Proiecte de modernizare ale Romaniei

Prof.univ. dr. Radu Baltasiu. Introducere în Istorie Socială. România. Modernizarea 1

Proiecte de modernizare ale României

Moto: „Şi când o rasă a căzut prin inepţii economice, atunci i se scoate

ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă (...). Turcii sunt momentani

şi fatalişti, incapabili de a face concurenţă englezilor şi împrejurările

acestea ni se citează ca cauze ale slăbiciunii lor crescânde. Cu toate

acestea acum o sută de ani turcii aveau aceeaşi religie şi comerţul cu

ei era unul din cele mai căutate ...” (Mihai Eminescu, apud Ilie

Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească,

Bucureşti, 1984, p.313)

Introducere: Istoria României între imperativul construcţiei (protecţiei) statului şi modernizarea societăţii Cu excepţia comunităţilor arhaice, toate societăţile sunt preocupate de problema modernizării.

Pentru unele naţiuni modernizarea este o chestiune de supravieţuire, pentru altele reprezintă

efortul pentru a se menţine în fruntea istoriei şi a lumii.

Pentru români însă, fiind o problemă de existenţă naţională, modernizarea societăţii a fost

simultană cu imperativul construcţiei statului. Chestiunea recuceririi statalităţii nu a fost

opţiunea unor elite care se luptau pentru putere, cum a fost cazul apariţiei sau modernizării

statelor occidentale. Societatea românească nu se putea desfăşura în afara unui cadru

instituţional protector adecvat, iar acesta a fost statul. Aşa se face că modernizarea societăţii

româneşti începe cu problema recuperării statalităţii pentru interesul naţional românesc –

adică prin punerea problemei emancipării Principatelor române, dominate de Imperiile

Otoman, Rus şi Austro-Ungar. După realizarea unei prime formule de statalitate modernă

(prin Unirea de la 1859), românii au început să îşi pună febril probleme concrete privind

modernizarea: împroprietărirea ţărănimii (problema rurală), democratizarea votului (reforma

politică), construirea marii infrastructuri economice – drumuri, telecomunicaţii, moneda

naţională, primele întreprinderi industriale etc., modernizarea limbii (standardizarea limbii

române) ca structură fundamentală a noii societăţi. În paralel cu aceste proiecte sociale se

derulau marile proiecte naţionale privind cucerirea independenţei noului stat (1877),

eliberarea socială şi naţională a românilor din Austro-Ungaria, marele proiect naţional fiind

încheiat abia după primul război mondial (1918), când un alt ciclu al modernizării, de astă

dată în graniţele etnice fireşti, era demarat. Noi ne vom opri cu înşiruirea marilor proiecte la

sfârşitul secolului al XIX-lea, iar cu analiza lor la Constituţia de la 1866, ţinând seama de

propunerile de etapizare ale lui Eugen Lovinescu1. Vom alătura însă acestor etape istorice

câteva din marile paradigme culturale care au stat la baza modernizării.

Nu toate ţările reuşesc în proiectele lor de dezvoltare. Eşecul dezvoltării este usturător şi se

numeşte subdezvoltare. Subdezvoltarea este, paradoxal, un produs al proiectelor de

dezvoltare. Cum vom vedea în cele ce urmează, Gherea este primul teoretician care arată că,

1 În Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997 (prima ediţie apărută în 1924-1925).


în virtutea legii orbitării2, iniţierea sincronizării este obligatorie fără ca succesul reformelor să

fie o certitudine. În România începutului de secol XX chiar şi succesul parţial al dezvoltării

începute cu o suta de ani mai devreme (în secolul XIX) s-a soldat cu o maladie socială şi

economică foarte îngrijorătoare, numită neoiobăgie. Practic, la începutul secolului XX, în

România procesele de dezvoltare erau suportate de către ţărănime. Împovărarea acesteia a

atingea înainte de primul război mondial dimensiuni insuportabile. Situaţia era cu adevărat

paradoxală: dezvoltarea capitalistă a României se făcea prin exploatarea aproape feudală a

satului.

Vom putea înţelege mai uşor problema proiectelor de dezvoltare dacă ne imaginăm lumea ca

pe un sistem. Lumea în care trăim este integrată în ceea ce numim sistem mondial modern. Ca

orice sistem, acesta are un centru – alcătuit din naţiunile cele mai civilizate, care „definesc

istoria”, şi o periferie care orbitează în jurul centrului. Relaţia dintre aceste două elemente nu

este opţională. Nici o naţiune nu se poate sustrage orbitării. Ce ţine la un loc sistemul mondial

este uriaşa reţea a diviziunii mondiale a muncii şi a pieţelor.

Marele teoretician britanic Toynbee consideră că păturile sociale în sarcina cărora intră

răspunsurile societăţii faţă cu provocările istoriei sunt numite „elite”. Ele au atât poziţia

socială cât şi cunoştinţele de a răspunde creator acestora. Elitele pot mobiliza masele într-o

direcţie constructivă sau negativă, în folosul sau în deserviciul acestora din urmă. În primul

caz avem dovada civilizării societăţilor, în cel de-al doilea, dezvoltarea poate înfunda

societăţile într-o nouă barbarie. Elitele care oferă răspunsuri adecvate sunt numite „creatoare”

de Toynbee sau elite propriu-zise, iar cele care se folosesc de poziţia înaltă din societate

pentru exploatarea acesteia, lăsând societăţile la voia istoriei sunt numite de Toynbee

„minoritate dominantă”, sau „elite demagogice”, „pătură superpusă” în sociologia

românească. Fiind lipsite de legitimitatea conferită de succesul în soluţionarea problemelor,

statele demagogice tind să fie guvernate nu atât prin legea dreptului cât prin dreptul forţei

celui mai tare:

„Minorităţile creatoare care şi-au câştigat încrederea de bunăvoie din partea semenilor

lor ... sunt înlocuite de o minoritate dominantă care ... este silită să se bizuie numai pe

forţă.” (Toynbee 1997: 542)

Lumea ca sistem mondial modern Sistemul mondial modern este o consecinţă a unificării pieţelor şi a centralizării diviziunii

muncii pe parcursul secolelor XV-XIX. Comunităţile şi societăţile naţionale orbitează acum

2 “Şi astfel, intrând în relaţii cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtaşi la civilizaţia lui înaintată, el ne

modifică toate procesele de viaţă, ne revoluţionează toate raporturile sociale, economice şi, împreună cu ele,

moravurile de altădată. Şi întrucât ne impune aceleaşi categorii economice, aceleaşi relaţii capitaliste, întru atât

ne impune aceleaşi instituţii politico-sociale şi aceleaşi relaţii de drept.” (C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia.

Studiu economico-sociologic al problemei noastre agrare, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910,

p.37). Economistul şi sociologul ţărănist Virgil Madgearu, după primul război mondial, completează această

teorie: “Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa largă a economiilor ţărăneşti prin

transformarea modului lor de producţie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga

fiinţă a economiilor ţărăneşti poruncilor pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în forma

câştigului comercial.” (Madgearu: 1995, p.262-263).


unele în jurul altora în funcţie de locul pe care îl ocupă în ierarhia diviziunii internaţionale a

muncii. Sistemul mondial este caracterizat astfel printr-o diviziune unică a muncii şi o

pluralitate de actori politici (statele naţionale). Naţiunile pot aparţine centrului sistemului,

semiperiferiei sau periferiei acestuia. Centrul sistemului posedă cele mai înalte tehnologii şi

salarii, are forţa bancară dominantă; semiperiferia constă din societăţi decăzute din condiţia

de centru sau candidate la poziţia dominantă, având o putere tehnologică şi o piaţă internă

semnificativă, însă insuficient de dezvoltată pentru a hotărî asupra principalelor tendinţe

politice şi economice, iar periferiile compun societăţile salahorizate, unde munca este

constant subremunerată şi supraexploatată, unde activităţile de export, oricât de extinse, nu

produc dezvoltare şi unde activităţile sociale sunt puternic dependente de un sector exportator

insuficient diversificat, dominat de materiile prime, dimpreună cu o viaţă politică agitată şi

controlată de diverse grupuscule şi clici. Reţinem totodată că sistemul mondial este structurat

raţional cu precădere în raport cu logica centrului, iar nu în raport cu necesităţile societăţilor

periferice. De aceea, ceea ce „este bun pentru muncitorul din centru” nu este neapărat bun

pentru „muncitorul din periferie”. Aşa de pildă, dacă muncitorul din centru produce în special

tehnologie iar muncitorul din periferie produce în special cherestea pe care o exportă în

centru, salariile celor doi vor fi evident foarte inegale, în raport cu productivitatea muncii şi cu

valoarea celor două tipuri de produse. În general, salariile variază în funcţie de componenta

tehnologică a producţiei şi ele sunt mai mari în centrul sistemului mondial modern, unde

raţionalizarea producţiei impune valuri repetate de retehnologizare.

Ierarhia sistemului este mobilă. Centrul se deplasează pe axa globului, de la nord la sud sau de

la est la vest. Aşa de pildă, dacă centrul lumii în secolul al XVI-lea era în Spania – ca urmare

a marilor fluxuri de aur din America Latină, acesta s-a deplasat constant spre nord. În secolele

XVII-XVIII centrul sistemului devin Ţările de Jos iar din secolul al XIX-lea Marea Britanie.

Secolul XX este dominat de poziţia centrală a SUA, chiar dacă pentru o clipă state precum

Germania nazistă sau URSS i-au disputat poziţia. În ultimul deceniu, colosala semiperiferie

chineză se impune tot mai mult ca şi candidată la centrul lumii. Societăţile periferiale pot

deveni centrale – cum a fost cazul Statelor Unite faţă de Marea Britanie în cursul secolelor

XVIII-XX. La rândul lor, state puternice, aparţinând centrului sistemului mondial pot decădea

şi ajunge în semiperiferia sistemului, aşa cum s-a întâmplat cu Franţa după războaiele

napoleoniene de la începutul secolului XIX. De regulă, schimbarea de statut se face ca o

consecinţă a ineficienţei politice, economice şi militare în relaţia cu periferiile. Cine vinde mai

ieftin şi procesează mai rapid materia primă (fie ea umană sau materială propriu-zisă) din

periferie, poate aspira la statutul de centru al sistemului mondial. Controlul economic trebuie

însă dublat de un „control al minţilor”. Periferiile trebuie „convinse” de superioritatea

ideologică şi de civilizaţie, nu numai de cea militară şi politică pentru a accepta fără revoltă

dominaţia unui sistem central de putere. Sunt însă şi situaţii în care unele state încearcă „să

forţeze soarta”, aşa cum au făcut Germania nazistă sau Rusia sovietică în secolul al XX-lea,

generând cele mai mari cataclisme sociale din istoria cunoscută a omenirii. În general, logica

sistemului nu poate fi impusă decât de logica pieţei şi mai ales de cea a „inimilor” (popoarele

să fie convinse de legitimitatea ordinii generate de un centru) iar nu de logica forţei. Tocmai

aici se află superioritatea sistemului capitalist modern faţă de modelul imperial de guvernare

(care a fost încercat de cele două mari puteri totalitare: Germania nazistă şi URSS). Desigur,

logica economică a fost întotdeauna susţinută politic, dar mai ales de un format moral special

al elitelor. Aşa de pildă, fără voinţă politică şi fără tipul gentleman-ului corsar în slujba

Majestăţii Sale, Marea Britanie nu ar fi reuşit să se impună în faţa flotelor superioare ale

Spaniei, Franţei şi Olandei în cursul secolelor XVI-XVIII.


Contextul istoric al începuturilor modernizării României

Harta intereselor geopolitice în spaţiul românesc în secolele XVIII-XIX. Pe teritoriul românesc s-au desfăşurat (ca

teatru principal sau secundar) nu mai puţin de nouă războaie ruso-austro-turce în perioada 1710-1877 (între 1710-1712, 1716-

1718, 1736-1738, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878). Interesele ruseşti sunt contrabalansate de interesele puternice ale Angliei la Gurile Dunări şi Strâmtori în prima jumătate a secolului XIX,

ceea ce a favorizat dezvoltarea modernă a României.

Iată un breviar al celor mai importante evenimente care s-au constituit în context şi premise

pentru modernizarea spaţiului românesc:

1513/1518

1600

1691

Machiavelli scrie Principele, punând bazele politicii moderne:

“Prin urmare, faptele tuturor oamenilor şi mai ales ale principilor, pentru

care nu există un alt criteriu de judecată, trebuie privite numai din punctul de

vedere al rezultatului lor. Principele să-şi propună, deci să învingă în luptă şi

să-şi păstreze statul, iar mijloacele lui vor fi oricând socotite onorabile şi

fiecare le va lăuda.” (p.65). La 1518, Neagoe Basarab îşi scrie Învăţăturile

către fiul său Teodosie, aşezând politica pentru Evul Mediu românesc în

perspectiva spiritualist-creştină: “De aceea, dacă veţi da întotdeauna laudă

lui Dumnezeu şi veţi împlini voia lui cu curăţie şi smerenie şi priveghiu şi

rugăciune, şi dacă veţi fi milostivi, în adevăr veţi fi miluiţi, precum spune în

sfânta evanghelie: «Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi!» …”

(p.299). Neagoe Basarab, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996

Niccolo Machiavelli, Principele, Editura Mondero, Bucureşti, 1998

Mihai Viteazul – unitatea spaţiului românesc este condiţia modernizării

societăţii, arată Nicolae Bălcescu, în „Românii sub Mihai Voievod Viteazu”

(manuscris 1849)

Prin Diploma leopoldină din 1691 Transilvania intră ca structură autonomă

în subordinea directă a împăratului austriac. Ca urmare a presiunilor

habsburgice, Sinodul de la Alba Iulia acceptă Unirea cu Roma (1697) în

schimbul păstrării ritului, a egalităţii în drepturi cetăţeneşti şi a altor


1697

1699

1711

1718

1759

1774

1775

1778

1784

drepturi. Prin pacea de la Karlowitz, la 1699, Imperiul otoman recunoaşte

trecerea Transilvaniei ca principat autonom din suzeranitatea turcească în

cea habsburgică. După războiul ruso-turc din 1710-1712, este instaurată

guvernarea fanariotă (Moldova 1711, Ţara Românească 1716). Costurile

guvernărilor fanariote au fost colosale. „Mai bine de jumătate din veniturile

Principatelor erau preluate uneori numai pentru [cumpărarea] prelungirilor

domniilor. ... Aproape toată populaţia este împinsă în relaţii de credit [este

datornică la cămătari cu dobânzi de până la 300%]. ... Dobânda anuală [a

cametei] ... e mai mult decât încasările bugetare ale ambelor ţări [române] la

începutul epocii Unirii.”3 În urma păcii de la Passarowitz (1718), Banatul şi

Oltenia intră în componenţa Imperiului Habsburgic. Oltenia revine în

componenţa Ţării Româneşti prin pacea de la Belgrad (1739). În perioada

1729-1751 eforturile repetate ale intelectualităţii româneşti în frunte cu

episcopul Inochenţie Micu pentru recunoaşterea şi aplicarea drepturilor

elementare prevăzute în diplomele împărăteşti eşuează. La 1761 armata

austriacă distruge o serie de lăcaşuri de cult ortodoxe din Transilvania

(generalul Buccow). Prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Imperiul

Otoman recunoaşte Rusiei dreptul de a interveni în treburile interne ale

Ţărilor române. În urma aceluiaşi tratat Rusiei i se recunoaşte interesul de a

menţine o flotă militară în Marea Neagră.4 Ulterior, Turcia cedează

austriecilor Bucovina la 1775, trecută şi ea sub directa guvernare imperială.

În Ardeal, lupta pentru drepturile românilor continuă pe două planuri: în

planul drepturilor omeneşti şi sociale elementare şi în acela al modernizării.

Deşi pune accent deosebit pe urgenţa primului plan, răscoala românilor

conduşi de Horia, Cloşca şi Crişan din 1784 conţine cerinţe foarte

moderne precum „nobilii să fie plătitori de dare tot aşa ca poporul

contribuabil de rând”5. Fundamentarea ideologică şi culturală a mişcărilor

politice de recunoaştere naţională şi de dezvoltare este opera Şcolii

Ardelene, cu impact puternic în tot spaţiul românesc. Prima lucrare

semnificativă din cadrul Şcolii este tipărită la 1778 şi aparţine lui Samuil

Micu: Brevis historica notitia originis ... (Scurtă cunoştinţă a istoriei

românilor), iar cea mai cunoscută şi mai influentă este lucrarea lui Petru

Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, apărută la 1812 ca

răspuns la noua ideologie austro-ungară de denigrare a drepturilor istorice

ale românilor (Sulzer, Eder, Engel). Dacă ţăranii lui Horia i-au obligat pe

nobilii maghiari „să se boteze ortodox, să se îmbrace în haine ţărăneşti şi să

execute diverse prestaţii ...” (Ist. Rom. în Date, p.158), lucrările Şcolii

Ardelene fundamentează drepturile şi aspiraţiile românilor la modernitate

prin afirmarea rădăcinilor romane. Principalii exponenţi ai Şcolii sunt

Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, aceştia

fiind şi autorii petiţiei către împărat Supplex Libellus Valachorum (1791)6.

3 G. Zane, Studii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980, p.45, p.52, respectiv p.181.

4 Russo-Turkish wars în Encyclopedia Britannica, 2002, ediţia electronică.

5 Academia Română, Istoria Românilor, vol. VI, Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-

1821), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, p.559. Citat din Ultimatumul ţăranilor adresat nobilimii în

răscoala lui Horea. 6 „Supplex-ul sintetiza programul politic al naţiunii române astfel: 1. să fie revocate şi desfiinţate în chip public,

ca nedemne şi nedrepte, numirile odioase şi pline de ocară, la adresa românilor, ca acelea de toleraţi, admişi,

nesocotiţi între Stări, iar naţiunea română, renăscută, să fie repusă în toate drepturile civile şi religioase; 2. să fie

respectate drepturile naţiunii române ca naţiune regnicolară, la egalitate cu ale naţiunii ungare ...; 3. clerul, atât

cel care s-a unit [greco-catolic – nota Radu Baltasiu], cât şi cel care nu s-a unit, nobilimea şi plebea, atât cea


1791

1812

1821

1829

1830

Numită şi Jalba Românilor, aceasta cerea recunoaşterea drepturilor

elementare pentru români şi marchează începutul afirmării politice moderne

a intelectualităţii româneşti din Transilvania. Lucrările Şcolii Ardelene

continuă până în a doua parte a secolului al XIX-lea, când intră în dispută cu

Titu Maiorescu şi Junimea de la Iaşi datorită exagerărilor latiniste. Părţi

importante din Ţara Românească sunt pe punctul de a fi anexate de către

Austria în urma războiului ruso-austro-turc din 1787-1791. Intenţia

habsburgilor nu se materializează datorită izbucnirii Revoluţiei franceze. În

1812 Moldova pierde Basarabia în urma războiului ruso-turc din 1806-

1812 (pacea de la Bucureşti). Ruşii ajung la Gurile Dunării. Gheorghe

Asachi în Moldova (1813) şi Gheorghe Lazăr în Ţara Românească

(1818) pun bazele învăţământului modern în limba româna7. Imperiul rus şi

Imperiul Otoman îşi dau mâna în suprimarea Revoluţiei lui Tudor

Vladimirescu de la 1821. Mişcarea lui Tudor este semnalul asumării

deschise de către elitele româneşti a imperativelor eliberării sociale şi

naţionale. Pacea de la Adrianopol din 1829 (în urma conflictului ruso-turc

de la 1828-1829) consfinţeşte dreptul românilor de a face comerţ liber şi

marchează afirmarea intereselor britanice la Gurile Dunării (până

atunci spaţiu de dispută exclusiv ruso-austro-turcă). O altă urmare a Păcii de

la Adrianopol sunt Regulamentele organice impuse de ruşi Ţărilor române

(1831 în Ţara Românească, 1835 în Moldova), care, pe lângă unele elemente

de organizare modernă a statului consfinţesc drepturi de natură feudală

pentru marii proprietari, marcând dificultăţile modernizării spaţiului

românesc.

Pentru spaţiul românesc modernizarea a fost o condiţie de existenţă. Modernizarea nu a fost o

opţiune, ci un imperativ, resimţit ca atare atât de clasele dominante cât şi de păturile de jos.

Modernizarea era mai mult decât o etapă de dezvoltare, ea coincidea cu necesitatea de a

elibera naţiunea de dominaţia imperiilor otoman şi austro-ungar. Prin regimul politic pe care

acestea le-au impus societăţii româneşti, împărţită în cele trei ţări, aproape că au interzis

accesul acesteia la progres. Dacă regimul austro-ungar excela prin duplicitate8 şi opresiune

naţională, regimul otoman interzicea în mod efectiv dreptul Principatelor de a face comerţ cu

orăşenească, cât şi cea rurală, să fie socotite, şi în cazul românilor, ca părtaşe la aceleaşi beneficii de care se

bucură acestea în cazul celorlalte naţiuni care alcătuiesc sistemul uniunii constituţionale a ţării [între saşi, unguri,

secui, proclamată oficial în urma Răscoalei de la Bobîlna din 1437]; 4. în dietă, în comitate, în scaune, districte şi

oraşe naţiunea română să fie reprezentată proporţional cu numărul ei, şi tot aşa să se procedeze şi la numirile noi

şi înaintările în slujbe ...; 5. unităţile administrative cu majoritate românească să aibă şi numire românească, ... Să

se declare ca toţi locuitorii Principatului fără deosebire de naţiune sau religie trebuie să se bucure, după starea şi

condiţia fiecăruia, de acelaşi libertăţi şi beneficii şi să poarte pe măsura puterii lor aceleaşi sarcini.

Aceste postulate sunt precedate de o amplă argumentaţie luată din trecutul istoric: naţiunea română este cea mai

veche dintre naţiunile Transilvaniei, ea nu poate fi socotită «admisă», mai degrabă ea este cea care le-a «admis»

pe celelalte ...” 7 Gheorghe Asachi deschide cursuri în limba română la „Academia Domnească” din Iaşi, iar Gheorghe Lazăr le

inaugurează pe cele de la Sfântu Sava din Bucureşti. 8 Mai toate cerinţele societăţii româneşti erau adresate împăratului – care a fost considerat, până în preajma

primului război mondial drept un suveran echilibrat şi „înţelept”. Acesta trimitea petiţiile – uneori fără să le

deschidă, cazul Memorandumului din 1892, guvernului de la Budapesta, cultivând în acelaşi timp românilor

impresia că era în continuare un susţinător al drepturilor lor. Guvernul de la Budapesta avea, fără excepţie,

reacţii brutale la adresa cererilor românilor, mărind constant presiunea maghiarizării.


restul lumii şi, în plus, prin regimul fanariot, susţinea un mecanism de dizolvare a ceea ce

îndeobşte era considerat a fi normal şi moral în societate.

Momentul în care s-a afirmat cu acuitate nevoia modernizării a fost sfârşitul secolului al

XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Sfera de influenţă otomană în care se aflau Ţările

Române de dincoace de Carpaţi era resimţită de către elitele locale ca un factor de frânare a

progresului societăţii româneşti. În acelaşi timp, Imperiul otoman nu mai putea face faţă

noilor provocări culturale, militare9 şi politice ale celorlalte mari puteri şi neputinţa lui se

resimţea dramatic în Principate. Nemaiputând gestiona dorinţa de emancipare a românilor, şi

deci presiunile de modernizare ale spaţiului românesc, turcii au impus la începutul secolului al

XVIII-lea regimul fanariot10

, cel mai corupt regim politic pe care l-au avut vreodată românii.

Ca urmare a aceluiaşi tip de blocaj faţă de cerinţele de dezvoltare ale popoarelor peste care se

suprapunea, împărăţia habsburgică a delegat stăpânirea românilor la 1867 oligarhiei ungare, în

cadrul regimului dualist intitulat Imperiul Austro-Ungar, momentul marcând încetarea

autonomiei Transilvaniei de la întemeierea sa ca stat – ale cărei începuturi sunt documentate

încă din secolul al IX-lea.

Actorii modernizării României au fost dintotdeauna elitele şi masele. Elitele au fost

constituite din varii pături sociale, de la intelectuali la mici şi mari boieri, comercianţi etc.

Masele au fost alcătuite, până în a doua parte a secolului XX, covârşitor din ţărani. Între

acestea au existat dintotdeauna şi pături sociale considerate mai puţin productive, cum ar fi

proletariatul condeiului, adică funcţionărimea fără utilitate socială reală dar cu pretenţii de

consum şi burghezia aflată în solda statului, adică clasa socială care trăieşte din afaceri pe

seama statului, care nu are nici abilităţi, nici capital pentru a produce plusuri de civilizaţie.

Ambele sunt analizate de către Mihai Eminescu în cadrul păturii superpuse11

.

9 Imperiul Otoman a susţinut nu mai puţin de 12 războaie cu Imperiul Ţarist, în perioada cuprinsă între 1676 şi

1878. Perioada cea mai dificilă pentru Imperiul Otoman începe în a doua jumătate a secolului al XVIII, când nu

mai poate face faţă presiunilor cumulate ale Imperiului Rusesc (guvernat atunci de unul dintre cei mai mari lideri

– împărăteasa Ecaterina) şi ale Imperiului Habsburgic. Începând cu secolul al XIX-lea Imperiul Otoman intră

sub protecţia Marii Britanii, care dorea să împiedice expansiunea ruşilor la Gurile Dunării şi la Marea Neagră.

Imperiul Otoman devenise oricum o structură politică şi economică depăşită de marile puteri occidentale:

Anglia, Franţa, Prusia. Vom înţelege că prefacerile din spaţiul românesc au fost serios înrâurite de convulsiile

geopolitice descrise mai sus. 10

După pierderea bătăliei de la Stănileşti, din iulie 1711, de către trupele lui Dimitrie Cantemir şi ale ţarului

Rusiei, Petru cel Mare, Imperiul Otoman impune Moldovei regimul fanariot la 6 octombrie 1711, prin

guvernarea lui Nicolae Mavrocordat. În Ţara Românească, regimul fanariot este instituit la 5 ianuarie 1715, după

asasinarea lui Constantin Brâncoveanu şi a familiei acestuia la 25 august 1714. Brâncoveanu încercase şi el o

politică de alianţe regionale cu marile puteri, în special cu Austria, aspect netolerat de Turcia. 11

„Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omeneşte, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos.

Partea descărcată de munca fizică a societăţii îşi pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câştigă înmiit de

mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenţă). Arte şi ştiinţe sunt copile ale luxului, dar sunt o

compensaţiune. Invenţiile tehnologice în toate ramurile vieţii cer azi, în fabrici şi manufacturi, de mii de ori mai

multă muncă decât mâinile tuturor acelora cari nu lucrează fizic, a tuturor învăţaţilor la un loc. Supunând puterea

unui sclav orb, cari nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai uşoară. Dar avem noi

arte şi ştiinţe? E pătura aceea consumatoare de nulităţi o clasă de oameni de ştiinţă cari să compenseze munca

conaţionalilor lor, din care trăiesc?

Precum ştim, nu.

Iată dar adevărata cauză a balanţei [comerciale, de plăţi] defavorabile: înmulţirea cu asupra de măsură atât a

clasei consumatoare, cât şi a necesităţilor ei. Când un guvern are însă drept sistem de-a ridica de pe uliţe mii de

nulităţi şi a le inspira trebuinţe pe cari nu le avuseseră nicicând; când se depopulează cafenelele pentru a se

popula bugetul; când ignoranţa, perversitatea şi lenea sunt titluri de recomandaţie pentru a face carieră pe miile


Marile proiecte de modernizare ale societăţii româneşti

Printre cele mai persistente proiecte de modernizare ale românilor a fost însăşi ideea

construirii statului ca instituţie de protejare efectivă a intereselor cetăţeneşti şi a identităţii

naţionale. Tudor Vladimirescu şi, mai

târziu, paşoptiştii au realizat că

modernizarea societăţii, inclusiv

chestiunea dobândirii libertăţilor

individuale moderne, este condiţionată

de realizarea statului naţional. Deci,

putem spune că primul proiect a fost

chiar reconstruirea statului ca şi

cadru al afirmării sociale şi

naţionale. Al doilea proiect, aproape

cuprins în primul, este acela al

modernizării instituţiilor şi

mecanismelor sociale – fără libertăţi

cetăţeneşti, fără o economie prosperă,

statul urma să decadă din formula

naţională într-o formulă oligarhică,

superpusă, demagogică. Primul proiect,

acela al realizării statului, este parţial

îndeplinit prin Unirea Ţării Româneşti

şi a Moldovei la 1859 şi dus până la

capăt, până la Marea Unire de la 1918,

prin realizarea altor proiecte

„intermediare”, dar nu mai puţin

importante: aducerea principelui străin

la 1866 (Carol I12

), proclamarea

independenţei la 1877, înfiinţarea

Băncii Naţionale la 1880, proclamarea

Regatului la 1881. Aducerea lui Carol I

de căi cari atârnă direct sau indirect de stat – atunci într-adevăr se descarcă de sarcina întreţinerii fizice straturi

de oameni cari nu meritau să fie descărcate şi se încarcă cu asupra de măsură restul poporului.

Dacă producătorul nostru, ţăranul, ar primi în schimb cunoştinţele necesare pentru a-şi economisi munca braţelor

şi a produce mai mult cu lucru mai puţin atunci ar exista o compensaţie. Dar el munceşte în acelaşi mod primitiv

şi greu ca şi strămoşii săi, însutindu-i-se sarcinile publice.

Ce lumină i se dă în schimb?” (Mihai Eminescu, Naţiunea română. Progres şi moralitate, Bucureşti, Editura

Albatros, 1999, p.410)

12

Numele complet al celui ce avea să devină primul rege al românilor (1881) este: Karl Eitel Friedrich

Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen.


la putere (1866) a însemnat garanţia depăşirii provizoratului domniei unificate a Principatelor

române13

şi, în plus, câştigarea bunăvoinţei Germaniei şi a altor Marilor Puteri, care erau

conduse de capete încoronate înrudite cu familia de Hohenzollern. Un alt pas necesar,

cucerirea independenţei (1877-1878), nu credem că necesită aici o argumentare specială, dată

fiind situaţia societăţii româneşti aflată în plină ascensiune dar limitată în posibilităţile sale de

servituţi externe. Înfiinţarea Băncii Naţionale (1880) reprezintă un element deosebit de

important pentru intrarea în normalitate a vieţii sociale, marcând atât un act politic –

suveranitatea naţională este caracterizată între altele şi de dreptul de a emite monedă şi de a

gestiona fluxurile monetare pe teritoriul naţional prin Banca Naţională, cât şi o nouă etapă

economică – viaţa economică naţională beneficia acum de propria monedă. Proclamarea

Regatului la 1881 a însemnat maturizarea statului român în condiţiile recunoaşterii depline a

independenţei şi a integrării economiei româneşti în marile circuite internaţionale moderne pe

drumul ascendent al dezvoltării.

În Principatele Române, atât proiectul constituirii statului naţional cât şi imperativul

modernizării societăţii îşi au punctul de plecare în Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, la 1821.

Modernizarea societăţii continuă într-o formulă deturnată de interesele imperiale ruseşti după

Pacea de la Adrianopol (1829) şi prin Regulamentul Organic (1830), imperativele proiectului

fiind răspicat reafirmate de Revoluţia de la 1848. Marile deziderate sociale încep a fi puse în

practică prin reforma politică şi rurală de la 1864. Reforma politică atinge punctul culminant

prin Constituţia de la 1866, care a asigurat cadrul juridic fundamental pentru progresul

accelerat al României din următorii şaizeci de ani (Constituţia a fost schimbată la 1923), fiind

în acelaşi timp simbolul sincronizării ideologice depline cu cele mai moderne formule juridice

occidentale.

În acelaşi timp cu proiectele politice descrise mai sus, un rol deosebit de important în

modernizarea României l-a avut gândirea critică – formată în jurul societăţii Junimea de la

Iaşi, începând cu 1863. Personalitatea centrală a Junimii a fost Titu Maiorescu care a reuşit să

strângă în jurul său aproape în întregime marile spirite ale culturii române din a doua parte a

secolului al XIX-lea. Organul de presă al Junimii a fost revista Convorbiri literare (fondată în

1867), până la instaurarea dictaturii comuniste (1944). Alături de membri fondatori precum

Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Petre Carp, Vasile Pogor, Junimea a consacrat afirmarea lui

Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Creanga, I. L. Caragiale etc. Principala contribuţie la

modernizarea societăţii româneşti l-a avut Junimea prin selecţia valorilor de nonvalori,

în particular prin critica politicianismului din viaţa politică şi a diletantismului în viaţa

culturală. Junimea a contribuit decisiv la standardizarea limbii române moderne, la

modernizarea instituţiilor, la crearea spiritualităţii moderne româneşti, constituind

momentul de vârf al eforturilor de armonizare a instituţiilor occidentale cu specificul

societăţii româneşti.

Dincolo de Carpaţi, în Transilvania, proiectul românesc de modernizare demarat cu programul

politic al răscoalei lui Horia, Cloşca şi Crişan şi cu cel cultural al Şcolii Ardelene este

continuat prin Mişcarea Memorandistă. Iniţiată de Partidul Naţional Român la 1892,

Mişcarea Memorandistă14

a fost în acelaşi timp un răspuns la presiunile tot mai mari pe care

13

Conferinţa de la Paris a Marilor Puteri din septembrie 1859 recunoştea valabilitatea Unirii din acelaşi an

numai pe perioada domniei lui Cuza. 14

La 1881 Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit cu Partidul Naţional Român din Banat. Partidul

Naţional Român este precursorul Partidului Naţional Ţărănesc care, alături de Partidul Naţional Liberal, a

dominat scena politică între cele două războaie mondiale. În ceea ce priveşte Mişcarea Memorandistă, în

documentul intitulat Memorandum şi adresat de PNR împăratului (care nu l-a citit, ci l-a trimis autorităţilor

ungare care i-au arestat pe liderii PNR), se cereau: restabilirea autonomiei Transilvaniei, folosirea limbii române

în administraţie, dreptul la învăţământ în limba română, sufragiu universal, întărirea bisericii naţionale şi a

învăţământului confesional. Reacţia autorităţilor ungare a fost închiderea lui Ion Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti,


autorităţile ungare le făceau pentru maghiarizarea populaţiei româneşti. Partidul Naţional este

scos în afara legii şi liderii săi arestaţi în 1894 de către autorităţile ungare, însă în urma

presiunilor internaţionale împăratul Franz Josef este nevoit să îi graţieze în 1895.

Vom urmări în cele ce urmează etapele realizării acestor proiecte (până la 1866) şi marile

dezbateri de idei din jurul acestora.

Cele două curente mari ale evoluţiei spaţiului românesc: cultura eroică şi cultura critică

Ne amintim că dezvoltarea spaţiului românesc subîntinde două procese majore: realizarea

statului şi modernizarea societăţii. Aceste procese se află sub semnul a două spiritualităţi sau

curente culturale, numite etapa eroică şi, respectiv, cultura critică.

Aceste două mari curente sunt, în acelaşi timp, tipuri de analiză majore, generatoare de

structuri şi perspective politice şi sociale care încă îşi pun amprenta asupra societăţii.

Faza eroică a culturii române este premergătoare etapei critice.

Din punct de vedere ideologic, etapa eroică îşi asociază concepţia sincronistă. Concepţia

sincronistă privind maniera de dezvoltare a României prin imitaţie faţă de Occident este o

realitate ideologică relativ târzie, fiind pentru prima dată explicitată în scrierile lui Lovinescu

(1920), la mai bine de o sută de ani de la desfăşurarea etapei eroice. Din punct de vedere al

acţiunii politice însă, sincronizarea suprastructurilor româneşti cu echivalentele lor din

Occident este opera Partidul Liberal încă din a doua parte a secolului al XIX-lea.

Cultura critică apare din a doua parte a secolului al XIX-lea în jurul societăţii Junimea de la

Iaşi (1863), fiind susţinută de personalităţi culturale de marcă din jurul lui Titu Maiorescu şi a

Convorbirilor literare (Iaşi, 1867). Din punct de vedere politic cultura critică îşi asociază

Partidul Conservator. Din perspectiva sociologiei culturii, Edgar Papu plasează Junimea în

curentul mai larg al protocronismului secolului al XIX-lea.

„Sincronismul exclusiv este o concepţie a lui Eugen Lovinescu, influenţat de

sociologul francez Gabriel Tarde, după care mersul înainte al omenirii se bazează pe

principiul imitaţiei. Popoarele mai înapoiate le imită pe cele avansate, până când se

sincronizează cu ele. Aşa a aplicat Lovinescu această idee la cultura românească. Ea

nu poate atinge nivelul modern de civilizaţie decât imitând Occidentul. Noi nu

combatem acest sincronism, însă îl considerăm insuficient, deoarece am avut cu

anticipaţie în cultura noastră elemente pe care abia mai târziu le-au adaptat

occidentalii. Or aceste priorităţi ale noastre, complemente care întregesc contribuţia

sincronismului, constituie ceea ce am numit protocronismul românesc. Spunem

românesc fiindcă atâta am cercetat, şi cunoaştem mai bine, şi nu putem interveni în

sfere culturale pe care nu le-am frecventat. În fond, însă, protocronismul antrenează

după sine o revendicare în cultură şi a altor popoare mici din centru şi mai ales din

răsăritul Europei, precum şi de prin alte continente.” (Edgar Papu, Problema

protocronismului, ms., 1991, p.1, sublinierile ne aparţin)

Vasile Lucaciu şi a altor 13 fruntaşi ai partidului în urma unui simulacru de proces desfăşurat la Cluj, în 1894. În

Bucureşti s-au desfăşurat în tot acest timp ample manifestaţii de solidaritate la care au participat peste 30000 de

persoane (în vara anului 1892, Bucureşti). Statul român însă nu a putut interveni direct în rezolvarea problemei

datorită Tratatului său de Alianţă cu Austro-Ungaria (aşa numita Tripla Alianţă între Prusia şi Austro-Ungaria, la

care România a aderat în 1883).


Revenind la etapele dezvoltării, etapa eroică desfăşoară stindardul naţionalităţii şi idealizează

rolul capitalismului pe care îl vede în mod natural pus în slujba societăţii şi a poporului.

Societatea este „sfânta cetate” a „poporului suveran”, iar capitalul este în slujba acestor două

entităţi. În siajul ideologic al culturii eroice s-a dezvoltat curentul sincronist în cultura

română, care admite ca fireşti, considerându-le probleme „de creştere” erorile costisitoare ale

guvernărilor oligarhice liberale. Ilustrative în acest sens sunt lucrările lui Lovinescu şi Zeletin.

Sincronismul lovinescian, în special, a pus un accent deosebit pe necesitatea dezvoltării prin

imitaţie, punând necondiţionat semnul egal între superioritatea civilizaţiei occidentale şi ideea

de progres – pe care Lovinescu nu îl gândeşte decât în termenii evoluţiei ţărilor occidentale.

Ca o consecinţă cu implicaţii dramatice asupra societăţii româneşti, până în zilele noastre, este

complexul de inferioritate pe care acest curent de gândire l-a promovat faţă de propriile

rădăcini ale societăţii româneşti. Tradiţiile, statutul de cultură la răspântia dintre Occident şi

Orient, credinţa ortodoxă – sunt toate percepute de curentul sincronizării drept handicapuri,

balast, de care românii trebuie să se lepede. Impactul influenţelor străine este exagerat, ca în

citatul de mai jos:

„Condiţiile istorice ne-au orientalizat însă; prin slavii de la sudul Dunării, am primit

formele spirituale ale civilizaţiei bizantine; începând încă din veacul al XV-lea, am

suferit apoi, mai ales în păturile conducătoare, o moleşitoare influenţă turcească, de la

îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor [să nu uităm ca turcii erau pe punctul de a cuceri

inima Europei, Viena, cu o sută de ani înainte de începutul decăderii lor, în 1683 –

nota Radu Baltasiu], a anteriilor şi a işlicelor, până la concepţia fatalistă a unei vieţi

pasive, ale cărei urme se mai văd încă în psihea populară; am cunoscut, în sfârşit,

degradarea morală, viciile, corupţia regimului fanariot; şi pentru a-şi forma o

conştiinţă cetăţenească şi un sentiment patriotic, clasele superioare au suferit până în

pragul veacului trecut acţiunea dizolvantă a celor trei împărăţii vecine.

Cel mai activ ferment al orientalizării a fost însă ortodoxismul. ... În dosul crucii

bizantine se ascundea rusul. Legându-ne, sufleteşte, de o religie obscurantistă,

înţepenită în tipicuri şi formalism, ortodoxismul ne-a impus o limbă liturgică şi un

alfabet străin ..., fără a ne ajuta la crearea unei culturi şi arte naţionale.” (E. Lovinescu,

Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997, p.5-6)

Pentru adepţii acestui curent, a evolua înseamnă mai mult decât „occidentalizare”, înseamnă

copierea de sus în jos, de la forme la fond, în absenţa nevoilor şi a aptitudinilor aferente, a

lumii occidentale. Concepţia aceasta nu avea cum să nu genereze reacţii pe măsură în cultura

şi în viaţa politică din România.

Cultura critică apare ca reacţie la ideologia sincronizării imitative cu costurile

nemăsurate ale creşterii oligarhiei prin supraexploatarea ţărănimii (a ţării reale). Junimiştii au

sesizat primii faptul că principalul efect al aplicării doctrinei sincronizării de către partida15

liberală a fost trecerea României din dominaţia imperiului otoman şi rusesc în suburbia

capitalului englez, ulterior german. Primul exponent semnificativ al culturii critice a fost Titu

Maiorescu, care a reuşit să creeze o adevărată şcoală de gândire în cadrul Junimii de la Iaşi,

aceasta grupând în rândurile sale politicieni şi intelectuali de marcă precum: P. Carp, Ion

Slavici, Ion Creangă, Mihai Eminescu etc. Reprezentaţii culturii critice observă că procesele

care sunt valabile pentru Occident nu sunt neapărat utile pentru societăţile intrate mai târziu în

cursa dezvoltării capitaliste. Aceasta pentru că ţările avansate produc în dezvoltarea lor efecte

politice, militare, economice şi sociale secundare care, dacă nu sunt asumate corespunzător de

15

Una dintre denumirile partidelor în secolul al XIX-lea.


către elitele din periferia sistemului nu fac decât să transfere dominaţia dinspre vechile imperii

(în cazul nostru: Imperiul Otoman, Ţarist şi Habsburgic) într-un nou ciclu de dominaţie –

acela al capitalismului apusean asupra popoarelor înapoiate din Estul Europei. Periferiile

incorect ancorate în noul ciclu european sunt prin excelenţă demagogice, dominate de forme

fără fond, adică rău administrate de instituţii moderne fără corespondent în viaţa reală şi deci,

fără utilitate publică, dar cu costuri foarte mari pentru contribuabili.

“Cufundată până la începutul secolului XIX în barbaria orientală, societatea română,

pe la 1820, a început a se trezi din letargia ei, apucată poate de-abia atunci de mişcarea

contagioasă prin care ideile Revoluţiunii franceze au străbătut până în extremităţile

geografice ale Europei. Atrasă de lumină, junimea noastră întreprinse acea emigrare

extraordinară spre fântânele ştiinţei din Franţa şi Germania, care până astăzi a mers tot

crescând şi care a dat mai ales României libere o parte din lustru societăţilor străine.

Din nenorocire, numai lustrul dinafară! Căci nepregătiţi precum erau şi sunt tinerii

noştri, uimiţi de fenomenele măreţe ale culturei moderne, ei se pătrunseră numai

de efecte, dar nu pătrunseră până la cauze, văzură numai formele de deasupra

ale civilizaţiunii, dar nu întrevăzură fundamentele istorice mai adânci, care au

produs cu necesitate acele forme şi fără a căror preexistenţă ele nici nu ar fi putut

exista [s.n.]. Şi astfel, mărginiţi într-o superficialitate fatală cu mintea şi cu inima

aprinse de un foc prea uşor, tinerii români se întorceau şi se întorc în patria lor cu

hotărârea de a imita şi a reproduce aparenţele culturei apusene, cu încrederea că în

modul cel mai grăbit vor şi realiza îndată literatura, ştiinţa, arta frumoasă şi, mai întâi

de toate, libertatea într-un stat modern. Şi aşa de des s-au repeţit aceste iluzii juvenile,

încât au produs acum o adevărată atmosferă intelectuală în societatea română, o

direcţie puternică, ce apucă cu tărie egală pe cei tineri şi pe cei bătrâni, pe cei se duc

spre a învăţa şi pe cei cari s-au întors spre a aplica învăţătura lor.” (Titu Maiorescu,

Critice, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966, p.77-78)

Cultura critică inovează spaţiul politic românesc mutând accentul dinspre imitaţie spre

construcţia politică bazată pe cunoaştere şi pe competenţă, adică dinspre forma

instituţională spre conţinutul de aptitudini al structurilor occidentale – aceasta este

esenţa teoriei formelor fără fond. Ideologia aceasta avea să se numească a statului cultural

şi va avea reprezentaţi de vârf, după Maiorescu şi Eminescu, prin Motru, Gusti şi Manoilescu.

Calea spre progres, arătau junimiştii, trece prin eliberarea energiilor populare în jurul unui

model moral integral – rol care trebuia jucat de burghezie. Conduci poporul către progres

numai prin cunoaşterea nevoilor sale, nu impunându-i un model, fie el şi de cea mai bună

calitate din import. După cunoaşterea nevoilor sale – ceea ce înseamnă politică bazată pe

ştiinţă, pe competenţă, tu, omul politic, împreună cu stăpânitorul mijloacelor de producţie

(burghezia), trebuie să îl organizezi pentru cultivarea şi utilizarea eficientă a aptitudinilor sale.

Organizarea înseamnă moralitate şi disciplină în finanţe, în politică, în industrie, înseamnă

distribuţia justă a raporturilor dintre sat şi oraş etc. Progresul nu se opreşte însă numai la

cunoaşterea nevoilor originare, ci, arată Gusti, Manoilescu etc., presupune şi ridicarea

orizontului nevoilor. Poporul trebuie „să se ridice”, nu doar să fie „conservat”, susţin răspicat

adepţii culturii critice.

Chintesenţa acestor abordări este, deci, statul cultural – statul întemeiat pe cunoaşterea şi

îndeplinirea reală a trebuinţelor publice prin cunoaşterea morală, adică pe guvernarea prin

cunoaştere (competenţă) pentru popor.


Etapele modernizării societăţii româneşti

Etapa eroică a modernizării este răspunsul societăţii româneşti la urgenţa „reintrării în

istorie”, prin debarasarea de dominaţia fanariotă şi otomană. Efortul a fost demarat cu Tudor

Vladimirescu pentru a fi ilustrat la vârf de Şcoala Ardeleană şi de revoluţionarii paşoptişti. Ca

ideal-tip uman, reprezentativul culturii eroice este Ion Heliade Rădulescu. În acelaşi timp, atât

cultura eroică cât şi cultura critică sunt două stadii ale procesului de emancipare-respectiv de

dezvoltare ale României moderne.

Primul pas în emanciparea românilor este făcut de Revoluţia lui Tudor

Vladimirescu, la 1821, care marchează o surprinzătoare racordare la principiile statului

modern – în special prin cerinţele legate de transformarea funcţiilor publice din surse de venit

pentru potentaţi locali în roluri utile pentru societate. Tudor Vladimirescu readuce în istoria

românilor ideea naţională ca fundament al modernizării sociale. Pentru Tudor, a fi patriot

însemna în primul rând respect faţă de aspiraţiile şi nevoile maselor. De altfel, o primă

consecinţă a mişcării lui Tudor este eliminarea domniilor fanariote.

„Vladimirescu a fost, precum remarca George Călinescu, stâlpul dintâi al noii

configuraţii («mesianismul raţional») pe care am regăsit-o la toate figurile

reprezentative pentru noua serie culturală din aria Principatelor. ...

Celelalte note ale acestei formule ideologice produse de Revoluţia lui Tudor sunt: a) se

dă un nou conţinut noţiunii de patrie şi «patriot» («se aplică nobililor numai dacă

aceştia nu nesocotesc aspiraţiile mulţimilor»); b) accentuează ideea solidarităţii de

«neam», de unitate naţională ....

Sincronizarea cu Occidentul a fost opera mişcării sociale interne, adică a unei opţiuni

şi a influenţelor ideologice occidentale. Aceeaşi mişcare va crea tipul nou de om,

întruchipat de personalitatea lui Tudor Vladimirescu:

«Prin întreaga lui configuraţie morală Tudor se situează la antipozii tipologiei

sufleteşti create de epoca fanariotă: e un om al principiilor, nu al compromisului, al

austerităţii, nu al luxurii, al promptitudinii, nu al pertractărilor, al liniarităţii gândului,

nu al rococoului stilistic, al bărbăţiei şi al jertfei, nu al moleşirii, al discreţiei şi

stăpânirii de sine, nu al impudorii confesive şi istericalelor ... Nu e greu de a vedea că

Tudor e un mesianic din familia lui Bălcescu şi Mickiewicz, având în minus faţă de

aceştia cultura, dar în plus, intuiţia nemijlocită a psihologiei omului simplu.» Tudor

este «înainte mergătorul mesianismului romantic românesc» [Paul Cornea, Originile

romantismului românesc, Minerva, Bucureşti: 1972, 171-172] . Iar prin ideea jertfei, el

repune gesticulaţia omului mare pe temelii creştine ...” (apud Ilie Bădescu: 2003, 292-

293)

Dacă ar fi să luăm în considerare importanţa imitaţiei sociale, aşa cum ne propune

Eugen Lovinescu, atunci primul moment politic al modernizării României prin sincronizarea

cu ideile revoluţiei franceze este aşa-numita Constituţie a cărvunarilor sau Constituţia din

1822. În fapt, respectiva constituţie este un memoriu, prin care o parte din boierimii şi noua

clasă comercială („ciocoii” – cum arată Lovinescu) cereau marilor puteri o serie de drepturi

comerciale şi politice. Unele pasaje din memoriu reproduc Declaraţia drepturilor omului de


la 1789 fără a atinge în mod serios chestiunea emancipării şi modernizării societăţii

româneşti, fiind mai degrabă, după cum chiar Lovinescu observă, „un moment ideologic”.

„Mişcarea «cărvunarilor» a fost privită şi de istorici (Xenopol, d. Radu Rosetti) şi de

sociologi (d. St. Zeletin) ca o acţiune premergătoare a revoluţiei paşoptiste. Sensul ei

mai precis e de a fi dezvoltat o oarecare activitate politică – p.35 în sânul boierimii,

necesară formaţiei spiritului public al unui popor.” (Lovinescu: 1997, 34)

Urmează momentul Păcii de la Adrianopol, la 1829, când, în urma victoriei ruşilor

împotriva turcilor, Principatele capătă dreptul de a face comerţ cu restul lumii. Este interesant

de remarcat că dreptul acesta este expresia intereselor britanice la Gurile Dunării, grăbite să

pună deja o stavilă în calea expansionismului rusesc la Dunăre şi Strâmtorile din Marea

Neagră. Dacă Turcia nu mai putea avea puterea de a supraveghea eficient artera europeană a

Dunării, Imperiul Britanic şi Franţa încep să susţină limitat Principatele ca frontieră a Europei

occidentale în calea noii ameninţări ruseşti. De altfel, Imperiul Ţarist înţelege să îşi manifeste

dominaţia impunând un Regulament de guvernare pentru Moldova şi Ţara Românească de

factură neofeudală. Cu eliberarea Dunării de sub monopolul otoman, spaţiul românesc intră

direct în circuitul capitalist mondial şi, odată cu el, în circuitul politic, ideologic al ideilor

dominante ale epocii.

Revoluţia de la 1848 este punctul culminant al fazei eroice a dezvoltării moderne a

României. Este momentul în care se afirmă răspicat nevoia construirii statului naţional român,

ca formulă modernă, capitalistă, de progres social şi naţional. Proclamaţia de la Islaz din 20

iunie 1848, cele trei Mari Adunări Naţionale de la Blaj (din mai, iunie şi septembrie 1848 ) şi

„Proiectul de Constituţie pentru Moldova” (august, Cernăuţi) sunt momentele cruciale ale

românilor din cele trei Principate care exprimă dorinţa de emancipare naţională şi

modernizare socială. În discursul elitelor române apare pentru prima dată formulată cu

claritate noţiunea de «popor suveran», principiu de structurare politico-socială şi economică

care stă şi astăzi la baza statelor moderne. Românii din Moldova şi Ţara Românească militau

pentru eliberarea de sub dominaţia rusească şi turcească, eliminarea ierarhiei rangurilor,

împroprietărirea ţăranilor, libertatea presei etc. Perspectiva generală era aceea a dezvoltării

capitalismului naţional, slujitor al societăţii văzută ca sfânta cetate. La Blaj, dar şi în alte

adunări „Naţiunea română s-a declarat şi proclamat naţiune de sine stătătoare”. În Ardeal,

elitele şi ţăranii s-au văzut nevoiţi să pună mai înaintea preocupărilor privind modernizarea

socială problema alipirii forţate la Ungaria, fapt proclamat din păcate de revoluţia ungară şi

situat în mod curios sub stindardul eliberării şi modernizării naţiunii maghiare. Revoluţia

română din Ardeal, deşi modernă în spirit, are un caracter naţional pronunţat în acţiunile

concrete. Astfel, revoluţionarii români, în frunte cu Avram Iancu, Eftimie Murgu, Andrei

Şaguna, Aron Pumnul ş.a. au fost nevoiţi să accepte suzeranitatea împăratului, jurându-i

credinţă la Adunarea de la Blaj, deşi, tot acolo, au formulat şi marile proiecte de emancipare

socială precum libertatea cuvântului, eliberarea de servituţi a ţăranilor, dreptul la credinţa

ortodoxă, libertatea industriei şi a comerţului care presupuneau, în esenţă, emanciparea de sub

dominaţia împăratului de la Viena etc.

Revoluţia de la 1848 scoate cel mai bine la iveală noul tip uman pe care se reazemă progresul

societăţii româneşti. Deşi teoriile sincroniste, în frunte cu Eugen Lovinescu văd în paşoptişti

în primul rând agenţii imitării ideologice ai Occidentului, tipul revoluţionarului român este

mai mult decât tiparul ideocrat lansat de revoluţia franceză. Desigur, fiecare personalitate îşi

are accentele ei. Dacă la Ion Heliade Rădulescu se observă cu precădere credinţa în caracterul

mesianic al poporului român, care are un rol pe care trebuie să şi-l îndeplinească în istorie, la

Nicolae Bălcescu sau la Ion Ionescu de la Brad apare cu claritate rolul specialistului în

ridicarea societăţii pe baze naţionale. În general, chiar dacă revoluţionarii s-au limitat la


atribui oarecum naiv rolul ridicării poporului intelectualităţii şi capitalului, credinţa lor

nestrămutată în progres prin neam şi, implicit, în necesitatea realizării statului naţional român

aşezat pe baze politice şi economice moderne, au constituit pentru mai mult de o jumătate de

secol punctele de reper ale tuturor eforturile de modernizare ale României. Aceste imperative

au fost (unele sunt şi astăzi nerezolvate): emanciparea ţărănimii şi încorporarea agriculturii în

marele circuit economic naţional de pe urma căruia să beneficieze în primul rând satul,

eliberarea naţională prin unirea celor trei ţări române şi cucerirea independenţei, aşezarea pe

baze democratice reale a statului şi pe baze capitaliste a vieţii economice şi sociale. Liberalii

M. Kogălniceanu, Brătienii, C.A. Rosetti, şi alţii, formaţi în timpul revoluţiei, au continuat

proiectul modernizării României prin rolul lor în realizarea Unirii de la 1859, a Constituţiei de

la 1866, a Independenţei de la 1877, înfiinţarea Băncii Naţionale la 1880, proclamarea

regatului la 1881, încununate prin Marea Unire de la 1918.

„Cu N. Bălcescu descoperim un alt tip al «intelectualului ideolog» al revoluţiei

moderne decât cel consacrat de revoluţia franceză. El îşi derivă teoriile nu din principii

generale, ca socialiştii utopici, ci din mişcarea istorică a structurilor sociale. G. Zane a

demonstrat că N. Bălcescu, deşi fusese puternic înrâurit de Thierry, «părintele luptei

de clasă», după expresia lui Marx, «nu s-a lăsat antrenat de teoriile istoricului francez

în explicarea istoriei sociale româneşti». Atitudinea şi conduita «intelectualului

specialist», ca tip social, se înalţă deci deasupra tentaţiilor sincroniste ale ideologiei

epocii.” (Bădescu: 2003, 289).

Poate chiar mai importante decât tipologia aceasta a omului nou (a „noului român”), revoluţia

de la 1848 a formulat cu claritate pentru întregul spaţiul românesc priorităţile supravieţuirii şi

dezvoltării:

„Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere şi noi românii nu

vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp

politic” (Nicolae Bălcescu, Opere, IV, Corespondenţă, Ed. Academiei R.P.R.,

Bucureşti, 1964, p.135, apud G.D. Iscru, Revoluţia Română din 1848-1849, Editura

Albatros, Bucureşti, 1988, p. 250, s.n.)

„Aşa, unire politică naţională, naţională, naţionalitate, să fie scopul întreprinderii

fiecărui român. Atunci vor înceta toate asupririle românilor … Iar fără naţionalitate şi

republica e despotism.” (Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară.

Schiţa tomului III, ed. De dr. Ştefan Pascu, Sibiu, 1943, p.157, în ibidem, s.n.).

După 1848 are loc un eveniment cu consecinţe geopolitice importante pentru români –

războiul Crimeii (1853-1856) între ruşi şi marile puteri occidentale care susţineau Imperiul

Otoman. Franţei şi Angliei li se alătură şi Imperiul Habsburgic. În urma Convenţiei de la

Paris (1856) prin care se termina conflictul, Rusia pierdea dreptul de control asupra

politicii interne din Ţările Române, drept instituit odată cu Pacea de la Adrianopol (1829) şi

consacrat prin Regulamentul Organic. În plus, Rusia retroceda sudul Basarabiei (anexată la

1812) Moldovei (Judeţele Cahul şi Ismail) şi trebuia să respecte libertatea comerţului şi a

navigaţiei pe Dunăre şi pe Marea Neagră16

. În felul acesta devine posibilă convocarea

divanurilor (adunărilor politice reprezentative) în Ţara Românească şi Moldova pentru

amendarea Regulamentelor organice din cele două ţări şi alegerea unui singur domnitor – fapt

ce avea să determine, cu ajutorul Franţei, Unirea de la 1859. Opozanţi înverşunaţi ai apariţiei

noului stat au fost Imperiul Otoman – care înţelegea perspectiva cuceririi independenţei

16

Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,

Editura Albatros, 1975, p.606.


românilor şi Imperiul Habsburgic – care prevedea unificarea Moldovei cu Ţara Românească

drept primul pas pentru unirea tuturor românilor (şi implicit pierderea Transilvaniei şi

Bucovinei).

Înfăptuirea Unirii de la 1859 şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al

Moldovei şi Ţării Româneşti reprezintă finalizarea unei prime etape al proiectului

românesc de modernizare. În concepţia paşoptistă libertatea individuală nu era posibilă

decât după realizarea libertăţii naţionale, iar realizarea statului român era prima condiţie a

acestui proces. Lovinescu este cel ce punctează faptul că Unirea de la 1859 marchează

realizarea „cadrului fundamental” al existenţei României ca societate modernă. Într-adevăr,

prin actul Unirii se creează cadrul statal fără de care progresul întregului spaţiu românesc

(deci inclusiv al Transilvaniei, al Basarabiei şi Bucovinei) nu ar fi fost posibil.

Au devenit astfel posibile demararea proiectelor care priveau democratizarea votului şi

soluţionarea problemei rurale. Fără lărgirea bazei votului, libertatea personală nu putea fi

atinsă şi, în consecinţă, sursa cea mai importantă a democraţiei – libertatea de expresie în ceea

ce priveşte treburile publice, nu mai putea fi realizată. Cea de a doua chestiune, reforma

rurală, era imperios necesară pentru asigurarea fondului reformei politice. Fără

împroprietărirea ţărănimii, cea mai mare parte a românilor ar fi rămas neliberi şi deci,

chestiunea democratizării ar fi fost o formă fără fond.

Scurta domnie a lui Cuza (1859-1866) reuşeşte trei măsuri foarte importante.

Prima, secularizarea averilor mănăstireşti (1863) reprezintă, în fond, „luarea pe spezele

statului român”17

a tuturor mănăstirilor. Scopul legii din 1863 a fost eliminarea controlului

ţarist exercitat în Principate prin intermediul ierarhilor greci ce guvernau mănăstirile

„închinate” direct Patriarhiei de la Constantinopol şi, în al doilea rând, stoparea scurgerilor

unor venituri importante (mănăstirile închinate trimiteau către Constantinopol sau către Athos

o bună parte din veniturile lor, chiar dacă în ţară, unele dintre acestea abia dacă se mai ţineau

în picioare). Au urmat reformarea Parlamentului (a Adunării) prin democratizarea votului,

care a făcut posibilă Reforma rurală de la 1864. Nu a fost deloc uşor pentru Cuza şi

Kogălniceanu (cel mai apropiat colaborator al domnitorului, prim ministru) să impună clasei

politice – structurată aproape feudal în urma Regulamentului organic – legea rurală. A fost

nevoie ca Alexandru Ioan Cuza să de o veritabilă lovitură de stat pentru a impune aceste

reforme. Astfel, prin noua „constituţie”, numită Statut18

, prerogativele domnitorului erau mult

întărite, dincolo de prevederile Convenţiei de la Paris din 1856, iar Adunarea parlamentară se

împarte în Cameră şi Senat, cu preşedinţi numiţi de domn. Dacă Statutul diminua

prerogativele Parlamentului, în schimb a lărgit semnificativ drepturile electorale: nu numai

marii proprietari de pământ aveau acces în Parlament ci şi o bună parte din cetăţenii de rând,

după tipul de impozit pe care îl plăteau. Baza electorală mult mărită a statului Român a

asigurat astfel – paradoxal, prin voinţa autoritară a domnului19

- startul democraţiei româneşti.

Odată modificată structura socială a Parlamentului, Cuza a putut supune votului Legea rurală.

Adoptarea acesteia de noua Adunare marchează intrarea efectivă în modernitate a României

prin desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. Cu toate acestea legea rurală de la 1864

nu a reuşit soluţionarea problemei rurale, consacrând totodată acest handicap pentru tot restul

epocii moderne, până în zilele noastre. Datorită faptului că ţăranii au primit pământ insuficient

şi nu au fost puşi în posesia instrumentelor de producţie, situaţia ţăranilor s-a agravat

17

Cf. Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,

Editura Albatros, 1975, p.616. 18

Titlul complet era Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris. 19

Trebuie precizat că spiritul autoritar al domnului Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a urmări sistematic

reformarea sistemului politic şi a economiei rurale. Statutul a fost votat de popor prin Plebiscit, în luna mai 1864.


sistematic în cursul secolului XIX şi începutul secolului XX, suferinţa lor ieşind iveală în mai

multe rânduri, prin câteva răscoale (cea mai răsunătoare a avut loc în 1907).

Constituţia de la 1866 este prima lege fundamentală propriu-zisă a României

moderne (Statutul lui Cuza fiind o amendare a Convenţiei de la Paris). Constituţia statuează

caracterul democratic al societăţii după modelul belgian şi va asigura suportul legislativ

guvernării monarhice. Prinţul Carol I este investit Domn în mai 1866 iar Constituţia este

votată în iunie acelaşi an. România se va putea proclama monarhie după ce toate marile puteri

vor recunoaşte independenţa câştigată pe câmpul de bătălie (războiul din 1877-1878), în anul

1880. „Constituţia din 1866 este inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la

timpul respectiv cea mai liberală din Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei importante,

printre care: principiul suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ,

separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială, recunoaşterea

drepturilor omului şi cetăţeanului.

Constituţia din 1866 a consacrat pentru prima dată în istoria vieţii noastre statale caracterul

indivizibil al statului român, care de la acea dată va purta numele oficial de România, aceasta

în condiţiile în care ţara noastră se găsea încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest

act fundamental, România realizează o adevărată deschidere, fiind primul stat constituţional

al Europei de sud-est.”20

În ceea ce priveşte rolul de punte de legătură cu tradiţia modernă Occidentală al Constituţiei

de la 1866, Eugen Lovinescu observă următoarele:

„Cadrele vieţii noastre sociale au fost trase aproape definitiv prin Constituţia de la 1866; la

această dată, acţiunea revoluţionară a ideologiei poate fi, deci, privită ca încheiată; formal,

viaţa poporului nostru a devenit sincronică vieţii europene; din epoca eroică a renaşterii, am

intrat în faza consolidării materiale.” (Lovinescu: 1997, 117)

Perioada dintre 1859 şi 1910 este considerată faza predecolării capitaliste a României,

caracterizată de guvernarea intereselor oligarhiei interne aflată în formare. Predecolarea este

caracterizată prin procese de acumulare primitivă a capitalului, în care se formează o „masă

critică” de capital intern pentru a asigura dezvoltarea ulterioară a economiei. Acumularea

primitivă a capitalului este însă caracterizată de supraexploatarea muncii ţărăneşti, de

practicarea unor dobânzi foarte mari (cămătăreşti) şi, în consecinţă, de costuri sociale

exagerate. Principalul cost al acestui proces a fost neoiobăgia, adică reservilizarea ţărănimii,

de această dată cu instrumentele oferite de infrastructura juridică şi de sistemul de camătă

modern, ceea ce a condus la o agravare nemaipomenită a situaţiei acestei pături sociale. Din

punct de vedere politic, după cum arată Zeletin, perioada este caracterizată de arderea

etapelor evoluţiei normale, dar este mai aproape de caracterul statului absolutist decât de

guvernarea democratică. Aceasta pentru că oligarhia internă şi-a apropriat în interes propriu

mecanismul de stat pentru a-şi pune sub protecţie acumularea. Creşterea autonomă a

capitalului intern nu a fost posibilă decât odată cu eliberarea ţărănimii de constrângerile

neoiobăgiste şi după unificarea organică a spaţiului economic românesc la 1918. (Bădescu:

1996, 24 şi passim).

20

Parlamentul României, Direcţia de informare parlamentară (2005), Mihaela Georgescu,

http://www.forumconstitutional.ro/camera_deputatilor/prodemocratia/forum.page?mid=6, sublinierea aparţine

autoarei.

http://www.forumconstitutional.ro/camera_deputatilor/prodemocratia/forum.page?mid=6


Proiecte şi doctrine ale modernizării României

Am văzut până acum care sunt principalele etape ale modernizării României, în general până

la primul război mondial, în mod special până la 1866. De asemenea, am putut constata că

evoluţia societăţii Româneşti nu s-a făcut la întâmplare, ci sub direcţia unor curente culturale

majore. Din descrierea etapelor istorice am observat că aceste curente culturale majore s-au

constituit în paradigme, adică în modele de gândire şi acţiune socială, politică, culturală şi

chiar militară. Paradigmele respective sunt perspectiva sincronistă şi cultura critică.

În preajma primului război mondial şi mai cu seamă după terminarea lui, în România se

cristalizează mai multe proiecte-doctrină privind modernizarea societăţii şi a statului.

Doctrina se referă, în acest caz, la enunţuri de tip social, politic, economic, filosofic

care formează o concepţie integrată privind situaţia României şi soluţiile dezvoltării

ţării. Înmulţirea doctrinelor este dovada faptului că viaţa socială românească a atins o

anumită maturitate, depăşind marile urgenţe, în special după realizarea Marii Uniri din

1918.

Vom ilustra în cele ce urmează câteva proiecte-doctrină: proiectul ţărănist – Virgil Madgearu,

proiectul poporanist – Stere, proiectul liberal – Zeletin, proiectul corporativ – Manoilescu..

Problema rurală – în general

Principala problemă la care se adresează proiectele de dezvoltare în prima parte a secolului al

XX-lea au în vedere problema rurală. Nerezolvată nici astăzi, principalele coordonate ale

problemei rurale sunt următoarele:

- Ruptura dintre sat şi oraş. Satul este furnizor de produse pentru oraş dar nu participă la

economia de piaţă dominată de oraş, adică nu beneficiază de produse industriale şi

servicii în raport cu valoarea şi cantitatea produselor livrate oraşului.

- Paradoxul forţei de muncă. La ţară sunt perioade în care se înregistrează un surplus de

braţe de muncă, acestea pleacă la oraş, în meserii neproductive, de regulă funcţionari

de stat sau în servicii neproductive. La începutul secolului funcţionărimea trăia astfel

aproape exclusiv din veniturile extrase de stat de la ţară.

- Munca nu este organizată capitalist ci neofeudal. Capitalismul din rural nu este

interesat în organizarea capitalistă a muncii cât în exploatarea muncii ţărăneşti cu

instrumente feudale în condiţiile în care cerinţele instituţiilor moderne adresate satului

sunt de tip capitalist. Eficienţa capitalistă de extragere a veniturilor este mult mai mare

decât posibilităţile de refacere a solului. Ţăranul este supraexploatat iar economia

rurală este de autosubzistenţă. Supraexploatarea muncii rurale în aceste condiţii a fost

denumită de Gherea neoiobăgie.

- Proprietatea este puternic fărâmiţată şi exploatată cu eficienţă economică foarte

scăzută.

- Satul nu are acces la credite pentru dezvoltarea mijloacelor de producţie.

- Ţăranul chiar dacă are pământ nu posedă, deci, şi mijloacele de producţie moderne.

- Statul este aproape complet dezinteresat de problema ţăranului şi a satului, iar mediul

de afaceri modern este slab reprezentat în mediul rural, iar atunci când ajunge la ţară

adoptă, în bună măsură, formele neproductive ale capitalului speculativ (de camătă).


Proiectul ţărănist - Virgil N. Madgearu şi economiile întârziate

Contextul: România şi sistemul mondial

Virgil Madgearu (1887-1940) şi-a făcut studiile universitare în Germania, este

principalul doctrinar al Partidului Naţional Ţărănesc, a fost ministru cu diferite portofolii

(finanţe, industrii, agricultură) în perioada guvernării ţărăniste dintre 1928-193321

.

Spre deosebire de Lovinescu, Madgearu socoteşte că problema dezvoltării se pune în urgenţa

ei imediată iar nu în viitor, după asimilarea de sus în jos a unor modele externe. Pentru

Madgearu sincronizarea ideologică şi a instituţiilor este mai întâi de toate parte a logicii

capitalului aflat în expansiune. În acest fel, economistul ţărănist corectează teoria

sincronismului şi legea orbitării enunţate de Lovinescu, respectiv de Constantin Dobrogeanu

Gherea, cu următorul enunţ de valoare paradigmatică:

“«Capitalismul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în masa largă a

economiilor ţărăneşti prin transformarea modului lor de producţie pe baze

capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinţă a economiilor

ţărăneşti poruncilor pieţei capitaliste şi luând din munca ţărănească ‘plusvaloarea’ în

forma câştigului comercial.” (Madgearu: 1926, 137, apud Madgearu: 1995, 262-263,

s.n.).

Cu alte cuvinte, impactul pe care capitalismul modern îl are asupra economiilor agrare din

Estul Europei nu este neapărat unul pozitiv22

. Din perspectiva logicii sistemului mondial

imitaţia nu este suficientă pentru a ocupa o poziţie mai bună în cadrul acestuia – adică nu este

suficientă schimbarea cadrului juridic pentru a schimba modul de producţie înapoiat cu

unul performant.

Pentru Madgearu dezvoltarea României se referă în principal la punerea pe baze sănătoase a

agriculturii. Soluţia la problema rurală este transformarea regimului proprietăţii. Pentru a se

integra în economia de piaţă, arată Madgearu, satul trebuie să redescopere valenţele

economiei ţărăneşti libere (ale proprietăţii de muncă), cu ajutorul dezvoltării reţelei

creditului rural. Creditul rural – adică banca – va face legătura între industrie şi sat, ajutând

satul să cumpere produsele industriale necesare cultivării pământului şi creşterii nivelului

general de civilizaţie. Pentru ridicarea agriculturii nu este nevoie neapărat de apariţia marilor

proprietăţi capitaliste – care „îşi vor atinge repede limita raţionalităţii capitaliste”23

, ci doar de

punerea pe alte baze ale economiei ţărăneşti centrate pe proprietatea familială, mai exact pe

reţeaua de proprietăţi familiale ţărăneşti.

„... Nu se poate crea o industrie naţională, dacă nu există o piaţă internă, capabilă de a

absorbi minimum de producţie sub care nu se poate organiza producţia de masă, în

fabrici, decât la adăpostul eternizat al barierelor vamale, care dacă nu sunt privite, în

concordanţă cu concepţia lui Fr. List, ca mijloace de educaţie temporare, devin

mijloace de spoliaţiune, reducere a bunei stări generale şi împiedicare a progresului.

21

Virgil Madgearu: 1999, Prefaţa. 22

Ilie Bădescu numeşte procesele de înapoiere ce apar în ţările rămase în urmă ca urmare a contactului deficitar

cu capitalul străin efect de poziţie. Cel mai grav efect de poziţie dezvoltat între 1866-1910 s-a numit neoiobăgie.

(Bădescu: 1996, 24 şi passim). 23

Madgearu consideră că etapa de dezvoltare în care este România încurajează pătrunderea mai cu seamă a

capitalurilor cămătăreşti la ţară, în nici un caz a celor care pot servi la raţionalizarea producţiei, de aceea, arată

el, este nevoie ca ţărănimea „să aducă sub stăpânirea ei, cu ajutorul cooperativelor ei, toate căile care duc la piaţa

mondială pentru mărfuri şi capital şi să pună stăpânire pe întregul aparat de comerţ şi credit, care serveşte

intereselor maselor ţărăneşti. Fructul acestei biruinţe de clasă economice mondiale va fi că ceea ce poate fi un

mijloc de exploatare capitalist, devine un simplu instrument tehnic, prin care economia familială în agricultură

îşi întăreşte poziţiile.” (Madgearu: 1995, 84).


Anemia industriei naţionale româneşti dinainte de război îşi găseşte astfel o explicaţie

tocmai în situaţia agrară neofeudală, care zădărnicea crearea unei pieţe interne largi.

Neoiobagul, care îşi împărţea produsul muncii cu proprietarul (arendă, dijmă, clăci) şi

cu Statul (dări), avea o capacitate de cumpărare extrem de mărginită, care mai era

redusă prin scumpetea fabricatelor interne, industriile încurajate, în lipsa posibilităţilor

de organizare a producţiei de masă, fiind silite a vinde mărfurile sub pavăza tarifului

vamal. Cercul vicios era astfel încheiat.” (Madgearu: 1995, 51-52)

Proprietatea de muncă şi justiţia fiscală

Madgearu introduce în circuitul sociologiei şi economiei moderne proprietatea de

muncă, revoluţionând conceptul de proprietate. Proprietatea trebuie socializată, arată

Madgearu, punând-o în slujba interesului public. Proprietatea capătă astfel funcţie socială pe

lângă funcţia de marcator de status (de prestigiu social). El opune proprietatea de muncă

noţiunii de proprietate de exploatare – adică stării generale a regimului contemporan al

proprietăţii de la începutul secolului XX. Madgearu dezvoltă acest concept plecând de la

Constituţia Germaniei din 1919:

„Proprietatea obligă. Folosinţa ei trebuie să fie în acelaşi timp serviciu pentru binele

obştesc.

Aplicaţia acestui nou drept de proprietate în ce priveşte pământul, se evidenţiază în

tendinţa de înlocuire a proprietăţii de exploatare, prin proprietatea ţărănească de

muncă [ - nota lui Madgearu: «Lucrarea şi folosirea pământului este o datorie a

proprietarului faţă de societate» (Constituţia germană, art.153).], manifestată în ţelurile

revoluţiei agrare şi se oglindeşte în toate măsurile pentru conservarea structurii agrare,

întemeiată pe proprietatea de muncă.” (Madgearu: 1995, 48)

Transformarea proprietăţii ţărăneşti din proprietate de exploatare24

în proprietate de

muncă este garanţia organizării pe baze raţionale a agriculturii şi premisa dezvoltării

moderne a României, arată Madgearu.

Madgearu nu este adeptul marii proprietăţi capitaliste în agricultură, care, arată el, este

inevitabil limitată în eficienţă de natura mijloacelor de producţie dominante (sezonalitate şi

alte caracteristici ale naturii) şi de constrângerile marelui capital de bancă, ci al proprietăţii

ţărăneşti. Proprietatea ţărănească trebuie să dezvolte ocupaţii industrializate auxiliare

pentru a exploata inactivitatea din timpul sezonului rece. Exploatarea raţională în economia

rurală nu este obligatoriu să fie identică cu raţionalitatea capitalistă, ea poate rămâne foarte

bine economie ţărănească, în condiţiile arătate mai înainte. Pentru Madgearu, industria

internă şi creditul trebuie să se subordoneze nevoilor economiei ţărăneşti. Industria

internă nu poate concura pe pieţele externe cu produsele occidentale, dar poate concura cu

succes cu acestea pe piaţa internă, cu condiţia să reprezinte corect nevoile economiei rurale.

Contextul general al acestor politici este justiţia fiscală, în virtutea căreia „fiecare cetăţean să

plătească, dar să plătească în raport cu capacitatea de plată.” (Madgearu: 1935, 197).

24

Ne dăm seama că proprietatea de exploatare este în fapt, parcela ţărănească supraexploatată sau marea

proprietate rău organizată, care foloseşte forţă de muncă subremunerată.


Proiectul poporanist – C. Stere

Problema socialismului

Principalul exponent al curentului poporanist sunt Constantin Stere25

şi intelectualii

din jurul revistei Viaţa Românească, fondată împreună cu Garabet Ibrăileanu şi Paul Bujor la

1906.

Stere are două contribuţii importante la proiectul de modernizare al României. Mai întâi de

toate clarifică iluzia socialistă, stabilind foarte clar imposibilitatea aplicării proiectului

marxist la România. În al doilea rând, este printre primii care furnizează o soluţie ţărănistă

(înaintea lui Madgearu) economiei şi societăţii româneşti.

În ceea ce priveşte primul aspect, al validităţii proiectului socialist, Stere arată că fiind o ţară

predominant agrară, România nu poate avea o construcţie socialistă întemeiată pe marea

industrie şi pe proletariat. Mai mult, competiţia industrială acerbă fiind controlată de marea

finanţă şi de state cu politici şi armate puternice, România nici nu poate aspira să-şi

construiască o industrie mare cu care să intre pe piaţa mondială. În consecinţă, România nu va

avea nici proletariatul cu care să susţină o reformă socialistă. De asemenea, socialismul nu ar

putea să conteze pe o clasă socială pe care o consideră duşman de clasă, adică pe ţărănime:

“Iată ce cetim în «Manifestul comunist»:

«Clasele mijlocii: micul industriaş, micul negustor, meseriaşul şi ţăranul cu toţii luptă

cu burghezia pentru ca să scape de pieire, ca clase mijlocii. Ei prin urmare nu sunt

revoluţionari, ci conservatori. Mai mult, ei sunt reacţionari: ei tind să întoarcă îndărăt

roata istoriei. Dacă ei sunt revoluţionari, apoi numai întrucât vor fi siliţi să intre în

rândurile proletariatului, întrucât ei nu-şi apără interesele lor actuale, ci cele viitoare,

- întrucât ei îşi părăsesc propriul lor punct de vedere, pentru ca să se pună pe punctul

de vedere al proletariatului …»” [K. Marx, Fr. Engels, - Das Kommunistiche

Manifest, ed. a 6-a, 1903, p.18]

Aşadar ţăranul e, ca mic proprietar de pământ, prin acest fapt însuşi, un duşman al

proletariatului industrial, el nu poate fi prieten decât dacă se hotărăşte să se despartă de

pământ, şi să intre în rândurile proletariatului.” … (Stere: 1996, 13-14)

Stere arată că mecanismele societăţii ţărăneşti sunt deja în acord cu armonia socială

preconizată de socialişti, fiind lipsită de tensiunile generate de lupta de clasă (ţărănimea este şi

producător şi proprietar), de separaţia dintre forţa de muncă şi mijloacele de producţie

(ţărănimea împroprietărită cum se cuvine posedă instrumentele de producţie), şi se îndreaptă

către raţionalizarea producţiei pe baze asociative (Stere este adeptul politicilor cooperativelor

sau asociaţiilor agricole). Din acest punct de vedere, arată Stere, ţărănimea este prin

excelenţă o clasă a progresului social (Stere: 1996, 72), chiar din perspectivă socialistă. Iar

Stere ştia foarte bine ce spune, stând în puşcăriile ţariste şi în lagărele Siberiene opt ani (1884-

25

Provenit dintr-o familie de boieri din Basarabia, Stere (1865-1936) este arestat în timpul liceului de către

serviciile secrete ţariste pentru activitate împotriva ţarului şi deportat ulterior în Siberia (1886-1892). Deşi în

Rusia intră în contact cu socialiştii de acolo, Stere face opţiunea pentru democraţie iar nu pentru societatea

socialistă, fapt exprimat printr-o serie de articole intitulate Social-democratism sau poporanism? – strânse într-

un volum abia în 1996 de Mihai Ungheanu (Editura Porto Franco, Galaţi). Se stabileşte în România în 1892, iar

la 1913 devine rector al Universităţii A.I. Cuza din Iaşi. Consilier de primă importanţă pentru preşedintele

Partidului Liberal Ionel Brătianu, Stere intră în dizgraţie şi este chiar arestat pentru o scurtă perioadă în 1918

datorită opţiunii sale pentru o alianţă cu Germania şi nu cu Rusia în timpul primului război mondial. Este

cofondator, alături de Iuliu Maniu, Vasile Goldiş şi alţii ai Partidului Naţional Ţărănesc (format în 1926 prin

fuziunea Partidului Naţional din Transilvania cu Partidul Ţărănesc). „Intransigenţa doctrinară a lui C. Stere intră

în conflict cu metoda tranzacţională, de «pertractări» a lui Iuliu Maniu. ....În 1931 demisionează din PNŢ şi se

retrage la Bucov ...” (Ungheanu în Prefaţa la Stere: 1996, XII). Crezul său este democraţia rurală pe care o

exprimă în paginile Vieţii Româneşti (director 1906-1915).


1892) pentru contactele sale cu socialiştii şi narodnicii ruşi. Centrul noii reforme avea să fie

economia ţărănească familială reunită în asociaţii de tip cooperativ. Aceste asociaţii nu aveau

nevoie de circuitul bancar de tip capitalist şi nici consumul întreprinderii capitaliste, nefiind

dependente de „raţionalitatea” capitalistă şi deci ferite de speculaţiile capitalului vagabond.

Capitalul vagabond şi subdezvoltarea

Şi Stere, ca şi Madgearu, face o analiză foarte critică a capitalului care domină lumea rurală

românească, pe care îl consideră, folosindu-se chiar de analizele lui Marx, capital de camătă.

Conduita deficitară a capitalului este centrală în analiza problemei rurale:

“Încă acum şapte ani, …. am arătat în Cameră, că în ţările civilizate ale Apusului s-a

format un imens capital comercial şi capital de bancă, pe care l-am numit atunci

«capital vagabond», întrucât acest capital cutreieră lumea în căutarea unei plasări

avantajoase, şi întrucât câmpul lui de operaţiune îl constituie mai ales ţările înapoiate

economiceşte. Am arătat de asemenea că acest capital produce în ţările în cari

operează, toate efectele întunecate ale capitalismului, fără compensaţia binefacerilor

datorite lui în Apus, întrucât în ţările înapoiate el are de efect numai capitalizarea

veniturilor, nicidecum a felului de producţiune (pe care e neputincios să-l organizeze

acolo). Mulţumită acestui fapt, acolo se nasc toate fenomenele «acumulării primitive»,

descrise cu atâta putere de K. Marx, dar fără să se nască, din cauza aceasta, o avuţie

naţională, - care a fost o justificare istorică a acestei faze în Apus, - ci «capitalul

vagabond» serveşte ca o imensă pompă, care aspiră avuţia astfel acumulată peste

graniţă.” (Stere: 1996, 116)

Aşezarea economiei pe baze ţărăneşti este singura posibilitate a ieşirii ţărilor mai înapoiate de

sub puterea capitalului vagabond. Capitalismul nu îşi poate manifesta interesele decât acolo

unde are infrastructura sincronizată, construită tot pe baze capitaliste. Ori societăţile ţărăneşti,

fiind aşezate pe alte baze decât pe cele capitaliste, credea Stere, acestea se pot dezvolta la

adăpost de astfel de ingerinţe. De unde necesitatea imperativă a democraţiei rurale.

“Democratismul presupune nu numai un regim constituţional sincer, cu care seamănă

foarte puţin parodia lui [din România] de astăzi; nu numai desfiinţarea privilegiilor

electorale şi lărgirea sistemului electoral, până la votul obştesc, egal şi direct; nu

numai adevărata «domnie a legilor», care în situaţia de azi nu poate fi decât o vorbă

deşartă, oricât de curate ar fi intenţiile celor ce o aruncă; nu numai respectarea

desăvârşită a libertăţilor constituţionale – a libertăţii cuvântului, a tiparului, a dreptului

de întruniri şi asociaţiuni etc. care astăzi sunt cu totul necunoscute la ţară ... dar şi o

participare efectivă şi energică a poporului însuşi la guvernarea ţării, şi mai ales o viaţă

cetăţenească reală în adâncimile organismului de stat, - la sat, la comună, la judeţ.

Într-un cuvânt, - pentru România, stat de ţărani, desăvârşirea operei începută de

generaţia de la 1848 impune urmaşilor sarcina de a lupta pentru realizarea unei

adevărate, puternice şi sănătoase democraţii rurale.” (Stere: 1996, 188)

Principiile organizării „societăţii ţărăneşti”

Democraţia rurală urmează să se cristalizeze în jurul democraţiei rurale, numită şi

poporanism, sistem de organizare care întemeiază statul pe „poporul muncitor”, adică pe

„ţăran”. Ţăranul însă va fi ridicat, prin grija politicilor de stat, la nivelul „clasei de mijloc”, al

„micii burghezii”, prin reformarea sistemului de vot (democratizarea votului prin renunţarea

la votul cenzitar), a mecanismului fiscal (despovărarea de credite cu dobândă cămătărească) şi

aşezarea pe baze sănătoase a industriei (reconfigurarea politicilor protecţioniste care până


acum produceau bunuri scumpe şi slabe calitativ cu profituri mari pentru câţiva întreprinzători

protejaţi de stat); industria va trebui subordonată valorificării produselor ţărăneşti. Ţărănimea

este clasă de importanţă naţională, alături de intelectualitatea care îi va lumina calea.

Pentru a începe acest proces, guvernarea trebuie întemeiată pe ştiinţă. Aceasta pentru că

“Superioritatea economică e determinată şi de condiţiuni generale de cultură şi de energia

poporului.” (Stere: 1996, 92). Dacă democraţia şi cooperaţia sunt cadrul eliberării energiilor

poporului, ridicarea lui este sarcina intelectualităţii, în special a celor de la sate.

În ceea ce priveşte economia rurală, aceasta trebuie puse pe baze cooperative – asociative,

susţine Stere. Caracterul cooperativ este de natură să prezerve principalele atuuri ale

agriculturii organizate pe baze ţărăneşti nu capitaliste, beneficiind în acelaşi timp „de

posibilitatea de a se folosi de toate avantajele marii producţiuni” (Stere: 1996, 63). El ia de

exemplu cea mai avansată agricultură a Europei, Danemarca, care are, la începutul sec. XX

cel mai puternic export pe cea mai bună piaţă a lumii la acea vreme, Anglia. Agricultura

Danemarcei era mai eficientă decât aceea a celei mai mari puteri agricole, Franţa:

„Dacă cooperativele ţărăneşti pot produce asemenea efecte, uşor vă puteţi da seama de

puterea lor economică, de viitorul lor, precum şi de viitorul micii agriculturi, care abia

a păşit pe această cale…” (Stere: 1996, 62)

Pornind de la aceste consideraţii Stere ajunge la concluzia că ţăranul se va ridica la condiţia

clasei mijlocii (a micii burghezii) şi, în acest fel, va putea deveni principalul susţinător al

pieţei interne şi, în consecinţă, al industriei naţionale (care îi va furniza mijloacele de

producţie mecanizate).

În ceea ce priveşte industria, aceasta trebuie să fie subordonată nevoilor economiei rurale.

Industria mare, atât cât poate exista într-o ţară dominată deja de marile industrii occidentale,

trebuie să fie supravegheată atent de stat, pentru ca întreprinzătorii să nu exploateze

beneficiile protecţioniste în defavoarea păturilor sociale cu adevărat producătoare.

Armonizarea intereselor industriaşilor, ale industriei cu restul economiei şi cu forţa de muncă

este analizată de Stere în cadrul unui concept revoluţionar, socializarea industriei.

Proiectul Corporativ – Mihail Manoilescu

Premisele organizării corporative a statului

Manoilescu26

este cel care sintetizează o bună parte din eforturile de dezvoltare din

întreaga perioadă cuprinsă între 1848 şi 1930. El ajunge la concluzia că pentru a putea ieşi din

statutul de periferie tranziţia din România trebuie reorientată:

1. pe baze creştine

2. pe ierarhia competenţelor

26

Mihail Manoilescu, îşi face debutul internaţional în ştiinţele economice în anul 1929, cu Forţele naţionale

productive şi comerţul exterior. Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional. Până atunci,

Manoilescu publicase peste o mie de pagini în limba franceză, dintre care 25 de studii consacrate realităţilor

României26

. Manoilescu a fost continuu preocupat de redefinirea structurii conceptuale a ştiinţei economice. In

preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial eforturile sale au întrunit o largă recunoaştere internaţională,

fiind numit în urma Congresului internaţional de ştiinţe economice de la Paris, din 1937, şeful comisiei

însărcinate cu standardizarea conceptuală a ştiinţei economice. Manoilescu a fost preşedintele Asociaţiei

Generale a Inginerilor Români, organism al cărei membru fondator era de la sfârşitul primului război mondial.

Manoilescu a ocupat de cinci ori diferite funcţii de ministru înainte de anul 1940, în perioada iulie-septembrie

1940 fiind chemat să ocupe funcţia de ministru de externe de regele Carol al II-lea. Ne amintim că atunci

România tocmai pierduse Basarabia şi Bucovina şi era pe punctul de a pierde Ardealul de Nord.


3. după principiile protecţionismului inteligent în economie

4. în acord cu importanţa funcţiilor sociale ale diferitelor categorii ocupaţionale, ca bază

pentru viaţa politică.

Din toate acestea a rezultat proiectul statului corporativ, întemeiat pe întreprinderea

corporatistă, parlamentul corporativ şi protecţionismul selectiv (inteligent).

Punerea proiectului corporativ pe baze creştine este marea diferenţă dintre organizările

de tip corporativ aflate atunci în plină dezvoltare în Germania şi Italia, state de extremă

dreapta şi atee. Numai o doctrină creştină putea avea în vedere socializarea intereselor

marilor întreprinzători cu restul poporului în cadrul a ceea ce Manoilescu numeşte politicile

de ridicare şi conservare a ţărănimii27

. Totodată, fundamentul vocaţional al doctrinei

corporatiste – anume ideea de chemare în asumarea profesiei – este de tip creştin. În al treilea

rând, aspectul creştin al doctrinei manoilesciene rezidă în finalitatea comunitară a proiectului:

individul trebuie să-şi perfecţioneze personalitatea (deci individul nu este un număr în slujba

unei ideologii, ca în cazul corporatismului nazist sau fascist) având în vedere interesul public

(comunitatea de apartenenţă, poporul din care face parte). De altfel, se cuvine făcută

precizarea că după cel de-al doilea război mondial mai toate statele occidentale au adoptat

modelul corporatist de organizare social economică în ceea ce avea să fie cunoscut sub

denumirea de neocorporatism.

Aşezarea statului român pe ierarhia competenţelor – idee unde Manoilescu se întâlneşte cu

teoria statului cultural, de la Maiorescu la Gusti – este asociată cu reaşezarea vieţii politice în

acord cu importanţa funcţionalităţii şi utilităţii sociale a diferitelor ocupaţii. Democraţia

corporativă porneşte de la nivelul întreprinderii şi ajunge la reorganizarea parlamentului.

La nivelul întreprinderii, Manoilescu limpezeşte noţiunea de corporatism în felul următor:

”Oricât ar părea de paradoxal, noţiunea aceasta - nouă în forma ei modernă - de

corporaţie, ca organizaţie naţională cuprinzând pe toţi acei care conlucrează

pentru a realiza un anumit produs sau un anumit serviciu naţional complet este o

noţiune mai clară - şi sociologic mai concretă - decât noţiunea de clasă.” (Manoilescu,

1941, p.31, s.n.).

„Misiunea economică a corporaţiilor este aceea de a organiza şi coordona producţia

naţională. Misiunea socială a corporaţiilor este de a rezolva pe cale de înţelegere toate

diferendele dintre întreprinzători şi salariaţi. .... In acelaşi timp, corporaţiile au rolul de

a dezvolta printr-o colaborare continuă între întreprinzător şi muncitor sentimentul de

solidaritate al muncitorului cu întreprinderea şi o nouă disciplină socială, rezultând din

prioritatea acordată interesului naţional. Misiunea politică a corporaţiilor este de a

integra politiceşte viaţa locală, viaţa regională şi viaţa naţională. .... Organele

autonome locale şi regionale şi statul însăşi trebuie să fie expresia elementelor

economice sociale pozitive.” (Manoilescu: 1933, 26-35)

Organizaţia corporatistă are, cu alte cuvinte, obiective foarte clare. Obiectul muncii ei este

organizarea producţiei (din punct de vedere social, economic şi politic), iar finalitatea este

creşterea competitivităţii naţionale şi creşterea gradului de civilizaţie al societăţii.

27

Această concepţie este dusă mai departe de Nichifor Crainic în cadrul dezvoltării noii democraţii numită

demofilie. Întemeiată şi ea pe parlamentul corporativ, demofilia este aplicaţia directă a concepţiei creştine în

viaţa publică. „Conţinutul demofiliei deci, este: mila şi hrana (către popor). Fără a doua, mila se preschimbã în

demagogie (ipocrizie), fără prima, hrana se transformã în consumerism, raportul celor conduşi cu conducătorii îşi

pierde orice conţinut spiritual, devine unul pur materialist. Pentru afirmarea de neam în statul nou (redefinit),

Crainic propune ideea de proporţie numerică pentru reprezentarea etniilor în parlament şi în instituţii (adică în

toate formele de direcţie din viaţa concretă a popoarelor). Acesta este principiul “proporţionalităţii etnice”.”

(Bădescu: 2002, 550-551)


Democraţia corporativă

În ceea ce priveşte organizaţia parlamentului, acesta nu este îndeajuns să fie democratic, el

trebuie să fie democratic corporativ. Manoilescu consideră că partidele clasice nu sunt

suficient de reprezentative pentru interesele celor ce muncesc (întreprinzători şi lucrători), de

aceea parlamentul trebuie să fie structurat nu pe criteriul apartenenţei la un partid anume ci pe

criteriul apartenenţei la o comunitate profesională, conform cu ponderea acesteia în cadrul

social-economic general.

Parlamentul corporativ şi politicile de încurajare a economiei prin protecţionism pleacă de la

premisa că „deasupra interesului individual al întreprinzătorului, va sta interesul

colectiv al corporaţiei, iar deasupra acestuia interesul general al ţării.” (Manoilescu:

1933, 26-35).

Protecţionismul selectiv

Referitor la viaţa economică, Manoilescu arată că acesta trebuie să plece de la următoarele

premise:

- încurajarea activităţilor care produc cea mai mare valoare raportat la ansamblul ţării:

“Sistemul nostru în el însăşi este cu totul opus protecţionismului generalizat. Noi

recomandăm protecţia numai pentru articolele de mare productivitate a muncii

(a căror productivitate aferentă depăşeşte productivitatea medie a ţării) cu

excluderea de la protecţie a tuturor celorlalte.” (Manoilescu: 1986, 367). Spre

deosebire de Madgearu şi Constantin Stere, Manoilescu susţine necesitatea

industrializării rapide şi susţinerea oricăror industrii care pot îndeplini cerinţa de mai

sus, indiferent dacă este legată sau nu de susţinerea directă a agriculturii.

- aşezarea economiei pe principiile moralităţii economice. Prin moralitate economică

Manoilescu înţelege aşezarea cadrului economic pe: remunerarea corectă a muncii,

libera iniţiativă a muncii, dezvoltarea continuă a personalităţii prin cultură, aşezarea

muncii pe temeiul conştiinţei datoriei faţă de muncă, obiectul muncii, faţă de fabrică şi

societate. Personalitatea este componentă cheie a forţelor morale care asigură

competitivitatea economiei. Iată ce scrie Manoilescu în acest sens:

„Păstrarea nervului viu al iniţiativei productive şi al muncii creatoare

punându-le totdeauna înainte siguranţa răsplatei – oricât de târziu ar fi ea

aşteptată – este pentru o ţară, un lucru mai preţios decât păstrarea aurului său şi

a bogăţiilor sale cele mai scumpe. ... În complexul unei societăţi moderne,

folosul economic pe care fiecare individ îl dă comunităţii este, înainte de orice,

în raport cu gradul de conştiinţă pe care îl pune în împlinirea sarcinei sale.

De la cel mai modest fochist de locomotivă şi până la bărbatul de Stat,

conştiinţa fiecăruia este aceea care decide de eficacitatea socială a tuturor

celorlalte calităţi ale sale. (Manoilescu: 1923, 23-25)”

Bibliografie Bădescu, Ilie, Istoria Sociologiei, Teorii contemporane, vol I, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996


Bădescu, Ilie, Noologia. Cunoaşterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie

noologică, Valahia, Colecţia Euxin, 2002

Giurescu, Constantin C. (coordonator), Istoria României în Date, Editura Enciclopedică

Română, Bucureşti, 1972

Gherea, C. Dobrogeanu, Neoiobăgia. Studiu economico-sociologic al problemei noastre

agrare, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec & Comp., 1910

Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Minerva, Bucureşti, 1997

Madgearu, Virgil, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Ed. Ştiinţifică,

1995

Madgearu, Virgil, Agrarianism, Capitalism, Imperialism. Contribuţii la studiul evoluţiei

sociale româneşti, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999

Madgearu, Virgil, Drumul echilibrului financiar. Probleme actuale ale economiei

româneşti, Atelierele Adevărul Bucureşti, 1935

Manoilescu, Mihail, România, Stat Corporativ. De ce şi cum trebuie transformat Statul

nostru, în Biblioteca revistei “Lumea nouă”, nr.5, Bucureşti, 1933

Manoilescu Mihail, Rostul şi destinul burgheziei româneşti, Cugetarea-G. Delafras,

Bucureşti, f.a. [1941],

Manoilescu Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria

protecţionismului şi a schimbului internaţional, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1986

Mihail Manoilescu, Politica producţiei naţionale, Cultura Naţională, 1923

Stere, C., Social-Democratism sau Poporanism?, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1996

Toynbee, Arnold J., Studiu asupra Istoriei. Sinteza a volumelor I-VI de D.C. Somervell,

Humanitas, Bucureşti, 1997

Proiecte de modernizare ale Romaniei

Documents

Transcript of Proiecte de modernizare ale Romaniei