Sancţionarea complicelui

Ca şi în cazul instigatorului, Codul penal prevede că pedeapsa pentru complice urmează

să se stabilească în limitele prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă.

De obicei, contribuţia complicelui la săvârşirea faptei este mai puţin semnificativă şi

periculoasă decât a autorului sau a instigatorului. Există însă şi cazuri în care activitatea

complicelui este deosebit de importantă, împrejurare de care se va ţine seama la individualizarea

pedepsei3.

5.2. Pluralitatea de contravenienţi4

Noţiune

Există pluralitate de contravenienţi în situaţia în care mai multe persoane săvârşesc

împreună o contravenţie. În cazul în care mai multe persoane cooperează la săvârşirea unei

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 262.2 Idem.3 Idem, pg 262-263.4 M. A. Hotca, op. cit., pg. 133-139.

50

contravenţii, ele pot avea roluri diferite, respectiv pot efectua acte de executare, de determinare,

de înlesnire, de ajutare sau de promisiune, de tăinuire ori de favorizare.

Persoana care cooperează la săvârşirea unei contravenţii poartă denumirea de participant.

Participantul poate fi definit ca fiind persoana care contribuie la săvârşirea unei contravenţii în

calitate de autor, instigator sau complice.

Formele participaţiei contravenţionale1

Autoratul şi coautoratul

Autorul este acea persoană care săvârşeşte direct elementul material al laturii obiective a

contravenţiei. Dacă elementul material al unei contravenţii este realizat de mai multe persoane,

forma de pluralitate de contravenienţi se numeşte coautorat, iar persoanele ce o alcătuiesc poartă

denumirea de coautori.

Coautoratul este o formă de pluralitate de contravenienţi care constă în săvârşirea unei

contravenţii, în mod direct, de către cel puţin două persoane împreună, adică prin acte de

executare. Coautoratul este forma de participaţie contravenţională ce presupune comiterea unei

contravenţii de către doi sau mai mulţi autori.

Instigarea

Instigatorul este persoana care determină, cu intenţie, o altă persoană să săvârşească o

faptă prevăzută de legea contravenţională. Instigatorul este persoana care are ideea comiterii

contravenţiei, idee pe care o transmite altei persoane, care şi-o însuşeşte şi comite fapta

prevăzută de legea contravenţională.

Condiţiile instigării:

1. existenţa unei activităţi de determinare;

2. activitatea de determinare să fie efectuată cu intenţie;

3. activitatea de determinare să privească o faptă prevăzută de legea contravenţională;

4. instigatul să comită fapta prevăzută de legea contravenţională.

1 Pluralitatea de contravenienţi, la fel ca şi pluralitatea de infractori, îmbracă trei modalităţi: pluralitatea constituită, pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională sau participaţia contravenţională. De asemenea, condiţiile generale ale participaţiei contravenţionale sunt aceleaşi cu cele ale participaţiei .

51

Complicitatea

Complicitatea este forma participaţiei contravenţionale ce constă în activitatea unei

persoane care, cu intenţie, ajută, înlesneşte sau promite înainte sau în timpul săvârşirii faptei că

va tăinui bunurile provenite din contravenţie sau că-l va favoriza pe contravenient.

Contribuţia complicelui este indirectă sau mediată, motiv pentru care este considerată o

specie de participaţie secundară, în raport de autor sau instigator.

Condiţiile complicităţii:

1. săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea contravenţională;

2. săvârşirea de către complice a unor activităţi de sprijinire a săvârşirii faptei prevăzute

de legea contravenţională;

3. activitatea complicelui să se realizeze cu intenţie sau praeterintenţie.

Sancţionarea participaţiei

Cât priveşte tratamentul sancţionator, legiuitorul a adoptat sistemul planificării

sancţiunilor aplicabile. Toţi coautorii se sancţionează la fel, cu sancţiuni contravenţionale având

aceeaşi natură şi aceleaşi limite, cu excepţia cazului în care unii dintre ei sunt minori sau

persoane juridice. Sancţionarea contravenienţilor minori se face prin reducerea la jumătate a

limitelor sancţiunilor aplicabile. În ceea ce priveşte persoanele juridice, unele acte normative

prevăd sancţionarea mai severă a acestora comparativ cu sancţionarea persoanelor fizice.

Având în vedere pericolul social mai redus al contravenţiilor, ordonanţa cadru nu prevede

sancţionarea persoanelor care au participat la săvârşirea contravenţiei în calitate de instigator sau

complice.

5.3. Delimitarea contravenţiei de infracţiune

Se remarcă faptul că, atât în cazul infracţiunii, cât şi în cazul contravenţiei există

pluralitate. Mai mult, pluralitatea de contravenienţi, la fel ca şi pluralitatea de infractori, îmbracă

trei modalităţi: pluralitatea constituită, pluralitatea naturală şi pluralitatea ocazională sau

participaţia penală / contravenţională. De asemenea, condiţiile generale ale participaţiei

contravenţionale sunt aceleaşi cu cele ale participaţiei penale.

În ceea ce priveşte definirea noţiunilor de autor, coautor, instigator şi complice, sarcina a

revenit literaturii de specialitate, care a preluat definiţiile din Codul penal.

52

Pe de altă parte, însă, tratamentul juridic aplicabil instigatorului şi complicelui la

săvârşirea unei contravenţii diferă de cel din dreptul penal, unde atât instigarea cât şi

complicitatea se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru autorul infracţiunii.

Am observat că, în materie contravenţională, datorită pericolului social redus al faptei,

instigatorul şi complicele nu sunt sancţionaţi.

6. Cauze care înlătură caracterul penal / contravenţional al faptei

6.1. Cauze care înlătură caracterul penal al faptei

Noţiuni generale

O faptă are caracter penal dacă realizează cele trei trăsături esenţiale cerute de lege pentru

existenţa unei infracţiuni, în general, şi întruneşte toate condiţiile pentru a fi încadrată într-unul

din textile incriminatoare.

Intervenţia unei stări, situaţii, întâmplări sau împrejurări, în timpul săvârşirii faptei, are ca

efect lipsa uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, nu va exista

răspundere penală1.

Potrivit Codului penal, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt: legitima

apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit,

minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia şi eroarea de fapt2.

Legitima apărare

Conform art. 44 alin (2) Cod penal, este în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta

pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat

ori interesul obştesc. De asemenea, se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care

săvârşeşte fapta pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,

viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc

împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare.

1 V. Mirişan, op. cit., pg. 129.2 În noul Cod penal, legiuitorul va realiza delimitarea cauzelor justificative de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Astfel, legitima apărare şi starea de necesitate vor fi scoase din rândul cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei şi incluse în sfera cauzelor justificative, alături de ordinul legii şi comanda autorităţii legitime şi consimţământul victimei.

53

În alin. (3) al aceluiaşi articol se precizează că este în legitimă apărare şi cel care, din

cauza tulburării sau a temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea

pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.

Condiţiile legitimei apărări:

Atacul să fie material, direct, imediat şi injust;

Atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui

interes public;

Atacul să pună în pericol grav persoana atacată;

Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului;

Apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului.

Starea de necesitate

Este în stare de necesitate1 acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol

iminent şi care nu putea fi înlăturat într-un alt mod, viaţa, integritatea corporală ori sănătatea

sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc.

Persoana care în momentul în care a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări

vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, nu este în

stare de necesitate.

Condiţiile stării de necesitate:

Pericolul să fie iminent;

Pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, a altuia sau un bun

important al său ori al altuia sau un interes obştesc;

Pericolul să fie inevitabil;

Acţiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea

penală;

Acţiunea de salvare să fie necesară;

Acţiunea de salvare să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi

produs dacă pericolul nu ar fi fost înlăturat;

Acţiunea de salvare să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o

persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul.

1 Art. 45, Cod penal.

54

Constrângerea fizică

Art. 46 din Codul penal prevede că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

Fapta comisă ca urmare a constrângerii fizice nu este infracţiune, deoarece îi lipseşte

trăsătura esenţială a vinovăţiei şi, în consecinţă, nu atrage răspunderea penală.

Constrângerea fizică produce efecte exclusiv faţă de cei care au fost constrânşi şi care nu

s-au putut opune energiei exterioare1.

Condiţiile constrângerii fizice

Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;

Să existe o constrângere fizică exercitată asupra persoanei care comite fapta

prevăzută de legea penală;

Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere.

Constrângerea morală

Potrivit Codului penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală

săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţarea cu un pericol grav

pentru persoana făptuitorului ori a altuia si care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Fapta comisă ca urmare a constrângerii morale nu este infracţiune, deoarece îi lipseşte

trăsătura esenţială a vinovăţiei şi, în consecinţă, nu atrage răspunderea penală.

La fel ca răspunderea fizică, şi răspunderea morală produce efecte numai faţă de cei care

au fost constrânşi.

Condiţiile constrângerii morale

Sub imperiul constrângerii executate prin ameninţare, să se săvârşească o faptă

prevăzută de legea penală;

Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin ameninţarea cu un pericol

grav;

Pericolul grav să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzute de

legea penală.

Cazul fortuit

Conform art. 47 din Codul penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

1 Gh. Nistoreanu şi colab, op. cit., pg. 178.

55

Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea

unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu l-a conceput şi nici urmărit şi care se

datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (ex.: cutremure, furtuni), tehnicizarea

activităţilor umane (defectarea unui mecanism), starea maladivă a unei persoane (epilepsie, atac

de cord), comportarea imprudentă a victimei etc.1

Aceste împrejurări imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente acţiunii

făptuitorului.

Condiţiile cazului fortuit


Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei

împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului;

Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării care a

produs rezultatul.

Minoritatea

Codul penal prevede în art. 50 că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală săvârşită de un minor care la data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale

pentru a răspunde penal.

Condiţiile minorităţii


Fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a

răspunde penal;

Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.

Iresponsabilitatea

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul

săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de

acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele. 2

Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor mintale, provenind

dintr-o cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă.

În această categorie intră anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (ex.:

1 A se vedea D. Ioan şi colab., op. cit, pg. 16.2 Art. 48, Cod penal.

56

idioţenie, debilitate mintală etc.) ori maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie, oligofrenie

etc.).

De asemenea, cauze ale responsabilităţii pot fi: unele fenomene fiziologice (somn natural,

somn hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice provocate de anumite intoxicaţii (stări de

inconştienţă provocate de stupefiante, narcotice, alcool, alimente alterate etc.).

Pentru a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iresponsabilitatea făptuitorului

trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.

Condiţiile iresponsabilităţii:

Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală;

Să existe o stare de incapacitate psihică;

Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei;

Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale sau altor cauze.

Beţia

În conformitate cu art. 49 Cod penal, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea

penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, din cauza unor împrejurări

independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe.

Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură

caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau

agravantă.

Condiţiile stării de beţie

Făptuitorul să se fi găsit în momentul săvârşirii faptei în stare de beţie produsă de

alcool ori de alte substanţe;

Starea de beţie să fi fost accidentală;

Starea de beţie să fie completă;

Fapta săvârşită de persoana aflată în starea de beţie să fie prevăzută de legea penală.

Eroarea de fapt

Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală când făptuitorul, în momentul

săvârşirii acesteia, nu cunoaşte existenta unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde

caracterul penal al faptei.

Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care făptuitorul nu a cunoscut-o

în momentul săvârşirii infracţiunii.

57

Aceste dispoziţii se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea penală le

pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea

însăşi rezultatul culpei1.

Această cauză se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deşi are capacitate psihică, în

momentul săvârşirii unei fapte îşi reprezintă greşit realitatea, deoarece nu cunoaşte anumite stări,

situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv ori le cunoaşte greşit sau deformat, astfel

încât, în ambele situaţii, există o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea pe care şi-o

face acea persoană despre realitate.

Această contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea sa subiectivă îl pune pe

făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul faptei săvârşite, care poate fi

socialmente periculos, şi de a-şi dirija voinţa în mod conştient, astfel încât atunci când el din

punct de vedere obiectiv el săvârşeşte o fapt6ă prevăzută de legea penală, sub aspect subiectiv

situaţia este diferită, întrucât făptuitorul crede că realizează o faptă licită2.

Condiţiile erorii de fapt

Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;

În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări, situaţii

sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.

Eroarea de fapt să existe în momentul săvârşirii faptei.

6.2. Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt: legitima apărare, starea de

necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, minoritatea, iresponsabilitatea, beţia

involuntară completă, eroarea de fapt şi infirmitatea.

Legitima apărare

Nu constituie contravenţie fapta săvârşită de o persoană pentru a înlătura un atac

material direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, împotriva altei persoane sau a unui

interes public.

1 Art. 51 Cod penal.2 Gh. Nistoreanu şi colab., op. cit., pg. 189.

58

Este în legitimă apărare şi acelea care, din cauza tulburării sau temerii în care se află, a

depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a

produs atacul1.

Condiţiile legitimei apărări:

Fapta de apărare să fie răspunsul la un atac;

Atacul să fie material, direct, imediat şi injust;

Atacul să fie periculos;

Apărarea să fie prevăzută şi sancţionată de un act normativ ca fiind contravenţie;

Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului;

Apărarea să fie proporţională cu intensitatea atacului.

Starea de necesitate

Se află în stare de necesitate persoana care comite o contravenţie pentru a salva de la un

pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa,

a altuia, un bun material al său ori al altuia, precum şi un interes public.

În momentul apariţiei pericolului, făptuitorul este obligat să sacrifice o altă valoare

socială de mai mică importanţă pentru a apăra valoarea socială ameninţată.

Condiţiile stării de necesitate 2 :

Fapta să fie săvârşită ca urmare a unui pericol neprevăzut;

Pericolul să fie iminent;

Pericolul să fie real;

Pericolul să fie inevitabil;

Fapta să fie săvârşită spre a salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea

făptuitorului, a altei persoane, un bun material ori un interes general;

Prin săvârşirea contravenţiei să nu se producă, în mod conştient, urmări mai grave

decât în cazul când făptuitorul contravenţiei nu ar fi intervenit.

Constrângerea fizică sau morală3

Nu constituie contravenţie fapta prevăzută ca atare de un act normativ dacă este

1 A se vedea G. Şimu şi colab., op. cit., pg. 7-10.2 A se vedea I. Alexandru şi colab., op. cit., pg. 477-478.3 Condiţiile în cazul constrângerii, cazului fortuit, minorităţii, iresponsabilităţii, beţiei şi erorii de fapt sunt aceleaşi cu cele ale cauzelor care înlătură răspunderea pemală.

59

săvârşită din cauza unei constrângeri fizice exercitate asupra contravenitului de către o altă

persoană.

Nu constituie contravenţie fapta prevăzută ca atare de un act normativ dacă este

săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitate asupra contravenitului de către o altă

persoană.

Constrângerea se poate exercita fizic sau moral.

Cazul fortuit

Cazul fortuit constă în intervenţia unui eveniment sau a unei întâmplări ce nu putea fi

prevăzută sau înlăturată şi care determină producerea rezultatului socialmente periculos.

Împrejurările neprevăzute se pot datora unor întâmplări diferite care pot avea la rândul lor

numeroase cauze: fenomene ale naturii (furtuni, cutremure, inundaţii, trăsnete etc.); fenomene

datorate unor boli de care persoana este afectată (atac de cord, criză de epilepsie etc.) sau

comportarea unor animale lăsate nesupravegheate.

Minoritatea

Fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu este considerată contravenţie chiar dacă,

potrivit legii, prezintă caracteristicile unei contravenţii.

În cazul minorilor sub 14 ani, operează prezumţia absolută că nu posedă capacitate

psihică, intelectuală de a înţelege suficient caracterul faptelor sale, nu are discernământul necesar

în acest sens. Totodată, nu are nici posibilitatea mintală de a cunoaşte regulile juridice care

reglementează relaţiile din societate.

Lipsa discernământului îl exonerează pe minorul sub 14 ani de răspundere

contravenţională.

Pentru minorii între 14 şi 18 ani, sancţiunea contravenţională se reduce la jumătate.

Iresponsabilitatea

Nu constituie contravenţie fapta prevăzută de o persoană care în momentul săvârşirii

faptei, din cauza stării mintale, nu poate răspunde pentru fapta imputată.

Iresponsabilitatea este o cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei, deoarece

persoana care comite fapta nu îndeplineşte una din condiţiile prevăzute de lege şi anume să fie

responsabilă. O asemenea persoană nu posedă însuşirile mintale necesare pentru a înţelege de ce

anumite acţiuni sau inacţiuni prezintă pericol social şi de ce ele au un caracter ilicit.

60

Incapacitatea psihică a unei persoane poate fi permanentă sau temporară.

Pentru ca starea mintală a unei persoane să determine înlăturarea caracterului

contravenţional al unei fapte este necesar ca incapacitatea psihică să fie invocată în faţa instanţei

de judecată şi să fie constatată de un organ medical de specialitate.

Împotriva făptuitorului, în astfel de situaţii, se poate lua o măsură de siguranţă cu caracter

medical(obligarea la tratament medical sau internarea într-o instituţie medicală de specialitate).

Beţia involuntară completă

Beţia involuntară completă (provocată independent de voinţa persoanei) constituie o

cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei, dacă făptuitorul, în momentul

săvârşirii contravenţiei, se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa, în stare

de beţie involuntară produsă de alcool sau alte substanţe.

Eroarea de fapt

Eroarea de fapt presupune necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor, în

momentul comiterii contravenţiei, a existenţei unei stări de fapt, situaţii sau împrejurări de care

depinde caracterul contravenţional al unei fapte.

În acest caz, făptuitorul, deşi are capacitate fizică şi psihică în momentul săvârşirii

contravenţiei, el îşi reprezintă greşit realitatea obiectivă deoarece nu cunoaşte anumite stări de

fapt, situaţii sau împrejurări existente în momentul respectiv, ori le cunoaşte greşit, deformat.

Infirmitatea

Infirmitatea este o cauză care, în legislaţia contravenţională, înlătură caracterul

contravenţional al faptei şi operează dacă fapta comisă este în legătură cu această infirmitate.

Această cauză nu operează în legislaţia penală, în sensul că ea nu exonerează de

răspundere juridică persoana infirmă care comite o infracţiune.

Condiţiile infirmităţii:

Infirmitatea să existe în momentul comiterii faptei;

Să existe o legătură de cauzalitate între faptă şi starea de infirmitate;

Fapta să fie prevăzută de legea contravenţională.

61


În ceea ce priveşte cauzele care au efectul de a înlătura caracterul contravenţional al unei

fapte, acestea au fost preluate din dreptul penal. Astfel, legitima apărare, starea de necesitate,

constrângerea fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea, iresponsabilitatea, beţia

şi eroarea de fapt sunt cauze care înlătură atât caracterul penal cât şi caracterul contravenţional al

faptei.

Pe de altă parte, infirmitatea este o cauză caracteristică domeniului contravenţional. În

plus, prin noul Cod penal, legitima apărare şi starea de necesitate vor fi scoase din rândul

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei.

62

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA PENALĂ ŞI RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ

1. Răspunderea penală

1.1. Noţiune

Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice, alături de răspunderea civilă,

administrativă ori disciplinară.

Aceasta este o instituţie juridică fundamentală a dreptului penal, care împreună cu

celelalte două instituţii fundamentale ale acestuia, infracţiunea şi sancţiunea, reprezintă

componentele de bază ale întregului sistem de drept penal1.

În dreptul penal, noţiunea de răspundere penală este abordată într-o dublă accepţiune.

Astfel, în sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţia unei persoane care a

săvârşit o infracţiune de a suporta consecinţele faptei sale, adică aplicarea şi executarea

sancţiunii prevăzute de lege. În sens larg, având în vedere că răspunderea penală se realizează

prin intermediul raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală desemnează atât dreptul

statului, ca reprezentant al societăţii, de a-l trage la răspundere penală pe infractor, de a-i aplica

sancţiunea prevăzută de lege şi de a-l constrânge să o execute, cât şi obligaţia infractorului de a

suporta consecinţele faptei sale – aplicarea şi executarea pedepsei – în vederea asigurării

autorităţii legii şi a restabilirii ordini de drept. În această accepţiune, răspunderea penală se

identifică cu conţinutul raportului penal de constrângere2.

În literatura de specialitate3 răspunderea penală este definită ca fiind “raportul juridic

penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de o parte, şi

infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca

reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica pedeapsa

prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute şi obligaţia

1 Gh. Nistoreanu, op. cit., pg 233.2 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg 368.3 C. Bulai, op. cit. pg. 311.

63

infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea

restabilirii ordini de drept şi a autorităţii legii.”

1.2 Principiile răspunderii penale

Principiile răspunderii penale sunt acele idei directoare şi reguli de drept care se aplică în

întreaga reglementare a răspunderii penale. Acestea, deşi sunt strâns legate de principiile

dreptului penal, prezintă totuşi un caracter specific.

Legalitatea răspunderii penale

Legalitatea răspunderii penale are în vedere atât legalitatea incriminării (prevederea în

lege a condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune) cât şi legalitatea sancţiunilor de drept

penal şi a criteriilor în funcţie de care aceste sancţiuni se individualizează1.

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale

Principiul se regăseşte în dispoziţiile Codului penal şi presupune că răspunderea penală se

întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de legea penală,

comisă cu vinovăţia cerută de lege şi care prezintă pericol social concret al unei infracţiuni.

Semnificaţia acestui principiu constă în aceea că, infracţiunea fiind o faptă gravă, ea

creează pericol social, iar aplicarea de pedepse îşi are menirea să prevină astfel de fapte2.

Principiul personalităţii răspunderii penale

Acest principiu presupune că răspunderea penală revine numai persoanei care a săvârşit

ori a participat la săvârşirea unei infracţiuni ca instigator sau complice. Principiul

responsabilităţii răspunderii penale nu permite cedarea, delegarea sau transmiterea în orice mod a

răspunderii penale unei alte persoane şi nici extinderea efectelor răspunderii penale şi asupra

altor persoane decât aceea a făptuitorului3.

Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi

colectivă, adică pentru fapta unei persoane să răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc.)4.

1 A se vedea D. Ioan şi colab, op. cit, pg 19-20.2 Gh. Nistoreanu şi colab., op. cit., pg. 235 - 236.3 N. Giurgiu, Răspunderea şi sancţiunile de drept penal, Ed. Neuron, Focşani, 1995, pg. 18.4 C. Bulai, op. cit., pg. 321.

64

Umanismul răspunderii penale

Acest principiu este reflectat nu numai în determinarea sistemului de valori ocrotite de

normele penale ci şi de conţinutul constrângerii juridice care trebuie să intervină când se încalcă

obligaţia de conformare faţă de normele penale.

Principiul unicităţii răspunderii penale

Conform acestui principiu, o persoană care a săvârşit o infracţiune nu poate fi trasă la

răspundere penală decât o singură dată. Aceasta nu înseamnă, însă că răspunderea penală nu

poate coexista cu alte forme de răspundere, precum răspunderea civilă, disciplinară etc.

Individualizarea răspunderii penale

Potrivit acestui principiu, răspunderea penală trebuie diferenţiată atât în funcţie de

gravitatea infracţiuni, cât şi în funcţie de persoana infractorului.

Individualizarea răspunderii penale se realizează în trei etape:

Individualizarea legală – este un atribut al legiuitorului şi se materializează prin

fixarea unor pedepse diferite ca natură sau mărime, în raport cu gradul de pericol

abstract pe care îl prezintă fiecare tip de infracţiune;

Individualizarea juridică – se realizează cu prilejul soluţionării cauzei de către

instanţa de judecată. Aceasta individualizează răspunderea penală în sensul că alege

una din sancţiunile pe care legea le prevede şi dozează această sancţiune între limitele

fixate de lege, ţinând cont de pericolul social concret al faptei şi de periculozitatea

făptuitorului;

Individualizarea administrativă – se realizează la locul de executare a sancţiunii de

către administraţia acestuia, presupunând diferenţieri în ceea ce priveşte regimul de

executare a pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal1.

Inevitabilitatea răspunderii penale

Acest principiu presupune că răspunderea penală este o consecinţă inevitabilă a săvârşirii

unei infracţiuni. Se poate spune chiar că inevitabilitatea răspunderii penale are un rol preventiv

mai mare decât cel al răspunderii penale însăşi2.

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 273.2 Idem.

65

Caracterul inevitabil al răspunderii penale este dat de necesitatea restabilirii ordinii de

drept şi a sentimentului de securitate a membrilor societăţii, precum şi de principiul fundamental

al egalităţii tuturor membrilor societăţii în faţa legii penale.

Prescriptibilitatea răspunderii penale

Potrivit acestui principiu, prescripţia înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă

trecerea unui anumit timp prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiuni fără ca infractorul să fi

fost tras la răspundere.

1.3. Cauze care înlătură răspunderea penală

Cauzele care înlătură răspunderea penală pot fi definite ca fiind acele stări, situaţii,

împrejurări ulterioare săvârşirii infracţiunii, expres reglementate de lege, care au ca efect

stingerea dreptului statului de a-l mai trage la răspundere penală pe infractor şi a obligaţiei

acestuia din urmă de a se mai supune răspunderii penale şi sancţiunii pentru infracţiunea

săvârşită.1

Se face distincţia între două categorii de cauze care înlătură răspunderea penală:

Generale: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii

prealabile, împăcarea părţilor;

Speciale (cauze de nepedepsire) care au în vedere conduita infractorului: desistarea şi

împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei de către

participant, denunţarea faptei de către mituitor etc.

Amnistia

Amnistia este un act de clemenţă ce se acordă prin lege de către Parlamentul României,

prin care, în temeiul unor considerente social-politice şi în condiţii anume prevăzute, se înlătură

răspunderea penală pentru infracţiunile ce se încadrează în dispoziţiile sale, săvârşite până la

data adoptării lui.2

Obiectul amnistiei îl constituie infracţiunile săvârşite anterior adoptării actului de

amnistie, determinate prin acest act.

Determinarea sferei de cuprindere a infracţiunilor ce sunt amnistiate se face în cadrul

legii de acordare, prin diferite modalităţi:

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit.,pg. 383.2 Idem, pg. 384 – 387.

66

Prin indicarea textelor de lege care incriminează faptele penale amnistiate;

Prin indicarea maximului special al pedepsei până la care operează amnistia;

Prin indicarea naturii acţiunii (de exemplu, la regimul vamal).

Amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate

prin hotărârea de condamnare. De asemenea, ea nu produce efecte asupra despăgubirilor civile

sau cheltuielilor judiciare stabilite prin hotărârea de condamnare, care pot fi puse în executare

potrivit legii civile.

Amnistia are caracter obligatoriu, astfel încât organele competente trebuie să aplice din

oficiu dispoziţiile legii de amnistie, iar persoana condamnată nu poate să refuze amnistia1.

Prescripţia răspunderii penale

Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a

obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei săvârşite, ca efect al trecerii

uni interval de timp, anume determinat prin dispoziţii legale.2

Prescripţia răspunderii penale - spre deosebire de prescripţia pedepsei - operează prin

simpla trecere a timpului, fără a se cere îndeplinirea vreunei condiţii active, cum ar fi buna

conduită a infractorului.

Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă faptul că prescripţia îşi

produce automat efectul, înlăturând posibilitatea aplicării sancţiunilor de drept penal.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt următoarele:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă

sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii între 10 şi

15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii între 5 şi

10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii între 1 şi 5

ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu

depăşeşte 1 an sau amenda.

1 Gh. Nistoreanu şi colab., op. cit., pg. 246-247.2 Idem, pg. 247-249.

67

Termenele de prescripţie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data

săvârşirii infracţiunii, erau minori.

Lipsa plângerii prealabile

Instituţia plângerii prealabile reprezintă o excepţie de la principiul oficialităţii procesului

penal, justificată de anumite raţiuni de politică penală şi constă în posibilitatea oferită de lege

persoanei vătămate de a decide dacă sesizează sau nu organele competente în vederea tragerii la

răspundere penală a făptuitorului1.

Pentru a determina tragerea la răspundere penală a infractorului, plângerea prealabilă

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:

a. să fie vorba de infracţiuni pentru care legea prevede că acţiunea penală se pune în

mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

b. plângerea prealabilă trebuie făcută de persoana vătămată;

c. plângerea prealabilă trebuie făcută în condiţii legale, adică în condiţii care privesc

forma, locul şi termenul introducerii acesteia.

Plângerea prealabilă lipseşte atunci când:

deşi cunoaşte fapta şi pe făptuitor, persoana vătămată nu se foloseşte de dreptul de a

introduce o astfel de plângere;

s-a introdus plângerea prealabilă fără respectarea condiţiilor legale: după expirarea

termenului prevăzut de lege; de către o altă persoană decât cea îndreptăţită potrivit

legii; fără menţionarea datelor cu caracter esenţial pentru o sesizare valabilă,

prevăzute de Codul penal.

Retragerea plângerii prealabile

Retragerea plângerii prealabile reprezintă acea cauză legală de înlăturare a răspunderii

penale, care constă în manifestarea unilaterală de voinţă a persoanei vătămate printr-o

infracţiune a cărei acţiune penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, de a-şi retrage, în

condiţiile legii, plângerea făcută.2

Condiţiile necesare pentru ca retragerea plângerii prealabile să înlăture răspunderea

penală sunt:

a. Retragerea să fie făcută de către persoana vătămată care a făcut plângerea;

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 394-397. 2 Idem, pg. 398-399.

68

b. Retragerea plângerii prealabile trebuie să intervină înainte de pronunţarea hotărârii

judecătoreşti definitive;

c. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie expresă, declarată în mod explicit şi

formal;

d. Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, în sensul că

trebuie să privească atât latura penală cât şi latura civilă a cauzei.

Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor reprezintă actul de înţelegere între făptuitor şi persoana vătămată

prin care, în condiţiile legii şi pentru anumite infracţiuni, se înlătură răspunderea penală şi

consecinţele civile ale faptei.1

Condiţiile împăcării părţilor sunt:

a. să intervină în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede expres această modalitate

de stingere a acţiunii penale prin menţiunea “împăcarea părţilor înlătură răspunderea

penală”;

b. împăcarea trebuie să se facă între persoanele implicate în conflictul de drept penal,

adică între partea vătămată şi infractor;

c. împăcarea trebuie să fie personală, adică să precizeze persoanele care s-au înţeles să

pună capăt conflictului dintre ele;

d. împăcarea trebuie să fie expresă;

e. împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă;

f. împăcarea trebuie să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

2. Răspunderea contravenţională

2.1. Noţiune

Răspunderea contravenţională este una dintre formele răspunderii juridice, alături de

răspunderea penală, răspunderea disciplinară, răspunderea civilă etc.

2.2 Principii

1 V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 400-402.

69

Răspunderea contravenţională este guvernată de următoarele principii2:

Contravenţia este unicul temei al răspunderii contravenţionale

Fără săvârşirea unei contravenţii nu se poate naşte un raport juridic de constrângere

contravenţională. Propunerile de renunţare la instituţia răspunderii, formulate în domeniul

dreptului penal, nu pot fi acceptate, deşi sunt inspirate din dreptul european occidental.

Răspunderea juridică de orice natură, este o instituţie necesară ce nu poate fi înlăturată total din

lege deoarece un premoment necesar aplicării sancţiunilor este acela al verificării existenţei

elementelor raportului juridic ce se naşte în urma comiterii unor fapte ilicite. Deci, raportul

juridic de răspundere are o existenţă reală şi este necesar în opera de aplicare a legii.

Principiul răspunderii contravenţionale personale

În dreptul contravenţional, la fel ca şi în cel penal, răspunderea este personală. Acest

principiu are efecte şi asupra sancţiunilor care nu pot fi aplicate decât persoanei care a comis

contravenţia. Odată cu încetarea existenţei subiectului pasiv2 încetează şi răspunderea. Alte

ramuri de drept acceptă şi răspunderea pentru fapta altei persoane3.

Principiul personalităţii răspunderii contravenţionale nu este consacrat în mod expres în

legislaţia contravenţională, dar el se degajă din întreaga reglementare a contravenţiilor şi

sancţiunilor specifice.

Principiul individualizării răspunderii contravenţionale

În dreptul contravenţional, răspunderea trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea

contravenţiei, periculozitatea contravenientului şi împrejurările în care fapta a fost comisă pentru

a se realiza prevenirea contravenţiilor şi reeducarea contravenienţilor.

Principiul individualizării răspunderii contravenţionale este dedus din întreaga

reglementare referitoare la sancţiunile contravenţionale, individualizarea aplicării sancţiunilor

contravenţionale, răspunderea contravenţională a minorilor sau persoanelor juridice şi

individualizarea executării sancţiunilor contravenţionale.

Individualizarea răspunderii contravenţionale are loc în trei etape:

etapa legiferării (efectuată de legiuitor);

2 A se vedea M. A. Hotca, op. cit., pg. 304-309.2 Decesul persoanei fizice sau încetarea fiinţei persoanei juridice.3 De exemplu, răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, în dreptul civil.

70

etapa aplicării sancţiunilor contravenţionale (efectuată de agenţii constatatori şi de

judecători);

etapa executării sancţiunilor contravenţionale (efectuată de organele de executare a

creanţelor bugetare, administraţia locurilor unde se execută sancţiunile

contravenţionale şi autorităţile publice abilitate în domeniul prestării activităţii în

folosul comunităţii).

Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale

Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale se referă la faptul că sancţionarea

contravenientului este implacabilă, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege. Dacă în

dreptul privat, de regulă, funcţionează principiul disponibilităţii acţiunii civile, în dreptul

contravenţional, de regulă, funcţionează principiul indisponibilităţii acţiunii contravenţionale.

Acest principiu îşi are justificarea în necesitatea restabilirii ordini sociale care a fost perturbată

de contravenţia săvârşită, întrucât viaţa în societate nu mai poate continua în siguranţă fără

intervenţia constrângerii statale.

Acest principiu cunoaşte şi excepţii, admise datorită unor raţiuni de politică juridică. În

acest context amintim, de pildă, prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale; lipsa plângerii

prealabile; împăcarea părţilor; retragerea plângerii prealabile; moartea contravenientului etc.

Principiul unicităţii răspunderii contravenţionale

Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvârşit contravenţia i se pot aplica doar o dată

sancţiuni contravenţionale pentru una şi aceeaşi contravenţie. Principiul unicităţii răspunderii

contravenţionale nu exclude cumularea răspunderii contravenţionale cu celelalte forme de

răspundere. Răspunderea contravenţională poate coexista cu orice altă formă de răspundere

juridică, cum ar fi: răspunderea civilă, răspunderea disciplinară etc.

Principiul analizat nu se opune însă cumulării mai multor sancţiuni contravenţionale dacă

aplicarea acestora are raţiuni diferite. De exemplu, se pot cumula o sancţiune contravenţională şi

una sau mai multe sancţiuni complementare.

2.3. Cauzele care exclud aplicarea sancţiunilor contravenţionale

71

Noţiune

Legea contravenţională prevede unele circumstanţe a căror apariţie face ca principiul

inevitabilităţii răspunderii contravenţionale să fie ştirbit. În acest sens sunt instituie mai multe

cauze care exclud răspunderea contravenţională. Altfel spus, cu toate că fapta este contravenţie,

consecinţa – aplicarea sancţiunii contravenţionale - nu mai are loc. După sfera de aplicare,

cauzele care exclud răspunderea contravenţională sunt generale şi speciale. Cauzele generale

sunt reglementate în O.G. nr. 2/2001, iar cele speciale sunt reglementate în legi contravenţionale

speciale sau legi necontravenţionale cu norme contravenţionale.1

Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale

Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale poate fi definită ca fiind acea cauză care

exclude răspunderea contravenţională datorită nerealizării acesteia în termenele stabilite de lege.

Prescripţia produce efecte numai pentru viitor – ex nunc – nu şi pentru trecut – ex tunc – şi nu

are nici o consecinţă asupra acţiunii civile. Acţiunea civilă este guvernată de reguli proprii,

inclusiv cele privind prescripţia2.

Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este o cauză ce stinge raportul juridic

contravenţional de conflict, deoarece acesta nu a fost rezolvat într-o perioadă de timp rezonabilă.

Pentru a fi eficientă răspunderea contravenţională trebuie să intervină într-un moment cât mai

apropiat de cel al comiterii contravenţiei. Realizarea tardivă a tragerii la răspundere

contravenţională înseamnă o nouă aducere în cadrul spiritului social a faptei ce deja fusese uitată

de societate. Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este soluţia la acele cazuri când

organele competente nu reuşesc, într-un timp optim, să restabilească ordinea de drept încălcată.

Răspunderea contravenţională trebuie realizată prompt, din punct de vedere substanţial şi

operativ din prismă procesual - contravenţională. Contravenienţii trebuie descoperiţi repede,

judecaţi operativ şi sancţionaţi prompt.

Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data

săvârşirii faptei. În cadrul contravenţiilor continue, termenul prevăzut de lege curge de la data

constatării faptei. Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie

contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în faţa

organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a

făcut înăuntrul termenelor de prescripţie. Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost

1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 3152 Idem.

72

aplicată în termen de 1 an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se

dispune altfel. Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea

sancţiunilor contravenţionale.

Lipsa plângerii prealabile

Prin excepţie de la principiul oficialităţii tragerii la răspundere contravenţională,

legiuitorul a lăsat persoanei vătămate disponibilitatea tragerii la răspundere a contravenientului.

Aplicarea sancţiunii contravenţionale este condiţionată de formularea unei plângeri prealabile

numai în cazurile expres prevăzute de lege1.

Plângerea prealabilă trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în lipsa cărora aceasta este

considerat că nu a fost formulată. Condiţiile se referă la identitatea celui care formulează

plângerea, la capacitatea sa şi la alte elemente privitoare la faptă şi făptuitor.

Plângerea prealabilă lipseşte:

- când persoana vătămată nu a formulat deloc plângere;

- când plângerea a fost formulată după expirarea termenului;

- când plângerea a fost formulată de o altă persoană decât persoana vătămată.

Retragerea plângerii prealabile

Depunerea plângerii prealabile este o manifestare de voinţă revocabilă. Una dintre

modalităţile de revocare a plângerii prealabile este retragerea acesteia. Retragerea plângerii

prealabile este un act juridic unilateral prin care persoana vătămată, după formularea plângerii

prealabile, retractează această plângere.

Pentru a fi valabilă, retragerea plângerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii2:

- să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;

- să intervină între partea vătămată şi contravenient;

- să fie totală şi necondiţionată;

- să intervină până la rămânerea irevocabilă a actului de constatare a contravenţiei.

1 M. A. Hotca, op. cit.,pg. 316.2 Idem, pg. 317.

73

Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor este acel act juridic bilateral intervenit între persoana vătămată şi

contravenient, în cazul în care legea permite, prin care aceştia convin total şi necondiţionat să

stingă raportul juridic contravenţional de conflict.

Pentru a produce efecte juridice, împăcarea părţilor trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

să aibă loc în cazurile prevăzute de lege;

să intervină între partea vătămată şi contravenient;

să fie totală şi necondiţionată;

să intervină până la rămânerea irevocabilă a actului de constatare a contravenţiei.

Moartea contravenientului şi încetarea existenţei persoanei juridice

Decesul contravenientului este o cauză ce determină stingerea raportului de represiune

contravenţională. Moartea făptuitorului face imposibilă aplicarea sancţiunii contravenţionale

deoarece, spre deosebire de alte forme de răspundere juridică, răspunderea contravenţională este

personală şi nu se transmite pe cale de succesiune.

Încetarea existenţei persoanei juridice este, de asemenea, o cauză de neaplicare a

sancţiunii contravenţionale sau de stingere a raportului contravenţional de constrângere. Motivul,

şi în acest caz, este regula personalităţii răspunderii contravenţionale1.

Înlocuirea răspunderii contravenţionale cu răspunderea administrativă disciplinară

Înlocuirea răspunderii contravenţionale cu o răspundere administrativ-disciplinară are loc

în cazul în care contravenientul are calitatea de militar.

Dacă prin contravenţia săvârşită de un militar în termen s-a produs o pagubă sau dacă

sunt bunuri supuse confiscării, organul competent potrivit legii va stabili despăgubirea pe bază

de tarif şi va dispune asupra confiscării. Câte o copie de pe procesul-verbal se comunică

contravenientului, părţii vătămate şi celui căruia îi aparţin bunurile confiscate.

3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni

Analizând cele două răspunderi, vom observa că, atât răspunderea penală, cât şi cea

contravenţională se bazează pe anumite principii şi prezintă cauze comune care înlătură

răspunderea penală, respectiv contravenţională.

1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 318.

74

Pe de altă parte, dacă în materie de drept penal, persoana fizică este singura care

răspunde, în ceea ce priveşte domeniul contravenţional, pot răspunde atât persoana fizică, cât şi

persoana juridică. În noul Cod penal, legiuitorul va introduce şi răspunderea persoanei juridice;

de asemenea, va fi scoasă din prevederile Codului penal înlocuirea răspunderii penale.

CAPITOLUL IV

SANCŢIUNILE

1. Sancţiunile de drept penal

1.1 Noţiune

Sancţiunile de drept penal sunt nişte măsuri de constrângere care se aplică în urma

săvârşirii faptelor interzise de legea penală pentru a se restabili ordinea de drept. Ele constau în

privaţiuni, îngrădiri, suferinţe la care este obligat cel care încalcă normele penale.

În acelaşi timp, sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie importantă a dreptului

penal alături de infracţiune şi de răspunderea penală. Sancţiunile sunt consecinţa stabilirii

răspunderii penale, iar răspunderea penală este consecinţa săvârşirii unei infracţiuni.1

Codul penal reglementează următoarele categorii de sancţiuni de drept penal:

Pedepsele;

Măsurile educative;

Măsurile de siguranţă.

1.2 Pedepsele

1 C. Bulai, op. cit., pg. 276.

75

Noţiune

Pedeapsa reprezintă cea mai importantă categorie de sancţiuni de drept penal şi este

definită de Codul penal ca fiind o măsură de constrângere aplicată în scopul reeducării

condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Trăsăturile esenţiale

Din analiza definiţiei pedepsei rezultă trăsăturile esenţiale1 ale sale şi anume:

1. Pedeapsa este o măsură de constrângere, care implică o anumită suferinţă impusă

infractorului, ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de aceasta. Constrângerea este de

esenţa pedepsei şi este determinată de necesitatea apărării valorilor periclitate prin

infracţiune.

2. Pedeapsa este un mijloc de reeducare. Constrângerea pe care o implică pedeapsa nu este

opusă caracterului educativ al acesteia ci este un mijloc sau un instrument de continuare, în

condiţii speciale, a procesului educativ.

3. Pedeapsa este prevăzută de lege pentru o anumită infracţiune.

În această trăsătură se reflectă nu numai principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal dar şi

legătura organică dintre pedeapsă, răspundere penală şi infracţiune, pedeapsa fiind consecinţa

infracţiunii prin intermediul răspunderii penale. Nu există pedeapsă în general, ci numai

pedeapsă ca sancţiune pentru o anumită infracţiune.

4. Pedeapsa se aplică infractorului, adică numai unei persoane care a săvârşit o infracţiune. In

această trăsătură se reflectă caracterul personal al pedepsei, care nu poate fi aplicată decât

infractorului. În caz de deces al condamnatului înainte de executarea pedepsei, aceasta nu se

transmite asupra moştenitorilor.

5. Pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Această trăsătură

exprimă încrederea în aptitudinea pedepsei de a determina schimbarea mentalităţii

condamnatului în aşa fel încât să nu mai săvârşească alte infracţiuni.

6. Pedeapsa se aplică numai de instanţele de judecată, ca organe specializate ale puterii

judecătoreşti.

Scopul pedepsei

Pedeapsa are drept scop:

1 C. Niculeanu, op. cit., pg. 279-280.

76

Prevenţia specială prin care se urmăreşte evitarea comiterii de noi infracţiuni de către

condamnat.

Prevenţia generală - ca urmare a aplicării pedepsei concrete celor care au săvârşit

infracţiuni, alte persoane care ar fi tentate să comită fapte penale se abţin cunoscând

sancţiunile aplicate anterior.

Funcţiile pedepsei

Pedeapsa îndeplineşte următoarele funcţii:

a. funcţia de constângere;

b. funcţia de reeducare;

c. funcţia de exemplaritate;

d. funcţia de eliminare.

Potrivit Codului penal, pedeapsa este o măsură de constrângere aplicată în scopul

reeducării condamnatului şi al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Executarea pedepsei nu

trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească persoana condamnatului.1

Categorii de pedepse

Potrivit art. 53 Cod penal, pedepsele care se aplică persoanei fizice 2 sunt: pedepse

principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii.

Pedepsele principale sunt:

a) detenţiunea pe viată;

b) detenţiunea între 15 zile şi 30 de ani;

c) amenda între 100 lei şi 5000 lei;

Potrivit aceluiaşi art. 53 Cod penal, pedepsele complementare sunt:

a) interzicerea exerciţiului unor drepturi de la un an la 10 ani;

b) degradarea militară.

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea unor drepturilor anume prevăzute de lege.

Pedepsele principale

1 Art. 52 Cod penal.2 Noul Cod penal va introduce şi răspunderea persoanei juridice şi, în consecinţă, sancţiuni aplicabile acesteia.

77

Pedeapsa principală este acea sancţiune proprie dreptului penal pe care instanţa de

judecată o poate aplica drept sancţiune unică pentru acţiunea săvârşită.

Pedepsele principale nu se pot aplica concomitent pentru aceeaşi infracţiune, însă este

posibilă aplicarea lor alternativă (detenţie pe viaţă sau închisoare, închisoare sau amendă).

Detenţiunea pe viaţă

Detenţiunea pe viaţă este pedeapsa principală pentru infracţiuni deosebit de grave. Ea a

fost introdusă în Codul penal ca pedeapsă principală, ca urmare a abolirii pedepsei cu moartea.

Închisoarea

Închisoarea este acea pedeapsa principală care constă în privarea de libertate a

condamnatului pe o durată determinată de timp (între 15 zile-30 de ani). Ea poate fi prevăzută ca

pedeapsă unică, dar poate fi şi alternativă cu detenţiunea pe viaţă sau cu amenda.

Prin aplicarea închisorii, condamnatul este izolat de societate, de familie, este scos din

mediul său de viaţă pe o perioadă determinată de timp, stabilită prin hotărârea de condamnare

definitivă1.

Limitele generale ale pedepsei închisorii sunt cuprinse între 15 zile şi 30 de ani, iar în

partea specială a Codului închisoarea este prevăzută în limita maximă specială de 25 de ani, care

poate fi depăşită până la maximul general de 30 de ani, în prezenţa cauzelor şi a circumstanţelor

de agravare.

Pedeapsa închisorii poate fi executată în regim de deţinere(penitenciar), dar şi în stare de

libertate(la locul de muncă, cu suspendare condiţionată a executării acesteia).

Amenda penală

Amenda este pedeapsa principală pecuniară şi constă într-o sumă de bani pe care

condamnatul este obligat să o plătească statului.

Aceasta este prevăzută în Codul penal ca pedeapsă alternativă cu închisoarea, iar în legi

speciale este prevăzută şi ca pedeapsă unică. Amenda penală este cea mai blândă pedeapsă

principală, iar funcţia ei de constrângere se realizează prin diminuarea patrimoniului

condamnatului.

1 V. Mirişan, op. cit., pg. 170.

78

Ori de câte ori legea prevede că o infracţiune se pedepseşte numai cu amendă, fără a-i

arăta limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10000 lei.2

Dacă legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arăta limitele, alternativ cu pedeapsa

închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de

15000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un

an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30000 lei.

În caz de aplicare a cauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate

să depăşească limitele generale.

Amenda se stabileşte ţinându-se seama de dispoziţiile art. 72 Cod penal, fără a-l pune însă

pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea,

învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale.

Dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credinţă de la executarea amenzii, instanţa poate

înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracţiunea

săvârşită, ţinând seama de partea din amendă care a fost achitată.

Pedepsele complementare

Pedepsele complementare au menirea de a completa represiunea instituită prin pedeapsa

principală şi se aplică de către instanţă numai pe lângă o pedeapsă principală. Acestea sunt

interzicerea unor drepturi şi degradarea militară2.

Potrivit Codului penal, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în

interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice şi în funcţii elective3 publice;

dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat ;

dreptul de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesie sau de a desfăşura o activitate de

natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii ;

drepturile părinteşti ;

dreptul de a fi tutore sau curator.

Codul penal permite judecătorului să dispună luarea unora sau a uneia dintre pedepsele

complementare, fie luarea tuturor acestor pedepse.

2 Art. 63, Cod penal.2 V. Mirişan, op. cit., pg. 172.3 Noul Cod penal va introduce termenul de funcţii eligibile în loc de funcţii elective.

79

Pedepsele accesorii

Pedeapsa accesorie constă în interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de articolul .6

Cod penal şi decurge din detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii, fiind luată pe durata

executării acestor pedepse1. Astfel, condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii

atrage de drept interzicerea drepturilor menţionate din momentul în care hotărârea de

condamnare a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală

sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei.

Noul Cod penal, prin art.79, prevede că pe durata amânării sau întreruperii executării

pedepsei privative de libertate, condamnatul poate să-şi exercite drepturile părinteşti şi dreptul de

a fi tutore sau curator, în afară de cazul în care aceste drepturi au fost anume interzise

condamnatului prin hotărârea judecătorească.

1.3. Cauzele care înlătură executarea pedepsei sau consecinţele condamnării

În Partea generală a Codului penal sunt reglementate instituţiile de înlăturare a pedepsei,

fie ca efect al scurgerii unui interval mare de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii

judecătoreşti de condamnare, fie ca efect al voinţei organelor puterii de stat.2

În dreptul penal sunt reglementate două astfel de cauze şi anume : graţierea şi

prescripţia. Acestea se deosebesc de cauzele care înlătură răspunderea penală, întrucât ele

determină numai neexecutarea pedepsei, iar condamnările rămân ca antecedente penale.

2. Sancţiunile contravenţionale

2.1. Noţiune

Prin sancţiune contravenţională se înţelege o măsură de constrângere sau reeducare, care

se aplică contravenientului în scopul îndreptării acestuia şi prevenirii săvârşirii contravenţiilor.

Deşi, idealul este ca toţi destinatarii normelor juridice să se conformeze acestora, în realitate, o

parte dintre subiectele raporturilor de conformare nesocotesc normele juridice contravenţionale.

Pentru restabilirea ordinii ca ultima ratio, legiuitorul a delegat organelor sale competente

atribuţia de a aplica sancţiuni destinatarilor care încalcă perceptele normelor contravenţionale.

1 Idem, pg.173.2 A se vedea V. Dobrinoiu şi colab., op. cit., pg. 606.

80

Sancţiunile contravenţionale, ca de altfel orice specie de sancţiune juridică, trebuie

constatate şi aplicate de organele competente – agenţi constatatori sau instanţe1.

2.2. Categorii de sancţiuni contravenţionale

Cadrul general al sancţiunilor contravenţionale se găseşte în O.G. nr. 2/2001, modificată

şi completată şi O.G. nr. 55/2002. Potrivit art. 5 din O.G. nr. 2/2001, sancţiunile contravenţionale

sunt principale şi complementare.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt:

a) avertismentul;

b) amenda contravenţională;

c) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;2

Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţie;

b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de

exercitare a unei activităţi;

c) închiderea unităţii;

d) blocarea contului bancar;

e) suspendarea activităţii agentului economic;

f) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de

comerţ exterior, temporar sau definitiv;

g) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.

Sancţiunile contravenţionale principale

Avertismentul

Una dintre cele mai blânde sancţiuni contravenţionale principale este avertismentul.3

Conform art. 7 din O. G. nr. 2/2001, modificată şi completată ulterior, avertismentul constă în

1 M. A. Hotca, op. cit., pg. 328.2 Închisoarea contravenţională a fost scoasă din rândul sancţiunilor contravenţionale, prin O.U.G. nr. 108/24.10.2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale.3 M. A. Hotca, op. cit., pg. 330-332.

81

atenţionarea verbală a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite, însoţită

de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale. Avertismentul se aplică în cazul în care fapta

este de o gravitate redusă, putându-se aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi

sancţionare a contravenţiei nu prevede această sancţiune.

Avertismentul este, ca natură, o sancţiune pur morală aplicabilă unor contravenţii ce

prezintă un grad de pericol social redus, iar contravenienţii o periculozitate scăzută.

Potrivit art. 38 din O.G. nr. 2/2001, avertismentul se adresează oral atunci când

contravenientul este prezent la constatarea contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul

constatator. În celelalte cazuri, avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-

verbal de constatare a contravenţiei cu rezoluţia corespunzătoare.

Dată fiind natura morală a sancţiunii avertismentului, aplicarea acesteia ar trebui să se

facă, în toate cazurile, în prezenţa contravenientului, altminteri nu şi-ar atinge scopul, respectiv

determinarea unei schimbări de atitudine din partea celui sancţionat.

Amenda contravenţională

Amenda este sancţiunea contravenţională cu caracter administrativ şi constă în

obligarea contravenientului de a plăti o sumă de bani, care se face venit la bugetul de stat sau la

bugetul administraţiei publice locale.

În mod obişnuit, actele normative prevăd limite minime şi maxime ale amenzilor care au

anumite sume fixe; sunt însă şi acte normative care în locul sumelor fixe prevăd procente.

De reţinut că amenda contravenţională nu atrage, spre deosebire de cea penală, decăderi

sau interdicţii pentru persoanele sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze

asupra unei viitoare sancţionări a persoanei în cauză1.

Amenzile aplicate în temeiul unei legi sau al unei hotărâri a Guvernului se fac venit la

bugetul de stat în cotă de 75%, diferenţa revenind unităţii din care face parte agentul constatator.

Această sumă se reţine integral ca venit extrabugetar, cu titlu permanent şi va fi repartizată

pentru dotarea cu mijloace specifice activităţilor din domeniu.

Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

Obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul colectivităţii este o

sancţiune contravenţională recent introdusă între sancţiunile contravenţionale.

1 G. Şimu şi colab., op. cit., pg. 13.

82

Aplicarea acestei sancţiuni se face, potrivit O.G. nr. 2/2001 modificată şi completată

ulterior, de către instanţa judecătorească dacă există consimţământul contravenientului şi dacă

este prevăzută ca sancţiune de actul normativ încălcat.

Sancţiunea privind prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se execută după orele de

program ale contravenientului, pe o durată între 50 şi 300 de ore, de maximum 3 ore pe zi în

zilele lucrătoare, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi.

Dacă contravenientul are posibilitatea să execute sancţiunea pe durata fiecărei zile din

cursul săptămânii şi primăria poate supraveghea activitatea contravenientului, durata maximă

este de 8 ore pe zi. Aducerea la îndeplinire a mandatului de executare a sancţiunii revine

primarului care stabileşte de îndată conţinutul activităţii ce urmează a fi prestată de

contravenient1.

Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii poate fi aplicată numai dacă

există consimţământul contravenientului. Activitatea în folosul comunităţii se prestează în

domeniul serviciilor publice, pentru întreţinerea locurilor de agrement, a parcurilor şi a

drumurilor, păstrarea curăţeniei şi igienizarea localităţilor, desfăşurarea de activităţi în folosul

căminelor pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi al

altor aşezăminte social-culturale2.

Sancţiuni complementare ce se aplică în cazul săvârşirii contravenţiilor

Există unele contravenţii pentru care actul normativ prevede pe lângă sancţiunile

principale şi aplicarea unor sancţiuni complementare, de siguranţă sau reparatorii care sunt

următoarele:

confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;

suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a unei

activităţi;

închiderea unităţii;

blocarea contului bancar;

suspendarea activităţii agentului economic.

retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ

exterior, temporar sau definitiv;

desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

1 G. Şimu şi colab., op. cit., pg. 13.2 M. A. Hotca, op. cit., pg. 336.

83

Cele mai frecvente sancţiuni complementare prevăzute de actele normative în care

competenţa de aplicare şi sancţionare revine poliţiştilor sunt:

a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;

b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de

exercitare a unei activităţi;

c) suspendarea activităţii agentului economic.

2.3. Cauzele care exclud executarea sancţiunilor contravenţionale

Cauzele care exclud executarea sancţiunilor contravenţionale sunt stări, situaţii sau

împrejurări, care au ca efect imposibilitatea executării sancţiunilor contravenţionale. Acestea

nu trebuie confundate cu cele care fac imposibilă aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Pe de

altă parte, aceste cauze nu se identifică nici cu cele care exclud existenţa contravenţiei.

Cauzele care exclud executarea sancţiunilor contravenţionale sunt:

prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale;

insolvabilitatea contravenientului;

graţierea.

3. Delimitarea contravenţiilor de infracţiuni

După cum am văzut, în ceea ce priveşte sancţiunile contravenţionale, acestea se

diferenţiază clar de sancţiunile de drept penal.

În primul rând, se poate observa faptul că pedepsele accesorii sunt specifice dreptului

penal, nefăcând parte şi din rândul sancţiunilor contravenţionale.

De asemenea, am putut observa că amenda contravenţională nu atrage, spre deosebire de

cea penală, decăderi sau interdicţii pentru persoanele sancţionate şi nici nu constituie antecedent

care să influenţeze asupra unei viitoare sancţionări a persoanei în cauză. Pe de altă parte,

sancţiunea specifică dreptului penal este închisoarea (privarea de libertate), în timp ce, în cazul

contravenţiilor, sancţiunea utilizată cel mai des este amenda.

Pedepsele penale sunt aplicate de către instanţele judecătoreşti, în timp ce sancţiunile

contravenţionale sunt aplicate de către autorităţile administraţiei publice.

84

Un alt aspect important este acela că printre cauzele care exclud executarea sancţiunilor

contravenţionale se numără şi insolvabilitatea contravenientului, cauză neîntâlnită în dreptul

penal.

Codul penal nu reglementează încă, după cum am văzut, şi răspunderea penală a

persoanei juridice, astfel că, aceasta nu poate fi sancţionată prin aplicarea unor pedepse de drept

penal. Pe de altă parte, în materie contravenţională sunt reglementate sancţiuni aplicabile

persoanei juridice.

Un aspect important de semnalat este că prin Noul Cod penal se va introduce în rândul

pedepselor principale şi munca în folosul comunităţii, sancţiune care există la ora actuală în

materie contravenţională.

85

CAPITOLUL V

FAPTE ALE FUNCŢIONARILOR PUBLICI CARE CAD SUB INCIDENŢA LEGII

PENALE / CONTRAVENŢIONALE

1. Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii penale

Aspecte generale

Răspunderea funcţionarilor publici pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau

în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă, se angajează potrivit legii penale.

Codul penal prevede unele infracţiuni care pot fi comise în general numai de către un

funcţionar public şi anume: sustragerea sau distrugerea de înscrisuri (art. 242 alin (3)), abuzul în

serviciu contra intereselor persoanelor (art. 246), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

(art. 247), abuzul în serviciu contra intereselor generale (art. 248), abuzul în serviciu în formă

calificată (art. 248), neglijenţa în serviciu (art. 249), purtarea abuzivă (art. 250), omisiunea

sesizării organelor judiciare (art. 263) şi falsul intelectual (art. 289)1. Pe lângă acestea, mai sunt

unele infracţiuni care pot fi săvârşite atât de funcţionarul public, cât şi de ceilalţi funcţionari:

delapidarea (art. 215), luarea de mită (art. 254) şi primirea de foloase necuvenite (art. 256).

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri

Potrivit prevederilor Codului penal sustragerea ori distrugerea unui dosar, registru,

document sau orice alt înscris care se află în păstrarea ori deţinerea unui organ ori a unei

1 Potrivit dispoziţiilor Codului penal, dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionarii publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime.

86

instituţii de stat sau a unei unităţi din cele la care se referă art. 145 se pedepseşte cu închisoare

de la 3 luni la 5 ani.

Distrugerea din culpă a vreunuia dintre înscrisurile enumerate mai sus, care prezintă o

valoare artistică, ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare, se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Dacă aceste fapte sunt săvârşite de un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de

serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se majorează cu un an.

Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor

Codul penal prevede că fapta functionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de

serviciu, cu ştiinţă nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta

cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 6

luni la 3 ani.

Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi

Art. 247 alin (1) al Codului penal prevede că îngrădirea de către un funcţionar public a

folosinţei sau a exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, ori crearea pentru acesta a unor

situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie, se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Abuzul în serviciu contra intereselor publice

Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, cu ştiinţă, nu

îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare

însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele

la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoarea de la

6 luni la 5 ani1.

Abuzul în serviciu în formă calificată

Art. 248 alin(1) al Codului penal prevede că faptele prevăzute în art. 246-248, săvârşite

de funcţionari publici, dacă au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de

la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

1 Art. 248, Cod penal.

87

Neglijenţa în serviciu

Potrivit art. 249 Cod penal, încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei

îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a

cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei

alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă în patrimoniul acesteia ori o

vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la o

lună la 2 ani sau cu amendă.

Dacă a avut consecinţe deosebit de grave, fapta se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10

ani.

Purtarea abuzivă

Întrebuinţarea de expresii jignitoare fată de o persoană, de către un funcţionar public în

exercitarea atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu

amendă1.

Lovirea sau alte acte de violentă săvârşite în condiţiile de mai sus se pedepseşte cu

închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Omisiunea sesizării organelor judiciare

Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în

legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a

procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.2

În cazul în care fapta este săvârşită de către un funcţionar public cu atribuţii de conducere

sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

Falsul intelectual

Art. 289, Cod penal prevede că falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul întocmirii

acestuia, de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea

unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a

insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

1 Art. 250, Cod penal.2 Art. 263, Cod penal.

88

Delapidarea

Potrivit Codului penal, însuşirea, folosirea ori traficarea, de către un funcţionar, în

interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le

administrează, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 15 ani.

În cazul în care delapidarea a avut consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este

închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Luarea de mită

Fapta funcţionarului public care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte

foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în

scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle

sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu

închisoare de la 3 la 12 ani si interzicerea unor drepturi1.

În cazul în care fapta a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani si interzicerea unor drepturi.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar

dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Primirea de foloase necuvenite

Primirea de către un funcţionar public, direct sau indirect, de bani ori alte foloase, după

ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale si la care era obligat în temeiul acesteia, se

pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani 2.

Banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc,

condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

2. Fapte ale funcţionarilor publici care cad sub incidenţa legii contravenţionale

Potrivit alin. (1) al art. 71 din Legea nr. 188/1999, răspunderea contravenţional-

administrativă a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o

contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu. Deşi legea nu prevede, atât

contravenţia, cât şi sancţiunea administrativă aplicabilă acesteia trebuie să fie prevăzută într-o

1 Art. 254, Cod penal.2 Art. 256, Cod penal.

89

lege, o hotărâre a Guvernului sau hotărâre a consiliilor locale sau judeţene1. Astfel, de exemplu,

conform alin. (1) al art. 47 din Legea datoriei publice, nr. 81/1999, constituie contravenţie a)

nerespectarea de către funcţionarul public al autorităţii statului competente să contracteze

împrumuturi de stat documentelor prin care s-au contractat împrumuturi generatoare de datorie

publică în termenele stabilite de Ministerul Finanţelor Publice. De asemenea, constituie

contravenţie prevăzută de art. 62 alin (1) lit. g) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de

stare civilă, neverificarea de către ofiţerul de stare civilă a realităţii conţinutului declaraţiilor şi

a neconcordanţei acestora cu actele de identitate, certificatele de stare civilă şi celelalte

înscrisuri prezentate.

În acţiunea contra poluării sau aceea a asigurării salubrităţii este necesar să fie instituite

drept contravenţii neîndeplinirea obligaţiilor care revin şi persoanelor juridice şi în primul rând

funcţionarilor acestora, pentru că altfel, activitatea lor sub anumite aspecte poate fi dăunătoare

relaţiilor sociale, afectând colectivitatea2. De exemplu, decizia conducătorului ori a altui

funcţionar public de a evacua apele reziduale neepurate ale unui agent economic, sau instituţiei

de cercetare, într-o apă curgătoare. Aceasta reprezintă o exercitare în mod abuziv sau cu

neglijenţă a funcţiilor respective, încălcându-se norme juridice care protejează relaţiile sociale,

astfel încât, în ultimă fază, aceste persoane trebuie să suporte sancţiunea contravenţională.

Actele normative care reglementează contravenţiile săvârşite de funcţionarii publici în

timpul serviciului sau în legătură cu serviciul trebuie să prevadă cine constată săvârşirea

contravenţiei şi cine aplică sancţiunea contravenţională.

Trebuie subliniat faptul că acele contravenţii săvârşite de funcţionarii publici în afara

serviciului şi fără legătură cu sarcinile de serviciu nu sunt supuse regimului juridic al răspunderii

administrative a funcţionarilor publici deoarece pentru săvârşirea celorlalte contravenţii

funcţionarii publici răspund ca orice persoană fizică, potrivit dreptului comun în materie, astfel

cum acesta este reglementat de O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor.

1 V. I. Prisăcaru, op. cit., pg. 143-144. 2 V. Dabu, Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000, pg. 293-294.

90

IN LOC DE CONCLUZII

Anterior contravenţiile erau reglementate de Codul Penal deoarece erau considerate

infracţiuni care, ţinând seama de gradul lor scăzut de pericol social, ocupau ultimul loc în

ierarhia acestora, după crime şi delicte. Ulterior, însă, legislaţia penală a fost modificată,

scoţându-se din categoria infracţiunilor unele fapte cu un grad mai redus de pericol social.

Dreptul contravenţional reglementează anumite situaţii când o serie de contravenţii, după

modul lor de săvârşire, se situează la limita dintre ilicitul administrativ şi cel penal. Astfel,

exercitarea cu neglijenţă a atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public, poate constitui atât

o contravenţie, cât şi o infracţiune (în funcţie de valorile care sunt lezate prin fapta respectivă).

Există fapte contravenţionale care, dacă sunt comise în alte condiţii, devin infracţiuni şi

altele care au infracţiuni corespondente în legea penală.

Am observat că în materie de contravenţii îşi găsesc aplicarea principii şi instituţii

specifice dreptului penal substanţial, de exemplu: legalitatea stabilirii şi sancţionării

contravenţiilor, neretroactivitatea actelor normative care stabilesc şi sancţionează contravenţii,

individualizarea sancţiunii, participaţia, reabilitarea etc.

Este evident că dintre toate celelalte specii de fapte ilicite, contravenţia se aseamănă cel

mai mult cu infracţiunea. Deşi în momentul de faţă legiuitorul nu mai defineşte contravenţia prin

raportarea la pericolul social al infracţiunii, acesta constituie încă principalul factor care

delimitează cele două noţiuni, din el decurgând şi celelalte deosebiri. Cu ocazia înscrierii în lege

a faptelor ce constituie contravenţii, legiuitorul se orientează după datele furnizate de statisticile

oficiale referitoare la fenomenul contravenţional.

Atât contravenţia cât şi infracţiunea au un obiect, care poate fi juridic sau material. Am

observat însă, că valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime apărate prin normele

de drept administrativ au o importanţă socială mai redusă, în timp ce obiectul infracţiunii

priveşte valorile fundamentale ale societăţii. Funcţionarul public săvârşeşte o infracţiune sau o

91

contravenţie, după cum prin activitatea sa profesională lezează valori sociale ocrotite de legea

penală sau de legea contravenţională. Astfel, în ceea ce priveşte activitatea funcţionarilor publici,

valorile sociale ocrotite de legea penală sunt: relaţiile sociale de serviciu, relaţiile sociale care

asigură interesele legale ale cetăţenilor etc.

Referitor la subiect, contravenţia se aseamănă foarte mult cu infracţiunea. Astfel, atât

unul cât şi celălalt sunt persoane implicate în săvârşirea unor fapte ilicite, sancţionate de lege, fie

prin comiterea lor, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea lor.

Funcţionarul public poate fi subiect activ al infracţiunii şi de asemenea subiect activ al

contravenţiei (dar poate fi şi subiect pasiv al celor două categorii de fapte ilicite). Am văzut că

există cazuri când legea cere în mod expres calitatea de funcţionar public pentru săvârşirea unei

anumite infracţiuni sau contravenţii. O altă asemănare constă în condiţiile generale ale

subiectului activ, dar şi în lipsa condiţiilor în ceea ce priveşte subiectul pasiv.

Legislaţia contravenţională nu prevede, însă, ca şi cea penală, sancţionarea persoanelor

care au participat la săvârşirea contravenţiei în calitate de instigator sau complice, fiind necesară

o contribuţie efectivă, directă şi nemijlocită la săvârşirea contravenţiei.

Cauzele care au efectul de a înlătura caracterul contravenţional al unei fapte au fost

preluate din dreptul penal. Astfel, legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi

constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea, iresponsabilitatea, beţia şi eroarea de fapt sunt

cauze care înlătură atât caracterul penal cât şi caracterul contravenţional al faptei.

Pe de altă parte, infirmitatea este o cauză caracteristică domeniului contravenţiilor. În

plus, prin noul Cod penal, legitima apărare şi starea de necesitate vor fi scoase din rândul

cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei. Considerăm că, în cazul funcţionarului public,

cauzele ce pot înlătura caracterul penal al faptei sunt: legitima apărare, starea de necesitate,

constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit şi eroarea de fapt. Minoritatea, iresponsabilitatea şi

beţia nu constituie cauze care să poată fi invocate de un funcţionar public pentru a înlătura

caracterul penal al unei fapte săvârşite în îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu. Pe de altă

parte, în materie contravenţională, pot fi considerate cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:

legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală, cazul fortuit, eroarea de

fapt şi infirmitatea.

Analizând cele două răspunderi, vom observa că, atât răspunderea penală, cât şi cea

contravenţională se bazează pe anumite principii şi prezintă anumite cauze comune care înlătură

răspunderea penală, respectiv contravenţională.

92

Pe de altă parte, dacă în materie de drept penal, persoana fizică este singura care

răspunde, în ceea ce priveşte domeniul contravenţional, pot răspunde atât persoana fizică, cât şi

persoana juridică. În noul Cod penal, legiuitorul va introduce şi răspunderea persoanei juridice;

de asemenea, legiuitorul va scoate din prevederile Codului penal înlocuirea răspunderii penale.

După cum am văzut, în ceea ce priveşte sancţiunile contravenţionale, acestea se

diferenţiază clar de sancţiunile de drept penal.

În primul rând, se poate observa faptul că pedepsele accesorii sunt specifice dreptului

penal, nefăcând parte şi din rândul sancţiunilor contravenţionale.

De asemenea, amenda contravenţională nu atrage, spre deosebire de cea penală, decăderi

sau interdicţii pentru persoanele sancţionate şi nici nu constituie antecedent care să influenţeze

asupra unei viitoare sancţionări a persoanei în cauză. Pe de altă parte, sancţiunea specifică

dreptului penal este închisoarea (privarea de libertate), în timp ce, în cazul contravenţiilor,

sancţiunea utilizată cel mai des este amenda. Acest aspect este urmarea faptului că valorile

sociale care sunt lezate prin săvârşirea unei contravenţii sunt mai puţin importante decât cele

atinse prin comiterea unei infracţiuni.

Pedepsele penale sunt aplicate de către instanţele judecătoreşti, în timp ce sancţiunile

contravenţionale sunt aplicate de către autorităţile administraţiei publice.

Un alt aspect important este acela că printre cauzele care exclud executarea sancţiunilor

contravenţionale se numără şi insolvabilitatea contravenientului, cauză neîntâlnită în dreptul

penal.

Codul penal nu reglementează încă şi răspunderea penală a persoanei juridice, astfel că,

aceasta nu poate fi sancţionată prin aplicarea unor pedepse de drept penal. În materie

contravenţională, însă, sunt reglementate sancţiuni aplicabile persoanei juridice.

Am observat, de asemenea, că atât în cazul infracţiunilor, cât şi în ceea ce priveşte

contravenţiile săvârşite de funcţionarii publici, acestea sunt “de serviciu sau în legătură cu

sarcinile de serviciu”.

Astfel, este foarte important, atât pentru legiuitor, cât şi pentru funcţionarul public să

cunoască şi mai ales să ţină cont de diferenţele dintre contravenţie şi infracţiune, deoarece, prin

faptele sale, funcţionarul poate periclita grav bunul mers al activităţii administraţiei publice.

93

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru, M. Cărăuşan, S. Bucur - Drept administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2005.

2. G. Antoniu - Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în S.C.J. nr. 2/1980.

3. M. C. Ardelean - Elemente distinctive între unele contravenţii privind regulile de convieţuire

socială, ordinea şi liniştea publică şi infracţiunea cu care se aseamănă, în “Revista română

de drept", nr.8/ 1970.

4. M. Basarab - Drept penal, Partea generală, vol. I, ediţia a II-a, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi,

1995.

5. C. Bulai - Manual de drept penal, Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997.

6. V. Dabu - Răspunderea juridică a funcţionarului public, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2000.

7. Dincu - Drept penal, Partea generală; Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 1975.

8. M. Djuvara - Teoria generală a dreptului, vol. III, Editura Librăriei Socec & Co, Bucureşti,

1930.

9. V. Dobrinoiu, W. Brânză - Drept penal, Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003.

10. V. Dongoroz - S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii

teoretice ale Codului penal român, partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969.

11. V. Dongoroz - Principalele transformări ale dreptului penal român, în Studii şi cercetări

juridice.

12. C-tin. Drăghici, C-tin. V. Drăghici, A. Iacob, R. Corcheş - Drept contravenţional, Ed. Triton,

Bucureşti, 2002.

13. N. Giurgiu - Legea penală şi infracţiunea, Ed. Gama.

14. N. Giurgiu - Răspunderea şi sancţiunile de drept penal, Ed. Neuron, Focşani, 1995.

15. M. A. Hotca - Drept contravenţional; partea generală, Editura Editas, Bucureşti, 2003.

16. D. Ioan, D. Ilica - Drept penal şi procedură penală, Suport de curs, S.N.S.P.A, Bucureşti,

2003.

17. V. Mirişan - Drept penal, Partea generală, Ed Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

18. Niculeanu - Curs de drept penal, Partea generală, Ed. Sitech, Craiova, 2003.

19. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi - Drept penal, Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002.

94

20. Păltânea şi C. Apetrei - Deontologia funcţionarului public, Editura Universităţii Ploieşti,

Ploieşti, 2004.

21. V. Păvăleanu - Drept penal, Partea generală; Legea penală şi infracţiunea, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003.

22. Poenaru - Noul regim al contravenţiilor, O.G. 2/ 2001, în “Dreptul”, nr.12/ 2001.

23. V. I. Prisăcaru - Funcţionarii publici, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

24. G. Şimu, G. Petre, M. Roman, I. Dobrescu, Gh. Frânculescu, G. Becheanu - Constatarea şi

sancţionarea contravenţiilor. Teorie şi practică judiciară, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

25. V. Vedinaş - Drept administrativ şi instituţii politico-administrative, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2002.

26. V. Vedinaş - Statutul funcţionarului public, Editura Nemira, 1998.

27. Cartea albă a funcţionarilor publici, 2001-2004.

28. Constituţia României, 2003.

29. Codul penal, 2004, cu modificările aduse prin Legea nr.278/2006 si O.U.G. nr. 60/2006

30. Legea nr. 188 din 8.12.1999, privind Statutul funcţionarilor publici, republicat în M.O.,

Partea I nr. 365, din 29.05.2007.

31. Legea nr. 7 din 18.02.2004, privind Codul de Conduită al funcţionarilor publici, republicată

în M.O. Partea I, nr. 525 din 02.08.2007.

32. Legea nr. 119 din 16.10.1996, cu privire la actele de stare civilă, publicată în M.O. nr. 282

din 11.11.1996.

33. Ordonanţa Guvernului nr. 2 din 12.07.2001, privind regimul juridic al contravenţiilor,

publicată în M.O. nr. 410 din 25.07.2001, modificată şi aprobată prin Legea nr. 180 din

11.04.2002, modificată şi completată ulterior.

34. Ordonanţa Guvernului nr. 55 din 16.08.2002, privind regimul juridic al sancţiunilor prestării

unei activităţi în folosul comunităţii şi închisorii contravenţionale, publicată în M.O. nr. 642

din 30.08.2002.

95

Raspunderea juridica a functionarilor publici

Documents

Transcript of Raspunderea juridica a functionarilor publici